UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

MASTER: KINETOTERAPIA ÎN RECUPERAREA
NEUROMOTORIE, ANUL I

TEMĂ REFERAT:
’’EVALUAREA ECHILIBRULUI’’

PROFESOARĂ: STUDENTĂ:
RUSU LIGIA FILIP RICARDA

1
 1. DESPRE GRAVITAŢIE, SPRIJIN ŞI ECHILIBRU

Mişcarea unui corp este influenţată de greutatea sa. Greutatea unui corp este forţa cu
care acel corp apasă pe un plan orizontal sau, altfel spus, este forţa cu care acesta este atras
spre pământ.
Deoarece acceleraţia gravitaţională este aceeaşi pentru toate corpurile, în limbajul
curent masa unui corp (kg) este considerată greutatea corpului.
Forţa gravitaţională (G) are o mare importanţă în kinetologie, ea necesitând sau nu
forţe musculare suplimentare, reacţionale pentru a fi învinsă în funcţie de direcţia mişcării.
Forţa gravitaţională în kinetologie poate fi anihilată sau utilizată în scop de facilitare
sau de încărcare în exerciţiile fizice.
Orice corp are un centru de greutate, care reprezintă punctul în care acţionează
totalitatea forţelor gravitaţionale paralele ale totalităţii punctelor materiale ale respectivului
corp. În general, el se găseşte în centrul sau pe axa de simetrie a corpului. Pentru corpul
omenesc, centrul de greutate se găseşte undeva în apropierea corpului celei de-a doua vertebre
sacrate.
Prin centrul de greutate trece, virtual, o linie verticală – linia centrului de greutate,
aceasta trece prin : creştet – corpul vertebrei a doua sacrate – un punct în poligonul de
susţinere pe axa articulaţiei tarsiene.
Stabilitatea sau echilibrul unui corp aşezat pe un plan este dată de baza lui de
susţinere, care este reprezentată de suprafaţa poligonului format de toate punctele exterioare
ale acestui corp ce se sprijină pe plan.
Un corp este într-un echilibru cu atât mai stabil, cu cât centrul lui de greutate este
mai coborât, iar linia centrului de greutate cade mai aproape de centrul poligonului de
susţinere. Echilibrul devine instabil când centrul de greutate urcă pe linia centrului de
greutate, care se deplasează spre marginea suprafeţei de susţinere. Echilibrul poate fi
indiferent când centrul de greutate rămâne mereu la aceeaşi înălţime şi poziţie faţă de
suprafaţa de sprijin, deşi corpul se mişcă.

2. DESPRE FORŢĂ ŞI MIŞCARE

Kinetologia înseamnă prin definiţie mişcare şi, mai concret ’’mişcare mecanică’’,
adică schimbări succesive de poziţii ale corpului faţă de alte corpuri de referinţă sau ale unor
segmente ale corpului faţă de corpul însuşi.
Pentru ca un corp să fie scos din starea de repaus este necesară intervenţia unei forţe.
În funcţie de unele caracteristici ale acestei forţe, se vor înregistra mişcări diferite astfel:
- o singură forţă, dacă acţionează asupra unui corp, va imprima acelui corp
o mişcare în aceeaşi direcţie cu direcţia sa;
- dacă acţionează două forţe concomitent în direcţii diferite, mişcarea este o
rezultantă a acestei forţe, a mărimii, direcţiei şi sensului lor;
- dacă două forţe acţionează în aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens, ele se
adună, mărind valoarea forţei rezultante (direcţia şi sensul fiind aceleaşi);
- dacă cele două forţe acţionează în sensuri opuse, ele se scad, rezultanta
având sensul celei mai mari.

