Sunteți pe pagina 1din 9

EVALUAREA FUNCŢIEI CARDIO-VASCULARE.

Problema homeostaziei funcţionale a diverselor aparate şi sisteme priveşte


intervenţia reacţiilor adaptative ce asigură menţinerea regimului stabil
funcţional atât în condiţii obişnuite, cât şi în condiţii neobişnuite, când se
produc alterări funcţionale ce pot fi accentuate de solicitări.
Aparatului cardio-vascular, prin legăturile morfologice şi funcţionale pe care le
stabileşte între organe şi ţesuturi, este considerat cel mai vechi sistem
filogenetic de integrare funcţională a organismului, în centrul acestei activităţi
integrative fiind zona capilară tisulară. Necesităţile acestui teritoriu determină
sensul modificărilor morfologice şi funcţionale pe care le înregistrează aparatul
în ansamblul său.
Din punct de vedere hemodinamic cordul este principalul organ care produce energia
necesară asigurării circulaţiei sanguine, şi deci şi a aprovizionării teritoriilor
tisulare cu oxigen şi substanţe energetice. În acelaşi timp cordul este la rândul
său dependent de influenţele ce rezultă din activitatea integrată a diferitelor
ţesuturi.
În condiţiile efortului fizic necesităţile de oxigen şi substanţe nutritive ale
diferitelor ţesuturi implicate cresc în funcţie de intensitatea lucrului prestat.
Modificările apărute la nivelul sistemului reprezintă reacţii adaptative la
suprasarcinile hemodinamice – volumetrice şi / sau presionale – la care este supus
organismul.
Adaptarea cardio-vasculară la efort reprezintă reflectarea modificărilor apărute
la nivelul sistemului ca răspuns la solicitări extrinseci şi intrinseci,
reprezentând o caracteristică esenţială a vieţii. Ea este condiţionată de
diferenţele individuale de răspuns la efort ale organismului, acestea exprimând
interacţiunea organism – mediu, parţial cu determinare genetică, şi constă din :
creşterea componentelor dimensionale – volum sanguin, hemoglobină totală,
volum cardiac, etc
posibilitatea realizării unui debit cardiac maxim bun prin creşterea
volumului sistolic
creşterea diferenţei arterio -venoase.
Antrenamentul, mai ales cel practicat în regim de anduranţă lungă, stimulează
funcţiile adaptative ale inimii şi duce în timp la instalarea “cordului sportiv.

Adaptarea cardio-vasculară la efort implică apariţia de modificări la nivelul


tuturor componentelor sistemului – cord, vase sanguine şi sânge, modificări care
vizează atât aspecte cantitative şi calitative, cât şi aspecte morfologice şi
funcţionale. Capacitatea de adaptare aparţine evoluţiei naturale şi este
condiţionată de diferenţele individuale ale răspunsurilor organismului la stimulii
induşi de efort .
Principalii parametrii morfo-funcţionali care suferă modificări adaptative la
efort fizic sunt :
Volumul cardiac – creşte prin modificarea diametrelor endocavitare şi
hipertrofierea structurilor musculare (sept interventricular şi perete liber
ventricular). Mecanismul modificărilor anatomice cardiace are la bază suprasarcina
hemodinamică determinată de efortul fizic, dar este influenţat şi de aspectele
caracteristice genetice şi endocrine ale individului.
Hipertrofia miocardică (concentrică) este asociată în mod semnificativ creşterilor
presionale cronice sanguine induse de efort – legea La PLACE, în timp ce dilatarea
cavităţilor ventriculare (hipertrofie excentrică) este asociată cu suprasarcina
volu-metrică .

Modificările adaptative morfologice ale cordului induse de efort.

