Sunteți pe pagina 1din 61

Avocat GEORGE PANĂ

JUDECAREA CAUZELOR PENALE

PRIMA INSTANŢĂ

EDITURA
PREFAŢĂ
Prin lucrarea de faţă, autorul încearcă să familiarizeze cititorul, mai mult sau
mai puţin avizat în domeniul dreptului penal, cu partea sa practică, adică, cu
dreptul procesual penal, având drept obiectiv, atins pe parcursul cărţii,
prezentarea modului de desfăşurare a unui proces penal în faţa unei instanţe de
judecată, mai exact, a unei şedinţe de judecată în prima ei fază, la instanţa de
fond.
Consider că este bine aleasă maniera de abordare a temei acestei lucrări,
existând, într-adevăr, necesitatea unei succinte, dar, suficiente, în părerea mea,
prezentări şi definiri a infracţiunii cu trăsăturile ei esenţiale, a procesului
penal, în ansamblul acestuia şi, bineînţeles, a instanţelor, competenţelor şi
modului de compunere a acestora. Este binevenită această primă parte a lucrării,
ea fiind în măsură a lămuri unele aspecte de natură atât penală – prin prezentarea
infracţiunii - cât şi procesual penală - prin arătarea instanţelor competente a
judeca o anumită cauză. De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea nici capitolele
privitoare la principiile călăuzitoare şi dispoziţiile generale ale judecăţii,
acestea având menirea de a face mai bine înţelese drepturile pe care orice
persoană le are în faţa unei instanţe de judecată. Totodată, prezentarea
hotărârilor judecătoreşti este binevenită, aceasta ajutând cititorul să înţeleagă
modul de redactare a unei hotărâri şi, îndeosebi, ceea ce trebuie să cuprindă o
astfel de hotărâre.
Modul de a prezenta desfăşurarea propriu-zisă a şedinţei de judecată, consider că
este judicios realizat şi chiar dacă, pe alocuri, limbajul este unul destul de
„tehnic”, acesta nu împietează asupra înţelegerii fenomenului, fenomen care începe
cu activităţi, unele de ordin administrativ şi care se încheie cu o sentinţă
pronunţată în respectivul proces.
Este de bun augur iniţiativa de a se prezenta mai pe larg această latură a unui
proces penal şi apreciez că este o lucrare binevenită în sprijinul studenţilor
facultăţilor de drept, al practicienilor aflaţi la început de drum în profesie şi,
de ce nu, al tuturor celor interesaţi sau care, eventual, vor fi nevoiţi a se
prezenta în faţa unei instanţe de judecată.

Avocat Florin Ichim


Baroul Prahova
CUVÂNT ÎNAINTE

Dreptul, domeniu esenţial al oricărei organizări sociale, a evoluat pe parcursul


timpului, de la apariţia sa şi până în prezent. Concomitent cu schimbările sociale
petrecute în viaţa unei societăţi, a unei organizări statale, evoluţia dreptului a
fost şi ea în mişcare, adaptându-se permanent acestor schimbări produse, atât în
realitatea socială, dar şi politică, a fiecărui stat. Sigur că aceste evoluţii nu
au fost uniforme în structura şi conţinutul lor în privinţa tuturor statelor,
particularităţile de ordin geografic, istoric şi cutumiar spunându-şi cuvântul.
Dreptul procesual penal este una din ramurile de drept dintre cele mai dinamice
atât prin incidenţa pe care o are faţă de publicul larg cât şi prin evoluţiile
cunoscute în ultima perioadă. Este cunoscut faptul că drepturile şi obligaţiile
subiecţilor în cadrul unui raport juridic penal (proces penal cum este în public
cunoscut) se realizează numai prin intermediul dreptului procesual penal care
reglementează conduita, drepturile şi obligaţiile subiecţilor pe parcursul acestui
proces.
Codul de procedură penală actual a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1969,
înlocuind codul anterior, din 1963. Ulterior, el a suferit numeroase şi
consistente modificări, apărute imediat după anul 1990. Aceste modificări erau
absolut obligatorii având în vedere noile realităţi sociale şi politice apărute
după Revoluţia din 1989. Aceste modificări nu pot, însă, decât a suplini unele
lipsuri ale legii existente, fiind mai mult decât necesară o lege procesual penală
nouă.
In lucrarea de faţă am încercat să introduc cititorul în „sala de judecată”
prezentându-i acestuia etapele judecării unui proces penal în faţa primei instanţe
competent sesizate, instanţa de fond. Pentru a putea, însă, ajunge în sala de
judecată, acolo unde se soluţionează cauza dedusă judecăţii, a trebuit, ca un fel
de preambul, dar, indisolubil legat de judecata în sine, să fac o scurtă
prezentare a infracţiunii, a procesului penal în ansamblul său, a competenţelor şi
compunerii instanţelor de judecată, urmînd ca, apoi, să ating principiile
călăuzitoare şi dispoziţiile generale ale judecăţii şi hotărârilor judecătoreşti.
In capitolul III al lucrării am tratat activităţile care premerg şedinţa de
judecată, activităţi, în marea lor majoritate nevăzute, dar absolut necesare şi
esenţiale demarării şi desfăşurării ulterioare a procesului penal. Capitolul IV al
acestei lucrări, şi cel mai amplu, de altfel, se referă la şedinţa de judecată în
primă instanţă şi începe prin a prezenta participanţii la aceasta, modul în care
ei ajung în faţa instanţei, drepturile şi obligaţiile lor şi continuă cu
prezentarea desfăşurării şedinţei, începând de la deschiderea sa, eventualele
situaţii noi ce apar pe parcursul judecăţii şi terminând cu ultimul cuvânt al
inculpatului.
Lucrarea de faţă nu are pretenţiile unui tratat de drept, însă ea poate fi utilă
celor ce se află pe băncile facultăţii sau la început de drum în acest frumos
domeniu al dreptului şi, de ce nu, şi celor care, într-un fel sau altul, ajung în
sala de judecată ca participanţi ai unui proces penal. Sper, de asemenea, că
lucrarea de faţă poate avea menirea să contureze o imagine cât mai apropiată a
acestui domeniu generos prin amploarea lui, aflat în continuă evoluţie, care
prezintă un interes deosebit pentru toţi cei dornici de a-i descoperi tainele.

AUTORUL

C A P I T O L U L I
NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND JUDECAREA CAUZELOR PENALE

I.1. Procesul penal – mijloc de realizare a justiţiei penale


I.2. Dreptul procesual penal în România
I.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti în cazul judecării cauzelor penale în
primă instanţă

I.1. PROCESUL PENAL – MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIŢIEI PENALE

Reacţia societăţii faţă de cei ce săvârşesc infracţiuni nu este şi nu trebuie să


fie una arbitrară, ci dimpotrivă, chibzuită şi amplu reglementată prin
dispoziţiile legii. Săvârşirea unei infracţiuni duce la crearea unui raport
juridic de drept penal în baza căruia apare dreptul statului de a trage la
răspundere pe făptuitor şi, totodată, obligaţia acestuia de a suporta consecinţele
faptelor sale. De aceea, între săvârşirea unei infracţiuni şi aplicarea unei
sancţiuni penale celui ce a săvârşit-o, se situează procesul penal ca activitate
organizată în vederea pronunţării unei soluţii corespunzătoare datelor concrete
ale fiecărei cauze penale.
Infracţiunea este definită ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită
cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Aşadar, orice faptă care va fi
incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice ale infracţiunii,
care o deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) şi care pot fi combătute
prin alte mijloace nepenale.
Conceptul de infracţiune este folosit sub mai multe acceptiuni.
Intr-o accepţiune, infracţiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o
normă imperativă, se aduce atingere (se vatămă ori se periclitează) unei anumite
valori sociale şi pentru care cel ce a săvârşit o astfel de faptă urmează să
suporte o pedeapsă. In această accepţiune, infracţiunea îmbracă forme concrete de:
înşelăciune comisă de x, ucidere comisă de y, furt comis de z etc.
Intr-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune, desemnează fapta prevăzută de
legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită acţiune sau
inacţiune care prin valorile sociale atinse,prin modalitatea specifică a comiterii
lor capătă trăsăturile specifice unei infracţiunu. Este accepţiunea ce o are în
vedere legiuitorul care, observând faptele periculoase pentru valorile sociale
esenţiale ale societăţii, le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni
înfaptuirea lor în viitor.
In sfârşit, conceptul de infracţiune este examinat ca instituţie fundamentală a
dreptului penal care, alături de alte două instituţii, tot fundamentale -
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal - formează structura, “pilonii”
dreptului penal. Instituţia infracţiunii, în această accepţiune, a fost
considerată, în doctrină penală, pe bună dreptate, ca “piatra de temelie” a
oricărui sistem de drept penal. Intre accepţiunile conceptului de infracţiune nu
se poate pune semnul egalităţii, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de
abordare, a gradului mai restrâns ori mai întins de generalizare.
In noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pentru faptă: pericolul
social, vinovăţia şi prevederea în lege.

Trasături esenţiale ale infracţiunii

i. Fapta care prezintă pericol social


Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relatiilor
sociale. Fapta reprezintă o activitate,o acţiune sau inacţiune a unui membru al
societăţii în cadrul relaţiilor sociale, în cadrul relaţiilor cu semenii lui.
Fapta care prezintă pericol social. Pericol social prezintă orice activitate
contrară normelor în vigoare căci împiedică normala desfăşurare a relaţiilor
sociale. Dintre faptele care prezintă pericol social se detaşează, prin gradul cel
mai ridicat de pericol social, infracţiunea.
Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este acea faptă a unui
individ concretizată printr-o acţiune sau inacţiune prin care se periclitează ori
se vatămă valorile arătate în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse. Cu alte cuvinte, trăsătura esenţială a
infracţiunii, de a fi o faptă ce prezintă pericol social, se materializează, aşa
cum se prevede în art. 18 C. pen., prin două aspecte: prin faptă se aduce atingere
unor valori sociale importante, arătate generic în art. 1 C. pen., iar, pentru
sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse.
Pericolul social al infracţiunii este apreciat de legiuitor în funcţie de valoarea
socială căreia i se aduce atingere, de împrejurarile în care se săvârşesc faptele,
de persoana infractorului etc. Pericolul social nu este acelaşi pentru toate
infracţiunile, el diferă în funcţie de valoarea socială primejduită prin fapta
penală şi poate fi diferit pentru aceeaşi infracţiune, în funcţie de interesul
ocrotirii într-un moment ori altul.
In doctrina penală pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, este cunoscut
sub două forme: generic sau abstract şi concret.
Pericol social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul
înscrierii faptei periculoase in legea penală ca infracţiune. Aprecierea
pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective ca: însemnătatea
valorii sociale care trebuie ocrotită, gravitatea vătămării ce i se poate aduce
valorii sociale, frecvenţa faptelor ce se pot savârşi, persoana făptuitorului,
împrejurarile în care se pot săvârşi astfel de fapte ş.a.
Pericol social concret este pericolul ce-l prezintă o faptă concretă
săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească cu prilejul
judecării faptei, el urmând a se reflecta în sancţiunea penală aplicată.
ii.Fapta săvârşită cu vinovăţie
Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Ca
atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările
acesteia, vinovăţia este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţa şi
voinţa. In adevăr, vinovăţia presupune o atitudine conştientă, în sensul că
făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, al
rezultatului acestora, care este periculos, şi savârşeşte cu voinţă aceste acţiuni
sau inacţiuni vizând realizarea rezultatelor urmărite. Formele vinovăţiei
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme principale:
intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă - praeterintenţia sau
intenţia depaşită - specifică unor anumite infracţiuni.
Intenţia. Este o formă principală de vinovăţie definită în art. 19, pct. 1, C.
pen. şi reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea
rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei ori
numai acceptarea acelui rezultat. Intenţia este cunoscută în doctrină şi în
legislaţie sub două modalităţi: directă si indirectă
Intenţia directă (prevazută în art. 19, pct. 1, lit. a, C. pen.) se caracterizează
prin prevederea rezultatului faptei şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea
faptei. Intenţia indirectă (art. 19, pct. 1, lit. b, C. pen.) se caracterizează
prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit
ci acceptată eventualitatea producerii lui.
Culpa. Ca formă de vinovăţie, culpa este definită prin dispoziţiile art. 19, pct.
2, C. pen. şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul
faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce ori nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa cu
prevedere şi culpa simplă.
Culpa cu prevedere. Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu-l acceptă şi consideră
fără temei ca acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumită în
doctrina penală culpa cu previziune sau uşurinţă ori temeritate.
Culpa simplă sau culpa fără prevedere ori neglijenţa sau greşeala, cum mai este
denumita în doctrina penală, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde
intenţia şi culpa reunite. Intenţia depăşită este forma de vinovăţie ce se
realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai
grav decât cel urmarit ori acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat
ce se impută acestuia sub formă culpei, deoarece nu l-a prevazut, deşi trebuia si
putea sa-l prevadă.

iii.Prevederea în lege, ca trăsătură esenţiala a infracţiunii


Pentru existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale:
fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege,
întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia dintre aceste trei trăsături esenţiale
conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Mai mult, putem observa că,
în considerarea unei fapte ca infracţiune, se cercetează, mai întâi, dacă fapta
este prevazută de legea penală şi dacă răspunsul este pozitiv, adică, fapta este
prevazută de legea penală, se vor cerceta şi celelalte trăsături esenţiale pentru
a observa împlinirea lor cumulativă şi considerarea faptei ca infracţiune. Prin
prevederea penală a faptei periculoase ce se săvârşeşte cu vinovăţie se realizează
diferenţierea infracţiunii de celelalte forme de ilicit juridic.
Orice infracţiune trebuie să fie prevazută de legea penală ca atare, dar nu orice
faptă prevazută de legea penală este şi infracţiune, căci prevederea în lege este
doar o trăsătură a acesteia pe lângă celelalte, de a prezenta pericol social şi de
a fi comisă cu vinovăţie.
Procesul penal apare ca fiind o activitate ce are o sferă mult mai largă decât
sensul dat înfăptuirii justiţiei. Acest lucru se explică prin complexa natură a
activităţilor ce trebuie realizate în vederea rezolvării conflictului de drept
născut prin săvârşirea unei infracţiuni. Actul de justiţie penală este precedat de
o activitate prealabilă de urmărire penală, activitate auxiliară, dar necesară, ce
are ca finalitate pregătirea condiţiilor pentru desfăşurarea optimă a judecăţii.
In marea majoritate a cazurilor, rezolvarea unei cauze penale începe prin
cercetarea efectuată în vederea identificării făptuitorului, uneori, chiar şi a
victimei infracţiunii, apoi fiind necesare strângerea probelor, efectuarea unor
constatări, iar, în caz că există suficiente temeiuri, să se poată dispună
trimiterea în judecată. Este vorba de cercetarea „in rem” urmată de cea „in
personam” Aşadar, activitatea instanţelor judecătoreşti este precedată de o foarte
complexă şi importantă activitate care are rolul de a elucida aspecte esenţiale
privind, în primul rând, infracţiunea săvârşită şi existenţa ei urmată, apoi, de
găsirea şi a făptuitorului ei.
Organele statului împuternicite să realizeze ansamblul acestor activitaţi poartă
denumirea generică de organe judiciare. Aceste organe, cu un caracter evident
judiciar, sunt instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public, dar şi organele de
cercetare ale poliţiei judiciare ( în care funcţionează lucrători specializaţi ai
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative ) care se află la dispoziţia
acestora, care nu pot fi, însă, confundate cu organele de poliţie în ansamblul
lor. Trebuie subliniat faptul că organele care participă la rezolvarea cauzei
penale cooperează în permanenţă cu persoanele interesate precum şi cu alte organe,
instituţii şi persoane chemate să ajute la desfăşurarea procesului penal.
Denumirea de proces derivă din latinescul „procedere”, „a merge înainte”. In cazul
dreptului procesual penal, această noţiune indică mişcarea, acţiunea, activitatea
ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea dreptului penal pentru descoperirea,
prinderea, cercetarea şi judecarea acelora care săvârşesc infracţiuni. In sensul
celor prezentate se poate defini procesul penal ca fiind acea activitate
reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală de către organele judiciare,
cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi
obligaţii, având ca scop constatarea, la timp şi în mod complet, a infracţiunilor
şi tragerea la răspunderea penală a celor care le-au săvârşit, astfel încât, prin
aceasta, să se asigure ordinea de drept, precum şi apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale tuturor persoanelor. Scopul procesului penal este acela
de constatare, la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni,
astfel încât, orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită
conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Fazele procesului penal sunt etape sau diviziuni ale acestuia în care se
realizează sarcini specifice, după epuizarea acestora putând fi date soluţii
privind cauza penală. Ele sunt componente ale procesului penal în cadrul cărora
îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea
atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor procesuală. Structura tipică a
procesului penal deosebeşte trei faze: faza de urmărire penală, faza judecăţii
propriu-zise şi faza de punere în executare a hotărârii penale.
Urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, este marcată, în momentul său
de început, fie de o rezoluţie (în cazul sesizării externe făcută prin plângere
sau denunţ), fie de un proces verbal (în cazul sesizării din oficiu), ambele
întocmite de organul de urmărire penală. Dacă rezoluţia de începere a urmăririi
penale este emisă de organul de cercetare penală, aceasta se va supune
confirmării, în mod obligatoriu, procurorului care supraveghează urmărirea penală,
în cel mult 48 de ore de la data începerii ei,organul de cercetare penală fiind
obligat totodată şi a prezenta dosarul cauzei. Momentul final al urmăririi penale
este marcat prin soluţia dată de procuror care, prin rechizitoriu, poate dispune
trimiterea în judecată sau prin ordonanţă, poate dispune clasarea, scoaterea de
sub urmărire penală ori încetarea procesului.
Cea de a două fază a procesului penal constă în judecata propriu-zisă a cauzei
penale dedusă în faţa instanţei, momentul de început al acesteia fiind acela de
sesizare a instanţei prin rechizitoriul procurorului. Rechizitoriul procurorului
este actul de sesizare a instanţei emis de către procurorul parchetului
corespunzător instanţei competente să judece cauza. El trebuie să se limiteze la
fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi va cuprinde, pe
lângă acestea: numele, prenumele si calitatea celui care îl întocmeşte; cauza la
care se referă; obiectul acestuia; temeiurile legale; datele privitoare la
persoana inculpatului; fapta reţinută în sarcina sa; încadrarea juridică; probele
pe care se întemeiază învinuirea; măsura preventivă luată; durata acesteia precum
şi dispoziţia de trimitere în judecată. Epuizarea acestei a doua faze îşi are
momentul în rezolvarea cauzei penale printr-o soluţie de condamnare, achitare sau
de încetare a procesului penal. Judecata cuprinde toate activităţile procesuale ce
se desfăşoară până în momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă rămâne
definitivă. Această fază este considerată ca fiind cea mai dinamică a întregului
proces penal, în cadrul ei părţile aducând probe, efectuând diverse cereri şi
punând concluzii, dar şi purtând discuţii în contradictoriu în faţa instanţei.
A treia fază a procesului penal constă în punerea în executare a unei hotărâri
penale rămasă definitivă. Existenţa ei este condiţionată de pronunţarea unei
soluţii de condamnare la sfârşitul judecăţii.
Din punct de vedere structural, procesul penal poate avea şi forme atipice.
Astfel, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, poate
întrerupe continuarea celorlalte faze. De asemenea, pronunţarea unei achitări în
cursul judecăţii, poate înlătura faza de punere în executare. O altă formă atipică
a procesului penal era, pâna de curând, cea în care procesul începea direct în
faţa instanţei, fiind înlăturată, astfel, faza de urmărire penală (ex. plîngerea
prealabilă). Aceasta formă atipică a fost, însă, eliminată prin modificarea, în
anul 2006 (L.356/2006) a procedurii prevăzute pentru plângerea prealabila.

I.2. DREPTUL PROCESUAL PENAL IN ROMÂNIA.

Ca orice altă ramură a dreptului, dreptul procesual penal este constituit dintr-un
ansamblu de norme juridice strict necesare pentru punerea lui în aplicare. Prin
normele sale, dreptul procesual penal vizează un anumit domeniu al relaţiilor
sociale foarte important, el reglementând modul de restabilire a ordinii de drept
atunci când este necesar, prin aplicarea sancţiunilor de drept penal celor ce au
săvârşit infracţiuni, cu ajutorul forţei de coerciţiune a statului. Normele
dreptului procesual penal, prin aplicarea lor, pun în practică normele de drept
penal substanţial. Codul de procedură penală, legile de organizare a instanţelor
judecătoreşti cuprind aceste norme de drept procesual penal, ele fiind norme de
organizare, de competenţă şi de indicare a modului în care trebuie îndeplinite
actele procesuale şi procedurale.
Dreptul român constituie un sistem unitar de drept, între diferitele lui ramuri
existând legaturi mai mult sau mai puţin strânse. Această armonizare a diverselor
ramuri de drept face ca şi dreptul procesual penal să aibă legături cu celelalte
ramuri de drept. Dreptul procesual penal este legat de dreptul constituţional
deoarece acesta reprezintă fundamentul oricărei ramuri de drept, unele din
dispoziţiile Constituţiei fiind consacrate în mod direct activităţii în justiţie.
Intre dreptul procesual penal şi dreptul penal există, de asemenea, o strânsă
legătură, dreptul penal nefiind de aplicaţiune imediată, el transpunându-se în
practică prin intermediul dreptului procesual penal. Legătura strânsă dintre cele
două ramuri ale dreptului rezidă şi din faptul că drepturile şi obligaţiile
subiecţilor din cadrul raportului penal se pot realiza doar prin intermediul
raportului procesual penal. De asemenea, între dreptul procesual civil si dreptul
procesual penal există o strânsă legătură deoarece fiecare din aceste două ramuri
reglementează două forme ale activităţii de judecată şi duc la îndeplinirea
aceloraşi sarcini ale dreptului : apărarea valorilor sociale şi a drepturilor
personale ale cetăţenilor.
Procesul penal, în ansamblul lui, este guvernat de o serie de principii
călăuzitoare ale acestuia, pricipii de procedură penală. Aşa cum am arătat. aceste
principii guvernează nu numai judecata în sine, ci toate actele şi procedurile ce
se îndeplinesc, de la sesizarea organului de cercetare penală, până la judecarea
şi condamnarea infractorului.
Aceste reguli de bază sunt cuprinse de legiuitor în art.2-8 C.pr.pen. Ca urmare a
aderării ţării noastre la Uniunea Europeana şi până la promovarea ( absolut
necesară, de altfel ) a unui nou cod de procedură penală, specialiştii în drept
penal, având în vedere reglementările în domeniu europene, precum şi multitudinea
speţelor aflate pe rolul CEDO au completat principiile procedurii penale cu
principiile europene în acest domeniu, rezultând astfel un număr de 13 asemenea
principii şi anume :
1) stricta legalitate a procedurii penale;
2) prezumţia de nevionvăţie;
3) oficialitatea procedurii penale;
4) aflarea adevărului;
5) rolul activ;
6) nemijlocirea;
7) garantarea libertăţii persoanei;
8) respectarea demnitatii umane;
9) egalitatea de arme în procesul penal;
10) termenul rezonabil;
11) garantarea dreptului la apărare;
12) folosirea limbii oficiale;
13) respectarea inviolabilităţii domiciliului si corespondenţei.

Scurte referiri la aceste principii.