2
 Asupra segmentelor corpului în mişcare acţionează întotdeauna două forţe: forţa
musculară şi forţa gravitaţională.
Rezultanta mai multor forţe determină mişcare doar dacă direcţia acesteia este una
din mişcările articulare posibile, pentru care structurile anatomice articulare sunt construite.
Mişcarea diferitelor segmente ale corpului descrie ’traiectorii’ rectilinii sau curbilinii,
acestea din urmă putând fi realizate în acelaşi plan – cum este cazul circumducţiei – sau în
spaţiu, ca în cazul mişcării de ’şurub’.
Toate aceste tipuri de mişcare se pot regăsi în diversele modalităţi ale exerciţiului
fizic şi cer eforturi biologice diferite.
La scoaterea din repaus a unui segment sau la oprirea mişcării acestuia sunt necesare
forţe suplimentare, care vor învinge ’inerţia’ segmentului.
Un corp în mişcare este influenţat de prezenţa altor corpuri cu care vine în contact
(planul mesei, al patului, apa, aerul etc). Aceste corpuri tind să frîneze mişcarea primului corp
datorită frecării între corpuri. Dacă am elimina, teoretic, toate corpurile înconjurătoare,
corpul care se mişcă ar continua să se deplaseze cu o mişcare rectilinie uniformă. În condiţii
obişnuite, frecarea determină o mişcare uniform încetinită, până la oprirea mobilului. Pentru
a menţine mobilul în mişcare, trebuie să intervină continuu o forţă exterioară mai mare decât
forţa de frecare.

3. EVALUAREA ALINIERII ŞI POSTURII CORECTE A

CORPULUI

Se consideră că perfecţiunea posturală a corpului şi a raportului între segmentele

sale este sinonimă cu „frumuseţea fizică”, cu respectarea condiţiilor estetice, de echilibru
dimensional al corpului.
O alcătuire fizică defectuoasă este şi disfuncţională pentru una sau alta dintre
funcţiile de bază ale organismului. Această realitate trebuie depistată, evaluată ca dimensiune
şi importanţă şi, evident, corectată.
Postura organismului este influenţată de trei factori:
a). ereditatea
b). stările patologice
c). obişnuinţa.
Aspectul general al corpului sau configuraţia fizică a lui este rezultanta a trei
elemente:
+ atitudinea corpului, determinată de raporturile părţilor componente ale aparatului
locomotor – este obiectivul principal al evaluării;
+ creşterea corpului, reprezentând acumulările cantitative în înălţime, mărime şi
greutate, în raport cu vârsta şi sexul;
+ dezvoltarea globală în raport cu vârsta.

3.1 Evaluarea aliniamentului poziţiei ortostatice

3.1.1 Linia gravitaţiei întregului corp se apreciază prin utilizarea firului cu plumb.
a). Pentru înclinări laterale: protuberanţa occipitală – apofiza spinoasă a vertebrei
C7 – pliul interfesier – spaţiul dintre condilii interni ai genunchilor – spaţiul dintre călcâie;
b). Pentru înclinări antero-posterioare: lobul urechii – mijlocul umărului – marele
trohanter - posterior de patelă – lateral de maleola tibială.
Pentru devierile întregului corp de la aceste linii, trebuie înainte de a le consemna, să
fim siguri că nu este vorba de poziţii de balans al corpului în ortostatism.
3
 3.1.2 Evaluarea alinierii segmentelor trebuie făcută din faţă, din lateral şi din
posterior.
a). din faţă: - umerii : se observă alinierea claviculelor; denivelarea lor este dovadă
de asimetrie scapulară.
- torace: se observă malformaţiile (în ‘carenă’, în ‘pâlnie’, infundibuliform, în
‘butoi’, cu şanţ Harrison, evazat la bază);
- pelvis: se apreciază cu rigla nivelul spinelor antero-superioare pe aceeaşi linie sau
prin fixarea cu policele testatorului a celor două puncte, urmată de observarea nivelului celor
două police;
- membrele pelviene: se notează prezenţa unui eventual genu valgum1 , dimensiunea
lui (distanţa intermaleolară în centimetri), simetria deviaţiei; de asemenea, prezenţa unui
genu varum2 , dimensiunea lui în centimetri (măsurată între marginile mediale ale
genunchilor, maleolele interne atingându-se).
- degetele picioarelor: se pot observa un hallux valgus3 sau/ şi degetele ‘în ciocan’.
b). din lateral: - capul – devierea anterioară este apreciată în raport cu linia
gravitaţiei marcată de firul cu plumb.
- scapula: se poate observa proeminarea posterioară a unghiului scapulei şi a
marginii ei vertebrale în cazurile de rotaţie sau de înclinare înainte a acesteia.
- coloana: se apreciază prezenţa cifozei, a spatelui rotund, a lordozei, a cifolordozei.
- abdomenul: relaxarea sau slăbirea musculaturii abdominale face ca abdomenul să
protruzeze, uneori cute de grăsime situate subombilical pot da acelaşi aspect sau să-l
exagereze.
- membrele inferioare: se observă genu recurvatum4 ;
- piciorul: privit dinspre faţa internă, se apreciază bolta antero-posterioară; se
notează meleola internă, tuberculul osului navicular şi locul unde articulaţia
metatarsofalangiană a halucelui atinge podeaua – toate aceste puncte trebuie să fie pe o linie
(linia Feiss).
c). din posterior: deplasarea întregului corp de la firul cu plumb care cade între
cîlcâie, reperele superioare fiind însă lateralizate, semnifică member inferioare inegale.
- capul: aprecierea poziţiei drepte în cazul în care linia bilobulară (între lobii
urechilor) este perpendiculară cu firul de plumb.
- scapula: se apreciază linia spinelor şi a unghiurilor scapulare, care trebuie să fie pe
orizontală; de asemenea se apreciază gradul de abducţie a scapulelor prin distanţa dintre
marginea vertebrală a scapulei şi coloană.
- talia: se apreciază unghiul lateral al taliei, care poate fi asimetric prin scoliorizarea
coloanei;
- coloana: se notează deviaţiile laterale ale coloanei, funcţionale sau structurale, prin
manevrele de diferenţiere cunoscute; se apreciază spatele plat.
- picioarele: linia tendoanelor ahiliene ‘fuge’ în afară în cazul picioarelor plate, în
eversia calcaneelor.

