Sunteți pe pagina 1din 186

1

CORNEL LAZR






ETIC $I DEONTOLOGIE



















2




n loc de introducere

IDENTITTI ETICE $I DEONTOLOGICE

Preocuparea pentru materializarea, ntr-un text omogen, a
opiniilor asupra eticii si deontologiei contemporane a fost declansat
de un document oficial, vehiculat n sistemul de nvtmnt din tara
noastr n a doua parte a anului 2005, document identificat ca Ordin
al Ministrului educatiei si cercetrii. Prin acest document se cere
imperativ tuturor institutiilor de nvtmnt superior din Romnia s
elaboreze Coduri de etic universitar si s instituie comisii de
etic universitar cu rol de elaborare si supraveghere a respectrii
acestor coduri, comisii care s stabileasc penalizrile care se pot
aplica n cazul nclcrii acestora precum si s analizeze i s
solutioneze reclamatiile i sesizrile referitoare la abaterile de la
etica universitar. Pe cale ierarhic, ordinul prevede nfiintarea
unui organ specific la nivelul Ministerului Educatiei si Cercetrii,
Consiliul de etic universitar. Respectivul Consiliu are atributii
care pot face invidioas orice institutie de represiune moral a
regimului comunist: ofer consultant i monitorizeaz,
disemineaz bunele practici, se instituie ca instant de recurs,
se sesizeaz din oficiu dac nu este sesizat etc.
Ceea ce m-a frapat este c a trecut aproape un an si nu a
existat nici o opinie evident din partea specialistilor din universitti,
titulari ai cursurilor de etic si deontologie, legat de acest ordin.
Opinia noastr este c prin acest ordin se produce, tocmai n sistemul
social dedicat educatiei, o abatere de la nssi fiinta moralittii,
anulndu-i dreptul de existent autentic. Pentru c nu putem
interpreta acest ordin dect prin prisma ideii c, incapabili de a
constitui o comunitate principial moral, trebuie s ne supunem unor
constrngeri administrative si juridice care s introduc n noi
moralitatea cu de-a sila, sub amenintarea blamului si sanctiunii unor
3
comisii si consilii numite de organele de conducere. Mai mult, pentru
ca aceste comisii sau consilii s nu cumva s alunece spre ilegalitate,
din ele fac parte din oficiu reprezentantii oficiali ai
compartimentului juridic. Privind, asemenea lui Platon, mnuitorii de
sfori ai umbrelor de pe peretii pesterii noastre educationale, descopr
cu surpriz asemnri cu inchizitoarele comisii ale Evului mediu,
care ardeau pe rug pentru delicte religioase, sau cu comisiile de
partid ale anilor 50, care scoteau oamenii din viata public pentru
delicte de opinie, ori pentru vini fantasmagorice.
Punnd n functiune un motor de cutare pe Internet pentru a
descoperi modul de solutionare a problematicii morale n alte
domenii de activitate, mi apar n fat o pleiad de coduri
deontologice elaborate pentru diverse comunitti profesionale, de la
cele juridice la cele psihologice sau medicale, de la cele aflate n
contact nemijlocit cu omul, la cele n care omul apare doar n plan
secund. Ceea ce impresioneaz de la nceput este marea diversitate a
acestora, att sub aspectul dimensiunilor, ct si structural sau de
continut.
Ceea ce constatm, relativ la observatiile de nceput ale
prezentului studiu, este c mentalitatea reglementrii prin decizii
administrative a comportamentului moral nu este singular n
peisajul romnesc si nici chiar n cel mai larg, european.
n lunga list a informatiilor despre codurile deontologice
descoperim, pe site-ul Guvernului Romniei, c acesta a aprobat,
printr-o Hotrre de guvern, Codul de etic yi deontologie al
poli(istului. Potrivit acestei informatii, ministrul Administratiei si
Internelor a precizat c sanctiunile care se aplic n cazul
nerespectrii prevederilor Codului de etic i deontologie se
regsesc n reglementri legislative speciale, care vizeaz
responsabilittile politistului si c n termen de 30 de zile de la
intrarea n vigoare a acestei hotrri, prin ordin al ministrului
Administratiei si Internelor, vor fi nominalizate structurile
responsabile cu aplicarea i evaluarea normelor Codului de etic i
deontologie a politistului. La elaborarea acestui cod, potrivit
aceleiasi informatii, au contribuit experti ai ministerului i ai politiei
romne, sub ndrumarea unor experti europeni.(65)
4
Este evident faptul c n conceptia expertilor pomeniti mai
sus decizia asupra a ceea ce este moral si imoral n comportamentul
politistului apartine Guvernului Romniei, care deleg autoritatea de
control asupra moralittii acestuia unor structuri responsabile, care
aplic sanctiuni, prevzute n reglementri legislative speciale.
Aceeasi preocupare pentru reglementarea administrativ a
moralittii o ntlnim si n domeniul justitiei. Astfel, identificm sub
numrul 328 din 24 august 2005 Hotrrea Consiliului superior al
magistraturii pentru aprobarea Codului deontologic al judectorilor
i procurorilor(64) si abrogarea unor hotrri anterioare, probabil n
acelasi domeniu. Caracterul de act administrativ al acestei hotrri
rezult nu numai din limbajul specific folosit sau din structura ei pe
articole si alineate riguros codificate juridic, ci si din nevoia
legiuitorului de a o publica n Monitorul oficial.
Si n cuprinsul Codului deontologic al judectorilor si
procurorilor descoperim prevederi care transform moralitatea n
instrument de coercitie administrativ. n Dispozitiile generale ala
acestuia se stipuleaz c respectarea normelor.. constituie un
criteriu de evaluare a eficientei i c evaluarea se face de ctre
organele competente, potrivit legii. (64)
n comparatie cu Ordinul Ministrului educatiei si cercetrii,
sau cu Hotrrea Guvernului Romniei, Hotrrea de mai sus este,
totusi, pe un plan inferior de contrast cu cerintele eticii. Ea este,
adoptat de un organ ierarhic cu statut de reprezentant profesional al
magistratilor, deci fr amestecul unui minister. Rmne, ns, culpa
moral evident a acestui organ, atta timp ct el are atributii
incontestabile de decizie asupra vietii si activittii magistratilor.
n acelasi domeniu descoperim n Codul deontologic al
avocatilor din Uniunea European ideea necesittii unor sanctiuni
disciplinare pentru abaterile de la normele acestuia. Acest cod, ns,
se opreste aici cu insertia administrativului, fiind mult mai cuminte
fat de cele romnesti.
Desigur, caracterul transant al remarcilor fcute pn n
prezent trebuie sustinut prin argumente stiintifice la fel de transante.
Pentru aceasta, vom apela la cteva achizitii neechivoce ale eticii si
deontologiei, n formularea lor cea mai clar cu putint.
5
De la nceput, facem precizarea c nu negm n nici un fel
buna intentie a organelor emitente ale actelor normative incriminate.
Nu negm nici necesitatea imperativ a instituirii unui cadru de
moralitate autentic n viata universitar sau cea juridic, ori n orice
alt domeniu al comunittii sociale romnesti, aflat ntr-un evident
impas moral. Ceea ce incriminm este, din punctul de vedere al
stiintei eticii si deontologiei, asumarea unor false identitti morale,
bazate pe presupozitia c detintorii puterii politice sau
administrative sunt, prin definitie, nzestrati cu autoritatea moral
care s le permit s emit dispozitii, s stabileasc vinovtii si s
sanctioneze fapte n domeniul moralittii.
1. n primul rnd, emitentul Legii morale nu poate fi dect
comunitatea, n ansamblul su. Legea moral se instituie istoric si
cultural ca rezultat al practicii sociale si se generalizeaz si
conceptualizeaz prin cercetare si educatie. Normele morale, deci, se
descoper, nu se emit. Ele sunt proprii unei comunitti distincte si
provin numai din interiorul acesteia, ca necesitti impuse de
convietuirea social. Traian Gnju observ, n al su Discurs despre
moral: Univers al dezideratelor si nu al imperativelor, morala
implic n structura ei exercitiul permanent si direct al rezolvrii
situatiilor concrete de viat n functie de ratiunea si afectivitatea
fiecrui individ, atunci cnd devine constient de nevoia intim de a se
asuma pe sine proiectndu-se exemplar n reteaua raporturilor cu
semenii si. Prin urmare, omul face, nici mai mult, nici mai putin,
dect ceea ce este de dorit s fac, tinnd seama de uzantele morale
ale societtii. (27, p. 7-9)
Diseminarea bunelor practici, evocat de Ordinul
Ministerului Educatiei si Cercetrii, este, n domeniul moralei, cel
putin ndoielnic, att ca intentie, ct si ca posibilitate de realizare.
Nu negm posibilitatea ca n contexte istorice si culturale regionale
sau globale, bunele practici n domeniul moralei s aib contagiune.
Aceasta ns este rodul asimilrii obiective si nu al impunerii
subiective. Considerm c cel putin n domeniul adoptrii codurilor
deontologice, bunele practici europene, asa cum sunt ele percepute
de ctre unii specialisti romni sunt contrare stiintei despre moral.
Cu credinta c n Europa civilizat stiinta moralei nu a fost uitat cu
6
desvrsire, credem, mai degrab, c ncurajarea de ctre experti
europeni a amestecului autorittilor politice, administrative sau
juridice n elaborarea si aplicarea normelor etice si deontologice este
determinat de absenta, n cadrul comunittilor profesionale
respective, a unor parteneri autentici de dialog, mpreun cu
convingerea asupra urgentei unor msuri de asanare moral a
practicilor n acele domenii. N-ar fi prima dat cnd se abandoneaz
rigoarea stiintific de dragul unei iluzorii eficiente practice pe termen
scurt, dup principiul mai bine prost, dect deloc.
n domeniul profesiunilor susceptibile de a-si asuma coduri
deontologice (care sunt acestea, reprezint o tem de identitate a
nssi deontologiei ca stiint, tem pe care autorul prezentului studiu
o propune spre dezbatere tuturor celor interesati), autorul de coduri
deontologice trebuie s fie comunitatea profesional n cauz. Pentru
aceasta, trebuie ca mai nti acea comunitate s aib o coeziune
intern proprie, s aib o constiint profesional manifest, care s
genereze o organizare reprezentativ, capabil s-i promoveze
identitatea. n nici un caz, aceast organizare nu poate fi de tip
sindical, ntruct obiectivele sindicale sunt de cu totul alt natur si
nici de tip autoritar, ntruct ntr-o comunitate profesional
reprezentarea autentic a identittii si intereselor profesionale
exclude orice ierarhie de putere. n exemplele de mai sus, Colegiul
medicilor sau Consiliul superior al magistraturii, chiar dac, aparent,
reprezint profesional comunitatea lor, jocul politic al societtii a pus
n sarcina acestora importante puteri decizionale asupra vietii si
activittii membrilor acestor comunitti, existnd serioase motive de
suspiciune asupra capacittii lor de a reprezenta autentic interesele
fiecrui membru. Codul deontologic al judectorilor si procurorilor a
fost trimis, pentru observatii si completri tuturor celor vizati.
ntrebnd care a fost soarta propunerilor fcute de el, unui procuror i
s-a rspuns, de ctre unul dintre initiatori: la nivelul trii s-au adunat
sute de saci cu propuneri. Credeti c a fost cineva nebun s le
citeasc?
ntr-o mai mic msur se produce acest fenomen n cazul
Colegiului psihologilor, organism mai putin interesat de putere si mai
mult preocupat de promovarea identittii psihologilor. Si n acest caz,
7
ns, exist tentatia puterii, cel putin n pretentia de a acorda sau
ridica dreptul de liber practic, sau de a acorda note de bun
purtare psihologilor.
Comunittile profesionale sunt cele care, n virtutea
constiintei lor profesionale, si asum, n mod absolut liber, o
deontologie. La ea ader, la fel de liber, orice persoan care are
constiinta apartenentei la acea comunitate. Sintetiznd imaginea lui
Immanuel Kant asupra moralittii, fr o autentic autonomie a
vointei, Legea moral este fr fundament, iar conformitatea cu ea
simpl obedient. (32) Remarcm sinteza deosebit de sugestiv a
modului cum ntelege Constantin Noica actiunea Legii morale,
sintez fcut de Laura Pamfil asupra operei filosofului: Legea
moral nu ghideaz hipnotic actele subiectului etic, ci subiectul etic
si pro-pune si confirm singur principiile morale n functie de
continuturile vitale proprii (49)
2. n al doilea rnd, instantele de sanctionare a celor care nu
respect normele morale ale unei comunitti sunt numai opinia
public si propria constiint. Nici o alt instant (comisii, consilii,
organe competente) nu poate fi invocat n domeniul moralittii. Cu
toate acestea, n recomandrile privid adoptarea de ctre universitti
a Codului de etic universitar, A. Miroiu s.a. propun nfiintarea
comisiilor de etic, ntre sarcinile acestora fiind si aceea s initieze
sanctiuni proportionale i s propun rsplti proportionale n
raport cu comportamentul moral al membrilor comunittii
universitare. Acelasi Traian Gnju scrie c, n raport cu norma
moral, indiferent care va fi atitudinea individului (admitere ori
refuz), pentru care dintre cele dou alternative va opta, el nu se
supune vreunui risc material, fizic, ci doar elogiului-blamului public
sau al propriei constiinte (27, p. 27) .
Mai mult, sanctiunea moral a opiniei publice, singur, nu
poate produce nici un efect, dac nu are ecou n constiinta celui
sanctionat. Imoralul devine moral numai ca efect al modificrilor la
nivelul propriei sale constiinte. Immanuel Kant observ cu deosebit
finete: pentru ca ceva s fie bun din punct de vedere moral nu este
suficient s fie conform legii morale, ci trebuie s aib loc n vederea
8
ei; n caz contrar, acea conformitate nu este dect foarte contingent
si foarte dubioas (32, p. 64-65) .
3. n al treilea rnd, natura sanctiunilor pentru fapte contrare
normelor morale ale unei colectivitti nu poate fi alta dect tot
moral. Orice asociere a unor sanctiuni administrative, politice,
juridice ori de alt natur la fapte ce tin de domeniul moralittii
anuleaz conditia moral a acelor fapte. Opinia public nu stabileste
a priori liste de sanctiuni, nu admite plngeri prealabile si nici
recursuri la propria judecat; ea este spontan, particular si
irepetabil. Nici constiinta individual nu se pliaz pe calapoade
prestabilite. Fenomenele de constiint moral sunt rod al concurentei
situationale dintre exigentele morale ale comunittii si
comportamentul concret al individului. Tudor Vianu precizeaz
faptul c nimeni nu resimte nevoia s legitimeze urmrirea valorilor
morale prin alte scopuri n serviciul crora ele s-ar putea gsi (54,
p.98) Tocmai de aceea, este de neacceptat punctul de vedere
exprimat n Codurile deontologice din mediul juridic, inclusiv din cel
al avocatilor din Uniunea European, sau din cel al politistilor,
potrivit cruia unei culpe morale i corespunde o sanctiune
disciplinar, administrativ sau juridic. Suntem, de asemenea, n
total dezacord cu recomandrile fcute de colectivul condus de A.
Miroiu pe marginea Codului de etic universitar, n care se
precizeaz c n contractul individual de munc, precum i n
contractul individual de studii trebuie s includem i faptul c
angajatul, studentul a luat cunotint de prevederile Codului i se
angajeaz sub semntur proprie s respecte prevederile acestuia.
(43 p. 27) Prin aceste recomandri nu se propune altceva, dect
asumarea unei rspunderi administrative pentru o eventual culp
moral.
Experienta unor profesiuni n care s-au constituit organizatii
profesionale puternice este relevant pentru ntelegerea modului
specific de functionare a moralei profesionale sub forma codurilor
deontologice. Prima deontologie explicit este cea medical, rod al
unei perceptii de mare anvergur asupra importantei si
responsabilittii sociale a profesiei medicale. Formulat, istoric, sub
forma J urmntului hypocratic, Deontologia medical a cptat
9
astzi o relevant consistent, fiind un exemplu de reglementare
moral a autorittii profesionale a medicului. Cu toate acestea, Codul
deontologiei medicale, recent adoptat de Adunarea general a
Colegiului medicilor din Romnia, pctuieste prin acelasi amestec
ntre normativitatea moral si cea administrativ, ntre exigentele
strict morale si cele de ordin tehnic, juridic ori stiintific. Aceasta este
si cauza care determin expedierea responsabilittii pentru aplicarea
lui spre organisme cu rol administrativ care, inevitabil, stabilesc
sanctiuni administrative.
De ce se produc asemenea derapaje?
Exist cel putin trei cauze, identificabile n procesul
constituirii si adaptrii la viata real a comunittilor profesionale.
O prim cauz este aceea a modului specific de constituire a
organismelor reprezentative ale comunittilor profesionale. Unele
dintre aceste organisme au aprut din nevoia intern de identitate a
respectivelor comunitti. Altele, ns, mascat sau ftis, au aprut din
nevoia unor reprezentanti ai respectivelor profesiuni de a detine
controlul n domeniu, de a cuceri pozitii dominante n organe cu
functii de conducere, pozitii de pe care s-si asigure un mod de viat.
De multe ori, cele dou cauzalitti s-au ntlnit, initiativa celor din
urm gsind ecou n disponibilitatea naiv a celor dinti. Peste
acestea nu de putine ori s-au suprapus interese partizane, politice sau
economice. Acesti factori au determinat emiterea de pretentii, multe
satisfcute din interes, ca respectivele organisme reprezentative s-si
asume roluri decizionale n jocul puterii. n conceptia noastr, orice
organism de reprezentare profesional care si asum asemenea roluri
nceteaz de a mai fi reprezentantul autentic al acelei profesiuni.
O a doua cauz este cunoasterea aproximativ de ctre
membrii organismelor pomenite aici a fundamentelor teoretico-
filosofice ale moralittii. n campania de aliniere la standardele
occidentale, furitorii de coduri deontologice au apelat mai degrab
la modele gata fcute ale unor organisme similare din strintate, fr
un examen critic al acestora. Ori, este cunoscut scderea dramatic a
apetitului pentru studiul filozofiei, n particular pentru studiul eticii
ca parte a acesteia, fenomen care a cuprins n cea mai mare msur si
nvtmntul universitar romnesc. De unde s stie ce apartine, de
10
fapt, eticii si deontologiei un specialist care n-a studiat niciodat un
asemenea domeniu?! n consecint, codurile deontologice, dincolo de
imaginea lor de copii ale unora din alte prti ale lumii, sunt rodul
perceperii eticii si deontologiei la nivelul simtului comun.
Este surprinztor faptul c dup ce acuz necunoaterea
domeniului eticii universitare, precum si confuzii de tip moral-
legalist (morala trebuie s treac n legi i s fie tratat n acelai
chip ca acestea) M. Miroiu s.a. fac, relativ la Codul de etic
universitar, recomandri de tipul: Codul cuprinde att norme
obligatorii, cele pe care trebuie s le respectm i a cror
nerespectare atrage sanctiuni profesionale, uneori chiar legale, ct
i norme dezirabile, pe care este bine s le respectm ori de cte ori
ne st n putint, fr s fim sanctionati altfel, dect moral, pentru
nclcarea lor. (43, p.26) Recomandarea tocmai produce una dintre
confuziile de tip moral-legalist, ntruct amestec normele morale cu
cele profesionale si juridice.
n multe dintre codurile deontologice studiate se produc
asemenea confuzii: se amestec, fr nici o diferentiere, standarde
morale, profesionale, de competent stiintific sau obligatii
disciplinare, pecuniare, manageriale, de subordonare ierarhic, de
marketing si publicitate etc.
Codurile deontologice trebuie s rmn corpusuri de norme
morale si att. Toate celelalte norme, unele de strict necesitate
pentru buna derulare a practicilor, trebuie transferate spre alte tipuri
de reglementri: de ordine interioar, disciplinar, administrativ,
juridic etc. Prescriptia biblic s dm cezarului ce-i al cezarului si
lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu are deplin acoperire n acest
caz. Numai aceia dintre detintorii puterii care svrsesc
fundamentalul dar att de tentantul pcat de a aspira la puterea Celui-
de-sus amestec ce-i al cezarului cu ce-i al lui Dumnezeu, ordinea
administrativ cu ordinea moral. Puterea corupe, iar puterea
absolut corupe n mod absolut, remarca un clasic al filosofiei
politice. A te crede Dumnezeu, cnd ai dobndit puterea cezarului si
a-ti nsusi poruncile lui ca instrumente ale propriei puteri este, sub
aspect religios, cel mai mare pcat, iar sub aspectul moralittii, o
eroare de neiertat.
11
O a treia cauz este nevoia excesiv de reglementare a vietii
oamenilor, nevoie venit dintr-o nencredere funciar n cellalt,
dintr-o suspiciune generalizat, cldit pe baricadele revolutiei din
1989 si alimentat perpetuu n societate printr-o contagiune specific
psihologiei multimilor. Reglementrile codurilor deontologice sunt,
uneori, adevrate inventare de situatii problematice, instructiuni sau
reguli metodologice de procedur, transformnd profesionistul ntr-
un simplu aplicant al acestor reguli, fr nici o sans de initiativ.
Exceleaz, n acest sens, Codul deontologic al ziaristilor din
Radiodifuziunea romn, adevrat monument de preciziune si gust al
detaliului.
Un cod deontologic trebuie s porneasc de la principii
morale si s formuleze norme morale aplicabile profesiunii.
Coborrea la reguli este atributul fiecrei persoane n parte, pe baza
propriului discernmnt moral.
Adrian Petelean de la Universitatea Petru Maior din Tg-
Mures prezint, cu titlu de exemplu, unul dintre cele mai celebre
coduri etice din lume: un cod creat de British Institute of
Management, denumit si Code of Conduct (codul de conduit) -
mereu citat n literatura de specialitate ca un document model pentru
o conduit managerial corect si un mod responsabil de a ntelege
desfsurarea afacerilor.(48)


CODUL DE CONDUIT
1.n urmrirea materializrii intereselor personale
trebuie luate n considerare yi interesele celorlal(i.
2. Managerii nu trebuie s fie razbuntori yi s nu
aduc prejudicii reputa(iei persoanelor sau afacerilor
altora.
3. Managerii trebuie s declare imediat yi complet
interesele personale care ar putea fi n conflict cu
interesele firmei.
4. Managerii trebuie s manifeste interes fa( de
sntatea, securitatea yi bunstarea celor pe care i
conduc.
12
5. Managerii trebuie s respecte confiden(ialitatea
unor informa(ii, dac acest lucru este cerut de
consumatori sau furnizori.
6. Managerii nu trebuie s ofere sau s accepte
cadouri sau favoruri n scop de mituire sau corupere.
7. Managerii trebuie s fie convinyi c toate
informa(iile comunicate public sunt adevrate.

La cele de mai sus se adaug o particularitate de limbaj.
Potrivit logicii deontice, sfera normelor cuprinde obligatii, interdictii
si permisiuni, corelate ntre ele pe baza legilor de corelatie ale
ptratului logic. Aplicate moralei, normele trebuie enuntate pornind
de la o presupozitie asumat asupra potentialului moral al
comunittii. Dac l vom urma pe Thomas Hobbes si vom considera
oamenii funciarmente ri, ostili de la natur (Homo, homini lupus
est), atunci vom formula normele morale preponderent ca interdictii
si obligatii ferme, n expresia lor tare, cu un obiect al reglementrii
minutios determinat (este obligat, i este interzis); dac, ns, l
vom urma pe J .J . Rousseau si vom considera oamenii funciarmente
buni, atunci vom formula normele morale preponderent ca datorii,
ca permisiuni, ca granite ale liberttii de manifestare (este dator,
trebuie s, nu trebuie s, este recomandabil s). Punctul nostru
de vedere este acela c n lumea profesiunilor pentru care sunt
recomandabile codurile deontologice, o lume populat de oameni cu
o instructie intelectual superioar, numrul celor funciarmente buni
este dominant, drept pentru care si limbajul codurilor deontologice
trebuie s fie pe potriv. Capacitatea de analiz si sintez a
intelectualului este suficient de mare pentru ca acesta s poat face
transferul de la principiu la regul particular de conduit. n
particular, pentru un medic, de exemplu, J urmntul hypocratic este
suficient de explicit pentru ca acesta s aib un comportament moral
n toate mprejurrile, fr a fi nevoit s-si asume un cod deontologic
stufos si, pe alocuri, suprtor de agresiv si de detaliat.
n acelasi timp, norme formulate la modul imperativ, de tipul
este obligat, i este interzis anuleaz, n constiinta
profesionistului, initiativa de moralitate, expediindu-l prezumtiv n
13
rndul celor cu predispozitie spre imoralitate. Este de nteles, poate,
prezenta acestui tip de limbaj n codurile deontologice ale
domeniului juridic, domeniu n care infractiunea este obiect al
muncii; de nteles, dar nu de acceptat. Nu putem accepta c poate fi
aplicat aceeasi unitate de msur celor cercetati si celor care fac
cercetarea. Diferentierea este o prob a constiintei valorii corpului
juridic si ar trebui s opereze n formularea codurilor deontologice
din acest domeniu. Suntem pe deplin de acord cu observatia unui
politician de vrf al momentului, potrivit creia Romnia nu este,
totusi, o comunitate barbar, aflat la nceputul civilizatiei si, prin
urmare, presupozitiile asupra moralittii si capacittii sczute a
societtii romnesti de a pune n functiune standarde superioare de
civilizatie trebuie repudiate. Acest lucru se poate face si prin
asumarea unui limbaj al discursului normativ care s ia n
considerare presupozitiile calificant bune asupra colectivittilor
normate, cu att mai mult cnd este vorba de colectivitti
profesionale de un anume nivel al instructiei intelectuale.
Considerm necesar o reevaluare a tuturor codurilor
deontologice sau de etic profesional elaborate pn n prezent, dar
numai dup parcurgerea unor pasi absolut necesari:
n primul rnd, este necesar o dezbatere, sub egida unor
foruri stiintifice competente, asupra unor teme filosofice nemijlocit
legate de continutul, structura si finalitatea codurilor deontologice.
Comunittile profesionale trebuie s cunoasc substanta conceptelor
cu care opereaz: etic, deontologie, moral etc. precum si natura si
specificul normativittii morale. Asemenea demersuri pot avea loc
fie prin mass-media, fie n cadrul unor actiuni interne, la initiativa
comunittilor profesionale interesate, dar neaprat cu participarea
unor specialisti cu competente etice.
n al doilea rnd, la elaborarea codurilor deontologice ar
trebui utilizat expertiza unor personalitti academice din domeniul
eticii. Este mai important avizul acestora, dect al unor organe
ierarhic superioare.
n al treilea rnd, n formarea specialistilor din toate
domeniile n-ar trebui s lipseasc din aria curricular a niciunei
14
specializri un curs de etic si deontologie, pus sub autoritatea unei
personalitti academice competente.
La rndul lor, eticienii din ntreg spatiul universitar romnesc
ar trebui s-si creeze un for de dezbatere asupra principiilor
fundamentale ale eticii si deontologiei, precum si asupra modului
specific de reglementare a moralittii prin coduri deontologice. n
momentul de fat, dac n domeniul eticii exist o minim substant
teoretic, n domeniul deontologiei exist puncte de vedere vagi,
putin conturate. Nu exist o fundamentare teoretico-filosofic masiv
a deontologiei ca stiint, iar propunerea noastr, validat printr-o tez
de doctorat si publicat ntr-o editur de mic anvergur, (37) a avut
un ecou nesemnificativ. Avnd, ns, n vedere inflatia de coduri
deontologice n spatiul profesional romnesc, eticienii ar trebui s-si
reevalueze interesul fat de o asemenea tem si s-si asume
responsabilitatea unor clarificri.

Textul de mai sus reprezint continutul unei comunicri
stiintifice prezentat la o reuniune stiintific traditional n campusul
universitar n care autorul si sustine ideile. Cele ce urmeaz, n
paginile acestei crti, sunt rodul preocuprilor autorului n domeniul
eticii si deontologiei, o disciplin propus specializrilor Psihologie
si Pedagogie si salvat, partial, de la eliminare, n btlia cu
rigorismul sectar al unor oameni de catedr pentru care orice este n
afara strictei lor preocupri stiintifice este duntor sau, n cel mai
bun caz, inutil. A demonstra utilitatea unor demersuri educationale n
domeniul eticii si deontologiei adresate unor viitori profesionisti ai
muncii de modelare a personalittii umane este, principial si practic,
o ntreprindere tautologic. Punctul de vedere al autorului este acela
c nssi fiinta psihologiei si pedagogiei ca specializri formative n
universul profesiunilor este impregnat, n profunzimea ei structural
de premisa moralittii. Si nu a unei moralitti de nivelul simtului
comun, rod al celor-sapte-ani-de-acas, ci a unei moralitti adnc
cercetate, cu instrumentele proprii eticii si deontologiei ca stiinte
despre om ridicate la rangurile proprii filosofiei. Numai n acest
context, psihologia si pedagogia se vor legitima ca stiinte ale omului
si se vor achita de nobila menire pentru care au fost puse n oper.
15


I. ETICA, DISCIPLIN FILOSOFIC A MORALEI


Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati s
reglementeze relatiile dintre ei prin norme care s aib ca scop
protejarea fiecrui individ al comunittii, a comunittii ca ntreg sau
a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gint, popor, natiune,
etnie, organizatie etc.)
Asemenea norme trebuie s aib cteva caracteristici fr de
care sansa lor de a se impune este putin probabil: s delimiteze,
pentru toti si pentru fiecare n parte obligatii, interdictii, permisiuni;
s fie recunoscute de toti sau de cel putin o majoritate; s prevad
sanctiuni pentru impunerea lor n folosul comunittii. Este de retinut
faptul c chiar si n cele mai autoritare si opresive regimuri politice
ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementrilor s-au
mentinut, chiar dac acestea au convietuit cu norme de conduit
impuse mpotriva vointei majorittii, n folosul unei persoane sau al
unei minoritti.
La baza constituirii acestor norme au stat ntotdeauna valorile
promovate n diferite momente istorice si n diferite arii de
convietuire uman, constituite n baza conceptiilor dominante
vehiculate n societate despre sursa, valoarea si sensul existentei
umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-
norm destinate s diriguiasc viata indivizilor si a comunittilor
umane n conformitate cu idealul uman si cu sistemul de interese
promovat la un moment dat.
Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie
aparte, identificat ca apartinnd de sfera de preocupri a eticii: sfera
moralei. Natura acestei sfere este dat de problematica omului,
raportat la sensul si semnificatia, valoarea si scopul fiintei umane,
de valori, norme, atitudini si manifestri raportate la categoriile de
bine si ru, toate acestea promovate, sustinute si aprate sub
sanctiunea opiniei publice si a propriei constiinte.

16
1. Obiectul yi problemele eticii

1.1. Delimitri conceptuale.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire n studiul
eticii l reprezint ntelegerea corect a sensului si semnificatiei
termenilor cu care aceasta opereaz. Aceasta, deoarece la nivelul
simtului comun, precum si n unele studii, analize, interpretri sau
discursuri moralizatoare, n lucrri stiintifice sau articole de pres
termenii de baz ai domeniului moral sunt adesea utilizati n mod
inadecvat.
Un prim mod de utilizare inadecvat este stabilirea unui
raport de identitate ntre etic si moral, ca notiuni, sau ntre etic si
moral ca atribute ale unor persoane, actiuni, comportamente.
Un al doilea mod inadecvat este utilizarea npreun, n acelasi
timp si sub acelasi raport, a celor doi termeni, sub forma binomului
etic i moral sau etico-moral, sugernd cuprinderea lor sub
acelasi gen proxim, neidentificat, ns.
Pentru nlturarea acestor neajunsuri vom preciza originea
termenilor, precum si evolutia acestora spre semnificatia pe care au
cptat-o astzi n cele mai multe dintre studiile etice.
Termenii etic si moral au, la nceputurile utilizrii lor,
anumite similitudini. Ei provin din dou culturi diferite dar, n
devenirea lor istoric, aflate ntr-un proces de permanent influent:
cultura greac si cea latin.
Astfel, termenul etic provine din filosofia greac (ethos =
lcas, locuint, locuire si ethicos =morav, obicei, caracter), n timp
ce termenul moral provine din limba latin (mos-mores-moralis =
obicei, datin, obisnuint). Chiar dac initial cei doi termeni au
circulat cu relativ acelasi nteles, filosofia modern si contemporan
le-au separat semnificatiile, astfel c cei mai multi eticieni consider
etica drept disciplina filosofic ce studiaz morala, n timp ce
aceasta din urm are semnificatia de obiect al eticii, fenomen real,
colectiv si individual, cuprinznd valori, principii si norme, aprecieri
si manifestri specifice relatiilor interumane si supuse exigentei
opiniei publice si constiintei individuale. Aderenta la acest punct de
vedere nu este unanim, ea fiind mai pregnant n rndul filosofilor
17
cu afinitti spre cultura greac, n timp ce romanistii au preferat, o
vreme, s interpreteze tiinta despre moral cu acelasi termen :
filosofia moral sau pur si simplu moral, cu sensul de stiint. n
filosofia contemporan, ns, interpretarea eticii ca tiint despre
moral a devenit predominant, drept pentru care ne-o asumm si
noi, n cadrul acestui curs.

1.2.Obiectul eticii
nc din explicatiile date termenilor de baz ai eticii am
stabilit c obiectul eticii l constituie morala. Fie c acceptm acest
punct de vedere, fie c l preferm pe cel care denumeste stiinta
despre moral ca Filosofie moral sau Moral, obiectul su de studiu
rmne acelasi: ntreaga sfer a moralei, cu determinatiile sale
teoretice, axate pe ntelegerea categoriilor etice fundamentale, a
binelui reper fundamental al moralittii si categorie etic
fundamental si cu determinatiile sale practice, legate de
problematica fundamental a vietii morale.
n Problemele de etic propuse elevilor de liceu, V.
Macoviciuc defineste etica drept teoria filosofic i/sau tiintific
asupra moralei, adic ansamblul constructelor conceptuale prin
care se explic structura, temeiurile i rigorile experientelor
practico-spirituale ce constituie planul moralittii trite, reale.
Riguros vorbind mai spune autorul - morala este obiectul de
studiu al eticii, chiar dac n ntrebuintarea lor cotidian cei doi
termeni pot avea aceleasi semnificatii (41, p.207).
Dictionarul de filosofie (1978) propune urmtoarea definitie:
Disciplin filosofic care studiaz problemele practice i teoretice
ale moralei.(15, p. 246), n timp ce n Dictionarul su de filosofie,
Didier Julia prefer s denumeasc disciplina cu termenul Moral,
definind-o ca tiinta binelui i a regulilor actiunii umane si ca
tiint a scopurilor vietii, a principiilor de actiune (31, p. 217,
218).
G. E. Moore, n Principia Ethica , sustine c problema cum
trebuie definit bun e cea mai important problem a eticii. Ceea ce
e semnificat de cuvntul bun e, de fapt, (cu exceptia opusului su,
ru) singurul obiect simplu de cercetat specific eticii (55, p.30).
18
Autorul subsumeaz acestei categorii centrale a eticii termeni precum
virtute, viciu, datorie, corect, trebuie, preciznd c atunci
cnd formulm enunturi ce cuprind acesti termeni, sau cnd discutm
adevrul lor, discutm probleme de etic (55, p. 27).
Ideea de bine este prezent ca obiect al reflexiilor etice nc
de la Platon si Aristotel, acesteia adugndu-i-se, de-a lungul istoriei
filosofiei, o problematic devenit traditional:
cercetarea originii si esentei moralei;
definirea si determinarea notiunilor de datorie, virtute,
sensul vietii si fericirea etc.;
elaborarea si fundamentarea teoretic a unor sisteme de
norme morale (coduri);
cercetarea valorilor si normelor morale specifice unor
profesiuni (deontologia);
cercetarea comportamentelor si atitudinilor morale
individuale si colective (sociologia moralei);
cercetarea istoriei moralei si inventarierea doctrinelor
etice;
studiul raporturilor dintre etic si celelalte stiinte;
fundamentarea gnoseologic si analiza logic a judectilor
si normelor etice (metaetica).
Diferitele curente filosofice adaug acestei problematici
preocupri mai specializate, specifice acestor curente, cum sunt
problemele subiectivittii morale (autocunoasterea si
responsabilitatea individului) la Socrate, ierarhia valorilor morale la
Platon, ratiunea practic, libertatea si demnitatea uman la Kant,
raportul dintre morala subiectiv si morala colectivittii la Hegel,
criza moralei la Nietzsche, morala si comunicarea la M. Buber si
E. Levinas etc.

1.3. Etica disciplin filosofic i tiintific
Una din problemele care se pot pune n legtur cu statutul
eticii este aceea a justificrii ei ca disciplin filosofic si stiintific.
Argumentele potrivit crora etica este o disciplin filosofic
sunt urmtoarele:
19
a aprut si s-a dezvoltat pe trmul filosofiei, fiind parte
component a operei majorittii filosofilor importanti pe
care i-a dat istoria filosofiei;
are la baz o conceptie general asupra existentei, fiind
indispensabil unei filosofii despre om;
desfsoar un demers sintetic si conceptualizant,
categoriile sale fiind de aceeasi nltime conceptual cu
categoriile filosofice;
abordeaz realitatea ca relatie a subiectului cu obiectul, la
nivelul maxim de interpretare, propriu filosofiei.

Exist suficiente argumente pentru a demonstra c etica este o
disciplin stiintific:
are un obiect propriu de studiu: morala;
si revendic o modalitate proprie de abordare, fiind, prin
excelent, o disciplin axiologic si normativ;
este de-sine-stttoare si nu se pierde n peisajul
diversificat al stiintelor si nici nu rmne la nivelul
simtului comun;
tinde spre o explicatie conceptual-logic a obiectului su.


2. Func(iile eticii

Fiind o disciplin filosofic cu un caracter aparte, lumea
moralei fiind eminamente o lume a intersubiectivittii, a
interactiunilor dintre indivizi, precum si dintre individ si grupurile
umane sau dintre grupurile umane, nsele, rolul eticii nu se poate
rezuma la o simpl critic a unor concepte teoretice. Ea este
deopotriv o stiint teoretic si practic, descriptiv si normativ,
reflexiv si axiologic. Toate aceste laturi se regsesc mai mult sau
mai putin evident n diferite curente filosofice, astfel nct putem
realiza o sintez a principalelor functii ale eticii.
1. Functia cognitiv. Aceast functie a eticii se realizeaz
prin cel putin patru momente distincte ale contactului cu lumea
moral:
20
momentul descriptiv, n care valorile, normele si faptele
morale sunt puse n evident ca realitti descoperite sau de
descoperit;
momentul analitico-sintetic, n care toate acestea trec din
planul empiric n cel stiintific, fiind supuse metodelor de
tip epistemic;
momentul explicativ, n care intr n functiune doctrinele
etice, acelea care dau seam de felul particular de
interpretare a fenomenului moral;
momentul comprehensiv, n care universul conceptual al
eticii trece de la teoretician spre productorul de fapte
morale, iluminndu-l pe cale rational sau intuitiv, ntre
cunoasterea comun si cea stiintific realizndu-se astfel
necesara unitate.
2. Functia normativ (axiologic). Prezentm aceast functie
ca produsul relatiei inseparabile dintre valoare si norm, n lumea
moralei. Este de retinut faptul c etica nu creaz norme; ea doar le
descoper ca fiind consecinte ale universului axiologic, la rndul su
originat n morala individual si colectiv. Rolul eticii este doar unul
de sistematizare, de conceptualizare, de rationalizare si de
comunicare.
3. Functia persuasiv. Asa cum remarca nc Aristotel,
diferenta ntre rationamentul categoric si cel dialectic, specific
stiintelor normative, printre care si etica, este aceea c spre
deosebire de rationamentul categoric n care totul este demonstrabil,
n rationamentul dialectic intervine argumentarea, ca mijloc de
convingere a interlocutorului. Cu alte cuvinte, stiintele normative nu
numai explic, ci si conving, chiar dac, asa cum interpretm noi
etica, nu este vorba de convingere pe calea manipulrii constiintelor,
ci de convingere pe calea deschiderii constiintei spre rationalitatea si
eficienta respectrii normelor, n eticile consecintionaliste,
respectiv spre caracterul legic, indiscutabil, sacru al Legii morale, n
eticile deontologiste (27, p.55).