Creşterea masei miocardice la sportivii bine antrenaţi determină reducerea


tensiunii de la nivelul pereţilor ventriculari, necesară asigurării fracţiei de
ejecţie. Dilatarea ventriculară asigură un volum rezidual crescut, ca volum
sistolic de rezervă, care poate fi rapid folosit în cazul necesităţilor tisulare
periferice crescute din efort.
Creşterea dimensiunilor anatomice ale cordului la sportivi reprezintă un mecanism
biologic adaptativ fundamental în asigurarea eficienţei şi economicităţii
funcţionale cardiace. Factorii care determină eficienţa cardiacă sunt dependenţi
de ejectarea unui volum sistolic cât mai mare, realizat printr-o scurtare
miocardică minimă, deci cu cheltuială energetică cât mai mică, lucru posibil dacă
contracţia începe la un volum mai mare. Cu cât diametrul telesistolic al
ventriculului stâng este mai mare cu atât energia pierdută sub formă de fricţiune
şi tensiunea dezvoltată în peretele cardiac scad, iar fibrele musculare elastice
dezvoltă o tensiune mai mare.
Efectele efortului fizic asupra aspectelor dimensionale ale cordului sunt diferite
în funcţie de natura efortului. Astfel eforturile izotonice sau de anduranţă
determină în principal creşterea diametrului telediastolic (dilatarea cavităţilor
ventriculare), ca expresie a adaptării la suprasarcina volumetrică. Eforturile de
tip izometric determină în principal hipertrofierea ventriculară până la anumite
valori admise (11 – 12 mm pentru septul interventricular şi peretele posterior al
ventriculului stâng), ca expresie a suprasarcinii presionale.
Raportul volum cardiac / greutate corporală furnizează date importante privitoare
la aspectele de „sănătate” cardiacă ale sportivilor şi reprezintă în acelaşi timp
un element de predicţie pentru performanţa şi longevitatea sportivă. În mod normal
acest raport variază între 10 – 20 ml / kg şi este mai mare la sportivii de
anduranţă cu stagiu mare în activitatea sportivă.
Hipertrofia cardiacă adaptativă secundară antrenamentului sportiv sistematic este
armonioasă şi regresează la decondiţionarea de efort. De cele mai multe ori însă
regresia nu este totală, sportivii prezentând în continuare corduri cu dimensiuni
mai mari decât persoanele neantrenate.
Frecvenţa cardiacă – reprezintă cel mai rapid mecanism de adaptare la
efort prin posibilitatea creşterii rapide a debitului cardiac. Valoarea ei creşte
liniar cu intensitatea efortului şi este direct proporţională cu consumul maxim de
oxigen, până la valori de 120 – 170 b/min.
La sportivii de performanţă F.C. de repaus are valori mult mai mici decât la
nesportivi, ceea ce asigură economicitate energetică şi ameliorare a
aprovizionării cardiace (raport diastolă / sistolă favorabil) semnificative.
Astfel o scădere cu numai 10 b/min a F.C. de repaus permite o economie de energie
de aproximativ 15% la nivelul travaliului cardiac.
Variabilitatea F.C. este o măsură a calităţii activităţii cardiace. Cu cât F.C. de
repaus este mai mică cu atât variabilitatea sa este mai mare şi calitatea
funcţională a inimii creşte.
Valorile maxime utile ale F.C. variază cu vârsta, putând fi estimate prin
formulele :

F.C.max = 220 – vârsta


= 206,3 – (0,711 x vârsta)
(LONDEREE &
MOESCHBERGER –

Univ. Missouri – Columbia)


= 217 – (0,85 x vârsta)
(MILLER & al –
Univ. Indiana)

Calcularea valorii F.C.max are importanţă în procesul de dirijare a antre-


namentului deoarece în funcţie de valoarea ei şi de intensitatea efortului se
poate calcula F.C. utilă de antrenament după formula :
F.C.antren = F.C.rep + (F.C.max – F.C.rep) x % I.E.