1. Stricta legalitate a procedurii penale
Este cerută de art. 51, art. 123 si art. 125 din Constituţia României, în care se
prevede expres că respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei sunt
obligatorii, că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, că judecătorii sunt
independenţi şi se supun doar legii, că justiţia se înfăptuieşte de CSJ şi
celelalte instanţe judecătoreşti.
Stricta legalitate recepţionează principiul consacrat de art. 3 si 4 din Legea de
organizare judecătoreasca 92/1992, republicată datorită modificarilor sub formă
legii 142/1997, conform căruia judecătorul este independent şi se supune doar
legii. De asemenea, conform aceleiaşi prevederi, nimeni nu e mai presus de lege.
Legalitatea rezultă şi din art. 2 (1) C.pr.pen., în care se reglementează expres
că procesul penal se desfăşoară conform legii. Aceasta reglementare exprimă
concepţia legiuitorului, după care, legalitatea procesului trebuie să privească
cele două faze ale procesului penal (urmărirea penală si judecata).
2. Prezumţia de nevinovăţie
Este o regulă tradiţională ce ţine de esenţa unui proces penal echitabil (art. 6
(1) CEDO). S-a stabilit că orice om se prezumă a fi nevinovat, până la proba
contrară. Prezumţia de nevinovăţie e consacrată şi de Constituţia României. In
Codul de procedură penală nu este prevazută expres, ca principiu fundamental, dar
e menţionată implicit în materia probelor (art. 66 (1), (2) C.pr.pen.). In art. 66
(1) C.pr.pen. se prevede expres că învinuitul nu e obligat să probeze nevinovăţia
sa. De aici rezultă că sarcina probei revine Ministerului Public. In art. 66 (2)
C.pr.pen. se prevede că, dacă există probe de vinovăţie, învinuitul are dreptul să
probeze lipsa lor de temeinicie.
3. Oficialitatea procesului penal
Este consacrată de art. 2 (2) C.pr.pen. In acesta se prevede că toate actele
necesare desfăşurării procesului penal se efectuează din oficiu de către organele
judiciare penale. Oficialitatea priveşte toate actele de procedură care formează
conţinutul procesului penal. Actele de procedură trebuie efectuate de către
organele judiciare din oficiu, în toate cazurile, fără excepţie.
4. Aflarea adevărului
Principiul e prevazut de art. 3 C.pr.pen. Acesta prevede expres că toate
activităţile desfăşurate în cursul unui proces penal trebuie să asigure aflarea
adevărului, atât cu privire la faptă, cât şi cu privire la persoana făptuitorului.
In acest fel, principiul aflării adevărului priveşte:
4.1. Fapta, constând în existenţa acesteia:
- întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni;
- stabilirea împrejurărilor de timp, de loc, de mod de săvârşire, precum şi a
urmărilor produse;
- stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală.
4.2.Persoana:
-vinovăţia acesteia;
- stabilirea datelor referitoare la personalitatea acestuia.
Principiul conţine numeroase garanţii ce au menirea de a apropia starea de fapt
reţinută de judecător de adevărul obiectiv. Organele judiciare penale, atât în
cursul urmăririi, cât şi în cursul judecăţii, au obligaţia de a lămuri cauza sub
toate aspectele, atât cele nefavorabile, cât şi cele favorabile învinuitului sau
inculpatului.
5. Rolul activ
Rolul activ al organelor procesuale penale este prevăzut de art. 4 C.pr.pen.
Acesta dispune că, atât organele de urmarire penală, cât şi instanţele
judecătoreşti, pe toată perioada procesului penal, trebuie să efectueze actele de
procedură prevăzute de lege, cu respectarea rolului activ.
Rolul activ al autorităţilor, în materie penală, constă în obligaţia explicării
drepturilor procesuale părţilor procesului penal, în punerea în discuţie a
oricărei chestiuni de care depinde rezultatul cauzei, în implicarea, în mod
direct, în aflarea adevărului, prin administrarea, din oficiu, a probelor, atât în
defavoarea, cât şi în favoarea părţilor procesului penal.
6. Nemijlocirea
In general, nu e recunoscută ca un principiu al procedurii penale, deoarece în
Codul de procedură penală ea figurează în materia probelor. Cu toate acestea,
acest principiu trebuie considerat ca principiu director al întregului proces
penal, fiindcă el este prezent în toate procedurile ce apar pe parcursul
procesului penal.
7. Garantarea libertăţii si siguranţei persoanei
Acest principiu este unul de valabilitate internaţională, europeană şi
constituţională.
8. Respectarea demnităţii umane, principiu cuprins în art. 5 C.pr.pen. In acesta
se prevede că: “In cursul urmăririi penale şi al judecăţii, orice persoană trebuie
tratată cu respectarea demnităţii umane”. Acest principiu a fost introdus, prin
Legea 32/1990, în Codul de procedură penală.
9. Egalitatea de arme în procesul penal
Acest principiu nu e prevazut expres de legea internă. El rezultă însă, din art. 6
(1) CEDO, fiind impus de necesitatea respectării echităţii în procesul penal.
Aceasta egalitate de arme înseamnă, pentru faza de judecată a procesului, o
poziţie procesuală a oricăreia dintre parţile procesului egală cu aceea a
Ministerului Public, care este reprezentantul statului.
10. Termenul rezonabil
E un principiu impus ca principiu director de prevederile art. 6 (1) CEDO care dă
satisfacţie celerităţii procesului penal.
11. Garantarea dreptului la apărare
Principiu legiferat de art. 6 C.pr.pen. Acesta prevede: “Dreptul la apărare e
garantat învinuitului sau inculpatului în tot cursul procesului penal. Oricare
dintre părţile procesului penal are dreptul să-şi angajeze un apărător pentru
toate stadiile procedurii”. Acest text satisface şi cerinţele art. 6 (3) CEDO.

12 Folosirea limbii oficiale


Acest principiu legiferează posibilitatea persoanelor ce nu cunosc limba română de
a beneficia de serviciile unui translator autorizat în vederea aparării
drepturilor şi intereselor lor. Este un principiu prevăzut atât de Constituţia
României cât şi de normele europene.
13 Respectarea inviolabilităţii domiciliului si corespondenţei
Este principiul ce face referire la dreptul asupra posesiei şi liniştitei
folosinţe a domiciliului, precum şi la dreptul de a folosi corespondenţa,
indiferent de forma ei, în mod individual. Aici se poate vorbi de reglementările
privitoare la modalitatea şi intervalele orare în care se pot face percheziţii
domiciliare precum şi la procedurile referitoare la interceptarea şi ascultarea
mijloacelor de comunicare ale persoanelor suspectate de a fi comis o faptă penală.
Este un principiu în deplină consonanţă cu Constituţia României, Codul de
procedură penală şi reglementările europene în materie.

I.3. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN CAZUL JUDECĂRII CAUZELOR PENALE ÎN


PRIMĂ INSTANŢĂ

Dintre partcipanţii la procesul penal, un rol deosebit îl ocupă organele


judiciare. În cadrul mecanismului procesual penal funcţionează mai multe categorii
de organe judiciare, fiecare având de îndeplinit anumite sarcini legate de
soluţionarea cazului. Pentru delimitarea atribuţiilor pe care le au organele
judiciare este necesar un criteriu cu ajutorul căruia să se determine categoria de
activităţi pe care urmează să le îndeplinească fiecare organ. Acest criteriu de
delimitare este competenţa.
Competenţa penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte
procesuale care să fie valabile şi să producă toate efectele prevăzute de lege.
Chiar dacă au existat mai multe definiţii ale competenţei, toate duc către acelaşi
rezultat, şi anume, că ea determină partea de jurisdicţie ce revine, potrivit
legii, diverselor organe judiciare.
În privinţa formelor de competenţă, în literatura de specialitate au fost
exprimate mai multe opinii. In ultima perioadă însă, majoritatea autorilor
consideră că formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţa funcţională
(„ratione officii”), competenţa materială („ratione materiae”) şi competenţa
teritorială ( „ratione loci”).
Competenţa funcţională este acea competenţă care conturează categoriile de
activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ judiciar în cadrul
competenţei sale generale. Această competenţă se determină după atributiile
acordate fiecărui organ judiciar, fapt pentru care se mai numeşte şi competenţă
după atribuţiuni.
Competenţa materială este determinată, după obiectul cauzei penale supusă
judecăţii, de faptul juridic care a produs conflictul de drept şi în legătură cu
care se desfăşoară activitatea judiciară. Ea reprezintă criteriul cu ajutorul
căruia se stabileşte care din organele judiciare cu grade diferite pot instrumenta
anumite categorii de cauze penale. Această competenţă este tipul de competenţă
care funcţionează pe linie verticală, ea având un caracter absolut, orice act
indeplinit de un organ necompetent material fiind lovit de nulitate, el neputând
fi acoperit sub nici o formă, urmând a fi desfiinţat.
Competenţa teritorială reprezintă criteriul în funcţie de care se determină care
din organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o cauză, ea funcţionând
pe linie orizontală. Practic, competenţa teritorială delimitează, din punct de
vedere teritorial, organele judiciare cu egală competenţă materială.
Potrivit legii de organizare judecătorească, instanţele judecătoreşti din ţara
noastră au o anumită structură ierarhică si anume: judecătoriile, tribunalele,
curţile de apel şi Inalta Curte de Casatie şi Justiţie. În cazul judecării
cauzelor penale în primă instanţă, competenţele de a judeca sunt repartizate
astfel:
a) Competenţa judecătoriilor
Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoriile nu judecă decât în
primă instanţă, ele nefuncţionând ca instanţe de apel sau de recurs. Din punct de
vedere al competenţei materiale, judecătoriile au o competenţă materială generală,
ele judecând în primă instanţă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin
lege în competenţa altor instanţe. De asemenea, judecătoriile au competenţa de a
judeca şi în alte cauze prevăzute de lege (legi care contin in cuprinsul lor şi
competenţa de soluţionare a infracţiunilor la care fac trimitere respectivele acte
normative). In aceste condiţii, un procent destul de ridicat al cauzelor penale
aflate pe rolul instanţelor, au ca primă soluţionare soluţia pronunţată de
judecatorie ca primă instanţă.
b) Competenţa tribunalului militar
Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul militar judecă doar în primă
instanţă. Spre deosebire de judecătorii, tribunalele militare soluţionează cauze
potrivit competenţelor lor materiale cât şi competenţelor lor personale, calitatea
făptuitorului fiind dublu circumstanţiată (militar şi grad). Astfel tribunalele
militare judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute in art. 331 – 352 din
Codul Penal precum şi alte infracţiuni în legatură cu îndatoririle de serviciu
comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în
competenţa altor instanţe.
c) Competenţa tribunalului
Din punct de vedere al competenţei funcţionale, tribunalul judecă atât în primă
instanţă cât şi ca instanţă de apel sau recurs. Totodată, tribunalul are şi
competenţa de a soluţiona anumite conflicte de competenţă ivite între
judecătoriile subordonate . În primă instanţă, tribunalul are competenţa de a
judeca toate infracţiunile expres prevăzute de Codul de procedură penală în art.
27, pct.1, lit a-e. Astfel, Tribunalul judeca în primă instanţă:
- infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, art. 179, art. 189,
alin. 3-5, art. 197, alin. 3, art. 211, alin. 3, art. 212, alin. 3, art. 215,
alin. 5, art. 254, art. 255, art. 257, art. 266-270, art. 2791, art. 312 si art.
317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii
sau materii explozive ori radioactive;
- infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei;
-infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi
consumul ilicit de droguri;
- infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar;
- infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială;

- alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.


d) Competenţa tribunalului militar teritorial
Codul de procedură penală, în art. 28, precizează faptul că tribunalul militar
teritorial judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează
conflictele de competenţă ce pot apare între tribunalele militare din raza sa
teritorială.
În primă instanţă, tribunalul militar judecă infracţiunile menţionate în art.
27,pct.1, lit a –e, C.pr.pen. săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu de
militari, până la gradul de colonel inclusiv, precum şi alte infracţiuni date prin
lege în competenţa sa (art. 28, pct.1, lit c, C.pr.pen). Practic, ne aflăm în
situaţia în care legiutorul a acordat tribunalului militar teritorial o competenţă
a tribunalului teritorial însă, privind în primă instanţă şi competenţa dupa
calitatea persoanei ( militari pâna la gradul de colonel ), dar şi tipul
infracţiunii deduse judecăţii – numai acele infracţiuni savârşite în legătură cu
îndatoririle de serviciu. In aceste condiţii, o infracţiune savârşită de o
persoană ce are calitatea cerută de lege (militar până la gradul de colonel), dar
care nu are legătură cu îndatoririle de serviciu, va fi soluţionată de un tribunal
civil. Bineînţeles, infracţiunea trebuie să fie una din cele la care face
referire art.27, pct.1, C.pr.pen. ( ex.: omorul, omorul calificat, tâlhăria etc.)
e) Competenţa Curţii de Apel
Curtea de Apel are competenţa de a judeca în primă instanţă, în apel, în recurs şi
de a soluţiona anumite conflicte de competenţă ivite între instanţele
judecătoreşti aflate în raza sa teritorială. În primă instanţă, Curtea de Apel
judecă:
- infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155 - 173 şi infracţiunile
privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale;
- infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.253, art.273 – 276 când s-a produs
o catastrofă de cale ferată şi art 356 – 361;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de
procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi
de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari
ai Curţii de Conturi;
- alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
De asemenea, Curţile de Apel soluţionează şi cererile prin care s-a solicitat
extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate.
f) Competenţa Curţii Militare de Apel
Conform art. 282 C.pr.pen, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă, în
apel, în recurs şi anumite conflicte de competenţă. In primă instanţă judecă:
- infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi 356-361 săvârşite
militari;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor
militare teritoriale, precum şi de către procurorii de la parchetele militare de
pe lângă aceste instanţe;
- alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
g) Competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Potrivit art. 29 C.pr.pen, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă
instanţă, în recurs, în recurs în interesul legii şi soluţionează unele situaţii
speciale. In primă instanţă, judecă:
- infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;
- infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Curtii
de Conturi, de preşedinţele Consiliului Legislativ si de Avocatul Poporului;
- infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali si chestori;
- infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile
legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler care au cel puţin rangul de arhiereu
sau echivalentul acestuia;
- infracţiunile săvârşite de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea
Supremă de Justiţie, de judecătorii de la Curţile de Apel şi Curtea Militară de
Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de
procurorii Parchetului National Anticoruptie;
- alte cauze date prin lege în competenţa sa.
De menţionat că, în toate cazurile în care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă în primă instanţă, se are în vedere şi o competenţă personală. De asemenea,
legiuitorul a prevazut, în art. 29, pct.5, C.pr.pen., şi alte competenţe ale
acestei înalte instanţe (soluţionează conflicte de competenţă, cereri de
strămutare, cazuri în care cursul justiţiei este întrerupt, precum şi în alte
cazuri anume prevăzute de lege).
Menţionez faptul că, prin revizuirea Constituţiei, denumirea de Curte Supremă de
Justiţie a fost înlocuită de cea de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
După scurta prezentare făcută, se poate remarca faptul că, practic, în toate
instanţele se judecă în primă instanţă, indiferent de gradul lor, atribuţiile de a
judeca fiind determinate de gravitatea infracţiunii si calitatea făptuitorilor.
Însă, aşa cum am mai arătat, şi datorită deselor modificari ale legii în acest
sens, la acest moment cel mai mare grad de încărcare al instanţelor se
înregistrează la judecătorii. Acest fapt, alături şi de altele ce apar,
invariabil, în procesul de soluţionare a unei cauze (proceduri de citare
neîndeplinite, lipsa rapoartelor de expertiză acolo unde aceasta s-a dispus,
neprezentarea martorilor etc.) duce, în multe rânduri, la prelungirea duratei unui
proces în faţa instanţei.

C A P I T O L U L I I

DISPOZIŢII GENERALE ALE JUDECĂŢII

II.1. Consideraţii introductive cu privire la judecată ca fază a procesului penal


II.2. Principii călăuzitoare ale judecăţii
II.3. Dispoziţii generale ale judecăţii prevăzute de Codul de procedură penală
II.4. Dispoziţii generale privind hotărârile judecătoreşti

II.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ CA FAZĂ A PROCESULUI PENAL

După cum am precizat anterior, procesul penal cunoaşte, de regulă, trei mari faze:
urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Dacă, în urma
urmăririi penale, instanţa de judecată este sesizată, putem spune că cea de a doua
fază a procesului penal este pornită, ea cunoscând, de obicei, mai multe momente:
judecata de fond în faţa primei instanţe şi căile de atac. Pentru fiecare din
aceste momente judecata parcurge aceleaşi etape: etapa actelor scrise, etapa
dezbaterilor, etapa deliberării şi a pronunţării. Faza judecăţii este cea mai
importantă fază a procesului penal, prin ea dezlegându-se cauza adusă în faţa
instanţei spre rezolvare.
Noţiunea de judecată semnifică, în sensul ei restrâns, operaţia de logică practică
şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională soluţionează un
conflict de drept cu care a fost investit. Prin judecată, ca fază principală a
procesului penal, se înţelege acea etapă procesuală ce se desfăşoară în faţa
instanţelor penale, din momentul sesizării iniţiale şi până în momentul
soluţionării definitive a cauzei penale. De multe ori, în limbajul cotidian se
face confuzie între judecată şi proces(ca termeni) fapt care nu corespunde
sensurilor tehnice ale celor două noţiuni, judecata fiind doar o fază, sigur, cea
mai importantă, a procesului penal în ansamblul său. Având ca obiect soluţionarea
definitivă a cauzei penale, judecata este considerată faza centrală a procesului
penal, acest caracter fiind dat şi de faptul că desfăşurarea ei se face într-un
cadru specific, cu participarea tuturor părţilor implicate, cadru în interiorul
căruia parţile îşi expun cererile şi criticile, propunând, totodată, şi probe în
sprijinul acestora, judecătorii, în baza acestora, formându-şi convingerea şi
soluţionând cauza.
În această fază a procesului penal, conducerea activităţii procesuale revine în
mod direct instanţei de judecată care este subiectul dominant al procesului penal,
prezent în toate momentele desfăşurării acestei faze. Pentru judecarea cauzei
penale, instanţa va fi constituită dintr-un complet având componenţa şi
competenţele stabilite numai prin lege. In afara instanţei, dintre organele
judiciare participante la judecată, va mai fi prezent şi procurorul, în calitate
de reprezentant al Ministerului Public, dar care nu va mai avea poziţia procesuală
de organ dominant, aşa cum o are în cazul urmăririi penale. Calitatea acestuia în
instanţă se remarcă, îndeosebi, prin faptul că reprezintă organul acuzator, cel
care, după ce a cercetat, a înţeles să trimită în faţa instanţei unul sau mai
mulţi inculpaţi. Componenţa completului de judecată va rămâne aceeaşi pe tot
parcursul judecăţii.
Importanţa acordată fazei de judecată este justificată şi de faptul că, în
activitatea ei, instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de
ceilalţi participanţi la procesul penal, atât înaintea fazei de judecată, cât şi
pe parcursul ei. Dacă, în cursul acestor verificări, instanţa constată că
activitatea procesuală nu a fost desfăşurată în mod corespunzător de către organul
de urmărire penală, ea poate dispune restituirea dosarului în vederea completarii
sau refacerii urmăririi penale. Astfel, spre exemplu, dacă, înainte de terminarea
cercetarii judecătoreşti, instanţa constată că cercetarea penală este efectuată în
cauza dedusă judecătii de un alt organ decât cel competent, va restitui cauza
procurorului, care va lua măsuri ca urmărirea să fie facută de către organul
competent. Cauza nu se va restitui dacă această constatare are loc după începerea
dezbaterilor judecătoreşti. Dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale privitoare
la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, precum şi cele legate de
sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia
de către apărător, instanţa se va desesiza şi va restitui cauza procurorului
pentru refacerea urmăririi penale.
Obiectul judecăţii îl constituie soluţionarea cauzei penale în mod complet şi
definitiv. Aceasta presupune ca instanţa investită să pronunţe, la încheierea
judecării cauzei, o hotărâre legală şi temeinică, susceptibilă de a fi pusă în
executare. O dată atins acest obiectiv, prin pronunţarea unei hotărâri definitive,
cea de a doua fază a procesului penal se încheie, punerea în executare a celor
dispuse prin hotărârea adoptată făcând obiectul unei alte faze a procesului penal,
cea de punere în executare.
Judecarea cauzelor penale se face într-un sistem gradual, în trepte, acestea
corespunzând unor instanţe de grade diferite. În România, sistemul procesual penal
prevede ca judecata să se facă în două sau trei grade de jurisdicţie, orice cauză
penală putând fi supusă, după judecata de fond, apelului sau recursului. Trebuie
remarcat însă faptul că nu este obligatorie parcurgerea tuturor gradelor de
jurisdicţie. Astfel, dacă hotărârea pronunţată în primă instanţă este legală şi
temeinică şi întruneşte consensul celor îndrituiţi a o critica şi supune
controlului jurisdicţional prin declanşarea căii de atac, judecarea în apel,
eventual în recurs nu va mai avea loc.

I I.2. PRINCIPII CĂLĂUZITOARE ALE JUDECĂŢII

În vederea realizării scopului său, procesul penal este calăuzit de o serie de


principii fundamentale care au menirea de a fixa cadrul necesar în care va avea
loc reacţia societăţii faţă de cei ce încalcă legile penale. Aceste principii
constituie reguli de bază care guvernează organizarea sistemului judiciar, precum
şi întreaga desfăşurare a activităţii procesual-penale. Ele se află cuprinse în
legea fundamentală a ţării noastre, Constituţia, dar şi în Codul de procedură
penală unde sunt situate chiar în primul său capitol intitulat „Scopul şi regulile
de bază ale procesului penal”, acestea fiind : legalitatea, oficialitatea, aflarea
adevărului, rolul activ, garantarea libertăţii, garantarea dreptului la apărare,
folosirea limbii materne.
Regulile care îşi fac aplicarea doar în una din fazele procesului penal sunt
altele decât cele ce guvernează procesul penal în ansamblul lui, ele fiind proprii
fiecarei faze în parte. Aceste reguli proprii le vom întâlni şi în cazul
judecăţii.
In scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate,
legea procesual-penală a instituit anumite garanţii care au caracter de principii
comune pentru întreaga fază de judecată. Aceste principii pot fi enumerate ca
fiind: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea.
a) Publicitatea fazei de judecată
Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe
care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea şedinţei de judecată. Altfel
spus, locul unde se desfăşoară sedinţa este accesibil publicului. Acest principiu
este reflectat atât în Constituţie, în art. 26, cât şi în Codul de procedură
penală, în art. 290, deoarece este considerat ca fiind o importantă garanţie
privind obiectivitatea şi imparţialitatea judecăţii. Cerinţa publicităţii este
îndeplinită din moment ce accesul la şedinţa este liber, chiar dacă în timpul
judecăţii nu s-au aflat în sală persoane străine de cele chemate în cauză. . Dată
fiind importanţa acestei cerinţe a legii, tot legea este cea care prevede
sancţiunea încălcării ei aceasta fiind nulitatea absolută. Trebuie precizat însă
faptul că art. 290 C.pr.pen. interzice prezenţa în sală a minorilor sub 16 ani.
Pentru a exista posibilitatea verificării respectării dispoziţiilor legale
referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, Codul de procedură penală
prevede că hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, şi
pe aceea dacă sedinţa de judecată a fost sau nu publică. Practica judiciară a
arătat că, în cazul în care hotărîrea nu cuprinde nici o menţiune cu privire la
publicitatea sedinţei de judecată, hotărârea este nulă Acest principiu se referă
doar la şedinţa de judecată , dar nu şi la celelalte activităţi ale instanţei din
afara şedinţei care pot fi secrete. Astfel, dacă deliberarea va fi întotdeauna
secretă, pronunţarea va fi totdeauna publică, chiar dacă, în cauza respectivă,
şedinţa s-a desfăşurat în secret, în totalitatea ei. Art. 290 C.pr.pen prevede şi
posibilitatea existenţei unor derogări de la acest caracter public al şedinţei
atunci când desfăşurarea şedinţei în public ar putea aduce atingeri unor interese
legitime. Părţile, procurorul sau instanţa, din oficiu, pot cere ca şedinţa să se
desfăşoare, în tot sau în parte, în secret. Declararea şedinţei ca fiind secretă
se va face, însă, în sedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a
procurorului, dacă este cazul. În timpul dezbaterilor, în şedinţa secretă nu pot
fi prezente decât părţile, reprezentanţii lor, apărătorii şi celelalte persoane
chemate de instanţă, atunci când aceasta consideră că este necesară prezenţa lor
pentru rezolvarea cauzei.
b) Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii face referire la obligaţia instanţei de a îndeplini în mod
direct toate actele procesuale şi procedurale ce dau conţinut şedinţei de
judecată. De asemenea, literatura de specialitate subliniază faptul că, prin
intermediul nemijlocirii, instanţa intră în contact direct cu toate probele.
Nemijlocirea îmbracă un dublu aspect:
i) Acela constând în cerinţa ca organele judiciare penale să folosească probe care
să fie cât mai aproape de sursa primară. In acest sens, se va da prioritate
probelor directe faţă de cele indirecte, martorului ocular, prezent la locul
comiterii infracţiunii, decât unuia care a cunoscut faptele de la o alta persoană
etc.
ii) Cerinţa impusă organelor judiciare penale de a avea contact direct cu
mijloacele de probă administrate. De aceea, judecătorului nu îi este permis să îşi
fundamenteze hotărârile judecătoreşti de condamnare pe o probă administrată în
cursul procedurii preliminare fără să o readministreze, în mod nemijlocit, într-o
şedinţa de judecată publică, orală şi contradictorie.
Pentru a se respecta acest principiu, instanţa, în măsura posibilităţilor, va
readministra probele deja administrate în faza de urmărire penală. Astfel, un
martor ce a fost audiat în cursul urmăririi penale va fi reaudiat în faţa
instanţei, dacă acest lucru este posibil şi nu este împiedicat de motive
obiective.Acest principiu garantează totodată şi certitudinea unui proces
echitabil.Astfel Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statutat faptul că „În
cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în faza de
urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în
condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii constituind o
încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 paragraf 3 lit.
d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.” I.C.C.J, secţia penală, decizia nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 De
asemenea, valoarea probatoriilor administrate în faza urmăririi penale va fi
evaluată de instanţă şi, la cererea procurorului sau a persoanei judecate, se pot
administra probe noi.
Pentru a se asigura posibilitatea realizării nemijlocirii, legiuitorul a prevăzut
în dispoziţiile art. 292, al. 2, C.pr.pen. necesitatea unicităţii completului de
judecată în tot cursul judecării cauzei. Dacă această cerinţă nu se poate
îndeplini, completul se poate schimba doar până la începutul dezbaterilor. De
aceea, împrejurarea că judecătorii care au efectuat cercetarea judecătorească la
alte termene au fost schimbaţi la momentul în care au avut loc dezbaterile, nu
constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 292, al. 2, C.pr.pen. In cazul în
care, în cadrul completului de judecată, se va produce o schimbare după începerea
dezbaterilor, aceste dezbateri vor fi reluate de la începutul lor.

c)Principiul contradictorialităţii
Contradictorialitatea este un alt mijloc de asigurare că se va afla adevărul în
procesul penal. Contradictorialitatea îngăduie părţilor în litigiu să participe în
mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul
desfăşurării judecăţii, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute
de fiecare din ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra
iniţiativelor instanţei, în scopul stabilirii adevărului şi pronunţării unei
hotărâri legale şi temeinice. Contradictorialitatea acordă drepturi egale, din
punct de vedere a discutării probelor, tuturor subiecţilor ce au interese contrare
în rezolvarea cauzei penale. În folosirea acestui principiu, se presupune că
părţile trebuie să cunoască probele ce se vor administra în defavoarea lor, pentru
a avea posibilitatea combaterii acestora şi de a lua act de toate activităţile
îndreptate de adversar împotriva propriilor interese. Astfel, probele sunt
administrate în prezenţa, sub controlul părţilor şi ca urmare a contribuţiei lor
directe. Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi cât
şi în acelea dintre părţi şi instanţă.
Prin efectul acestui principiu, martorilor le pot pune întrebări toate părţile şi
nu doar cele ce i-au propus., probele invocate în acuzare pot fi contrazise prin
probele administrate în apărare etc
Sistemul procesual român este contradictoriu deoarece în desfăşurarea lui se
conturează două acţiuni paralele dar care se derulează în sensuri opuse. Procesul
penal evoluează prin intermediul contradictorialităţii, prin intermediul unor
contradicţii ce se derulează în mod succesiv până la hotărârea finală a instanţei
de judecată care va înlătura contradicţia.
d) Oralitatea şedinţei de judecată.
Oralitatea judecăţii este consacrată de art. 289 C.pr.pen, ea aflându-se în
opoziţie cu activitatea de urmărire penală, care se desfăşoară în formă scrisă.
Deşi sunt analizate separat, oralitatea, ca principiu, se află în strânsă legătură
cu alte două principii ale judecaţii: publicitatea şi contradictorialitatea.
Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate. Ea
asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor şi
exercitarea în condiţii optime a dreptului la apărare.
Acest principiu statutează ca toată desfăşurarea şedinţei de judecată să se
realizeze sub formă orală. In temeiul lui, preşedintele completului de judecată
are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârilor ce le va da, de a da părţilor
cuvantul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor
de procedură, a propune probe, a formula concluzii. Oralitatea nu exclude însă
forma scrisă în timpul judecăţii pentru efectuarea unor consemnări necesare
instanţei.
Nerespectarea oralităţii poate determina nulitatea hotărârii. Recunoaşterea
vinovăţiei de către inculpat nu îndreptăţeşte instanţa să nu audieze oral martorii
ascultaţi în cursul urmăririi, pe considerentul că procurorul şi părţile declară
că nu au de solicitat probe.