21
3. Evolu(ia concep(iilor filosofice despre moral

Tema moral este una dintre cele mai vechi teme ale
filosofiei. Ea a fost si este constitutiv naturii umane, iar constiinta
de sine a omului s-a constituit, nainte de toate, n jurul valorilor
morale. Este suficient s aducem ca argument unul dintre cele mai
vechi documente istorice, Biblia, n care pcatul originar, care a dus
la rspndirea omului n lume si la devenirea lui istoric, s-a svrsit
tocmai prin accesul acestuia la cunoasterea binelui i rului. De
altfel, primele judecti de valoare moral au aprut n strns
legtur cu doctrinele religioase ale nceputului istoriei si au rmas
pn astzi componente majore ale religiozittii si, totodat, surse
importante pentru constituirea doctrinelor morale.
Primele idei sistematizate despre moral n afara unor sisteme
religioase au aprut n filosofia greac presocratic. Presocraticii
identificau morala cu virtutea, cu viata n armonie cu natura, cu
universul, fiind prin excelent adeptii unei morale individualiste i
cosmogonice.
Realiznd marea rsturnare epistemologic a filosofiei
grecesti, prin ntoarcerea cugetrii filosofice spre om, Socrate pune la
baza moralittii ratiunea ca virtute, realiznd o ierarhie valoric
asupra creia se vor opri numerosi alti filosofi ai antichittii:
NTELEPCIUNEA
CURAJUL
CUMPTAREA
DREPTATEA
Prelund liniile de cercetare filosofic ale lui Socrate, eroul
dialogurilor sale, Platon consider c morala exist n viata
oamenilor n baza unor prescriptii sub forma virtutilor, constituite
dup principiile rational, volitional si sensibil proprii naturii umane,
dar apartinnd societtii ca un dat al universului. Platon a gndit
etica drept o stiint a organizrii rationale a societtii, ierarhia
valorilor morale stabilit de acesta fiind:
DREPTATEA
NTELEPCIUNEA
CURAJUL
22
CUMPTAREA
Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin
care se asigur cultivarea unor virtuti confirmate social, apoi trite
constient. Aristotel a formulat pentru prima dat ideea liberttii de a
alege, dar nu ca un atribut nnsut al individului, ci ca relatie social.
La fel ca predecesorii si, si Aristotel are un punct de vedere
cu privire la ierarhia valorilor. n conceptia sa, primordial este
DREPTATEA, care genereaz raporturile individului cu societatea,
n timp ce NTELEPCIUNEA, CURAJ UL si CUMPTAREA
determin raportul individului cu sine.
Odat cu apusul carierei politice a lui Alexandru Macedon,
stpnul celui mai mare imperiu din istorie, dar si ucenic n ale
ntelepciunii al lui Aristotel, filosofia intr n ceea ce s-a denumit
perioada elenistic. Preocuprile pentru soarta fiintei umane, tot mai
amenintat de desele prbusiri ale ordinii sociale, trec de la nivelul
tririlor autentice la nivelul filosofrii, astfel c se cristalizeaz dou
curente etice majore, care vor influenta ndeosebi filosofia clasic:
epicurianismul (hedonismul), pentru care scopul fundamental al
omului este fericirea, si stoicismul, pentru care omul nu poate urmri
alt tel n viat, dect virtutea, sau practica datoriei.
ncepnd cu anul 529 d.Chr., cnd mpratul imperiului
roman, Justinian, a interzis religiile pgne, n favoarea Bisericii
catolice si apostolice si a credintei ortodoxe, filosofia clasic a
antichittii este ngenuncheat, fiind interzis, ca religie pgn. Cele
dou curente filosofice medievale, patristica i scolastica, dezvolt o
nou moral, la baza creia stau perceptele crestine. Marii filosofi ai
antichittii, ndeosebi Platon si Aristotel vor fi reinterpretati de pe
pozitiile crestinismului, fr ca valorile morale promovate de acestia
s-si gseasc, n vreun fel, continuitatea.
Epoca modern cunoaste o mare varietate de interpretri ale
moralei.
Unele se nscriu n continuarea conceptiilor religioase, unele
l redescoper pe Platon, altele interpreteaz morala de pe pozitii
psihilogice sau biologice.
Cele dou curente majore ale epocii moderne, rationalismul si
empirismul se manifest, ca atare, si n etic, de o parte Descartes si
23
Spinoza ducnd ideile etice spre un rationalism extrem ( bazate pe
cunoasterea adevrului, la Descartes, respectiv pe cunoasterea lui
Dumnezeu, la Spinoza), de cealalt parte Hume si Locke, deducnd
regulile morale din experient si obisnuint.
O perspectiv aparte au realizat materialistii francezi ai
secolului al XVIII-lea, care explicau morala de pe pozitiile stiintelor
naturii.
Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturat n
peisajul filosofic, apartine filosofiei clasice germane, reprezentate de
marile repere ale filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant si
Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Acastia s-au constituit n critici
nemilosi ai naturalismului, revenind la rationalism si punnd bazele
eticii ca disciplin filosofic autentic.
Immanuel Kant realizeaz, n Scrieri moral-politice, n
ntemeierea metafizicii moravurilor si mai ales n celebra sa
lucrare Critica ratiunii practice o imagine de mare profunzime a
eticii dominat de imperiul datoriei, exprimat sub forma
imperativului categoric si a unittii dintre libertatea vointei si Legea
moral.
G.W.F. Hegel consider moralitatea ca factor constitutiv al
statului, la nivel individual manifestndu-se doar trebuinte. Acestea
sunt cele care determin respectul pentru lege. Normele morale, dup
Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societtii civile, avnd
ca scop buna functionare a acesteia.
Cele dou mari directii postclasice, neokantianismul si
neohegelianismul au deschis drumul filosofiei contemporane spre o
mare diversitate de curente etice, ncepnd cu reprezentantii Scolii
neokantiene de la Baden si continund cu mari curente filosofice:
neopozitivismul, utilitarismul i pragmatismul, existentialismul,
filosofia analitic etc.
Lucrarea Valorile i adevrul moral propune un inventar al
principalelor directii prezente n peisajul contemporan al eticii de
factur anglo-saxon, scris n limbajul filosofiei analitice, cu accent
ndeosebi pe studii de metaetic, sau, cum se exprim autorul, etica
de ordinul doi (55, p. 242). Prezentm, n cele ce urmeaz, dou
modele de inventar al curentelor etice. Unul diacronic, care tine
24
seama de istorie, si unul sincronic, dup tabla de materii a lucrrii lui
Valentin Muresan. Primul surprinde ntreaga evolutie a eticii, din
antichitate pn astzi; este realizat cu o mai mare aproximare, dar si
cu o mai mare putere de cuprindere; al doilea surprinde tabloul eticii
contemporane, n care punctele de vedere sunt mai precis si mai
nuantat delimitate si n care este de observat absenta filosofiei de
inspiratie latin, mai putin aplecat spre problemele contemporane
ale moralei si mai mult preocupat de analize si interpretri ale
filosofiei antice si clasice.Valoarea celor dou modele este
orientativ. Nu exist analogii sau corespondente ntre ele, nici mcar
pe segmentul contemporan. O imagine de ansamblu asupra eticii este
posibil numai prin examinarea ambelor modele, n continutul si
structura lor intim.

A. MODELUL ISTORIC AL CURENTELOR ETICE
1. Etica religioas
2. Hedonismul
3. Eudemonismul
4. Naturalismul
5. Etica datoriei (deontologismul)
6. Individualismul (existentialismul)
7. Pragmatismul (utilitarismul, consecintionalismul)

B. MODELUL SINCRONIC AL CURENTELOR ETICE
CONTEMPORANE
1. Naturalismul
2. Intuitionismul
3. Emotivismul
4. Prescriptivismul
5. Proiectivismul
6. Realizationismul
7. Realismul
Dac n privinta modelului istoric, explcatiile date evolutiei
curentelor etice este satisfctoare pentru identificarea principalelor
idei vehiculate de acestea, n legtur cu modelul sincronic propus de
V. Muresan sunt necesare cteva propozitii de identificare, lsnd la
25
dispozitia celor care studiaz etica ptrunderea n universul explicativ
al fiecrui curent etic, cu ajutorul textelor propuse de autor.
Vom folosi, pentru aceasta, aprecierile fcute de J .R, Lucas n
Cuvntul nainte la cartea lui V. Muresan.
Naturalismul este caracterizat de J .R.Lucas ca un transfer al
schemei explicative proprii stiintelor naturii, drept pentru care
prea inevitabil ca moralitatea s fie si ea adaptat acestei scheme
explicative generale iar conceptele noastre de bun si trebuie s
fie explicate n termeni naturalisti, ca tot ceea ce asigur
supravietuirea speciei (Spencer), sau ca tot ceea ce asigur fericirea
cea mai mare pentru cei mai multi (J.S. Mill). Naturalismul explic
fenomenul moralittii, dar el nu d nici o explicatie valorii,
obligatiei, deliberrii, alegerii sau judectii de valoare; toate acestea
nu sunt dect epifenomene, care nu trebuie luate prea n serios de cei
ce urmresc s nteleag cursul real al evenimentelor. (55. p. 8)
Respingnd naturalismul ca model explicativ al moralittii,
Intuitionismul consider c binele nu este o calitate natural, ci una
nenatural, pe care o percepem prin intuitie, fapt pentru care att
Moore, ct si Pritchard si Ross sustin c nu ne pot spune care e
definitia binelui sau care sunt criteriile dup care ceva este bun.
n ce priveste emotivismul, considerat de aceeasi factur cu
subiectivismul i expresivismul, acesta se caracterizeaz prin pozitia
potrivit creia limbajul moral nu poart un nteles cognitiv obiectiv-
valabil, ci spune doar care sunt opiniile vorbitorului. (55, p. 9)
Sursa acestor opinii este emotia vorbitorului n fata faptului moral
sau imoral.
Prescriptivismul, asa cum rezult intuitiv si din denumirea
dat acestui curent, sustine c specificul discursului evaluativ e,
esentialmente, orientarea actiunilor(55, p. 9), fapt pentru care si
discursul etic trebuie nteles ca unul prescriptiv, de orientare a
actiunii oamenilor, astfel nct acestea s fie moralmente corecte.
Proiectivismul readuce n discutie necesutatea obiectivittii
valorilor cu care opereaz etica, dar punctul de vedere al lui Makie
este acela c, n realitate, asemenea valori nu exist, drept pentru care
discursul moral e bazat pe o nentelegere. Dou sunt argumentele
sale, n acest sens: primul, acela c dac ar exista, totusi, valorile
26
morale ar fi stranii si deci discursul evaluativ moral nu poate fi
obiectiv; al doilea, faptul c n domeniul moralei nu se poate realiza
un acord convingtor.
Realizationismul pune priblema unittii si corelatiei dintre
valoare, nseleas ca unitare organic si sens, ca disponibilitate
spre depsirea limitelor, a granitelor .
Semnificatia cotiturii post-lingvistice n etic, inaugurat de
Bernard Williams, o constituie prsirea dezbaterilor metaetice
proprii filosofiei analitice si revenirea n prim-plan a problemelor de
ordinul nti (55, p. 244). Este perioada n care s-au afirmat sau
dezvoltat teorii etice semnificative cum sint utilitarismul,
consecventialismul, deontologismul, teoria virtutilor, teoria
drepturilor, precum si o serie de teorii n domeniul eticii aplicate.
Realismul moral este o tem prin care se continu traditia
metaetic, asupra creia se opreste studiul lui Sayre-McCord ,
publicat n cartea lui V. Muresan. n acest studiu se propune o hart
a realismului etic cuprinznd dou modele care se interptrund ,
numite teorii ale erorii, respectiv teorii ale succesului, din primul
model fcnd perte non-cognitivismul, iar din al doilea
obiectivismul, intersubiectivismul, subiectivismul si cognitivismul.
Toate aceste teorii sondeaz conditiile de adevr ale propozitiilor
etice.
Un alt studiu, cel al lui David Brink, nepublicat n limba
romn, dar analizat de V. Muresan, propune o clasificare tripartit a
teoriilor din aceast categorie: realismul moral, nihilismul, si
constructivismul.
xxx
Asa cum rezult din cele de mai sus, tabloul curentelor etice
este deosebit de bogat; el este n continu expansiune, noi teme etice
venind s-l completeze, pe msura cresterii complexittii vietii si
activittii oamenilor si a relatiilor dintre acestia. Privind acest tablou,
precum si numrul deosebit de mare de filosofi care-l populeaz,
ntelegem c este pe deplin justificat afirmatia potrivit creia etica
este o disciplin filosofic si stiintific cu un statut bine consolidat n
lumea ideilor si a practicii sociale.

27
Bibliografie:
1. Valorile i adevrul moral, Selectie, traducere si
note de Valentin Muresan; Editura Alternative,
1995.
2. Nicolae Bellu, Morala n existenta uman, Editura
Politic, Bucuresti, 1989, p. 50-63
3. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.
4. Teorii ale drepttii, Editie ngrijit de Adrian
Miroiu, Editura Alternative, 1996.
5. A. Macintyre, Tratat de moral. Dup virtute,
Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 62-101.
6. T. Ctineanu, Elemente de etic, vol. I, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85.
7. V. Macoviciuc, Probleme de etic, n Filosofie,
manual pentru licee i coli normale, Editura
Didactic si pedagogic R.A., 1992, p. 207-223.
8. Didier J ulia, Dictionar de filosofie, Editura
Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 103,
217-219.
9. C. Lazr, Autoritate i deontologie, Editura
Licorna, 1999, p. 38-60









II. MORALA SOCIAL


Considerat unanim ca fiind obiectul de studiu al eticii,
morala este definit si caracterizat n felurite moduri n istoria eticii
sau de ctre curentele etice contemporane. Angajarea noastr pe una
28
sau alta dintre pistele acestor curente ar fi o intreprindere
simplificatoare, neproductiv pentru obiectivele prezentului curs. Ca
urmare, folosind o strategie de selectie pe care o considerm
benefic, vom prezenta cele mai semnificative directii de cercetare a
moralei, cu referire la punctele de vedere convergente sau divergente,
n msura n care le vom considera relevante. Rmne n sarcina
celor care studiaz prezentul curs s-si ntregeasc imaginea asupra
moralei, prin studiul bibliografiei recomandate, greu de comentat n
limitele spatiului rezervat acestuia.

1. No(iunea yi caracteristicile moralei sociale

1.1. Delimitri conceptuale
Conceptul de moral s-a impus relativ trziu n etic cu
statutul de domeniu autonom de cercetare al acestei stiinte. Desi
veche de cteva mii de ani, preocuparea de a caracteriza morala a
fost centrat mai ales pe consecintele acesteia asupra
comportamentului individual si colectiv, pe starea de moralitate si pe
determinatiile ei, termenul generic de moral considerndu-se a fi de
la sine nteles.
Primele preocupri sistematice n acest sens apartin, aproape
firesc, lui Immanuel Kant, primul filosof care reuseste detasarea
cercetrii filosofice de interogatiile directe asupra realittii si
realizarea a ceea ce s-a numit n filosofie criticismul. Etica lui Kant
este, prin excelent, o etic normativ, decurgnd din modul n care
acesta o defineste ca fiind critica ratiunii practice. Trecerea de la
metafizica moravurilor la acest model de etic s-a realizat, la Kant,
tocmai prin stabilirea continutului moralei sub forma principiului
practc ,concretizat n imperativul categoric: actioneaz astfel nct
maxima vointei tale s poat oricnd valora n acelai timp ca
principiu al unei legislatii universale.(13, p. 118) n viziunea lui
Kant, morala nu apartine nici psihologicului (comportament,
impulsuri, nzuinte si dorinte individuale), nici nclinatiei individuale
spre fapte bune, nici tririlor individuale si unice; ea apartine
eminamente imperativului moral.
29
n etica lui Hegel se face distinctie ntre moral si moralitate
si se pune problema specificuluii moralittii. Asa cum subliniaz
Drobnitki, morala, din punctul su de vedere, nu constituie numai
un fenomen social specific, prin care omul se deosebeste de natur, ci
si un fenomen singular n dezvoltarea istoric a societtii, deosebit de
toate celelalte moduri de reglementare a experientei sociale.
Moralitatea, n schimb, este reprezentat de moravurile, obiceiurile,
traditiile existente n societtile arhaice, presocratice, n care omul
ca om etic este inconstient de sine (2, I, p. 114)
Cu Socrate, omul a devenit constient de sine, iar morala si-a
gsit cmp de manifestare, prin detasare de celelalte moduri de
reglementare a vietii sociale.
ntruct filosofii postkantieni si posthegelieni s-au ocupat
mai putin de a gsi o definitie cuprinztoare a conceptului de moral,
vom apela la acei eticieni care sunt, efectiv, integrati unor asemenea
preocupri, precum si la definitiile de dictionar.
Traian Gnju, n Discurs despre moral, propune dou
definitii, una restrns si una mai extins:
Modalitate de exprimare si perfectionare a omului n
cmpul relatiilor sociale
Univers al dezideratelor si nu al imperativelor,
morala implic n structura ei exercitiul permanent si
direct al rezolvrii situatiilor concrete de viat n
functie de ratiunea si afectivitatea fiecrui individ,
atunci cnd devine contient de nevoia intim de a se
asuma pe sine proiectndu-se exemplar n reteaua
raporturilor cu semenii si (1. P. 25)
n dictionarul de filosofie descoperim o definitie care respect
regula dezvluirii sferei termenului, regul specific definirii
categoriilor filosofice, diferenta specific fiind, mai degrab,
produsul unui proces de hibridare a definitiei, n sens logic:
Ansamblu al deprinderilor, sentimentelor si convingerilor,
atitudinilor si mentalittilor, principiilor, normelor si perceptelor,
valorilor si idealurilor care privesc raporturile dintre individ i
colectivitate (familie, clas, natiune, societate .a.) i care se
manifest n fapte i actiuni, n modul de comportare (12, p. 473)
30
Sublinierile fcute n texte permit punerea n evident a ceea
ce este specific moralei n raport cu celelalte determinatii pe care
le-am putea atasa ca predicate continuturilor enuntate. Acest specific
va fi pus n evident n cele ce urmeaz.

1.2. Caracteristicile moralei sociale
Morala exist numai n si prin societate, n si prin grupurile
umane distincte fiind, asemenea oricror dimensiuni ale umanului, o
realitate social. Ea presupune, inevitabil, angajarea personalittii
fiintei sociale, a individului. Cu toate c este marcat de un continut
si o structur distincte, precum si de un sistem categorial propriu,
morala nu este un dat universal si inert. Ea este n continu
transformare, n direct dependent de mutatiile ce se produc n
cultura si civilizatia diferitelor comunitti umane.
Principalele caracteristici ale moralei sociale sunt
urmtoarele:
1. Unitatea structural: este determinat de categorii,
structur si instant critic bine determinate, fiind o
component de maxim maturitate a vietii sociale.
2. Diversitatea modalittilor culturale de manifestare:
valorile, normele, obiceiurile, idealurile, sistemul de
sanctiuni difer de la o matrice cultural la alta.
3. Dinamismul: n cadrul aceleiasi culturi, semnificatia sau
continutul unor norme, valori, comportamente, atitudini se
schimb de la o etap la alta a evolutiei.
4. Aderenta la spatiul social: este un domeniu prin excelent
al relatiilor interumane, un domeniu al confruntrii dintre
bine si ru, ca produse ale aprecierii opiniei publice si a
constiintei individuale.

1.3. Cile de constituire a moralei sociale
n istoria comunittilor umane morala s-a constituit pe baza
achizitiilor culturale dintr-o diversitate de surse ale convietuirii
sociale. Tot ceea ce reprezint, pentru om, semnificatie cu impact
asupra comportamentului su se traduce, mai devreme sau mai trziu,
n semnificatie moral: conditiile de existent si de perpetuare a
31
speciei, relatiile de putere, conceptiile religioase, traditiile, achizitiile
culturale, arta, stiintele etc. Influenta tuturor acestor surse asupra
moralei sociale se realizeaz pe dou ci complementare si niciodat
concurente:
1. Calea imanent, reprezentat de necesittile impuse de
convietuirea social a unor comunitti distincte (familie,
organizatie, popor etc)
2. Calea transcendent, reprezentat de necesitatea
organizrii activittii de ndeplinire a poruncilor divine sau de
organizare a comunittii dup modelul transcendent.
Modelele istorice ale moralei urmeaz msura n care una sau
alta dintre cele dou ci este preponderent:
Morala preistoric a fost preponderent religioas, slab
codificat, bazat mai mult pe cutume, pe intuitie.
n morala antic, ndeosebi dup Socrate, chiar dac se mentine calea
transcendent, apar primele valori si norme determinate exclusiv pe
calea imanent, ca rezultat al complexittii vietii n cetate, dar si ca
rezultat al dezvoltrii mijloacelor culturale de expresie. Apar primele
coduri morale nchegate : Legile lui Manu, codul lui Hammurapi,
Perceptele lui Confucius, Cartea egiptean a mortilor sau Etica lui
Nicomah.
Morala medieval este explicit detasat de justitie si de
normele administrative, dar rmne eminamente religioas, ndeosebi
n perioada european a Inchizitiei. n aceast perioad se dezvolt o
component special a moralei, de natur laic: regulile de viat ale
cavalerului (samurailor, n J aponia).
Cu morala epocii moderne, asistm la o diferentiere a
sistemelor de moral, n functie de evolutia istoric a diferitelor
comunitti umane, astfel nct, din zorii acestei epoci si pn astzi,
umanitatea este din ce n ce mai plin de inovatii n materie de
moralitate, dar si de conflicte morale adiacente unor conflicte sociale,
nationale sau regionale. Caracteristica lumii civilizate moderne este
aceea a refuzului unei morale oficiale, n favoarea unui pluralism
moral, sustinut n jurul unor valori morale majore, cum sunt viata,
libertatea de constiint, drepturile omului etc.
32
Morala contemporan este supus unui demers critic deosebit
de fecund, n spatiul filosofic, sociologic, pedagogic, politologic etc.
S-a produs o separare complet a tririlor morale de celelalte sisteme
de trire a umanului, dar se manifest tot mai puternice incidente ale
judectilor de valoare moral n domenii ale vietii sociale de mare
anvergur: politic, economic, juridic, militar, medical, religios,
ecologic etc. n spatii geografice si culturale tot mai extinse morala
se manifest ca o moral a omului liber, o moral a alegerii, a
optiunii nengrdite. Drepturile omului sunt tot mai mult integrate ca
fundamente ale moralittii sociale autentice.
n planul societtii globale asistm, totusi, la confruntri de
mare anvergur ntre diferite sisteme morale: laic si religios,
individualist si colectivist, deontologist si teleologist etc.
Revin, n prim-planul vietii sociale, moralele traditionale, care se
ntreptrund cu cele moderne, determinnd trecerea tot mai
accentuat a moralittii din planul social n cel individual si de
microgrup. Crizei de valori morale proprii societtilor post-
comuniste i se rspunde tot mai mult cu ofensiva unui relativism
moral, n interiorul cruia singurele repere morale autentice,
reinstituite dup cderea comunismului ateist, sunt cele de natur
religioas.
Modelul de viat moral occidental este, nc, slab perceput,
sub impactul intern al ineficientei economice, al srciei, al inculturii
si al insecurittii, fiind mai degrab evidente limitele acestuia dact
punctele sale tari. La aceasta se adaug si unele evenimente politico-
militare neinspirat gestionate de liderii politici ai lumii care, prin
consecintele lor asupra unor mase mari de oameni, au ndeprtat si
mai mult populatiile dinn spatiul post-comunist de asemenea modele.


3. Structura moralei sociale

Prezentnd etica drept stiint a faptului moral, Tudor
Ctineanu prezint structura acestuia, care se identific, n ultim
instant, cu structura moralei sociale: (9, p. 77)

33
N - P



S.C. V RL M



A
Notatiile din aceast schem sunt urmtoarele:
S.C.: subiectul constient
N: norme P: principii
V: valori RL: relatii
A: aprecieri M: manifestri
Schema de mai sus ne ajut s ntelegem complexitatea lumii
morale, precum si relatiile ce se stabilesc ntre diferitele ei
componente, relatii asupra crora ne vom opri n cele ce urmeaz.
Remarcm, mai nti, faptul c axul central al structurii
moralei sociale l constituie triada norme-valori-aprecieri. Normele
deriv din principiile morale, n timp ce valorile se identific pe baza
relatiilor dintre indivizi i colectivitti. La aceast triad se
raporteaz subiectul contient (individual sau colectiv) si n raport de
ea se produc manifestrile morale.
Este de retinut faptul c schema nu este una cu intrare si
iesire, ci, asa cum sugereaz conexiunile, este un model al
interdeterminrilor.
Fiecare dintre componentele moralei sociale prezentate mai
sus au fost analizate n multiple modalitti de ctre eticieni, domeniul
eticii fiind, printre altele, si unul al identificrii naturii si
semnificatiei acestor componente. Unele dintre acestea au fost, n
gndirea filosofic, privilegiate, altele neglijate sau chiar li s-a
refuzat autenticitatea. Iat de ce credem c este util o caracterizare
succint a fiecreia, n ceea ce poate fi considerat ca acceptabil de
majoritatea curentelor etice.

2.1. Subiectul contient
34
Este individul sau colectivitatea, n plenitudinea vietii lor
cotidiene.
Este de remarcat faptul c subiectul este parte component a
moralei sociale numai n msura n care el este constient de acest
fapt. A tri n moralitate presupune att constiinta faptului c exist
aceast moralitate si c i sunt cunoscute determinatiile, ct si
constiinta de sine. La captul cercetrii naturii constiente a
subiectului moral n unele texte filosofice, am formulat, epistolar si
poate putin sententios si nesistematizat, urmtoarele judecti:
Cel ce nu este contient de nimic, actioneaz fr s aib
control asupra faptelor sale. Nu ntelege dac faptele sale
sunt bune sau rele. Nu tie s pretuiasc faptele bune ale
altora. Nu face distinctia ntre bine i ru. Actioneaz la
nivelul instinctelor primare. Aprob doar ceea ce-i
produce plcere i refuz ceea ce nu-i produce plcere.
Nu este capabil de sacrificiu. Nu pretuiete cultura. Nu
pretuiete omul ca fiint rational. n orice colectivitate e
singur. Nu are imaginea prieteniei i folosete oamenii
din jurul lui doar pentru sine, ca mijloace. Suprema
incontient este faptul de a nu fi contient de sine.
Un punct de vedere deosebit de sintetic este formulat de
Traian Gnju, n lucrarea propus n cadrul bibliografiei:
Prima distinctie care se cere operat pentru a defini
subiectul moral este aceea c el este o contiint.
A doua distinctie evoc premisa obiectiv, fundamental a
demersului individual de realizare moral, si anume
existenta colectivittii umane.
A treia distinctie vizeaz elementele componente ale
subiectului, care sunt mentalittile, convingerile,
conceptiile, vointa i faptele. Dup cum se structureaz
aceste elemente ntr-o constiint sau alta, avem tipurile de
subiecti morali: individualitatea, compus din
mentalitti, voint si fapte; personalitatea, alctuit din
convingeri, voint si fapte; exemplaritatea simbolic,
format din conceptii, voint si fapte. (1, p.26)
35
Din cea de-a treia distinctie formulat de T. Gnju rezult un
fapt ce trebuie subliniat: Pozitia omului fat de morala social
depinde de istoria cultural a acestuia. Trecerea de la mentalitti la
convingeri si apoi la conceptii morale presupune un proces continuu
de perfectionare si autoperfectionare cultural si moral. Unii oameni
vor rmne pentru totdeauna la nivelul mentalittilor, altii se vor
ridica la nivelul convingerilor, n timp ce o parte din ei, probabil nu
multi, vor atinge statutul exemplarittii simbolice prin conceptii.
O caracteristic deosebit care trebuie s fie prezent n
subiectul constient, pentru a fi considerat un subiect moral, este
vointa liber. Ea a fost postulat pentru prima dat de Kant, apoi
nterpretat n felurite moduri de ctre filosofii postkantieni. Dintre
acestia este suficient s-i amintim pe Schopenhauer, autorul celebrei
lucrri Lumea ca voint si reprezentare, sau pe Nietzsche,
teoreticianul vointei de putere si al supraomului, ca produs al
acesteia. Este evident faptul c cei doi filosofi amintiti au npins
autonomia vointei pn la limite extreme, propunnd modele morale
inoperabile. La fel stau lucrurile cu filosofii existentialisti, pentru
care vointa liber determin condamnarea la libertate a omului si
transformarea vietii lui n una lipsit de repere si, n consecint, de
sens.
n pofida acestor interpretri, libertatea vointei este o conditie
a siturii subiectului n mediul moral . Titlul personal prin care
recunoastem din start realitatea subiectului moral spune Traian
Gnju d expresie motivatiei si finalittii faptelor acestuia,
decurgnd din independenta vointei lui, din libertatea asigurat fat
de alte vointe. (1, p. 11) Numai o voint liber si poate asuma
constient moralitatea social. Numai o voint liber poate cpta
statutul permanentei n comportamentul moral. Numai o voint liber
poate pune moralitatea mai presus de orice interes strin acesteia.

2.2. Valoarea moral
Marea diversitate de curente axiologice nu ne permit s dm,
cu certitudine, o definitie a valorii morale. De altfel, asa cum este
recunoscut de axiologie, valoarea, n genere, are statutul
ireductibilittii la un gen proxim, fapt pentru care putem, cel mult, s
36
recunoastem caracterele valorii n sistemele de valori sau n genurile
valorice sau putem determina modul n care aceasta se instituie.
Din acest punct de vedere, valoarea moral este produsul
unui acord de apreciere, de acceptare sau respingere a unei realitti
umane sau a unor deziderate legate de convietuirea uman i de
scopurile vietii.
Tudor Ctineanu consider valoarea moral acea realitate
sau acea component a realittii component obiectiv, inerent
actelor umane si realittilor umane pe care oamenii o reflect
spontan-reflexiv n ipostaza de calitate si o recomand ca nsusire
(9, p.177), iar Marietta C. Moraru o consider expresia n plan
obiectiv si subiectiv a unui nou tip de necesitate, de manifestare a
obiectivului, descoperit n praxis si ntrit constient si astfel devenit
<<reper>> n spiritualitate, ca sens profund al umanului (14, p.
10)
Fr a da o definitie valorii morale, Tudor Vianu, folosind
schema proprie a sistemului de valori, stabileste principalele trsturi
ale valorilor morale :
Sunt valori personale; suportul lor este totdeauna o
persoan (persoana, nu fapta reprezint o valoare; fapta
bun a unui imoral nu este moral).
Suportul valorilor morale este ntotdeauna de natur
spiritual.
Sunt valori aderente; ele tin de personalitate si nu pot fi
concepute n afara acesteia.
Sunt scopuri ale vietii si niciodat mijloace; fapta pretins
moral, svrsit n alte scopuri, devine imoral.
Dimpotriv, sacrificarea altor valori pentru valoarea
moral este legitim din punct de vedere moral si
ncurajat. Singurele recompense pentru realizarea valorii
morale sunt recunoaterea opiniei publice si sentimentul
de chatarsis.
Se consolideaz, prin simplul fapt c ader la o persoan
si devin mod de a fi al acelei persoane (15, p. 163)
nc de la Immanuel Kant, apoi de la L. Lavelle, avem
cristalizat ideea c valoarea moral nu se poate defini numai prin
37
ceea ce este de iubit, ci i prin ceea ce este demn de a fi iubit, oricare
ar fi rolul sentimentului chemat s o aprecieze pentru a o recunoate
ca valoare (cf. 16, p.107). Statutul demnittii valorii morale
exprim, de fapt, necesitatea ntelegerii acesteia ca produs al
consolidrii si cizelrii aprecierilor valorice n intersubiectivitate, n
nterculturalitate. Cu un amendament, ns: asa cum apreciam n
lucrarea Autoritate si deontologie, orice transfer de sisteme
valorice morale de la o comunitate social la alta, fcut cu prea mare
insistent si cu prea mare rapiditate, poate deveni un factor
perturbator, chiar distructiv. Disparitia unor civilizatii (egiptean,
mayas, atzec) are, indiscutabil, si o premis de ordin moral: nimic
nu distruge mai temeinic si mai rapid o cultur, dect nlocuirea
obisnuintelor, a obiceiurilor, a regulilor constituite, ntr-un cuvnt, a
universului moral propriu. Aceasta, ntruct disparitia valorilor
morale nseamn disparitia unor <<scopuri ale vietii>> (Tudor
Vianu). (16, p. 108)

2.3. Norma moral
Privind schema general a moralei sociale si analiznd
literatura etic referitoare la domeniul general al moralittii,
constatm un fapt care tine si de evident: normele morale sunt
centrul de greutate al moralei, att prin raportare la ceea ce este
observabil n viata moral, ct si prin luarea n considerare a temelor
filosofice majoritare. n contactul nemijlocit cu subiectul moral,
norma este cea care asigur conformitatea cu un anumit sistem
moral.
Statutul normelor morale n interiorul universului existentei
umane este bine cunoscut. Pornind de la acceptiunea dat de Tudor
Ctineanu valorii morale, aceea potrivit creia aceasta este acea
realitate sau acea component a realittii component obiectiv -
inerent actelor umane si relatiilor umane pe care oamenii o reflect
spontan-reflexiv n ipostaza de calitate si o recomand ca nsuire,
(9, p. 190) putem aprecia norma moral ca fiind tocmai
recomandarea fcut oamenilor pentru a adera apreciativ, actional si
comportamental la o anumit valoare moral.
38
Asadar, ntre normele si valorile morale exist o strns
unitate. Norma moral este forma prescriptiv a valorii morale. Prin
norm, valoarea trece din momentul evaluativ n cel actional, astfel
nct putem considera c morala social se instituie n cadrul unui
mecanism functional ale crui repere sunt valoarea, norma, actiunea.
nsusi fondatorul axiologiei moderne, Windelband, sublinia c
valorile culturii si gsesc realizarea lor n natur n clipa n care
constiinta omului recunoaste n aceste valori nite norme sau
imperative pentru viat. Raportarea constiintei omului, n activitatea
ei, la aceste norme este denumit de Windelband judecat
axiologic, deosebit de cea teoretic. (cf. 14, p. 16)
Scopul ultim al valorilor morale nu poate fi altul dect acela
de a directiona activitatea oamenilor si a colectivittilor n
conformitate cu binele moral. Marietta C. Moraru sustine, n acest
sens, c norma moral apare ca un fel de mediere ntre scopul moral
si actiunea moral si c n norme valoarea moral functioneaz
structurnd cel mai direct fuziunea dintre valoare ca cerint moral
virtual si actiunea precis care o indic spre realizare (14, p. 140-
141)
Relatiile de interdeterminare dintre norm si valoarea moral
sunt deosebit de complexe. Norma are ca nucleu conceptual
valoarea spune Tudor Ctineanu, n timp ce Petre Andrei, cutnd
criteriul valorii morale este de prere c criteriul dup care judecm
o fapt drept moral sau imoral este conformitatea cu o porunc, cu
o lege, care permite sau opreste svrsirea unei actiuni. (cf. 16,
p.109)
Considerm c raportul de preeminent, de determinare dintre
norm si valoarea moral este inteligibil doar sub aspect doctrinar, el
fiind rezolvat diferit n doctrinele descriptiviste n raport cu cele
normativiste, realitatea moral la care se raporteaz teoreticienii fiind
diferit doar sub aspect istoric.
Istoria eticii este marcat de evolutii specifice ale demersului
teoretic, att pe componentele sale descriptiv si explicativ, ct si pe
cea normativ. Asa cum remarc numerosi autori de filosofie a
moralei, componenta normativ a eticii a fost, cel putin din
perspectiv istoric, preponderent, astfel nct se poate aprecia c
39
sub acest aspect normele morale sunt cele care, n diferite epoci
istorice, au generat o anumit realitate moral.
ncepturile se regsesc n elemente de protoetic subsumate
unor opere de factur religioas sau cu scop de reglementare social
(scrierile vedice, Perceptele lui Confucius, Codul lui Hammurapi
etc.). O sistematizare cu pretentii de autonomizare n sfera eticii, dar
cu aceleasi accente pe normativitatea moral identificm n operele
filosofilor antici (Platon, Aristotel, filosofii stoici). Epoca medieval
este marcat, n lumea crestin, de o revenire n fort a moralei
religioase prin statuarea perceptelor negative ale Vechiului
Testament, alturi de cele cuprinse n Noul Testament, ca norme
morale universale si obligatorii, impuse n asociere cu represiunea.
Culmea normativittii n etic a fost atins de Immanuel Kant, cel
care a dat normei morale statutul de lege universal si care a redus
ideea de moralitate la efortul de a regla comportamentul uman
potrivit acestei legi. Legea moral nu poate influenta activitatea
noastr dect cu ajutorul virtutii, care, dup Kant, e puterea de a
rezista la orice tentatii care ne-ar mpiedica s respectm aceast
lege. Cel care duce lupta mpotriva a tot ce-i poate abate vointa de la
legea moral, e un om virtuos. Constatarea apartine lui G. G.
Antonescu, ea prilejuindu-i concluzia potrivit creia aceast
notiune, pe care si-o formeaz Kant despre virtute, l duce la un
purism moral excesiv (cf. 16, p.110)
n perioadele amintite, demersurile descriptive si cele
explicative nu au fost total absente. Ele au fost, ns, subordonate
normativului, n ordinea unor necesare justificri. Adesea, ns,
asemenea justificri fortau granitele realittii sau ale logicii, ori
dezvoltau demersurile explicative n plan speculativ. Unii autori
consider chiar definitorie, pentru cazurile amintite, unitatea
normativului cu speculativul.
Literatura filosofic contemporan d o mult mai mare
important realittii morale, fiind preocupat de asezarea normelor
morale pe un fundament explicativ, din care s se degaje nevoia de
afirmare a personalittii autentice a indivizilor. Astzi este de
neconceput fondarea unui sistem de norme morale care s anuleze
libertatea de manifestare a omului. Punnd n centrul preocuprilor
40
fiinta uman, noile cercetri etice caut s stabileasc cu ct mai
mare acuratete stiintific granitele dintre necesitatea cristalizat n
norme si libertatea reclamat de o nou viziune asupra omului.
Deschis, n planul cercetrii sociale, de J. J. Rousseau si
Montesquieu, aceast nou viziune reface echilibrul dintre
momentele descriptiv, explicativ si normativ ale eticii, producnd si
necesara rsturnare: norme derivate din realitatea moral si nu o
realitate moral impus prin norme. O asemenea rsturnare nu poate
fi nteleas ntr-un sens absolut. Problema nu este doar de natura
sensului strict al demersului teoretic n constructia sistemului eticii.
Povestea ntiettii este indubitabil fals, att sub aspect istoric, ct si
logic, ea intrnd pe terenul minat al paradoxului. Nu putem imagina
o realitate moral n afara unui sistem normativ, dup cum nu putem
imagina un sistem normativ care s nu tin seama de realitate. Ceea
ce este ns de luat n considerare este cel de-al treilea reper, adesea
ignorat: sistemul de referint n care opereaz relatia norm moral-
realitate moral.
n cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referint este
unul din care individul este exclus, deci acesta este construit pe
criterii supraindividuale sau chiar extra-umane; n cazul eticilor
descriptiv-explicative, sistemul de referint este centrat pe om, el se
construieste pornind de la realitatea cristalizat n personalitatea
uman. n primul caz, ntrebarea fundamental este ct de perfecte
pot fi fcute normele; n al doilea caz, ntrebarea fundamental este
ct de departe poate merge libertatea uman.
Un aspect esential al ntelegerii modului de actiune al normei
morale este evidentierea specificului relatiei dintre norma moral si
subiectul moral Traian Gnju numeste norma moral form de
disciplinare si orientare social a individului. Principiu de conduit
imediat, derivat din utilitti de ordin social, a cror mplinire asigur
individului un anume prestigiu n fata celorlalti, facilitndu-i
realizarea social. (1, p. 25 )
n primul rnd, asa cum am observat deja, norma moral se
adreseaz unui subiect moral aflat n deplin libertate de a alege. Ea
nu se impune ca un imperativ juridic, ntruct n spatele ei nu exist
nici o fort de constrngere definit ca atare. Instantele de
41
sanctionare specifice moralittii sunt opinia public si propria
constiint, iar formele de represiune moral sunt blamul,
dezaprobarea, izolarea, dojana, respectiv mustrarea de constiint,
prerea de ru, suferinta interioar etc. Toate acestea sunt la
dispozitia liber a individului. El le poate lua n seam, sau pur si
simplu le poate ignora.
n al doilea rnd, normele morale sunt forme particulare de
manifestare a datoriei morale. Subsumate acestei categorii etice cu
rol sintetizator si integrator, normele morale capt un anumit sens,
asimilabil pentru subiectul moral cu perfectiunea moral, cu un
anumit ideal moral.
Idealul moral al datoriei este att de evident, ca determinatie a
moralei, nct n istoria filosofiei s-au nscut adevrate doctrine etice
centrate pe datorie, ncepnd cu eudemonismul antic, si continund cu
etica imperativului categoric a lui Kant, pn la eticile deontologiste
contemporane.

2.4.Aprecierea moral
n structura moralei sociale, rolul aprecierii morale este unul
semnificativ. Ea rezolv una dintre problemele fundamentale ale
moralittii: exprim starea de moralitate a individului si a
colectivittii la un moment dat, n raport cu un sistem al moralei
sociale determinat.
Prin aprecierea moral spune Traian Gnju trebuie s
ntelegem raportarea fat de continutul unui fapt i prin intermediul
acestuia fat de autorul su. Cuprinznd aprobarea sau
dezaprobarea, asentimentul sau respingerea de ctre un individ a
manifestrii morale a unui subiect, aprecierea nu presupune un
simplu <<da>>ori <<nu>>. A confunda aprecierea cu a da sentinte,
cu arbitrajul denot incapacitatea de a-i sesiza specificul. Caracterul
moral al aprecierii const n aceea c ea se efectueaz sub rezerva
unei recomandri, un fel de scrisoare de acreditare social a
subiectului, conferit de individul sau de indivizii, colectivitatea care
si asum functia apreciativ. (1, p. 28-29)
Rezult, din cele de mai sus c pentru a face aprecieri morale
trebuie, mai nti s fii n cunostint de cauz asupra sistemului
42
axiologic-normativ n vigoare n momentul aprecierii, deci s ai
expertiz n domeniu, potrivit limbajului cotidian. Mai rezult
faptul, deloc neglijabil, c pentru a avea legitimitate n a da scrisori
de acreditare moral trebuie s fii tu nsuti o fiint moral autentic.
Este emblematic, n acest sens, sentinta dat de Iisus Christos fat
de cei care intentionau s lapideze pe femeia desfrnat: Cine se
tie fr prihan, s dea primul cu piatra!
n doctrinele etice contemporane problema aprecierii morale
este viu disputat ntre naturalisti si antinaturalisti, ntre emotivisti,
prescriptivisti si proiectivisti, tema dominant fiind aceea a
legitimittii aprecierii morale ca moment constitutiv al moralei. n
timp ce naturalistii si prescriptivistii sustin aceast legitimitate si i
prezint argumentele, antinaturalistii, emotivistii sau proiectivistii
relativizeaz valoarea aprecierii morale, considernd-o fie indiferent,
fie ntmpltoare, fie subiectiv.
n conditiile n care acceptm, ns, morala ca sistem
functional de reglementare a relatiilor interumane, nu putem nega
aprecierii morale rolul de instant critic autentic, cu conditia
existentei unor criterii morale autentice.

2.5. Manifestarea moral
Nimic din ceea ce reprezint structura moralei sociale nu are
finalitate, dac nu lum n considerare modul n care componentele
acesteia se rsfrng n viata indivizilor si a colectivittilor umane. Dar
nu tot ceea ce face omul sau colectivitatea este de natur moral.
Pentru ca un fapt de viat s se situeze pe trmul moralei, el trebuie
s reprezinte punerea n oper a unei valori morale, prin respectarea
unei norme morale. ndeplinirea corect a sarcinilor profesionale nu
este, n sine, un act moral. Dac, ns, se poate dovedi c acest act
este rezultatul unui simt al datoriei caracteristic persoanei, atunci el
capt statutul de fapt moral. Dimpotriv, dac se dovedeste c faptul
s-a produs pentru evitarea unei pedepse sau pentru obtinerea unei
recompense, atunci faptul iese de sub incidenta moralei. A te situa n
cmpul moralei nseamn a o face cu intentie moral. Traian Gnju
consider c fapta moral reprezint unitatea dintre intentie si
comportament n sensul armoniei lor. Aceeasi expresie
43
comportamental, mai spune autorul, poate corespunde unor intentii
diferite. El conchide c ntotdeauna cauzele care determin faptul
moral comport interioritate, si gsesc ntemeierea n intimitatea
subiectului (1, p. 26-27)
nchiznd cercul caracterizrilor asupra componentelor
moralei sociale, revenim la prima component, cu urmtoarea
precizare: totul, n lumea moral, se nvrte n jurul subiectului
moral. Dimensiunea moral a acestuia este deopotriv dat de cea
normativ, de cea axiologic, de cea apreciativ sau actional. Omul
nsusi este o unitate a celor patru componente, care-l definesc si-l
diferentiaz n univers.