1
Deviaţie a gambei spre exteriorul axei membrului inferior cu proeminenţa genunchiului spre interior (picioare în x)
2
Deviaţie a gambei spre interiorul axei membrului inferior cu proeminenţa genunchiului în afara (picioare în paranteză)
3
Proeminenţa capului metatarsian prin deplasarea sa medială către interiorul piciorului
4
Deformaţie a genunchiului caracterizată prin posibilitatea de a întinde exagerat în faţa gambei faţă de coapsă, formând
un unghi deschis în faţă

4
 4. EVALUAREA MERSULUI

Mersul, ca mecanism motor, prezintă un obiectiv de analiză deosebit de important în

patologie şi kinetologie.
Kinetoterapeutul trebuie să analizeze mersul pacienţilor, în primul rand pentru a
înregistra deficitele funcţionale articulare, musculare sau de coordonare ale jumătăţii
inferioare a corpului (şi nu numai ale acesteia), în al doilea rand pentru a încerca totul în
normalizarea acestei deprinderi motrice de primă importanţă pentru fiinţa umană, iar în al
treilea rand pentru a utilize mersul ca metodă kinetologică.
DEFINIŢIE: mersul este format dintr-o alternanţă de mişcări şi poziţii de sprijin ale
câte unui membru pelvian, pe care le repetă identic celălalt membru.
Termenul indisolubil legat de cel de ‘mers’ este ‘pasul’.
Pasul dublu corespunde seriei de mişcări care se succedă între cele două poziţii
identice ale unui singur picior. Pasul se desfăşoară în 4 timpi:
1. începutul sprijinului dublu (pe ambele picioare);
2. sprijinul dublu;
3. sprijinul unilateral cu: a). semipasul posterior; b). momentul verticalei; c).
semipasul anterior;
4. începutul dublului sprijin ulterior.
Ciclul complet al unui pas este format din două faze fundamentale: sprijinul şi
balansul.
O analiză amănunţită descoperă o serie de subdiviziuni ale acestor faze:
a). Atacul cu talonul;
b). Poziţia medie;
c). Desprinderea;
d). balansarea
FAZA I : atacul cu talonul.
• capul şi trunchiul, verticale; braţul opus este proiectat înainte;
• bazinul face o uşoară rotaţie anterioară;
• genunchiul membrului de atac este extins;
• piciorul respectiv este în unghi drept cu gamba.
Perturbări ale fazei I: - capul şi trunchiul se apleacă înainte – se controlează
extensorii genunchiului;
- trunchiul alunecă spre dreapta şi şoldul se rotează extern – pasul se scurtează – se
controlează rotatorii interni ai şoldului, extensorii genunchiului şi eversorii genunchiului;
- bazinul se rotează posterior – se controlează extensorii şoldului şi flexorii coapsei
(evaluarea amplorii pasului);
- şoldul în abducţie – se controlează adductorii;
- genunchiul în extensie blocată sau în hiperextensie – se controlează extensorii şi
flexorii genunchiului;
- piciorul este plat, pe sol (căderea antepiciorului) – se controlează flexorii dorsali ai
piciorului.
FAZA A II-A: poziţia medie.
• capul şi trunchiul verticale;
• braţele apropiate de axa corpului;
• bazinul foarte uşor rotat anterior şi uşor înclinat spre stânga;
• coapsa dreaptă moderat rotată extern;
• genunchiul drept extins, iar cel stâng uşor flectat.
Perturbări ale fazei a II-a: - capul şi trunchiul se apleacă înaintew, cu o rotaţie
anterioară crescută a bazinului – se controlează extensorii genunchiului;