II.3. DISPOZIŢII GENERALE ALE JUDECĂŢII PREVĂZUTE DE CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Indiferent dacă judecata se desfăşoară în faţa primei instanţe sau în cadrul unei
căi de atac, aceasta trebuie să respecte unele norme de maximă generalitate care
se regăsesc în cuprinsul Codului de procedură penală, în art. 287-312. Deoarece o
parte din aceste dispoziţii au mai fost amintite pe parcursul lucrării, iar altele
nu fac neapărat obiectul acestei teme, în continuare, mă voi opri asupra
aspectelor privitoare la : rolul activ al instanţei, locul de desfăşurare a
judecăţii, citarea părţilor la judecată, compunerea instanţei, asigurarea
apărării, asigrarea ordinii şi solemnităţii şedinţei, constatarea infracţiunilor
de audienţă şi suspendarea judecăţii.
a) Rolul activ al instanţei de judecată
Articolul 287 C.pr.pen face referire la rolul activ al instanţei, arătând faptul
că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării
adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii. În cursul soluţionării
cauzelor penale, instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ cu privire
la stabilirea vinovăţiei inculpatului, cu privire la mărimea prejudiciului cauzat
şi cu privire la cei chemaţi să fie traşi la răspundere civilă în cazul unui
proces penal si, de asemenea, cu privire la celelalte aspecte de care depinde buna
soluţionare a cauzei penale.
Modalităţile concrete prin care se poate manifesta rolul activ al judecătorului
pot fi:
- în conducerea dezbaterilor, putând lua orice măsuri pentru buna desfăşurare a
procesului;
- invocarea din oficiu a încălcării normelor imperative de ordine publică ;
- posibilitatea de a pune întrebări părţilor precum şi de a pune în discuţia
părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept care pot duce la soluţionarea
cauzei;
- facultatea de a ordona probe noi, chiar peste voinţa părţilor;
- obligaţia de a da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor
lor prin îndrumarea de a înlătura unele deficienţe în cererile lor.
Art. 287 C.pr.pen precizează în final că instanţa îşi va formă convingerea pe baza
probelor administrate.
b) Locul unde se desfăşoară judecata
Dispoziţiile art. 288 C pr.pen consacră regula că judecata se desfăşoară la sediul
instanţei. Această cerinţă a legii are scopul de a asigura, pe de o parte,
legătura permanentă între activitatea instanţei de judecată şi interesul
manifestat de către opinia publică faţă de cauzele penale, iar, pe de altă parte,
faptul că existenţa unui sediu special amenajat asigură un caracter de solemnitate
necesar desfăşurării şedinţelor de judecată. Tot din dispoziţiile acestui articol,
se poate reţine ideea că şedinţa de judecată se poate desfăşura şi în alt loc
decât sediul instanţei, aceasta pentru motive temeinice. Aceste motive fac
referire la sporirea rolului educativ al procesului penal, în acest sens, şedinţa
de judecată putându-se desfăşura şi la locul săvârşirii faptei sau cât mai aproape
de acesta. De asemenea, înlăturarea dificultăţilor în administrarea probelor sau
deplasarea unui număr mare de martori la sediul instanţei, pot constitui motive
temeinice de judecare în alt loc decât cel al instanţei. Consider, însă, că
această prevedere este, poate, puţin depăşită de vremurile actuale. Desfăşurarea
unei şedinţe de judecată în alt loc decât cea a sălilor de judecată din cadrul
instituţiilor consacrate (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ) este, dacă nu imposibilă, cel puţin foarte greu de realizat.
Poate, doar în situaţii absolut speciale, acest lucru să se şi întâmple.
c) Citarea părţilor la judecată
Orice judecată poate avea loc numai dacă părţile au fost legal citate şi dacă
procedura este îndeplinită corespunzător. Aceasta este reglementarea cuprinsă în
dispoziţiile art. 291 C.pr.pen. Legea penală obligă instanţa de a cita părţile
pentru judecată, dar, neprezentarea acestora, în condiţiile în care citarea s-a
indeplinit potrivit legii, nu va împiedica desfăşurarea judecării cauzei. Când
adresa la care se face citarea nu este conformă cu adresa persoanei citate, ne
aflam în faţa unei lipse de procedură. In acest sens s-a pronunţat şi Tribunalul
Bucureşti care …”verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului
din dosarul cauzei, în raport de critica formulată, constată că partea vătămată
locuieşte în Municipiul Bucureşti, arătând adresa completă, dar la data
solutionării cauzei, pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu aceasta
nu a fost indicată adresa completă, în sensul că nu s-a menţionat scara şi etajul
(citaţie care a fost afişată),iar partea vătămată a lipsit la termenul de judecată
când s-a soluţionat cauza. Procedând astfel, prima instanţă a încălcat prevederile
art. 176, alin. 1, lit. c, Cod procedură penală şi a pronunţat o sentinţă
nelegală, considerente faţă de care, tribunalul, în baza art. 385^l5, pct.2, lit.
c, Cod procedură penală, va admite recursul, va casa sentinţa instanţei de fond şi
va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe”( Trib.Buc. sectia
Penală,dec.31/28.01.1997)
In situaţia în care instanţa consideră că prezenţa uneia din părţi este absolut
necesară, ea poate amâna desfăşurarea sedinţei luând măsuri pentru a asigura
prezenţa părţii în faţa instanţei. Partea prezentă la unul din termene, nu va mai
fi citată la termenele următoare, chiar dacă ar lipsi la unul din acestea,
deoarece, se consideră că participând la şedinţă a luat cunoştinţă şi data
termenului următor. Este aşa numitul „termen în cunoştinţă”, de care partea ia la
cunoştinţă în timpul şedinţei de judecată. O nouă citare a acestei părţi, într-
adevăr, apare inoportună, fiind responsabilitatea părţii în ceea ce priveşte
prezenţa la termenul următor. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul în care
partea este reprezentată prin una din formele prevăzute de lege. Dispoziţiile
prezentate se aplică şi în cazul când partea, prezentându-se la instanţă după
strigarea părţilor, a luat în cunoştinţă termenul următor de judecată. În caz de
amânare a judecăţii, obligaţia de citare nu există nici pentru martori, experţi,
interpreţi, deoarece aceştia vor lua în cunoştinţă noul termen de judecată.
Totuşi, aceştia pot cere instanţei să le înmâneze pe loc citaţii, dacă acestea
sunt necesare pentru justificarea absenţei de la locul de muncă. Din dispoziţiile
art. 291, al.7 şi 8, C.pr.pen rezultă, totuşi, că există şi anumite categorii de
persoane care vor fi citate la fiecare din termene, datorită situaţiei în care se
află în acel moment - militarii şi deţinuţii.
e) Compunerea instanţei
Din punct de vedere al compunerii instanţei, art. 289 C.pr.pen. prevede că
judecarea cauzelor penale se desfăşoară în faţa instanţei constituite conform
legii, cu respectarea oralităţii, nemijlocirii şi a contradictorialităţii. In
România, instituţia judecătorului unic funcţionează în toate cauzele în care se
judecă în prima instanţă, indiferent dacă este vorba de judecătorie, tribunal sau
curte de apel. În celelalte situaţii, compunerea instanţelor judecătoreşti este
alcătuită din doi, respectiv, trei judecători, cu excepţia completului de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu judecă niciodată în complet mai mic
de trei judecători. Trebuie remarcat faptul că nerespectarea dispoziţiilor
referitoare la compunerea instanţei este sancţionată cu nulitate absolută ce nu
poate fi înlăturată în nici un mod, ea putând fi invocată în orice stadiu al
judecăţii.
f) Asigurarea apărării
O altă dispoziţie legală privitoare la judecată este cea care face referire la
obligativitatea asigurării apărării. Astfel, în tot cursul desfăşurării şedinţei,
preşedintele instanţei ia măsurile necesare şi veghează ca toate dispoziţiile care
garantează dreptul la apărare să fie îndeplinite. Menţionarea distinctă a
dreptului la apărare se impune deoarece este vorba de un principiu constituţional.
Astfel, Constituţia Romaniei consfinţeşte că dreptul la apărare este garantat şi
prevede că, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, art. 13 din Legea 304/2004
consfiinţeşte faptul că dreptul la apărare este garantat, iar părţile au dreptul
să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din
oficiu, potrivit legii. Codul de procedură penală, în art. 294, alin. 1, face
referire la cazurile în care este necesară desemnarea unui apărător din oficiu,
situaţie în care preşedintele instanţei are obligaţia ca, o dată cu fixarea
termenului de judecată, să ia măsuri în vederea desemnării apărătorului. Acest
lucru se concretizează, în fapt, prin solicitarea făcută către Baroul de Avocaţi,
în vederea desemnării unui avocat din oficiu, care urmează a asigura asistenţa pe
tot parcursul procesului penal. Acesta poate fi înlocuit, în orice fază a
judecăţii, de către apărătorul ales al părţii. Practica judiciară a decis că
greşit a procedat instanţa care, având cunoştinţă de faptul că inculpaţii aveau
apărători aleşi, nu îi înştiinţează pe aceştia în vederea participării, care era
obligatorie, la soluţionarea cererii procurorului pentru prelungirea arestării
preventive, ci desemnează un apărător din oficiu, această măsură fiind pur
formală, cerinţa legii nefiind îndeplinită.
Asistenţa juridică acordată implică exercitarea tuturor drepturilor procesuale ale
părţii asistate, mai puţin acelea care sunt strict personale. Pentru realizarea
unei apărări eficiente, părţile şi apărătorii pot lua cunoştinţă de actele depuse
la dosarul cauzei în tot cursul judecăţii. Părţile pot să ridice excepţii, să
formuleze cereri, să pună concluzii. În cazul în care inculpatul se află în stare
de detenţie, legea a statutat obligaţia preşedintelui completului de judecată de a
lua toate măsurile pentru ca acesta să-şi exercite dreptul său la apărare şi să
poată lua contact cu apărătorul său. În cursul judecăţii, apărătorul are dreptul
să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar, dacă
inculpatul este arestat, să poată intra în contact cu el. De asemenea, inculpatul
aflat în arest poate solicita instanţei acordarea unui „termen de grefa”, instanţa
urmând a fixa o zi şi o oră în care inculpatul să poată fi adus la arhiva
instanţei pentru a-şi consulta propriul dosar. Însă, în cazul în care inculpatul
nu se află în stare de detenţie ci în stare de libertate, această obligaţie nu mai
incumbă preşedintelui completului de judecată, deoarece, atât inculpatul, cât şi
apărătorul său, pot consulta actele dosarului la arhiva instanţei judecătoreşti.
Dacă la judecarea cauzei penale apărătorul lipseşte motivat şi nu poate fi
înlocuit, cauza se amână.
Potrivit art. 197, alin. 2 si 3, C.pr.pen, încălcarea dispozitiilor referitoare la
asistarea inculpatului de catre apărător, când este obligatorie potrivit legii,
atrage nulitatea absolută a actului, nulitatea putând fi invocată în orice stare a
procesului, chiar si din oficiu. Astfel, într-o speţă, Curtea Supremă de Justiţie
a constatat că” …din actele dosarului rezultă că în şedinţa publică din 5
decembrie 2000 apelantul inculpat, fiind prezent, a solicitat instanţei amânarea
judecării cauzei în vederea angajării unui aparator. Deşi cauza se afla la primul
termen, cu motivarea că inculpatul a avut suficient timp pentru angajarea unui
apărător, instanţa a procedat la judecarea apelului desemnând un apărător din
oficiu, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate.Cum
această încalcăre nu poate fi înlăturată în nici un mod, decizia pronunţată de
instanta de apel fiind lovită de nulitate absolută, recursul declarat de inculpat
a fost admis şi s-a casat hotărîrea atacată cu trimiterea cauzei curţii de apel
pentru rejudecarea apelului”.(Curtea Supremă de Justiţie,secţia
penală,dec.1122/28.02.2002)
Apărătorul, ales sau desemnat din oficiu, este obligat să asigure asistenţa
juridică a inculpatului sau învinuitului pe tot parcursul procesului penal. Pentru
nerespectarea acestei obligaţii, instanţa de judecată poate sesiza conducerea
Baroului de avocaţi spre a lua măsuri. Aceasta este singura situaţie în care
instanţa poate interveni pentru schimbarea apărătorului.
g) Solemnitatea şedinţei de judecată
Judecarea cauzelor penale poate avea un efect activ numai dacă în sălile de
judecată este ordine, iar participanţii la şedinţa au un comportament solemn. În
acest sens, art. 298 C.pr.pen. face referire la asigurarea ordinii şi solemnităţii
şedinţei de judecată. Preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a
veghea asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, putând lua
măsurile necesare în acest sens. Altfel spus, preşedintele completului de judecată
poate limita accesul publicului în sala de judecată, în cazul în care acesta
depăşeşte numărul locurilor disponibile. În cazul unor tulburări în bunul mers al
desfăşuririi judecăţii provocate de o persoană, preşedintele completului o poate
îndepărta din sala de şedinţe. Aceasta mai este denumită şi ca poliţia şedinţei de
judecată. Dacă, însă, în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală,
preşedintele completului o constată şi identifică persoana care a săvârşit-o,
întocmind, în acest sens, un proces verbal ce va fi înaintat procurorului. Aceasta
este infracţiunea de audienţă. Dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege,
instanţa poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, preşedintele
completului de judecată emiţând un mandat de arestare ce va fi trimis procurorului
împreună cu procesul verbal de constatare.

II.4. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI

a) Noţiunea de hotărâre judecătorească


Instanţa, în activitatea ei de rezolvare a cauzei penale, trebuie să cerceteze şi
să se decidă asupra a numeroase aspecte ce se ivesc, atât pe parcursul judecăţii,
cât şi în finalul ei. În sens larg, hotărârea judecătorească înseamnă actul prin
care instanţa se pronunţă asupra problemelor ce îi sunt deduse spre soluţionare.
În sens restrâns, hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, actul de
dispoziţie al instanţei cu privire la litigiul dedus în faţa ei spre rezolvare, ea
reprezentînd cel mai important act procesual, prin el atingându-se scopul urmărit
prin declanşarea procesului penal – tragerea la răspundere a infractorului.
Prin hotărâre, se înţelege şi instrumentul scriptic în care se constată soluţia
adoptată care apare ca evidentă în necesitatea sa. Prin editarea în scris a
hotărârii, se crează şi posibilitatea exercitării unui control ulterior al ei în
realizarea unei căi de atac.
Potrivit unor opinii existente în literatura de specialitate, încheierile nu sunt
considerate ca fiind hotărâri, deoarece prin ele nu se pune capăt judecăţii şi,
astfel, ele apar ca fiind simple dispoziţii ale instanţei. Acest punct de vedere
este combătut chiar de Codul de procedură penală, care, în art. 311, precizează că
toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri.
Hotărârile judecătoreşti prin conţinutul lor reprezintă, în acelaşi timp, şi actul
de dispoziţie al instanţei. Hotărârile penale sunt caracterizate prin
obligativitatea punerii lor în executare, nefiind necesară investirea lor cu
formulă executorie, ca în cazul hotărârilor prin care se soluţionează un proces
civil.

b) Hotărârile judecătoreşti de prima instanţă


În legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă, se vorbeşte de mai multe tipuri de
hotărâri. Un criteriu după care se face această clasificare îl constituie instanţa
care o pronunţă, momentul în care intervine şi dacă rezolvă sau nu fondul cauzei.
În acest sens, art. 311, alin. 1, C.pr.pen. precizează că hotărârea prin care
cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se
dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Aşa cum am precizat
anterior, având în vedere organizarea judecătorească din România, precum şi
competenţa instanţelor, toate instanţele pot pronunţa o sentinţă ca final al
judecăţii, deoarece toate instanţele au competenţa de a judeca în primă instanţă,
dar şi pentru faptul că oricare din ele se poate dezinvesti din cauză, în
condiţiile prevăzute de lege. În mod obişnuit, sentinţele rezolvă fondul cauzelor
penale, în această situaţie, ele putînd fi atacate printr-o cale de atac ordinară.
Toate celelalte hotărâri pronunţate de instanţa de fond în cursul judecăţii poartă
numele de încheieri. Pe parcursul rezolvării cauzei penale, apare necesitatea ca
instanţa de judecată să rezolve diverse probleme cum ar fi: admiterea sau
respingerea unor probe, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare sau de procedură.
Toate aceste probleme, instanţa le rezolvă printr-o hotărâre care poartă
denumirea de încheiere.Incheierile vor fi întocmite de către grefierul de şedinţă,
în termen de 24 de ore de la terminarea şedinţei, ea urmând a fi semnată de
preşedintele completului de judecată şi de grefier. Incheierea de şedinţă, în mod
obligatoriu, va cuprinde cerinţele art. 305 C. pr.pen.

c) Redactarea şi semnarea hotărârilor


Hotărârea instanţei se va aduce la cunoştinţa publicului prin pronunţare în
şedinţa publică. Potrivit art. 312, alin. 1, C.pr. pen., sentinţa sau decizia se
redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se
semnează de grefier şi de către toţi ceilalţi judecători. Cum, la instanţa de
fond, avem de a face cu un singur judecător, acesta va semna, alaturi de grefier,
sentinţa pronunţată. În cazul în care unul din membrii completului este împiedicat
să semneze, în locul lui va semna preşedintele completului de judecată, iar, dacă
şi acesta este împiedicat a semna, de către preşedinţele instanţei. In ceea ce-l
priveşte pe grefier, în locul acestuia va semna grefierul şef al instanţei. In
toate cazurile, motivul împiedicării de a semna va fi consemnat în hotărârea
pronunţată.
Hotărârea, astfel pronunţată, nu este obligatoriu să se aducă la cunoştinţa
publicului în întregimea ei, de regulă, la momentul pronunţării aceasta nefiind
redactată. În şedinţa publică, preşedintele completului va pronunţa doar
dispozitivul hotărârii, soluţia cauzei. Pronunţarea în şedinţă publică este
obligatorie ( art. 310 C.pen ). Intr-o speţă, Curtea de Apel Braşov a admis apelul
declarat ca urmare a faptului că „...Verificând dispozitivul hotărârii, precum şi
minuta, se constată că pronunţarea acesteia nu a fost facută în şedinţă publică,
potrivit art. 310 si art. 358 Cod procedură penală şi nici nu există menţiunea
corespunzătoare potrivit art. 357 alin. ultim Cod procedura penală, care prevede
ca dispozitivul trebuie să cuprindă şi menţiunea datei când hotărârea a fost
pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, ceea ca atrage
nulitatea absolută, potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedura penală, fiind
prevazută expres între cazurile de nulitate absolută, soluţia care se impune fiind
aceea a desfiinţării hotărârii cu trimitere spre rejudecare”.(Curtea de Apel
Braşov-Secţia Penală, dec. nr. 277/Ap /20 noiembrie 2002)
Legea nu prevede obligativitatea citării pentru momentul pronunţării. Rezultatul
deliberării se consemnează într-un înscris numit minută, care va avea conţinutul
prevăzut pentru dispozitivul hotărârii şi care va fi semnată de toţi membrii
completului de judecată. În situaţia în care nu există identitate între conţinutul
minutei şi cel al dispozitivului hotărârii sau între semnatarii minutei şi cei ai
hotărârii, aceasta va fi lovită de nulitate. De remarcat este faptul că legea nu
sancţionează cu nulitatea nesemnarea minutei de către grefierul de şedinţă.
Hotărârea trebuie redactată pe larg într-un termen care nu trebuie să depăşească
20 de zile de la pronunţarea făcută de preşedintele completului de judecată sau de
judecătorul desemnat de acesta.
Redactarea hotărârii este o sarcină ce revine judecătorului în ceea ce priveşte
motivarea şi dispozitivul şi reprezintă o misiune dificilă, care presupune, în
primul rând, cunoaşterea perfectă a dosarului cauzei, a dispoziţiilor legale
aplicabile, a doctrinei şi jurisprudenţei, iar, apoi, o logică ce trebuie să
stabilească o legătură de cauzalitate între fapte, inculpat şi sancţiunea dispusă,
urmată şi de o exprimare clară şi fermă. Astfel, motivarea presupune, în primul
rând, stabilirea corectă şi în formă concisă şi clară a stării de fapt, într-o
ordine logică sau, dacă este cazul, cronologică. Pentru oricare din faptele
reţinute, se vor prezenta probe în baza cărora au fost stabilite. Motivarea în
fapt are ca scop dovedirea faptului că situaţiile particulare stabilite în concret
în proces se încadrează în prevederile legii. Trecerea de la motivarea în fapt la
cea în drept se va face prin aplicarea textelor de lege conforme cu stările de
fapt stabilite. Omisiunea instanţei de a descrie, în partea expozitivă, în
considerentele sentinţei, faptele reţinute în sarcina inculpatului, cu arătarea în
ce constau acele fapte, astfel cum rezultă ele din probele administrate în faţa
instanţei, constituie o nerezolvare a fondului cauzei care impune casarea
sentinţei, cu trimitere la prima instanţă spre o nouă judecată. În speţă, practica
judiciară a stabilit că, în condiţiile în care instanţa de judecată nu a făcut o
analiză a probelor administrate în cauză şi nu a reţinut o stare de fapt proprie,
mărginindu-se să conchidă că vinovăţia inculpatului, în legătură cu faptele pentru
care a fost trimis în judecată de procuror, este dovedită, trecând, apoi, direct
la încadrarea ei în drept şi la stabilirea pedepselor ce vor fi aplicate, a
pronunţat o sentinţă penală nelegală care va fi casată şi trimisă spre rejudecare
la prima instanţă.
Dispozitivul reprezintă dezvoltarea motivării. Soluţia din dispozitiv trebuie să-
şi găsească temeiul în motivare, considerentele hotărârii. El trebuie să aibă un
cuprins cât mai complet, să arate în mod concret în ce constă şi care sunt
limitele condamnării pentru a putea fi pus în executare. Copii de pe dispozitivul
hotărârii se vor comunica părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la
pronunţare.
Deşi calea de atac nu o poate acorda judecătorul care a soluţionat o cauză penală,
legea prevede ca hotărârea să cuprindă şi calea de atac ce ar putea fi exercitată
şi, de asemenea, menţiunea dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă.
Spre deosebire de sentinţe şi de decizii, încheierile de şedinţă care consemnează
desfăşurarea judecăţii, se întocmesc de grefier în termen de 24 de ore de la
terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului şi de grefier.
Lipsa încheierii în care s-a amânat pronunţarea va duce la nulitatea acesteia.
C A P I T O L U L III