Bibliografie:
10. Traian Gnju, Lumea moral, vol.1, Editura
Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1982.
11. O.G. Drobnitki, Notiunea de moral, Partea I si a
II-a, Editura Stiintific si Enciclopedic,
Bucuresti, 1981
12. Bernard Williams, Introducere n etic, Editura
Alternative, 1993, p. 80-87.
13. Valorile i adevrul moral, Selectie, traducere si
note de Valentin Muresans Editura Alternative,
1995.
14. Nicolae Bellu, Morala n existenta uman, Editura
Politic, Bucuresti, 1989.
15. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.
16. Teorii ale drepttii, Editie ngrijit de Adrian
Miroiu, Editura Alternative, 1996.
17. A. Macintyre, Tratat de moral. Dup virtute,
Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.
18. T. Ctineanu, Elemente de etic, vol. I, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85.
19. V. Macoviciuc, Probleme de etic, n Filosofie,
manual pentru licee i coli normale, Editura
Didactic si pedagogic R.A., 1992, p. 207-223.
44
20. Didier J ulia, Dictionar de filosofie, Editura
Univers Enciclopedic, Bucuresti, .
21. Dictionar de filosofie, Editura Politic, Bucuresti,
1978, p. 473-474
22. Immanuel Kant, Critica ratiunii practice, Editura
Stiintific, Bucuresti, 1972.
23. Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura
Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1976.
24. Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii, Editura
Eminescu, Bucuresti, 1982, p. 97-100.
25. C. Lazr, Autoritate i deontologie, Editura
Licorna, 1999, p. 103-117




















III. CATEGORIILE ETICII

45
n conformitate cu natura epistemologic a eticii, demersul
etic este un demers sintetic si conceptualizat, finalizat prin
elaborarea unui sistem de categorii proprii, cu un continut specific.
Logic, (gr. kategorein = a afirma) categoriile sunt notiunile
cu cea mai larg sfer de cuprindere; ele exprim determinri de
ordinul maxim de generalitate, fiind genuri limit, indefinisabile;
definirea lor se face prin descriere, analogie, opozitie sau enumerare;
ele fundamenteaz si explic notiunile unei clase.
Filosofic, categoriile sunt un sistem conceptual ce reprezint
arhitectura unei conceptii filosofice; punctul de vedere filosofic este
mai putin riguros dect cel logic, acceptnd notiuni cu grade diferite
de generalitate, unele chiar n raport de subordonare.

1. Natura, esen(a yi con(inutul sistemului categorial al
eticii

1.1.Geneza i continutul sistemului categorial al eticii
Din punctul de vedere al eticii, sistemul categorial al eticii
este un sistem unitar de notiuni prin intermediul crora se retin i se
exprim particularittile imperative ale raporturilor interumane din
perspectiv moral.
Sistemul categorial al eticii este rezultatul gruprii sale n
jurul unei categorii centrale: BINELE. Sursa acestei categorii este
proiectarea gndirii umane asupra sensului existentei sub multiple
aspecte. Din aceast proiectie, gndirea uman a decantat cel putin
trei categorii fundamentale, care caracterizeaz umanitatea n
ncercarea ei de a-si asigura perenitatea:
ADEVRUL categorie suprem a cunoasterii.
FRUMOSUL categorie suprem estetic.
BINELE categorie suprem moral.
Aceste trei categorii au reprezentat miezul discursului
filosofic al antichittii, ndeosebi la marii gnditori ai antichittii
grecesti, Socrate, Platon si Aristotel si au rmas permanente ale
temelor filosofiei, pn astzi.
46
Determinarea naturii, esentei si continutului binelui
presupune investigarea sferei vietii morale si desprinderea, pe aceast
baz, a problematicii fundamentale eticii:
Necesitatea si libertatea moral.
Idealul si realitatea moral.
Sensul vietii morale, ca sens al vietii, n general.
Aceast problematic, transpus n investigatie teoretic,
determin constituirea categoriilor eticii, avnd drept categorie de
referint, BINELE.
Alturi de aceast categorie si subordonate ei stau celelalte
categorii, pe care le vom grupa dup afinittile de semnificatii si
rang, astfel:
1. Categorii ale sentimentului moral: sensul vietii,
libertatea, fericirea, dreptatea etc.
2. Categorii ale aprecierii morale: virtutea moral,
demnitatea, onoarea, cinstea, sinceritatea, modestia etc.
3. Categorii ale normativittii morale: datoria,
responsabilitatea, deontologia etc.
Gruparea de mai sus nu este una exhaustiv, dup cum nu
sunt nici enumerrile. Sistemul categorial al eticii fiind un sistem
deschis, trecerea n rndul acestuia a unor categorii de granit, cum
sunt curajul, cumptarea, rbdarea, caritatea, loialitatea,
ntelepciunea etc. este dependent de optiunea cercettorilor, de
msura n care acestia fixeaz nivelul exigentelor conceptuale. Ceea
ce este ns de acceptat este c morala, asa cum am precizat n cursul
anterior, are deschideri si influente deosebit de profunde si sensibile
la interpretare spre toate domeniile umanului.

1.2. Particularittile sistemului categorial al eticii
Identificarea unor particularitti ale categoriilor etice ne ajut
s ntelegem multiplele valente ale acestora, ale eticii ca stiint si ale
moralei ca domeniu al umanului.
Caracterul tridimensional : gnoseologic axiologic
normativ. Categoriile eticii sunt obiect al cunoaterii tiintifice, sunt
obiect al aprecierii, dar si obiect al reglementrii, ntre cele trei
dimensiuni fiind o strns interdependent. Nu putem concepe lumea
47
moral dect ca o lume a valorilor, n baza crora se instituie
principiile si normele morale, ca sistem diriguitor al
comportamentului.
Caracterul polar, antinomic. Aceast caracteristic rezult
din polaritatea valorilor, n genere, valorii atasndu-i-se, inevitabil,
dup T. Vianu, nonvaloarea sau, dup H. Rikert, valorii pozitive
atasndu-i-se valoarea negativ. Semnificatia celor dou puncte de
vedere este important, deoarece, dac acceptm punctul de vedere al
lui T. Vianu, atunci nonvalorile nu apartin lumii valorilor, deci
polaritatea este doar una de asociere, n timp ce dac acceptm
punctul de vedere al lui H. Rikert, atunci polaritatea este proprie
lumii valorilor, care cuprinde deopotriv valoarea pozitiv (binele) si
valoarea negativ (rul). ntruct aici vorbim de categorii si nu de
manifestrile concrete ale acestora, considerm c punctul de vedere
al lui H. Rikert este de acceptat.
Caracterul ierarhic. Este indiscutabil faptul c binele si rul
reprezint cuplul categorial de referint n etic. Sub cupola acestuia
reprezentm toate celelalte categorii. Grupndu-le dup un anumit
criteriu, vom descoperi c si n interiorul unor clase de categorii se
poate institui o ierarhie. Astfel, sensul vietii cuprinde fericirea,
datoria cuprinde responsabilitatea, virtutea cuprinde onoarea s.a.m.d.
Caracterul social i istoric. Relatia abstract-concret n
instituirea categoriilor eticii este una particular. Toate categoriile
eticii au ca referential concret omul si societatea. Datoria, onoarea,
cinstea etc. nu pot fi detasate de om si societate. Ele sunt impuse de
colectivitate individului, n afara oricrei conceptualizri, iar
aducerea lor n planul cunoasterii este un fapt secundar. Aceast
caracteristic este cea care i determin pe unii filosofi s considere
valorile morale ca unele exterioare constiintei, exterioare lumii
sensibile (Kant si neokantienii de la Baden, Hegel, Max Scheler, N.
Hartmann, R. La Senne, L. Lavelle s.a.). Istoricitatea categoriilor
eticii este una mai degrab legat de modul n care acestea se
materializeaz prin asociere cu lumea real, dect una de natur
conceptual.

1.3. Functiile categoriilor etice
48
Sistemul categorial al eticii este produsul maturizrii acestei
stiinte, att sub aspectul demnittii filosofice, ct si sub aspectul
functionalittii sale sociale. De aici rezult si influenta pe care
categoriile eticii, prin maturizarea pe care au cptat-o ndeosebi sub
aspectul semnificatiilor, o exercit asupra randamentului social al
moralei. Principalele functii ale categoriilor eticii sunt urmtoarele:
Functia cognitiv. Categoriile etice sunt instrumente cu care
se opereaz n procesul transmiterii valorilor si normelor morale,
precum si n procesul educatiei morale formale, nonformale sau
informale. Ele sunt nume pentru valori, norme, comportamente,
aprecieri. Asa cum observ I. Grigoras, nc Socrate si Platon
conditionau fiinta (mplinirea) binelui de cunoasterea acestuia, ceea
ce pe ultimul (Platon) l-a determinat s compare cunoasterea binelui
cu lumina soarelui (2, p. 81)
Functia de generalizare. Categoriile etice ofer modele
optime pentru conduita si actiunea uman, continutul lor exprimnd
ntotdeauna deziderativul pur, perceput ca ideal de viat.
Functia apreciativ. Cu ajutorul lor se evalueaz judecti,
fapte, atitudini, se acord recompense si sanctiuni.
Functia proiectiv-constructiv. Prin continutul lor teoretic,
categoriile indic sensul perfectibilittii morale, gradul de moralitate
de atins, idealul de urmat, mijloacele de punere n valoare a
potentelor morale ale subiectului.
Este de retinut faptul c, desi au o expresie valoric, este
gresit s identificm categoriile etice cu valorile etice. Categoriile
sunt, asa cum am precizat, nume pentru valori si nu valorile, nsele.
Faptul este remarcat de I. Grigoras, care face distinctie ntre
statutul metafizic si cel axiologic al conceptelor morale. (2, p. 80)

2.Dialectica binelui yi rului

n istoria filosofiei despre om nu este categorie filosofic mai
bttorit dect binele. Perceput ca sens si realizabilitate a fiintei
umane, n genere, binele reprezint termenul laudativ general al
judectilor de apreciere" aplicndu-se trecutului i viitorului,
contientului i incontientului, voluntarului i involuntarului (A.
49
Lalande, cf. 3, p. 61) , termenul cu care omul si umanitatea exprim
concordanta lumii cu un criteriu propriu, raportat la o interpretare
proprie despre sine . n acelasi timp, rul reprezint, logic i
ontologic, opusul binelui, cu toate determinatiile care decurg din
aceast opozitie.

2.1. Continutul i semnificatia binelui moral
Binele, n genere, poate fi conceput n felurite moduri, asa
cum anticipam n caracterizarea categoriilor etice.
Exist un bine logic, identificat cu corectitudinea logic, cu
validitatea, ca acord ntre regulile logice si actul rational al
individului. Spunem despre cineva c a rezolvat bine o problem, c
este bine cum rationeaz, c solutia este cea bun. Binele, aici, nu se
confund cu adevrul; el exprim doar calificarea valoric a cii de
ajungere la adevr.
Exist un bine general-uman, ca acord ntre determinatiile
reale ale lucrurilor, situatiilor, nsusirilor, faptelor si aprecierilor si
comandamentele umane corespondente. Iat enumerarea fcut, n
acest sens, de Carmen Cozma: sntate, liniste, pace, bogtie,
plcere, multumire, avantaj, succes, folos, plintate, bunstare,
fericire; ceea ce este prielnic, potrivit, confortabil, agreabil,
convenabil, natural, frumos, apt, fidel, benign, adevrat, corect,
drept/ndrepttit etc. (3, p. 61) Prezenta, n aceast enumerare, de
altfel deosebit de sugestiv, a unor expresii logice ale binelui, precum
si a unor determinatii epistemice, indiferente n raport cu binele,
cum este adevrul tine, credem, de insistenta pe o acceptie a binelui
la nivelul simtului comun si nu pe una riguros stiintific.
Exist un bine filosofic-ontologic, nteles ca determinant
absolut al existentei, ca fundament al oricrei filosofii. Descoperim o
astfel de interpretare n cazul filosofiei platonice sau n cazul
axiologilor obiectivisti, reprezentati ndeosebi de filosofii Scolii
neokantiene de la Baden (Windelband, Rikert).
Exist, n fine, un bine moral, care exprim moralitatea
dezirabil, ceea ce corespunde valorilor i normelor specifice unei
morale sociale determinate. Este acceptia binelui care face obiectul
de preocupri al eticii si de care ne vom ocupa n cele ce urmeaz.
50
n Dictionarul limbii filosofice Franta 1962, Paul
Foulqui prezint una dintre cele mai complete si mai interesante
definitii ale binelui moral:
Ceea ce este conform normei sau idealului
moralittii i care, prin urmare, merit aprobarea
unei contiinte drepte i trebuie s fie cutat pentru el
nsui, independent de utilitatea sa, dar a crui
posesiune poate singur procura fericirea veritabil
Aceasta este o definitie care cuprinde, n esent,
particularittile binelui ca valoare central a eticii:
Este un deziderat universal al vietii morale, nsusi idealul
moralittii.
Este o valoare-scop (T. Vianu), merit a fi promovat pentru el
nsusi, n afara oricrei alte motivatii utilitariste. (I. Kant: s nu
privim niciodat omul ca mijloc, ci ntotdeauna ca scop).
Este ordonator pentru celelalte valori morale, ca principiu
diriguitor al moralittii.
Pentru nfptuirea binelui, normativitatea moral cuprinde trei
sensuri complementare (I. Grigoras):
- S faci binele
- S nu faci rul
- S repari rul comis din diferite cauze (2, p. 89)
Se instituie n viata moral ca gradualitate . Citndu-l pe Hegel
(cel mai mare inamic al binelui este mai binele), I. Grigoras
observ importanta acestei particularitti, promovnd ideea c
binele se instituie autentic numai prin aspiratii mereu
superioare. Autorul propune, n acest sens, si un principiu
superior al binelui: Principiul celui mai bun lucru de fcut.
(2, p. 88-89)

2.2. Modele filosofice ale binelui moral
n istoria filosofiei exist numeroase modalitti de a concepe
binele moral. Sistematizarea pe care o adoptm n prezentarea acestor
modalitti apartine lui Carmen Cosma. (3, p.62-74)
Binele cunoatere identificat n filosofia lui Socrate
(ajunge s cunoastem binele pentru a-l nfptui), a lui Protagoras
51
(virtutea poate fi nvtat), iar mai trziu a lui Spinoza (care
trateaz binele si rul n raport cu exigentele ratiunii)
Binele fericire / eudaimonia , considerat, astfel, de Aristotel, si de
reprezentantii Scolii cinice (Antistene, Diogene).
Binele plcere, (hedone) promovat de reprezentantii Scolii
cireniace (Aristip din Cirene), si, ntr-o variant intermediar ntre
hedonism si eudemonism, de Epicureism ( plcerea nseamn
ntelepciunea si prietenia, temperanta, justitia, curajul)
Binele moral ca bine suprem Am vzut, deja, c unul dintre
primii teoreticieni ai binelui, Platon, identific binele moral cu fapta
svrsit n conformitate cu un criteriu extrasensibil, care este
Binele suprem; ideea este preluat de stoici, care consider binele
suprem ca fiind conformitatea cu ordinea naturii, iar mai trziu de
Kant, pentru care binele suveran este obiectul ce ar satisface
ntreaga facultate de a dori a fiintelor rationale
Binele absolut , identificat cu divinitatea de Plotin, sfintii
printi, Toma dAquino, iar mai trziu pus de Hegel n corespondent
cu libertatea. El consider c binele este libertatea realizat, scopul
final absolut al lumii. (cf. 3, p. 68) Ideea este reluat si n filosofia
contemporan: Alsdair MacIntyre se pronunt pentru un bine
suprem ce transcende formele particulare de viat, n sensul
autorittii unui drept natural universal sau divin. ( cf. 3. P. 69)
Binele interes, folos, utilitate promovat de J. Locke, Th.
Hobbes, J. Bentham, J.S. Mill, dHolbach., reprezentantii
pragmatismului (W. James, J. Dewey).
Un model aparte este cel promovat de scoala intentionalist
(Brentano), care consider binele ca realitate intentional, sau
de scoala fenomenologic (Huserl, Scheler, Hartmann) care
absolutizeaz rolul sentimentelor n determinarea binelui moral.

2.3.Binele i rul
Rul poate fi interpretat n mai multe feluri: rul generic, rul
ca rutate uman, rul moral.
Rul generic semnific tot ceea ce duneaz, insatisface,
creaz suferint, tulbur ori frneaz (mpiedic) evolutia normal a
vietii si activittii individuale sau colective a oamenilor (2, p. 94)
52
Rul ca rutate uman este nsusirea omului care urste.
Exist oameni ri din fire si oameni ri de la natur. Adesea oamenii
ri de la natur sunt produsul unor malformatii psihofiziologice,
genetice (criminali, tlhari, violatori, pedofili etc), ei fiind
nerecuperabili pe calea educatiei. Dimpotriv, rutatea din fire are,
totusi, teoretic lecuire, ea constnd n recuperare moral pe calea
educatiei, drept pentru care rutatea din fire este vinovat.
Rul moral este, dup Leibnitz, o specie a rului generic,
alturi de rul metafizic si cel fizic. (Rul metafizic const n simpla
imperfectiune, rul fizic n suferint, iar rul moral n pcat). (cf.
2, p.95)
Rul moral este expresia opozitiei, n atitudini i fapte, fat
de valorile i normele morale ale unei colectivitti. Ca si binele, rul
se manifest prin trei modalitti:
S faci rul
S nu faci binele
S nu repari rul comis din diferite cauze.
O problem viu disputat n etic este aceea a responsabilittii
omului pentru faptele sale rele. Din punctul de vedere al moralei
laice, problema este disputat n strns legtur cu acceptarea sau
respingerea ideii de destin, necesitate, ntmplare, noroc etc.
Punctele de vedere ale moralei religioase au determinat o vie
disput. Ea este legat de cel putin trei probleme doctrinare
religioase:
Atotputernicia lui Dumnezeu
Buntatea sau rutatea lui Dumnezeu
Libertatea si responsabilitatea omului n fata lui
Dumnezeu (liberul arbitru).
ntruct problema este una de factur strict religioas,
considerm c disputa n jurul acesteia nu intereseaz n mod
deosebit scopurile prezentului curs.

Conceptual si practic, binele st ntotdeauna alturi de ru.
Conceptual, n sensul polarittii enuntate a categoriilor eticii,
astfel nct oricrei valori etice i putem determina antivaloarea
corespondent, cu statut axiologic, nu numai logic. Binelui i
53
corespunde rul, n toate determinatiile sale derivate : onoare-
dezonoare, demn-nedemn, cinste-necinste etc.
Practic, urmrind binele, adesea omul face rul, uneori chiar
constient. Explicatia const n natura dual a fiintei umane: biologic
si moral. Biologicul nu se opune, cu necesitate, moralului, dar
adesea biologicul dicteaz faptele noastre mpotriva binelui. S-au dat
mai multe explicatii asupra antinomiei ntre constiinta binelui si
fapta rea (2, p. 90).
Anticii adepti ai binelui-cunoastere acuzau ignoranta, faptul
necunoasterii diferentei dintre bine si ru (Socrate). Ei nu pot
explica, ns, de ce facem uneori ru, stiind ce e binele si chiar
dorindu-l. Explicatia const tocmai n slbiciunea moral a fiintei
umane, care ispiteste pe om spre satisfacerea plcerilor refuzate
moral, dar dorite biologic. I. Grigoras citeaz, n acest sens, din
Metamorfozele lui Ovidiu, ca model al triumfului slbiciunii de
caracter asupra inteligentei si simtului moral sau pe Sf. Ap. Pavel, ca
model al antinomiei dintre voint si fapt. (2, p. 91)
Ca si binele, rul este gradual. Nu orice ru este ru n mod
absolut. Gradualitatea rului este de aceeasi natur cu gradualitatea
binelui, iar dup unii filosofi, chiar n unitate dialectic cu binele.
Astfel, mai putin binele poate fi interpretat ca ru, dup cum mai
putin rul poate fi interpretat ca bine, dup mprejurri.
Considerm, interesant punctul de vedere al Mariettei C.
Moraru cu privire la problema devalorizrii morale. Termenul este
actualizat de autoare dup punctul de vedere al lui Max Scheler cu
privire la resentiment. resentimentul este o autointoxicatie psihic,
care are cauze si consecinte bine determinate. El este o atutidine
psihic posibil, care se naste datorit unei nerealizri sistematice a
unor descrcri ale anumitor emotii si afecte, care n sine sunt
normale si apartin naturii umane si care au drept consecint o
anumit atitudine de durat fat de tipuri determinate de false valori
si fat de judectile de valoare care le corespund (cf. 9, p. 101-102)
Pornind de pe aceast baz explicativ, se explic
devalorizarea moral ca produs negativ al concurentei dintre
dorintele, trebuintele si sentimentele unui prezent valoric subiectiv
imperfect dar comod prin echilibrul autoestimativ al forului su
54
interior ce este, n general structurat si pe legea minimului effort si
nevoia de a depsi prezentul dat a ceea ce este subiectul (9. P. 100).
Se invoc, aici, una dintre cele mai frecvente si aparent
nevinovate"cauze ale devalorizrii morale ca mentinere n
mediocritate si suficient: tendinta omului cu slab educatie moral
de a abdica de la comandamentele morale nalte ca efect al
instinctului biologic de conservare.
Totodat, definitia resentimentului oferit de Max Scheler
deschide o problem de mare important psihopedagogic:
acumularea de tensiuni si esecuri determin o dramatic schimbare
de roluri ntre bine si ru: binele devine ru, iar rul, desi initial este
recunoscut, i se deturneaz sensul, pentru a echilibra lipsa de
satisfactie.
Rezult, indubitabil, c binele i rul sunt, n ultim instant,
coexistente n om ca potentialitate. Depinde de mediul educational
moral ca omul s prefere binele autentic, s prefere mai binele, s
prefere cel mai mare bine posibil, sau s cad n pcatul
resentimentului, metamorfoznd rul n bine si actul imoral n fapt
moral autentic.

Bibliografie:
1. T. Ctineanu, Elemente de etic, vol. I, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1982, p.30-31, 283-300
2. Ioan Grigoras, Probleme de etic, Editura Universittii
Al. I. Cuza, Iasi, 1999, p. 80-101.
3. Carmen Cozma, Elemente de etic si deontologie, Editura
Universittii Al. I. Cuza, Iasi, 1997, p.59-87.
4. Bernard Williams, Introducere n etic, Editura
Alternative, 1993, p. 48-62
5. Valorile i adevrul moral, Selectie, traducere si note de
Valentin Muresans Editura Alternative, 1995, p. 90-108
6. Nicolae Bellu, Morala n existenta uman, Editura
Politic, Bucuresti, 1989, p. 94-104.
7. Nikolai Losski, Conditiile binelui absolut, Editura
Humanitas, 1997, p. 69-83.
55
8. Immanuel Kant, ntemeierea metafizicii moravurilor,
Editura Stiintific, Bucuresti, 1972, p. 24-51, 72-74
9. Marietta C. Moraru, Valoare i etos, Editura Stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1976, p. 133-140
10. Dictionar de filosofie, Editura Politic, Bucuresti, 1978,
p. 73-74



























IV . PROGRESUL MORAL

56
Progresul moral este o tem etic mai putin analizat, ca
atare, de filosofi dar, asa cum vom vedea n cele ce urmeaz, este o
tem fr de care morala, ca dimensiune fundamental a existentei
umane, nu este pe deplin nteleas si mai ales argumentat pentru cei
care trebuie s o nteleag, s o accepte si s o aplice. Corelat, din
punctul nostru de vedere, cu dou categorii etice de mare profunzime
sensul vietii si idealul moral tema progresului moral capt
substant si este pe deplin ancorat n problematica desvrsirii
morale a personalittii umane.

1. Tema progresului moral n filosofia contemporan

1.1. Idei filosofice cu privire la progresul moral
Esenta problemei progresului moral const n a da rspunsuri
adecvate si argumentate, din punct de vedere etic, la cel putin trei
ntrebri esentiale:
Se poate pune problema progresului n domeniul moralei?
Care este raportul dintre progresul moral si progresul
social?
Este progresul moral un fenomen de continuitate sau de
discontinuitate?
Rspunsul la aceste probleme se regsesc n nteriorul
conceptiilor despre moral, n general, asa cum sunt ele cunoscute n
principalele curente etice.
Concep(iile ra(ionaliste asupra moralei sunt cele care, n
principiu, accept ideea de progres moral, ele diferentiindu-se n
functie de statutul ontic al rationalismului lor:
Cei care aseaz la baza rationalismului ideea creationist
despre existent identific progresul moral cu perfectionarea moral
a insului si a societtii ca apropiere continu de perceptele divine i
ndeprtarea de sine. Iat ce spune, n acest sens, Nicolai Losski:
Voi folosi termenul de <<progres>> n acceptiunea de urcare
progresiv a fiintelor lumii pe treptele desvrsirii, respectiv
realizarea de ctre ele a unor valori tot mai nalte avnd ca scop
apropierea de mprtia Domnului si, ulterior, primirea
ndumnezeirii. (5, p. 286) Autorul citat si exprim ndoiala asupra
57
posibilittii progresului moral al insului sau al omenirii n ordine
pmnteasc, argumentnd cu numeroasele exemple de regres moral
prin care trece lumea n diferitele ei momente istorice: Epoca
noastr a oferit exemple zguduitoare de regres care au subminat
atitudinea optimist fat de istoria pmntean a umanittii. Ne-a fost
dat s fim martorii reinstaurrii torturii n cele mai variate si cumplite
forme; a reaprut institutia ostaticului, au aprut lagrele de
concentrare unde sute de mii de oameni, n majoritatea lor fr nici o
vin, au fost schingiuiti cu slbticie; au aprut ngrdiri umilitoare
n ce priveste libertatea presei si a scrisului literar n genere,
libertatea stiintei, constiintei, amestecul statului n viata familiei cu
scopul educrii copilului n spiritul unor idealuri sociale aberante si
revolttoare pentru constiinta crestinului; cresterea egoismului statal
s-a resimtit n actiuni friznd culmea cinismului si n uneltiri
mpotriva altor state. (5, p.289)
Cei care aseaz la baza rationalismului ideea de ordine
universal obiectiv identific progresul moral cu unitatea
moralitate-cunoatere rational, ca mplinire a cerintelor ordinii
universale. (Socrate, Platon, Seneca, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel
etc.) . Ajunge s cunoastem binele pentru a-l nfptui, spunea
Socrate. Si este un om virtuos spune Seneca dac judecata lui
este limpede si dreapt si dac e adaptat scopului naturii lui. Aceasta
se numeste virtute, aceasta este valoarea moral si unicul bine
omenesc. Iar Descartes, dup ce enumer cele trei maxime morale
fundamentale supunerea fat de legi si obiceiuri; hotrre si
statornicie n a urma prerile foarte sigure; autodisciplinare n raport
cu ordinea lumii concluzioneaz c nu pot face altceva mai bun
dect s-mi folosesc ntreaga viat pentru a-mi cultiva ratiunea si
pentru a nainta ct voi putea mai mult n cunoasterea adevrului
dup metoda pe care mi-o prescrisesem (cf. 8, p. 210)
La polul opus se situeaz concep(iile empiriste, psihologiste,
subiectiviste care fie c neag ideea de moralitate, n ansamblu, fie
c, acceptnd moralitatea ca relatie subiectiv, individual, consider
ideea de progres moral fr sens. Un loc aparte l ocup conceptii
relativ individualizate, aparent detasate de sisteme filosofice de mare
anvergur care, n baza unor analize ale societtii de natur
58
sociologic, economic, tehnologic, ecologic, elaboreaz scenarii
si imagini care definesc regresul moral al societtii si chiar sfrsitul
imanent al moralei. Prezentm, spre exemplificare, punctul de
vedere al lui Schopenhauer, pentru care morala este anulat n
numele egoismului, ruttii i milei, care guverneaz totul, sau pe cel
al lui Nietzsche, teoreticianul supraomului, pentru care
<<progresul>> e o idee modern, altfel zis o idee fals.
Considerm c este de acceptat un punct de vedere
intermediar, care valorific ideile valoroase ale tuturor conceptiilor
filosofice despre progresul moral, pornind de la cteva fapte
incontestabile:

Tema, ca atare, exist, ea fiind obiect de disput
filosofic;
Exist cel putin un domeniu etic n care progresul este
incontestabil: evolutia cantitativ, dar si calitativ a
conceptiilor filosofice despre moral.
Progresul moral poate fi conceput, indiferent de realitatea
acestuia. El poate fi gndit ca evolutie ascendent a
individului la scara vietii lui si a comunittii umane, la
scara istoriei, spre un ideal de moralitate la fel de
inteligibil ca oricare ideal de conformitate a omului cu un
sistem normativ.
Ca realitate a moralittii, sunt evidente, pe segmente ale
timpului istoric, pe zone distincte sociale sau culturale, pe
momente distincte sau pe cazuri concrete ale
individualittii umane momente de regres moral de mai
mare sau mai mic anvergur.
Este de retinut, ns, faptul c morala nssi este gndit,
cel putin la o parte dintre filosofi, ca un imperiu al lui
Trebuie, (Sollen) mai degrab dect unul al lui Este
(Sein). Prin consecint, tema progresului moral, fiind n
interiorul conceptiei despre moral, se va situa n aria de
semnificatii ale aceluiasi Trebuie.
Realizarea lui Trebuie este posibil, iar sub presupozitia
liberttii de alegere, specific uman, ea devine realitate n
59
tot attea variante ale evolutiei moralei cte posibilitti
sunt de constituire a relatiei dintre necesitate, posibilitate,
subiectivitate si realitate n evolutia moralei.
Considerm, prin urmare, c progresul moral este necesar, ca
parte a necesittii perfectibilittii fiintei umane.
Totodat progresul moral este posibil, att n ansamblu, ct si
n diferitele arii ale umanittii, atta timp ct acesta nu presupune
nimic din ceea ce ar fi omeneste imposibil si atta timp ct exist
suficiente exemplaritti umane ale moralittii autentice pentru a
eclipsa acele exemplaritti care neag moralitatea; de altfel, nimic
din ceea ce apartine firii, asa cum am vzut deja, nu este doar bun sau
doar ru. n confruntarea inevitabil dintre bine si ru exist dou
posibilitti: fie nvinge binele (nu definitiv, ci ca tendint) si atunci
asistm la progres moral, fie nvinge rul (tot ca tendint), si atunci
regresul moral este evident. St n puterea oamenilor de a alege
calea, fie c sunt dotati de la natur cu libertatea de alegere, fie c
sunt nzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, nc de la pcatul
originar.

1.2. Continutul i modul de manifestare a progresului moral
n valorosul su Discurs despre moral, Traian Gnju
prezint esenta si indicatorii progresului moral al individului si al
colectivittii. De la nceput mrturisim deplinul acord cu autorul,
drept pentru care sintetizm ideile acestuia, cu unele comentarii.
Sunt de remarcat dou precizri preliminare ale autorului:
Progresul moral si cel individual se ntreptrund, se
influenteaz reciproc, determinant, n ultim instant,
fiind progresul moral al societtii.
Considerm c aceast interdeterminare este mai degrab sub
forma cercului, fiind greu de nchipuit vreo determinare moral n
afara individului.
Progresul moral are o dinamic intern , fiind mai
degrab de natur calitativ dect cantitativ (numrul de
fapte morale sau imorale).
60
Iat principalele criterii pe baza crora, asa cum sustine
autorul, putem sesiza, calcula chiar statistic, ascensiunea sau
decderea moral a unui om sau a unei colectivitti. :
3. La nivel individual:
Substanta cauzelor, calitatea subiectului si obiectului
moral, normele, valorile si idealurile manifestate n
viata concret .
- Trecerea de la mentalitate la convingere si la
conceptie;
- Diminuarea abaterilor de la moral si sporirea
repertoriului de norme morale asumate.
Ridicarea coeficientului de creativitate si idealitate
integrate n structura faptului moral singular si n
sistemul faptelor morale care dau profilul manifestrii
sociale.
- Volumul si calitatea initiativelor asumate si
materializate;
- Exemplaritatea, puterea de rezonant a faptului moral
n spatiul social.

4. La nivel social:
Criteriul normativ: numrul reglementrilor morale
raportat la cele juridice. O crestere a spatiului
reglementat moral n defavoarea celui reglementat
juridic este o dovad a progresului moral.
Remarcm, si aici, tendinta domeniului juridic de a urma
normativitatea moral pas cu pas, ceea ce poate pune sub semnul
ntrebrii autenticitatea acestui criteriu, cu toate c el rmne, cel
putin teoretic, un criteriu justificat. Credem c progresul moral se
identific, aici, mai degrab cu scderea actiunilor juridice efective,
ca factor punitiv administrativ, n favoarea celor morale, ca factor
punitiv al opiniei publice si al propriei constiinte.
Criteriul relational: gradul de solidaritate a indivizilor n
mprejurri care solicit interventia moralizatoare a
colectivittii.
61
Criteriul valoric: apropierea valorilor morale ale unei
comunitti sociale de valorile morale fundamentale ale
umanittii.
Criteriul actional extern: manifestrile morale de care
este capabil comunitatea fat de alte grupuri sociale:
familii, colectivitti teritoriale, nationale etc.
Chiar dac nu este nemijlocit de natura eticului, mai adugm
la lista autorului prezentat mai sus criteriul sociologic, cel mai des
utilizat pentru msurri cantitative n diferite medii sociale. Pe baza
acestui criteriu putem identifica progresul sau regresul moral
utiliznd indicatori statistici cum sunt: criminalitatea, divortialitatea,
numrul copiilor abandonati, consumul de droguri, procentul
atitudinilor favorabile unui fenomen social cu implicatii morale etc.
Maximizarea acestor indicatori semnaleaz momente de criz
moral, dup cum tendintele descresctoare semnaleaz posibile
tendinte de progres moral.

2. Sensul vie(ii yi progresul moral

Este indiscutabil faptul c progresul moral acceptat este
rezultatul unei anumite atitudini morale, teoretice si practice, n fata
vietii. O atitudine care include termenii de ncredere, aspiratie,
optimism, realism, ideal, nltime spiritual etc. O atitudine care este
produsul asumrii constiente, la nivel individual si colectiv, a
sensului vieti.

2.1. Tema sensului vietii n filosofie
n istoria filosofiei problematica sensului vietii a ocupat un
loc important n judectile de valoare ale filosofilor de toate
orientrile.
Considerat o tem general-uman de cea mai mare
profunzime, ntr-un anumit sens nssi problema fundamental a
omului nc din momentul nasterii constiintei de sine a acestuia, ea
vine nu att din experienta teoretic a filosofilor, ct din experienta
vietii umane nssi. Ea este o generalizare a unor ntrebri
tulburtoare cu care omul se deprinde odat cu descoperirea
62
finitudinii vietii si cu care intr n eternitate, fr s aib un rspuns
precis si satisfctor:
Ce este omul?
Care este rostul omului n lume?
De ce moare omul?
Ce rost au toate, dac omul moare?
Ce se ntmpl cu omul dup moarte?
De ce este omul uneori fericit, alteori nefericit?
De ce omul sufer si se bucur?
Ce este binele si rul?
Ce ar trebui s fac omul ca s fie bine? etc.
Filosofii n-au fcut altceva dect s prelucreze aceste
ntrebri si s caute rspunsuri dup modelul constiintei lor
filosofice, precum si s clasifice rspunsurile posibile dup tipurile
fundamentale de atitudine uman n fata existentei.
Una dintre cele mai sintetice interpretri ale universului
ntrebrilor umane asupra existentei a fost dat de Immanuel Kant,
care reduce interogatia omului la trei ntrebri fundamentale:
Ce pot s stiu?
Ce trebuie s fac?
Ce-mi este ngduit s sper?
Pn la Kant, ns, atitudinea uman n fata vietii a fost
teoretizat de numerosi filosofi, ncepnd cu scrierile vedice sau
daoismul chinez, continund cu filosofia antic greac, cu cea
medieval, apoi cu cea clasic.
La rndul lor, ntrebrile kantiene au fost reluate de scolile
filosofice neokantiene sau neohegeliene, au fost acceptate, respinse
sau resemnificate n ntreaga filosofie contemporan, fie pe
componenta axiologic, fie pe cea antropologic si mai ales pe cea
etic. ntruct spatiul rezervat prezentului curs nu permite o analiz
de detaliu asupra tuturor solutiilor filosofice, vom face doar o
caracterizare a tendintelor si orientrilor principale, n dou viziuni
distincte:
A. Viziunea antinomic
63
De-a lungul ntregii istorii a umanittii, asupra sensului vietii
s-au confruntat dou curente de gndire, relativ opuse: pesimismul i
optimismul.
Pesimismul a fost profesat n antichitate ndeosebi de religiile
budist si brahmanist, de autorii tragediilor, dar si n filosofia
cireniacilor, a stoicilor si a fost ridicat, n filosofia contemporan, la
rangul de doctrin filosofic de Schopenhauer sau profesat ca
filosofie de Spengler, de von Hartman sau de filosofii existentialisti.
(9, p.536-537). Potrivit acestui curent, rul, iluzia, suferinta
predomin n lume si fie nu pot fi nlturate, fiindu-i inerente;
nlturarea lor se face fie prin renuntarea la natura omeneasc din
noi, la plcerile lumesti, fie prin abandonarea lumii n favoarea
izolrii, fie prin renuntarea la viat.
Optimismul a fost prezent, ca alternativ teologic n
confucianism si de crestinism, iar pe linie filosofic n cele mai
multe curente filosofice, de la momentul socratic al ntoarcerii
filosofiei spre problematica omului, trecnd prin ruptura umanist a
renasterii (Rabelais, Erasmus), prin optimismul naiv al clasicismului
(Leibnitz) si pn la filosofia contemporan
de factur pragmatic sau marxist.
B. Viziunea stilistic
Analiza sensului vietii din perspectiv stilistic este prezent,
nu att explicit ct implicit, n conceptiile filosofice ale unor mari
filosofi ca W.Friedrich Nietzsche si Lucian Blaga. Esenta acestei
viziuni asupra sensului vietii este nlocuirea solutiilor antinomice cu
tipuri stilistice de viat.
Fcnd analogie cu modelul eroului din poemele grecesti,
Nietzsche prezint spiritul apollinic, al contemplrii senine, rationale
a existentei, al echilibrului, armoniei, unittii, rigorii, clarittii n
gndire, n creatie si faptele de cultur n opozitie cu spiritul
dionisiac, expresie a tendintelor sumbre, irationale si rscolitoare ale
existentei. (11, p. 41)
Lucian Blaga priveste sensul vietii ntr-o viziune stilistic
mult mai complicat, raportat la tipurile stilistice ale timpului ca
orizont al subconstientului: (10, p.87-95)
64
Timpul havuz, orientat spre viitor, caracterizat de
optimism, de preocupare pentru mbogtire continu a
vietii. Sufletul statornicit ntr-un asemenea orizont
temporal gust certitudinea prin nimic demonstrat, dar
nu mai putin trit, c totdeauna clipa urmtoare posed
prin ea nssi semnificatia unei nltri fat de ceea ce este
sau a fost
Timpul cascad, orientat spre trecut, caracterizat,
dimpotriv, de degradare continu a existentei, prin
cdere, devalorizare, decadent. Timpul cascad are
semnificatia unei necurmate ndeprtri n raport cu un
punct initial, investit cu accentul maximei valori
Timpul fluviu, orientat n prezent, caracterizat de curgere
uniform a vietii, de egalitate valoric. Fiecare clip
devine, prin aceasta, scop n sine, deoarece ea cuprinde
totul. Prezentul nu este treapt n slujba viitorului, nici
pervaz de reprivire elegiac asupra trecutului; prezentul
este el nsusi autonom, siesi stpn
Relevanta viziunilor de mai sus pentru ntelegerea sensului
vietii este evident. n ultim instant, ceea ce determin omul la o
anumit atitudine n fata vietii este determinat de ansamblul
factorilor socioculturali n care se naste, trieste si se realizeaz ca
fiint uman. n alegerile sale intervin deopotriv hazardul (nu
alegem cnd, unde si din ce familie ne nastem)si necesitatea (odat
nscuti, ne supunem regulilor sociale) n ordine biologic,
sociologic, istoric si cultural.