5
 - capul şi trunchiul se apleacă îndărăt, cu o rotaţie posterioară a bazinului –
se controlează extensorii şoldului;
- capul şi trunchiul se apleacă spre dreapta, bazinul se ridică pe partea
stângă, în timp ce braţul drept se îndepărtează de corp (’mersul fesierului
mijlociu’) – se controlează abductorii coapsei drepte;
- bazinul este în rotaţie anterioară exagerată – se controlează abdominalii şi
extensorii coapsei;
- bazinul este înclinat spre partea stângă (mersul ’tip Trendelenburg’) – se
controlează abductorii coapsei drepte;
- şoldul în rotaţie externă exagerată – se controlează adductorii şi rotatorii
interni ai coapsei, extensorii genunchiului şi eversorii gleznei;
- genunchiul în extensie sau în hiperextensie – se controlează flexorii şi
extensorii genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei (evaluarea amplitidinii
flexiei dorsale a gleznei);
- genunchiul are o flexie exagerată – se controlează flexorii plantari ai
gleznei.
FAZA A III-A: desprinderea de sol a piciorului.
-capul şi trunchiul, verticale;
-braţul drept înaintea axului corpului, cu cotul uşor flectat, braţul stâng uşor
îndăratul axului corpului, cu cotul extins;
-bazinul în rotaţie anterioară;
-coapsa dreaptă în uşoară rotaţie externă;
-genunchiul drept uşor flectat;
-glezna dreaptă în flexie plantară;
-piciorul se sprijină pe partea anterioară;
-degetele în extensie din :
Perturbări ale fazei a III-a:
-braţele sunt la distanţe diferite de axa corpului; coatele sunt flectate – se controlează
flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului;
-bazinul cu rotaţie anterioară exagerată – se controlează abdominalii şi extensorii
coapsei; de verificat amplitudinea extensiei coapsei;
-şoldul în rotaţie externă exagerată – se controlează flexorii plantari şi extensorii
coapsei şi genunchiului;
-genunchiul este parţial flectat şi/ sau flexia plantară este limitată, glezna putând fi în
dorsiflexie – se controlează flexorii plantari.
FAZA A IV-A: balansarea.
- capul şi trunchiul, verticale;
- braţele în apropierea axei corpului;
- bazinul cu foarte uşoară rotaţie anterioară;
- şoldul în uşoară rotaţie internă;
- coapsa şi genunchiul drept flectate;
- membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin;
- piciorul în unghi drept pe gambă şi uşor eversat.
Perturbări ale fazei a IV-a:
-trunchiul alunecă spre stânga, în timp ce bazinul se ridică pe dreapta – se
controlează flexorii coapsei şi genunchiului, flexorii dorsaliu ai gleznei;
-bazinul rotat posterior – se controlează extensorii şi flexorii coapsei; de verificat
amplitudinea flexiei;
-coapsa în abducţie – se controlează flexorii coapsei şi genunchiului ca şi flexorii
dorsali ai piciorului; de verificat amplitudinea adducţiei şi flexiei coapsei, ca şi flexia
genunchiului;

6
 -şoldul în rotaţie externă – se controlează rotatorii interni ai coapsei şi eversorii
piciorului;
-flexia coapsei şi a gambei este exagerată, iar antepiciorul cade (stepaj) – se
controlează flexorii dorsali ai piciorului;
-degetele se târăsc pe sol – se controlează flexorii coapsei, gambei şi cei dorsali ai
piciorului.

7
 BIBLIOGRAFIE

Tudor Sbenghe – ’’KINETOLOGIE profilactică, terapeutică şi

de recuperare’’, Editura medicală Bucureşti 1987