ACTIVITĂŢI CARE PREMERG ŞEDINŢA DE JUDECATĂ

Aceste activităţi premergătoare ale şedinţei de judecată se situează între


momentul în care instanţa este sesizată prin rechizitoriul procurorului şi
începutul desfăşurării şedinţei de judecată. Această etapă procesuală este o etapă
în care se efectuează acte premergătoare sau aşa zisa procedură preliminară.
Rolul principal al acestei etape preliminare este acela de a pune dosarul în stare
de judecată la termenul primei înfăţişări.
Spre deosebire de desfăşurarea propriu-zisă a judecăţii, acolo unde instanţa va
judeca în complet de judecată, această activitate a actelor premergătoare nu este
realizată de către un complet de judecată ci, de regulă, prin dispoziţiile date de
către preşedintele instanţei de judecată şi efectuarea lor de către grefierul
instanţei. În această etapă preliminară, conform legii, există unele atribuţii
obligatorii ale instanţelor privind: fixarea termenului de judecată, fixarea
completului de judecată şi asigurarea apărării.
Prima măsură ce trebuie luată din momentul intrării dosarului la instanţa de
judecată, este aceea de a se fixa termenul de judecată. In vederea repartizării
dosarelor pe complete, acestea sunt transmise persoanei desemnate cu repartizarea
aleatorie a cauzelor. Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt
preluate de preşedintele sau de unul din judecătorii completului care ia masurile
necesare în scopul pregătirii şedinţei de judecată. Legea nu face precizări în
privinţa fixării acestui termen, urmând ca, în funcţie de ordinea intrării
dosarelor pe rolul instanţei, preşedintele să fixeze data la care va începe
judecarea cauzei.
În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa
este, de asemenea, datoare să verifice din oficiu, după înregistrarea dosarului,
în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de
expirarea duratei arestării preventive. Prezenţa inculpatului este obligatorie, ca
şi asistarea acestuia de către un apărător, participarea procurorului fiind
obligatorie. Instanţa se va pronunţa asupra măsurii arestării preventive prin
încheiere. Incheierea poate fi atacată cu recurs de procuror şi de inculpat.
În anumite situaţii, însă, instanţa este obligată, conform legii, să dea
prioritate anumitor cauze penale, fixându-se, în acest caz, un termen cât mai
rapid şi trecând peste ordinea intrării dosarelor la instanţă. Astfel, potrivit
art. 293 C.pr.pen., în cauzele penale în care inculpaţii sunt arestaţi preventiv,
judecata se va face de urgenţă şi cu precădere. Judecarea cauzei penale se va face
cu precădere şi în situaţia în care unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi într-o
altă cauză penală, şi în acest caz, fixându-se un termen apropiat. Pentru
accelerarea procesului, când instanţa găseşte că este necesar şi acest lucru este
posibil, se vor aplica în cauză şi dispoziţiile care reglementează disjungerea .
De asemenea, legea prevede şi situaţia în care termenul de judecată se va fixa în
interiorul unui anumit interval. Legea, prin articolul 472 C.pr.pen., impune
preşedintelui instanţei ca termenul de judecată pentru infracţiunile flagrante să
nu depăşească 5 zile de la data primirii dosarului.
Tot în această etapă premergătoare, aşa cum am mai arătat, se va stabili, prin
procedură aleatorie, completul de judecată. Trebuie precizat faptul că există
situaţii în care nu va fi desemnat un complet de judecată care, spre exemplu, în
situaţia în care o sentinţă s-a desfiinţat de instanţa superioară şi a fost
trimisă spre rejudecare, s-a pronunţat anterior în aceeasta cauză. Se evită,
astfel, o incompatibilitate, aşa cum este aceasta prevazută în art. 47 C.pr.pen.
După stabilirea termenului de judecată şi desemnarea completului, pentru ca la
termenul de judecată să nu fie necesare amânări ale cauzei, în această etapă
premergătoare şedinţei de judecată, se vor lua măsuri privind citarea părţilor şi
persoanelor care urmează a participa la şedinţa de judecată. Pe baza dispoziţiei
preşedintelui instanţei, grefierul acesteia va emite şi trimite citaţiile. De
asemenea, vor fi luate măsuri pentru asigurarea apărării. În cauzele penale, în
care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei,
odată cu fixarea termenului de judecată, va lua măsuri pentru desemnarea
apărătorului. În situaţia în care, ulterior, inculpatul şi-a ales apărător,
delegaţia celui desemnat din oficiu va înceta.
Pentru buna valorificare a dreptului la apărare, inculpatul, celelalte părţi şi
apărătorii, au dreptul să consulte dosarul cauzei pe tot parcursul fazei
judecăţii. De asemenea, în cazul în care inculpatul se află în stare de detenţie,
preşedintele instanţei trebuie să ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul
la apărare şi să poată intra în legătură cu apărătorul său. Totodată, art. 313
C.pr.pen. prevede că citarea inculpatului trebuie făcută astfel încât citaţia să-i
fie înmânată acestuia cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru şedinţa de
judecată. Această cerinţă a legii este necesară pentru ca persoana inculpată să
poată lua la cunoştinţă, în timp util, de lucrările dosarului. În situaţia
inculpatului aflat în stare de detenţie, pentru ca acesta să-şi poată realiza
apărarea, i se va comunica, în acelaşi timp cu citaţia, şi copia actului de
sesizare a instanţei. Trebuie reţinut, însă, că, în practică, consultarea
dosarului în zilele premergătoare termenului de judecată (3-4 zile ) este relativ
greoaie, deoarece acesta este luat din arhiva de către judecătorul care
soluţionează cauza spre studiu. De asemenea, în ceea ce priveşte apărarea
calificată a inculpatilor, în mare parte inculpaţii cărora li se desemnează un
apărător din oficiu la primul termen de judecată preferă să solicite un nou
termen, solicitare legală, de altfel, pentru a-şi angaja un apărător ales. Pentru
unii din inculpaţi aceasta „stratagemă” nu este decât o modalitate de a prelungi
soluţionarea dosarului, având în vedere că nici pentru termenul desemnat în acest
scop aceştia nu îşi aleg un apărător, ci preferă opţiunea apărătorului desemnat
din oficiu.
În această etapă preliminară a şedinţei de judecată, există unele obligaţii care
revin şi preşedintelui completului de judecată. Acesta poate fi unul din
judecătorii completului de judecată sau chiar preşedintele instanţei. Art. 295,
alin. 1, C.pr.pen. statutează faptul că preşedintele completului de judecată are
datoria să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca, la termenul fixat,
judecarea cauzei să nu sufere amânare. Preşedintele completului care va conduce
şedinţa de judecată se va îngriji ca lista cauzelor fixate pe rol să fie întocmită
din timp şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de
judecată. Lista trebuie să rămână afişată la uşa sălii de judecată până la
terminarea şedinţei respective. La ordinea cauzelor de pe listă se va ţine seama
de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt
deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecată se va face de
urgenţă.
C A P I T O L U L IV

ŞEDINŢA DE JUDECATĂ ÎN PRIMA INSTANŢĂ

IV.1. Participanţii la şedinţa de judecată în prima instanţă


IV.2. Desfăşurarea şedinţei de judecată în primă instanţă
2.1. Începutul şedinţei de judecată
2.2. Cercetarea judecătorească
2.3. Dezbaterile
2.4. Ultimul cuvânt al inculpatului

IV.1. PARTCIPANŢII LA ŞEDINŢA DE JUDECATĂ ÎN PRIMA INSTANŢĂ

Partcipanţii în procesul penal sunt acei subiecţi ai procesului penal care


dobândesc, în cadrul procesului, drepturi şi obligaţii procesuale ce îşi au
izvorul în cele două acţiuni care se declanşează şi se exercită în cadrul unui
proces penal.
Astfel vorbim de:
a) Acţiunea penală. Este acea acţiune care aparţine numai statului, care este
exercitată prin organele sale ( Ministerul Public ) şi care are ca obiect
pedepsirea persoanei vinovate de comiterea unor infracţiuni. Ea reprezintă
principala acţiune, pentru că vizează represiunea penală, având caracter
obligatoriu. De asemenea, este autonomă, de ea depinzând însuşi mersul procesului
penal, pentru că această acţiune are menirea de a înfăptui nemijlocit însuşi
scopul procesului penal, având caracter indispensabil.
b) Acţiunea civilă. Este o acţiune, de regulă, facultativă, pentru că se dă
posibilitatea persoanei care a fost prejudiciată prin infracţiune să opteze pentru
exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, în faţa instanţei penale
sau, dimpotrivă, pe calea unei acţiuni civile separate, în faţa instanţei civile.
Codul de procedură penală prevede sistemul mixt de exercitare a ambelor acţiuni
(şi penală şi civilă) în cadrul procesului penal, cu precizarea că rezolvarea
acţiunii civile depinde de modul în care se soluţionează acţiunea penală.
Codul de procedură penală, în art 23 si 24, defineşte părţile participante la
procesul penal. Astfel, potrivit acestuia, vor fi părţi ale procesului penal:
inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Cum, în cadrul procesului penal, instanţa se poate pronunţa şi asupra
despăgubirilor pe latura civilă, părţile vor avea calităţi distincte. Astfel, pe
latura penală a procesului, vorbim de inculpat şi parte vătămată, iar pe latura
civilă a acestuia, vorbim de inculpat, parte civilă, iar, în unele situaţii şi
partea civilmente responsabilă, chemată să răspundă civil alături de inculpat.
Desigur că, alături de aceste persoane, în procesul penal va apărea şi
reprezentantul Ministerului Public, procurorul, cel care reprezintă statul, ca
unic titular al dreptului de a declanşa acţiunea penală în cadrul procesului.
Reglementarea privind participarea procurorului în procesul penal precum şi rolul
acestuia este regasită pe parcursul art. 315 şi 316 C.pen.
Inculpatul este figura centrală a procesului penal. Despre acest participant la
procesul penal, drepturile şi obligaţiile lui voi vorbi mai târziu.
Partea vătămată este, în largul înţeles al denumirii, victima infracţiunii, adică
persoana care a avut de suferit de pe urma faptei inculpatului. Nu are importanţă
natura suferinţei acestei persoane ( fizică, morală sau materială), condiţia
principală pentru a căpăta această calitate este cea de a participa la procesul
penal. Partea vătămată, cât timp nu revendică şi despăgubiri de ordin material,
este parte a procesului penal doar pe latura penală a acestuia. Se face distincţie
între persoana vătămată sau victima infracţiunii, care este o persoană ce a
suferit orice vătămare prin infracţiune şi partea vătămată, care este acea
persoană ce s-a constituit, în formele prevăzute de lege, ca parte în proces.
Constituirea unei persoane ca parte vătămată se face la cererea acesteia, care
poate fi făcută oricând în cursul urmăririi penale, iar, în cursul judecăţii,
doar, cel mai târziu, până la citirea actului de sesizare al instanţei, care poate
consta în citirea rechizitoriului sau a plângerii prealabile a persoanei vătămate.
Desi legea nu face distincţie, în practică, se face doar un rezumat al actului de
sesizare al instanţei. Citirea actului de sesizare marchează intrarea în fondul
cauzei. Orice constituire ulterioară de parte vătămată este tardivă, cu excepţia
cazului în care inculpatul acceptă.
In virtutea rolului activ, instanţei penale îi revine sarcina de a explica
persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune care îi sunt drepturile şi
obligatiile procesuale, inclusiv posibilitatea de a se constitui ca parte vătămată
şi termenul legal în care poate avea loc constituirea. Aceasta reprezintă o
chestiune preliminară în proces care va avea loc, obligatoriu, în termenul legal.
De la această regulă există o singură derogare: în cazul persoanelor pentru care
introducerea în proces se face din oficiu. Este vorba de o unitate de interes
public sau de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Persoana vătămată prin infracţiune poate opta între două calităţi: parte vătămată
sau martor în proces, acestea fiind calităţi procesuale incompatibile. In privinţa
drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate, acestea sunt aceleaşi cu cele ale
inculpatului, având dreptul, ca şi inculpatul, să participe la toate actele de
procedură efectuate în privinţa sa, să formuleze cereri, să depună memorii, să
facă declaraţii, să participe la efectuarea unor procedee probatorii, să pună
concluzii şi să uzeze de căile de atac prevăzute de lege.
Partea civilă este acea persoană vătămată (partea vătămată) care, în cadrul
procesului penal, exercită şi acţiunea civilă. Dacă acţiunea civilă este alăturată
acţiunii penale, partea vătămată se constituie în parte civilă. Aşadar, persoana
vătămată va avea dublă calitate. Trebuie precizat că acţiunea civilă ce are ca
scop evident repararea unui prejudiciu ce i-a fost adus părţii vătămate se poate
declanşa şi pe o cale separată de procesul penal. In practică, însă, acest lucru
se întâlneşte mai rar, unul din principalele motive fiind acela al lipsei taxelor
de timbru în cadrul unui proces penal, lucru care, în procesul civil, constituie o
condiţie de bază a sesizării instanţei şi desfăşurarii ulterioare a procesului.
De asemenea, un alt avantaj al constituirii de parte civilă în cursul procesului
penal, este cel al soluţionării concomitente a ambelor laturi ale cauzei,
eventualele despăgubiri putând fi obţinute mult mai repede. Se poate constitui
parte civilă numai partea vătămată direct prin infracţiunea produsă. Însă, chiar
dacă nu au fost nemijlocit prejudiciate, se pot constitui parte civilă şi
moştenitorii părţii vătămate, precum şi cei care se pot subroga prin lege în
drepturile persoanei vătămate. Constituirea ca parte civilă se poate face atât
împotriva inculpatului cât şi împotriva părţii responsabile civilmente, atunci
când aceasta există. In faţa instanţei de judecată, constituirea ca parte civilă
se poate face numai până la momentul citirii actului de sesizare, aşadar, numai în
faţa primei instanţe.
Partea civilmente responsabilă. Sunt situaţii în care, alături de inculpat, legea
dispune ca răspunderea pe latura civilă să revină şi unei alte persoane decât cea
a inculpatului. Legea procesual penală defineşte acest participant la procesul
penal ca fiind persoana chemată în procesul penal să raspundă, potrivit legii
civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului
( art.24, pct.3 C.pr.pen.). Este vorba de persoana care răspunde civil, potrivit
legii, pentru prejudiciul cauzat de inculpat prin infracţiune. In acest caz, ne
aflăm în situaţiile de răspundere civilă indirectă, prevăzute în Codul civil,
precum şi în legi speciale, având ca fundament juridic obligaţia de garanţie. Dese
situaţii de acest gen se întâlnesc, spre exemplu, atunci când inculpatul, în
timpul serviciului, provoacă o faptă penală care are ca rezultat şi pagube
materiale. In acest caz, alături de acesta, va fi chemat în judecată şi
angajatorul care va căpăta calitatea de parte responsabilă civilmente. Partea
civilmente responsabilă va intra în procesul penal pe latura civilă a acestuia în
calitate de subiect pasiv şi are toate drepturile pe care le are şi inculpatul.
Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente poate avea loc la cerere
( de obicei, la cererea părţii civile ) sau din oficiu, iar în faţa instanţei de
judecată, pâna la citirea actului de sesizare a acesteia. Exista, însă,
posibilitatea ca aceasta să poată interveni din proprie iniţiativă în cursul
procesului penal, intervenţie posibilă numai până la terminarea cercetării
judecătoreşti în prima instanţă, situaţie în care va lua procedura din stadiul în
care se afla la momentul intervenţiei.
Sunt şi situaţii speciale în care, din diferite cauze, locul părţilor în procesul
penal poate fi luat de alte persoane sau locul acestora poate fi substituit, din
punct de vedere al procedurilor de efectuat, de alte persoane. Astfel, putem vorbi
de subiecţii care pot lua locul părţilor în procesul penal, respectiv :
Succesorii. Sunt acele persoane care succed în drepturi persoanele fizice decedate
sau persoanelor juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate, care au
calitatea de părţi în procesul penal. Aceşti înlocuitori nu pot interveni decât în
latura civilă a procesului penal. Ei pot fi introduşi în procesul penal la cererea
părţilor interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată. In cazul
persoanelor fizice, succesorii pot fi atât moştenitorii legali sau testamentari,
potrivit dispoziţiilor legale civile în materia succesiunilor. In cazul
persoanelor juridice, succesorii sunt cei prevăzuţi de legea specială în domeniu,
Lg.31/1990 republicată, precum şi Lg. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Este
important de precizat că succesorii în drepturi sunt părţi în procesul penal.
Reprezentantii. Sunt persoane care îndeplinesc în procesul penal acte procesuale
în numele şi pe seama părţilor care nu se pot prezenta sau nu doresc să se
prezinte la proces. Reprezentarea, în procesul penal, poate fi legală sau
convenţională. Cazurile de reprezentare legală sunt mult mai restrânse. Este
posibilă reprezentarea legală a inculpatului în măsura în care prezenţa
învinuitului sau inculpatului nu este obligatorie. In orice situaţie în care legea
permite reprezentarea, instanţa, dacă va cosidera necesar, poate dispune aducerea
celui reprezentat în faţa instanţei.
Substituenţii procesuali. Sunt acele persoane care pot încheia din proprie
iniţiativă acte procesuale, pe numele şi în seama părţilor procesului penal.
Procedura penală cunoaşte substituenţi procesuali în materia plângerii penale
(art. 222 C.pen.) sau în materia liberării provizorii ori în materia căilor de
atac. Astfel, în materia plângerii penale, substituiţii procesuali sunt: copilul
major pentru părinţi; unul din soţi pentru celălalt soţ; reprezentantul legal
pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu. In cazul liberării
provizorii, sub control judiciar sau pe cauţiune, substituiţii procesuali pot fi
soţul sau o rudă apropiată pentru învinuitul sau inculpatul arestat. In materia
apelului sau a recursului, pentru inculpat, cererea poate fi făcută de soţul
acestuia, pentru celelalte părţi ( parte vătămată, parte civilă etc.) şi de către
reprezentantul legal. Acestora li se adaugă şi avocatul părţii ( persoanei)
interesate.
Prin deosebirile pe care judecata le are faţă de urmărirea penală, judecarea
cauzelor penale se face cu respectarea principiilor referitoare la publicitate,
oralitate şi contradictorialitate, fapt care necesită prezenţa atât a organelor
judiciare (instanţa de judecată şi procuror) cât şi a părţilor şi persoanelor care
sunt implicate şi pot ajuta la rezolvarea cauzei penale. În această fază a
procesului penal, instanţa de judecată are rolul dominant faţă de ceilalţi
participanţi, prezenţa ei fiind absolut necesară pentru realizarea judecăţii.
Condiţiile de participare la judecată a părţilor sunt stabilite prin lege, dar
există şi situaţii în care instanţa se poate pronunţa asupra necesităţii prezenţei
unora din ele. Dacă una din părţi nu s-a putut prezenta la şedinţa de judecată
din motive obiective şi neimputabile ei sau dacă a cerut amânarea judecăţii,
instanţa se va pronunţa asupra eventualei amânări a judecăţii. De asemenea,
instanţa este obligată să examineze şi să soluţioneze cererea inculpatului lipsă
la judecată prin care acesta, explicând motivul absenţei, solicită, totodată,
probe în apărare şi termen pentru angajarea unui apărător. Absenţa părţilor legal
citate nu va constitui, în mod obligatoriu, o împiedicare a judecăţii, instanţa
putând judeca dacă părţile legal citate nu se prezintă la şedinţa sau cauza
neprezentării nu reprezintă o împrejurare fortuită.
În vederea asigurării participării inculpatului la judecată şi pentru ca acesta să
aibă timpul necesar de a-şi pregăti apărarea, legea prevede obligativitatea
înmânării citaţiei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. În
situaţia în care citaţia nu se face cu respectarea termenului stabilit de lege,
judecata se poate amâna la cerea celui din urmă.
În situaţia în care instanţa apreciază că este necesară prezenţa uneia din părţi,
art. 183 C.pr.pen. prevede posibilitatea aducerii oricărei persoane la judecată
prin mandat de aducere, dacă, anterior, fiind legal citată, aceasta nu s-a
prezentat. Excepţia de la această cerinţă a legii constă în faptul că inculpatul
poate fi adus silit la şedinţa de judecată, fără o citare prealabilă. În cazul în
care instanţa de judecată consideră, încă de la început, că prezenţa inculpatului
este absolut necesară, aceasta poate emite, chiar şi pentru primul termen de
judecată, mandat de aducere, cu obligaţia, însă, de a motiva această măsură
deosebită. În cazul în care, deja inculpatul este în stare de deţinere, şedinţa de
judecată nu se poate desfăşura decât în prezenţa acestuia, fără a avea importanţă
faptul că inculpatul se află în stare de detenţie în cauza respectivă sau în altă
cauză. Mandatul de aducere se execută de organul de poliţie sau de comandantul
unităţii militare sau comandantul garnizoanei, în cazul în care inculpatul este
militar.
Ca şi în cazul inculpatului, şi ceilalţi participanţi la proces se vor cita. În
acest sens, instanţa va respecta cerinţele legii privitoare la citare, cerinţe
cuprinse în art. 175-181 C.pr.pen. Partea vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente vor participa la judecată dar, în acelaşi timp, ele pot fi
şi reprezentate, atât la judecată în primă instanţă, cât şi la eventuala judecată
într-una din căile de atac. De asemenea, inculpatul poate fi reprezentat în primă
instanţă, cu excepţia cazului în care prezenţa lui este obligatorie. În toate
cazurile în care legea admite reprezentarea inculpatului, instanţa de judecată are
dreptul, atunci când găseşte necesar, să dispună aducerea acestuia.
Alături de inculpat şi celelalte părţi, la judecarea cauzelor penale în primă
instanţă, pot participa şi alte persoane (experţi, martori, interpreţi). Şi pentru
aceste persoane, instanţa de judecată va proceda la citare conform legii. Dacă
instanţa apreciază că prezenţa uneia dintre aceste persoane este obligatorie, se
poate dispune aducerea cu mandat a acesteia. Lipsa nejustificată a uneia din
aceste părţi, în condiţiile în care a fost legal citată, se va pedepsi conform
art. 198 C.pr.pen.
Rolul procurorului este deosebit de important în desfăşurarea judecării cauzelor
penale. Prezenţa lui, la desfăşurarea şedinţei de judecată, garantează respectarea
legii. Tocmai de aceea, legea, prin dispoziţiile art. 315 C.pr.pen., prevede
obligativitatea participării procurorului la judecarea cauzelor penale care au loc
la orice instanţă de judecată, cu excepţia judecătoriei, unde poate lipsi, în
anumite cazuri. Participarea obligatorie a procurorului la şedinţa de judecată
poate fi determinată de gradul sau de felul instanţei, de gravitatea infracţiunii
judecate, de starea în care se află inculpatul şi de situaţia persoanlă a
acestuia. In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul
exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi respectării
dispoziţiilor legale.
Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră
întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate, cererile şi
concluziile procurorului trebuind a fi motivate. Obligativitatea participării
procurorului la şedinţele de judecată ale judecătoriilor este reglementată de
dispoziţiile art. 315, alin.1, C.pr.pen., care prevede patru situaţii în care
prezenţa acestuia este obligatorie:
a) în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu;
b) în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii de 3 ani sau mai mare;
c) în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este
minor sau se află în una din situaţiile prevăzute în art.171, alin.2, C.pr.pen.;
d) în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.
Absenţa procurorului la şedinţele de judecată în care participarea este
obligatorie, conform art. 315 C.pr.pen., se sancţionează cu nulitatea absolută,
împrejurarea putând fi invocată de către oricine şi în orice stadiu al procesului.
Această dispoziţie este obligatorie pentru toate termenele de judecată, aplicându-
se şi în cazul deplasării completului de judecată la faţa locului, în vederea unor
constatări directe sau a administrării de probe.
Lipsa procurorului în situaţiile în care prezenţa lui este obligatorie este
sancţionată cu nulitatea absolută. Astfel „...Curtea de Apel Timisoara a admis
recursul, a casat decizia si a trimis spre rejudecare în apel. Din cuprinsul
hotarârii nu a rezultat care sunt susţinerile si concluziile procurorului şi nici
dacă acestea au fost formulate. In această împrejurare nu se poate stabili dacă
procurorul, a cărui prezenţă la judecată era obligatorie, a pus concluzii la
judecarea apelului. Absenţa acestor concluzii echivalează cu neparticiparea
procurorului la dezbateri şi atrage nulitatea absolută, potrivit art. 197, alin.
2, din Codul de procedura penala”.(Curtea de Apel Timişoara,dec.18/20.01.2003)
În cazurile în care prezenţa procurorului nu este obligatorie, lipsa acestuia de
la desfăşurarea şedinţei de judecată nu va împiedica judecarea cauzei. De precizat
că aceste situaţii nu pot apare decât în cazul desfăşurării şedinţelor de judecată
la judecătorii. Trebuie remarcat, însă, că nu există nici o reglementare legală
care să precizeze că procurorul poate fi exclus de la participare. De altfel, şi
legea procesual penală precizeaza că participarea procurorului la şedinţele de
judecată, atunci când aceasta nu este obligatorie, este la latitudinea acestuia,
urmând a participa atunci când consideră necesar.

IV. 2. DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ ÎN PRIMA INSTANŢĂ

Chiar dacă legea nu prevede expres, literatura de specialitate a consacrat o


anumită structură a şedinţei de judecată. Astfel, şedinţa de judecată poate fi
structurată în patru părţi: începutul şedinţei de judecată; cercetarea
judecătorească; dezbaterile; ultimul cuvînt al inculpatului.
Trebuie precizat faptul că, potrivit reglementărilor actuale ale Codului de
Procedură Penală, desfăşurarea şedinţei de judecată ( bineînţeles, nu doar cea din
prima instanţă ) va fi integral înregistrată cu mijloace tehnice audio. Această
reglementare a fost introdusă în anul 2003 prin modificarea art. 304 C.pr.pen. şi
şi-a dovedit utilitatea în unele situaţii în care s-au contestat anumite afirmaţii
făcute pe parcursul procesului. De asemenea, grefierul de şedinţă ia note pe
parcursul desfăşurării şedinţei. La cererea procurorului sau a celorlalte părţi
interesate, aceste note pot fi citite, verificate, raportat la desfăşurarea
şedinţei şi vizate de către preşedintele instanţei. Notele grefierului pot fi
contestate de către participanţii la proces, situaţie în care acestea vor fi
verificate şi, eventual, completate sau rectificate în baza înregistrărilor
efectuate în şedinţa de judecată. Legea precizează că notele grefierului nu pot fi
contestate decât până la următorul termen. De asemenea, participanţii la proces în
măsura în care au interes pot primi, la cerere, după terminarea şedinţei, o copie
de pe notele grefierului.