unde I.E. reprezintă % din intensitatea efortului caracteristic zonei de


antrenament
pentru încălzire şi refacere I.E. = 50 – 60%
pentru efortul de anduranţă lungă I.E. = 60 – 70%
pentru efortul de anduranţă scurtă I.E.= 70 – 80%
pentru efortul anaerob I.E. = 80 – 90%.
Volumul de ejecţie sistolică, debitul bătaie sau debitul (volumul)
sistolic – reprezintă principala şi cea mai economicoasă modalitate de creştere a
debitului cardiac, prin două mecanisme distincte : unul intrinsec, miocardic,
reprezentat de creşterea umplerii diastolice şi a contractilităţii miocardice, şi
unul extrinsec, reprezentat de influenţele neurohormonale.
Valoarea crescută a debitului sistolic de efort la persoanele antrenate reprezintă
o condiţie esenţială pentru asigurarea celei mai bune capacităţi de transport a
oxigenului.
La sportivii de anduranţă debitul sistolic creşte pe seama creşterii dimensiunilor
cavitare, în special ale ventriculului stâng, determinate la rândul lor de
creşterea presarcinii secundar creşterii volumului plasmatic. În plus creşte şi
complianţa ventriculară stângă, mărind astfel capacitatea ventriculului de a primi
cantităţi crescute de sânge în timpul diastolei.
Valoarea debitului sistolic depinde de volumul cardiac şi înregistrează o regresie
la circa 3 – 4 săptămâni de la oprirea antrenamentului.
Debitul cardiac, parametrul care reflectă capacitatea funcţională a
sistemului cardio-vascular, creşte la persoanele antrenate atât pe seama
frecvenţei cardiace, cât şi a debitului sistolic. El poate atinge valori de 40
l/min în efort maximal la sportivii bine antrenaţi, de 8 ori mai mult decât
valoarea de repaus.
Ca şi în cazul frecvenţei cardiace debitul cardiac are evoluţie liniară cu
consumul de oxigen, fiind unul dintre principalii factori limitativi ai
capacităţii aerobe de efort.
Nu toate sectoarele vasculare ale organismului au aceeaşi importanţă şi
semnificaţie funcţională, atât în repaus, cât mai ales în timpul efortului.
Nevoile energetice crescute ale teritoriului muscular în efort determină
intensificarea irigaţiei la acest nivel pe seama fenomenelor de redistribuire
circulatorie, proporţia din debitul cardiac distribuită fiecăriu teritoriu
funcţional fiind diferită astfel între repaus şi efort.
Echivalentul volumului cardiac (VC / VO2 – puls max) reprezintă un indice
de apreciere a rezervelor de efort ale cordului. Corelarea unui factor
dimensional, cum este VC, cu un parametru funcţional al capacităţii aerobe de
efort (VO2max) determină estimarea capacităţii funcţionale cardiace actuale, fiind
în acelaşi timp şi un element de predicţie pentru rezervele cardiace de viitor.
Pulsul de oxigen, respectiv cantitatea de oxigen consumată la fiecare
contracţie cardiacă (VO2 / FC), creşte paralel cu debitul sistolic. Creşterea
pulsului de oxigen este dependentă de intensitatea efortului şi permite evaluarea
economiei si rezervei de performanta a sistemului cardio-vascular, valori mari
aratand o mare rezerva de performanta cardiaca.

Distribuţia debitului cardiac în diferite teritorii funcţionale


în repaus şi efort.

Evaluarea funcţiei cardio - vasculare. În multitudinea metodelor de investigare


care au fost propuse se dovedesc a fi mai utile, şi deci şi valabile, acele metode
care se caracterizează prin accesibilitate, în sensul aparaturii şi a
complexităţii tehnicii de lucru, prin reproductibilitate şi comparabilitate cu un
model biologic sau cu date specifice de teren. Metodele pot fi structurate în două
mari categorii :
probe funcţionale cardio–vasculare
metode de explorare clinică.

Probe funcţionale cardio-vasculare. Prezintă interes atât în evaluarea cardiacă


propriu-zisă, cât si în dirijarea antrenamentului sportiv şi reprezintă teste
simple care folosesc eforturi standard (în laborator) dozate sau nedozate şi care
urmăresc evoluţia parametrilor funcţionali frecvenţă cardiacă şi tensiune
arterială în repaus, în efort şi în perioada de revenire.