2.2. Sensul vietii ca ipotez
Valoarea unei vieti spune Traian Gnju se vede n
ipotezele pe care se cldete. Sensul vie(ii este ipoteza. (8, p. 83)
Aparent mpins spre o rationalitate excesiv filosofic,
afirmatia autorului este extrem de simpl, explicat, de altfel, n
rndurile premergtoare acesteia.
Ce este o ipotez?
Termenul apartine, prin excelent, logicii si epistemologiei, el
desemnnd, pe scurt, un punct de vedere asupra realittii, care se vrea
65
adevrat si care urmeaz s fie demonstrat. Ipoteza poate fi
confirmat sau infirmat, la captul demonstratiei.
Care este sensul ipotezei n lumea moral?
Potrivit lui Traian Gnju, care foloseste termenul, ipoteza este
o alegere a unei variante de a tri, din multitudinea variantelor
posibile pe care omul le are la ndemn. Dac omul alege ceea ce el
numeste Destinul, ca disponibilitate creat de viat, ca datorie
suprem pe care o are de ndeplinit omul, (8, p.80-81) atunci el
alege un sens al vietii. Dimpotriv, dac omul nu alege nimic si
trieste la ntmplare, atunci viata lui este fr sens. La captul
drumului, vine confirmarea sau infirmarea ipotezei. Dac si-a ales
un destin si a luptat pn la capt pentru mplinirea lui, atunci
adevrul ipotezei (al alegerii) este evident prin autenticitatea tririi si
a realizrii de sine; dimpotriv, dac nu si-a ales un destin, atunci
rspunsul vietii este tot att de confuz ca si ipotezele pe care s-a
cldit. Falsul unei asemenea vieti este marcat prin inautenticitatea
tririi : ajungi din om, neom, adic un om fals. Logic, asistm, aici,
la modul specific de functionare a rationamentului practic, specific
lumii morale (Kant):
Ipoteza este alegere, demonstratia este trire, iar
solutia este autenticitatea tririi, evaluat pe baza
Legii morale.
Deosebit de sugestiv este, la Traian Gnju, dihotomia ntre
cele dou principii de viat posibile ale omului, ca rezultat al
alegerii: principiul naturalist si principiul genetic.
Potrivit principiului naturalist, omul ia lumea asa cum este si
pe el nsusi asemenea; potrivit principiului genetic, individul
trieste n imperiul initiativei si creatiei.
Iat, schematic, ce ne confer cele dou principii:
(8, p 80)
Principiul naturalist Principiul genetic
Ca sentiment al vietii - solitudinea - solidaritatea
Ca idee a vietii - eficienta - creatia
Ca stare a vietii - ingerinta - suveranitatea
Ca sens al vietii - conservarea - perfectionarea
66
n concluzie, asa cum rezult din punctul de vedere al
autorului, sensul vietii umane st sub semnul alegerii, al optiunii ntre
cele dou variante. A treia cale nu exist. Autorul refuz cu
vehement alegerile de tipul a fi si a nu fi, ntr-o mrturisire ce
reprezint modelul ntregii sale constructii morale: (8, p. 77)
A fi sau a nu fi? Aceast nvocatie blocheaz
realizarea omeneasc a fiintei ncununate cu ratiune.
Prima dovad de moralitate ne-o asigur gndul
profund al obligatiei de a tri, ratiunea neputndu-se
legitima autentic justificndu-i anihilarea, ci doar
propulsnd existenta. Sub cupola vietii, omul rmne
dator s decid asupra perfectibilittii lui. Ceea ce
nseamn c pendularea nefast a gndirii ntre a fi i a
nu fi trebuie repudiat i substituit cu elanul devenirii
morale
Opinii asemntoare sunt prezente n ntreg spatiul de gndire
filosofic, inclusiv n cel de influent teologic. Pentru filosofia
crestin, de exemplu, omului i se refuz categoric dreptul de a decide
asupra sfrsitului su, acesta stnd n puterea divin, de la care, de
fapt, eman viata. Este motivul pentru care att filosofia, ct si
teologia crestin contemporan au o pozitie transant n ceea ce
priveste moralitatea avortului sau a eutanasiei, refuzndu-le.
O mare apropiere cu punctele de vedere exprimate de Traian
Gnju o identificm n opera filosofic a lui Nicolai Hartmann.
Relund temele majore ale filosofiei dup modelul kantian,
Hartmann pune cea de-a doua ntrebare (ce trebuie s fac), ca
prim problem fundamental a eticii, ntre realitatea dur a
vietii si idealurile oscilante ale perspectivei vizionare, deopotriv
ancorat n realitate si n posibilitate, n particularitate si n marile
probleme hotrtoare de viat, n fata crora particularul se vede
situat din nou undeva.
Din aceast perspectiv, ntrebarea kantian ne mpinge
deodat spre decizie si actiune, iar n fata acestui <<trebuie s
hotrm>> nu exist scpare. Consecinta este c fiecare se
raporteaz la sine nsusi, ia hotrrea singur si de la sine. Si el singur
poart, dac a gresit, rspunderea sau vina (5, p. 151)
67
Indiscutabil, din punctul de vedere al lui N. Hartmann,
varietatea ipotezelor este nedefinit: ceea ce ns trebuie s facem
noi rmne nc nefcut, ireal, fr o experient n sine, dat n
prealabil" (5, p. 155), ntruct sub impactul cotidianului, principiile
etice le gsim ntotdeauna schimbtoare, deplasabile, nseltoare,
contestabile (5, p. 156).
Aceasta este baza conceptual ce semnific dificultatea
alegerii, a stabilirii ipotezelor. Pe aceast baz se ridic, totusi,
marile probleme morale ale omului:
Viata este zadarnic pentru acela care trece insensibil pe
lng ceea ce este omenesc: durere, suferint, nltare etc.
Viata este lipsit de nsemntate pentru acela cruia i
lipseste organul necesar pentru sensul raporturilor vitale,
pentru inepuizabila nsemntate a persoanelor si
situatiilor.
Viata este fr sens, dac omul nu particip la plintate,
dac nu este deschis la tot ce este sens si valoare.
A doua problem fundamental a eticii, dup N. Hartmann,
este : ce este valoros n viat, n lume, n general?
Cu rspunsul la aceast ntrebare ne aflm n esenta
problemei sensului vietii: sensul vietii omului, spune N. Hartmann,
nu este epuizat prin sublinierea menirii sale aparte, n raport cu
creatorii si furitorii lumii, n simpla captare a tabloului. Sensul
vietii presupune luare de atitudine, deschidere a ochilor prin
propria vedere, cedare a unei prti prin propria participare.
Prin contrast, N. Hartmann prezint adevrata tragedie a
omului : aceea a flmndului care st n fata mesei puse si nu
ntinde mna, deoarece nu vede ce se gseste n fata lui.
n fata omului care alege este viata real impregnat si
prea plin de valoare, si ori de unde o apucm, ea este numai miracol
si mretie. (5, p. 161-162)
Solitudinea alegerii ipotezelor si deplintatea participrii
sunt, la N. Hartmann, cele dou coordonate fundamentale ale
sensului vietii. Subliniind gravitatea implicrii n fiecare dintre aceste
coordonate, N. Hartmann face un mare serviciu eticii, cobornd-o de
la nltimea principiilor, la dificultatea aplicrii lor n viata real. Un
68
punct de vedere n acelasi timp provocator si reconfortant. Prin el
autorul i cere omului angajare fr limite, dar n conditii de
luciditate, de comprehensiune a scopurilor. Asa cum remarc autorul,
un fapt de viat neluat n seam este definitiv ratat. n acelasi timp,
implicarea pasiv, n necunostint de cauz, este implicare oarb.
Acestea sunt, de fapt, particularittile majore ale pozitiei lui N.
Hartmann, n raport cu cea a lui T. Gnju.
mpotriva acestui punct de vedere, dincolo de literatura
Shakespearian, care rmne un fapt literar, se situeaz unii filosofi
existentialisti, pentru care solutia autosuprimrii este singura solutie
moral, n fata lipsei de sens a vietii (Camus).


3. Ideal yi progres moral

Ideea legturii dintre idalul moral si progresul moral nu este
una de conjunctur didactic. Prin continutul si modul de fiintare a
idealului moral, acesta este generator de progres moral. Mai mult
chiar, este de neconceput progresul moral ca realitate n afara unei
multiplicitti a idealurilor morale individuale si a constituirii, pe
aceast baz, a unui ideal moral colectiv. n comunittile umane n
care idealul moral nu este prezent si nu produce contagiune social
progresul moral rmne un domeniu al teoreticului si al ipoteticului.
Absenta idealului moral poate genera chiar situatii de regres moral,
pe fondul absentei comandamentelor morale nalte, ca suport al
mentinerii omenescului la cote acceptabile.


3.1. Continutul i semnificatia idealului moral Literatura
filosofic acord idealului moral deopotriv determinatii individuale
si sociale.
Preeminent, ns, este considerat componenta individual,
idealul moral fiind, prin excelent, o creatie perpetu a omului
determinat (7, p.177), modalitate de actiune a individului marcat
de forta interioar a repetrii la infinit a aceluiasi gest moral. (8, p.
12)
69
Componenta individual apare ca preeminent si din
perspectiva modalittii de identificare a idealului moral n actiune.
Aceasta presupune prezenta personalittii morale, care nu este
numai conditia realizrii idealului, dar si finalitatea acestuia. (6, p.
94) . Idealul moral apare, astfel, ca produs al unui anumit statut
social realizat, care nu este cu necesitate de natur moral, dar care
influenteaz gradul de contaminare a colectivittii cu valorile
idealului moral: prestigiul personal. (8, p. 12)
O sintez a punctelor de vedere asupra idealului moral
evidentiaz principalele determinatii ale acestuia:
Angajarea total, pn la epuizare, pentru respectarea
moralittii.
Asumarea statutului de exponent al colectivittii, ca
exemplaritate.
Solidaritate cu toti oamenii, prin exemplu personal.
(Gnju)
Constientizarea unei contradictii ntre prezentul
considerat nesatisfctor si viitorul proiectat ca obiect al
aspiratiei si vointei.
Asumarea depsirii, a unui model superior de fiintare
uman. (Grigoras)
Componenta social a idealului moral este rezultatul modului
specific de fiintare a idealului individual ca factor dinamizator la
nivelul socialului. Prin mobilizare si contagiune, prin exemplaritate,
prin audient si credibilitate (Grigoras), personalitatea moral este
creatoare de ideal moral la nivelul colectivittii; un ideal care, la
acest nivel, se realizeaz mai degrab ca posibilitate dect ca
realitate, msura n care se realizeaz trecerea de la posibil la real
fiind tocmai msura progresului moral.

3.2. Progresul moral ca finalitate a idealului moral
Relatia dintre idealul moral si progresul moral este sesizat de
numerosi eticieni. Ea se manifest prin unitatea dintre aspiratiile
morale legitime ale personalittii umane autentice si sensul
progresului moral.
70
Din moment ce animat de idealul moral, omul se supune
istoriei, fcnd din sine proba cea mai elocvent a vitalittii si
viabilittii idealului promovat si n jurul cruia tinde s-si mobilizeze
semenii (8, p. 13), el este implicat nemijlocit n realizarea
progresului moral, asa cum l-am definit n capitolul anterior. Tot ceea
ce reprezint, n sens individual, coordonate ale idealului moral
potenteaz si face posibil realizarea progresului moral. Omul mnat
de un ideal moral este, asa cum subliniaz Traian Gnju, creator de
moralitate si model istoric, membru al omenirii si lupttor pentru
cauza devenirii ei ca totalitate indestructibil, deci creator de istorie
moral. (8, p. 13)
Idealul este, cum spune Marietta C. Moraru, un fel de
<<justificare>>a prezentului si determinatului relativ, prin viitor
(posibil mai bun), ca determinat absolut, specific omului ce tinde
mereu s se depseasc , s se mplineasc n umanizare. (7, p. 180)
Autoarea citat realizeaz un tablou deosebit de sugestiv al
trecerii idealului moral n progres moral:
Realizrile conditiei umane n plan obiectiv si subiectiv
ca esentializare a umanizrii individuale si sociale , prin
progresul istoriei si a societtii, valoricul limitat istoric, n
concretitudinea faptelor si epocilor, fuzioneaz astfel n
ideal cu valoricul posibil al esentializrii conditiei umane
ntr-o perfectibilitate valoric niciodat realizat total. (7,
p. 181)
Rezult, din tabloul de mai sus, unitatea dintre real si ideal n
perspectiva evolutiei moralittii, o unitate sui-generis, n care idealul
este proiectat ca potentialitate real, individual si colectiv a
prezentului trit si resemnificat ca potentialitate a valorii morale, n
genere, n idealitatea ei practic de necuprins. Acolo, la nivelul,
inteligibil doar, al idealittii morale se proiecteaz dimensiunea
progresului moral, o dimensiune mereu reproiectat, pe msur ce
experienta moral accede spre ea ca actualitate.


Bibliografie:
71
1. Ioan Grigoras, Probleme de etic, Editura
Universittii Al. I. Cuza, Iasi, 1999.
2. Carmen Cozma, Elemente de etic i deontologie,
Editura Universittii Al. I. Cuza, Iasi, 1997
3. Bernard Williams, Introducere n etic, Editura
Alternative, 1993, p. 80-87
4. Nicolae Bellu, Morala n existenta uman, Editura
Politic, Bucuresti, 1989, p. 138-160
5. Nikolai Losski, Conditiile binelui absolut, Editura
Humanitas, 1997, p. 286-290
6. Ioan Grigoras, Personalitatea moral, Editura
stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1982, p.
94-103.
7. Marietta C. Moraru, Valoare i etos, Editura
Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1976, p.98-
105; 126-131; 177-182
8. Traian Gnju, Discurs despre moral, Editura
J unimea, Iasi, 1981.
9. Filosofie contemporan, texte alese, traduse si
comentate de Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura
Gramond, p. 149-168
10. Lucian Blaga, Orizont i stil, Editura Humanitas,
p 84-101
11. Dictionar de filosofie, Editura Politic, Bucuresti,
1978











72

V.VIRTUTEA MORAL

1. Virtutea moral n orizontul de preocupri ale filosofiei

Problematica virtu(ii este, n filosofie, una controversat.
Lansat, n antichitate, ca marc a omului cu calitti deosebite,
fizice, intelectuale, morale, apoi resemnificat, n diferite epoci
istorice, fie ca atribut al apartintorilor unor caste (atribut al crui
continut este dat a priori, ca merit, prin descendent, strin de
calittile dobndite), fie ca deziderat educational, ca tiint, n sens
religios sau laic (continutul schimbndu-se dup scopurile
educationale), fie ca blazon ocupational (continutul reducndu-se la
abilitti profesionale, la excelent), virtutea a avut momente de glorie
si de decdere conceptual.
ndeosebi n secolele de dup renastere, pn n zorii
contemporaneittii, virtutea a fost cobort din rangul de tem
filosofic, fiind considerat fie prea aproximativ si vag, n raport
cu nivelul de specializare a cugetrii filosofice, fie desuet, n raport
cu dimensiunile moderne ale umanului.
Este meritul lui Alsdair MacIntire de a fi sesizat cu deosebit
luciditate impasul virtutii n preocuprile filosofice contemporane si
de a fi repus n discutie tema, opernd o reductie de semnificatii si
plasnd-o n sfera de preocupri a eticii. Autorul observ faptul c
neglijarea virtutii deriv dintr-o incapacitate contemporan de a
privi viata uman ca pe un tot, ca pe o unitate al crei caracter ofer
virtutilor un telos adecvat.
Dou sunt obstacolele evidentiate de MacIntyre ca fiind
vinovate de aceast incapacitate: unul social i cellalt filosofic.
Obstacolul social const, n viziunea autorului, n frmitarea
vietii individului ntr-o multime de segmente, fiecare cu valorile si
normele lui.
Obstacolul filosofic este apreciat ca fiind legat fie de
caracterul simplist, atomistic al cercetrilor filosofiei analitice
despre om, fie de separarea omului de rolurile pe care le joacsau
73
izolarea lui n roluri sau cvasiroluri individuale, n filosofia
existentialist sau n sociologie. (10, p. 212)
Cu toate criticile si contestatiile de care a avut parte acest
punct de vedere (vezi 10, p. 8-14), el a fcut deja carier, astfel nct
reluarea temei virtutii, chiar dac nu este una explicit, n afara
autorului citat, este tot mai des invocat de medii publice si stiintifice
dintre cele mai diverse, n sfera eticii fiind de notorietate eticile
particulare si deontologiile, ca eforturi de a aduce n atentie ceea ce
este recunoscut ca marele declin al sfrsitului de mileniu: declinul
moral.

1.1.Delimitri conceptuale
Conceptele cu care operm n prezentul curs sunt cel putin
dou: virtute si virtute moral. Dificultatea delimitrii ntre cele dou
concepte vine de la tentatia multor teoreticieni de a identifica un sens
moral virtutii, n genere, considernd c, din moment ce ea defineste
ceva pozitiv, deci analog binelui, nu poate fi gndit n afara unei
conotatii morale.
Dictionarul de filosofie din 1978, unul dintre cele mai
elaborate n domeniu, consider virtutea ca fiind categorie a eticii
cu caracter apreciativ i normativ care desemneaz nsuirile morale
pozitive ale oamenilor, atitudinea lor consecvent n respectarea
idealurilor etice, a principiilor i normelor morale. (6, p. 764-765).
Didier J ulia, n Dictionarul su de filosofie surprinde mai
multe sensuri ale conceptului, nu numai cel etic. Uznd de sursa
etimologic a termenului (de la lat. virtus, virtute, merit), autoarea
caut sensurile mai vechi (original, curaj i fort a rzboinicului),
sensul mai general (putere sau aptitudine de a face ceva, de a
provoca un efect), precum si sensul modern, mai actual, rezervat
eticii, ca dispozitie de a face binele.
Dictionarul explicativ al limbii romne retine, de asemenea,
mai multe sensuri ale termenului, dar le privilegiaz pe cele etice: 1.
nsuire moral pozitiv a omului nsuire de caracter care
urmrete n mod constant idealul etic, binele integritate moral. 2.
nclinaie statornic special ctre un anumit fel de ndeletniciri sau
actiuni frumoase. n ce priveste derivatele termenului, dictionarul
74
face deosebire ntre virtute (cu sensurile de mai sus) si virtuozitate (
cu sensurile de miestrie, dexteritate, iscusint deosebit de natur
artistic) si ntre adjectivele corespunztoare: virtuos, pentru primul,
respectiv virtuoz, pentru al doilea. (11. P. 1021).
Unul dintre clasicii limbii italiene din preajma celui de-al
doilea rzboi mondial, Nicola Zingarelli (1933), n al su
Vocabolario della lingua italiana face un inventar deosebit de
bogat al determinatiilor laxicale ale termenului virt, ncepnd cu cea
mai general: vigore, potenza. Continu, ns, cu cele nemijlocit
etice: amore attivo del bene, che prende varie forme. Ct priveste
formele, acestea sunt deosebit de variat si amnuntit prezentate,
grupate, n general, pe mai multe categorii: fizice (vigoare, potent,
energie), morale (modestie, sacrificiu, abnegatie), psihologice
(volitive, imaginative, legate de senzatii, perceptii, ratiune), artistice
(cele mai numeroase), juridice (ale prudentei, ale justitiei), politice,
teologice (incluse, aici, virtutile lui Dumnezeu), militare etc. (op. cit.
p. 1698-1699)
Alsdair MacIntyre consider, generalizator si difuz, c o
virtute este o calitate uman dobndit. Ulterior, autorul face
precizarea c virtutea nu poate fi gndit dect n raport cu viata
uman ca totalitate, si numai cu luarea n considerare a unui sens
moral. (10, p. 200).
Sintetiznd punctele de vedere analizate, putem formula, cu
suficient temei, principalele determinatii ale virtutii, pe mai multe
trepte de generalizare:
n sensul cel mai general: facultate pozitiv a unui lucru, a
unei nsusiri, a unei persoane, a unei actiuni.
n sens general-uman: ansamblu de calitti ale unei
persoane, care o fac apt s realizeze la nivel maxim o
activitate specific.
n sens moral: Ansamblu de calitti morale ale unei
persoane, determinate de cunoaterea, aprobarea,
aplicarea i promovarea cu consecvent a valorilor,
principiilor i normelor morale specifice unei colectivitti
umane.

75
n legtur cu acceptiunile de mai sus, sunt de fcut cteva
precizri, care vor justifica faptul c virtutea este eminamente un
termen moral:
1. Facultatea unui lucru, a unei nsusiri, persoane, actiuni este
pozitiv numai ca rezultat al aprecierii unei persoane ea intr n sfera
virtutii, numai dac subiectul evaluator este acreditat s fac
evaluarea, inclusiv din punct de vedere moral.
2. Cu privire la persoan, virtutea nu poate fi gndit n afara
moralittii, chiar dac este vorba de o particularizare de natur fizic
(putere, agilitate etc) sau de natur psihic (atentie, memorie etc),
ntruct asemenea calitti sunt luate n seam numai n msura n
care ele sunt puse n functiune pentru a realiza binele, sau, cum spune
Alsdair MacIntyre, dac exist un telos moral.
3. In sens strict moral, se foloseste, de regul, termenul plural:
virtuti. Facem precizarea c nu putem gndi virtutile dect n unitatea
lor, ntruct nici o calitate moral nu se poate legitima dect n
interiorul unei personalitti morale autentice. Nu putem accepta
altruismul unui om necinstit sau politetea unui om dispretuitor.
Nensotite de ansamblu, virtutile morale sunt asimilate ftrniciei.

1.2. Evolutia conceptiilor filosofice despre virtute
Avem un studiu comparativ al conceptiilor filosofice despre
virtute. El apartine lui Alsdair MacIntyre si ncepe cu poemele
homerice, continu cu Aristotel, cu Noul Testament si se opreste la
Benjamin Franklin si Jane Austin, gnditori de alt factur dect cea
filosofic. Studiul su ne ajut, ns, s facem o prim evaluare a
variettii modalittilor de abordare a virtutii, dintr-o perspectiv
sistematic. Vom aduga acestui studiu scrierile lui Platon despre
virtute, dialogurile Menon, Protagoras i Gorgias care, de fapt,
prezint pozitia lui Socrate asupra virtutii. Fr a avea, n filosofia
contemporan studii explicite asupra virtutii, vom ncerca s
identificm, prin analogie, principalele directii de ntelegere a
continutului si semnificatiilor acesteia.
MacIntyre observ faptul c poemele homerice prezint
virtutea (aret) ca fiind o calitate care d posibilitatea unei
persoane individuale s-i duc la ndeplinire rolul su social,
76
continutul si formele particulare ale acesteia fiind identificabile, mai
degrab, cu numele de excelent. Urmnd acelasi modus definitional,
virtutea, este identificat: ca fiind o calitate ce d puterea unei
persoane individuale st se apropie de realizarea telos-ului specific
uman , fie natural, fie supranatural, la Aristotel, la Toma DAquino
sau n Noul Testament ca fiind o calitate care este util n
realizarea succesului pmntesc sau ceresc la Benjamin Franklin.
(10, p. 196).
Ct priveste dialogurile platonice, n acestea descoperim un
Socrate preocupat de virtute ca ratiune, ca nclinatie a sufletului:
Dac virtutea face parte din nclinatiile sufletului si dac este n
mod necesar folositoare, ea trebuie s fie ratiune Cum Socrate
identific utilul cu rationalul n intentia combaterii individualismului
etic, si defineste sufletul ca partea divin, etern a omului, de natur
rational, (Gh. Al. Cazan), el consider c la om toate depind de
suflet, faculttile sufletului depind de ratiune, ns numai n msura
n care vor s fie bune .(cf. 7, p. 188). De pe aceast pozitie Socrate
ridic virtutea la rangul de stiint, fiind pus n rndul celor ce pot fi
nvtate, precum si n pozitia de temei al moralittii si al autenticittii
ca om folositor pentru cetate. Ceea ce a fost denumit cotitura
socratic n filosofie se defineste, sub aspectul tratrii virtutii, ca
ntoarcerea acesteia din planul datului cotidian n cel al constiintei, ca
valoare generic, absolut, inalterabil. Secolele urmtoare, n mod
deosebit cele ulterioare clasicismului grec, au asimilat modelul clasic
sub forma unui cod de virtuti, vulgarizat pentru nevoia variatelor
forme succesive de initiere (educatie) , specifice epocii: (1, p. 114)
Epoca elenistic, n care este exaltat ca virtute suferin(a
(stoici), fericirea ca plcere (hedonisti), fericirea ca
senintate sufleteasc ataraxia (eudemonisti)
Evul mediu, n care este exaltat credin(a religioas, din
perspectiv teologic sau virtutea cavalerului, din
perspectiv laic.
Clasicismul, care privilegiaz ra(iunea ( Descartes: dubito
cogito sum) sau individualismul ( Hobbes: homo
homini lupus est) sau datoria de a face bine ( Kant)
77
Epoca contemporan, care reia, n diferite moduri, temele
antice, medievale sau clasice, fie prin utilitarism (tema
plcerii), fie prin fie prin fenomenologie (tema persoanei
ca valoare a valorilor- Max Scheler), fie prin filosofia
vietii (individualism teoria supraomului a lui Nietzsche),
fie prin diferitele forme de existentialism, religios sau
ateu (tema suferin(ei) sau nihilism ( tema nonsensului
existen(ei - E. Cioran), fie prin filosofia marxist
(colectivism).


2. Virtutea moral ca mod de a fi al personalit(ii morale

Pornind de la definitia dat virtutii n primul capitol, vom
retine principalele particularitti prin care aceasta se
individualizeaz, n cadrul moralei:
1. n schema general a moralei (vezi cursul nr. 2), virtutea
moral se situeaz n spatiul manifestrii morale, fiind determinat ca
unitate, n persoan, a normei, valorii si aprecierii morale, sub forma
moralei sociale concretizate, nfptuite.
2. Ca moral nfptuit, virtutea moral exprim participarea
la plintate (Nicolai Hartmann), n toate cele patru ipostaze ale
asumrii moralittii : a ti, a aproba, a face, a propaga, n
unitatea lor. Absenta uneia dintre aceste ipostaze nu nseamn doar
partialitate, ci pur si simplu anularea conditiei de fiint virtuoas
moral. Ct priveste gradul de realizare, n persoan, a fiecreia dintre
aceste ipostaze, retinem punctul de vedere al lui Traian Gnju, care
delimiteaz trei tipuri de subiecti morali : individualitatea,
personalitatea si exemplaritatea simbolic (vezi cursul nr. 2).
Virtutea moral este definitorie ncepnd cu personalitatea. Sub
acest nivel, individul, chiar dac trieste moral, rmne o persoan
oarecare, un anonim.

2.1. Raportul virtute-personalitate
Chiar dac am definit-o ca ansamblu de calitti morale
realizate, virtutea moral este, din perspectiva eticii, un deziderat, un
78
model uman de atins. Personalitatea, asa cum o prezint psihologia,
reprezint unicitatea fiintei umane, felul propriu de a fi al acesteia,
ireductibil si irepetabil.n istoria eticii, raportul dintre individual si
general, dintre cerintele moralei si cele ale individului a fost abordat
de la o extrem la alta:
Au existat curente etice care au privilegiat individualul,
cerintele persoanei : hedonismul lui Aristip din Cirene (carpe
diembucur-te de clipa de fat), utilitarismul lui J . Bentham
(moralul ca sum algebric pozitiv a plcerii i neplcerii).
Au existat curente etice care au privilegiat generalul, cerintele
moralei: etica stoic (sustine et abstine ndur si abtine-te),
etica religioas, etica imperativului categoric a lui Kant etc.
Au existat curente etice care au pstrat un echilibru ntre
general si individual : Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate.
Virtutea moral nu mai cere sacrificarea individualittii, ci numai
punerea ei sub controlul i diriguirile contiintei morale (2. p. 23)
Filosofia contemporan pune problema raportului ntre
personalitate si moralitate (virtute moral) n termenii raportului
dintre libertate si necesitate:
Au existat curente care au privilegiat libertatea persoanei:
anarhismul lui Max Stirner sau Bakunin, teoria supraomului a lui
Nietzsche, existentialismul.
Au existat curente care au privilegiat necesitatea: scoala
neokantian de la Baden (Windelband, Rikert), neohegelianismul.
Au existat curente care au tratat relatia necesitate-libertate n
modalitti particulare: ontologia critic a lui Nicolai Hartmann,
care pune problema necesittii ca necesitate a persoanei, dialectica
necesitate-libertate a lui Hegel, prelucrat n forme sociologizante de
filosofia marxist, dedublarea moralei si instituirea unei morale
oficiale si a uneia a persoanei (C. Dimitrescu-Iasi), sau a moralei
nchise (determinat de presiunea infraintelectual ) si a moralei
deschise (determinat de aspiratia supraintelectual) .
De ce prezentm toate aceste curente si orientri? Pentru c
toate prezint aspecte pertinente ale raportului dintre virtute si
personalitate. Asa cum am mai subliniat deja, nu exist curent
filosofic luat n seam de istoria filosofiei care s nu prezinte
79
argumente solide pentru sustinerile sale. Unele se justific pornind de
la o anumit definitie a termenilor, altele de la sisteme logice valide
de rationare, altele de la stri de fapt indiscutabile. n privinta
dialogului virtute moral-personalitate putem formula cteva judecti
de valoare cu mari sanse de acceptabilitate:
1. Sensul n care utilizm aici termenul de personalitate nu
este exclusiv unul psihologic (ceea ce este propriu, caracteristic unei
persoane si o distinge ca individualitate) fr a eluda acest sens,
care ne rmne ca reper, gndim personalitatea si n sens social i
moral, ca persoan realizat pe deplin, actionnd pe traseul
convingeri-voint-fapte, depsind principiul natural , dominat de
solitudine si conservare si asumndu-si principiul genetic, dominat
de solidaritate, creatie, suveranitate si perfectionare. (T. Gnju, vezi
cursul nr. 4)
2. Pornind de la aceast acceptiune, nu putem admite legitimarea
personalittii fr o component moral. Virtutea moral este
nteleas, atunci, ca fundament al componentei morale a
personalittii (a personalittii morale), ca moralitate asumat. E.
Cassirer evdentiaz, n acest sens, c n acest fundament omul
descoper si demonstreaz o putere nou, puterea de a construi
propria sa lume. (cf. 2, p. 38)
3. Personalitatea moral este produsul cunoasterii, acceptrii,
tririi si promovrii virtutii morale ntr-un mod propriu, original si
creator. Personalitatea moral d nume virtutii morale, i ataseaz un
stil, un mod de a fi, o face credibil prin originalitate, o mbogteste
prin creativitate si o propag prin exemplu personal. Nu exist
virtute, ca atare, dect la nivel conceptual. Exist doar om virtuos,
care poart virtutea ca pe un blazon personal. Cum spunea Nicolai
Hartmann, etica nu reprezint formarea vietii omului peste capul
omului, ci mai degrab atragerea omului spre formarea liber a
propriei vieti.Spre demiurgul din om se ndreapt etica. ( 5, p.
154)
2.2. Criteriile de validare a personalittii morale (I.
Grigoras)
80
Prezentarea acestor criterii este relevant pentru modul
specific de asimilare a virtutii morale n structura personalittii
morale.
1. Criteriul calittilor morale. Este criteriul care valideaz
personalitatea prin continut. Cum este persoana, din punct de vedere
moral? Aici se realizeaz, de regul, inventarul, precum si
ierarhizarea calittilor n functie de evidenta lor n comportament.
Cotidian, se remarc mai ales acele calitti care dau unicitatea si
exemplaritatea persoanei. Asa cum am subliniat, ns, personalitatea
este totalitate. Ce nu se evidentiaz, se presupune, implicit.
2. Criteriul aprecierii sociale. Potrivit lui M. Proust,
personalitatea este o creatie a gndirii altora.(cf. 2, p. 67) Aici
intervine ceea ce psihologia social numeste prestigiul si reputatia.
Exist, indiscutabil, un prestigiu si o reputatie moral a persoanei, ca
marc a virtutii sale morale.
3.Criteriul vointei. Potrivit lui Immanuel Kant, vointa
autonom este cea care ajut pe om s se detaseze de sinele su
empiric, pentru a nfptui Legea moral. Autonomia vointei e
singurul principiu al tuturor legilor morale si al datoriilor potrivite
lor. (9, p. 407) Dimitrie Gusti consider c vointa este singura
trstur fundamental a personalittii. Vointa este, indiscutabil,
factorul energetic al personalittii, cel care determin actiunea, cu
conditia ca ea s fie autonom (liber). Iar autonomia vointei este, la
rndul ei, determinat de natura scopului actiunii. Vointa este liber
numai atunci cnd scopul actiunii este interior persoanei si contine,
n sine, valoarea.
4.Criteriul caracterului. Identificat, adesea, cu nssi
personalitatea, caracterul subliniaz determinanta personalittii,
culoarea specific a acesteia. Aici, n caracter, se identific
asimilarea creatoare a virtutii morale, dar si consecventa,
durabilitatea, statornicia modului de a fi al persoanei. n baza
caracterului, manifestrile personalittii morale n diferite situatii
sunt previzibile, anticipate de terti, ceea ce creaz, n relatiile cu
acestia, confort, comoditate, sigurant. Un om lipsit de caracter
este imprevizibil, surprinztor, oscilant, incomod pentru semeni,
81
fiind repudiat, indiferent de calittile lui fizice, intelectuale sau
partial morale.

3.Demnitatea yi onoarea fundamente ale virtu(ii morale

Ioan Grigoras prezint urmtoarele trsturi ale personalittii
morale:
Constientizarea si afirmarea efectiv a nevoii de a fi om;
Realizarea nevoii de a fi n contextul problematic al tuturor
nevoilor specific umane, ca mplinire a celui mai bun
lucru;
Creativitatea, subordonat desvrsirii morale;
Autodeterminarea;
Discernmntul critic n afirmarea judectii de valoare
moral;
Demnitatea i onoarea.

3.1.Semnificatia cuplului valoric demnitate-onoare
Prezenta demnittii si onoarei ca trsturi ale personalittii
morale, n viziunea lui I. Grigoras, demonstreaz caracterul
privilegiat al acestora n moralitatea personalittii. Ele contureaz n
cel mai nalt grad imaginea moral pentru sine si n ochii celorlalti,
precum si atitudinea fat de imaginea altora despre sine. Raportate la
virtutea moral, demnitatea si onoarea sunt expresia cea mai
relevant, mai activ a acesteia. mpreun ele sunt virtutea moral
comunicat, fcut public prin afirmarea teoretic si practic a
personalittii n viata colectivittii.
n gndirea curent, comun, precum si n unele discursuri
sau lucrri stiintifice mai putin exigente din punct de vedere etic, cele
dou notiuni sunt fie considerate sinonime (onoare integritate
moral, probitate, corectitudine demnitate, cinste / 11, p. 627), fie
luate mpreun, fr nici o diferentiere, ca un cuplu valoric sui
generis, ca o expresie lingvistic cu semnificatie unitar.
Nici literatura etic nu d prea mare important definirii si
interpretrii celor dou notiuni. Cu toate acestea, din moment ce
limba romn si nu numai aceasta, ci si alte limbi, folosesc dou
82
notiuni pentru a da expresie imaginii omului virtuos, trebuie s
identificm ceea ce apartine ca semnificatie fiecreia, nu doar ca un
exercitiu semantic, ci si cu scop nemijlocit etic. Utilizm, n acest
scop, modelul explicativ al lui Tudor Ctineanu, care face diferent
ntre calitatea judectilor morale ale persoanei si nsusirea moral a
acesteia.
n acest sens, distingem onoarea ca fiind acea latur a
virtutii morale care se exprim prin reprezentarea teoretic-reflexiv
pe care omul i-o face despre idealul su moral, despre locul su n
colectivitate, despre importanta pe care colectivitatea o d
personalittii sale. Pe scurt, onoarea se constituie din ceea ce omul
crede despre sine, sub aspect moral. Este de retinut c onoarea nu se
limiteaz strict la domeniul moralei. Sub influenta valorilor morale,
imagini despre sine ale omului care transcend morala ptrund n
constitutia onoarei, prin contagiune valoric: constiinta valorii
profesionale, artistice, a faptelor semnificative ale vietii, a valorii
general-umane. Totodat, constiinta apartenentei omului la diferitele
grupuri sociale, cu care mprtseste aceleasi aprecieri valorice,
determin manifestarea onoarei n numele grupului: onoarea familiei,
a grupului de munc, a firmei, a poporului, a natiunii a umanittii etc.
Demnitatea este nsuirea moral a omului virtuos, adic
atributul concret-determinat al omului care cultiv onoarea.
Demnitatea exprim nsusirea personalittii morale depline a omului
aflat n situatia de a fi constient de propria sa valoare moral este
atributul calui care cultiv onoarea ca pe o necesitate interioar, al
celui care, constient de idealul su moral, are o apreciere just asupra
propriilor fapte morale, d dovad de autoexigent, se supune
permanent, din convingere, unei cenzuri si autocenzuri morale,
utiliznd aceeasi unitate de msur pentru faptele semenilor.
Demnitateasi onoarea se structureaz pe dou directii
distincte:
Una ce tine de aprecierea altora despre sine:
*a fi om de onoare nseamn a te bucura de pretuirea si acordul
semenilor asupra propriilor evaluri despre normele, valorile si
comportamentele proprii;
83
*a fi demn nseamn a te bucura de respectul semenilor fat de
comportamentul tu moral, fat de atitudinile tale n raport cu
faptele morale, deopotriv ale tale si ale altora. Un om demn este
un om de temut, de neclintit, de neoprit, n sens pozitiv,
adic un om de caracter.
Una ce tine de autoapreciere:
*a fi om de onoare nseamn a cultiva n tine acele valori, norme
si comportamente morale pe care le consideri dezirabile moral;
*a fi demn nseamn a apra cu orice pret, mpotriva oricrei
agresiuni, propriul univers moral din tine si din mediul tu.
Pe scurt, utiliznd o expresie specific etosului romnesc,
virtutea moral este produsul unit(ii dintre vorb yi fapt nu
numai n comportamentul nemijlocit moral, ci n toate mprejurrile
de viat, vorba exprimnd onoarea (spune numai ceea ce trebuie s
spun, si mai ales spune numai ceea ce poate face), iar fapta,
demnitatea (face numai ce trebuie s fac si mai ales face ceea ce
spune).
Este de retinut faptul c onoarea si demnitatea nu sunt
gndite, aici, ca simple valori morale. Ele sunt mai degrab valori
integrabile (T. Vianu), fiecare dnd expresie unui mod particular de
punere n oper a ansamblului valorilor morale: onoarea prin vorbe,
demnitatea prin fapte. Purttorul virtutii morale se situeaz
permanent, n toate mprejurrile vietii sale, pe pozitia de promotor al
celor mai nalte calitti morale specifice colectivittii din care face
parte, dovedeste unitate deplin ntre ceea ce tie, ceea ce crede i
ceea ce face. n atitudinea si comportamentul su promoveaz si
apr respectul fat de adevr, dreptate, loialitate, echitate,
sinceritate d dovad de optimism, drzenie, hotrre, perseverent
si statornicie este serios, modest, sobru si chibzuit, blnd si rbdtor,
capabil n orice moment s ofere, cu generozitate, propriul model
moral.
Prin traditie, onoarea i demnitatea au atributul sacralittii.
Constiinta sacralittii lor tine de capacitatea personalittii morale de
a avea imaginea sau mcar intuitia sacrului. O asemenea capacitate
este dobndit fie pe calea tririi efective a unei vieti religioase, fie
pe aceea a unei educatii morale consecvente si consistente.
84
Dac pentru noi experienta religioas nu poate fi o conditie a
priori a onoarei si demnittii, o experient a sacrului este necesar,
dincolo de conotatiile lui religioase. Ea ne este accesibil prin nssi
conditia de om, n msura n care apelm la ea.Ideea unei cauze
sfinte reprezint un fapt de constiint ce se naste din nssi natura
moral a umanului. Ea ne este, de asemenea, accesibil n msura n
care apelm la cultur, la traditii si la istorie. Nu n ultimul rnd, ea
ne este accesibil n msura n care ne apropiem cu respect de cei
pentru care divinitatea este un partener de dialog autentic n mediul
sacrului.
n numele sacralittii unor valori, pmntul este mpodobit cu
cruci de eroi, cu moaste de sfinti, cu monumente votive,
comemorative sau arhitecturale, cu muzee, cu biserici si mnstiri, cu
biblioteci, cu parlamente si constitutii, cu drapele si steme, cu
medalii si decoratii, iar omenirea se ntoarce ctre toate acestea cu
neobosit veneratie.

3.2. Am onoarea s v salut!
Unul dintre semnele distinctive care dau culoare specific
utilizrii termenului onoare este formula de adresare ntre oameni
de o anumit nltime cultural, care se respect n mod deosebit,
formul consacrat, deja, inclusiv ca mijloc de comunicare n
societatea civil: am onoarea s v salut!.
Introducerea n relatiile inter-umane a formulei de adresare ce
include cuvntul onoare (am onoarea s v salut, am onoarea s
m prezint, am onoarea s v ofer aceast carte etc.) nu este doar
o operatie cosmetic, desi schimbarea produs dup 1989, din acest
punct de vedere, a prut, mai degrab, o reluare a unor traditii
precomuniste, printre altele. Semnificatia acesteia este de mare
valoare moral.
Persoana care si asum onoarea o face dintr-un sentiment de
mare trire sufleteasc. El comunic interlocutorului o baz moral a
raporturilor reciproce pe care o ia ca martor si garant al intentiilor
sale. Totodat el comunic disponibilitatea de a recunoaste si a pretui
valoarea moral a interlocutorului nu numai ca realitate, dar chiar si
ca presupozitie, fiind, n acest sens, o provocare la raporturi
85
reciproce n limitele moralittii, ndeosebi ale respectului reciproc si
modestiei.
Expresia este, n ultim instant, simbolul pretuirii pe care o
acordm faptului c interlocutorul, n presupozitia naltelor calitti
morale, ne face favoarea de a comunica cu noi. Cnd aceast pretuire
are semnificatie unilateral, doar pentru unul dintre interlocutori, ea
cade n slugrnicie, cel incapabil de valorificare a gestului
ascunznd, n spatele onoarei de parad, dispretul disimulat.
Cnd, ns, semnificatia expresiei este pe deplin asumat de
interlocutori, ea genereaz o atmosfer de profund elevatie moral,
premis major a unui comportament moral consecvent, autentic.
A avea onoarea intrrii n relatie de comunicare cu cellalt
nseamn, deci, a avea motive temeinice de a provoca o judecat de
valoare moral despre noi, ca oameni, si despre mediul nostru, ca
mediu de moralitate, n care onoarea este mai presus de orice
ndoial.

Bibliografie:
1. Nicolae Bellu, Morala n existenta uman, Editura Politic,
Bucuresti, 1989, p. 109-117
2. Ioan Grigoras, Personalitatea moral, Editura stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1982, p.
3. Marietta C. Moraru, Valoare i etos, Editura Stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1976, p.
4. Traian Gnju, Discurs despre moral, Editura J unimea, Iasi,
1981.
5. Filosofie contemporan, texte alese, traduse si comentate de Al.
Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168
6. Dictionar de filosofie, Editura Politic, Bucuresti, 1978, p. 764-
765.
7. Gh. Al. Cazan, Introducere n filosofie, Filosofia antic, Editura
Actami, Bucuresti, 1996, p. 188-190.
8. Didier J ulia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1996, p. 359.
9. N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly, Antologie filosofic,
Filosofi strini, Editura Uniunii Scriitorilor, 1996.
86
10. Alsdair MacIntire, Tratat de moral. Dup virtute. Editura
Humanitas, Bucuresti, 1998
11. Dictionar explicativ al limbii romne, Editura Academiei R.S.R.,
1975, p. 627 1021.
