IV. 2.1. Începutul şedinţei de judecată


Şedinţa de judecată reprezintă momentul esenţial al întregii judecăţi, acesta
fiind momentul în care toate părţile implicate în cauza dedusă judecăţii intră în
contact. Judecata în prima instanţă (reglementata de art. 313 - art. 360
C.pr.pen.) este activitatea iniţială şi obligatorie a judecăţii, cuprinzând
întreaga activitate care se desfăşoară în faţa instanţei, de la sesizarea ei prin
rechizitoriu şi până la pronunţarea hotărârii penale.
Înainte ca instanţa să treacă la efectuarea cercetării judecătoreşti, sunt
necesare efectuarea unor activităţi de ordin organizatoric, care dau conţinut
acestei prime etape a judecăţii. La termenul de judecată stabilit, judecata în
prima instanţă se desfăşoară potrivit legii, în mod public, oral, nemijlocit şi
contradictoriu.
Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea le
reglementează amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape: începutul
judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvant al
inculpatului.
La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declara şedinţa
deschisă. Acest moment organizatoric, neamintit în lege, este necesar pentru a
atrage atenţia că judecata a început şi toţi participanţii, inclusiv publicul din
sală, trebuie să se integreze în atmosfera de solemnitate a şedinţei şi să
respecte disciplina acesteia. Trecându-se la celelalte cauze, momentul nu se mai
repetă, cu excepţia situaţiei în care şedinţa de judecată se întrerupe.
În cazul încălcării disciplinei care trebuie să domnească în sala de judecată în
timpul şedinţei, preşedintele completului de judecată are posibilitatea de a
invita publicul la linişte sau chiar de a îndepărta din sală persoanele care
îngreunează desfăşurarea şedinţei, a celor ce nu mai au loc în sală, a minorilor.
În cazul în care, printre cei îndepărtaţi din sală, se află şi vreuna din părţi
care nu poate fi îndepărtată decât dacă a comis acte de indisciplină, înainte de
începerea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală, preşedinele completului
fiind obligat să-i aducă la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi să-i
citească declaraţiile celor audiaţi.
Judecarea începe cu strigarea cauzei aflate pe rol. Dat fiind faptul că pe lista
şedinţei de judecată se vor afla mai multe cauze în acea zi, preşedintele
completului anunţă, conform ordinii de pe listă, cauza a cărei judecare urmează.
Inainte de a fi strigate cauzele, în ordinea listei de şedinţă, preşedinţele
completului va solicita celor prezenţi şi implicaţi în aceste cauze să anunţe
cauzele (dosarele) care se află în stare de amânare. Starea de amânare poate
presupune existenţa mai multor cauze. Astfel, anumite vicii de procedură (ex.:
procedura de citare este neîndeplinită legal, neexistând dovada că persoana citată
are cunoştinţă de aceasta cauză ori lipsa unui raport de expertiză, expertiza
dispusă într-un termen anterior) pot constitui motive de amânare a judecăţii. De
asemenea, amânarea se poate cere şi atunci când inculpatul ori partea vătămată, la
primul termen de judecată, solicită un nou termen de judecată în vederea angajării
unui apărător. După ce cauzele care urmează a fi amânate au fost strigate şi
preşedintele completului a dispus acordarea noului termen şi luarea măsurilor
necesare pentru a se evita o nouă situaţie care să necesite amânarea din aceleaşi
motive ( ex.: se va dispune citarea din nou în cazul în care procedura de citare
nu este legal îndeplinită sau se va reveni cu o nouă adresă către expertul
desemnat în cauză să întocmească o anume expertiză) de regulă, se va acorda
prioritate cauzelor în care există inculpaţi deţinuţi, urmând ca, după acestea, să
se strige celelalte cauze aflate pe rolul respectivei instanţe în acea zi. In
practică se mai întâlnesc situaţii particulare şi mai rare, când, cu permisiunea
instanţei şi a celorlalţi avocaţi prezenţi în sala de judecată, din motive
justificate instanţa, la cererea parţii interesate, reprezentată de avocat,
urmează să dispună strigarea, cu prioritate, a unui anumit dosar.
După strigarea cauzei de către grefierul de şedinţă, se va face apelul părţilor şi
al celorlalte persoane citate şi se va constata care din ele sunt prezente. Cu
ocazia apelului, în situaţia în care una dintre persoanele citate nu este
prezentă, preşedintele completului va verifica dacă citarea acesteia a fost făcută
în mod legal. În cazul în care se vor constata nereguli în procedura de citare,
cauza se amână. Apelul celor citaţi cuprinde şi constatarea prezenţei martorilor,
experţilor şi interpreţilor chemaţi la judecată. Părţile se pot prezenta şi
participa la şedinţa de judecată chiar dacă acestea nu au fost citate sau nu au
primit citaţia.
Preşedintele completului de judecată are, în continuare, obligaţia de a verifica
identitatea inculpatului. Dacă acesta se află în stare de deţinere, preşedintele
va verifica dacă i s-a înmânat copia actului de sesizare a instanţei. Dacă acest
lucru nu a fost efectuat, la cererea inculpatului, judecată se amână. Tot în acest
moment al şedinţei, inculpatul poate cere amânarea cauzei dacă demonstrează că nu
i-a fost comunicată cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată copia
actului de sesizare.
După efectuarea actelor procedurale prezentate mai sus (deschiderea şedinţei,
strigarea cauzei şi apelul părţilor), preşedintele completului de judecată va
verifica legalitatea sesizării instanţei. Art. 300, alin. 1, C.pr.pen. prevede că
instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea
actului de sesizare. Dacă eventuala neregularitate nu poate fi remediată pe loc şi
nici în eventualitatea acordarii unui nou termen, dosarul va fi restituit
organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.
Când asistenţa juridică este obligatorie, instanţa trebuie să vegheze ca
apărătorul să fie prezent în tot cursul judecăţii, iar, în caz de amânare, la
fiecare din următoarele termene. Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau
desemnat din oficiu este sancţionată cu nulitatea absoluta a hotărârii, potrivit
dispoziţiilor art. 197, alin. 2, C.pr.pen. Dacă apărătorul ales nu se prezintă la
termenele de judecată când prezenţa sa este obligatorie şi acesta nu-şi poate
justifica lipsa, instanţa poate aplica apărătorului o amenda de la 500 lei la
5.000 lei.
La începutul judecăţii, completul trebuie să ia unele măsuri şi cu privire la
martori, experţi, interpreţi. Astfel, după apelul acestora, preşedintele va cere
martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţe şi le va pune în vedere să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea sa. Această dispoziţie a legii are ca scop
înlăturarea posibilităţilor ca martorii ascultaţi mai târziu să fie influenţaţi de
declaraţiile martorilor ascultaţi anterior. În privinţa experţilor, legea prevede
că aceştia vor rămâne în sala de şedinţe, afară de cazul în care instanţa de
judecată va dispune altfel. Această dispoziţie a legii îşi găseşte justificarea
prin faptul că, spre deosebire de martori, experţii şi-au exprimat deja punctele
de vedere în rapoartele de expertiză depuse la dosar. In practică, prezenţa
experţilor la instanţa de judecată este destul de rar întâlnită, aceştia întocmind
în scris un raport de expertiză pe care îl depun la dosarul cauzei.
În finalul acestei prime etape a judecării, preşedintele completului de judecată
va da lămuriri părţilor, acestea din urmă putând ridica excepţii sau formula
diverse cereri şi propune probe.
Atât din dispoziţiile părţii generale a Codului de procedură penală (art. 76), cât
şi din cele referitoare la judecata în primă instanţă (art. 320), reiese obligaţia
instanţei de a manifesta un rol activ în ceea ce priveşte lămurirea persoanelor
implicate în cauză. În acest sens, preşedintele completului de judecată va explica
persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă, dacă a suferit o pagubă
materială sau că poate participa ca parte vătămată în proces.
În vederea manifestării rolului activ al instanţei, preşedintele completului de
judecată are şi obligaţia de a întreba pe procuror şi părţi dacă au de formulat
excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. Cererile şi excepţiile
ridicate de procuror sau părţi, precum şi excepţiile ridicate din oficiu, capătă
caracter de chestiuni incidentale (contencioase). Instanţa, conform art. 302
C.pr.pen., este obligată să pună în discuţie aceste chestiuni incidentale şi să se
pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
În acest moment al judecăţii, se pot invoca orice excepţii. Acestea trebuie să
facă parte din categoria acelor excepţii ce nu pot fi ridicate şi soluţionate
decât la primul termen şi, de regulă, la începutul judecăţii – spre exemplu,
excepţia privind necompetenţa teritorială a instanţei sesizate - sau dintre acelea
a căror invocare este posibilă pe tot parcursul şedinţei de judecată – ex.:
excepţia de necompetenţă materială. Excepţiile privitoare la necompetenţa
teritorială se pot invoca numai până la citirea actului de sesizare în faţă
instanţei de judecată. Cele privitoare la necompetenţa materială sau după
calitatea persoanei, însă, se pot invoca pe tot parcursul procesului penal, până
la momentul pronunţării unei hotărâri definitive. Oricare din exceptiile de
necompetenţă se pot ridica atât de procuror cât şi de părţi. De asemenea, aşa cum
am mai arătat, instanţa, în virtutea rolului ei activ, poate ridica, din oficiu,
aceste excepţii, ce vor fi puse în discuţia părţilor. O eventuală admitere a
excepţiilor procesuale care nu au legătură cu fondul cauzei, nu afectează acţiunea
în sine în esenţa ei, hotărârea pronunţată neavând puterea de lucru judecat asupra
fondului cauzei.
Soluţionarea acestor excepţii, în cazul admiterii lor, poate avea mai multe
finalităţi. Astfel, în situaţia în care competenţa instanţei este determinată după
calitatea inculpatului, instanţa sesizată va ramâne competentă să soluţioneze
cauza, chiar dacă inculpatul nu mai are aceeaşi calitate după savârşirea
infracţiunii, dar numai dacă sunt întrunite două condiţii – fapta are legătură cu
atribuţiile de serviciu ale inculpatului sau există o hotarâre de primă instanţă.
De asemenea, dobândirea unei anume calităţi cerute de lege inculpatului (subiect
calificat) după savârşirea infracţiunii, nu va determina schimbarea competenţei,
decât dacă inculpatul intră în sfera persoanelor prevăzute de art. 29, pct.1,
C.pr.pen. (deputaţi, senatori, membrii ai guvernului etc). O situaţie similară, de
prorogare de competenţă, o vom avea şi în cazul în care, după terminarea
cercetării judecătoreşti (aşadar, după administrarea tuturor probatoriilor), se
constată că infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa este de competenţa unei
instanţe inferioare (deci, o competenţă materială) şi în acest caz, instanţa
sesizată păstrând spre soluţionare cauza.
In situaţiile în care instanţa sesizată constată că, în urma ridicării vreunei
excepţii, din cele mai sus prezentate, nu este competentă să judece cauza cu care
a fost iniţial investită, aceasta îşi va declina competenţa şi va trimite cauza
spre judecare instanţei competente. In acest sens, va pronunţa o hotarâre ce nu
este supusă niciunei căi de atac.
Tot la începutul judecăţii, se pot formula şi cererile a căror rezolvare trebuie
să se facă înainte de a se intra în fondul cauzei. De exemplu, se pot formula
cereri de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, se poate cere recuzarea
judecătorilor, a procurorului sau grefierului de şedinţă, se poate cere
introducerea în cauză a părţii civilmente responsabilă. In privinţa apărării, aşa
cum am mai arătat, inculpatul are dreptul de a-şi angaja un apărător ales, un
avocat. In situaţiile în care legea cere asistenţa juridică obligatorie, dacă
inculpatul nu a facut acest lucru până la primul termen de judecată, asistenţa
juridică va fi asigurată din oficiu, prin desemnarea de către Baroul de Avocaţi a
unui apărător. Delegaţia acestuia va înceta, însă, în momentul în care inculpatul
îşi angajează un apărător ales şi se dovedeşte acest lucru prin împuternicirea
avocaţiala depusă la dosarul cauzei.
Cererile de recuzare se pot face tot în acest moment al judecăţii şi trebuie sa
aibă ca temei motivele prevăzute de art. 46–49 C.pr.pen. Această cerere poate fi
făcută numai în condiţiile în care persoana vizată (judecător, procuror, grefier,
magistrat asistent) nu a facut anterior declaraţie de abţinere în ceea ce priveşte
soluţionarea dosarului. Cererea de recuzare se poate formula atât în scris cât şi
oral şi se va arăta, pentru fiecare persoană recuzată, cauza pentru care se face
această cerere (cazul de incompatibilitate în care aceasta se află) precum şi
toate temeiurile de fapt cunoscute la acel moment. De precizat este că procedura
de recuzare a aceleiaşi persoane pentru aceleaşi motive şi temeiuri de fapt,
cunoscute la data formulării cererii antrerioare, este inadmisibilă. De asemenea,
trebuie precizat că, asupra măsurilor preventive dispuse în cauză, este competent
a se pronunţa completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu
participarea judecătorului recuzat. Soluţionarea cererii de recuzare se face de
către un alt complet de judecată, în şedinţă secretă şi fără participarea
persoanei recuzate. Instanţa care soluţionează aceasta cerere va pronunţa o
încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
Cererile de administrare de probe noi, care nu au fost avute în vedere în cursul
urmăririi penale sau au apărut ulterior, pot fi făcute până la începutul
dezbaterilor. În cazul când se propun probe noi, trebuie să se arate faptele şi
împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate
aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar, în ce priveşte martorii şi
experţii, identitatea şi adresa acestora. Instanţa, în măsura în care le consideră
utile, pertinente şi concludente, va admite aceste probe, sens în care, va
pronunţa o încheiere. La cererea părţilor sau atunci când nu există o altă
posibilitate, instanţa poate abilita partea care propune o anumită probă să facă
demersurile necesare pe lângă o anumită instituţie care ar putea furniza aceste
probe sau poate solicita în mod direct acest lucru. De precizat este, însă, că, în
cazul în care ar rezulta necesitatea administrării şi a altor probe, acestea pot
fi cerute de procuror şi părţi pe parcursul cercetării judecătoreşti. Mai trebuie
arătat şi faptul că, în ceea ce priveşte martorii propuşi a fi audiaţi, în
situaţia în care nu este cunoscută adresa lor necesară în vederea citării la
următorul termen, numele acestora şi adresa poate fi indicată în termen de 5 zile
prin intermediul judecătorului de serviciu. Neindicarea în acest termen, va duce
la decăderea din dreptul de a mai administra această probă. De asemenea, în
anumite situaţii în care, spre exemplu, declaraţiile unui martor nu vizează fapta
comisă ci au ca ţintă susţinerea şi evidenţierea unor calităţi ale infractorului,
de natură a-i aduce, eventual, o pedeapsă mai uşoară, martorul poate fi prezentat
şi personal de către partea interesată la termenul acordat în acest sens. Aceşti
din urmă martori se mai numesc şi „martori în circumstanţiere”.
După rezolvarea acestor ultime cerinţe ale legii privitoare la acest moment al
judecăţii şi după pronunţarea, prin încheiere motivată, asupra acestora, instanţa
va declara stare de judecată, situaţie în care va începe cea de a două etapă a
judecării cauzei penale, respectiv, cercetarea judecătorească.

IV. 2.2. Cercetarea judecătorească

După ce au fost îndeplinite toate măsurile premergatoare şi instanţa constată că


nu există vreun impediment pentru buna desfăşurare a procesului, va constata cauza
în stare de judecată (art. 321 C.pr.pen.). Altfel spus, instanţa va începe
efectuarea cercetării judecătoreşti numai atunci când cauza se află în stare de
judecată.
Cercetarea judecătorească este considerată ca fiind una din cele mai importante
etape ale şedinţei de judecată, ea având ca obiect administrarea probelor necesare
rezolvării cauzei penale. Aşadar, cercetarea judecătorească este partea judecăţii
în care se administrează şi se verifică toate probele din cauza penală.
În cadrul cercetării judecătoreşti, vor fi readministrate probele din faza de
urmărire penală şi pot fi administrate probele nou-cerute, aşa cum am precizat mai
sus. În această etapă a judecării cauzei penale, instanţa, în urma cercetării
judecătoreşti efectuate, îşi va forma propria convingere cu privire la situaţia de
fapt. Această parte a judecăţii este, practic, o investigaţie făcută de instanţă,
separat de cea făcută de organul de urmărire penală şi care a stat la baza
sesizării instanţei, dar, bazându-se pe aceleaşi probe sau pe unele apărute
ulterior urmăririi penale.
În vederea efectuării cercetării judecătoreşti, legea prevede o anumită succesiune
de administrare a probelor. Astfel, art. 321 C.pr.pen., prevede că ordinea de
efectuare a cercetării judecătoreşti este cea prevăzută de articolele 322-327, şi
anume: începerea cercetării judecătoreşti, ascultarea inculpatului, ascultarea
coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi, ascultarea martorilor, experţilor şi
interpreţilor. Instanţa poate dispune schimbarea ordinii acestor momente cu
condiţia ca, în cazul în care inculpatul este prezent, schimbarea ordinii să se
facă după ascultarea acestuia.
a) Începutul cercetării judecătoreşti
Pentru a se realiza publicitatea şedinţei de judecată în mod complet, este necesar
ca celor prezenţi în sala de judecată să li se aducă la cunoştinţă obiectul
procesului. Astfel, cercetarea judecătorească începe prin citirea de către grefier
a actului de sesizare a instanţei. În situaţia în care actul de sesizare este
confuz, se recomandă rezumarea acestuia de către preşedintele completului de
judecată. După citirea actului de sesizare, preşedintele completului explica
inculpatului în ce constă infracţiunea reţinută în sarcina acestuia şi are
obligaţia de a lămuri inculpatul cu privire la dreptul pe care-l are de a pune
întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a
da explicaţii când socoteşte că este necesar.
b) Ascultarea inculpatului
Se poate spune, fără teama de a greşi, că, în cadrul procesului penal, inculpatul
este „personajul central”, figura centrală a acestuia. Toată activitatea
procesuală ce se desfăşoară pe parcursul unui proces penal are legătură
indisolubilă cu inculpatul şi se desfăşoară, inevitabil, în jurul faptei acestuia
şi are drept scop tragerea la răspundere, dacă sunt îndeplinite cerinţele legii.
In cadrul procesului penal, inculpatul este subiectul pasiv, mai precis, este
subiectul pasiv al acţiunii penale şi, eventual, şi al celei civile. Termenul de
subiect pasiv nu trebuie înţeles în sensul în care acesta ar urma să aibe numai
obligaţii după primirea acestei calităţi, dimpotrivă, acesta având aceleaşi
drepturi, ba, uneori, chiar mai multe, ca şi ceilalţi participanţi la şedinţa de
judecată (dreptul de a i se aduce la cunoştinţă materialul de urmarire penală,
dreptul de a primi lămuriri în legătură cu fapta pentru care eate incriminat,
dreptul de a propune probe, formula cereri, ridica excepţii etc.).
Calitatea de inculpat o dobândeşte acea persoană împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală. Calitatea de inculpat reprezintă, în fond, rezultatul
trecerii, în mod succesiv, a unei persoane suspectate de comiterea unei
infracţiuni, în anumite stadii, corespunzatoare calităţii succesive pe care o
dobândeşte pe parcursul derularii procedurilor. Astfel, putem vorbi de făptuitor,
ca fiind persoana faţă de care nu s-a început urmărirea penală, fiind doar o
persoană cu privire la care exista doar bănuiala comiterii unei infracţiuni, atâta
timp cât nu s-a efectuat nici un act de procedură. Calitatea de făptuitor
intervine doar în aşa-numita etapă a actelor premergatoare, când se efectuează
investigaţii pentru descoperirea infracţiunilor, precum şi pentru descoperirea,
prinderea şi identificarea persoanelor suspecte. De asemenea, putem vorbi de
învinuit, ca fiind persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, fiind
subiect de drepturi şi obligaţii procesuale. Nu este parte în procesul penal, de
aceea, în comparaţie cu o persoană care are calitatea de parte în proces, el are
drepturi şi obligaţii limitate. Calitatea procesuală de învinuit marchează
declanşarea procesului penal, adică, marchează naşterea cadrului legal de
exercitare a unor drepturi şi obligaţii procesuale, inclusiv a drepturilor şi
obligaţiilor de punere în mişcare a acţiunii penale. Din acest moment, pot fi
administrate probe şi pot fi luate măsuri procesuale.
Inculpatul este, spre deosebire de învinuit, parte în proces, cu absolut toate
consecinţele legate de aceasta calitate, având drepturi şi obligaţii procesuale
depline. Calitatea de inculpat marchează începutul procesului penal. Această
calitate se dobândeşte prin punerea în mişcare a acţiunii penale, care înseamnă
formularea învinuirii sau acuzării împotriva unei persoane, cu privire la
comiterea unei infracţiuni. Ea se materializează în întocmirea actului de
inculpare prevăzut de lege.
Este important de reţinut faptul că numai inculpatul poate fi parte în procesul
penal, nu şi învinuitul.
Cercetarea judecătorească va începe prin citirea actului de sesizare a instanţei.
Acesta este momentul în care se stabilesc limitele cercetărilor judecătoreşti,
adică faptele şi persoanele la care se referă actul de sesizare. In orice caz,
citirea actului de sesizare nu poate avea loc decât dacă este îndeplinită
procedura de citare cu toate părţile din proces, adică, dacă procesul penal se
află în stare de judecată. In acest sens, preşedintele dispune ca grefierul de
şedinţă să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a
instanţei, după care explică inculpatului în ce constă invinuirea ce i se aduce.
Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o
declaraţie, atrăgându-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebari coinculpaţilor,
celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii, în cursul
cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
Se trece, apoi, la ascultarea inculpatului dupa ce se verifică identitatea
acestuia. Acesta va fi primul mijloc de probă ce se va administra în mod
obligatoriu. Această necesitate este datorată faptului că inculpatul este
subiectul central al procesului penal şi, de aceea, el trebuie să aibă
posibilitatea de a relata faptele petrecute, de a administra noi probe şi de a-şi
exercita dreptul său la apărare. S-a subliniat că neascultarea inculpatului la
începerea cercetării judecătoreşti duce la desfiinţarea hotărârii pronunţate.
Această cerinţă a legii nu poate fi înlocuită prin citirea declaraţiilor lui
anterioare sau prin întrebările adresate inculpatului dacă îşi menţine
declaraţiile date anterior.
După identificarea acestuia de către preşedinţele completului de judecată,
inculpatul este întrebat dacă îşi menţine declaraţiile date pe parcursul urmăririi
penale, iar, apoi, este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost
trimis în judecată. Ascultarea inculpatului este foarte importantă, deoarece se
pot releva situaţii noi sau se pot completa unele informaţii ce au lipsit din
declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală. După ce acesta va termina
prezentarea faptelor, i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi
membri a completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea
civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul
inculpatului a cărui ascultare se face. Intrebarile se pun prin intermediul
preşedinţelui completului de judecată. Instanţa, prin rolul principal pe care-l
are, poate respinge acele întrebări pe care le consideră ca nefiind necesare în
cauză. Apărătorul nu are dreptul să răspundă la întrebările puse inculpatului,
acesta fiind un drept exclusiv personal.
Inculpatul poate recunoaşte sau respinge prin declaraţia sa faptele ce i se
impută. Mărturisirea sa poate fi însă retrasă şi este divizibilă.
Dacă între declaraţiile date de inculpat în faţa instanţei şi cele date în timpul
urmăririi penale apar neconcordanţe, instanţa va cere explicaţii acestuia cu
privire la aceste neconcordanţe, iar, dacă va considera necesar, va dispune
citirea declaraţiilor anterioare. Acest lucru se poate face şi în situaţia în care
inculpatul nu-şi mai aminteşte fapte sau împrejurări ori când acesta refuză să dea
declaraţii. Dacă între declaraţiile inculpatului există deosebiri, instanţa nu va
acorda preferinţă uneia dintre acestea, ci va aprecia fiecare declaraţie în baza
probelor administrate, reţinând, motivat, ca respectând adevărul, numai unele din
aspectele arătate.
Incălcarea dispoziţiilor privind ascultarea inculpatului pot atrage
nulitatea hotărârii, dacă se va dovedi ca inculpatul a suferit o vătămare în
susţinerea apărărilor acestuia.
Declaraţiile orale ale inculpatului se vor consemna de către grefier în scris, la
persoana I, la dictarea preşedintelui şi se vor semna, după lecturare, de cel în
cauză.
c) Ascultarea coinculpaţilor
Articolul 324, alin. 1, C.pr.pen. prevede că, în situaţia în care în cauză există
mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia dintre ei se va face în prezenţa
celorlalţi. În situaţia în care instanţa consideră că declaraţiile unuia dintre ei
pot influenţa în mod negativ declaraţiile unui alt inculpat, aceasta poate dispune
ca ascultarea să se facă în mod separat. Declaraţiile luate separat vor fi citite,
în mod obligatoriu, celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. În situaţia în care
un inculpat a fost ascultat separat, el poate fi ascultat din nou în prezenţa
celorlalţi inculpaţi sau numai a unora dintre ei.
d) Ascultarea celorlalte părţi
După ascultarea inculpaţilor sau a coinculpaţilor, instanţa va trece la audierea
celorlalte părţi ( parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente )
cu respectarea dispoziţiilor care reglementează ascultarea inculpatului. Spre
deosebire, însă, de aceştia, dacă una din părţi refuză să dea declaraţii în faţa
instanţei, citirea declaraţiilor date de aceasta anterior nu se va mai face.
e) Ascultarea martorilor, experţilor, interpreţilor
O activitate de o deosebită importanţă o reprezintă ascultarea martorilor.
Martorul este persoana care are cunoştinţă de fapta ce este pusă în sarcina
inculpatului sau de vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în
cauza dedusă judecăţii . În vederea audierii lor, martorii sunt introduşi pe rând
în sala de şedinţe, unde, după identificarea lor şi prestarea jurământului, se va
trece la ascultarea lor, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 323
şi 325 C.pr.pen. referitoare la ascultarea inculpaţilor. Martorul va declara, la
cererea instanţei, dacă este soţ sau se află într-o eventuală legătură de rudenie
cu înculpatul sau dacă este în vrăşmăşie cu acesta. După depoziţia martorului,
instanţa, procurorul şi părţile îi pot adresa întrebări. Aceste întrebări vor viza
faptele şi împrejurările ce trebuie constatate în cauză, precum şi clarificări
privind identitatea inculpatului şi a împrejurărilor în care a luat cunoştinţă de
faptele relatate.
Referitor la ordinea în care părţile îi vor pune întrebări martorilor, art. 327,
alin. 1, C.pr.pen., fixează o ordine de preferinţă, arătând că primul care are
dreptul să întrebe martorul este cel care l-a propus. În situaţia în care
ascultarea unuia din martori nu mai este posibilă, instanţa va dispune citirea
depoziţiei acestuia, dată în cursul urmăririi penale. În declaraţiile lui,
martorul se poate folosi de unele înscrisuri, referitoare la aspecte mai greu de
reţinut. Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută, el îl
poate citi în faţa instanţei. Procurorul şi părţile au dreptul de a examina
înscrisul, iar instanţa, dacă va considera necesar, poate dispune reţinerea
înscrisului la dosar în original sau copie. Inculpatul are şi el dreptul de a pune
întrebări martorului. Declaraţiile martorului pot fi contradictorii cu cele date
de acesta în faza cercetării (urmăririi penale) efectuate de organele de cercetare
penală (atunci când acesta a facut declaraţii şi în faţa acestor organe). Intr-o
asemenea situaţie, instanţa trebuie să dea dovadă de o deosebită diligenţă şi
abilitate în reţinerea acelor declaraţii conforme realităţii, declaraţii pe care
instanţa le va aprecia în contextul dosarului aflat spre soluţionare.
În funcţie de necesităţile fiecărei cauze în parte, dacă unul sau mai mulţi
martori lipsesc, instanţa poate dispune, motivat, fie continuarea judecăţii, fie
amânarea acesteia. Martorul a cărui lipsă nu este justificată, poate fi amendat
sau adus silit.
După ascultare, martorii rămân în sala de şedinţe, la dispoziţia instanţei, până
la terminarea cercetării judecătoreşti în cauza respectivă. Aceasta presupune
faptul că ei nu pot părăsi sala de şedinţe fără aprobarea preşedintelui
completului de judecată. Dacă instanţa consideră necesar poate dispune retragerea
lor sau doar a unuia dintre ei din sala de şedinţe, în vederea reaudierii ori a
unor confruntări. În situaţia în care instanţa, luând concluziile procurorului şi
ale părţilor, consideră că prezenţa martorilor nu mai este necesară, poate
încuviinţa plecarea lor din sală.
Există situaţii în care legea prevede posibilitatea de a se renunţa la martorii
propuşi spre ascultare în cauză. Procurorul şi părţile pot renunţa la martor, cu
obligaţia ca renunţarea să fie pusă în discuţia instanţei şi aceasta să-şi dea
acordul în vederea renunţării.
În situaţia în care, în cauza supusă judecăţii, există alte mijloace materiale de
probă, instanţa, din oficiu sau la cerere, va dispune dacă este necesar aducerea
şi prezentarea acestora. De asemenea, dacă instanţa consideră ca fiind necesar, în
cursul judecăţii, cu ocazia cercetării locale, se poate proceda şi la percheziţie
domiciliară.
După epuizarea tuturor mijloacelor de probă, cu toate implicaţiile pe care le pot
determina (schimbarea încadrării juridice, restituirea cauzei la procuror,
extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) se consideră că
cercetarea judecătorească s-a încheiat. În acest sens, preşedintele completului de
judecată, conform art. 339 C.pr.pen., trebuie să constate şi să declare închisă
şedinţa de judecată. În vederea realizării acestei cerinţe, preşedintele va
întreba procurorul şi părţile dacă mai au de dat explicaţii noi sau de formulat
cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.
Trebuie precizat, însă, că poate apărea şi un alt moment, cel în care, din
cercetarea judecătorească, rezultă necesitatea administrării de noi probe pentru
buna soluţionare a cauzei. In aceste condiţii, dacă noile probe se pot administra
imediat, judecata va continua, dar, dacă acest lucru este imposibil, instanţa va
acorda un nou termen pentru procurarea acestora în vederea administrarii lor.
f) Situaţii noi ivite în cursul cecetării judecătoreşti
Potrivit art. 317 C.pr.pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătate
în actul de sesizare, cu excepţia cazurilor în care se extinde obiectul judecăţii,
situaţie în care se vor cuprinde şi fapta şi persoana ce fac obiectul extinderii
procesului. Chemată să soluţioneze conflictul de drept penal, instanţa de judecată
este, în acelaşi timp, obligată şi limitată în prestaţia ei judiciara de aceste
limite ale sesizării. In cursul cercetării judecătoreşti, după momentul citirii
rechizitoriului şi după administrarea unor probe sau chiar înainte de acestea (pe
calea unor excepţii), este posibil, însă, să intervină anumite incidente care au
ca efect întreruperea firească a cursului judecăţii, astfel încât, se impune
soluţionarea acestora. Aceste incidente pot privi urmatoarele trei mari aspecte:
restituirea cauzei la procuror; schimbarea încadrării juridice; extinderea
obiectului judecăţii, a procesului penal. Aceste situaţii deosebite în
desfăşurarea procesului penal sunt prevăzute de art. 332-337 C.pr.pen.