Indicele reflexului clino – ortostatic (IRCOS) se apreciază pe baza


formulei :

F.C. orto max - F.C. clino


F.C. orto stabil

unde
o F.C. orto max = frecvenţa cardiacă maximă măsurată în ortostatism
o F.C. orto stabil = frecvenţa cardiacă stabilizată în ortostatism
o F.C. clino = frecvenţa cardiacă măsurată în clinostatism.
Proba se realizează prin înregistrarea electrocardiografică a F.C. iniţial în
clinostatism, după o perioadă de stabilizare a valorilor de aproximativ 5 minute,
după care se continuă înregistrarea în ortostatism, până la stabilizarea valorilor
F.C. în această poziţie.
Interpretare :

VALORI BUNE În jur de 0,200


VALORI NEADAPTATE În jur de 0,300
VALORI NEECONOMICOASE În jur de 0,400

Proba apreciază adaptarea neurovegetativă a aparatului cardiovascular la


modificarea de poziţie a corpului, adaptare care se face prin intervenţia
reflexelor cardiace în reechilibrarea hemodinamică în cadrul unui efort minim
reproductibil.

Proba SCHELLONG clino-ortostatică urmăreşte tot adaptarea neurovegetativă


cardio-vasculară la modificările de poziţie, respectiv trecerea din clino în
ortostatism, prin aprecierea iniţială şi comparativă a valorilor F.C. şi T.A.
După o perioadă de stabilizare a valorilor în clinostatism de circa 5 minute se
măsoară valorile de repaus, de bază, ale F.C. şi T.A., după care se face trecerea
lentă la poziţia ortostatică. După un minut se recoltează din nou valorile F.C. şi
T. A.
Interpretarea ţine cont de valorile celor doi parametrii, în clino şi ortostatism
:
• valorile de bază – F.C. normală este cuprinsă între 60 – 80 b/min.
Valorile mai mari de 80 b/min sunt considerate tahicardice, în timp ce valorile
sub 60 b/min sunt considerate bradicardice şi sunt caracteristice sportivilor cu
un înalt grad de antrenament.
– T.A. sistolică normală este de 100 – 140 mmHg.
Valorile ce depăşesc 140 mmHg sunt considerate hipertensive, în timp ce valorile
mai mici de 100 mmHg sunt considerate hipotensive.
– T.A. diastolică normală reprezintă 1/2 din T.A. sistolică + 10 mmHg, iar T.A.
diferenţială normală nu trebuie să fie mai mică de 30 mmHg
• în ortostatism – F.C. creşte în mod normal cu 12 – 18 b/min (limita
superioară pentru fete), T.A. sistolică şi diastolică cresc sau scad cu 5 – 10
mmHg, iar T.A. diferenţială nu trebuie să fie mai mică de 30 mmHg.
Cu cât diferenţele dintre valorile din clino şi ortostatism sunt mai mici sau
chiar nule cu atât echilibrul vegetativ va fi apreciat mai bine. În funcţie de
nivelul modificărilor apărute SCHELLONG, completat ulterior de LETUNOV, a cla-
sificat posibilele dereglări apărute în cadrul probei în dereglări de tip hipoton,
hiperton şi hipodinamic .

Proba PACHON-MARTINET urmăreşte evoluţia F.C şi a T.A. sistolo-diastolice în


repaus (clinostatism), după efectuarea probei clino-ortostatice, după un efort
standard reprezentat de 20 de genuflexiuni executate în 40 de secunde şi în
perioada de revenire, respectiv 5 minute în clinostatism.
Proba oferă relaţii în ceea ce priveşte echilibrul neurovegetativ al organismului
şi adaptarea cardio-vasculară la efort standard.
Interpretarea se face astfel :
pentru valorile de repaus interpretarea se face ca şi în cazul probei
SCHELLONG
pentru reacţia clino-ortostatică interpretarea se face de asemenea ca şi în
cazul probei SCHELLONG
pentru reacţia la efort – se consideră normală creşterea F.C. cu 40 – 60 %
faţă de valorile de repaus, fără a depăşi însă valoarea de 120 b/min, valoare
considerată tahicardie moderată. De asemenea este considerată normală creşterea
T.A. sistolice cu 20 – 30 mmHg şi creşterea sau scăderea T.A. diastolice cu 5 –
10 mmHg (valoarea putând rămâne chiar şi nemodificată). T.A. diferenţială creşte
uşor.
Proba are avantajul că este accesibilă şi prezintă o mare utilitate în procesul de
dirijare a antrenamentului.