87
VI. DATORIA MORAL

1. Datoria moral n orizontul de preocupri ale filosofiei.
autenticitatea unei etici a datoriei

Datorie! Tu nume mare i sublim, care n-ai nimic plcut
n tine ce ar ispiti prin mgulire, ci care ceri supunere, dar nici,
spre a mica voina, nu amenini cu nimic ce ar trezi n suflet
team fireasci ce ar nfricoa, ci statorniceti numai o lege, care-
i gsete de la sine intrarea n minte, dobndindu-i, totui, chiar
mpotriva voinei veneraie (dei nu totdeauna urmare), naintea
reia amuesc toate nclinaiile, dei n tain uneltesc mpotriv-i:
care i este obria vrednic de tine, i unde se gsete rcina
nobilei tale origini, care respinge cu mndrie toat nrudirea cu
nclinaiile, rcin al crei vlstar este neaprat condiie a acelei
valori, pe care numai oamenii i-o pot da? (cf. 8, p. 413-414)
Acest imn nchinat datoriei apartine lui Immanuel Kant,
filosoful care, din punctul de vedere al temei noastre, se situeaz ntr-
o pozitie privilegiat. Istoric si conceptual, despre datorie s-au
formulat dou tipuri de discursuri: unul prekantian, altul postkantian,
care este prokantian sau antikantian.
Immanuel Kant rmne, n orice formul de analiz, filosoful
datoriei prin excelent, la care raportm tot ceea ce s-a scris nainte si
dup el. Teoria datoriei este, prin excelent, o teorie kantian. Este
teoria obligativittii Legii morale, ca totalitate si corolar al normelor
morale. O obligativitate care cere supunere fr nici o surs si fr
nici o finalitate exterioar, o obligativitate n sine.
Gilles Lipovetski apreciaz, n lucrarea Amurgul datoriei,
c n istoria filosofiei au existat trei modele ale datoriei:
Modelul religios: La nceputul moralei a fost
Dumnezeu
Modelul laic absolutist al lui Kant, n care caracterul
absolut al imperativelor nu a fost dect deplasat, transferat
din domeniul religios n cel al datoriilor individuale si
colective.
88
Modelul laic minimal al erei postmoderne, post-
datorie, dominat de preemtiunea drepturilor omului
asupra obligatiilor sale, care nu prescrie abolirea
intereselor personale ci moderarea lor, care nu reclam
eroismul dezinteresului ci cutarea unor compromisuri
rezonabile, a unei ;;drepte msuri:: adaptate mprejurrilor
si oamenilor asa cum sunt. (9, p. 26 )

1.1. Ideea de datorie n filosofia antic
Tema datoriei este tot att de veche, ct nssi filosofia despre
om si, cum este firesc, o descoperim, nu neaprat sub acest nume, n
gndirea filosofic antic, ncepnd cu Socrate. Analiznd
determinatiile virtu(ii (arete) stabilite de Socrate, intuim n acestea
respectul purtat de filosof fat de acele calitti umane care l fac
receptiv la obligatii: respectul legii, brbtia, dreptatea, curajul,
justetea, binele etc.
Gheorghe Al. Cazan observ c pentru Socrate virtutea este
solutia conflictului dintre nomos (lege) si interesul individual, dintre
libertate si necesitate, lege si anarhie, destin si creatie politic. (6, p.
190) Instanta suprem a datoriei, pentru Socrate , este ratiunea,
identificat cu binele suprem si cu fericirea.
n Scolile mici socratice s-au nscut si idei opuse marelui
Socrate.
Asa a fost cazul Scolii cinice, care propovduia independenta
absolut a individului fat de orice constrngere, o libertate
interioar, opus naturii si legii.
Scoala cireniac refuz, de asemenea, ideea de moral a
supunerii fat de lege si cetate, profesat de Socrate. Supranumiti
hedoniti, acestia considerau c singurul scop al vietii si, prin urmare,
singura fort diriguitoare a conduitei trebuie s fie plcerea
individual.
Cel mai mare discipol si exeget al lui Socrate, Platon reia
tema respectului fat de necesitate si lege n expresii filosofice mult
mai rafinate, ndeosebi n dialogurile Republica si Legile. Celebrul
mit al pesterii este esential prin exemplaritatea opiniilor cu privire
la conditia real a omului, la responsabilitatea cea mai nalt a
89
acestuia. Omul trieste n ignorant i adesea este multumit cu
conditia lui, chiar dac descoper aceasta. Libertatea omului este
echivalent cu orbirea. Legile sunt considerate suverane, ordonatoare
asupra existentei si gndirii individului, iar cetatea este primordial
ca ntregul n raport cu prtile.
Ideea priorittii cettii asupra individului este prezent si la
Aristotel, dar ntr-o cu totul alt solutie teoretic. Teoretician al
Statului ca asociatie natural de indivizi, Aristotel vede supunerea
individului fat de acesta n sens organicist, ca relatie ntre corp si
organe. Este de remarcat faptul c scopul supunerii individului fat
de stat este unul de natur moral, Binele, dar nu un bine suprauman,
ci un bine gndit ca fericire, deci un bine nemijlocit uman. n afara
Statului si a legilor, omul, dotat cu inteligent si voint ar putea
deveni fiinta cea mai nelegiuit si cea mai slbatic. (cf. 6, p. 279)
Filosofiile elenistice se remarc, n privinta temei noastre prin
preocuparea de a descoperi si pune n valoare viata interioar a
individului. Departe de individ si de preocuprile lui, statul imperial
roman nu-l mai preocup, l las indiferent. Datoria, ca normativitate
moral nu se mai raporteaz la stat, ci la viata individual. Pentru
Epicur, de exemplu, datoria omului este s caute viata fericit prin
nfrngerea tulburrii si a oricrei cauze care poate denatura sau
altera plcerea. El sustine o tem reluat, peste secole de numerosi
filosofi: libertatea de alegere a individului .
Aceeasi tem, a retragerii omului n sine, o gsim la Stoici.
Datoria omului (kathkon), n conceptia stoic, este actiunea conform
naturii, bazat pe ordine, o ordine necesar, perfect. Pentru a-si
mplini datoria, omul trebuie s se opun pasiunilor (durere, fric,
poft, plcere) si la speciile lor, si s adopte strile emotionale bune:
bucuria, prudenta, vointa. Din aceast perspectiv, putem considera
etica stoicilor ca o etic a datoriei. Manualul lui Epictet este o culme
a eticii datoriei, n acea vreme.

1.2. Datoria moral n eticile religioase
Determinatiile religioase ale datoriei n eticile preclasice sunt
sugestiv analizate de Gilles Lipovetski. Parafraznd primele cuvinte
ale Vechiului Testament, autorul pune, de la nceput, un diagnostic
90
care se vrea indubitabil: La nceputul moralei a fost Dumnezeu.
Sub aceast sintagm, el argumenteaz bazele moralei religioase
crestine, potrivit creia n moral, Dumnezeu este alfa si omega,
doar prin vocea sa sunt cunoscute poruncile ultime, doar prin
credint domneste virtutea. Prin urmare, practicarea virtutii st sub
exigenta cunoasterii si iubirii lui Dumnezeu, iar prioritatea absolut
nu const n mplinirea unui ideal omenesc, ci n slujirea lui
Dumnezeu.
Tema supunerii totale fat de divinitate a fost perpetuat
pn n pragul luminilor mai mult, chiar, n secolul al XVII-lea
pozitia teocentric se ntreste si mai mult, ca o reactie la concesiile
Icute naturii umane si derivelor pelagiene (este vorba de Pelagius,
teolog iluminist care manifesta ncredere n puterea de
autoperfectionare a fiintei umane, ca fiint liber). (9, p. 30-31)
Chiar dac Secolul luminilor a adus cu sine afirmarea
independentei moralei fat de religie, ruptura nu a fost niciodat pn
astzi peste tot si n orice moment total. Voltaire sau Rousseau,
Kant, Schopenhauer sau J ohn Locke recunosc n ideea unui tribunal
divin garantia moralittii autentice. Mai mult, chiar, Locke, n a sa
doctrin a tolerantei i exclude pe atei care, negnd existenta lui
Dumnezeu, distrug temelia moralei si a vietii civile.
(9, p. 39)

1.3. Kant i modelul absolutist al datoriei morale laice
Cu acel imn ctre datorie, cum numeste Lipovetski textul
citat la nceputul acestui capitol, avem imaginea de ansamblu a
msurii n care Immanuel Kant scoate datoria moral de sub instanta
criteriilor religioase.
Datoria, n conceptia lui Kant, este nume mare si sublim al
unei determinatii a constiintei aflate dincolo de lumea empiric si
care se opune acesteia, prin modul n care ordoneaz vointa uman:
Este opus plcerii, dar, spre deosebire de datoria
religioas, nu amenint, nu trezeste team, nu
nfricoseaz, desi cere supunere;
Statorniceste o lege care-si gseste de la sine intrarea n
minte, adic o lege care se impune neconditionat;
91
Se adreseaz unei constiinte reale, plin de contradictii:
este venerat, chiar mpotriva vointei, dar nu totdeauna
urmat naintea ei amutesc toate nclinatiile, desi n tain
uneltesc mpotriva ei;
l leag pe om, ca parte a lumii sensibile, de o ordine a
lucrurilor proprie lumii inteligibile, ridicndu-l astfel,
deasupra lui nsusi, la nivelul personalittii;
Exprim, prin aceasta, libertatea omului si neatrnarea
de mecanismul ntregii naturi sensibile o libertate care
se exprim ca asumare a datoriei din propria sa ratiune ,
Ir nici o determinare extern;
Descoperindu-se n acelasi timp ca parte a lumii sensibile
si a celei inteligibile, omul nu poate avea, fat de cea din
urm dect respect si veneratie.
Chiar dac legea moral e sfnt (n sens laic), iar omul
nesfnt, ceea ce rmne n afara oricrei ndoieli reprezint omul ca
umanitate, ca scop n sine. Numai omul, si cu el orice creatur
rational, este scop n sine.
Kant formuleaz imperativul practic al datoriei astfel:
actioneaz astfel ca s ntrebuintezi omenirea att n persoana ta, ct
si n persoana oricrui altuia totdeauna n acelasi timp ca scop,
niciodat ns numai ca mijloc. (8, p. 415)
n aceast postur, omul este subiect al Legii morale,
tocmai datorit autonomiei liberttii lui.
Kant observ c n aceast lupt, ntre nclinatiile lumii
sensibile, si forta suveran a lumii inteligibile, dominat de Legea
moral, se defineste omul ca umanitate. Aceast capacitate, specific
uman, de a da libertate ratiunii mpotriva simturilor, de a face s
observm lipsa potrivirii purtrii noastre fat de ea, s doborm
vanitatea, este proba incontestabil a mretiei naturii noastre.
Pentru omul virtuos moral, viata cu plcerile ei nu mai are
nici o important. El nu mai trieste dect din datoriei, nu pentru c
ar simti pentru viat nici cea mai nensemnat atractie (8, p. 412-
413).
Separarea complet a datoriei fat de viata concret a
plcerilor este exprimat de Kant cu deosebit claritate: datoria nu
92
poate fi nteleas nici mcar ca efort de a nvinge plcerea, cci
scopul nu este acesta. Scopul vine din sine, fr nici o alt
determinare, n afar de faptul c simtim Legea moral pur.
Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vietii ea si
are legea proprie si tribunalul ei propriu.
Persoana urmeaz Legea moral, datoria, pentru c este
nzestrat cu voint bun i libertate. Vointa bun este motorul
moralittii, ea este bun n sine, fr nici o raportare la folosul ei
pentru anumite nclinatii. Vointa bun trebuie pretuit chiar si dac,
n mprejurri vitrege pentru fiinta uman, nu produce nici un efect.
Ea ar strluci totusi pentru sine ca o piatr nestemat, ca ceva ce-si
are n sine valoarea sa deplin.(8, p. 411-415) Fr voint bun,
orice calitate moral poate fi descalificat. Fr libertate, vointa bun
n-ar avea sens, ntruct manifestarea vointei presupune autonomia,
libertatea acesteia. Autonomia vointei spune Kant e singurul
principiu al tuturor legilor morale si al tuturor datoriilor potrivite
lor. (8, p. 407)
Aceast idealizare exceptional a lui ;;trebuie s fie::
(Lipovetski) a devenit unul dintre modurile de a gndi datoria din
timpurile lui Kant si pn astzi, cu anumite nuante. Concomitent cu
afirmarea drepturilor omului ca fundament al constitutiilor
moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei fat de acestea,
la acelasi nivel de sfintenie ca acela al datoriei fat de Dumnezeu.
Chiar si marii gnditori iluministi ai secolului al XVIII-lea,
proclamnd eliberarea omului de sub dominatia divinittii au
proclamat datoria acestuia fat de societate. J ean-J acques Rousseau,
teoreticianul contractului social proclama triumful datoriei asupra
propriei inimi, August Comte consider moral doar datoria de a
tri pentru cellalt, pentru Durkheim patria este scopul conduitei
morale, iar pentru ideologiile de stnga ale societtilor comuniste
imperativul categoric este nteles ca mijloc de lupt mpotriva
individualismului si a capitalismului, ca un catehism moral al
societtii fr clase.
Cele dou rzboaie mondiale ale secolului XX au
nregimentat milioane de oameni sub stindardul datoriei, n fapt
supunere fat de interese iresponsabile si vinovate ale unor grupuri
93
ideologice si politice extremiste, militariste, fie ele de stnga sau de
dreapta, sub acoperirea deformat a unor filosofii de mare anvergur
ca aceea a lui Kant, Hegel, Nietzsche, Marx sau a unor
pseudofilosofii derivate din acestea (Trotki, Lenin, Stalin, Mao s.a.).
Multi dintre cei care au murit n-au avut niciodat constiinta
cauzei pentru care au luptat sau, oricum, ar fi preferat s nu o fac. Ei
au fost declarati pentru posteritate eroi si sunt venerati ca atare. Ne
ntrebm, ns, ct din veneratia lor se transmite urmasilor ca simt al
datoriei si ct ca simt al vinovtiei fat de sacrificiul lor nejustificat?!

1.4. Modelul postmodern al datoriei minimale
Citndu-l pe Ortega y Gaset, Ernest Cassirer constat c n
lumea noastr modern asistm la o prbusire a teoriei clasice,
grecesti, a existentei si, prin urmare, a teoriei clasice despre om. (10,
p. 238).
Ceea ce la E. Cassirer se numeste lumea noastr modern
este, n viziunea unui important segment al eseisticii filosofice, epoca
postmodern. Analiznd punctele de vedere ale postmodernistilor
si ale celor care i-au studiat, putem formula cteva caracteristici de
esent ale acestei epoci, referitoare la cercetarea omuluii a datoriei,
asa cum sunt ele prezentate n lucrarea Amurgul datoriei a lui
Gilles Lipovetski:
Proclamarea drepturilor omului ca fundament al oricrei
viziuni despre om.
nlocuirea rigorismului absolutist kantian al imperativului
categoric cu un relativism total, bazat pe autonomia nelimitat a
individului; problematica omului generic este nlocuit cu
problematica omului concret. n timp ce termenul nsusi de
datorie tinde s nu mai fie utilizat dect n mprejurri
exceptionale, nimeni nu mai ndrzneste s compare legea
moral din mine cu mretia cerului nstelat deasupra mea.
Odinioar datoria se scria cu majuscule, acum o scriem cu litere
ct mai mici. (9, p. 57)
nlocuirea valorilor datoriei morale absolute cu valorile narcisic-
hedoniste ale fericirii personale, intimiste si materialiste (9, p.
10). Potrivit lui Gilles Lipovetski, societtile noastre au
94
suprimat toate valorile legate de sacrificiu, fie ele comandate de
viata de apoi sau de finalitti profane, cultura cotidian nu mai
este hrnit de imperativele hiperbolice ale datoriei ci de
bunstarea si de dinamica drepturilor subiective, iar noi nu mai
recunoastem obligatia de a ne atasa de altceva dect de noi
nsine (9, p. 20)
Dezvoltarea a dou ofensive la fel de periculoase: una a vechiului
rigorism, laic sau religios, resuscitat sub imperiul invocatului
pericol de disolutie a societtii sub influenta liberalismului
excesiv, un rigorism care propune ntoarcerea la dogme, la
disciplin, la ascultare, la coercitie n numele umanittii sau al
puterii divine cealalt, a noului liberalism, productor de
excludere profesional, ghetouri, familii fr printi, analfabeti,
bande, care afecteaz igiena vietii si provoac gangrena
drogurilor, violenta juvenil, cresterea numrului de violuri si de
omoruri. (9, p. 23)
Extinderea individualismului, sub dou aspecte antagoniste:
- individualismul responsabil, integrat si autonom,
preocupat s gestioneze si mobil pentru marea
majoritate;
- individualismul iresponsabil, inadaptat, surescitat, fr
viitor pentru noile minoritti dezmostenite.
Relativizarea relatiei subiect-obiect, opozitia tare, proprie
modernittii, fiind spart, diluat, ceea ce duce la proclamarea
unui subiect slab ( Vattimo) si a unui obiect, realitatea, ob-
jectum ( ceea ce st n fat si se opune) mai putin opac,
virtualizat, adus la forma unui simulacru sub influenta mass-
media si a bombardrii fiintei umane cu un numr nelimitat de
imagini. Realitatea devine o lume a fantomelor (Derrida),
relatia subiectului cu aceasta fiind una inconsistent, fluid,
incert, alterabil, singura certitudine fiind replierea subiectului
asupra lui nsusi.(9, p. 8-9)
Se propune, n consecint, reconcilierea inimii cu srbtoarea,
a virtutii cu interesul, a imperativelor viitorului cu calitatea vietii
de acum. Prin urmare, se propune afirmarea individualismului
responsabil mpotriva individualismului iresponsabil. Nu
95
exist sarcin mai important dect aceea de a provoca reculul
individualismului iresponsabil, de a regndi conditiile politice,
sociale, antreprenoriale, scolare, capabile de a face s progreseze
individualismul responsabil (9, p. 24)
Care sunt, dup prerea noastr, liniile directoare ale acestei noi
modalitti de a exprima datoria?
n primul rnd, complexitatea vietii cotidiene solicit
preocuparea mai accentuat a omului pentru supravietuirea propriei
fiinte. Datoria vine, pentru cettean, abia din momentul n care este
legat prin propriile interese de cetate. Cum cetatea este sau tinde s
devin nssi planeta, iar cetteanul se vede tot mai putin si tot mai
mic, datoria coboar de la nivelul constientizrii cettii, la acela al
constientizrii mediului de viat imediat: familia, firma, orasul si,
episodic, n cicluri electorale, tara. Datoria se impune mai ales la
nivelul acestei lumi imediate, ca responsabilitate a implicrii sau,
profesional, ca deontologie.
n al doilea rnd, individualismul propriu lumii afacerilor
corporatiste determin o real detasare a diriguitorilor acestei lumi de
consecintele globale ale activittii economice. ntruct omul modern
este legat de interesele firmei la care lucreaz mai tare dect de
interesele globale pe care cel mai adesea nu le percepe, devotamentul
su se manifest mai ales la acest nivel, chiar dac interesele si
practica firmei sunt contrare intereselor globale. El nu va vota
niciodat pentru nchiderea acesteia, de dragul intereselor omenirii.
Interesele pe termen scurt si pe spatii ale imediatului sunt singurele
care reprezint, pentru omul obisnuit, obiect al datoriei.
Pericole precum poluarea, nclzirea planetei, distrugerea
stratului de ozon, a ecosistemelor, cu consecinte directe asupra
supravietuirii speciei umane avertizeaz, ns, asupra responsabilittii
globale, precum si asupra necesittii unor dezbateri etice particulare
si aplicate: etica mediului, etica afacerilor, etica politic, etica
militar etc.
Remarcam, n acest sens, m lucrarea Autoritate si
deontologie c n sfera de preocupri a filosofiei morale de esent
anglo-saxon este prezent ncercarea de definire a unui cadru etic
normativ pentru un domeniu de mare sensibilitate public: domeniul
96
nuclear. Revista The Monist a dedicat, n anul 1987, n plin rzboi
rece, un numr special eticii mijloacelor nucleare. Autori ca
Douglas P. Lackey, Keneth W. Kemp, Gregory S. Kavka, J ohn W.
Lango, J onathan Schonsheck si Richard Werner au dedicat
domeniului studii deosebit de interesante, n care se pun probleme
precum Irelevanta moral a distinctiei contra-fort/contra-valoare;
Aprarea nuclear si moralitatea intentiilor; E gresit s
intentionezi s faci ceea ce este ru?; Tratate injuste, intentii
injuste si judecata moral asupra politicii armelor nucleare;
Aprarea nuclear si limitele teoriei nucleare etc.
Se remarc, din toate aceste studii, preocuparea de a integra
un fenomen militar de dimensiuni planetare ntr-un circuit al
judectilor de valoare moral, dezvoltate cu intentia vdit de
implicare a filosofului n constituirea unui curent de opinie care s
determine acceptarea, asumarea si punerea n valoare a unui set de
norme morale specifice, subsumabile, din punctul nostru de vedere,
unei deontologii a utilizrii mijloacelor nucleare.
Studiile din aceast categorie se conjug n intentii cu cele
privind etica mediului nconjurtor, dintre care datorm lui A. Miroiu
traducerea si publicarea unui studiu semnat de Elliot Sober si intitulat
de traductor Etica mediului. n acest studiu sunt puse probleme
majore, legate de sensul general al existentei, dincolo de
problematica supravietuirii speciei umane sau, altfel spus, raportat la
aceast problematic, elemente ce tin de premisele natural-holiste ale
existentei ca tot. Identificm, aici, temeiurile morale ale luptei
mpotriva ignorantei fat de supravietuirea speciilor biologice ale
planetei, ale aprrii biodiversittii naturale, ale aprecierii umanittii
ca parte inseparabil a naturii etc.
Un domeniu de maxim sensibilitate n care etica normativ
se poate regsi n ncercarea de a formula sisteme normativ-morale
specifice este cel al reflectiei despre viat si moarte. Dezvoltate
undeva la granita dintre filosofia moral si doctrina religioas,
studiile din aceast categorie lanseaz puncte de vedere deosebit de
active si contradictorii asupra unor teme ca: avortul, dreptul la viat
si interpretarea moral a mortii, eutanasia s.a. Dezvoltarea unor
asemenea teme vine s mbogteasc cea mai veche deontologie
97
constituit ca atare, deontologia medical, punnd-o permanent n
situatia de a face reevaluri, reconsiderri sau reconfirmri ale unor
norme morale nscute nc din vremea lui Hypocrat.(11, p. 61-63)
n al treilea rnd, forta de influent a mijloacelor de
comunicare n mas este att de mare, nct manipularea constiintelor
este oricnd si n orice mprejurare posibil, ceea ce determin
retinerea public si individual fat de sloganuri morale prea
insistente si prea bogate n semnificatii. Temele morale autentice se
pun, astzi, cu batista pe tambal, cu discernmnt si preocupare
pentru credibilitate, cu luarea n considerare a intereselor si
sensibilittii celuilalt; dincolo de aceste limite, morala este astzi
doar spectacol, uneori chiar de prost gust, discreditare, exhibitionism.


2. Con(inutul yi semnifica(ia datoriei morale

ntorcndu-ne la cuvintele lui Kant, din primul citat al acestui
capitol, ne punem si noi, asemenea lui, ntrebarea: care este obrsia
moralei si care este rdcina nobilei sale origini?
Pentru a da rspunsuri satisfctoare acestor ntrebri vom
apela mai degrab la o prezentare logico-sistematic, dect la una
filosofic, ntotdeauna particular si partizan.

2.1. Datoria ca fundament al eticii deontologice
Termenul datorie poate fi analizat fie la nivelul simtului
comun, ca datorie, n genere, fie la un nivel specializat, de natur
economic, juridic, psihosocial, moral.
n sensul cel mai larg, prin datorie se ntelege obligatie
asumat sau impus fat de cineva. Aceast obligatie poate avea
caracter material (datorie n bani sau obiecte) sau spiritual (datorii
morale, juridice, administrative etc).
n sens restrns, ca datorie moral, aceasta are dubl
semnificatie:
Una cantitativ, ca ansamblul normelor morale pe care o
persoan trebuie s le urmeze semnificatia cantitativ nu
este ns lipsit de una derivat, de ordin calitativ:
98
ansamblul normelor morale este nteles, ca datorie , prin
unitatea si corelatia prtilor-norme, ceea ce adaug
ntregului un plus fat de suma acestora, acel plus
semnificat de Kant prin sintagma lege moral. Norma,
n sens logic nu are, nc, demnitatea legii. n unitatea lor,
normele capt acel plus de demnitate care le face apte s
genereze Legea.
Una calitativ, ca latur deontologic a moralittii; este
expresia fortei de influent a moralei asupra conduitei
individului, acea fort care-l face pe individ s acorde
prioritate la ceea ce este corect din punct de vedere
moral, fat de ceea ce este bun pentru sine. (J. Rawls)
S-ar prea c datoria moral nu are, asa cum a remarcat Kant,
nimic de-a face cu scopurile strine moralittii si nici mcar cu unele
intermediar morale, de tipul celor exprimate de etica utilitarist.
n lucrarea Autoritate si deontologie am pus n evident
posibilitatea concilierii celor dou moduri de gndire, tocmai pornind
de la ceea ce filosofii contemporani reclam ca etic minimal.
Studiul lui Michael Sandel asupra teoriei lui Rawls scoate n
evident viziunea sa asupra eticii deontologice, prin cteva accente
bine delimitate:
S
1
: Principala tez a eticii deontologice este sustinerea c dreptatea
este cea dinti virtute a institutiilor sociale.
S
2
: Baza argumentatiei n etica deontologic o constituie ideea
general c ceea ce este corect din punct de vedere moral este
prioritar fat de ceea ce este bun.
S
3:
Teoriile deontologice proclam prioritatea eului n raport cu
scopurile pe care le promoveaz si capacitatea lui de a alege.
Dou sunt sensurile acestei prioritti: primul indic un trebuie
moral care impune respectul demnittii persoanei, indiferent de
rolul pe care-l ndeplineste ; al doilea indic, n sens epistemologic,
posibilitatea ca eul s fie identificat n mod independent.
S
4
: Un rol central n etica deontologist l joac conceptul voluntarist
de capacitate de a actiona.
Valoarea acestor atribute puse n seama eticii deontologice
este incontestabil. Ele asigur identificarea noului continut
problematic pe care gndirea filosofic l pretinde eticii, precum si
asteptrile omului si ale colectivittilor n legtur cu statutul lor
99
deontologic n diferite structuri de actiune social. Totodat, sustineri
precum prioritatea drepttii, autonomia persoanei, capacitatea
acesteia de a alege, precum si dreptul inalienabil al omului la
demnitate, anterior oricrei situatii de implicare social sunt de
neocolit pentru oricare teoretician al moralei, cu att mai mult pentru
unul angajat n constructia unor teorii etice normative, cum este
teoria datoriei.
Conceptia lui Rawls despre prioritatea drepttii asupra
eficientei este pus de A. MacIntyre n opozitie cu aceea a lui Nozik
asupra drepttii distributive, din care rezult un alt tip de prioritate,
aceea a legitimittii, ca baz a egalittii. Opozitia RawlsNozik este
mpins de MacIntyre pn la punctul n care este considerat
necomensurabil, n sensul c cele dou pozitii nu pot fi comparate
n mod rational, nici n premise, nici n consecinte, putnd fi pe
deplin acceptate, n acelasi timp.

Este de observat, ns, c dac cele dou pozitii nu se pot
respinge reciproc, este posibil s fie acceptate mpreun, ca premise
ale unei constructii rationale n domeniul normativittii morale, att
dreptatea, n sens moral, ct si legitimitatea, ca justificare a unui
anume statut social fiind concepte morale autentice.
O fertil punere fat-n-fat a deontologismului si a
teleologismului (sub sintagma consecintionism) realizeaz David
McNaughnton. Evidentiind diferentele dintre cele dou curente,
precum si diferentierile din interiorul fiecruia, McNaughton sustine
punctul de vedere conform cruia amndou sunt curente aplicabile,
n conditii determinate si pe baza unor viziuni determinate asupra
premiselor actiunii morale. n cazul consecintionistului sustine
McNaughton - ncepem cu ceea ce trebuie fcut pentru a face lumea
mai bun si abia apoi ne ntoarcem privirea spre fiecare agent pentru
a vedea ce contributie poate aduce la mplinirea acestei sarcini. n
cazul deontologistului, focarul atentiei e de la nceput agentul, asa
cum e situat n lume: exigentele ce apas asupra sa venind din partea
celor din jurul su si responsabilitatea special pe care o are pentru
felul n care actiunile sale l afecteaz pe sine si pe altii.

n efortul de fundamentare a unei teorii a datoriei, nu putem
face abstractie de cele dou modele, astfel nct n atmosfera moral
100
proiectat s se simt confortabil att deontologistul, ct si
consecintionalistul, ca personalitti morale autentice. (11, p. 53-55)

2.2. Datoria ca unitate dintere sine i cellalt
Immanuel Kant observa faptul c ntre transcendenta Legii
morale si imanenta actului moral nu exist ruptur, n ultim instant
mplinirea datoriei fiind scopul vietii omului concret ca subiect al
legii morale. Care este, ns, obiectul legii morale? Tot Kant ne
lmureste asupra acestuia: omul, totdeauna n acelasi timp ca scop,
niciodat ns numai ca mijloc. Omul n persoana ta , ct si n
persoana oricrui altuia. Se desprinde, de aici, faptul c obiectul
datoriei morale poate fi propria persoan sau persoana celuilalt. Prin
urmare, a-ti face datoria nseamn a lupta:
a) pentru fericirea ta: sensul generic al datoriei morale
const n a face totul pentru a te realiza ca om, a-ti
valorifica si exprima ptn la superlativ calittile
omenesti. (3, p. 52)
b) pentru fericirea celuilalt: s faci totul pentru a-l ajuta pe
cel de lng tine, a-l stimula s se mplineasc ca om
(idem)
Kant observ, cu temei, c cele dou determinatii nu se
exclud, ci se presupun: singularizarea fericirii tale este egoism;
singularizarea fericirii celuilalt nseamn slugrnicie, obedient.
Numai unitatea celor dou sensuri autentific datoria.

2.3. Datoria ca unitate dintre obligativitate i
responsabilitate
n uzul cotidian al limbii exist dou moduri de a folosi
termenul datorie:
unul imperativ, indicnd obligatiile persoanei : F-ti
datoria!; Datoria ta este s Sunt dator si cu asta etc.
Aceasta este perceptia exterioar a datoriei, ca venind de
la o instant care supravegheaz, oarecum din afar, ce
trebuie s fac;
unul apreciativ, indicnd starea de fapt a persoanei care
are constiinta datoriei: nu si-a fcut dect datoria, este
101
om al datoriei, a czut la datorie. Aceasta este
perceptia interioar a datoriei, ca produs al transformrii
obligatiilor impuse n obligatii asumate deliberat, cum
spune Kant, n virtutea liberttii si autonomiei vointei
sau, cum spune Nikolai Hartmann, n virtutea liberttii
de a alege.
Este demn de retinut aprecierea lui Traian Gnju, potrivit
creia datoria moral, prin natura continutului su, nu este
compatibil cu obligatia, nu suport rigorile constrngerii, ale
fatalittii. ntotdeauna se exprim si rmne un act de libertate
izvornd din necesitti interioare. (3, p. 50)
Cu toate acestea, considerm c n ntelegerea datoriei ca
responsabilitate, deci ca simt al datoriei, trebuie luate n seam
toate cele trei determinatii puse n evident de Kant: exterioritatea
Legii morale, libertatea (autonomia) vointei i conditia ca aceasta s
fie o voint bun.
Mihai Florea face o util prezentare a acestor determinatii n
lucrarea responsabilitatea actiunii sociale, prezentndu-le sub
forma: necesittile obiective ale vietii sociale, libertatea (de voint
si actiune) agentului si autoangajarea lui voit si bazat pe optiune la
realizarea unui obiectiv social (propus de el nsusi sau de ctre altii,
dar adoptat n mod liber si voit, pe baz de optiune sau de interes
propriu) (12, p. 205) Dincolo de nuantele vdit colectiviste, proprii
ideologiei marxiste, identificarea si examinarea acestor determinri
este benefic. Particularizate la responsabilitatea moral, cele trei
determinatii dau seama de modul specific de instituire a constiintei
datoriei. Este semnificativ observatia autorului, n consonant cu
cea a lui Kant, c factorul decisiv n constituirea simtului datoriei,
deci a responsabilittii este autoangajarea (vointa bun, dup Kant).
Sub forma exterioar, autoangajarea este actul vointei n fata opiniei
publice; sub forma interioar, este actul vointei n fata propriei
constiinte.

Bibliografie:
1. Ioan Grigoras, Personalitatea moral, Editura stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1982, p. 94-225
102
2. Marietta C. Moraru, Valoare i etos, Editura Stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1976, p.106-145
3. Traian Gnju, Discurs despre moral, Editura Junimea, Iasi,
1981, p. 50-60 97-104
4. Filosofie contemporan, texte alese, traduse si comentate de
Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168
5. Dictionar de filosofie, Editura Politic, Bucuresti, 1978, p.
178-179.
6. Gh. Al. Cazan, Introducere n filosofie, Filosofia antic,
Filosofia medieval i modern, Editura Actami, Bucuresti,
1996.
7. Didier J ulia, Dictionar de filosofie, Editura Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 71.
8. N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly, Antologie filosofic,
Filosofi strini, Editura Uniunii Scriitorilor, 1996, p. 411-413
9. Gilles Lipovetski, Amurgul datoriei, Editura Babel,
Bucuresti, 1996.
10. Ernest Cassirer, Eseu despre om, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1994.
11. Cornel Lazr, Autoritate i deontologie, Editura Licorna,
1999.
12. Mihai Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, Editura
Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1976.













103


VII. DEONTOLOGIA $I ETICA AUTORITTII

1. Conceptul de deontologie n filosofia contemporan

A identifica statutul deontologiei n aria de preocupri ale
filosofiei morale este o intreprindere ispititoare, n conditiile n care
eticile contemporane sunt extrem de divizate si putin preocupate de
un concept utilizat, mai degrab, ca mijloc, ca ingredient al
diverselor structuri de rationare ale sistemelor teoretice, dect ca scop
si obiect nemijlocit al cercetrii.
Subsumat, n conceptia noastr, teoriilor etice normative,
deontologia poate prezenta un deosebit interes n momentul actual al
cercetrii etico-filosofice, n conditiile n care, dup aproape o
jumtate de secol de negare a moralei traditionale si nlocuire a
acesteia cu preocupri de metaetic, o disciplin foarte abstract si
tehnic, asistm la o renastere a interesului pentru etica
normativ, act identificat de unii filosofi ca un semn c filosofia s-
a rededicat scopului su normal si onorant. (cf. 1, p. 29)
Pe de alt parte, preocuparea noastr este avantajat de faptul
c n filosofia moral contemporan constructia de noi teorii etice
este ncurajat. Nimic nu st n fata avansrii ctre constructia de
noi teorii etice - sustine Cheryl N. Noble - n conditiile n care
exist un sentiment larg rspndit c mult prea marile pretentii ale
scepticismului secolului XX au fost reduse pn la proportii
neglijabile.(cf. 1, p. 30)

1.1. Delimitri conceptuale
Etimologia conceptului deontologie a preocupat si
preocup, n mare parte, dictionarele enciclopedice si specializate,
acestea urmrind s identifice rdcinile precum si familia de cuvinte
constituite n jurul lui, iar n unele cazuri si sensurile n care
conceptul este utilizat.
Un inventar al ctorva definitii identificate n dictionarele
avute la dispozitie este prezentat ntr-o anex la prezentul capitol.*
104
n acest inventar putem descoperi unele sensuri comune, aproape
unanim acceptate, precum si unele interpretri diferite, sau chiar
opuse.
Putem stabili, n esent, c deontologia este un cuvnt
constituit prin compunere din dou segmente cu identitate distinct,
primul (deontos, deont-, deonto-, deon-) orientnd gndirea spre
ideea de necesitate, nevoie, obligatie, ceea ce se cade, iar cel de-al
doilea (logos, logia) spre ideea de studiu, tiint, discurs. Asadar,
ntr-o prim aproximare, putem aprecia c dictionarele
contemporane, att cele romnesti, ct si cele engleze, franceze,
italiene etc. identific deontologia ca fiind tiinta (studiul, discursul)
despre obligatii (datorii).
Continutul definitiilor este, ns, mult mai variat, astfel nct
vom identifica unele orientri de mare important pentru ntelegerea
deplin a sensurilor n care conceptul este utilizat. Pe de o parte,
exist diferente cu privire la genul proxim luat n definitii, unele
dictionare considernd deontologia ca doctrin, altele ca teorie,
disciplin, ansamblu de reguli, cod, parte a eticii,
studiu etc. Unele dictionare utilizeaz mai multe acceptii ale
genului proxim: doctrin si teorie (D.E.R.-1996), cod,
disciplin si parte a eticii (D.F.-1978), parte a eticii si
teorie (D.N.-1978). Nota dominant a definitiilor, la acest nivel,
este aceea de a identifica mai mult sau mai putin tare, deontologia
cu ideea de teorie. Pe de alt parte, n conturarea diferentei
specifice luate n definitie se aseaz deontologia la niveluri foarte
diferite de specificare, ea fiind pus s se refere:
DS
1
: la datorie, obligatii, reguli, n general;
DS
2:
la datorie, obligatii, reguli, norme morale;
DS
3
: la norme, reguli i obligatii profesionale;
DS
4
: la norme, reguli i obligatii morale specifice unei
profesiuni.
Este evident faptul c definitiile acoper o varietate de
extensiuni ale notiunii de definit, extensiunea maxim fiind datoria,
nteleas ca obligatie, n genere, iar cea minim fiind ansamblul de
norme (reguli, obligatii) morale ale unei anumite profesiuni.O
asemenea varietate de extensiuni se va regsi (ca premis sau
105
consecint) n diferitele discursuri teoretice n domeniul logicii,
praxiologiei sau al filosofiei morale, asa cum se va vedea n
continuare.
Totodat observm c n definitii sunt prezente referiri la
J.Bentham, primul filosof care a utilizat conceptul, si la deontologia
medical, ca exemplificare si model, alte exemplificri de natura
deontologiilor fiind absente, ceea ce indic nc slaba dezvoltare
aplicativ a teoriei. n cadrul definitiilor studiate s-au pus n evident
si anumite delimitri teoretice, cum este cea dintre deontologie si
axiologie (D.F.-1978) sau cea dintre etica deontologic si etica
utilitarist (D.F.L.-1996).
n ceea ce priveste familia de cuvinte constituit n jurul
deontologiei si care au intrat n uzul curent al cercetrilor teoretico-
filosofice, sunt de remarcat, n primul rnd, deontica, atribut atasat
logicii pentru a desemna o ramur a logicii modale, cea referitoare la
norme (obligatoriu-permis-interzis), atributele deontologic,
deontologist care, atasate eticii, desemneaz etica centrat pe
norme, pe ideea de datorie, pus sau nu n opozitie cu etica
teleologic, de factur utilitarist, orientat ntotdeauna spre
scopuri determinate (D.F.L.-1996), precum si deontologismul,
curent de gndire de asemenea opus teleologismului,
utilitarismului.

1.2.Deontologia n teoriile etice contemporane
La nceputul secolului al XIX-lea, n conditiile constituirii si
consolidrii unui nou mod de viat al comunittilor umane, modul
capitalist, criteriul eficientei actiunii si utilizrii timpului venea s
dea seama de performante si s permit restructurarea continu a
relatiilor sociale constituind, totodat, noi modalitti de evaluare a
prestigiului si reputatiei indivizilor, opuse traditionalelor criterii de
cast, descendent, mostenire etc. Se nstea o nou lume, n care,
eliberat de povara structurilor sociale amorfe ale feudalismului, omul
cpta aripi s se nalte pe msura capacittii sale de a-si pune n
valoare energiile creatoare.
n aceast nou lume, n care timpul este ncrcat de fapte
umane novatoare de o mare densitate, iar omul cuta noi sisteme de
106
confort material si spiritual, au cptat contur noi orientri n
cercetarea fundamentelor spirituale si morale ale vietii: utilitarismul,
antecamera pragmatismului modern al secolului XX, logicismul
filosofic post-kantian, existentialismul, filosofia vietii, filosofia
analitic etc.
Pe fondul preocuprilor teoretico-filosofice de cristalizare a
unei linii de lupt mpotriva traditionalismului si conservatorismului
cultural si moral, s-a nscut n gndirea etic a timpului
deontologia, o stiint nou a moralei, pus s sintetizeze o nou
viziune asupra eticului, ancorat ct mai deplin n cadrele de
cercetare de tip utilitarist. Pus n oper de J . Bentham, conceptia
deontologiei a fost ulterior amendat substantial de contemporani
sau succesori pn cnd, odat cu consolidarea marilor linii de
cercetare ale filosofiei contemporane, tema a fost relativ neglijat,
trecut n umbra arhitecturilor filosofice construite pe linia unor
tematizri de mare finete de natur logic, epistemologic,
interdisciplinar.
Deontologia a rmas, n practica social, ca o instant
romantic a personalittii elitelor culturale, ca un prag de jos al
moralittii, asumat constient de comunitti culturale si profesionale
de elit, ca o minim rigoare moral perceput ca absolut necesar
n conditiile exploziei liberttii de miscare si actiune provocate de
cultura liberalist a secolului nostru.
Preocuprile teoriilor etice contemporane referitoare la
deontologie, desi foarte variate, au cteva caracteristici evidente:
1. Studiile identificate n literatura filosofic sunt de origine
preponderent anglo-saxon, filosofia latinittii fiind nesemnificativ
reprezentat n distributia eticilor moderne, ea preocupndu-se
preponderent de cercetri asupra eticilor traditionale.
2. Nu s-au identificat, practic, teorii deontologice nchegate,
majoritatea studiilor accesibile cititorului romn fiind prezente n
periodice de specialitate, adesea deontologia fiind abordat adiacent
sau implicit.
3. Preocuprile de natur deontologic nu sunt, n general,
definite astfel de autorii lor, ele fiind caracterizate ca atare de ctre
terti, n exegeze mai mult sau mai putin pertinente si obiective.
107

1.2.1. Teorii cu privire la posibilitatea deontologiei
Asupra posibilittii deontologiei ca teorie etic normativ
Cheryl N. Noble prezint, n studiile sale, punctul de vedere al
filosofilor morali contemporani: acela c posibilitatea unei tiinte
morale autentice este aceeai cu posibilitatea teoriei etice normative
valide.(cf. 1, p. 34)
Problemele care apar n fata proclamatiei enuntate de C. N.
Noble nu sunt putine si ele trebuie sondate si explicate. ntrebarea pe
care multi filosofi au pus-o este aceasta: n ce msur se poate
constitui o stiint a normelor? Unii filosofi o accept, altii o resping.
V.Wundt, de exemplu, apreciaz c etica, n ansamblul ei,
este o stiint normativ. Ca stiint, etica are de cercetat originea
constiintei morale, de unde rezult principiile care stau la baza
judectilor de valoare si n baza acestora se stabilesc normele vietii
umane n domeniile care au conotatie moral: familia, dreptul, statul,
societatea.(cf. 1, p. 35) Distingnd moravurile de moral, n sensul
aprecierii moravurilor n functie de acordul sau dezacordul cu
cerintele moralei, Wundt o consider pe aceasta din urm ca fiind
constituit din totalitatea principiilor, criteriilor sau valorilor dup
care considerm o fapt ca bun sau rea, ca vrednic de aprobat, de
ludat si de promovat, sau ca un lucru de dezaprobat, de dispretuit, d
mpiedicat.
n opozitie cu punctul de vedere al lui Wundt, Levy-Brhl
respinge categoric posibilitatea existentei unei stiinte normative.
Dup opinia lui, nu poate exista dect o stiint a moravurilor, care
studiaz realitatea moral n diversitatea ei existent, adic diferitele
tipuri sociale prezente sau de altdat.(cf. 1, p. 35)

O asemenea
stiint se ocup de ceea ce este si nu de ceea ce trebuie s fie. El
militeaz pentru o moral practic, n msur s fac studiul
teoretic al realittii morale si care s fie o sociologie. n cadrul
acestui punct de vedere exist, ns, o referire la normele morale; el
precizeaz c oriunde exist grupri umane, exist ntre membrii lor
si relatii care pot fi calificate ca morale, adic ... acte permise sau
interzise, n afar de cele (n numr mic) care sunt indiferente precum
si ... sentimente de blam, admiratie, dezaprobare, stim pentru autorii
108
acestor acte.(cf. 1, p. 36)

n acest cadru, morala este definit ca
norm, iar moralitatea este nteleas drept conformism, drept
respectare a normelor.
Tema este reluat si sintetizat de E. Drkheim, seful scolii
sociologice franceze care, n raportul prezentat n cadrul dezbaterii
din anul 1906 cu privire la natura moralei, aprecia c orice moral
ni se nftiseaz ca un sistem de reguli de conduit.(cf. 3, p. 33)
Caracteristicile acestor reguli, dup Drkheim, sunt obligativitatea,
dezirabilitatea, autodisciplinarea sub presiunea binelui moral. Toate
acestea se manifest n cadrul unei realitti sociale, al unei stri
sociale a timpului.(cf. 3, p. 36)


Deosebit de transant este punctul de vedere al lui Georg
Simmel care, n acord cu alti cercettori moderni, afirm
imposibilitatea ca o stiint s creeze sau s impun norme morale. O
stiint normativ - afirm el - nu normeaz nimic, ci numai explic
normele si legtura care exist ntre ele.(cf. 1, p. 36)