Restituirea cauzei la procuror (art.332 C.pr.pen.)


Instanţa poate să restituie cauza pentru refacerea urmăririi penale sau
pentru completarea ei. Pentru refacerea urmăririi penale, instanţa poate, într-un
singur caz, să restituie cauza la procuror, şi anume, atunci când constată,
înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că cercetarea penală în cauza
respectivă s-a efectuat de un alt organ decât cel competent.
Cerinţa refacerii urmăririi penale este determinată de faptul ca normele de
competenţa materiala şi personală sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Cauza nu se restituie la procuror în două situaţii:
i) când constatarea necompetenţei organului de cercetare penală care a facut
cercetarea în cauză s-a facut după începerea dezbaterii, şi aceasta, pentru că
terminarea cercetarii judecătoreşti a acoperit neregularitatea cercetării penale;
ii) când constatarea necompetenţei organului de cercetare penală este urmare a
schimbării încadrarii juridice a faptei într-o altă infracţiune care ar fi atras
competenţa de cercetare penală a unui alt organ de cercetare.
Desi în art. 332 s-a prevăzut un singur caz de restituire pentru refacerea
urmăririi penale, în practica instanţelor, o astfel de restituire s-a dispus şi
atunci când au fost încalcate alte dispoziţii legale aflate sub sancţiunea
nulitatii absolute, în cazul în care materialul de urmarire penală a fost
prezentat unui inculpat minor sau deţinut, fără a i se fi asigurat asistenţa
juridică obligatorie ori în cauzele cu inculpaţi minori nu se efectuase ancheta
socială în cursul urmăririi penale .
Prin Legea nr. 326/2006 a fost completat art. 332, în sensul că instanţa se
desesizează şi restituie cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale în
cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după
calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului
şi asistarea acestuia de apărător.
Noua reglementare face astfel precizări provenite din jurisprudenţă, în
sensul că, pentru lipsa de competenţă teritorială a organului de urmarire penală,
nu este cazul să se restituie cauza la procuror; încălcarea dispoziţiilor privind
sesizarea instanţei are în vedere regularitatea desfăşurării urmăririi penale,
prin trecerea cauzei prin stadiile procesuale obligatorii (punerea în mişcare a
acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea
rechizitoriului în condiţii legale de către procurorul competent).
In cazurile în care dispune restituirea, instanţa se pronunţă şi asupra
măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor asiguratorii.
Prin Legea 356/2006 au fost abrogate dispoziţiile art. 333, care prevedea
restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, în concordanţă
cu principiile directoare ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, care pune accentul pe activitatea de
probaţiune efectuată de un tribunal independent şi imparţial, chemat să verifice
învinuirea prin probele care se administrează în faţa sa, în condiţii de
oralitate, contradictorialitate şi publicitate.
Restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale poate fi dispusă la
cererea procurorului, a parţilor din proces sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată. Restituirea cauzei la procuror este o dezinvestire a primei instanţe şi
se dispune prin sentinţa de dezinvestire care va cuprinde motivele restituirii şi
actele ce trebuie refăcute de către care organul de urmarire penală.
Indicaţiile pe care le dă instanţa prin sentinţă sunt obligatorii pentru
procuror, iar, dacă procurorul nu este de acord cu punctul de vedere al instanţei,
în termen de 3 zile de la pronunţare poate face recurs, drept pe care îl au, atât
inculpatul, cât şi orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin
hotărâre. Termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru persoanele prezente,
respectiv, de la comunicare, pentru cei lipsă.
Efectele restituirii
i) urmărirea penală se reia;
ii) actul iniţial de sesizare a primei instanţe încetează să mai producă efecte,
iar, după refacerea urmăririi penale, procurorul va întocmi un nou rechizitoriu
prin care va sesiza instanţa cu faptele şi persoanele la care se referă, chiar
dacă diferă de rechizitoriul iniţial. Procurorul, după refacerea urmăririi penale,
poate dispune scoaterea de sub urmarire penală sau încetarea urmăririi penale,
atunci când constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10
C.pr.pen.

Schimbarea încadrării juridice (art.334 C.pr.pen.)


Articolul 334 C.pr.pen. face referire la o altă situaţie ce poate apare în cursul
cercetării judecătoreşti, situaţie care poate duce la restituirea cauzei către
procuror. Este vorba de schimbarea încadrării juridice. Încadrarea juridică a
faptei presupune existenţa unei concordanţe între conţinutul concret al
infracţiunii şi conţinutul legal al ei. Prin încadrarea juridică a faptei se
stabileşte textul din legea penală care prevede şi sancţionează fapta săvârşită.
Astfel, în funcţie de încadrarea juridică a faptei, se poate stabili sancţiunea
aplicabilă acesteia, competenţa organului judiciar. Dat fiind faptul că, în cursul
cercetării judecătoreşti, se vor readministra probele deja administrate în
urmărirea penală, dar şi probe noi, apare posibilitatea să se constate existenţa
unor date care conduc la concluzia că încadrarea juridică dată faptei, prin actul
de sesizare a instanţei, trebuie schimbată. În condiţiile în care apare această
necesitate, instanţa este obligată de a pune în discuţia părţilor noua încadrare.
Această obligaţie se păstrează în toate cazurile şi nu doar în situaţia în care
schimbarea se va face printr-o încadrare mai gravă. De asemenea, potrivit legii,
instanţa trebuie să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea
cauzei mai la urmă sau eventuala amânare a judecăţii, pentru a-şi putea pregăti
apărarea. Practica judiciară a decis că lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea nu
mai sunt necesare când inculpatul sau apărătorul său declară, cu ocazia punerii în
discuţie a schimbării juridice, că nu au de obiectat împotriva ei şi nici nu au de
formulat vreo cerere nouă în apărare.
Schimbarea încadrării juridice, potrivit acestui articol, implică menţinerea
aceleiaşi fapte materiale cu a cărei judecată instanţa a fost investită. Când,
însă, este vorba de fapte diferite, nu se pune problema schimbării încadrării
juridice, ci apare necesară extinderea procesului penal. Schimbarea încadrarii
juridice are loc prin încheiere. Dacă inculpatul nu este prezent la termenul la
care s-a dispus schimbarea încadrarii juridice, instanţa este obligată să amâne
judecata şi să-l citeze pe inculpat, cu menţiunea noii încadrări juridice a
faptei, pentru ca acesta să-şi poată pregăti apărarea.
Schimbarea încadrării juridice poate fi cerută de procuror, de părţi sau
invocată din oficiu de către instanţa de judecată.
In funcţie de noua încadrare juridică dată faptei, se va determina
competenţa instanţei de judecată .
Extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă
Conform dispoziţiilor art. 317 C.pr.pen., judecata se mărgineşte la fapta şi
la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar, în caz de extindere a
procesului penal, şi la fapta şi la persoana la care se referă extinderea.
Extinderea acţiunii penale în cursul judecăţii. Judecarea cauzei penale se face,
în principiu, asupra faptelor şi a persoanelor indicate în actul de sesizare a
instanţei. Această limitare ar duce la imposibilitatea ca instanţa să se pronunţe
şi asupra faptelor şi persoanelor care ar putea face obiectul cauzei penale,
descoperite cu ocazia cercetării judecătoreşti. Acest lucru ar constiui o piedică
în calea realizării justiţiei. Pentru a se remedia această situaţie, legea
procesual-penală a reglementat instituţia acţiunii penale sau a procesului penal.
Extinderea este o instituţie procesuală prin intermediul căreia se lărgeşte
obiectul judecăţii şi se ajunge la o sesizare a instanţei cu privire la aspecte
noi. Ca atare, dacă în urma readministrării probelor sau a administrării de probe
noi, instanţa constată şi alte acte materiale care intră în conţinutul
infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi pe care
procurorul nu le-a avut în vedere la întocmirea rechizitoriului sau se constată că
au participat şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii, se va impune judecarea
noilor acte materiale, cât şi a persoanelor care le-au comis. Din aceste
considerente, Codul de procedură penală prevede trei cazuri de extindere a
obiectului judecăţii, şi anume:
i) extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (art. 335);
ii) extinderea procesului penal pentru alte fapte (art. 336);
iii) extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337).
Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale.
Această instituţie procesuală este reglementată de dispoziţia art. 335 C.pr.pen.,
care precizează condiţiile şi modul în care se va proceda. Astfel, dacă, în cursul
judecăţii, se decoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în
judecată, instanţa, prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire la aceste
acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei. Dacă, cu privire la
unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat,
anterior, o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat
hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre, în raport cu toate actele care
intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârile anterioare. Din
prevederile acestui text rezultă că extinderea nu poate fi dispusă decât de prima
instanţă de judecată.
Constituie acte materiale care intră în conţinutul aceleaşi infracţiuni,
actele materiale nou-descoperite ca facând parte dintr-o infracţiune continuată.
Actele materiale nou-descoperite în cursul judecăţii aparţin laturii obiective
comise, ele neavând autonomie infracţională şi, din această cauză, integrându-se,
în mod obiectiv, elementului material al infracţiunii pentru care inculpatul este
trimis în judecată. Prin extinderea acţiunii penale asupra actelor materiale noi,
se realizează, în mod practic, o simplificare şi impulsionare a activităţilor
procesuale, deoarece. prin această extindere, instanţa se va autosesiza cu privire
la actele materiale care nu au fost prevăzute în actul de sesizare. Datorită
faptului că, în fond, această procedură este o procedură de autosesizare a
instanţei, întotdeauna instanţa va fi obligată să dea o încheiere de extindere a
acţiunii penale. În acest sens, practica judiciară a subliniat faptul că procedura
instanţei care se limitează numai la punerea în discuţia părţilor a problemei
extinderii acţiunii penale şi la reţinerea cauzei spre judecată, fără, însă, a da
o încheiere de extindere, este nelegală.
După extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţa va proceda la
judecarea acţiunii în întregul ei.
Extinderea procesului penal pentru alte fapte sau persoane. Obiectul judecăţii
este limitat la faptele şi persoanele indicate în actul de sesizare a instanţei.
Însă, în timpul judecăţii, este posibil să se descopere că inculpatul a săvârşit,
pe lângă infracţiunea prevăzută în actul de sesizare, dar, în legătură cu aceasta,
şi o altă faptă prevăzută de legea penală, pentru care nu a fost trimis în
judecată. De asemenea, tot în timpul judecăţii, se poate descoperi că, la
săvârşirea infracţiunii prevăzute în actul de sesizare, au participat şi alte
persoane care, însă, nu au fost trimise în judecată.
Articolul 336 C.pr.pen. este cel care reglementează extinderea procesului penal în
cazul descoperirii altor fapte decât cele cuprinse în actul de sesizare a
instanţei. În această situaţie, procurorul are dreptul să ceară extinderea
procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nouă. Însă, pentru această
intervenţie a procurorului, este necesar ca noua faptă descoperită să aibă
legătură cu infracţiunea aflată în curs de judecată. Dacă această nouă faptă nu
este în legătură cu cea pentru care s-a demarat procesul penal, procurorul nu va
putea cere extinderea procesului penal, dar, pe calea unei alte sesizări separate,
o va putea incrimina, trimiţându-l, ulterior, pe inculpat, în judecată. Această
subliniere trebuie făcută deoarece, spre deosebire de situaţia în care se cere
extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, care nu au autonomie
proprie, faptele descoperite au autonomie infracţională, ele nefiind elemente ale
laturii obiective a infracţiunii care face obiectul judecăţii.
În vederea extinderii procesului penal, pentru alte fapte noi, legea prevede modul
în care se va proceda. Cele două moduri de a se proceda reglementează
desfăşurearea în continuare a judecăţii, în funcţie de factorul dacă procurorul
este prezent sau nu la judecată.
Dacă procurorul este prezent la judecată, el poate cere extinderea procesului
penal şi în ceea ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea
întemeiată o admite şi:
i) dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, iar instanţa
găseşte cererea acestuia întemeiată, procedează la extinderea procesului penal şi
la judecarea cauzei şi cu privire la această infracţiune;
ii) dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, instanţa, prin
încheiere, sesizează organul de urmărire competent pentru efectuarea de cercetări
cu privire la fapta descoperită. În situaţia în care procurorul nu participă la
judecată (atunci când prezenţa acestuia nu este obligatorie) şi sunt întrunite
condiţiile prevăzute de articolul 336, alin. 1, C.pr.pen., instanţa va extinde din
oficiu procesul penal şi, ori va judeca cauza în întregul ei, ori va pronunţa o
încheiere prin care o va trimite organului de urmărire penală competent.
Practica judiciară a stabilit faptul că greşit a procedat instanţa când nu s-a
pronunţat dacă admite sau respinge cererea procurorului de extindere a procesului
penal, dar, în schimb, a respins cererea inculpatului, care luând cunoştinţă de
extinderea procesului penal a solicitat anularea judecăţii în vederea pregătirii
apărării.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de
articolul 337 C.pr.pen. Este posibil ca, în cursul judecăţii, să se descopere date
cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu
fapta inculpatului. În această situaţie, procurorul poate cere extinderea
procesului penal cu privire la acea persoană. Dacă, însă, persoana nou-descoperită
a comis o faptă care nu are legătură cu cauza supusă judecăţii, procesul penal nu
se va extinde, dar procurorul, sesizându-se, va dispune desfăşurarea unei urmăriri
penale separate, iar, ulterior, va sesiza instanţa într-o altă cauză.
Procedura de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane este
similară cu cea prevăzută pentru extinderea procesului penal pentru alte fapte. Şi
în acest caz, rezultă că iniţiativa de extindere a procesului penal cu privire la
alte persoane revine procurorului, în caz contrar, instanţa este obligată să
soluţioneze cauza în limitele în care a fost investită prin rechizitoriu şi nu are
posibilitatea să restitue cauza organului de urmarire penală.
Cercetarea judecătorească se va considera terminată dacă:
i) nu se vor formula cereri noi;
ii) cererile formulate au fost respinse de către instanţă ca fiind neîntemeiate;
iii) cererile formulate au fost admise, iar cercetarea judecătorească a fost
completată.
După terminarea cercetării judecătoreşti, în cauză fiind administrate toate
probele, urmează faza dezbaterilor, unde acestea se vor discuta în condiţii de
oralitate, publicitate şi contradictorialitate.

IV 2.3. DEZBATERILE
Etapa dezbaterilor este etapa care reprezintă punctul culminant al procesului
penal. Ea se desfăşoară cu participarea deplină a tuturor funcţiilor procesuale
(acuzare, apărare, judecată). Judecătorul nu poate soluţiona cauza pe baza
afirmaţiilor făcute independent de părţi. Adevărul va fi desprins din dezbaterile
contradictorii făcute în faţa sa, din probele deja administrate, din concluziile
argumentate pe care părţile le pun la sfârşitul dezbaterilor. Dezbaterile au ca
obiect fondul cauzei, din ele rezultând existenţa sau inexistenţa faptei,
vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, stabilirea circumstanţelor, rezolvarea
laturii civile.
În cadrul dezbaterilor, se va da cuvântul procurorului şi părţilor, pentru a-şi
exprima punctul lor de vedere în legătură cu situaţia de fapt şi de drept
rezultată din cercetarea judecătorească efectuată, dar şi în legătură cu orice
altă problemă ridicată în cauză. Punctele de vedere exprimate se vor motiva,
fiecare luare de cuvânt fiind argumentată. Tot în această etapă, se vor prezenta
concluziile în care se rezumă cererile adresate instanţei şi părerile referitoare
la modul de soluţionare a procesului penal.
În vederea rezolvării optime a aspectelor ce fac obiectul procesului penal, legea
prevede ordinea în care se va da cuvântul participanţilor la proces. Astfel, art.
340 C.pr.pen. fixează următoarea ordine în care instanţa va acorda cuvântul în
cadrul dezbaterilor: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă
civilmente, inculpat.
Procurorul pune concluzii atât în ce priveste latura penală cât şi în ce priveşte
latura civilă a cauzei. El trebuie să demonstreze instanţei de judecată
legalitatea, temeinicia învinuirii, pericolul social al faptei săvârşite,
împrejurarile care se referă la persoana inculpatului, cerând pedeapsa
corespunzătoare. In cuvântul său, procurorul este obligat să facă o analiza a
probelor administrate, să indice încadrarea juridică corespunzatoare, să facă
propuneri concrete privind soluţia ce urmează a fi pronunţată, iar, în caz de
condamnare, să facă propuneri asupra pedepsei ce trebuie sa fie aplicată (cuantum,
mod de executare).
Partea vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a cauzei şi are
obligaţia să examineze aceleaşi condiţii de fond şi formă ca ale procurorului.
Partea civilă are cuvântul numai la latura civilă şi la cheltuielile
judiciare pe care le-a facut.
Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la răspunderea
sa civilă, dar poate demonstra şi inexistenţa răspunderii civile a inculpatului
sau o răspundere diminuată a acestuia. Astfel, aceasta poate avea două categorii
de pledoarii: una proprie, prin care solicită să se constate că nu sunt
îndeplinite condiţiile referitoare la introducerea în proces a persoanei
responsabile civilmente şi una comună cu cea a inculpatului, prin care solicită să
se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, face o expunere a împrejurărilor care stabilesc
nevinovăţia sa sau a acelor împrejurări care atenuează răspunderea sa penală sau
civilă.
Dacă părţile sunt asistate de apărători, pledoariile se ţin de către apărătorii
părţilor pentru a se da eficienţă apărării calificate. Aceasta nu înseamnă că
părţile nu pot pleda pentru propria cauză după epuizarea pledoariei făcute de
avocat. După epuizarea pledoariei făcute de avocat se poate da cuvântul şi
părţilor.
Apărătorul inculpatului poate pleda pentru nevinovăţie, când probele nu
susţin vinovăţia.
Dacă există probe de vinovăţie, apărătorul poate demonstra că fapta nu
constituie infracţiune, ci abatere, sau poate să primească o încadrare juridică
mai uşoară.
Acceptând că învinuirea este întemeiată, apărătorul poate să pună concluzii
prin care să demonstreze existenţa circumstanţelor atenuante care atrag o pedeapsă
mai blândă sau o altă modalitate de executare a pedepsei (suspendarea executării
pedepsei, suspendarea sub supraveghere, amenda penală).
Pledoaria trebuie să se bazeze numai pe probele administrate din dosar,
trebuie să fie motivată şi bazată pe dispoziţiile legale.
Această ordine de luare a cuvântului este obligatorie. Părţile pot lua cuvântul
atât personal cât şi prin apărător. Pentru realizarea principiului
contradictorialităţii, preşedintele completului de judecată poate da cuvântul, în
replică, cu respectarea aceleiaşi ordini. De asemenea, în cadrul dezbaterilor,
preşedintele completului de judecată poate întrerupe pe cei care au cuvântul, dacă
în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă.
Pentru ca membrii completului de judecată să-şi poată forma un punct de vedere
clar asupra cauzei, întreruperea dezbaterilor se va evita, pe cât posibil. Totuşi,
pentru existenţa unor motive temeinice (spre exemplu: o durată foarte mare a lor),
ele pot fi întrerupte, cu condiţia ca această întrerupere să nu dureze mai mult de
5 zile.
Chiar dacă un element esenţial al dezbaterilor îl reprezintă oralitatea acestora,
în situaţia în care instanţa consideră necesar, poate cere părţilor ca, după
închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot
depune concluzii scrise, chiar dacă acestea nu au fost cerute de instanţă.