Proba LIAM, considerată de autorul ei ca fiind utilă în evaluarea


capacităţii de adaptare la efort, urmăreşte timpul de revenire a F.C. la valorile
de repaus după un efort ce constă din alergare pe loc cu călcâiele la şezut, timp
de 1 minut în tempo de 120 / minut.
Interpretare se face în funcţie de valorile F.C. astfel :

CALIFICATIV TIMP DE REVENIRE AL F.C.


ADAPTARE FOARTE BUNĂ LA EFORT < 2 min
ADAPTARE BUNĂ LA EFORT 2 – 3 min
ADAPTARE SLABĂ LA EFORT > 3 min

Proba este utilă în educaţie fizică, în mod special în educaţia fizică şcolară, şi
are avantajul că este foarte accesibilă şi uşor aplicabilă.

Proba LETUNOV evaluează reactivitatea cardiovasculară în cazul a trei


tipuri de efort cu caracteristici diferite, respectiv efort de forţă, de
rezistenţă şi de viteză. Ea reprezintă o probă funcţională în trei trepte, cu
efort nedozat.
Efortul constă din 20 de genuflexiuni efectuate în timp de 30 secunde, urmate de
alergare pe loc timp de 15 secunde cu viteză maximă şi cu gambele flectate în
unghi drept pe coapse, urmată apoi de alergare pe loc timp de 3 minute cu o
frecvenţă de 180 de paşi / minut.
Interpretarea presupune o apreciere cantitativă (durata şi intensitatea
modificărilor) şi una calitativă (raportul dintre modificările F.C. şi cele ale
T.A.), pentru parametrii de repaus, de efort, pentru fiecare tip de efort în
parte, şi de re-venire, la fel ca şi în cazul probei MARTINET.
Proba permite aprecierea adaptabilităţii cardio--vasculare datorită faptului că
reuneşte valori de repaus, de efort şi de revenire în cazul a trei tipuri
distincte de efort. Ea permite astfel elaborarea unor indicaţii tehnico - metodice
pentru procesul de antrenament, detaliate pe cele trei tipuri de calităţi
motrice. Ea este extrem de utilă în cadrul probelor combinate şi în timpul
perioadelor pregătitoare.

Proba FLACK este o probă funcţională cardiorespiratorie de efort de forţă


care urmăreşte modificările hemodinamice ce apar în cazul unei hiperpresiuni
intratoracice, respectiv fenomen VALSALVA indus.
Proba constă dintr-o expiraţie forţată într-un tub ce conţine mercur, până la
ridicarea acestuia la nivelul de 40 mmHg în cazul băieţilor, 30 mmHg în cazul
fetelor şi 20 mmHg în cazul copiilor, şi menţinerea acestui nivel cât mai mult
timp posibil, minimum 40 secunde. Menţinerea nivelului mercurului se face prin
creşterea presiunii intratoracice, prin intrare în apnee. Se măsoară F.C. iniţial
în repaus, înainte de începerea probei, şi apoi pe toată durata de apnee, pe câte
5 secunde.
Interpretarea se face după durata apneii şi după modificările valorilor F.C.
după durata timpului de apnee

CALIFICATIV VALOARE
FOARTE BINE > 50 sec
BINE 40 – 50 sec
SATISFĂCĂTOR 35 – 40 sec
NESATISFĂCĂTOR < 30 sec

după modificările valorilor FC se descriu cinci tipuri de curbe:


• curba de tip I, caracteristică sportivilor antrenaţi, în care FC creşte
până la 7 b/5 sec
• curba de tip II, caracteristică sportivilor neantrenaţi, în care FC creşte
lent până la 9 b/5 sec
• curba de tip III, nefavorabilă, în care FC creşte rapid la 10 b/5 sec, este
tipul de evoluţie care reclamă investigaţii suplimentare cardio-vasculare.
• curba de tip IV, sau reacţia hipotonă, în care FC creşte rapid la 10 – 11
b/5 sec, iar apoi scade sub valorile de re-paus, este tipul de evoluţie în care se
contraindică efortul sportiv de performanţă
• curba de tip V, care apare la persoane distonice neuro-vegetativ, în care
FC creşte iniţial la 9 – 10 b/5 sec, pentru ca apoi, la circa 20 secunde, să
revină la 6 – 7 b/5 sec.
Proba are indicaţie în special pentru sportivii care lucrează cu toracele blocat
şi reclamă o foarte bună cooperare din partea sportivului.

Proba BURGER reprezintă o variantă a probei FLACK, în care se adaugă şi


măsurarea T.A. în repaus, după 10 respiraţii ample, în efort imediat şi la 20
secunde după încetarea apneeii.
Interpretarea se face în funcţie de valorile T.A., rezultatele putând fi
clasificate în trei tipuri de reacţii :
cord normal – T.A. sistolică creşte cu până la 20 mmHg în perioada presoare,
continuă să crească apoi cu până la 40 mmHg peste valoarea de repaus după
terminarea probei şi apoi revine către valorile de repaus în 20 secunde
cord astenic – T.A. sistolică scade cu până la 40 mmHg în timpul pe-rioadei
presoare faţă de perioada de repaus, revenirea făcându-se foarte lent după
încetarea probei
cord sportiv sau hipertrofic – T.A. sistolică creşte cu 20 – 30 mmHg în
faza presoare comparativ cu perioada de repaus, se menţine crescută şi după
terminarea apneeii şi revine la valorile normale de repaus în timp de până la 20
secunde.

Proba GRUBICI este tot o variantă a probei FLACK, care individualizează


intensitatea hiperpresiunii în funcţie de forţa expiratorie maximă, folosind 60 %
din valoarea acesteia în cazul bărbaţilor, 50 % în cazul femeilor şi 40 % în cazul
copiilor. Timpul minim de menţinere a apneei este de 20 secunde. Se măsoară F.C.
în perioada de repaus, pe toată durata apneei şi pe toată durata revenirii, până
la restabilirea valorilor de repaus, pe câte 5 sec.

CALIFICATIV TIP DE REACŢIE TIMP DE REVENIRE


FOARTE BINE I – II < 40 sec
BINE I – II 40 – 60 sec
SATISFĂCĂTOR Indiferent 1 – 2 min
NESATISFĂCĂTOR Indiferent 3 – 4 min
PATOLOGIC indiferent > 4 min

Interpretarea se face atât în funcţie de tipul de evoluţie a F.C., deci în


funcţie de tipul de reacţie, cât şi în funcţie de timpul de revenire a valorilor
F.C. , conform tabelului.
Proba necesită în prealabil instruirea sportivului în vederea unei cât mai bune
cooperări şi are avantajul că oferă indicii referitoare la dozarea efortului din
timpul antrenamentului în funcţie de tipul de probă. De asemenea are utilitate în
selecţie, în vedere depistării aptitudinilor de efort în condiţii de torace
blocat.

Metode de explorare clinică.