O pozitie aparte n ntelegerea normativittii ca obiect al
stiintei o are G. Belot. Acesta observ c morala apare deseori n
anticipatiile unor stri de lucruri care nu exist nc, dar care, n
anumite privinte, nu s-ar realiza att de bine dac oamenii n-ar ncepe
s actioneze ca si cum ar exista.(cf. 1, p. 36) Prin urmare, morala
este gndit ca un ansamblu de proiecte pentru viitor, n care omul si
societatea sunt angajate n prezent; specificul moral al societtii,
dup Belot, este dat nu de regulile prezente, ci de cele care
fundamenteaz aspiratii pentru viitor.
Un punct de vedere asemntor este dezvoltat de ctre F.
Rauh, care diferentiaz gata-fcutul de ceea-ce-trebuie-fcut (devoir-
faire), insistnd asupra faptului c idealul moral al unei societti se
defineste prin ceea ce se voieste, mai nainte de orice.(cf. 1, p. 37)
Este evident faptul c indiferent dac sunt privite ca realitti
de descoperit sau ca idealitti de urmat, normele morale sunt
circumscrise cmpului de cercetare al stiintelor despre om si, ca
atare, si pot gsi locul si n spatiul unei deontologii, ca teorie etic
normativ.
Revenind la Cheryl N. Noble, acesta remarca n analizele sale
faptul c studiul teoriei eticie normative se bucur acum de o att de
109
mare respectabilitate si popularitate nct este foarte greu s sustii
ideea neconfortabil c idealul teoriei etice normative este fals.(cf.
1, p. 37)

1.2.2. Teorii cu privire la obiectul deontologiei, al eticii
normative, n general
Din perspectiva filosofiei morale, deontologia s-a nscut ca
replic utilitarist fat de rigorismul clasic al eticii, autorul
conceptului, J eremy Bentham (1748-1832) propunnd explicit
judecarea oricrei actiuni sau institutii n functie de capacitatea de a
spori fericirea si de a micsora suferinta.
Utilitatea - spune J . Bentham, este un termen abstract, el
exprim proprietatea sau tendinta unui lucru de a ne feri de ceva ru
si de a ne procura un bine; binele nseamn plcere sau cauz de
plcere... Binenteles, iau aceste cuvinte, durere si plcere, n
acceptia lor comun, fr a inventa definitii, pentru a admite numai
anumite plceri sau pentru a nega existenta anumitor dureri. Fr
subtilitate, fr matematic; nu trebuie consultat nici Platon, nici
Aristotel. Durerea si plcerea constau n ceea ce fiecare simte ca
atare, tranul ca si printul, ignorantul ca si filosoful.(cf. 3, p. 159)
Indiscutabil, un filosof de talia lui J .Bentham nu putea s
ignore, accentund binele individual, ceea ce istoria eticii a
consacrat ca ferment al nssi supravietuirii comunittii umane:
binele colectiv. El preconizeaz un acord ntre interesele individului
si cele ale societtii, postulnd bunvointa ca mobil capabil s
conduc n modul cel mai sigur la realizarea acestui acord.(cf. 3, p.
161)
Un alt reprezentant al utilitarismului, John Stuart Mill,
amendeaz profund individualismul profesat de J . Bentham,
sustinnd c gratie fenomenului psihologic al asociatiei, notiunea de
interes propriu si notiunea de interes al celorlalti se leag att de
strns, nct omul nu mai poate dori fericirea lui proprie, fr a avea
n vedere fericirea aproapelui, de unde caracterul de spontaneitate,
obligatie si responsabilitate pe care l capt viata moral la omul cu
adevrat virtuos.(cf. 3, p. 164)
110
Lucrarea lui J.Stuart Mill, Utilitarismul, publicat n anul
1861 reprezint, dincolo de limitele inerente distantei n timp, un
deosebit de util ghid de ntelegere, att a premiselor deontologiei ca
teorie, ct si a modului specific de constituire n societate a
sistemelor de nevoi, preferinte, aspiratii si idealuri individuale si
colective care stau la baza formrii si asumrii sistemelor de norme
morale specifice deontologiei.
Este de remarcat, n primul rnd, faptul c J . Stuart Mill
propune o abordare a moralittii nu cutnd fundamentele ultime ale
acesteia, tem asupra creia, dup prerea sa, scolile filosofice n-au
ajuns niciodat la unanimitate si s-au luptat cu vigoare unele cu
celelalte, ci stabilind o conceptie clar si precis cu privire la ce
anume urmrim. Un test al corectitudinii sau incorectitudinii trebuie
s reprezinte mijlocul de a stabili ceea ce e corect sau incorect si nu o
consecint a stabilirii prealabile a unui asemenea lucru.(4, p. 10-11)
n capitolul al doilea al lucrrii citate, dup ce confirm
punctul de vedere al lui J . Bentham, potrivit cruia fundamentul
moralei trebuie s fie utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari
Fericiri, J . S. Mill stabileste si criteriile dup care se poate aprecia
corectitudinea sau incorectitudinea actiunilor umane. Autorul
mentioneaz c actiunile sunt (moralmente) corecte (right)** n
msura n care tind s promoveze fericirea si sunt (moralmente)
incorecte (wrong), n msura n care tind s produc inversul fericirii.
Prin fericire se ntelege plcere si absenta durerii; prin nefericire -
durerea si privarea de plceri.(4, p. 18)
Subliniind faptul c unele genuri de plceri sunt mai
dezirabile dect altele, J .Stuart Mill introduce ideea de calitate a
plcerii, pentru a-si fundamenta pozitia fat de acei filosofi care vd
n utilitarism o teorie inferioar, cantonat n sfera utilittii
biologice. Parafrazndu-i pe discipolii lui Epicur, autorul remarc
faptul c plcerile animalice nu se potrivesc cu viziunea fiintei
umane cu privire la fericire. Se dezvolt, aici, o idee de mare
valoare cultural si etic, aceea a necesittii de a promova pe cale
preferential umanitatea din noi, faculttile superioare ale
omenescului. O fiint dotat cu facultti superioare - spune Stuart
111
Mill - .. nu poate niciodat dori cu adevrat s se scufunde n ceea ce
ea simte a fi un nivel inferior de existent.(4, p. 22)
Concluzia lui Stuart Mill asupra utilitarismului este
deosebit de sugestiv: Utilitarismul si poate atinge telul numai prin
cultivarea general a nobletii de caracter.(4, p. 23)
Putem, acum, pe baza solutiilor oferite de filosofii
enumerati, s formulm filonul filosofic de baz al constituirii
deontologiei, din perspectiv utilitarist-pragmatist. Ea este o moral
izvort din necesitti strict pragmatice. O moral-mijloc, pentru
atingerea unor scopuri individuale si/sau colective, scopuri
fundamentate pe necesittile vietii nssi, strine de orice apriorism
sau finalitate imanent si formulate sub genul proxim al notiunii, att
de dragi utilitarismului - fericire.
Cu toate c deontologia a fost fundamentat, conceptual, n
utilitarism, filosofia moral contemporan marcheaz o cotitur
radical n utilizarea conceptului, prin reevaluarea etimologiei
acestuia si punerea lui la lucru n opozitie ireductibil cu curentul
care i-a dat nastere. O asemenea reevaluare a fost preluat, deja, asa
cum am vzut, de ctre autorii de enciclopedii sau dictionare de
specialitate, astfel nct asumarea lui de ctre filosofi se face, de cele
mai multe ori, de pe noua pozitie n care s-a consolidat: etica bazat
pe norme, pe ideea de datorie, anterioar oricror scopuri determinate
utilitarist, deci n opozitie cu etica teleologic.
Opozitia deontologic - teleologic va fi, de acum , modelul
teoretic aproape unanim acceptat de utilizare a conceptului de
deontologie.
Datorm mai ales lui William Frankena, dar si multor altor
filosofi ai moralei, un ansamblu de preocupri n domeniul eticii
normative care restructureaz orientarea filosofic utilitarist.
n ce-l priveste pe William Frankena, acesta dezvolt o
ampl cercetare asupra teoriilor etice normative, punnd accentul pe
analiza continutului real al opozitiei deontologic-teleologic, n
analogie cu opozitia poetic-nonpoetic de factur aristotelic. n
conceptia sa, poeticul este asimilabil, n plan moral, cu
deontologicul, n sensul c pune binele ca premis a actiunii, n timp
ce nonpoeticul este asimilat teleologicului, care judec actiunea
112
uman n raport cu capacitatea de a fi orientat spre bine, ca
finalitate. Cu alte cuvinte, n primul caz avem de-a face cu binele ca
temei al actiunii, iar n al doilea caz avem de-a face cu binele ca
finalitate si scop.
Frankena afirm, pe baza unei largi argumentri logice si
praxiologice, ambiguitatea interpretrilor filosofice ale opozitiei
dintre deontologism si teleologism.
n viziunea lui Frankena, una este s raportezi actiunea si
valorile umane la principii morale, n sens deontologist, fr a nega
valoarea scopurilor externe moralittii, si alta s le raportezi,
teleologic, la un scop extern moralittii, fr a nega valoarea
principiilor morale.
Acceptnd, prin convenient, deontologismul n specia
poetic, (doar pentru a satisface teza aristotelic potrivit creia
discursurile si actiunile morale sunt forme de producere a poeziei),
iar teleologismul n specia nonpoetic , Frankena insist asupra
unei distinctii mai clare dintre poetic si nonpoetic, propunndu-si
s apere o conceptie a moralittii nonpoetice.(cf. 1, p. 43-45)
Suntem, cu alte cuvinte, n fata unei noi sustineri a
utilitarismului, de data aceasta de pe o platform teleologist, mult
mai rafinat si mai elaborat, dezvoltrile argumentative situndu-se
ntr-un registru mult mai profund, mai nuantat si mai bine ancorat n
spectrul gndirii filosofice contemporane.
Este evident faptul c studiile lui Frankena, ca si
centrele de interes ale exegetilor si, se situeaz consecvent n jurul
unei morale practice, nemijlocit legate de imperative mai degrab
empirice dect teoretice, mai aproape de scop practic dect de un
proiect moral a priori.
Dac acestea sunt caracteristicile de baz ale conceptiilor
utilitariste, pragmatiste, teleologiste, este important, credem, s
retinem care au fost n epoc si sunt n bun msur si astzi
elementele lor de atractie pentru filosofia moral.
Vom apela la punctul de vedere al lui Bernard Wiliams, ca
garantie a prudentei, n conditiile n care acesta se detaseaz de
curentele mentionate, avnd puncte de vedere, n multe privinte,
contrarii.
113
Asadar, care ar fi, n viziunea lui B. Wiliams, elementele de
atractie ale acestor curente?
n primul rnd, ele promoveaz o conceptie non-
transcendent, n afara religiei, conceptie considerat de autor c
vine n ntmpinarea cerintei absolut rezonabile ca moralitatea
actual s fie n mod clar independent de crestinism.(5, p. 89)
Explicatia ni se pare si nou de cert important pentru gndirea etic
contemporan, ea acoperind nevoia de reconstructie moral ndeosebi
a unor comunitti umane n care diversitatea religioas nu este o
caracteristic minor.
n al doilea rnd, B. Wiliams evidentiaz caracterul prea
putin problematic al binelui promovat de acest sistem de gndire,
sub forma fericirii. Este de domeniul evidentei constatarea
autorului c orict de mult difer oamenii ntre ei, toti vor, desigur,
s fie fericiti, iar a aspira la ct mai mult fericire pare s fie un tel
chibzuit.(5, p. 89)
n legtur cu constatarea care urmeaz, aceea c
utilitarismul e o moral a angajrii minime,(5. p. 90) n baza
cerintei lui J . S. Mill, de a lua n considerare fericirea altora, ca si n
baza observatiei fcute de W. Frankena privind compatibilitatea
dintre criteriile de apreciere moral teleologiste si principiile morale
deontologiste, apreciem c tocmai n acest tip de moral se poate
angaja cu succes o discutie asupra posibilittii de fundamentare a
unor deontologii, ca sisteme de norme distincte, capabile s coexiste
deopotriv n interiorul aceleiasi morale sociale, sau la intersectia
unor morale sociale diferite, constituite n culturi diferite.
n al treilea rnd, se pune n evident faptul c din
perspectiv utilitarist n principiu, concluziile morale pot fi
determinate printr-un calcul empiric al consecintelor.(5, p. 90)
Faptul c reflectia moral, empiric fiind, devine o stiint social,
la ndemna celor ce lucreaz n afaceri publice si mai ales c, n
felul acesta, de pe normele astfel constituite se ndeprteaz vlul
misterului este, credem, un element de mare atractivitate, pentru a lua
n seam utilitarismul, pragmatismul si teleologismul n definirea si
construirea deontologiei.
114
Cea de-a patra consideratie a lui B. Wiliams, potrivit creia
utilitarismul ofer gndirii morale o moned comun, n baza
creia diferitele interogatii ale diferitelor grupuri, ca si tipurile
diferite de sustineri morale ce actioneaz n interiorul unui grup, pot
fi toate transpuse (n principiu) n termeni de fericire (5, p. 91), ne
ajut s ntelegem unul dintre principiile care stau la baza constituirii
deontologiei, pe filier utilitarist: Principiul Celei Mai Mari
Fericiri, obtinute n baza lucrului cel mai bun de fcut, pe
ansamblu. (5, p. 91)
Suntem pe deplin de acord, ns, cu B. Wiliams asupra
faptului c utilitarismul este inoperant, la rigoare, n sfera unei
morale practice consecvente. Tocmai de aceea credem c va trebui s
urmm ideea teoreticienilor moderni ai utilitarismului (inclusiv a lui
W. Frankena), despre care B. Wiliams apreciaz c sunt nclinati s
cheltuiasc mai mult efort n reconcilierea utilitarismului cu
convingerile morale existente, dect n respingerea acelor convingeri
pe baza utilitarismului.(5, p. 102) O asemenea conciliere este,
indiscutabil, nu numai ludabil, dar si necesar, ea putnd sta ca
baz a unui efort al depsirii.
Un punct de vedere diametral opus utilitarismului,
caracterizat de Michael Sandel ca fiind al unui liberal
deontologist(6, p. 123) este cel sustinut de J ohn Rawls, n lucrarea
Dreptatea ca echitate, studiu publicat n traducere romneasc, n
cadrul volumului Teorii ale drepttii.
Esenta punctului de vedere al lui J . Rawls poate fi identificat
n formula: Prioritatea a ceea ce este corect din punct de vedere
moral asupra a ceea ce este bun.(6, p. 125) Respingnd doctrinele
teleologiste, J. Rawls sustine c eul este anterior scopurilor pe care
le afirm, fapt pentru care ar trebui s inversm relatia dintre ceea
ce este moral corect si ceea ce este bun pe care o propun doctrinele
teleologice si s considerm c ceea ce este moral este prioritar.(6,
p. 127)

Faptul de a considera c esenta personalittii noastre const
nu n scopurile pe care ni le alegem, ci n capacitatea noastre de a
alege, este considerat de M. Sandel ca fiind esenta punctului de
vedere deontologic, a separrii lui de cel teleologic .
115
O fertil punere fat-n-fat a deontologismului si a
teleologismului (sub sintagma consecintionism) realizeaz David
McNaughnton. Evidentiind diferentele dintre cele dou curente,
precum si diferentierile din interiorul fiecruia, McNaughton sustine
punctul de vedere conform cruia amndou sunt curente aplicabile,
n conditii determinate si pe baza unor viziuni determinate asupra
premiselor actiunii morale. n cazul consecintionistului sustine
McNaughton - ncepem cu ceea ce trebuie fcut pentru a face lumea
mai bun si abia apoi ne ntoarcem privirea spre fiecare agent pentru
a vedea ce contributie poate aduce la mplinirea acestei sarcini. n
cazul deontologistului, focarul atentiei e de la nceput agentul, asa
cum e situat n lume: exigentele ce apas asupra sa venind din partea
celor din jurul su si responsabilitatea special pe care o are pentru
felul n care actiunile sale l afecteaz pe sine si pe altii.(7, p. 227-
229)

n efortul de fundamentare a unei deontologii ca stiint
moral riguroas, nu putem face abstractie de cele dou modele,
astfel nct n atmosfera moral proiectat s se simt confortabil att
deontologistul, ct si consecintionalistul, ca personalitti morale
autentice.
n cercetarea filosofic romneasc, remarcm preocuparea
de sintetizare a unor idei despre deontologie a lui Vasile Popescu,
unul dintre putinii cercettori de filosofie moral care au sondat
domeniul, autorul realiznd acest demers sub specia moralittii
riscului.
Pornind de la structurile teoretice ale praxiologiei si
evidentiind importanta normelor ca modalitti de angrenare a
grupurilor profesionale, autorul identific normativitatea moral ca
specie a normativittii, n genere.
Deontologia este definit de autor ca sistem al moralei
profesionale, cod moral specific unui anumit corp profesional.(8,
p.577)

El consider c deontologia are realitate numai n
concretitudinea sa, ca deontologii profesionale, ca structuri
normative distincte ce reglementeaz comportamentul moral
individual si colectiv n zone ocupationale particulare.(8, p. 578)
116
n ce const particularitatea respectivelor zone ocupationale,
autorul nu ne spune, cum nu spun nici alti autori care subscriu acestui
punct de vedere. El se multumeste s plaseze deontologia n
interiorul unei morale ocupationale particulare si s-i atribuie
distinctia de a fi relativ sistematizat ntr-un cod de reguli proprii de
conduit.(8, p. 578)

Considerm de mare utilitate pentru conturarea unor teme
deontologice majore teoria responsabilittii formulat de M. Florea
n lucrarea Responsabilitatea actiunii sociale, prin teme ca: tema
autoangajrii interioare si exterioare, tema fundamentelor
ontologice si axiologice, tema liberttii de actiune s.a. (9, p. 233-
234) Eliberate de consideratiile determinate ideologic, aceste teme
aduc importante contributii de ordin logico-filosofic si sociologic la
studiul privind conditiile de aplicare deontologiei.


2. Autoritate si deontologie

2.1. Tema autorittii n literatura tiintific
Conceptul de autoritate este tratat, n literatura stiintific, ntr-
o mare varietate de scheme explicative. Ele apartin deopotriv
filosofiei, psihologiei, sociologiei, politologiei sau teoriei
managementului, fiecare dintre acestea cutnd s surprind esenta si
mecanismul autorittii n raport cu problematica lor specific.
Lexical, Dictionarul Enciclopedic Romn identific patru
sensuri de baz ale termenului: unul relational (concept, desemnnd
influenta, general acceptat, a unei persoane sau organizatii, institutii
n diferitele sfere ale vietii sociale), unul functional (putere, drept
de a emite dispozitii obligatorii sau de a impune ascultarea n temeiul
unei calitti sau mputerniciri), unul institutional (organ de stat
competent s ia msuri si s emit dispozitii cu caracter obligatoriu.
Persoan care exprim vointa acestui organ) si unul moral
(prestigiu: trecere, vaz, consideratie. Persoan care se impune prin
prestigiu sau cunostintele sale). (10, p. 149)
Termenul si-a pstrat, n limba romn, sensurile venite pe
filiatie francez (authorite), ele fiind prezente n dictionarele
117
franceze contemporane. Spre exemplificare, Le Micro-Robert pune
n evident autoritatea ca drept de a comanda, putere (recunoscut
sau nu) de a impune ascultare, ca desemnnd organele puterii, ca
putere de a se face ascultat, precum si ca superioritate de merit
sau de seductie care impune ascultare fr opozitie, respect,
aprobare. (11, p. 89-90)

Una dintre cele mai consistente referiri la autoritate se
regseste n literatura politologic. Dictionarele de specialitate
identific aceleasi patru sensuri ale termenului, cu utilizri
contextuale specifice: acela de putere, drept de a emite acte juridice,
economice, administrative cu caracter obligatoriu pentru comunitate,
n temeiul unei calitti politice sau mputerniciri speciale ; acela de
institutie sau organism care dispune de putere; acela de
reprezentant al puterii, functionar investit cu dreptul de a aplica
decizii si acte; acela de influent exercitat de o personalitate,
determinat de statut, calitti personale, prestigiu etc. (12, p. 54-55)

Literatura sociologic defineste autoritatea ca o relatie prin
care o persoan sau grup accept ca legitim faptul ca deciziile si
actiunile sale s fie ghidate de o instant superioar (persoan, grup,
organism). (13, p. 60-61) Potrivit lui Franois Chazel, a se supune
autorittii se reduce la a recunoaste n vointa sau n judecata altei
persoane un principiu pertinent de actiune sau apreciere, fr a fi
cntrit, n prealabil, pro si contra.(14, p. 26-27)

Talcott Parsons defineste autoritatea ca institutionalizare a
drepturilor conductorilor politici de a controla actiunile membrilor
societtii n tot ceea ce afecteaz realizarea scopurilor colective, (cf.
14, p. 26-27) iar Max Weber consider dominatia n virtutea
autorittii ca fiind puterea de a comanda mputernicit cu
autoritate.(cf. 14, p. 26-27)

Din perspectiv managerial, autoritatea este definit ca fiind
puterea de a actiona n niste limite adesea bine determinate. n acest
caz, puterea este dreptul de a impune decizii personale, drept acordat
liderilor de ctre treptele ierarhic superioare ale organizatiei.(cf. 1,
p. 76)



118
2.2.Autoritatea i exigentele morale ale deontologiei
Analiznd definitiile de mai sus, ca si caracterizrile fcute
autorittii n prelungirea acestor definitii, este necesar s punem n
evident cteva elemente esentiale pentru ntelegerea modului n care
atasm autorittii exigentele morale ale deontologiei.
1.Autoritatea este un concept central implicat n relatiile
inter-umane, purtnd cu sine o problematic axat pe ideea de
organizare, conducere, dirijare, coordonare, control si evaluare a
proceselor sociale, pe scurt, pe ideea de ierarhie social. Identificat
mai mult sau mai putin cu conceptul de putere, autoritatea este un
principiu ordonator, teleologic si de structurare a practicii, precum si
de ierarhizare a indivizilor ca agenti ai practicii. De aici decurg si
functiile autorittii: a impune interesele sociale n raport cu
interesele individuale; a simplifica si a face posibil procesul de
decizie; a oferi un cadru unic pentru activitatea organizat a unui
grup, colectivitti, organizatii.(13, p. 60) Potrivit lui H. A. Simon,
autoritatea este un component esential al proceselor sociale si de
decizie. Fiecare persoan ntr-o organizatie primeste/accept de la
nivelele ierarhice superioare cadrul general al deciziilor si activittii
pe care urmeaz a le realiza, fapt care i face posibil activitatea.(13,
p. 60-61)

2. Nu considerm legitim identificarea autorittii cu
puterea, n orice ipostaz. Cu exceptia situatiilor n care limbajul
comun sau specializat personalizeaz sau institutionalizeaz
autoritatea, situatii n care identificarea poate fi acceptat cu oarecare
ngduint, n ipostaza de atribut al persoanei (grupului, institutiei),
ipostaz luat de noi ca baz de discutie, autoritatea si puterea se
diferentiaz.
Autoritatea este produsul a dou componente complementare:
al unei investituri de atributii si al unei investituri de ncredere, pe
cnd puterea este expresia unilateral a dreptului de dispozitie. n
timp ce autoritatea este, n general, bazat pe recunoasterea dreptului
de dispozitie al persoanei (grupului, institutiei), puterea nu presupune
neaprat aceast recunoastere. n timp ce autoritatea este apanajul
meritului (L. Stranusoli),(15) puterea este sansa cuiva de a impune
119
n cadrul unei relatii sociale propria sa voint, chiar mpotriva
rezistentei altcuiva (Max Weber).(cf. 1, p. 78)
Exist, ns, n aceste delimitri, numeroase nuante, dintre
care unele sunt de interes pentru conturarea temei deontologice.
Pe de o parte, legitimitatea autorittii const n recunoasterea
acesteia de ctre cei asupra crora se exercit, n timp ce legitimitatea
puterii este suficient definit de o investitur structural-functional.
Pe de alt parte, putem identifica o autoritate ca fals legitim,
desi nu este de dorit, fie prin nselarea ncrederii celor care o
recunosc, fie prin recunoasterea ei dezinteresat sau n necunostint
de cauz, dup cum putem si este de dorit s identificm o putere ca
legitim nu numai ca urmare a investiturii, ci si ca rezultat al
recunoasterii acesteia, cel putin de ctre majoritatea celor care o
suport.
Ceea ce este esential n aceast diferentiere este faptul c
acceptarea autorittii este bazat pe convingere, pn la capt, n
timp ce acceptarea puterii are ca rezerv constrngerea.
Max Weber consider c legitimitatea autorittii poate avea
trei fundamente : traditia, charisma, fundamentul rational-legal.(13,
p. 60) n primul caz, fundamentul autorittii este unul preponderent
moral, cutumiar. El const din respectarea obiceiurilor, normelor,
valorilor cu care colectivitatea s-a identificat n timp si care sunt
impuse prin opinia public sau prin propria constiint, format social.
n al doilea caz, acceptarea autorittii este determinat de calittile
deosebite ale unor persoane, de capacitatea acestora de a insufla
respect si ascultare; uneori aceast capacitate este plasat de
colectivitate n spatiul supranatural (profeti, conductori religiosi,
ghicitori etc.). Al treilea caz este cel mai bine reprezentat n mediul
social si el reprezint centrul de greutate al fundamentrii autorittii.
Este vorba, n esent, de acceptarea autorittii pe temeiul
competentei personale, a pozitiei ierarhice care ofer o viziune mai
cuprinztoare si un plus de informatie, precum si un drept de decizie
recunoscut social si moral. Cei care recunosc autoritatea au, n acest
caz, dou motive distincte: primul, acela determinat de presupozitia
c societatea trebuie condus, iar conductorii trebuie ascultati; al
doilea, acela determinat de presupozitia c aceia care au fost
120
desemnati s conduc au si capacitatea de a o face. Aceste motive au,
n constiinta colectiv o puternic justificare moral.
Dac extindem conceptul autorittii dincolo de simpla relatie
conductori-condusi, vom ntelege c si n domeniul autorittii
mentalitatea social este astfel perpetuat, nct se aplic de cele mai
multe ori cutuma potrivit creia fiecare categorie ocupational a
societtii trebuie lsat s-si mplineasc menirea (asemntor
oikeiopragiei platoniciene). si aceast cutum izvorste din
componenta moral a spiritualittii colective.
3. n exercitarea efectiv a autorittii, dincolo de
recunoasterea acesteia de ctre cei asupra crora se aplic, intervin
factori de natur cognitiv, volitional si afectiv. Autoritatea
conductorilor este dat de presupozitia c stiu, pot si doresc s
conduc, a militarilor de presupozitia c stiu, pot si doresc s apere
cetatea, a profesorilor de presupozitia c stiu, pot si doresc s nvete
pe altii, a artistilor de presupozitia c se pricep la art, pot si doresc
s o practice etc.
A ti, a putea, a dori, iat expresiile care dau substanta
autorittii, ele fiind n aceeasi msur conditii necesare ale
legitimittii acesteia. Conditii necesare, dar nu si suficiente. A sti si
a dori sunt dependente unilateral de subiectivitatea purttorului
autorittii. A putea, ns, are o conditionare bilateral: de
contextul biopsihic al purttorului si de subiectivitatea celor care
suport autoritatea. A putea nseamn si a fi acceptat, a fi lsat,
a fi dorit, a fi ascultat, a fi sprijinit, a fi urmat, cu corelatele
lor negative: a nu fi refuzat, a nu fi ignorat, a nu fi mpiedicat
etc. ntlnirea celor dou modele conditionale pentru realizarea
efectiv a autorittii legitime, autentice se produce pe trmul
moralittii si depinde de numerosi factori socio-culturali, structurati
n mod specific, n diferite domenii n care se instituie o relatie
social de autoritate.
4. Generic, orice autoritate legitim se bazeaz pe o investitie
de ncredere fcut n contul persoanei (grupului, institutiei)
purttoare a autorittii. O asemenea investitie se realizeaz, ns, asa
cum am observat deja, la captul unei serii de presupozitii si mai
putin la captul unor certitudini. Instituindu-se n vederea
121
desfsurrii unor actiuni viitoare, autoritatea este prin excelent
supus unor rationamente de legitimare anticipative, n constructia
crora premisele sunt fie serii statistice de fapte anterioare, fie
judecti de valoare, ele nsele derivate din promisiuni, acorduri,
conventii, fie evaluri subiective, stereotipe, contextuale, partiale ori
de nivelul obisnuintei sau al simtului comun. n aceste conditii,
comportamentul purttorului de autoritate este unul probabil, acordul
dintre asteptare si ofert, dintre presupozitie si fapt fiind ntotdeauna
variabil. Fie c oferta excede asteptrile, si atunci autoritatea se
consolideaz, fie c ea este sub asteptri, si atunci apare criza de
autoritate.
O criz cu dou consecinte posibile.
Prima consecint const n aceea c pe msura accenturii
comportamentului purttorului de autoritate n virtutea investiturii cu
atributii si a diminurii preocuprii pentru investitura de ncredere,
autoritatea nclin spre autoritarism, ea se restrnge n sfera puterii
efective, alunecnd spre tiranie (individual), oligarhie (de grup) sau
dictatur (personal sau de grup). n fapt, autoritatea si pierde
componenta moral.
Conceptele enuntate mai sus au fost analizate cu mult
rigoare, mai ales din perspectiv politologic, dar ele au deplin
acoperire n toate domeniile n care este prezent autoritatea. n
mediul social putem usor identifica profesori tirani, manageri tirani,
ofiteri tirani sau oligarhii economice, culturale, informationale etc.
Fenomenul este posibil atunci cnd autoritatea n vederea unui scop
determinat social se deturneaz imoral spre o autoritate n vederea
unui interes determinat individual, diferit sau n opozitie cu scopul
social.
A doua consecint posibil se datoreaz incapacittii de a
satisface investitura de atributii si, prin consecint, pe cea de
ncredere. Pierderea autorittii este, n acest caz, consecinta
incompetentei purttorului de autoritate, stare n care acesta ajunge
fie prin uzura treptat a capacittilor fizice, intelectuale si
manageriale, fie prin uzura moral a performantelor acestuia n raport
cu cerintele progresului. Declinarea competentei este, n acest caz, un
122
act moral. Refuzul de a recunoaste esecul si mentinerea pozitiei
ierarhice cu orice pret sunt nu numai imorale, dar si antisociale.
5. O problem de mare important pentru ntelegerea
fundamentelor deontologiei din punctul nostru de vedere este aceea a
stabilirii rolului moralittii n functionarea autorittii.
nssi diferentierea autoritate-putere propus mai sus
sugereaz apropierea de intelegerea acestui rol. Investitura de
ncredere de care depinde legitimarea autorittii este, prin excelent,
de natur moral. n msura n care purttorului autorittii i se acord
un credit n baza unor presupozitii, acesta preia pentru sine sarcina
transformrii presupozitiilor n certitudini, cei supusi autorittii
neavnd alt mijloc de persuasiune dect forta opiniei publice.
Puterea poate fi imoral, autoritatea nu poate fi dect moral.
Autoritatea este o sugestie spiritual ce strecoar n sufletul celui
supus ideea justetii unui act, determinndu-l s execute tot ceea ce i
se cere prin acesta (A. G. Caroffa).(15) Puterea poate fi moral,
dac cel care o detine este mputernicit cu autoritate (Max
Weber).(13, p. 60)

n studiile de specialitate se fac distinctii de tipul: autoritate
politic, economic, juridic, profesional, moral etc. Asemenea
distinctii nu exclud, ns, asertiunile de mai sus. Orice tip de
autoritate este legitim n msura moralittii ei. Autoritatea moral,
ca tip distinct de autoritate, se instituie n baza comportamentului
moral exemplar si activ al oricrei persoane, indiferent de statutul su
social. Locul autorittii morale alturi de cea specific unei
profesiuni este unul privilegiat. Ea l reprezint pe purttorul
autorittii profesionale n calitatea sa de om, anterioar oricrei
investituri si este premisa fundamental a investiturii de ncredere. Ea
aduce n planul autorittii profesionale un principiu moral major:
acela potrivit cruia promisiunile trebuiesc onorate. Cel care este
investit cu ncredere si accept aceast ncredere face o promisiune.
Neonorarea ncrederii, ca si abuzul de ncredere sunt repudiate moral.
Deontologia se naste n acest cmp de propozitii morale si pune n
evident dubla aderent a moralittii la autoritate: prin necesara
moralitate a autorittii, n sine, si prin nevoia de autoritate moral ca
premis a oricrui alt tip de autoritate.
123

* DEFINI]II
(deontos: necesitate; logos: studiu)
1.Doctrin privind normele de conduit i obligatiile
etice ale unei profesiuni (de ex. a celei medicale). 2.
Teorie a datoriei, a obligatiilor morale.
/ Dictionar Enciclopedic Romn, Editura Enciclopedic,
1996 /
(n text: D.E.R.-1996)
Disciplin care se ocup cu datoriile ce trebuie
ndeplinite. Totalitatea regulilor i a uzantelor care
reglementeaz relatiile dintre medici n ceea ce privete
clientela lor.
/ Dictionar explicativ al limbii romne,
Editura Academiei, 1975 /
(gr. deon, deontos: ceea ce se cade, ceea ce este
necesar si logos: stiinta)
1.Cod al moralei profesionale, al principiilor i
normelor specifice pe care le implic exercitarea unei
anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau transmis
prin traditie, pe cale oral i acceptat tacit de ctre toti
practicantii unei profesii. Un astfel de cod este, pentru
medici, de ex., cunoscutul Jurmnt hypocratic.
2. (n doctrina etic a lui J. Bentham, cel care a
folosit pentru prima dat notiunea). Disciplin al
crei scop ar fi evaluarea preliminar a consecintelor
unei actiuni, pentrua putea stabili, n functie de
cantitatea de plcere sau durere pe care acea actiune o
procur, dac ea merit sau nu s fie ndeplinit.
Aici, notiunea d. capt o semnificatie utilitarist.
Ulterior, d. a fost separat de axiologie, prima avnd
n vedere actiunile ce decurg din datoria moral, iar
ultima referindu-se la aspectul valoric al actiunilor, la
calitatea lor de a fi bune sau rele.
124
3. (n sens larg) Parte a eticii care se ocup cu studiul
datoriei morale, al originii, naturii i formelor acesteia,
n calitate de component de baz a contiinei morale.
/ Dictionarul de filosofie, Editura Politic,
Bucuresti, 1978 /
(n text: D.D.F.-1978)
1.Parte a eticii care studiaz normele i obligatiile
specifice unei activitti profesionale.
2. Teorie despre datorie, despre originea, caracterul i
normele obligatiei morale, n general.
* Deontologism: (n doctrinele moralitilor englezi)
Principiul actiunii conform datoriei i nu urmrind
utilul sau binele.
/ Dictionar de neologisme, Editura
Academiei, Bucuresti, 1978 /
(n text: D.N.-1978)
Teorie etic menit a servi drept baz a moralei;
conceptie conform creia unele acte sunt moralmente
obligatorii, indiferent de consecintele lor. Dei termenul a
fost folosit ca titlu al unei lucrri considerate a fi a lui
Bentham, etica deontologic poate fi pus n contrast cu
orice fel de utilitarism, care n mod necesar este
ntotdeauna teleologic.
/ Antony Flew, Dictionar de filosofie si logic, Editura
Humanitas, 1996 /
(n text: D.F.L.-1996)
Ensemble des rgles et des devoirs qui regissent une
profession, la conduite de ceux qui lexercent, les
rapports entre ceux-ci et leurs clients, ou le public.
/ Le petit Larousse, Edition Larousse, 1994 /
The study of duty.
deontic: of or relating to duty and obligation as ethical
concepts. /The concise Oxford Dictionary of current
English, Clarendon Press, Oxford,1990/
( deonto: bisogni, necesita, doveri; logia: studio)
125
Scienza della morale. Titolo di un trattato di G.
Bentham, publicato il 1834, utilitarista.
/ Nicola Zingarelli, Vocabulario della Lingua
Italiana,Stamparia Editoriale Ambrosiana, Milano, 1934 /

** n legtur cu dificulttile de traducere din limba englez a
termenului, a se vedea observatiile lui Adrian Miroiu si ale
lui Valentin Muresan n Teorii ale drepttii, Ed. cit., p.
270-279.

Bibliografie:
1. Cornel Lazr, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999.
Textul cursului este selectat din aceast lucrare, unde se gsesc si
indicatiile bibliografice pentru lucrrile n limba strin.
2. Traian Herseni, Sociologie i etic, Editura stiintific,
Bucuresti,1968,
3. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Vol. 3, Editura
stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1979
4. J. Stuart Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, Bucuresti,
1995.
5. Bernard Wiliams, Introducere n etic, Editura
Alternative, Bucuresti, 1993.
6.Teorii ale drepttii, Editor Adrian Miroiu, Editura Alternative,
Bucuresti, 1996.
7.Filosofia moral britanic, editori Alan Montefiore si Valentin
Muresan, Editura Alternative, 1998.
8. Vasile Popescu, Deontologia i moralitatea riscului, n
Revista de Filosofie, Tomul XLII, nr. 5-6, Septembrie-Decembrie
1995.
9. Mihai Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, Editura
stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1976.
10. Dictionar Enciclopedic, vol. I,Editura Enciclopedic,
Bucuresti, 1993.
11. Le Micro-Robert. Dictionnaire dapprentisage de la langue
franaise, Dictionnaires Le Robert, -12 avenue dItalie Paris XIII.
12.Dictionar Politic, Editura Politic, Bucuresti, 1975.
126
13.Dictionar de Sociologie, coordonatori Ctlin Zamfir, Lazr
Vlsceanu, Editura Babel, Bucuresti, 1993.
14.Dictionar de Sociologie, coordonatori Raymond Boudon s.a.,
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996.
15. Mircea Traian Biju, Mic dictionar al spiritului uman, Editur
Albatros, Bucuresti, 1983.






