IV 2.4. ULTIMUL CUVÂNT AL INCULPATULUI

Acest moment al dezbaterilor este cel prin care, totdeauna, se va încheia şedinţa
de judecată. Preşedintele completului de judecată are obligaţia ca, în finalul
dezbaterilor, să acorde cuvântul inculpatului.
Având în vedere semnificaţia deosebită a acestui moment al şedinţei de judecată,
în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că ultimul cuvânt al
inculpatului marchează o importantă subdiviziune a judecăţii, cu o autonomie bine
determinată în raport cu celelalte etape ale şedinţei de judecată.
Aşa cum am arătat, spre deosebire de cuvântul pe care îl are în cursul
dezbaterilor, ultimul cuvânt al inculpatului este un moment procesual deosebit.
Acest lucru rezultă şi din faptul că, spre deosebire de etapa propriu-zisă a
dezbaterilor, în care preşedintele dă cuvântul părţilor pentru asigurarea
contradictorialităţii sau poate întrerupe cuvântul oricăreia dintre ele, în
această etapă, inculpatului nu i se vor putea adresa întrebări. Firească apare şi
soluţia unor autori care consideră că, de asemenea, acesta nu poate fi întrerupt,
el urmând să-şi expună părerea în legătură cu tot ce crede în legătură cu fapta
săvârşită şi cu procesul în care a fost implicat.
În acest fel, prin ultimul cuvânt pe care-l are inculpatul, el poate influenţa
decizia judecătorilor, deoarece, după aceasta, nici una din părţi nu-şi va mai
putea expune punctul de vedere. Ultimul cuvânt i se va acorda inculpatului chiar
dacă, respectându-se dispoziţiile art. 340 C.pr.pen., el, expunându-şi punctul de
vedere ultimul în cadrul dezbaterilor, după acesta, nu va mai lua cuvântul nici o
parte pentru a discuta în contradictoriu. Spre deosebire de momentul dezbaterilor
propriu-zise, atunci când, în locul inculpatului poate lua cuvântul apărătorul
său, în această ultimă fază a dezbaterilor, inculpatul trebuie să-şi exercite
acest drept personal, deoarece, din ceea ce va prezenta, pot apare fapte şi
împrejurări cunoscute exclusiv de către el sau pot apare rezultatele unor procese
de conştiinţă, referitoare la fapta săvârşită.
Ultimul cuvânt al inculpatului îi dă acestuia posibilitatea de a lua poziţie faţă
de faptele puse în sarcina sa şi de procesul ce s-a desfăşurat, precum şi faţă de
modul în care instanţa înţelege să soluţioneze cauza. Instanţa, prin acordarea
ultimului cuvânt inculpatului, poate ca, în funcţie de atitudinea pe care acesta o
are, să facă o bună individualizare a pedepsei, deoarece, din cele ce acesta va
prezenta, se poate evidenţia gradul lui de înrăire, efectul pe care procesul l-a
avut asupra sa, din punct de vedere educativ, dar şi atitudinea de căinţă şi
înţelegere corectă a responsabilităţii ce îi revine.
Dacă, în ultimul său cuvânt, inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi,
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune realizarea cercetării
judecătoreşti.
Omisiunea instanţei de a acorda ultimul cuvânt inculpatului este de natură să
determine casarea hotărârii, dacă astfel s-a produs o vătămare care nu poate fi
înlăturată altfel. De asemenea intr-o speţă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-
a pronunţat „Înainte de încheierea dezbaterilor, preşedintele completului de
judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal, în toate gradele ordinare de
jurisdicţie, precum şi în căile extraordinare de atac.Neacordarea ultimului cuvânt
personal inculpatului este sancţionată, în principiu, cu nulitatea relativă, cu
excepţia cazurilor când această încălcare a dispoziţiilor legale ar putea afecta
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei când, potrivit art. 197 alin. (4)
partea finală C. proc. pen., se ia în considerare din oficiu, în orice stare a
procesului.” I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1801 din 15 martie 2005

C A P I T O L U L V

DELIBERAREA ŞI REZOLVAREA CAUZEI PENALE. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

V.1. Deliberarea instanţei


V.2. Rezolvarea laturii penale, laturii civile şi a altor chestiuni.
V.3. Pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

V.1. DELIBERAREA INSTANŢEI

După terminarea şedinţei de judecată, instanţa va trece la deliberare, ocazie cu


care va rezolva cauza penală, urmând ca, la sfârşitul ei, să pronunţe hotărârea
judecătorească, în şedinţă publică. Deliberarea poate fi definită ca fiind o
consfătuire a membrilor completului de judecată asupra problemelor ce au format
obiectul judecăţii.
Deliberarea reprezintă activitatea procesuală prin intermediul căreia se verifică
şi evaluează materialul probator şi procesual al cauzei, pentru o bună soluţionare
a acesteia. În cursul acestei activităţi, fiecare membru participant îşi exprimă
punctul de vedere cu privire la toate aspectele dezbătute în timpul şedinţei,
precum şi la soluţia ce urmează a se adopta. Prin importanţa şi finalitatea sa, ea
constituie o etapă distinctă a desfăşurării procesului penal.
La deliberare nu pot lua parte decât membrii completului de judecată în faţa
cărora au avut loc dezbaterile. Ea are un caracter secret şi, de obicei, se
desfăşoară în camera de consiliu.
Preşedintele completului de judecată, pentru a nu influenţa hotărârea celorlalţi
judecători, îşi va spune hotărârea ultimul. Hotărârea trebuie să fie rezultatul
acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date, chestiunilor
supuse deliberării. Legea prevede că, în cazul în care nu există unanimitate de
păreri, hotărârea se va lua cu majoritatea părerilor judecătorilor. Dacă, din
deliberare, rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru
soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celor mai apropiate soluţii de
părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În situaţia în care
completul de jduecată este format din doi judecători, iar unanimitatea nu poate fi
întrunită, judecarea cauzei se va relua în complet de divergenţe. Rezultatul
deliberării se va consemna într-o minută ce se semnează de către toţi membrii
completului.
Ca obiect al deliberării, art. 343 C.pr.pen. precizează faptul că se va delibera,
mai întâi, asupra chestiunilor de fapt şi, apoi, asupra chestiunilor de drept.
Această ordine este explicabilă de nevoia instanţei de a se lămuri dacă faptele
există şi dacă au fost săvârşite cu vinovăţie. Numai după ce instanţa se va
edifica asupra acestor aspecte, ea se va putea pronunţa asupra pedepsei
aplicabile, măsurii educative ori măsurii de siguranţă, precum şi asupra
computării, reţinerii şi arestării preventive. De asemenea, completul de judecată
va delibera şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor
preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor
judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a
cauzei. Toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea
asupra fiecăreia din aceste chestiuni.
În timpul deliberării, pot apare probleme ce nu au fost suficient lămurite în
cursul judecăţii. În această situaţie, şedinţa de judecată poate fi reluată, fie
din etapa cercetării judecătoreşti (pentru administrare de noi probe), fie din
etapa dezbaterilor, dacă neclarităţile trebuie puse în discuţie în faţa
procurorului şi a părţilor. Dacă apare necesitatea reluării cercetării
judecătoreşti, odată cu repunerea cauzei pe rol, instanţa are obligaţia de a
dispune citarea părţilor pentru termenul fixat în acest scop. Reluarea cercetării
judecătoreşti sau a dezbaterilor se dispune prin încheiere, care este supusă căii
de atac ordinare numai odată cu fondul cauzei.
V.2. REZOLVAREA LATURII PENALE, CIVILE ŞI A ALTOR CHESTIUNI.

a) Rezolvarea laturii penale a procesului


Soluţionând acest aspect al cauzei penale, prima instanţă va hotărî, prin
sentinţă, asupra vinovăţiei inculpatului, putând, după caz, să pronunţe una dintre
următoarele trei soluţii: condamnare, achitare, încetarea procesului penal.
Pentru a pronunţa condamnarea, instanţa trebuie să constate că s-au realizat, în
mod cumulativ, următoarele condiţii: fapta există; fapta constituie infracţiune,
fiind prevăzută de legea penală; fapta a fost săvârşită de către inculpat. Dacă
aceste condiţii sunt întrunite, instanţa se va pronunţa şi asupra pedepsei
aplicabile, conform Condului penal. In cursul deliberării, instanţa va ţine seama,
de asemenea, de două mari categorii de împrejurări, care sunt esenţiale pentru
individualizarea juridică a pedepsei: împrejurările cu privire la fapte (reale),
respectiv, împrejurări referitoare la persoana inculpatului (personale)
Achitarea se va pronunţa de către instanţă când aceasta constată existenţa uneia
din cauzele prevăzute de art. 11, pct. 2, C.pr.pen. Astfel, dacă instanţa a
constatat că există cazurile prevăzute în art. 10, lit. a-e, C.pr.pen, aceasta va
pronunţa achitarea inculpatului.
Practica judiciară a decis că, atunci când instanţa de judecată a achitat pe
autorul prezumat pentru inexistenţa faptei, aceeaşi soluţie se impune a fi
adoptată şi în ceea ce-l priveşte pe complicele la aşa-zisa infracţiune, chiar
dacă acesta a decedat în cursul judecăţii. Când instanţa, considerând că fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi pronunţă achitarea
inculpatului, în mod obligatoriu, aceasta va face aplicarea art. 91 C.pen.,
aplicând o sancţiune cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment,
amendă de la 10 la 1.000 lei).
Cu ocazia rezolvării cauzei penale, instanţa are dreptul de a constata şi
vinovăţia unor persoane netrimise în judecată, dar nu poate pronunţa o condamnare
a lor, deoarece acestea, neparticipând la judecată, nu şi-au putut exercita
dreptul la apărare. Menţionarea faptului că, la producerea infracţiunii au
participat şi persoane, netrimise în judecată, se va face, însă, în motivarea
hotărârii şi nu în dispozitivul acesteia.

b) Rezolvarea laturii civile a procesului penal


Există posibilitatea ca în procesul penal, alături de acţiunea penală, să se
exercite şi o acţiune civilă, având ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului sau a părţii civilmente responsabilă.
Instanţa se va pronunţa, prin aceeaşi sentinţă, asupra acţiunii civile, în cazul
în care se va dispune condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Prin
hotărârea judecătorească, instanţa va rezolva şi acţiunea civilă. Latura penală şi
cea civilă, în procesul penal, sunt indivizibile, instanţa fiind obligată să le
rezolve pe amândouă. Soluţiile de condamnare nu influenţează rezolvarea laturii
civile a procesului penal, inculpatul fiind obligat la reparaţii civile, în măsura
în care răspunde din punct de vedere civil. Rezolvarea acestei laturi are în
vedere:
i) constatarea existentei unui prejudiciu;
ii) cuantumul prejudiciului ;
iii) existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta inculpatului;
iv) modalităţile de reparare a prejudiciului, inclusiv posibilităţile de reparare
Când achitarea se pronunţă pentru că fapta nu prezintă grad de pericol social,
pentru că se constată existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al unei
fapte sau pentru că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii,
instanţa poate obliga la repararea pagubei, potrivit legii civile. Astfel,
practica judiciară a decis că, în caz de achitare a inculpatului minor, în vârstă
de 13 ani, făptuitorul nerăspunzând penal, instanţa nu poate lăsa nesoluţionată
acţiunea civilă, ci trebuie să o rezolve, obligând la repararea pagubei, potrivit
legii civile. Această soluţie se va da doar dacă se va reţine existenţa unei
culpe a făptuitorului, în caz contrar, acesta fiind exonerat de răspunderea
civilă.
În situaţia în care achitarea se pronunţă în acord cu art. 10 C.pr.pen., lit. a
sau c ( fapta nu există sau nu a fost săvârşită de inculpat ), despăgubirile
civile nu pot fi acordate.
Legea prevede şi situaţiile în care instanţa penală nu va soluţiona acţiunea
civilă. Aceste cazuri sunt cele în care se pronunţă achitarea, conform art. 10,
lit. b1 (fapta nu este prevăzută de legea penală) sau pentru motivele arătate de
art. 10, lit. f şi j. Refuzul soluţionării acţiunii civile va fi în mod expres
menţionat în dispozitivul hotărârii penale. În această situaţie, partea civilă are
deschisă calea unei acţiuni la instanţa civilă, în vederea obţinerii
despăgubirilor. De asemenea, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi
amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea
pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.
Articolul 348 C.pr.pen. prevede situaţiile în care instanţa penală, chiar dacă nu
există constituire de parte civilă, se va pronunţa asupra reparării pagubei
materiale şi a daunelor morale. Astfel, soluţionarea din oficiu a laturii civile
se va face în două situaţii:
i) Dacă acţiunea civilă s-a exercitat în procesul penal din oficiu, conform art.
17 C.pr.pen., vătămată fiind o unitate din cele prevăzute în art. 145 C.pen.
(autorităţi publice, instituţii publice etc.) sau o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa se pronunţă
asupra reparării pagubei din oficiu, chiar dacă în cauză nu există parte civilă
constituită.
ii) În celelalte cazuri, în lipsa părţii civile constituite, instanţa se pronunţă,
din oficiu, numai referitor la restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau
parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii.

c) Rezolvarea altor chestiuni ale procesului penal.


Articolul 349 C.pr.pen. prevede că instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra
cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193
C.pr.pen., fixând cuantumul acestora precum şi persoanele ce le vor suporta. În
această privinţă, instanţa va ţine seama şi de cheltuielile avansate de organul
judiciar în cursul urmăririi penale.
Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să ia măsuri şi cu
privire la starea de libertate a persoanei. Astfel, potrivit art. 350 C.pr.pen.,
instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe cu privire la revocarea,
menţinerea sau luarea măsurilor de arestare a inculpatului.
În cazul achitării sau încetării procesului penal, instanţa va dispune punerea de
îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, va dispune
punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când
pronunţă:
i) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării
preventive;
ii) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu
suspendarea executării sub supraveghere sau cu o executare la locul de muncă;
iii) amendă.
iiii) o măsură educativă
Aceleaşi situaţii vor fi întâlnite şi în situaţia inculpatului care nu este
arestat preventiv dar care este supus unei alte măsuri preventive respectiv
obligaţia de a nu părăsi localitatea sau cea de a nu părăsi ţara.
Hotărârea pronunţată, în aceste situaţii, este executorie. Dacă inculpatul urmează
a fi pus în libertate, instanţa are obligaţia de a comunica aceasta administraţiei
locului de detenţie.
Inculpatul, condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere, este
eliberat de îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei
pronunţate, chiar dacă hotărârea nu este definitivă.În acest caz liberarea se va
dispune de către administraţia locului de deţinere. Când, în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, învinuitul sau inculpatul a fost eliberat provizoriu pe
cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune în cazurile
prevăzute de lege.
Conform art. 62 C.pen., executarea pedepsei închisorii mai mică de doi ani de
către militarii în termen se face cu închisoare militară. În acest sens, instanţa
militară, prin hotărârea de condamnare, se pronunţă şi asupra executării pedepsei
într-o închisoare militară.
În cazul în care instanţa va admite acţiunea civilă, va examina necesitatea luării
măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, dacă aceste măsuri nu au fost
luate anterior. Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asiguratorii
sunt executorii. Când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, potrivit
art. 346 C.pr.pen., măsurile asiguratorii se menţin.Aceste măsuri vor înceta însă
de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei penale.
V.3. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI

După deliberarea efectuată de completul de judecată, este necesar ca hotărârea la


care s-a oprit instanţa să fie adusă la cunoştinţa, atât a părţilor, cât şi a
publicului. Această activitate se face prin pronunţarea hotărârii.
Hotărârea se pronunţă în şedinţa publică de către preşedintele completului de
judecată, asistat de grefier. La pronunţarea hotărârii, părţile nu se citează,
redactarea ei făcându-se în cel mult 20 de zile de la pronunţare. Practic, se va
face doar pronunţarea dispozitivului hotărârii, deoarece, de regulă, ea nici nu
este redactată în întregime în momentul pronunţării ei. Deci, ceea ce se pronunţă
este minuta încheiată, al cărei cuprins se va regăsi în dispozitivul hotărârii ce
urmează a fi redactată.
După pronunţare, preşedintele completului de judecată va explica părţilor prezente
că pot declara apel sau, după caz, recurs împotriva ei. De altfel, această
menţiune va fi inserată şi în dispozitivul hotărârii.
În caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendare condiţionată a
executării pedepsei sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori la
executarea pedepsei la locul de muncă, în momentul pronunţării, preşedintele
atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca
urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă. Dacă
inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui,
face o comunicare scrisă în care i se atrage atenţia asupra obligaţiilor pe care
le are.
Când părţile au lipsit, atât la judecată, cât şi la pronunţare, instanţa este
obligată să comunice celor absenţi copii de pe dispozitivul hotărârii. Nu se vor
face comunicări părţilor care au lipsit numai la pronunţare. Inculpatului deţinut
şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la pronunţarea hotărârii, li se
vor comunica, totuşi, copii de pe dispozitivul hotărârii. Această derogare a legii
este dată datorită imposibilităţii de mişcare a inculpaţilor prevăzuţi, astfel
încât, datorită acesteia, ei nu pot avea posibilitatea de a afla hotărârea
instanţei.
Conţinutul hotărârii judecătoreşti trebuie să slujească realizării următoarelor
obiective:
i) să permită verificarea dacă judecata s-a desfăşurat cu respectarea legalităţii
şi, în special, a dispoziţiilor care garantează drepturile părţilor şi asigură
stabilirea adevărului;
ii) să constituie o garanţie că nimic din ceea ce formează obiectul judecăţii nu
este lăsat de către instanţă în afara examinării şi că soluţia pronunţată este
rezultatul firesc al acestei examinări;
iii) să asigure exacta executare a celor hotărâte de instanţă.
Hotărârea judecătorească este structurată în trei părţi. Acestea sunt precizate de
art. 354 C.pr.pen:
a) partea introductivă, care se numeşte şi practicaua hotărârii. Ea trebuie să
permită verificarea faptului că judecata s-a desfăşurat cu respectarea tuturor
dispoziţiilor legale. Această parte va reflecta modul de desfăşurare a activităţii
şi va cuprinde menţiunile prevăzute de art. 305 C.pr.pen. Astfel, în ea se vor
reflecta: ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; menţiunea dacă şedinţa a fost
sau nu publică; numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi a celorlalte părţi care participă în
proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit;
enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de
lege în care a fost încadrată fapta; înscrisurile care s-au citit în şedinţă;
cererile, de orice natură, formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi
participanţi la proces; concluziile procurorului şi ale părţilor; măsurile luate
în cursul şedinţei.
În cazul în care s-a redactat o încheiere de şedinţă, partea introductivă se va
limita numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei; data pronunţării
hotărârii; locul unde a fost judecată cauza; numele şi prenumele membrilor
completului, ale procurorului şi ale grefierului, cu menţiunea că celelalte date
au fost precizate în încheierea de şedinţă.
În hotărârile instanţelor militare se vor indica şi gradul militar al membrilor
completului de judecată şi al procurorului, precum şi gradul inculpatului, dacă
acesta este militar.
b) Expunerea (considerentele hotărârii) va cuprinde motivarea pe baza căreia se
bazează dispozitivul hotărârii. Ea este, de regulă, parea cea mai amplă a
hotărârii. Conform art. 356 C.pr.pen., expunerea trebuie să cuprindă:
1) datele privind identitatea părţilor;
2)descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului
unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică, dată acesteia prin actul de
sesizare;
3)analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a
cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la
latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se
sprijină soluţia dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai
cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului,
forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de
recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă
durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din
faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta, în hotărâre, pentru care
anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal
sau achitarea.
4) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţia dată în cauză.
c) Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă rezultatul deliberării ce se află
consemnat în minută. Dispozitivul reprezintă concluzia logică şi firească a
aspectelor reţinute şi analizate în expunere, exprimând soluţia instanţei în
rezolvarea cauzei, sub toate aspectele.
Dispozitivul trebuie să fie concis, explicit, categoric, autoritar, ca o comandă,
fără cuvinte echivoce şi să întrebuinţeze formulele consacrate de lege sau uz.
Potrivit art. 357 C.pr.pen., dispozitivul trebuie să cuprindă date privitoare la
persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune,
indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care
se încadrează, iar, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza
pe care se întemeiază, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei.
Când instanţa va considera că executarea pedepsei se poate face la locul de muncă,
dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde-
şi desfăşoară activitatea sau la altă unitate. Când instanţa va dispune
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispozitivul va menţiona
măsurile de supraveghere la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi
obligaţia ca, în cazul schimbării locului de muncă al condamnatului, acesta să fie
comunicat şi justificat.
După caz, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu
privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din
pedeasă executată în acest mod; măsurile preventive; măsurile asiguratorii;
cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării;
rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
În situaţia în care instanţa va pronunţa pedeapsa închisorii sau pedeapsa
închisorii cu executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiunea că
persoană condamnată este lipsită de drepturile arătate de art. 71 C.pen. ( care
face referire la art. 64 C.pen., respectiv la interzicerea unor drepturi civile,
cum ar fi acelea de a alege sau a fi ales,de a ocupa anumite funcţii, drepturi
părinteşti sau de tutore ori curator), pe durata prevăzută de acestea.
Dispozitivul trebuie să cuprindă, totdeauna, menţiunea că hotărârea este supusă
apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi
exercitat, menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-
a făcut în şedinţa publică.

POSTFAŢĂ

Apariţia acestei lucrări – la începutul anului 2008 - are loc într-o perioada de
intense căutări ale specialiştilor în vederea modificării Codului Penal şi a
Codului de Procedură Penală. De fapt, la acest moment, există mai multe formule
ale acestor două coduri,una din ele chiar trecută prin filtrul parlamentarilor
români, dar amânată de mai multe ori în privinţa intrării în vigoare ( spre
exemplu, L.301/2004 – noul Cod Penal, urma să intre în vigoare în anul 2005, de
atunci fiind amânată de mai multe ori ). De asemenea, şi în privinţa Codului de
Procedură Penală au existat mai multe proiecte de modificare a acestuia – unele
din ele substanţiale – însă, până în prezent, nu s-a reuşit decât modificarea
anumitor articole, fără a fi realizat un veritabil act normativ nou. Cred însă că,
la apariţia acestei lucrări, este, totuşi, imprevizibil momentul şi forma finală
în care modificările preconizate vor dobândi caracterele unei legi pe deplin
operante şi stabilă, din punct de vedere al normelor cuprinse în ea şi a
aplicabilităţii lor pe o perioadă îndelungată, fără a se interveni, în timp
relativ scurt, cu anumite modificări.
Necesitatea unor modificari – şi mă voi referi numai la Codul de Procedură Penală
– este mai mult decât necesară, cu atât mai mult cu cât consider că aceste
modificări trebuie să privească în ansamblu această reglementare.
Noile reglementări ar trebui, în principal, să reducă tergiversările nejustificate
ale proceselor. Spre exemplu, poate că ar trebui revăzute dispoziţiile actuale ale
procedurilor citării părţilor în proces. Instituirea unor posibilităţi mai largi
în ceea ce priveşte citarea părţilor la proces, inclusiv prin acordarea dreptului
părţii interesate de a face dovada că a comunicat citaţia celui ce urmează a se
prezenta în faţa instanţei, ar fi o soluţie binevenită. Au fost numeroase situaţii
în care una din părţi şi-a schimbat domiciliul sau sediul social ( în cazul
persoanelor juridice ), iar procedurile de identificare a noilor adrese şi citarea
la aceste noi adrese au condus la prelungirea nejustificată, şi pe întindere
destul de mare a timpului, a procesului penal. Această situaţie are ca efect şi o
altă actuală problemă a instanţelor judecătoreşti, respectiv, supraîncărcarea cu
dosare supuse spre soluţionare.
De asemenea, cred că este necesară şi o modificare în privinţa situaţiei în care
se dispune restituirea dosarului către procuror în vederea refacerii urmăririi
penale, deoarece consider că o instanţă deja investită cu soluţionarea unei anume
cauze penale ar trebui să aibă posibilitatea de a soluţiona respectivul dosar până
la capăt. Ar fi o modalitate de reducere a timpului de soluţionare a dosarului.
In privinţa procedurilor, cred că ar fi necesară introducerea unor proceduri
simplificate în cazul unor infracţiuni uşoare, reduse ca pericol social şi
recunoscute de infractor, care să nu mai necesite audieri ale autorului
infracţiunii, martorilor etc. Astfel, în cazul infracţiunilor minore din punct de
vedere al circumstanţelor, când starea de fapt este bine stabilită şi este sigur
că cel vizat este autorul infracţiunii, se poate apela la o procedură
simplificată, cum ar fi, de exemplu, numai o procedură scrisă desfăşurată de către
organul judiciar, trecându-se peste faza audierilor, instanţa urmând numai a
constata legalitatea acestei proceduri şi dispunând în cauză, în funcţie de
constatările făcute de organul judiciar. De asemenea, poate că ar fi utilă şi
introducerea posibilităţii încheierii unor „tranzacţii” între organul de cercetare
penală şi inculpat, încheiate pe parcursul judfecăţii, instanţa urmând a lua act
de cele asupra cărora s-a căzut de acord. Sigur, şi în această situaţie se pot
avea în vedere doar acele infracţiuni minore, care nu prezintă un real pericol
social.
In final voi prezenta două Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei ce au în vedere simplificarea justiţiei penale.

RECOMANDAREA NR. (87) 18


A COMITETULUI MINIŞTRILOR CĂTRE STATELE MEMBRE

PRIVIND SIMPLIFICAREA JUSTIŢIEI PENALE

(adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 sept. 1987, la a 410-a reuniune a


delegaţilor miniştrilor)

Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei,

Reamintind că scopul Consiliului Europei este de realizare unei unităţi mai


strânse între statele sale membre;

Considerând că o acţiune comună vizând accelerarea şi simplificarea justiţiei


penale trebuie să ţină cont de condiţiile prevăzute în art. 5 şi 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului;

Având în vedere sporirea cazurilor supuse justiţiei penale, în special cele al


căror autor este pasibil de o pedeapsă uşoară şi problemelor cauzate de durata
procedurilor penale;

Considerând că întârzierea în soluţionarea cauzelor penale atrage discreditarea


asupra dreptului penal şi afectează buna administrare a justiţiei;

Considerând că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin


mijloacele care îi sunt acesteia destinate şi prin modul în care aceste mijloace
sunt întrebuinţate, ci mai ales printr-o mai bună definire a priorităţilor în
cadrul politicii penale, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi fondul prin:

- recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale;


- recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor minore şi a celor comune,
la:
o aşa-numitele proceduri sumare,
o tranzacţii între autorităţile competente în materia penală şi alte
autorităţi interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală,
o aşa-numitele proceduri simplificate;

- simplificarea procedurii jurisdicţionale ordinare;

Ţinând cont de concluziile de la reuniunea miniştrilor de justiţie europeni ţinută


la Montreux în 10 septembrie 1981;

Recomandă guvernelor statelor membre să ia, respectând în totalitate principiile


lor constituţionale şi cutumele, toate măsurile necesare pentru aplicarea
următoarelor principii:

1. Oportunitatea urmării penale

a. Principiul oportunităţii urmăririi penale

1. Principiul oportunităţii urmăririi penale trebuie să fie adoptat sau


aplicarea sa să se regăsească ori de câte ori contextul istoric sau Constituţia
statelor membre o permit; dacă aceasta nu este posibil, trebuie gândite măsuri
pentru a se ajunge la aceeaşi finalitate.

2. Puterea de a renunţa la începerea urmăririi penale sau de a-i pune acesteia


capăt, pentru motive de oportunitate, trebuie să fie prevăzută expres de lege.

3. În virtutea acestui principiu, decizia de a renunţa la urmărirea penală este


posibilă doar dacă organul de urmărire penală dispune de indicii suficiente de
culpabilitate.
4. Acest principiu trebuie să se bazeze pe motive generale, precum interesul
public.

5. Exercitând această putere, organul competent trebuie să se inspire, în


special, conform dreptului naţional, din principiul general al egalităţii tuturor
în faţa legii şi cel al individualizării justiţiei penale şi, mai ales:
- din gravitatea, natura, circumstanţele şi consecinţele infracţiunii;
- din personalitatea suspectului;
- din pedeapsa care poate fi aplicată;
- din efectele acestei condamnări asupra suspectului; şi
- din situaţia victimei.

6. Clasarea procedurii pe motiv de oportunitate poate să fie necondiţionată,


comparată cu avertismentul, cu mustrarea, cu admonestarea sau poate fi
condiţionată de impunerea anumitor reguli de conduită, de plata unei amenzi, de
despăgubirea victimei sau de punerea sub probaţiune.

7. Trebuie să existe consimţământul suspectului în toate cazurile în care e


posibilă clasarea condiţionată. În cazul în care consimţământul lipseşte, organul
de urmărire penală are obligaţia de a exercita acţiunea penală contra suspectului,
numai dacă nu renunţă la acuzaţie pentru un alt motiv. Necontestarea măsurii luate
sau executarea unei condiţii impuse în sensul paragrafului 6 poate să fie
asimilată cu consimţământul. Trebuie reglementate reguli pentru a garanta că,
consimţământul este dat în cunoştinţă de cauză, liber şi fără să fie obţinut prin
constrângere.

8. În general, oprirea procedurii poate să fie temporară, până la împlinirea


termenului de prescripţie, sau definitivă.

9. În ceea ce priveşte clasarea condiţionată, aceasta trebuie să fie definitivă


când persoana şi-a îndeplinit obligaţiile. Decizia nu poate să fie asimilată cu
una judecătorească, care să urmeze regulile acesteia, cum ar fi inter alia
înscrierea în cazierul judiciar, decât dacă suspectul şi-a recunoscut vina.