Electrocardiografia reprezintă o metodă de investigare a activităţii


electrice a cordului în vederea aprecierii stării de sănătate a inimii, a
calităţilor sale morfofuncţionale (excitabilitate, conductibilitate, automatism)
şi a modificărilor apărute în urma antrenamentului, respectiv capacitatea de
adaptare a cordului.
Determinările se fac în condiţii de repaus, de efort standard sau specific şi după
efort, în perioada de revenire, prin folosirea în mod curent a celor 12 derivaţii
clasice, bipolare ale membrelor, unipolare ale membrelor şi precordiale.
Pentru EKG-ul de efort se utilizează înregistrările bipolare, deoarece
înregistrările electrice ale contracţiei musculare pot induce deformări ale
traseului.
Interpretarea se bazează pe criteriile de apreciere a stării normale sau
patologice ale ekg-ului cunoscute din clinică. Există însă şi o serie de aspecte
la limită, caracteristice sportivului, care cer o bună cunoaştere a specificului
adaptării cardiace în funcţie de tipul de efort prestat. Examinarea se face în
dinamică, prin compararea mai multor trasee ekg în diferite etape de antrenament.
Criteriile de apreciere caracteristice sportivilor sunt diferite, în raport cu
momentul efectuării examenului. Astfel, pentru ekg de repaus criteriile sunt :
o ritmul – sinusal sau atrial inferior
o frecvenţa cardiacă – bradicardie
o poziţia electrică – cord orizontalizat în cazul sportivilor ce practică
eforturi de rezistenţă sau cord verticalizat în cazul sportivilor care practică
eforturi cu hiperpresiune toracică
o axele electrice – + 30 + 80 grade unda P
– 0 + 90 grade complexul QRS
– diferenţa T faţă de QRS până la 60 grade
o atriograma – undă P aplatizată în repaus şi amplă după efort
– intervalul PR la limită
o ventriculograma – complexul QRS cu amplitudine crescută
– ST uşor supradenivelat oblic ascendent,
concav
– T amplu şi asimetric
– intervalul QT uşor alungit.
În funcţie de tipul sportului practicat apar particularităţi ale traseului EKG.
Astfel în cazul sportivilor care practică eforturi de viteză, la care predomină
hipertrofia de cordul drept, apar unde R înalte în derivaţiile V5 şi V6, iar
indicele cardiac este mai mic de 0,5.
În cazul sportivilor care practică eforturi de rezistenţă apare bradicardia
sinusală marcată şi predominanţa cordului stâng, cu hipertrofie şi dilataţie
ventriculară stângă, exprimate prin devierea axei QRS spre stânga şi unde R înalte
în derivaţiile V1 şi V2.
În cazul ekg - ului de efort criteriile de apreciere sunt :
o amplificarea modificărilor, proporţional cu intensitatea efortului
o revenirea rapidă după efort, fără apariţia unor elemente supraadăugate de
tipul tulburărilor de excitabilitate (extrasistole) sau de conductibilitate
(blocuri).
Metoda oferă relaţii preţioase în cadrul evaluării stării de sănătate şi a stării
de antrenament, respectiv gradul de adaptare cardiacă la un anumit efort, şi de
asemenea poate pune în evidenţă apariţia stărilor de suprasolicitare cardiacă din
timpul oboselii cronice patologice, reprezentând astfel un mijloc eficient de
dirijare a antrenamentului sportiv.

Teleradiografia reprezintă determinarea radiografică a volumului cardiac,


practicată curent în medicina sportivă în scopul aprecierii capacităţii de
anduranţă. Ea se realizează prin executarea a două imagini radiografice, prima
imagine executată în decubit ventral, iar a doua imagine (cord profil stâng)
executată în decubit lateral stâng, după administrarea prealabilă a unei
înghiţituri de sulfat de bariu. Ambele radiografii se execută în inspir profund.
Este foarte importantă compararea datelor obţinute în aceleaşi condiţii de
determinare şi raportarea valorilor la greutatea în kg a sportivului.
Pentru interpretare se aplică formula :
V.C. = ( D*S x DS* x P ) x 0,373

unde
o D*S - diametrul longitudinal pe radiografia de faţă
o DS* - diametrul transversal pe radiografia de faţă
o P - diametrul de profunzime pe radiografia de profil.
Prin raportarea datelor la greutatea corporală se obţin 4 tipuri de volume
cardiace :
TIPUL VOLUMUL CARDIAC VALOAREA (ml / kg)
I MIC < 11
II MEDIU 11 – 14
III MARE 14 – 17
IV FOARTE MARE > 17

Raportul dintre volumul cardiac şi oxigen-puls, denumit echivalentul volumului


cardiac (EVC), poate prognoza rezervele de performanţă cardiacă, permiţând
predicţia capacităţii aerobe. Astfel un volum cardiac mic şi un EVC mediu (40 –
50) indică posibilităţi de creştere a capacităţii aerobe, un volum cardiac mediu
şi un EVC mic (sub 40) indică şanse mari de creştere aerobă, un volum cardiac
mare şi un EVC mare (50 – 60) indică şanse mici de îmbunătăţire a capacităţii
aerobe, iar un volum cardiac foarte mare şi un EVC foarte mare (peste 60) indică
plafonarea puterii aerobe.