127


VIII. FUNDAMENTELE DEONTOLOGIEI

1. Bazele teoretico-filosofice ale deontologiei

1.1. Deontologia, din punctul de vedere al logicii deontice
Ca stiint a normelor morale, deontologia trebuie s se
sprijine, n demersurile sale teoretice, pe arhitectura teoretico-
metodologic a logicii deontice.
Norma moral este analizat, din acest punct de vedere, att
n contextul general al raportrii la exigentele formale ale
normativittii, ct si n cel mai restrns, al delimitrii specificului,
modalittilor de actiune si determinrilor contextual-teoretice ale
normativittii morale.
O privire aprofundat asupra originilor unei logici a normelor
ne pune n fata unei prime sistematizri rationale, materializate n
opera lui Aristotel, cel care a pus bazele logicii modale, n interiorul
creia se identific primele elemente de analiz a comportamentului
normelor ca functori determinanti ai modalittilor. (3, p. 48-49)
Datorm, ns, ndeosebi lui G. H. von Wright o analiz de
mare profunzime a normelor din perspectiv logic, precum si
ncercri fructuoase de a prinde natura si modul de manifestare a
normelor morale. Meritul lui von Wright este acela de a fi sesizat
varietatea modalittilor, tabloul acestora identificnd, alturi de cele
aletice, existentiale, epistemice, modalittile deontice
(obligatoriu, permis, indiferent, interzis) care stau la baza dezvoltrii
unei logici a normelor.
Un tablou al modalittilor realizeaz si A. A. Irwin, acesta
identificnd modalittile deontice alturi de cele logice,
factuale, epistemice, axiologice, temporale. (5, p. 172)
Concluzionnd, pe baza lecturii autorilor citati, asupra
specificului logicii deontice, G. Enescu consider c propozitiile cu
care opereaz logica deontic nu sunt nici adevrate, nici false, ci
sunt simple norme care dirijeaz comportamentul uman. (5, p. 181)
128
Normele au rolul de a prescrie parametri specifici de atins n
diferite domenii ale existentei si actiunii umane. Normele logice
stabilesc parametrii logici ai functionrii structurilor gndirii, cele
tehnice stabilesc parametrii de atins n raport cu natura activittilor,
iar normele sociale stabilesc parametri ai conduitei, ai raportrii
oamenilor la semenii lor sau la grupul din care fac parte.
Normele morale fac parte din categoria normelor sociale,
alturi de cele politice, juridice, administrative etc. Specificul lor este
acela c ele prescriu modul dezirabil de conduit al oamenilor n
raport cu semenii lor, ca oameni, si se impun prin forta opiniei
publice si a propriei constiinte.
Potrivit lui von Wright, oricare norm are o structur logic
standard, n care identificm: autoritatea, subiectul, caracterul
normei, continutul, conditia de aplicare, ocazia de aplicare,
sanctiunea.
n legtur cu autoritatea, o contributie important n analiza
logic a normelor o are G. M. Bochenski, cel care consacr acesteia
un studiu de mare profunzime. n lucrarea sa Ce este autoritatea?,
cu subtitlul Introducere n logica autorittii, Bochenski face o
analiz logic a conceptului din perspectiva filosofiei analitice,
nteleas de autor ca logic aplicat, dezvluind, printre altele,
structura logic a autorittii, tipologia, relatiile ntre termeni, precum
si ntre tipurile de autoritate, oferind, astfel, un tablou deosebit de
sugestiv asupra modului n care autoritatea influenteaz actiunea
normei n comportamentul uman si social. (6)
Esenta punctului de vedere al lui Bochenski este exprimat n
cteva propozitii de baz, care pot fi sintetizate dup cum urmeaz:

P S 1. Autoritatea este o relatie triadic
ntre purttorul (P), subiectul (S) i
domeniul (D) al autorittii.
D 2. Autoritatea este conditionat de
recunoaterea de ctre subiect ca
adevrate a propozitiilor comunicate
de ctre purttorul autorittii.
129
3. Autoritatea se exercit numai pe domeniul i asupra subiectului
definit;
depirea domeniului sau extinderea subiectului sunt repudiate i
sanctionate moral.
4. Autoritatea poate fi deontic (a celui investit) sau epistemic (a
celui care tie mai mult). ntre cele dou tipuri de autoritate exist
corelatii necesare; n principiu att autoritatea deontic, ct i cea
epistemic nentemeiate sunt repudiate moral; este repudiat moral
i exercitarea autorittii deontice ntr-un domeniu cnd nu este
nsotit de autoritatea epistemic n domeniul corespunztor.
Norma moral actioneaz, n cadrul deontologiei, ntr-un
mod aparte, rezultat din particularittile constituirii si functionrii
relatiei triadice purttor-domeniu-subiect.
O prim particularitate este legat de modul n care
autoritatea este influentat de domeniul acesteia. De msura n care
domeniul este definit si cunoscut de partenerii sociali depinde natura
angajrii acestora n satisfacerea cerintelor sistemului n care
functioneaz relatia de autoritate.
Domeniul autorittii este, de regul, cunoscut cel mai bine de
purttorul acesteia, si numai n msura comunicrii lui ctre subiect
devine spatiu de intersubiectivitate. n aceste conditii, norma moral
asimilat cmpului deontologic se impune purttorului autorittii n
tripl ipostaz:
ca posibil autor de delict moral, n calitate de
cunosctor al actului ilicit moral;
ca posibil cunosctor al influentei actului ilicit moral
asupra subiectului autorittii;
ca posibil obiect al blamului moral al subiectului, atunci
cnd acesta, corect informat asupra domeniului autorittii,
descoper actul ilicit moral n exercitarea acesteia.
Gradul de moralitate al unui sistem de relatii sociale bazate pe
autoritate depinde n mare msur de conditiile asigurate pentru
cunoasterea ct mai precis de ctre parteneri a limitelor reale n care
autoritatea se exercit; chiar si n sistemele cu un nalt grad de
reglementare, numite si sisteme autoritariste, cunoasterea precis de
130
ctre parteneri a domeniului autorittii reprezint premisa obligatorie
a oricrei pretentii de moralitate.
Cu att mai mult se impun aceste exigente n sistemele
contractuale, n care autoritatea se exercit pe baza acordului de
voint al prtilor, explicit formulat si strict determinat. Autocenzura
moral a purttorului autorittii, deopotriv cu cenzura moral a
subiectului asupra purttorului, se realizeaz pe deplin atunci cnd
domeniul autorittii este reciproc constientizat si acceptat; n afara
acestei premise, orice act imoral este posibil.
O alt particularitate a normei morale specifice deontologiei
const n faptul c ea genereaz suprapunerea, peste relatia triadic
purttor-domeniu-subiect, a unei triade secunde, n care purttorul
(P
1
) este Legea moral*, subiectul (S
1
) estepurttorul autorit(ii,
iar domeniul (D
1
) este un domeniu complementar primului, din
sfera moralei. Aceast nou relatie triadic induce n universul
autorittii noi propozitii de definire:


P
1
S
1
P S



D
1
D

1.Orice purttor de autoritate ntr-un domeniu este n acelai
timp subiect de autoritate moral ntr-un domeniu
complementar.
2. Domeniul autorittii morale se definete ca fiind
codomeniul unei functii cu aplicatie pe domeniul autorittii
de baz.
3. P
1
(Legea moral) este autoritate pentru S
1
(P) atunci cnd
S
1
(P) recunoate ca adevrate propozitiile prescriptive
emise de P
1
n domeniul D
1
.
Cea de-a treia propozitie este echivalent cu cea formulat
de Bochenski, din ea rezultnd o concluzie de mare valoare pentru
domeniul deontologiei: deontologia este operational ntr-o relatie de
131
autoritate numai n msura n care purttorul autorittii este dispus s
ia n considerare prescriptiile Legii morale. Nu este obligatoriu ca
purttorul autorittii s-si declare public aceast disponibilitate. Dac
o face, atunci el se angajeaz n fata societtii; dac nu, atunci el se
angajeaz n fata propriei constiinte. Adesea spiritele de nalt
moralitate prefer cea de-a doua variant, lsnd opiniei publice
dreptul de a judeca faptele lor, n afara oricror angajamente
anticipatoare. Se dovedeste, de altfel, c de multe ori angajamentele
si promisiunile prea insistent proclamate ascund o slab dispozitie de
a fi ndeplinite.
Asupra distinctiei autoritate deontic-autoritate epistemic n
aceast nou relatie triadic, sunt de fcut cteva precizri
importante:
1. Autoritatea deontic a Legii morale este dependent de
msura constituirii si asumrii, n domeniile pertinente, a unei
deontologii. Existenta, ca atare, si maturizarea n practic a codului
deontologic al unei profesiuni naste latura deontic a autorittii Legii
morale; nivelul si complexitatea reglementrilor din interiorul
codului deontologic, msura adecvrii lui la specificul profesiunii
determin latura epistemic a acestei autoritti.
2. Problema central de care depinde corecta identificare a
specificului deontologiei este aceea a stabilirii domeniului (D
1
) atasat
schemei logice propuse de J . M. Bochenski. Fiind un domeniu legat
nemijlocit de relatiile inter-umane, acesta se prezint, indiscutabil,
ca un univers al valorilor.
J .M. Bochenski precizeaz faptul c este de dorit ca
autoritatea deontic ntr-un domeniu s fie nsotit de autoritatea
epistemic n domeniul corespunztor. (6, p. 54) Tradus n
semnificatiile noului context, aceast propozitie ne spune c este de
dorit ca un cod deontologic s cuprind norme morale adecvate
domeniului reglementat. Ele trebuie s fie ntemeiate logic, n raport
cu propozitiile adevrate sau false (5, p. 181), cu alte cuvinte ele
trebuie s se sprijine pe descrierea unor stri de fapte reale din lumea
valorilor morale specifice sistemului pentru care se elaboreaz.
3. Statutul purttorului autorittii, acela de purttor de
autoritate profesional si n acelasi timp de subiect al autorittii
132
morale se materializeaz, n ultim instant, nu ca o simpl raportare
la principiul moral. n practica nemijlocit principiul este inoperant,
dac el nu se subiectivizeaz. Asa cum subliniaz J. M. Bochenski,
n ultim analiz orice purttor al autorittii este ntotdeauna un
individ. (6, p. 35)

Cum se face trecerea de la Legea moral la
individ? Intervine aici o dedublare a eului:
cel care poruncete, n baza domeniului autorittii;
cel care poruncete celui care poruncete, n baza unui ideal
de personalitate moral asumat.
Normele deontologiei sunt rezultatul ntoarcerii spre sine a
purttorului autorittii. Acesta se autodefineste ca autoritate n dou
ipostaze:
n raport cu subiectul autorittii, prin domeniu;
n raport cu idealul su profesional, actional, de personalitate si
aici domeniul initial se estompeaz, revenind n prim-plan
imaginea-simbol a modelului spre care tinde, prin luarea n
stpnire a valorilor morale ca valori-pentru-sine (N. Hartman).
Totodat, o relatie de autoritate este n acelasi timp o relatie
de comunicare pe toate laturile triadei. Subiectul autorittii ia act nu
numai de prescriptiile purttorului ci si de domeniul n care se
exercit relatia de autoritate, domeniu care, n mod normal, cuprinde
si o deontologie. Subiectul se gseste permanent ntr-un orizont de
asteptare n raport cu natura, continutul si modul de transmitere a
prescriptiilor de ctre purttorul autorittii. El va reactiona fie n mod
direct, fie indirect fat de nclcarea orizontului su de asteptare. n
acest caz, subiectul autorittii devine purttor latent de autoritate n
domeniul normei morale, n sensul c el pretinde (se asteapt, sper,
crede) c purttorul autorittii va respecta aceast norm n
exercitarea puterii cu care a fost investit.
Aceasta este o alt latur a subiectivizrii Legii morale. Stiind
c norma moral ce i se impune este comunicat subiectului,
purttorul autorittii va suporta controlul permanent al acestuia, fapt
pentru care va fi preocupat de aplicarea respectivei norme. Se naste,
astfel, o obiectiv solidaritate ntre subiectul si purttorul autorittii,
n raport cu domeniul autorittii Legii morale.
133
Functionarea normal a unui asemenea tip de solidaritate,
prin trecerea acesteia din planul obiectiv n cel al constiintei
partenerilor si crearea unui univers moral intersubiectiv, este posibil
numai atunci cnd sunt ndeplinite urmtoarele cerinte:
purttorul autorittii stabileste un canal de comunicare
real, total si permanent deschis n raport cu subiectul, n
legtur cu domeniul autorittii;
ntre purttor si subiect exist un acord deplin asupra
domeniului autorittii, astfel nct autoritatea s fie una
de solidaritate si nu una de sanctionare, n sensul dat
acestor termeni de J . M. Bochenski. (6, p. 103-108)
ndeplinirea cumulativ a celor dou conditii determin
cristalizarea domeniului autorittii morale prin acceptarea, de ctre
ambii parteneri ai relatiei de autoritate, a acelorasi valori morale
specifice.

1.2. Resursele praxiologice ale deontologiei
Deosebit de interesant pentru conturarea locului si rolului
normelor morale n deontologie este analizarea acestora din
perspectiva teoriei actiunii eficiente.
Am observat faptul c, potrivit autorilor citati n prezentul
studiu, punctul de vedere teleologic asupra comportamentului uman
este larg mprtsit, astfel nct o teorie a actiunii umane fr o
necesar investigare a scopurilor acesteia este de neconceput.
Pentru deontologie, perspectiva teleologic este
fundamental. Deontologia opereaz, asa cum deja am precizat, ntr-
o sfer ocupational distinct si ntr-un sistem de relatii inter-umane
bazate pe autoritate. Nu exist autoritate, pur si simplu. Orice
autoritate are un scop, se instituie, deci, teleologic. Prin urmare,
normele morale ale deontologiei sunt legate nemijlocit de
ndeplinirea scopului pentru care s-a constituit respectiva relatie de
autoritate.
Dac praxeologia, asa cum este definit de Tadeusz
Kotarbinski, are drept scop s fundamenteze indicatii referitoare la
ceea ce trebuie fcut, ce este bine s se fac si ce este suficient s se
fac n anumite mprejurri pentru a dobndi n mod ct mai eficient
134
efectele intentionate (9, p. 496), atunci vom descoperi c n cadrul
scopurilor astfel definite se va regsi si ceea ce este bine s se fac
din perspectiv moral. Propozitiile praxeologice de natur moral
fac parte din conditiile necesare si suficiente ale succesului
actiunilor, ele fiind rezultatul a ceea ce Kotarbinski denumeste
experient practic, adic rezultatul faptului c n practica uman
s-a demonstrat c anumite actiuni au eficient numai dac se respect
anumite prescriptii.
Analiznd modul n care are loc insertia propozitiilor
praxiologice de natur moral n ansamblul conditiilor necesare si
suficiente ale eficientei actiunii, vom constata cel putin cteva
aspecte definitorii.
n primul rnd, ele rezult din raportarea purttorului
autorittii la rezultatul actiunii; este vorba de faptul c n msura n
care respectarea unor norme de comportament moral influenteaz
acest rezultat, ele vor fi incluse n comportamentul general al
purttorului autorittii. Este de remarcat faptul c n cadrul unei
practici actiunea avut n vedere de deontologie nu instituie o relatie
de tip om-natur neuman, ci n exclusivitate o relatie dintre oameni.
Prin urmare, eficienta actiunii se msoar ntotdeauna n spatiul
comportamentului individual si/sau colectiv al subiectului unei
autoritti, drept pentru care rezultatul are ntotdeauna importante
conotatii morale.
n al doilea rnd, ele rezult din raportarea purttorului
autorittii la agentii executori ai actiunii. :n msura n care normele
morale impuse purttorului autorittii vor asigura o mai bun cale de
comunicare cu acestia si vor permite o mai mare receptivitate a lor la
prescriptiile date n sistemul actional respectiv, aceste norme vor fi
acceptate ca necesare.
n al treilea rnd, ele rezult din raportarea purttorului
autorittii la mijloacele actiunii. :n conceperea strategiei oricrei
actiuni, un moment decisiv este acela al alegerii acesteia din mai
multe variante posibile. Unele dintre aceste variante pot fi repudiate
moral, datorit influentei lor nedorite asupra diferitelor componente
ale actiunii (executanti, conditii interne sau externe, rezultat etc.) sau
pur si simplu asupra moralittii, ca atare. Sunt de notorietate
135
interdictiile de inspiratie moral impuse unor actiuni din domeniul
reclamei, din domeniul rzboiului, din domeniul cercetrii stiintifice
sau din cel al comportamentului public.
n al patrulea rnd, ele rezult, asa cum am mentionat n
capitolul precedent, dar util de reamintit n acest context, din
raportarea purttorului autorittii la propriul su ideal de
personalitate. n msura n care normele morale i vor asigura un
statut social privilegiat si i vor produce satisfactii n perspectiva
mplinirii sale ca personalitate, pe traseul idealului su moral si
profesional, aceste norme vor deveni cerinte constitutive ale
conditiilor necesare si suficiente ale actiunii.
Gndit ca o component a idealului profesional, deontologia
proiecteaz conditiile morale ale profesiunii, prin faptul c prescrie
modul dezirabil de comportament al personalittii profesionale n
raport cu semenii si, pe dou coordonate fundamentale:
prin raportare la imaginea de sine proiectat;
prin raportare la efectele imaginii sale asupra celorlalti.
Si ntr-un caz si n cellalt se pun n joc libertatea
profesional dobndit i necesitatea moral asumat.


1.3. Deontologie i etic
Orice demers teoretic n sfera moralittii are consistent n
msura n care parcurge traseul realitate-valoare-norm-
comportament moral. In ceea ce priveste realitatea creia i se
ataseaz valorile morale specifice deontologiei, aceasta a fost,
credem noi, bine definit pn n prezent; sintetizm, doar, pentru a
pune bazele ntelegerii celorlalte componente ale traseului,
principalele sale caracteristici:
este o realitate a practicii sociale;
priveste n exclusivitate relatiile dintre oameni;
se identific prin punerea n evident a unei sfere ocupationale
distincte, la care se ataseaz, prin consecint, o anumit
profesiune;
se refer la un tip distinct al relatiilor inter-umane, acela al
relatiilor de autoritate;
136
priveste domeniul autorittii Legii morale, ca univers al
valorilor morale specifice, n raport cu purttorul autorittii
profesionale.

1.3.1. Natura valorilor deontologice
Potrivit lui Petre Andrei, valorile etice sunt valori sociale
care se nasc din contactul indivizilor ntre ei si care si gsesc
rdcinile n natura social a omului. (11, p. 299)

n calitate de
valori etice, valorile deontologice le particularizeaz pe acestea,
pornind de la natura specific a contactului indivizilor ntre ei, un
contact bazat pe relatia de autoritate. n consecint, cristalizarea
valorilor deontologice este rezultatul complicatului joc al adaptrii
si readaptrii intereselor umane
32
la sensul istoriei, un sens marcat,
cel putin n conceptiile optimiste, de progres.
Natura progresului istoric, din perspectiv deontologic, se
evidentiaz cel putin pe dou coordonate majore.
n primul rnd, progresul istoric s-a materializat prin
umanizarea continu a autorittii, prin eliminarea treptat a
mijloacelor biologice de persuasiune, n favoarea celor rationale;
nlocuirea, n proportie tot mai nsemnat a biciului cu cuvntul, a
autorittii muschilor cu autoritatea intelectului reprezint una dintre
liniile progresului, deosebit de evidente, n sfera relatiilor de
autoritate.
n al doilea rnd, progresul istoric n domeniul autorittii se
materializeaz n limitarea continu a disproportiei dintre purttor si
subiect, drepturile primului fiind tot mai mult nlocuite de drepturile
celui de-al doilea. Este rezultatul diseminrii cu tot mai mare fort a
valorii morale fundamentale: umanitatea din om, identificat ca
personalitate creatoare de cultur(Petre Andrei). Pe baza acesteia
si n consens cu achizitiile culturii spirituale, n genere, omul a
devenit tot mai plin de omenesc si a descoperit cu tot mai mare
luciditate omenescul din cellalt. Umanismul i altruismul,
recunoscute ca atare de tot mai multi purttori de autoritate,
constituie, n relatiile inter-umane, valori fr de care autoritatea ar fi
rmas n cadrele ei naturale, un produs al fortei brute. De la dreptul
de a dispune de viata altora la dreptul acestora la viat, de la tiranie la
137
democratie, drumurile parcurse de civilizatia uman sunt presrate cu
nenumrate momente ale descoperirii si validrii unor valori morale
autentice, specifice relatiilor de autoritate. nssi constituirea
deontologiei ca stiint etic modern ar fi imposibil fr asezarea la
temelia acesteia a universului valoric moral constituit pe calea
emanciprii fiintei umane de tiranie.
Vom identifica, deci, ca valori deontologice, acele valori
morale care se nasc din conventia purttor-subiect asupra a ceea ce
este moral i imoral n relatiile dintre ei; o conventie nu rod al unor
tratative de ocazie, ci produs al devenirii istorice a comunittii
umane, inclusiv pe componenta autorittii.
Un asemenea mod de identificare a valorilor deontologiei nu
duce neaprat la uniformitate structural sau calitativ, diferentierile
fiind evidente, n functie de numerosi factori socio-culturali.
Dintre acestia remarcm, cu caracter de generalitate, cultura
specific a comunittilor sociale n care se instituie relatiile de
autoritate. Ea este diferit de la o generatie la alta, de la un popor la
altul, de la o subdiviziune social la alta, de la o profesie la alta etc.
Valorile promovate n raporturile de autoritate la unele
popoare asiatice - de exemplu - sunt mult diferite de cele vest-
europene, dup cum, la scar mai redus, valorile specifice relatiilor
de familie difer de la o familie la alta: n unele familii autoritatea
absolut a brbatului n raport cu femeia sau cu copiii sunt
considerate pe deplin morale, n timp ce n altele domin femeia
asupra brbatului, sau relatia printi-copii este pus pe baze mult mai
liberale.
Asupra valorilor morale n raporturile de autoritate
influenteaz, n mare msur, si factori extramorali, cum sunt cei de
natur religioas, politic, economic, ecologic, adesea difuzia
valorilor ntre aceste domenii urmnd un traseu complicat si
contradictoriu.
O influent deosebit asupra cristalizrii valorilor
deontologice o are cultura religioas, apreciat de unele curente etice
ca fiind de natur eminamente moral. Chiar dac, n fapt, elementele
culturii religioase nu sunt nemijlocit prezente n raporturile de
autoritate (exceptie fcnd autoritatea ecleziastic), forta de
138
contaminare a acesteia aupra domeniilor extrareligioase determin
constituirea unor adevrate modele ale purttorului de autoritate.
Sunt recunoscute si astzi modelele devenite traditionale ale
autorittii de tip budist, confucianist, iudaic, musulman, crestin,
protestant etc., rod al contaminrii produse de comportamentul
guru-ului, al maestrului, al rabinului, al muftiului, al preotului, al
pastorului etc. Statuate prin doctrine religioase, unele valori ale
acestora devin adevrate bariere n calea progresului, nssi conotatia
unor asemenea valori fiind diferit de cea acceptat n culturile
moderne, laice. Dreptatea, egalitatea sau fericirea au cu totul
alt conotatie n mediul islamic, de exemplu, fat de cel laic.

1.3.2. Norma moral n deontologie
Statutul normelor morale n interiorul universului existentei
umane este bine cunoscut. Pornind de la acceptiunea dat de Tudor
Ctineanu valorii morale, aceea potrivit creia aceasta este acea
realitate sau acea component a realittii component obiectiv -
inerent actelor umane si relatiilor umane pe care oamenii o reflect
spontan-reflexiv n ipostaza de calitate si o recomand ca nsuire
(13, p. 190), putem aprecia norma moral ca fiind tocmai
recomandarea fcut oamenilor pentru a adera apreciativ, actional
i comportamental la o anumit valoare moral.
Rezult, deci, c fiecrei valori morale i este atasat, n
sistemul moralei sociale, o norm moral derivat. Relatiile de
interdeterminare dintre norm si valoarea moral sunt deosebit de
complexe. Norma are ca nucleu conceptual valoarea spune
Tudor Ctineanu, (13, p. 177) n timp ce Petre Andrei, cutnd
criteriul valorii morale, este de prere c criteriul dup care
judecm o fapt drept moral sau imoral este conformitatea cu o
porunc, cu o lege, care permite sau opreste svrsirea unei actiuni
(11, p. 289).
Considerm c raportul de preeminent, de determinare dintre
norm si valoarea moral este inteligibil doar sub aspect doctrinar, el
fiind rezolvat diferit n doctrinele descriptiviste n raport cu cele
normativiste, realitatea moral la care se raporteaz teoreticienii fiind
diferit doar sub aspect istoric.
139
Literatura filosofic contemporan d o mare important
realittii morale, fiind preocupat de asezarea normelor morale pe un
fundament explicativ, din care s se degaje nevoia de afirmare a
personalittii autentice a indivizilor. Astzi este de neconceput
fondarea unui sistem de norme morale care s anuleze libertatea de
manifestare a omului. Punnd n centrul preocuprilor fiinta uman,
noile cercetri etice caut s stabileasc cu ct mai mare acuratete
stiintific granitele dintre necesitatea cristalizat n norme si
libertatea reclamat de o nou viziune asupra omului. Deschis, n
planul cercetrii sociale, de J. J. Rousseau si Montesquieu, aceast
nou viziune reface echilibrul dintre momentele descriptiv, explicativ
si normativ ale eticii, producnd si necesara rsturnare: norme
derivate din realitatea moral si nu o realitate moral impus prin
norme. O asemenea rsturnare nu poate fi nteleas ntr-un sens
absolut. Problema nu este doar de natura sensului strict al demersului
teoretic n constructia sistemului eticii. Povestea ntiettii este
indubitabil fals, att sub aspect istoric, ct si logic, ea intrnd pe
terenul minat al paradoxului. Nu putem imagina o realitate moral n
afara unui sistem normativ, dup cum nu putem imagina un sistem
normativ care s nu tin seama de realitate. Ceea ce este ns de luat
n considerare este cel de-al treilea reper, adesea ignorat: sistemul de
referint n care opereaz relatia norm moral-realitate moral. n
cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referint este unul din
care individul este exclus, deci acesta este construit pe criterii
supraindividuale sau chiar extra-umane; n cazul eticilor descriptiv-
explicative, sistemul de referint este centrat pe om, el se construieste
pornind de la realitatea cristalizat n personalitatea uman. n primul
caz, ntrebarea fundamental este ct de perfecte pot fi fcute
normele; n al doilea caz, ntrebarea fundamental este ct de departe
poate merge libertatea uman.
Asa cum am precizat anterior, problematica deontologiei se
circumscrie celui de-al doilea caz, scopul fondrii oricrei
deontologii fiind acela al unei duble raportri la libertatea uman:
la libertatea subiectului autorittii, prin efectul actelor
autorittii asupra acestuia;
140
la libertatea purttorului autorittii, prin granitele,
suficient justificate, impuse permisiunilor acestuia.
O deontologie matur se va regsi ntotdeauna pe trmul
echilibrului dintre libertatea subiectului si cea a purttorului
autorittii, deci pe trmul drepttii, ca principiu fundamental al
Legii morale.
Problema care se pune, din perspectiv deontologic, este
aceea a delimitrii modului de constituire a codurilor deontologice n
raport cu domeniul Legii morale.
Pornind de la presupozitiile initiale ale tezei noastre, vom
aprecia, pentru nceput, c toate aceste coduri apartin domeniului
normei morale sau, cum am mai precizat, ele deriv din Legea
moral. Caracterizarea domeniului autorittii morale ca autoritate a
Legii morale, presupune luarea n considerare a anumitor delimitri
de ordin conceptual.
1. Asa cum am precizat deja, cnd am formulat definitiile
relatiei triadice specifice autorittii Legii morale, acest domeniu nu
poate fi luat n general, ca acoperind ntregul spectru al moralittii,
ntruct acest fapt ne-ar plasa n afara sferei unei discipline distincte,
n interiorul eticii. n fapt, este vorba de o aplicatie a domeniului
Legii morale la valorile specifice unei relatii particulare de autoritate
profesional, determinnd domeniul autorittii morale ca un
codomeniu, n care fiecare valoare moral se naste ca apreciere a
ceea ce este bine sau ru din perspectiv moral n mecanismul de
functionare al fiecrui binom de tipul porunc-executie, interdictie-
abtinere, permisiune-comportament corespunztor cerintelor
exercitrii autorittii profesionale.
Ca atare, fiecare dintre normele morale constitutive ale unei
deontologii va denumi actul ilicit moral atasat unui mecanism
determinat al autorittii profesionale si va exprima o cerint de ordin
moral derivat. Toate celelalte norme morale, degajate din universul
general-uman al moralittii apartin, de drept, eticii, ele se adreseaz
deopotriv tuturor oamenilor, nefiind ocazionate de instituirea unui
anumit tip de autoritate profesional.
Este posibil, indiscutabil, o ntrebare legitim: de ce este
necesar o asemenea particularizare, n conditiile n care este de
141
presupus c purttorul autorittii profesionale, personalitate cu o
zestre intelectual nu neglijabil, poate singur s constientizeze
obligatiile morale care-i revin, derivate dintr-un principiu ?
Argumentele noastre la o asemenea ntrebare vin din mai
multe directii:
n primul rnd, este discutabil disponibilitatea tuturor
purttorilor de autoritate de a actualiza permanent
principiile morale si de a gsi timpul necesar unor reflectii
particularizatoare;
n al doilea rnd, exercitarea autorittii, n majoritatea
domeniilor, este rodul unor premise contractuale
determinate, n cadrul crora obligatiile prtilor sunt
formulate n detaliu. Mai ales pentru purttorii de
autoritate n a cror personalitate componenta moral este
slab reprezentat, absenta unor obligatii morale explicit
formulate si adaptate la domeniul autorittii face putin
probabil exercitarea acesteia n conditii de deplin
moralitate;
n al treilea rnd, o component de baz a instantei de
sanctionare specific normei morale este opinia public,
centrat, n cazul nostru, pe subiectul autorittii, dar nu
neaprat limitat la acesta. Este nendoios faptul c reactia
opiniei publice va fi mult mai prompt raportnd actele
autorittii la norme morale legate nemijlocit de acele acte,
dect la principii morale, adesea greu de particularizat pe
canalul de comunicare purttor de autoritate public.
Limbajul normei particulare este mai direct, mai eficient,
mai inteligibil si deci mai usor de asimilat, att ca norm
de conduit a elitelor, ct si ca termen de comparatie
pentru exprimarea exigentelor morale ale maselor.
Ce sunt, deci, n ultim instant, normele deontologiei? Ele
pot fi apreciate ca aplicaii ale Legii morale pe domenii distincte ale
aciunii umane, n cadrul relaiilor umane de autoritate.
2. Constituirea codurilor deontologice specifice unor
profesiuni presupune o anumit atitudine teoretic fat de Legea
moral. Aplicarea Legii morale la domeniul autorittii are n vedere
142
criterii de eficient a actiunii, n mai mare msur dect criterii strict
morale, exterioare necesittilor practice (fr ns a le eluda pe
acestea). Se face, astfel, pasul pe drumul unei necesare nnoiri
stiintifice a domeniului eticii, prin ceea ce Vasile Dem. Zamfirescu
denumea nlocuirea continutului speculativ al conceptelor cu un
continut care poate s dea mai bine seama de realitate. (15,
p. 14)
Prin urmare, orientarea constructorilor de coduri deontologice
va fi preponderent utilitarist-pragmatist, ceea ce va determina un
limbaj moral specializat, care va contribui la mbogtirea
patrimoniului etic cu noi concepte si categorii, cu noi abordri ale
problematicii umanului, recentelor studii din domeniul eticii aplicate
putndu-li-se aduga un nou capitol, acela al deontologiilor.
Perspectiva este cu att mai interesant, cu ct, n conditiile
mutatiilor contemporane din domeniul relatiilor interumane,
autoritatea tinde s capete noi dimensiuni, mai ales n plan politic,
economic, militar, informational, religios, al opiniei publice, al
informatiei etc.
3. Impunerea deontologiei ca segment specializat al
normativittii morale este cerut si de cresterea interdependentelor
dintre colectivittile umane, de complexitatea mereu sporit a actului
de decizie n raport cu subiecti de autoritate tot mai bine instruiti, cu
o personalitate tot mai complex. Exercitarea autorittii asupra unor
asemenea subiecti presupune, n consecint, luarea n tot mai mare
msur n considerare a intereselor acestora, a capacittii lor de
reactie constient la actele de decizie.

2 Principiile deontologiei

2.1 Un posibil corpus de norme deontologice universale
ntregul demers teoretic desfsurat pe trmul deontologiei a
ncercat o mentinere a discursului n sfera generalului, fr o
particularizare care, n ultim instant, ar fi singura care ar putea
produce un instrument de lucru : codul deontologic al unei profesii
dinstincte.
143
Efortul fcut n aceast directie este justificat de nevoia unei
fundamentri, de nevoia de a oferi purttorilor autorittii un ghid
credibil de orientare. Un asemenea ghid poate cpta fie forma unei
liste de valori morale universale, fie a unui set de porunci derivate
din acestea, dar care s aib cel putin o treapt de particularizare :
aceea relativ la raporturile inter-umane bazate pe autoritate.
Solutia adoptat de noi este aceea de extragere a unor
principii ale deontologiei, ntelese ca norme morale universale
aplicabile autorittii, pe baza raportrii particularittilor relatiilor de
autoritate la valorile morale universale de bine si ru.
Principiile deontologiei vor porni de la ntelegerea esentei
morale a autorittii, oferind puncte de reper pentru dezvoltarea
deontologiilor prin raportarea acestor principii la cerintele de
eficient ale unor relatii-tip de autoritate.
1. Care este, deci, n ultim instant, esenta moral a unei
relatii de autoritate? Retinem faptul c aceasta se instituie ntre
oameni, cel putin din perspectiv socio-politic, egali n drepturi si
obligatii, iar din perspectiva filosofiei umanului, la fel de liberi unii
fat de altii, cu aceleasi drepturi la existent si la dezvoltarea
personalittii.
Cu toate acestea, relatia de autoritate produce, n mod
inevitabil, un dezechilibru. Unul, n temeiul profesiunii sale,
porunceste, d directive, ordine, dispozitiuni, cellalt execut, se
supune. Unul dobndeste puterea, cellalt, n virtutea puterii
primului, si ngrdeste libertatea. Egalitatea originar se rupe,
balanta se dezechilibreaz.
n fata acestei situatii, inevitabile ntr-un sistem social bazat
pe organizare, sistematizare si ierarhie, tentatiile sunt mari.
Detintorul puterii va fi tentat s se considere atotputernic, s
foloseasc discretionar investitura sa. Bochenski identific dou
sensuri ale abuzului de autoritate: depsirea domeniului sau depsirea
subiectilor, n ncercarea de extindere a autorittii la nivelul tuturor si
de apropiere de statutul lui Dumnezeu ( Propozitie: P este puttorul
autorittii n raport cu toate subiectele si n toate domeniile atunci si
numai atunci cnd P este Dumnezeu (6, p. 44)). Care este sensul
unei asemenea iesiri din cadrele logice si morale ale autorittii?
144
Indiscutabil, acest sens este identificat n constiinta dezumanizat a
detintorului puterii ca unul egoist, antiumanist.
Vom pune, deci, pe frontispiciul codului universal al
deontologiei, Principiul umanismului, eventual n formula att de
sugestiv a lui Kant: S nu privim omul niciodat numai ca mijloc,
ci ntotdeauna n acelasi timp ca scop.
Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral
universal. El rmne, ns, fr obiect, dac nu este raportat la o
relatie uman bazat pe autoritate. Toate miscrile umaniste ale
lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern
la cel contemporan au avut ca tel suprem emanciparea omului de sub
autoritatea totalitar, atotcuprinztoare: fie a stpnului divin, fie a
celui pmntean, fie de natura depsirii domeniului, fie de natura
depsirii entittilor subiective. n primul caz, lupta s-a dus pe trmul
emanciprii spirituale; n cel de-al doilea, pe trmul emanciprii
sociale sau nationale. Telul a fost ntotdeauna acelasi: libertatea
uman.
Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut s nu observe
c libertatea absolut duce la anarhie si, n ultim instant, la
anularea fiintei umane. Discutia asupra limitelor liberttii n raport cu
societatea, cu divinitatea, cu granitele spiritului alunec inevitabil n
planul delimitrii autorittii. Purttorul autorittii ncepe a fi moral n
clipa n care-si consider supusii nu mijloace pentru realizarea
scopurilor, ci propriu-zis scopuri.
2. O replic dat umanismului, dezvoltat din antichitate pn
astzi si completat n epoca modern pe componenta utilitarist-
pragmatist este replica eudemonist, care propune tratarea omului n
termeni de fericire. Vom formula, astfel, un nou principiu al
deontologiei, sub forma : Principiul celei - mai - mari - fericiri - a
celuilalt sau, mai pe scurt, principiul altruismului.
Desigur, si altruismul se constituie ca valoare moral dincolo
de conotatiile autorittii. Adus, ns, n planul autorittii, altruismul
genereaz un comportament special purttorului autorittii, care tinde
s refac dezechilibrul balantei egalittii despre care era vorba la
nceputul acestei analize. Procesul de echilibrare se deruleaz pe
cteva trepte semnificative:
145
O prim treapt pretinde purttorului autorittii s
recunoasc dreptul la fericire al celuilalt. Este prima si cea mai de
jos treapt a altruismului, fr de care relatia de autoritate nu trece
pragul umanizrii. Aceasta, pentru c acceptarea dreptului la fericire
al celuilalt determin descoperirea omului de lng noi, n spatele
retelei ierarhice care ne d drept de dispozitie.
O a doua treapt pretinde purttorului autorittii s accepte
c, n virtutea autorittii sale, poate contribui la fericirea celuilalt.
Este treapta angajrii, a stabilirii unei relatii necesare ntre autoritatea
purttorului si fericirea subiectului.
A treia treapt pretinde purttorului autorittii s fac din
fericirea celuilalt, propria sa fericire. Este treapta moralittii depline
a actului autorittii, care angajeaz plenar purttorul autorittii ntr-o
atitudine moral nalt.
Cea mai nalt treapt a altruismului este aceea care pretinde
purttorului autorittii s lupte pn la sacrificiul suprem pentru
fericirea celuilalt. Este treapta eroismului autentic. Ea este atins rar,
de personalitti de exceptie, n situatii de exceptie. Este atitudinea
cpitanului care, n naufragiu, prseste ultimul corabia, a
comandantului care pleac la lupt n fruntea oastei, a sefului de
sistem care, cu pretul vietii, tine sub control sistemul pentru salvarea
celor care-l deservesc, a omului de stiint care se ofer pe sine
pentru a experimenta un vaccin mpotriva unei boli grave, a
ecleziastului care, cu pretul vietii, refuz s-si prseasc credinta, a
ziaristului care demasc, cu pretul vietii, actele criminale etc.
Desigur, n exercitarea autorittii nu ntotdeauna sunt
parcurse toate treptele amintite. Uneori purttorul autorittii are
limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, faptele
concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treapt este absolut
necesar; celelalte stau sub semnul deschiderii purttorului de
autoritate spre un ideal de personalitate moral.
3. Principiul altruismului atrage dup sine si un alt mod de a
vedea relatia dintre purttorul si subiectul autorittii, odat cu
acceptarea primei trepte enuntate. Acceptarea dreptului la fericire al
celuilalt ne plaseaz, imaginar, n locul lui, obligndu-ne la reflectia
popular ce tie nu-ti place, altuia nu-i face. Este expresia care
146
sintetizeaz, n viziunea noastr, un alt principiu al deontologiei, si
anume, Principiul reciprocitii. A accepta s te judeci pe tine nsuti
ca si cum te-ar judeca ceilalti, a gndi consecintele actelor tale asupra
celorlalti ca si cnd tu nsuti ai fi n locul lor, precum si a porunci
astfel nct s fii convins c tu nsuti ai accepta poruncile dac ti s-ar
da tie, sunt propozitiile-cheie ale principiului reciprocitii. Aceast
schimbare imaginativ de rol are un efect benefic asupra msurii si
naturii actelor de autoritate exercitate de purttor, ndemnnd
permanent la moderatie, echilibru, dreapt judecat, cumptare etc.
4. Un alt principiu al deontologiei rezult din felul n care
purttorul autorittii exploateaz domeniul definit prin obligatii,
interdictii si permisiuni. :ndeosebi acest principiu actioneaz n
orizontul permisiunilor. Se pune ntrebarea: ct din acest orizont este
efectiv utilizat n exercitarea autorittii ? Fiind, dup cum precizeaz
logicienii, de domeniul liberttii de actiune, cum este utilizat aceast
libertate de ctre purttorul autorittii?
Am numit principiul care dozeaz moral granitele liberttii
Principiul autoritii suficiente. Invocat, din ratiuni strict
pragmatice, ndeosebi de ctre furitorii de legi, regulamente,
dispozitiuni, acest principiu este considerat a fi de natur s
mpiedice, ntr-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce
determin greutate n aplicare, n miscarea agentului executor, n
manifestrile initiativelor acestuia. Principiul merge, ns, dincolo de
acest pragmatism.
Orice domeniu al autorittii este structurat n raport de
scopurile concrete ale actiunilor reglementate, iar sanctiunile puse la
dispozitie sunt o reflectare a msurilor de constrngere necesare, dar
niciodat obligatorii. Adesea ele sunt formulate la modul posibil:
'Seful, managerul poate lua urmtoarele msuri... si foarte rar la
modul obligatoriu: ...trebuie s ia urmtoarele msuri. Principiul
autorittii suficiente continu s actioneze, de data aceasta, de pe
pozitiile deontologiei, pentru a doza, n raport cu libertatea
subiectilor autorittii, utilizarea continutului efectiv al reglementrii,
stiut fiind faptul c, cel mai adesea, reglementrile nu pot lua n
considerare varietatea infinit a tipologiilor umane, fiind preocupate
s pun la dispozitia purttorilor autorittii nu numai directive de
147
actiune, ci si mijloace de constrngere, iar principiul creeaz
purttorului autorittii tocmai libertatea de a alege mpejurrile de
utilizare a reglementrilor.
Cantitatea reglementrilor efectiv antrenate n exercitarea
autorittii este vegheat de principiul autorittii suficiente, care
pretinde purttorului autorittii ca, n limitele unei eficiente prescrise,
s dea ct mai mare libertate de miscare subiectilor, astfel nct
acestia s se simt n ct mai mare msur prtasi la succesul
actiunii.
5. Natura reglementrilor utilizate, ndeosebi a celor de
sanctionare, este vizat de un alt principiu, nrudit cu cel anterior, pe
care-l numim Principiul autoritii adecvate. Capacitatea
purttorului de autoritate de a aplica acest principiu tine nu numai de
acordul dintre laturile deontic si epistemic ale autorittii, invocate
de J . M. Bochenski (6, p. 54**), ci si de msura n care purttorul
autorittii si asum criterii generale de moralitate, care s-l
mpiedice s si nsuseasc ilegitim o autoritate epistemic sau una
deontic. (6, p. 55)

A te afisa ca expert n domenii n care nu esti competent, ca si
a emite directive n domenii pentru care nu esti mputernicit, a
sanctiona disproportionat n raport cu natura actelor ilicite, pentru
acte inventate, sau diferentiat n functie de criterii subiective,
reprezint nclcri ale principiului autorittii adecvate.
6. Un alt aspect analizat n domeniul logicii autorittii si care
naste reflectii deontologice este acela al delegrii autorittii. J . M.
Bockenski consacr acestei materii un capitol special n lucrarea
citat n prezenta tez. Din perspectiva deontologiei, considerm c
n acest domeniu putem formula un principiu de mare important, pe
care l vom numi Principiul delegrii autoritii . Dincolo de
exigentele logice ale delegrii autorittii si care consacr dreptul
purttorului autorittii de a delega o parte din domeniul acesteia ctre
un tert, n conditii logic determinate, se pune problema exigentelor
morale ale actului delegrii. Ele ar fi, n principiu, urmtoarele:
Nu este justificat moral orice delegare de autoritate .
148
Nu este justificat moral delegarea de autoritate n orice
mprejurare.
Nu este justificat moral delegarea de autoritatea ctre
orice persoan.
Principiul delegrii autorittii ar putea fi subsumat unui
principiu de mai mare rezonant si popularitate n rndul eticienilor,
acela al asumrii responsabilittii, dar, din cauza extensiilor
presupuse de termenul responsabilitate, dincolo de sfera
deontologiei, considerm mai potrivit s adoptm un concept care
caracterizeaz n mod necesar si suficient cmpul de actiune al
deontologiei.
Principiul deontologic al delegrii autorittii genereaz cel
putin trei propozitii normative cu grad de generalitate, aplicabile
oricrui domeniu n care se instituie o relatie social de autoritate:
A. Delegarea autorittii pe domenii care tin de
responsabilitatea expres asumat de purttor este repudiat moral.
B. Delegarea autorittii cu scopul sustragerii de la asumarea
unor posibile eecuri sau cu alte scopuri care tin de protejarea
propriei persoane este repudiat moral.
C. Delegarea autorittii deontice ctre o persoan care nu
posed autoritatea epistemic corespunztoare este repudiat moral.
La fel este repudiat i acceptarea delegrii de ctre persoana
delegat, atunci cnd aceasta ar putea refuza delegarea.
Fcnd o recapitulare a principiilor enuntate mai sus, vom
nota faptul c acestea se comport ca norme deontologice universale,
n sensul c ele pot sta ca fundament pentru oricare constructie
deontologic particular:

PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI
1. Principiul umanismului
2. Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt
3. Principiul reciprocit(ii
4. Principiul autorit(ii suficiente
5. Principiul autorit(ii adecvate
6. Principiul delegrii autorit(ii

149

2.2. Principiile deontologiei i cenzura moral a puterii
n analiza fcut autorittii n prezenta tez am pus n
evident distinctia dintre autoritate, constituit cu necesitate sub
semnul moralittii si putere, pentru care exigenta moralittii nu este
imperativ.
Punctul nostru de vedere este acela c puterea este prezent
nu numai sub semnul politicului, ci n toate formele de manifestare a
autorittii, ea fiind expresia unittii dintre logica organizrii
sistemelor sociale si caracterul deontic al statutului purttorului de
autoritate. Vom putea identifica cu deplin justificare determinrile
morale ale puterii ecleziarhului, a managerului, a juristului, a
ziaristului, a comandantului militar, a profesorului, a artistului, a
omului de stiint, a medicului etc.
Pentru toate aceste domenii, deontologia poate oferi sisteme
de norme morale care se constituie n tot attea mijloace de asanare
moral a puterii. :n toate aceste cazuri, prin aplicarea principiilor
deontologiei, detintorul puterii dobndeste o autoritate moral
autentic, fiind protejat n dubl ipostaz: fat de tentatia acaparrii
de tot mai mult putere si fat de alienarea statutului de detintor al
puterii, n conditiile pierderii autorittii. :n prima ipostaz,
deontologia va determina permanenta ntoarcere n matc a
cmpului de actiune al autorittii; n cealalt, deontologia va fi n
msur s umanizeze puterea, s mpiedice manifestarea acesteia n
spatiul inconstientului.
Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei trebuie s i se
deschid cile de acces la intimitatea relatiilor de autoritate, prin
definirea cu ct mai mare acuratete si veridicitate a normelor,
derivate din principii. Iat de ce apreciem c principiile deontologiei
nu opereaz prin ele nsele; n spatiul moral al autorittii nu vom
putea identifica o deontologie, ci mai degrab deontologii.
Multiplicitatea deontologiilor este justificat de marea
diversitate a modalittilor de manifestare a autorittii, precum si de
nevoia de a indica cu ct mai mare relevant actul ilicit moral n
exercitarea autorittii. Asa cum remarcam mai sus, esenta imoralittii
politicianului rezid n diferenta dintre proclamatie si actiune
150
politic, a juristului n folosirea actului de justitie n scopuri strine
drepttii, a militarului n folosirea autorittii n scopuri strine de
misiunile armatei, a preotului n diferenta ntre ceea ce zice si ceea ce
face, a ziaristului n trecerea de la informatie si opinie, la manipulare,
a medicului n trecerea de la interesul pentru viata omului la acela
pentru banii lui, a artistului n adoptarea, din interes, a prostului gust
etc.
Este de remarcat faptul c cenzura moral a puterii, n
virtutea modului de utilizare a instrumentelor specifice moralei
pentru consolidarea autorittii, se manifest cu precdere ca
autocenzur, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde
fundamental de capacitatea si disponibilitatea detintorilor puterii de
a-si asuma nevoia de autoidentificare n raport cu rul moral si de
acceptare a regulilor morale ale conduitei.
Cum se construiesc, n fapt, codurile deontologice, pe baza
principiilor?
Dificultatea care ar putea s apar este aceea de a pune
granit ntre principii, pentru a determina, specific fiecruia, norme
deontologice derivate.
Asemenea granite nu se impun cu o rigoare strict. Pe de o
parte, principiile nsele interfereaz n semnificatii, se presupun
reciproc, se deduc unele din altele, se orienteaz convergent ctre
binele moral, n genere. Pe de alt parte, anumite norme deontologice
se pot construi la granita dintre principii, ca rezultante inter-
principiale, fie cu scopul de a da claritate si unitate reglementrii, fie
din motive de inteligibilitate a normei n raport cu un subiect al
reglementrii nespecializat n domeniul eticii sau al logicii.
Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degrab n
spiritul dect n litera lor. Intervine, aici, experienta, iscusinta, arta de
a reglementa, mpreun cu capacitatea efectiv a autorilor de coduri
deontologice de a trece de la deontologie, cu principiile ei, gndite
analitic, la deontologii, cu normele lor practic-aplicative, gndite
sintetic.
n consecint, logica intern a codurilor deontologice trebuie
s fie alta dect cea a teoriei deontologice. Dac n cazul teoriei,
constructia se mplineste la captul unui demers explicativ, fondat pe
151
achizitiile stiintelor invocate, codurile deontologice se realizeaz
normativ, prin deducerea normelor din principii. Demersul explicativ
este, n acest caz, unul de prim instant, mai mult presupus dect
efectiv exprimat, codurile deontologice, n expresia lor final, fiind
un complex unitar de norme morale.
Principiile deontologiei, dincolo de particularittile
prezentate, reprezint pentru purttorul de autoritate repere
permanente de reflexie, att la nivel individual, ct si colectiv, att n
calitatea lor de repere de reflectie moral, ct si, pornind de la nalta
capacitate de autoevaluare proprie acestuia, n calitate de subiecte
provocatoare de autocreatie n domeniul propriei personalitti
morale.
Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa
msurii umanittii din noi nu trebuie s fie neglijat, iar normele
deontologiei vin tocmai n ntmpinarea unui asemenea tip de
provocare. Rspunsul purttorului de autoritate este unul care trebuie
s deschid spre autoperfectionare moral, ca parte inseparabil a
autodesvrsirii ca personalitate de prim rang n rndul modelelor de
personalitate social autentic.