10. În măsura în care este posibil, decizia de clasare trebuie să fie adusă la
cunoştinţa reclamantului.

11. Victima trebuie să aibă posibilitatea de a-şi putea repara ulterior


prejudiciul cauzat prin infracţiune în faţa unei instanţe civile sau penale.

12. Citarea suspectului nu este necesară dacă clasarea îmbracă forma unei
renunţări necondiţionate la începerea urmării penale.

b. Măsuri având acelaşi scop cu principiul oportunităţii urmăririi penale

Statele care aplică principiul legalităţii urmăririi penale trebuie să introducă


sau să dezvolte recurgerea la metode care, deşi sunt diferite de cele ale
oportunităţii urmăririi penale, urmăresc acelaşi scop cu acestea, şi mai ales:

i. trebuie să fie sporit numărul de cazuri în care declanşarea urmăririi penale


este supusă unei condiţii; în particular, când interesul public nu este
primordial, întrebarea şi consimţământul victimei poate fi o condiţie prealabilă
pentru începerea urmăririi penale;
ii. legea trebuie să permită judecătorului să suspende sub condiţie urmărirea
penală sau să înceteze urmărirea în baza unor proceduri similare celor cunoscute
de organele de urmărire penală din sistemul oportunităţii.

II. Proceduri sumare, tranzacţii şi proceduri simplificate

a. Dezincriminarea, procedurile sumare şi infracţiunile minore prin natura lor

1. Sistemele juridice care fac distincţie între infracţiunile administrative şi


infracţiunile penale trebuie să procedeze la dezincriminarea infracţiunilor, mai
ales a infracţiunilor comune din domeniul dreptului rutier, fiscal şi vamal dacă
acestea sunt delicte minore prin natura lor.

2. Pentru instrumentarea acestor infracţiuni, pentru care elementul material


primează celui moral ( intenţia de a comite o infracţiune ), toate statele trebuie
să recurgă la procedurile sumare sau proceduri scrise, care nu presupun
intervenţia judecătorului în mod special.

3. Nu poate fi luată nici o măsură de constrângere fizică, mai ales detenţia


provizorie.

4. Sancţiunile aplicate trebuie să fie în principal de natură pecuniară, iar


cuantumul lor, determinat de lege, trebuie să fie în sume fixe sau forfetare. O
sancţiune restrictivă sau privativă de drepturi, excluzând însă lipsirea totală de
libertate, poate să fie aplicată doar în cazurile prevăzute de lege.
5. Aceste sancţiuni pecuniare pot să fie aplicate pe loc de agentul constatator
sau să fie notificate suspectului ulterior de autoritatea competentă,
administrativă sau judecătorească, care poate recurge, în acest caz, la mijloace
electronice de încasare, ţinându-se cont de numărul de cazuri pe care le are de
rezolvat.

6. Acest mod de a proceda, care trebuie să fie considerat ca o propunere făcută


suspectului, trebuie să fie acceptat expres sau tacit, plata unei amenzi sau
executarea sancţiunii echivalând cu acceptarea. În cazul acceptării tacite,
procedura de notificare trebuie să respecte fără niciun dubiu toate drepturile
destinatarului.

7. Acceptarea acestei propuneri, în caz de executare, exclude orice urmărire


penală având la bază aceleaşi motive (ne bis in idem).

8. Această procedură trebuie să rezerve suspectului dreptul de a prezenta cazul


său în faţa unei instanţe judecătoreşti.

b. Tranzacţii necontencioase

1. Respectând prevederile Constituţiilor lor, statele membre trebuie să revadă


legislaţia cu privire la atribuţiile autorităţilor competente în materie penală şi
ale altor autorităţi ce pot interveni în procedura tranzacţiei, mai ales pentru
infracţiunile minore, având la bază principiile următoare:

2. Legea va reglementa condiţiile de tranzacţionare propuse suspectului de


către autoritate, mai ales:
i. plata unei sume de bani către stat sau către o instituţie de utilitate publică
sau de binefacere;
ii. restituirea bunurilor şi a avantajelor obţinute prin comiterea infracţiunii;
iii. despăgubirea victimei fie înaintea tranzacţiei, fie ca element al acesteia.

3. Competenţa autorităţilor care pot propune tranzacţia şi categoriile de


infracţiuni vizate trebuie să fie determinate de lege. Autoritatea ar trebui să
poată să-şi revizuiască propunerea sa, în favoarea suspectului, ţinând cont de
eventualele obiecţii ale acestuia.

4. Autoritatea ar trebui să precizeze condiţiile în care se poate recurge la


tranzacţie şi ar trebui să adopte principii directoare şi un barem al sumelor de
plată, pentru a fi respectat pe cât se poate de mult principiul egalităţii în faţa
legii. În acest sens, este necesar să se publice aceste condiţii, principiile
directoare şi baremul.

5. Suspectul care nu doreşte să cadă la învoială ar trebui întotdeauna să aibă


posibilitatea de a nu răspunde la propunere sau să respingă oferta.

6. Acceptarea tranzacţiei va înlătura definitiv exercitarea acţiunii penale,


dacă suspectul va îndeplini condiţiile care i-au fost propuse.

7. Autoritatea va publica, apărând anonimatul suspecţilor, un raport anual


privind modul în care ea şi-a exercitat atribuţiile în legătură cu tranzacţia.

c. Procedura simplificată în infracţiunile minore din punct de vedere al


circumstanţelor

1. În cazul infracţiunilor minore din punct de vedere al circumstanţelor, când


starea de fapt este bine stabilită şi pare sigur că cel vizat este autorul
infracţiunii, se poate apela la procedurile simplificate, adică la procedurile
scrise desfăşurate de către autoritatea judiciară, trecându-se peste faza
audierilor şi putându-se da direct decizii asimilate celor date de judecători, cum
ar fi o ordonanţa penală.

2. O asemenea ordonanţă penală trebuie să conţină elementele necesare unei bune


informări a inculpatului în ceea ce priveşte consecinţele acceptării sale. Trebuie
să i se aducă la cunoştinţă într-o manieră clară şi sigură că poate beneficia de o
amânare pe o durată rezonabilă în scopul unei eventuale consultări cu un avocat.

3. Sancţiunile aplicate prin actul de ordonanţă penală trebuie să fie limitate


la sancţiuni pecuniare şi la decăderea din drepturi, fiind exclusă privarea de
libertate.

4. Consimţământul suspectului la ordonanţa penală poate să fie expres sau tacit


şi să atragă prin sine asimilarea ordonanţei cu o hotărâre pronunţată de judecător
în forma ordinară cu toate consecinţele sale de drept

5. Împotrivirea suspectului la ordonanţa penală, împotrivire care nu trebuie să


fie motivată, atrage ipso facto anularea ordonanţei penale şi declanşarea
procedurii ordinare, fără ca interdicţia reformatio in peius să fie pusă în
aplicare.

6. Independent de ordonanţa penală, trebuie să fie posibilă, în egală măsură,


renunţarea la dezbateri în faţa instanţei când presupusul infractor cere, cu
aprobarea organului de urmărire penală, să se pronunţe împotriva sa o pedeapsă
alternativă, dacă Ministerul Public nu obiectează împotriva acestei proceduri şi
dacă judecătorul consideră oportun să dea rezolvare unei asemenea cereri.

III. Simplificarea procedurii judecătoreşti ordinare

a. Ancheta înainte şi în timpul dezbaterii în faţa instanţei

1. În condiţiile în care se efectuează o anchetă prealabilă sesizării instanţei


de judecată aceasta trebuie să fie condusă de autoritate judiciară ca o garanţie
pentru justiţiabil, dar nu trebuie să îmbrace un caracter universal sau
obligatoriu.

2. Ancheta prealabilă poate să fie limitată la cazurile în care pare că ea este


utilă la finalizarea cazurilor şi la stabilirea nevinovăţiei sau vinovăţiei
suspecţilor.

3. Utilitatea anchetei prealabile trebuie să fie apreciată de către o


autoritate judiciară, ţinându-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de
gravitatea şi complexitatea infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea
faptelor de către suspect.

4. Dacă există o anchetă prealabilă, aceasta trebuie să fie efectuată după o


procedură care să elimine toate formalităţile inutile şi care să evite mai ales
necesitatea unei audieri formale a martorilor atunci când faptele nu sunt
contestate de suspect.

5. Dacă autoritatea judiciară competentă nu consideră că este utilă o anchetă


prealabilă, instanţa judecătorească trebuie să fie sesizată în mod direct.

6. În sistemele care cunosc ancheta prealabilă, posibilitatea de a se renunţa


la această procedură trebuie să fie completată de o triplă garanţie:
- în stadiul anchetei poliţieneşti, atât prin direcţionarea şi controlul care
trebuie exercitat de autoritatea judiciară asupra acţiunii poliţiei, cât şi
printr-o mai bună luare în calcul a drepturilor suspectului în acest stadiu;
- arestarea preventivă a suspecţilor după finalizarea anchetei poliţieneşti până
la înfăţişarea lor în faţa unei instanţe trebuie să fie controlată judiciar în
toate cazurile de unul sau de mai mulţi judecători independenţi;
- în stadiul dezbaterilor, instanţa ar trebui să fie în măsură să facă
investigaţii definitive, în scopul convingerii sale asupra validităţii acuzaţiei
cu care a fost sesizată şi, dacă este necesar, să solicite unei autorităţi
judiciare independente să facă investigaţii suplimentare.

7. De fiecare dată când cutumele constituţionale şi jurisprudenţa o permit, ar


trebui să se instituie fie procedura "guilty pleas” (recunoaştere a vinovăţiei)
prin care inculpatul este chemat să se înfăţişeze în faţa unei instanţe într-un
stadiu incipient al procedurii pentru a declara în mod public dacă recunoaşte sau
neagă acuzaţiile reţinute împotriva lui, fie o procedură similară. Într-un
asemenea caz, judecătorul ar trebui să poată să renunţe în tot sau în parte la
faza anchetei şi să treacă imediat la analiza personalităţii inculpatului, la
pronunţarea pedepsei şi, dacă este cazul, la decizia asupra reparării
prejudiciului.

8. i. Procedura "guilty plea” trebuie să fie aplicată de o instanţă


judecătorească, în public.
ii. Trebuie să existe un răspuns pozitiv al inculpatului faţă de acuzaţia contra
sa.
iii. Înainte de a se pronunţă o sancţiune în procedura "guilty plea” judecătorul
trebuie să aibă posibilitatea de a asculta cele două părţi din cauză.

9. Dacă la audierea sa, inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, ancheta ar trebui


să fie redusă la acele acte absolut necesare pentru stabilirea faptelor, ţinându-
se cont de procedura anterioară fazei judecătoreşti. Ar trebui să se evite, mai
ales în măsura în care este posibil, procedura audierii martorilor deja ascultaţi
de către o autoritate judiciară.

b. Procedura dezbaterilor în faţa instanţei

1. Legea fiecărui stat membru ar trebui să favorizeze reunirea procedurilor


penale având în cauză acelaşi acuzat oricare ar fi locul unde infracţiunile au
fost comise, pentru a evita hotărâri succesive luate de către tribunale diferite.

2. În timpul dezbaterilor ar trebui să se renunţe la toate formalităţile


inutile. Mai ales, nu ar trebui să se poată declara o procedură nulă şi fără efect
pentru anumite vicii decât în cazuri strict delimitate, fiind ştiut că
neobservarea exigenţelor ar putea produce un prejudiciu real intereselor acuzării
sau ale apărării.
3. Statele membre ar trebui să permită jurisdicţiilor, cel puţin pentru
infracţiunile minore şi ţinând seama de natura pedepsei prevăzute, să decidă în
absenţa inculpatului, dacă acestuia i-au fost aduse la cunoştinţă cu respectarea
formelor legale data audierii şi dreptul său de a fi reprezentat de un avocat sau
într-o altă manieră.

c. Motivarea şi pronunţarea simplificată a hotărârilor judecătoreşti

1. Soluţia trebuie pronunţată într-un termen limită, dacă inculpatul este în


stare de detenţie provizorie pentru infracţiunea în cauză.

2. Dacă dezbaterile sunt înregistrate pe bandă magnetică sau dacă acestea nu


aduc elemente noi faţă de cele aflate deja la dosar, consemnarea în scris a
derulării procesului trebuie să fie redusă la minimum şi să fie limitată la
consemnări într-un proces verbal sumar.

3. Dacă Constituţia o permite, atunci când decizia judecătorului priveşte


infracţiuni care nu sunt grave sau dacă părţile sunt de acord, judecătorul trebuie
să poată să renunţe la luarea unei hotărâri scrise şi să se limiteze la o menţiune
în dosar.

4. Atunci când, în alte cazuri, o hotărâre scrisă este necesară, aceasta ar


trebui să se limiteze numai la menţiuni utile informării părţilor şi controlului
autorităţii judecătoreşti de apel sau informării autorităţilor judiciare străine
care ar putea să fie împuternicite cu executarea deciziei în privinţa motivării
asupra vinovăţiei şi, unde este cazul, asupra pedepsei şi asupra despăgubirilor
victimelor. În ceea ce priveşte procedura anchetei, ca şi prezentarea faptelor şi
părţilor, judecătorul ar trebui într-un mod simplu să facă referiri la dosar, la
concluziile scrise de către părţi, la consemnările scrise ale dezbaterilor sau la
înregistrările acestora.
5. Regulile relative la lecturarea integrală a hotărârii de către judecători în
public, atunci când acestea există, ar trebui să fie reduse, de exemplu permiţând
completului - şi dacă acesta este colegial, unuia dintre membri săi, chiar în
absenţa celorlalţi membri - a se limita la o lectură a deciziei asupra
culpabilităţii, pedepsei şi despăgubirii victimei.

6. Comunicarea hotărârii scrise, ca şi citarea în justiţie, ar trebui să


îmbrace forme simple şi rapide, precum cea poştală, la nevoie supunând inculpatul
la obligaţia de a declara, în primul stadiu al procedurii, o adresă legală unde
să-i poată fi trimise toate comunicările şi notificările care îi sunt destinate
până la terminarea procesului.

d. Compunerea şi specializarea completelor de judecată

1. Ca principiu general, compunerea completelor de judecată ar trebui, în


măsura în care Constituţia şi cutumele statelor membre o permit, să fie
determinată ţinându-se cont, cu respectarea formelor legale, de gravitatea, de
natura, de tehnicitatea şi de complexitatea infracţiunii.

2. Atunci când infracţiunile sunt judecate de un complet de magistraţi


profesionişti, numărul judecătorilor participanţi ar trebui să fie limitat la
minimum. De fiecare dată când nivelul gravităţii infracţiunii o permite,
infracţiunea ar trebui să fie judecată de un singur judecător.

3. Intervenţia unui juriu ar trebui să fie o procedură de judecată rezervată


unei categorii de infracţiuni grave bine determinate. Organizarea procesului ar
trebui să tindă la facilitarea sarcinilor juriului; în special, judecătorul ar
trebui să expună juraţilor pe cât se poate de clar, la începutul deliberării,
problemele pe care la au de soluţionat şi normele aplicabile în speţă.
4. Atunci când problema culpabilităţii este soluţionată de un juriu, sau de un
complet de judecători profesionişti, sau de magistraţi profesionişti împreună cu
asesori neprofesionişti, decizia trebuie să fie luată cu majoritate simplă sau
calificată, nefiind necesară unanimitatea.

5. Soluţionarea cazurilor în care administrarea probelor apare foarte complexă


din punct de vedere tehnic, cum ar fi cele de criminalitate economică, ar trebui
să fie încredinţată unor funcţionari şi unor magistraţi înzestraţi cu pregătirea,
cunoştinţele şi cu experienţa necesare.

6. Atunci când este cazul şi Constituţia o permite, aceste infracţiuni ar


trebui să fie rezolvate de organele de urmărire penală, de instrucţie şi eventual
de judecată, fie instituite, fie constituite special pentru a face faţă
dificultăţilor pe care natura şi complexitatea acestor infracţiuni le aduc
justiţiei penale.

RECOMANDAREA NR. (99) 19


A COMITETULUI MINIŞTRILOR CĂTRE STATELE MEMBRE

PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE PENALĂ

(adoptată de Comitetului Miniştrilor în 15 sept.1999, la a 679-a reuniune a


delegaţilor miniştrilor)

Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b. din Statutul Consiliului Europei,

Observând că statele membre tind din ce în ce mai mult să recurgă la mediere în


materie penală, ca opţiune flexibilă şi cuprinzătoare, axată pe rezolvarea
problemei şi pe implicarea părţilor, în completarea sau ca alternativă a
procedurii penale tradiţionale;

Considerând că e necesar a permite o participare personală activă a


victimei, a infractorului şi a tuturor celor care sunt priviţi ca părţi, dar şi
implicarea comunităţii în procedura penală;

Recunoscând interesul legitim al victimelor de a li se face auzită vocea în


ceea ce priveşte consecinţele victimizării lor, de a comunica cu infractorii şi de
a obţine scuze şi reparaţii;

Considerând că este important a întări inculpaţilor sentimentul


responsabilităţii şi de a oferi acestora ocazii concrete de a se îndrepta, ceea ce
ar facilita reinserţia şi reabilitarea,

Recunoscând că medierea poate să contribuie la conştientizarea rolului


important pe care individul şi comunitatea îl au în generarea şi instrumentarea
infracţiunilor şi în rezolvarea conflictelor legate de acestea, precum şi la ceea
ce justiţia penală aspiră, adică la rezultate mai constructive şi mai puţin
represive;

Recunoscând că medierea presupune abilităţi particulare şi cere coduri de


practică şi pregătire acreditată;

Considerând importanţa contribuţiei potenţialelor organisme non-


guvernamentale şi a comunităţilor locale în medierea în materie penală şi
necesitatea de a se conjuga eforturile iniţiativelor publice şi private,

Luând în considerare exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului şi


a libertăţilor fundamentale;

În spiritul Convenţiei europene privind exerciţiului drepturilor copiilor ca


şi Recomandările nr. (85) 11 asupra poziţiei victimei în dreptul penal şi
procedura penală, nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale, nr. (87) 21
asupra asistenţei victimelor şi a prevenirii victimizării, nr. (87) 20 privind
reacţiile sociale faţă de delicvenţă juvenilă, nr. (88) 6 privind reacţiile
sociale faţă de comportamentul infracţional al tinerilor proveniţi din familiile
emigrante, nr. (92) 16 privind reglementările europene asupra sancţiunilor şi
măsurilor aplicate în comunitate, nr. (95) 12 privind administrarea justiţiei
penale şi nr. (98) 1 privind medierea familială;

Recomandă guvernelor statelor membre să ia în considerare principiile


enunţate în anexa prezentei Recomandări, atunci când statele vor dezvolta medierea
în materie penală şi să dea acestui text cea mai largă aplicare posibilă.

Anexă la Recomandarea nr. (99) 19

I. Definiţie
Prezentele principii directoare se aplică în toate situaţiile, permiţând victimei
şi infractorului să participe activ, dacă aceştia îşi dau consimţământul, la
soluţionarea dificultăţilor rezultate din infracţiune cu ajutorul unui terţ
independent (mediator).

II. Principii generale

1. Medierea în materie penală nu ar trebui să intervină decât dacă părţile îşi


dau acordul în mod liber. Părţile ar trebui, în plus, să aibă posibilitatea de a
reveni asupra consimţământului în orice moment pe parcursul medierii.

2. Discuţiile privitoare la mediere sunt confidenţiale şi nu pot să fie


utilizate ulterior, fără acordul părţilor.

3. Medierea în materie penală ar trebui să fie un serviciu disponibil în mod


general.

4. Medierea în materie penală ar trebuie să fie posibilă în toate fazele


procedurii pe care le parcurge justiţia penale.

5. Serviciile medierii ar trebui să aibă o autonomie suficientă în cadrul


sistemului de justiţie penală.

III. Fundamentul juridic

6. Legislaţia ar trebui să faciliteze medierea în materie penală.

7. Ar trebui să fie stabilite nişte principii directoare privind recurgerea la


mediere în materie penală. Principiile ar trebui să se refere la condiţiile de
trimitere a cauzelor la serviciile de mediere şi la instrumentarea cauzelor
ulterior medierii.

8. Procedura medierii ar trebui să fie conformă garanţiilor fundamentale; în


particular, părţile ar trebui să aibă dreptul la asistenţă judiciară şi, când e
cazul, să aibă dreptul la traducător/interpret. Minorii ar trebui, în plus, să
aibă dreptul la asistenţă parentală.

IV. Funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea

9. Decizia de a trimite un caz penal spre mediere, ca şi evaluarea rezultatului


procedurii de mediere ar trebui să fie de competenţa exclusivă a autorităţilor
judiciare.

10. Înainte de acceptarea medierii, părţile ar trebui să fie pe deplin informate


în legătură cu drepturile lor, cu natura procedurii de mediere şi în legătură cu
posibilele consecinţe ale deciziei lor.

11. Nici victima, nici infractorul nu ar trebui să fie determinaţi prin mijloace
incorecte să accepte medierea.

12. Pentru minorii care participă la procedura de mediere în materie penală ar


trebui să existe o reglementare specială şi garanţii legale.

13. Medierea nu ar trebui să fie urmată dacă una dintre părţile principale nu
este capabilă să înţeleagă scopul procedurii.

14. Punctul de plecare în mediere ar trebui să fie, în principiu, recunoaşterea


de către cele două părţi a faptelor principale ale cauzei. Participarea la mediere
nu ar trebui să fie utilizată ca o probă în dovedirea vinovăţiei în procedurile
judiciare ulterioare.

15. Aspecte privind anumiţi factori precum vârsta, maturitatea sau capacitatea
intelectuală a părţilor, ar trebui să fie luate în considerare înainte de a se
decide să se recurgă la mediere.

16. Decizia de a supune medierii o cauză penală, ar trebui să fie însoţită de un


termen limită rezonabil, în cadrul căruia autorităţile judiciare competente ar
trebui să fie informate de stadiul procedurii de mediere.

17. Soluţiile date în funcţie de rezultatele medierii ar trebui să aibă acelaşi


statut precum deciziile sau hotărârile judecătoreşti şi ar trebui să interzică
urmărirea penală pentru aceleaşi fapte .
18. Atunci când cazul este retrimis autorităţilor judiciare fără să se ajungă la
un acord între părţi sau după ce părţile nu au reuşit să pună în aplicare acordul,
decizia asupra modului în care urmează a se proceda trebuie luată fără amânare.

V. Funcţionarea medierii

V1. Norme

19. Serviciile de mediere ar trebui să fie guvernate de norme recunoscute.

20. Serviciile de mediere ar trebui să beneficieze de o autonomie suficientă


pentru a-şi îndeplini funcţiile ce le revin. Trebuie dezvoltate norme de
competenţă şi reguli de etică, ca şi o procedură de selectare, de formare şi de
apreciere a mediatorilor.

21. Serviciile de mediere ar trebui să fie plasate sub supravegherea unui organ
competent.

V2. Calificarea şi formarea mediatorilor

22. Mediatorii ar trebui să fie recrutaţi din toate sectoarele societăţii şi să


posede în general o bună înţelegere a culturilor şi comunităţilor locale.

23. Mediatorii ar trebui să fie capabili să facă dovada unei judecaţi sănătoase
şi a unor calităţi interpersonale necesare exerciţiului funcţiei lor.

24. Mediatorii ar trebui să primească o formare iniţială înainte de a fi numiţi


în funcţie, precum şi o formare continuă pe parcursul activităţii lor. Formarea
lor ar trebui să privească asigurarea unui nivel de competenţă ridicat, ţinând
cont de aptitudinile de a soluţiona conflictele, de exigenţele specifice pe care
le implică munca cu victimele şi infractorii, de cunoştinţele de bază ale
sistemului judiciar penal.

V3. Instrumentarea cazurilor individuale

25. Înainte de a începe să se ocupe de un caz, mediatorul ar trebui să fie


informat de toate faptele pertinente şi ar trebui să primească toate documentele
necesare de la autorităţile judiciare competente.

26. Medierea ar trebui să se desfăşoare de o manieră imparţială, bazată pe


faptele cauzei şi pe nevoile şi dorinţele părţilor. Mediatorul ar trebui să
respecte întotdeauna demnitatea părţilor şi să vegheze ca părţile să se trateze cu
respect reciproc.

27. Mediatorul are sarcina de a asigura un mediu sigur şi confortabil pentru


mediere. Mediatorul ar trebui să fie sensibil la vulnerabilitatea părţilor.

28. Medierea ar trebui să fie condusă eficient, dar într-un ritm acceptabil
pentru părţi.

29. Medierea ar trebui să se facă cu uşile închise (in camera).

30. Respectând principiul confidenţialităţii, mediatorul ar trebui să sesizeze


autorităţile competente sau persoanele vizate cu toate informaţiile privind
iminenţa unei infracţiuni grave, despre care el ar putea lua cunoştinţă în timpul
medierii.

V4. Rezultatul medierii

31. Înţelegerea părţilor ar trebui să fie finalizată în mod voluntar de către


părţi. Acordurile nu ar trebui să conţină decât nişte obligaţii rezonabile şi
proporţionale.

32. Mediatorul ar trebui să raporteze autorităţilor judiciare măsurile luate şi


rezultatul medierii. Raportul mediatorului nu ar trebui să destăinuiască
conţinutul şedinţei de mediere, nici să exprime aprecieri cu privire la
comportamentul părţilor în timpul medierii.

VI. Evoluţia medierii

33. Ar trebui să aibă loc consultări regulate între autorităţile judiciare


penale şi serviciile de mediere în vederea dezvoltării colaborării lor.
34. Guvernele statelor membre ar trebui să promoveze cercetarea şi evaluarea
medierii în materie penală.

CUPRINS

Prefaţă
3

Cuvânt înainte
4

Capitolul I
Notiuni introductive privind judecarea cauzelor penale 6

Capitolul II
Dispoziţii generale ale judecăţii
26

Capitolul III
Activităţi care premerg şedinţa de judecată 45

Capitolul III
Şedinţa de judecată în prima instanţă 49

Capitolul III
Deliberarea şi rezolvarea cauzei penale.
Hotărârea judecătorească
86

Postfaţă
97

Recomandarea nr. (87) 18


99

Recomandarea nr. (99) 19


112