Ecocardiografia, metodă neinvazivă de investigare care foloseşte sunete cu


frecvenţă înaltă neionizate pentru a crea imagini, permite atât evaluarea
anatomică a cordului, cât şi aprecierea dinamicii cordului, a valvelor, pereţilor
şi a marilor vase, apreciere obţinută altfel numai prin angiografie.
Evaluarea anatomică se face prin măsurarea diametrelor telediastolice (LVIDd) şi
telesistolice (LVIDs) ale ventriculului stâng, grosimea peretelui ventriculului
stâng (LVWT) şi masa ventriculului stâng (LVMass). Pentru calcul se fo-loseşte
formula :

LVMass = ( (LVIDd - 2 LVWT) - LVIDd ) x 1,05

în care 1,05 reprezintă greutatea specifică a muşchiului cardiac.


Valorile parametrilor anatomici cardiaci ecografici la sportivi, comparativ cu
nesportivii, sunt :

PARAMETRU SPORTIVI NESPORTIVI


LVIDd 2,87 +/- 0,26 cm / m 2,55 +/- 0,25 cm / m
LVWT 0,54 +/- 0,07 cm / m 0,47 +/- 0,07 cm / m
LVMass 132 +/- 20 g / m 88 +/- 16 g / m

Estimarea anatomică a cordului prezintă diferenţe în funcţie de tipul de efort


practicat. Astfel sportivii care practică eforturi de anduranţă reacţionează prin
creşterea marcată a diametrului telediastolic al ventriculului stâng şi mai puţin
prin creşterea diametrului telesistolic. Sportivii care practică eforturi de forţă
reacţionează prin creşterea grosimii peretelui ventriculului stâng şi a septului
inter-ventricular, raportul sept / perete fiind de peste 1 – 1,3. Atingerea sau
depăşirea valorii de 2 a acestui raport necesită investigaţii suplimentare în
vederea diagnosticului diferenţial cu cardiomiopatia hipertrofică.
Aprecierea dinamicii cardiace, mai exact a parametrilor performanţei cardiace, se
referă la contractilitate, respectiv la scurtarea circumferenţială (VCF),
scurtarea medie circumferenţială (MVCF) şi fracţia de ejecţie (EF) şi la debitul -
bătaie (SV) (simbolistica este pe nomenclatura anglo-saxonă).
Astfel :
• scurtarea circumferenţială

VCF = ( LVIDd - LVIDs ) : LVIDd

unde
o LVIDd este diametrul telediastolic al ventriculului stâng
o LVIDs este diametrul telesistolic al ventriculului stâng
• fracţia de ejecţie

EF = ( ( LVIVd - LVIVs ) : LVIVd ) x 100

unde
o LVIVd este volumul telediastolic al ventriculului stâng
o LVIVs este volumul telesistolic al ventriculului stâng.
• debitul – bătaie

SV = LVIVd - LVIVs.

Deoarece estimarea ecocardiografică este foarte uşoară, neinvazivă şi corectă


astăzi ea se foloseşte pe scară extinsă.

În concluzie efortul fizic efectuat sistematic contribuie la păstrarea calităţilor


pozitive cardio-vasculare. Cu cât activitatea fizică se începe la vârste mai
tinere şi se execută de o manieră mai susţinută şi sistematică, cu atât
performanţele biologice ale inimii şi sistemului vascular sunt de durată mai mare,
contribuind astfel la profilaxia îmbătrânirii – „Omul are vârsta arterelor sale „.