Bibliografie:

1. Cornel Lazr, Autoritate i deontologie, Editura Licorna,
1999. Textul cursului este selectat din aceast lucrare, unde se
gsesc si indicatiile bibliografice pentru lucrrile n limba
strin.
2. Dictionar de Sociologie, coordonatori Ctlin Zamfir,
Lazr Vlsceanu, Ed. cit., p. 60.
3. Aristotel, Organon, vol. II, Editura Stiintific, Bucuresti,
1958.
4. G. H. von Wright, Norm i actiune. Studiu logic,
Editura Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti,1982.
5. Gheorghe Enescu, Filosofie i logic, Editura Stiintific,
1973.
6. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1992
152
7. Alexandru Boboc, Confruntri de idei n filosofia
contemporan, Editura Politic, Bucuresti, 1983.
8. G. H. von Wright, Explicatie i ntelegere, Editura
Humanitas, 1995.
9. Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine fcut,
Editura Politic, Bucuresti, 1976
10. Dictionar de Sociologie, coordonatori Raymond Boudon
s.a.,
11. Petre Andrei, Filosofia valorii, Bucuresti, 1945.
C. L. Stevenson, Sensul emotional al termenilor etici, n
Valorile si adevrul moral, editor Valentin Muresan,
Editura Alternative, 1995.
12. Tudor Ctineanu, Elemente de etic, vol. I, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
13. G. G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne,
Bucuresti, Editura Cartea Romneasc S. A., 1924.
14. Introducere la Etos i contemporaneitate, sub ngrijirea lui
Niculae Bellu, Editura stiintific, Bucuresti, 1971


_________________
*Sensul notiunii de Lege moral dat n prezentul curs este
acela de totalitate a normelor morale specifice unei morale sociale
determinate.
** Propozitia 44: Este de dorit ca purttorul autorittii deontice s
fie n acelai timp i purttorul autorittii epistemice n domeniul
corespunztor









153



IX. EXIGENTE PEDAGOGICE IN EDUCATIA
DEONTOLOGICA


1. Obiectivele si continutul educatiei deontologice

1.1. Posibilitatea nvtrii deontologiei
nc din antichitate, marele om si filosof Socrate si-a pus
problema dac virtutea se poate nvta. Plednd pentru virtute ca
parte a sufletului nostru si pentru stiint ca amintire si opunndu-
le, ntr-un dialog speculativ de mare amploare, Socrate reuseste s-si
conving discipolii c virtutea nu poate fi nvtat. n conceptia sa,
virtutea nu e nici un dar de la natur, nici nu se poate nvta, ci e
dat oarecum prin dar divin fr judecat acelora care o
au.(cf. 5. p. 67-80)
Virtutea moral, creia i este atasat indiscutabil virtutea
deontologic, adic acel ansamblu de calitti umane care-l fac pe
purttorul lor s respecte n profesia sa purttoare de autoritate
normele deontologiei, este cea dinti, poate, dintre componentele
acelei prti a sufletului nostru, primit ca dar, divin, dup Socrate.
ntrebarea pe care, iat, Socrate ne oblig s ne-o punem este dac
virtutea deontologic se poate nvta.
Acceptnd originea virtutii presupus de Socrate si
concepnd orizontul educational asemntor celui din epoca
elenistic, ne vedem siliti s acceptm verdictul socratic: nu, virtutea
deontologic nu se poate nvta precum stiinta, ntruct, fiind un dar
divin, ea nu se structureaz dup modelul ratiunii si deci nu ne poate
parveni pe calea rational. Este si ceea ce, la mare distant n timp de
Socrate, dar de pe aceeasi pozitie conceptual, sustine
Schopenhauer: virtutea nu se nvat, asa cum nu se nvat
genialitatea". n continuare, filosoful apreciaz: a spera c sistemele
noastre de moral si eticile noastre ar putea s fac oamenii virtuosi,
nobili si sfinti, este la fel de nechibzuit cum ar fi s-ti nchipui c
154
tratatele noastre de estetic ar putea s produc poeti, sculptori si
muzicieni.(cf. 6, p. 72)
Dar, oare, verdictul socratic este ntemeiat astzi, n conditiile
n care modelele existentiale ale fiintei umane s-au complicat si
divesificat att de mult? Mai este, astzi, de actualitate presupozitia
c virtutea ne este dat ca un dar (sau numai ca un dar), pe cale
divin?
Autorealizarea personalittii umane pe cale rational este, n
zilele noastre, o realitate incontestabil si ea cuprinde si componenta
moral a acesteia. A. Kriekeman sublinia faptul c dac educatia, n
forma sa cea mai perfect, este realizarea de sine, ea nu este posibil
dect acolo unde constiinta moral este activ.(7, p. 315)
Pornind de la harul divin al fiecruia (laic: zestrea genetic)
si pe baza orizontului culturalspiritual n care fiecare din noi se
formeaz ca fiint social, personalitatea uman nu poate fi
conceput dect ca unitate dintre nativ si dobndit, dintre zestre si
acumulare pe calea cunoasterii si actiunii mpreun cu semenii.
La aceast presupozitie ader fr rezerv ntreaga reflectie
filosofic de factur umanistluminist.

Enumerm, aici, ctiva dintre
sustintorii ideii luministe a nevoii de a nvta virtutea:
Ren Le Senne face o sugestiv comparatie ntre moral,
prin excelent progresiv, si stiint, care este retroversiv, insistnd
asupra faptului c educatia moral, are ca scop de a stabiliza viata
noastr, pentru a o smulge de sub tirania momentului, pentru a ne
apra mpotriva impulsului si a capriciului, pentru a ne asigura
regularitatea si perseverenta fr de care nimic important nu se poate
nfptui.
Analiznd factorii constiintei morale (energetici,
determinativi, volitionali), La Senne consider c n rndul factorilor
determinativi, alturi de idealuri, se situeaz cunostintele, care
canalizeaz factorii energetici ferind astfel pe om de explozii
irationale. (Ren La Senne, Trait de morale generale, Presses
Universitaires de France, 1967, p.7.).
Emile Drkheim insist asupra rolului conductor pe care
trebuie s-l aib cunoasterea asupra sentimentelor. Cu toate c actul
moral are o puternic ncrctur afectiv, constiinta uman trebuie
155
s aib un continut ct mai bogat n idei dobndite pe calea
cunoasterii: esti cu att mai mult o persoan spune Drkheim cu
ct acest continut este mai bogat n elemente. (E. Drkheim,
LEducation Morale, Paris, Librarie Felix, Alcan, 1925, p.82-83)
Levy-Brhl, Icnd comparatie ntre viata natural, cu legile
ei, si viata moral, care are si ea legile ei, insist asupra importantei
cunoasterii acestor legi pentru a ntelege modul si sensul vietii.
Ajuns la un anumit grad de dezvoltare, spune Levy-Brhl, aceast
cunoastere ti va ngdui s actionezi, ntr-un mod metodic si
rational, asupra fenomenelor ale cror legi ea le-a descoperit. (Levy-
Brhl, La morale et la science des moeurs, Felix Alcan, Paris, 1927,
p.33)
Este un fapt pus n evident i de ctre Eugne
Dupreel care, fcnd aceeai comparatie, afirma:
moralitate ne d, ntr-adevr, n relatiile cu semenii notri,
ceea ce cunoaterea legilor naturii ne d n lumea materiei:
n msura n care oamenii respect reguli stabilite, conduita
lor este previzibil i noi putem tine seama, n hotrrile pe
care le vom lua, de ceea ce tim c vor face sau nu vor face.
Dupreel distinge trei faze ale dezvoltrii conceptiei morale:
a instinctelor,
a cunoasterii regulilor sau faza pedagogic
a idealului moral.
Ce-a de-a doua faz este destinat s introduc pe om n
lumea valorilor si s-i transmit un sistem de reguli, relativ la aceste
valori. (Eugne Dupreel, Trait de morale, Tome I, Press
Universitaires, de Bruxelles, 1967, p. 335).
Pe baza sustinerilor de mai sus, putem, astzi, nu neaprat s-
l contrazicem pe Socrate, dar s nuantm concluziile acestuia.
Virtutea nu se poate nvta de ctre oricine, dar, ntr-un mediu
cultural dat, ntr-o anumit epoc de civilizatie, unii oameni,
nzestrati de la natur cu disponibilitti specifice, pot nvta virtutea.
Mai precis, ei pot utiliza acel dar divin orientndu-l spre teluri
precise, n situatii de viat distincte, pe calea cunoasterii a ceea ce
este binele si rul, a ceea ce trebuie sau nu trebuie s fac, a ceea ce
156
ne este permis, obligatoriu sau interzis n respectivele situatii de
viat.
Este remarcabil, n acest sens, prerea lui E. Durkheim,
potrivit creia principala functie a educatiei morale este aceea de
intelectualizare a sentimentelor.(8, p. 65)
Dac ar fi s amendm tema socratic a posibilittii de a
nvta virtutea, atunci sarcina noastr ar trebui s fie aceea de a pune
la dispozitia celor apti cartea de nvttur a deontologiei, prin care
s stabilim de ce trebuie nvtat deontologia, cum poate fi ea
nvtat si ce semnificatie are nvtarea virtutii, n contextul unor
relatii interumane bazate pe autoritate.
Pentru a asigura o minim rigoare n dezvoltarea acestor
teme, vom urmri, particulariznd, o structur a actului educational
dup modelul propus de profesorul universitar Marin C. Clin, n
lucrarea Teoria educatiei.(1, p. 16)

1.2. Idealul educational n deontologie
ntrebuintat cu sensul de aspiratie educativ, n literatura
pedagogic, idealul educational are meritul de a cuprinde finalittile
educationale ntr-un complex de semnificatii nemijlocit morale,
desvrsirea fiintei umane prin fixarea acesteia n orizonturi de
idealitate fiind binele suprem pe care l putem concepe n plan
educational.
Fr ndoial c idealul educational n deontologie
subsumeaz att scopurile nemijlocite ale educatiei deontologice
(legate de modelul profesional al celui educat), ct si proiectarea
acestor scopuri n matricea (structura) unui model de personalitate
moral specific comunittii sociale n care se integreaz viitorul
profesionist.
Putem spune, deci, c idealul educational n deontologie vine
s completeze idealul profesional prin ceea ce am putea numi
competent deontologic. Asigurarea competentei deontologice a
purttorului de autoritate are o dubl motivare n planul scopurilor
educatiei. Pe de o parte, competenta deontologic permite
profesionistului o deplin legitimare a autorittii sale n fata
subiectilor; aceasta i asigur capacitatea de a evalua operativ
157
situatiile problematice de natur moral implicate de exercitarea
autorittii, precum si posibilitatea de a constitui, n relatiile sale cu
ceilalti, modalitti-tip de comportament moral care-i asigur
autenticitate si individualitate. Pe de alt parte, competenta
deontologic potenteaz competenta profesional prin eliberarea
profesionistului de angoas, de ndoial n legtur cu influenta
autorittii sale asupra subiectilor, prin dezvoltarea certitudinii
asupra lucrului bine fcut. Stiind ce poate, ce trebuie si ce nu trebuie
s fac n profesia sa, din perspectiv moral, profesionistul este
deprins de la nceputul carierei sale cu capacitatea de a sesiza latura
uman a profesiei, de a respecta demnitatea uman (pentru sine si
pentru ceilalti) n perspectiva unei reusite depline, mai probabile n
prezenta acestui respect, dect n afara lui.
Mai mult dect att, competenta deontologic aureoleaz
profesionistul cu nimbul desvririi morale, transformndu-l nu
numai n model profesional, ci si generaluman, ntruct, asa cum se
preciza ntr-un preambul la programele scolare din Franta, educatia
moral tinde s dezvolte la om, omul nsusi, adic o inim, o
inteligent, o constiint. Totodat, nssi competenta profesional
capt un plus de recunoastere social, atunci cnd este nsotit de
nimbul moralittii.
Este bine cunoscut faptul c ataamentul public fat de
opiniile, aprecierile, judectile de valoare exprimate de o
personalitate este nemijlocit legat de renumele moral al acesteia, fie
ea personalitate politic, juridic, economic, militar, jurnalistic,
ecleziastic etc.
Grupurile umane, indiferent de criteriul de grupare, vor
nclina s urmeze mai degrab pe specialistul mediu, dar de
ncredere, sub aspect moral, dect pe acela de mare anvergur
stiintific, dar cu o moralitate ndoielnic.
Cnd, ns, cele dou coordonate ale personalittii, cea
profesional si cea moral, sunt deopotriv la cote nalte, reusita
acesteia este deplin.
n planul strict al deontologiei, preocuparea pentru gsirea
celui mai bun comportament moral se realizeaz, n principiu, pe trei
ci distincte:
158
pe calea moral a instinctului;
pe calea rational a interesului;
pe calea moralrational a convingerii.
n primul caz, ne aflm pe trmul socratic al harului divin.
Exist oameni pentru care zestrea nativ, ca si universul spiritual
propriu mediului familial, societal, religios etc., au creat un mod de
a fi care duce inevitabil spre un comportament deontologic
desvrsit, fr s fie necesar s nvete deontologia profesiei lor.
Pentru asemenea oameni, a nvta deontologia este echivalent cu
a se recunoaste ca personalitate moral realizat, a avea confirmarea
propriilor optiuni morale, n plan profesional.
n al doilea caz, ne aflm pe un trm excesiv utilitarist
Profesionistul din aceast categorie, fr a fi nzestrat de la natur cu
disponibilitti morale majore, sau avnd o educatie moral precar,
dar avnd o zestre intelectual care-l propulseaz profesional n
rndul purttorilor de autoritate n diferite domenii, descoper n
respectarea normelor deontologiei ci de crestere a eficientei propriei
activitti. Pentru acesta, a nvta deontologia este o necesitate strict
pragmatic, impus de criterii de eficient a actiunii.
Este evident faptul c, n acest caz, Schopenhauer are
dreptate. Niciodat nu vom reusi s facem din acest om un exemplu
de virtute, un nobil sau sfnt. Realitatea social contemporan ne
dezvluie chiar faptul c n rndul purtrilor de autoritate potentialul
moral de natur a produce mari virtuosi, nobili sau sfinti este de
departe nesemnificativ. A dezarma n fata acestei realitti nseamn
a proclama, dup modelul lui Nietszeche, morala a murit! si a
accepta supraomul ca model al purttorului de autoritate.
Punctul nostru de vedere este acela c teoriile morale
contemporane, fie ele deontologiste sau consecintionaliste, dup
modelul dihotomic al lui David McNaughton, (cf. 2, p. 227-229)
reflect, n fapt, tipologii umane existente ca atare n mediul social.
Modelul supraomului nietszchean, al mercantilului utilitarist, al
altruistului prometeic sau al protestatarului anarhist sunt modele
umane pe care teoria moral le-a descoperit si inventariat, ca atare,
de-a lungul ntregii istorii a umanittii. nsisi autorii de teorii etice,
care ncearc s extrapoleze un model sau altul la scara ntregii
159
umanitti, sunt dominati, n structura personalittii lor, de aceste
modele.
ntorcndu-ne din nou la intentiile de nceput ale prezentului
capitol, vom spune c deontologia este necesar si trebuie nvtat,
fie c acest trebuie este unul interior discipolului sau doar un
deziderat al nvttorului.
n sistemele de educatie militar din tara noastr circul un
tricton care d msura acestui model de educatie: nu stii, te nvt; nu
poti, te ajut; nu vrei, te oblig. El rezum o trstur caracteristic a
educatiei militare n conditiile serviciului militar obligatoriu:
obligatia legal a militarului n termen de a se forma ca lupttor,
indiferent de interesele, capacittile intelectuale si disponibilittile
sale afective.
Situatia este, oarecum generalizatoare, pentru nvtarea
deontologiei: cei ce si asum statutul de purttor de autoritate ntr-un
domeniu trebuie s-si asume si responsabilittile morale ale acestui
statut: dac nu le cunoaste, trebuie nvtat; dac nu poate s le aplice,
trebuie ajutat; dac nu vrea s le aplice, trebuie obligat. n limitele
juridico-administrative, obligarea se face prin efectul legii; n limitele
deontologiei, obligarea se face prin actiunea opiniei publice si a
propriei constiinte.
Cel care, ns, este chemat s l nvete si s l ajute este, de
fiecare dat, nvttorul, fie el profesorul universitar, teoreticianul,
seful ierarhic sau constructorul de cod deontologic al profesiei.
n cel de-al treilea caz, ne gsim n prezenta acelui
profesionist preocupat permanent de autorealizarea deplin, moral si
profesional, n acelasi timp. El situeaz componentele profesional
si moral ale personalittii la acelasi nivel de interes, ntr-un plan
metasubiectiv:
actioneaz cu sentimentul nevoii de perfectiune
profesional si moral si este constient permanent de
aceasta;
are semnificatia clar a dimensiunilor moralittii, si
proiecteaz distinct actiunile sub imperiul ei si o pune
mai presus de orice;
160
nu suport imoralitatea si lupt pentru a se feri pe el si pe
ceilalti din calea ei;
se autoevalueaz permanent, stabilindu-si noi standarde,
superioare.
Pentru acesta, a nvta deontologia este o necesitate
cuantificat deopotriv instinctual si rational; nvtarea deontologiei
i asigur distinctia clar ntre ceea ce este, moralmente, ca persoan
si ceea ce trebuie s fie ca personalitate, profesional si moral, n
acelasi timp.
Pentru el, ntrebarea kantian ce trebuie s fac? reprezint
o constant prin care comensureaz toate actele autorittii,
supunndu-le cenzurii morale, nu din obligatie exterioar, nu din
evaluare utilitarist, ci dintr-o permanent si rational autoevaluare,
n raport cu un ideal de viat asumat.
Asadar, pentru purttorul de autoritate constient de
implicatiile sociale ale autorittii sale, a nvta deontologia este o
necesitate, indiferent de stilul su de gndire, indiferent de
coloratura personalittii sale. ntelegnd implicatiile morale ale
actelor autorittii sale, acesta va fi n msur s reactioneze de fiecare
dat n cunostint de cauz, prevenind distorsiuinile si asigurnd
armonie n sistemul n care se manifest. Nimic din ceea ce
presupune relatia moral-putere nu trebuie s-i fie strin.
Pornind de la asertiunea lui Marin Clin, potrivit creia nu
convingerea moral este elementul definitoriu al comportamentului
uman, ci reflectia si optiunea moral, prin care este posibil
asigurarea unei consecvente comportamentale, n relatie cu varietatea
stilurilor de viat, ceea ce presupune cunoasterea, ntelegerea si
explicarea manifestrilor de comportament si deci ndoial,
evocare, deliberare si decizie(1, p. 101) vom ntelege de ce este
necesar ca toate aceste procese rationale, proprii oricrei fiinte moral
responsabile, s se ntemeieze, pe un sistem de valori si norme de
conduit n raport cu care s se fac alegerea. Asa cum am mentionat
n cuprinsul prezentului curs, este bine cunoscut faptul c orice
norm poate fi nteleas deopotriv ca obligatie sau interdictie.
161
Deontologia profesiei nu se impune purttorului de autoritate
ca un tabu; ea nu este un sistem de interdictii, dincolo de care s fie
stigmatul.
Tocmai pentru c este un sistem de norme exclusiv morale si
pentru faptul c ele se adreseaz omului rational, ca instant la
dispozitia ratiunii sale, este necesar nvtarea deontologiei si mai
ales explicarea resorturilor sale interne, astfel nct pentru fiecare
purttor de autoritate s primeze asumarea deliberat a normei ca
obligatie moral constientizat si nu ca interdictie exterioar,
opresiv.

1.3. Continutul educatiei deontologice
n majoritatea curriculum-urilor educationale specifice
diferitelor profesiuni, cu exceptia celei nemijlocit filosofice, etica
este absent sau nesemnificativ reprezentat. Tocmai de aceea
nvtmntul deontologic trebuie s debuteze cu (1) o introducere n
etic, prin care s se transmit cunostintele minime necesare, legate
de specificul moralei sociale, de principalele categorii ale eticii, de
universul valoric fundamental al eticului ca domeniu al spiritualittii
umane. Prin aceast introducere se realizeaz ceea ce Constantin
Cucos numeste referentialul axiologic, adic o valoare cultural
dobndit, ce conditioneaz asimilarea altor valori. (4, p. 186)
Asa cum subliniaz autorul citat, referentialul axiologic nu se reduce
la cunostinte teoretice, el avnd conotatii mult mai largi, spre
domenii ca mediul social, ansamblul valorilor general-umane
dobndite (model cultural), stil pedagogic etc. Din perspectiva
intereselor educationale proprii deontologiei, ns, fixarea cunoasterii
asupra categoriilor si structurii de baz ale eticului reprezint premise
indispensabile pentru pregtirea referentialului axiologic n vederea
receptrii eficiente a valorilor deontologiei.
(2) n(elegerea deontologiei ca ytiin( etic normativ este
urmtorul pas. El trebuie s se fac de pe aceast platform, cu luarea
n considerare a principalelor sale coordonate: logic, praxiologic,
etic.
Fondul central al nvtmntului deontologic trebuie s-l
constituie (3) explicitarea yi asigurarea n(elegerii modului
162
specific de ac(iune a principiilor deontologiei n condi(iile
concrete de derulare a actelor autorit(ii n fiecare profesiune n
parte.
n aceast secvent educational trebuie identificate
momentele-tip ale constituirii si derulrii relatiilor de autoritate si
atasate exigentele morale specifice fiecrui moment. ntre acestea nu
va trebui s lipseasc:
accesul la functia purttoare de autoritate (asa-zisa actiune
de selectare si promovare a cadrelor);
relatiile purttorului de autoritate pe orizontal si pe
vertical, ntelese ca ipostaze ale comportamentului si
afirmrii personalittii;
rezolvarea de problemetip specifice exercitrii
autorittii:
- n relatii preponderent deontice: transmiterea
sarcinilor, controlul si evaluarea ndeplinirii acestora,
sanctionarea, recompensarea, promovarea,
retrogradarea, ndrumarea etc.;
- n relatiile preponderent epistemice: transmiterea
cunostintelor (informatiilor), formarea deprinderilor
(opiniilor), evaluarea, aprecierea, antrenarea etc..
nvtmntul deontologic trebuie s se ncheie, conclusiv, cu
(4) realizarea portretului personalit(ii morale a purttorului
autorit(ii si cu (5) informarea acestuia asupra codului
deontologic al profesiei sale. Identificarea n acest cod a exigentelor
morale asimilate pe parcursul derulrii nvtmntului ca un tot
unitar, reprezint tinta major a educatiei deontologice.


2. Formele educatiei deontologice
Stiintele pedagogice contemporane pun n fata noastr o mare
varietate de informatii care orienteaz demersul educativ pe baza
unor criterii mai mult sau mai putin formale, astfel nct integrarea
educatiei deontologice n cmpul pedagogiei este o sarcin dificil.
Dificultatea nu este att legat de adaptarea educatiei deontologice la
exigentele pedagogiei, ct de gsirea celei mai bune integrri a
163
demersului explicativ asupra acestui tip de educatie ntr-o schem
teoretic sau alta. Tocmai de aceea vom selecta, din multiplele
scheme explicative asupra formelor educatiei, pe cele care pot da cel
mai direct si mai inteligibil rspunsul la ntrebarea pe care am
formulat-o: cum se nvat deontologia?
n lucrarea Teoria educatiei. Fundamentarea epistemic i
metodologic a actiunii educative, Marin Clin defineste trei genuri
de educatie: formal, nonformal yi informal.(1, p. 31-32)
Educatia formal este cea realizat n cadrul institutiilor de
nvtmnt, de toate nivelurile si genurile, inclusiv prin cursuri de
perfectionare de durate variabile, convocri, consftuiri, programe
de instruire si autoinstruire etc.; educatia nonformal se realizeaz n
afara acestor institutii, dar ea are caracter intentionat si explicit;
educatia informal este ocazional, paralel, spontan,
neintentionat, difuz, implicit. Educatia deontologic cuprinde
toate cele trei genuri amintite.

2.1. Educatia deontologic formal
Aceast form a educatiei deontologice trebuie s se realizeze
n institutiile de nvtmnt superior, obiectivele si sarcinile acesteia
fiind necesar a fi determinate pe baza proiectului de ansamblu asupra
personalittii profesionistului purttor de autoritate. Exist profesiuni
pentru care autoritatea este o relatie determinant a actiunii, instituit
din prima clip a exercitrii acelor profesiuni si derulat pe ntreaga
durat a vietii active a profesionistului: profesiunile militare, juridice,
medicale, pedagogice, sociologice, psihologice etc. Pentru asemenea
profesiuni, integrarea educatiei deontologice n sistemul formalizat
de nvtmnt este o necesitate. Ea presupune studiul unei discipline
distincte de nvtmnt, bazat pe o program analitic adecvat, pe
un curs universitar care s rspund acestei programe, precum si pe
contributia unui cadru didactic competent.
Toate aceste msuri ar putea asigura revigorarea interesului
clasei intelectuale pentru universul moral al comunittii n care
trieste. Transformarea eticii dintr-o cenusreas a nvtmntului
filosofic si managerial, ntr-o disciplin complex, n interiorul creia
deontologia s stea ca surs de consolidare si ntregire a
164
personalittii elitei societtii, este de neconceput fr o schimbare
fundamental de optic: de la specialistul pur si simplu, rob al
eficientei si performantei tehnice cu orice pret, la specialistul
umanizat, responsabil pentru efectele sociale ale actelor sale.

2.2. Educatia deontologic nonformal
Premisa unui astfel de gen de educatie deontologic este
existenta si acceptarea consensual a unui cod deontologic al tuturor
profesiilor crora le este atasat, permanent sau temporar, cu grad de
generalitate sau zonal, o relatie social bazat pe autoritate.
Dac pentru acei profesionisti care au studiat deontologia n
cadrul formalizat al nvtmntului codul deontologic al profesiei lor
este cunoscut si, n oarecare msur, constientizat si asumat ca mod
de conduit, pentru cei care doar ocazional se situeaz ntr-o relatie
social de autoritate, educatia deontologic nonformal este absolut
necesar. Ea trebuie s cuprind actiuni educative:
informative (transmiterea codului deontologic al profesiei
mpreun cu ntregul pachet de reguli si norme specifice
functiei);
formative (discutii, ndrumare nemijlocit, ajutor n
rezolvarea unor probleme dificile care implic
deontologia);
de control nemijlocit asupra modului cum respect
normele deontologiei fiecare din profesionistii numiti n
functiile purttoare de autoritate. Activittile de ajutor,
ndrumare si control desfsurate de structurile ierarhice
trebuie s cuprind cu necesitate obiective de genul celor
amintite; functia de educatie deontologic trebuie s
devin, cu timpul, o functie de baz a controlului, ca
secvent a managementului performant, n toate
domeniile n care se instituie relatii sociale de autoritate.

2.3.Educatia deontologic informal
Aceast form a educatiei situeaz n centrul preocuprilor
agentului educational exemplul personal. Acesta vine fie de la
structurile ierarhic superioare, fie pe orizontal, de la cei de acelasi
165
rang. Dintotdeauna, n domeniul moralei, exemplul personal a fost un
mijloc principal de formare a caracterelor, ntruct el se manifest ca
mijloc de modelare prin imitatie, sugestie, empatie, contaminare,
toate laturi ale modului specific de autoidentificare a fiintei umane
prin cellalt.
Alturi de exemplul personal, n educatia deontologic
informal se integreaz si sanctiunea specific moral: a opiniei
publice i a propriei contiinte; reactii ale subiectului autorittii
precum rceala, ntreruperea comunicrii nonverbale, ironia,
dispretul, reprosul ftis sau mascat, protestul direct sau prin
intermediari, precum si opiniile si dezbaterile vehiculate n grupurile
sociale frecventate sau prin mijloacele mass-media, provoac n
purttorul autorittii reflectii autoeducative, mustrri de constiint,
impulsuri spre reglarea comportamentului potrivit normelor
deontologiei.
De multe ori educatia informal are, cel putin n domeniul
deontologiei, un impact mai mare asupra purttorului autorittii dect
educatia formal, realizat prin nvtmnt; derulat pe timpul
exercitrii efective a actelor autorittii, educatia informal se
raporteaz nemijlocit la aceste acte, deschiznd fr echivoc
conflictul ntre ceea ce este si ceea ce trebuie s fie, ntre ceea ce face
si ceea ce trebuie s fac profesionistul din perspectiv deontologic,
obligndu-l nu numai s reflecteze asupra acestui conflict, ci si s
aleag o cale de urmat.

2.4. Educatia deontologic n forma interventiei educative
Un alt mod de a concepe formele educatiei este acela
formulat de Constantin Slvstru sub sintagma interven(ie
educativ.
ntelegnd educatia ca ansambluri spatio-temporale de
interventii educative, autorul defineste interventia educativ din
perspectiv semiotic: o structur articulat de semne care, n
calitate de semnale, produc n contiinta unui receptor un
interpretant cu valoare de gest semnificativ, modificnd n forme i
cu intensitti diferite, personalitatea receptorului. ntr-un limbaj
mai accesibil, acelasi autor consider interventia educativ ca fiind
166
orice act uman prin intermediul cruia se realizeaz o anumit
influent asupra unui individ, influent capabil s determine o
reactie a individului, o modificare a personalittii sale. (3, p.
63-64)
Autorul realizeaz o tipologie a interventiilor educative
pornind de la criteriul sursei actului declansator al acestora,
identificnd trei tipuri principale:
interventie educativ care-i are originea n individ,
aceasta fiind, din perspectiva teoriei comunicrii att
emittorul ct si receptorul semnalului;
interventie educativ determinat de destinatarul nsui
care presupune afectiunea, pasiunea, interesul
destinatarului, satisfcute de mediul comunicational n
msura n care destinatarul, n baza acestora, deschide
canalul de comunicare;
interventie educativ determinat de altcineva (altceva)
din afara individului, sursele putnd fi indivizi, grupuri
umane sau chiar surse extra-umane de informatie.
Din aceast perspectiv, interventia educativ de natur
deontologic cumuleaz, n acelasi timp, toate cele trei tipuri
amintite, n proportii si cu efecte educative variabile, functie de
trsturile de personalitate moral ale individului.
Personalitatea moral deontologist se va forma
preponderent prin primul i al doilea tip de interventie educativ, n
timp ce o personalitate moral consecintionalist se va forma
preponderent prin cel de-al treilea tip.
Tocmai de aceea, alegerea tipului de interventie educativ
dominant n educatia deontologic trebuie s se fac pe baza
cunoasterii profunde a personalittii celor educati si a stabilirii
disponibilittii acestora de a asimila valorile si normele deontologiei
pe o cale sau alta.

3. Metodica educa(iei deontologice

Deontologia se doreste a fi o disciplin stiintific prin
excelent formativ, educativ. De aceea dispozitivul metodologic al
167
educatiei deontologice nu poate fi, n conditiile adaptrii lui la idealul
educational si continutul propus, unul liniar, monoton, clasic. Chiar
dac educatia deontologic este specific nvtmntului universitar
si post-universitar, unde stereotipul formal cursseminar nu a fost
nc depsit, considerm c natura, formativ prin excelent, a
acestui tip de educatie face posibil si mai ales necesar depsirea.
n primul rnd, nevoia dialogului permanent, precum si a unei
relatii educationale n care se propun valori si norme, multe dintre ele
si pentru multi dintre disciopoli cu caracter de noutate si mai ales
capabile c destructureze si s restructureze mentalitti individuale
si colective, obisnuinte, stereotipii, espectante, toate acestea reclam
o activitate didactic pe grupuri ct mai putin numeroase, cel mult la
nivelul grupei de studenti. Totodat, activitatea nemijlocit didactic,
n clas, trebuie dublat permanent de ndrumarea cursantilor pentru
studiu, documentare si mai ales elaborare de studii, referate, opinii,
solutii la probleme, situatii problematice, rspunsuri la ntrebri si
formulare de ntrebri.
Strategiile didactice operationale n aceste conditii sunt cele
euristice, ndeosebi pe segmentul central al continutului de
nvtmnt propus. Ele permit centrarea efortului educational pe
activitatea studentului, stimulndu-i acestuia gndirea creatoare,
independenta n selectarea valorilor, sigurant n aprecieri, rapiditate
si nalt capacitate de argumentare si justificare a acestora.
Preferinta pentru strategiile de tip euristic este justificat si de
faptul c educatia deontologic se raporteaz la subiecti aflati la o
vrst adult, astfel nct experienta nvtrii, precum si proximitatea
temporal a asumrii unor responsabilitti profesionale concrete, le
permite acestora implicarea n cutarea de solutii-tip la probleme
specifice.
n consecint, n domeniul deontologiei, cursantii se implic
efectiv dac ceea ce nvat are o utilitate clar, imediat. Pentru
acestia timpul acumulrilor teoretice fundamentale a rmas n urm,
n anii preuniversitari, sau, cel mult, n primii ani de facultate sau de
pregtire profesional. Ei sunt interesati, n aceast etap, s poat
aplica informatiile primite n munca lor, n ntelegerea mediului lor
de viat, n cunoasterea, nu numai a exigentelor morale fat de
168
statutul lor de purttori de autoritate, ci si a celor care se impun
acelora n raport cu care au statutul de subiecti ai autorittii.
O situatie de nvtare de tip preponderent pasiv este mpotriva
modului de a fi si a aspiratiilor cursantilor. Tinerii sau adultii
implicati n studiul deontologiei si conduc, n mare parte, viata n
mod independent. Tocmai de aceea lor le place s simt libertate,
sigurant si certitudine n luarea deciziilor. Strategiile euristice
deschid calea ctre asemenea deziderate.
O problem deosebit care apare n nvtarea deontologiei
este aceea a experientei culturale a celor care nvat. Implicnd
angajarea afectiv, atitudinal, comportamental, deontologia
rscoleste cele mai sensibile interioare ale spiritului, provoac
mecanisme intersubiective care, pentru unele categorii de cursanti,
sunt greu de trit: apar diferentieri de angajare ntre femei si brbati,
ntre religiosi si atei, ntre oameni cu culturi religioase diferite, ntre
diferitele mentalitti mostenite cultural sau ereditar. Unii si asum
responsabilitatea de angajare plenar n nvtare, accept jocul, pun
probleme, rezolv, formuleaz opinii, propuneri, sugestii, altii doar
recepteaz, aprob sau resping tacit, si consum tririle afective si
volitionale n tcere, fr angajare, fr participare. Ei se sprijin pe
dreapta judecat a educatorului, asa cum este emis de acesta.
Spiritele ndrznete, iscoditoare, creative, coexist n orice mediu
educational cu cele conservatoare, pasive, circumstantiale. Trezirea
acestora din urm la activism moral, prin participare la actul propriei
instituiri ca personalitti morale, reprezint miza major a strategiilor
educationale de tip eurisric.
Acest tip de strategii presupune adoptarea n activitatea
didactic a unor metode educationale de tip activ-participativ.
Literatura pedagogic universal a consacrat numeroase asemenea
metode: dintre acestea, prezentm, spre exemplificare, brain-
storming-ul (asaltul de idei), studiul de caz, dezbaterea, jocul de rol.
Brainstorming-ul este o metod (initiat de A. Osborn n
anul 1953) care const n angajarea participantilor pentru a-si expune
opiniile cu privire la o problem care li s-a dat anterior. Educatorul
solcit cursantilor s-si expun ideile cu privire la acea problem,
Ir nici o ngrdire.
169
Toate ideile se nregistreaz, indiferent de distanta lor fat de
solutia avut n vedere de educator. Pe baza acestora, educatorul va
organiza o dezbatere din care s rezulte argumentele fiecrui cursant,
consecintele ideilor propuse, convergenta si divergenta acestora,
validnd solutia cea mai eficient.
Metoda are un mare avantaj. n peisajul destul de srac al
ideilor deontologice, orice sugestie pertinent este cel putin o nou
deschidere. Dezavantajul major este acela c participantii, insuficient
acomodati cu universul conceptual al deontologiei, pot s se abat
semnificativ de la subiect si s dea solutii strine disciplinei. De
aceea, este imperios necesar ca metoda s fie adoptat numai dup o
temeinic pregtire teoretic a cursantilor si n conditiile unei
riguroase definiri a temei asupra creia se solicit asaltul de idei.

Studiul de caz este una dintre metodele active de mare
utilitate n ntelegerea deontologiei. Esenta acestei metode const n
prezentarea oral sau scris a unei situatii reale sau imaginare.
Cursantii fac analiza cazului si stabilesc relatii de cauzalitate, dau
solutii. Cele mai reusite sunt studiile unor cazuri reale. n acest sens,
este bine ca educatorul s aib la dispozitie o list de cazuri culese fie
din experienta proprie, fie din inventarul de cazuri ale unei institutii
de profil, fie din cadrul celor prezentate de mass-media.
Cazul trebuie prezentat n toate detaliile lui semnificative,
astfel nct cursantii s poat emite judecti de valoare coerente,
pertinente. Cazurile mai complicate pot fi analizate cu aportul unor
specialisti, care s elimine din problematic acele aspecte care nu
intereseaz deontologia (profesionale, tehnice, juridice, politice etc.).
n cazurile fictive, educatorul trebuie s dea dovad de
suficient imaginatie, pentru a prezenta date veridice, stri de fapt
semnificative si de o complexitate care s solicite efectiv gndirea
cursantilor n directia obiectivelor educationale propuse. Nu este
lipsit de interes s se solicite cursantilor s formuleze ei nsisi cazuri
imaginare. n aceast situatie, conducerea studiului de caz trebuie
oferit autorului (autorilor), educatorul situndu-se n tabra celor
care studiaz cazul si propun solutii.
n ceea ce priveste cazurile reale, acestea trebuie astfel
prelucrate, nct s fie puse n evident acele aspecte care tin de
170
domeniul deontologiei. Opiniile cursantilor n legtur cu solutiile
juridice, economice, administrative etc. nu intereseaz n studiul unor
asemenea cazuri. Tocmai de aceea este de mare important
conducerea studiului de caz astfel nct s se mentin opiniile si
solutiile n domeniul deontologiei. Acest lucru este usurat n cazul n
care cursantii au bine fixate conceptele deontologiei din prima parte a
procesului de nvtmnt.
Dezbaterea unei probleme este o metod activ de nvtmnt
de mai mic complexitate. Grupul dezbate o tem dinainte anuntat,
de regul n cadrul unor activitti didactice anterioare. Dezbaterea
presupune o minim lectur prealabil din partea cursantilor. Ea
poate fi condus att de educator, ct si, n anumite secvente sau n
ntregime, de ctre unul sau mai multi cursanti.
Problemele principale ale dezbaterii, n studiul deontologiei,
sunt cele cu mai pronuntat caracter teoretic (preliminariile din
domeniul eticii, conceptele deontologiei, alternative ale unor coduri
deontologice elaborate n domeniul profesiei etc.). Obiectivul central
al dezbaterii este acela al aderentei cursantilor la problemele teoretice
specifice, prin adncirea cunostintelor de ordin conceptual, precum si
deschiderea unui dialog ct mai pertinent asupra solutiilor teoretice,
principiale, propuse de diferiti autori de coduri deontologice.
Jocul de roluri este o combinatie ntre studiul de caz si
dezbatere. El este deosebit de util, ndeosebi ca antrenament metodic
n vederea rezolvrii unor probleme, situatii problematice, cazuri
specifice. J ocul de roluri presupune o regie specific, n msur s
angajeze contradictorialitatea comportamentului personajelor.
Pentru ca jocul de roluri s duc la nvtarea efectiv, personajele-
subiect al autorittii sunt programate s joace anumite roluri
prescrise, n timp ce personajele-purttori de autoritate sunt lsate s-
si conceap libere rolul. Pe parcursul derulrii jocului spectatorii
(cursantii neimplicati direct) pot juca rolul grupurilor de presiune,
ei putnd face propuneri actorilor privind evolutia personajului, sau
pot retine aspectele de interes, care urmeaz a fi discutate dup ce
jocul a fost derulat.
Finalitatea unui asemenea model de activitate didactic
trebuie s fie aceea a descoperirii solutiilor deontologice de rezolvare
171
a unor situatii ct mai aproape de cele reale. Gradul de interventie a
educatorului depinde de ingeniozitatea actorilor, de capacitatea de
interventie a spectatorilor si mai ales de msura n care piesa
evolueaz pe directia obiectivelor didactice urmrite. Reusita unei
asemenea metode didactice depinde n mare msur de curajul,
experienta si calittile pedagogice ale educatorului.
Alturi de metodele prezentate pot fi utilizate si altele, n
functie de domeniul de pregtire profesional a cursantilor, de
pregtirea, experienta, timpul la dispozitie si disponibilitatea
receptiv a acestora.
Curajul profesorului de deontologie de a depsi rutina si
traditionalismul, de a adopta metode moderne de educatie, va fi,
indiscutabil, rspltit ndeosebi prin cresterea interesului cursantilor
pentru nvtare, precum si a gradului de adecvare a problematicii
disciplinei la problemele reale de munc si viat ale purttorilor de
autoritate.
A avea un corp al detintorilor puterii integri din punct de
vedere moral nseamn a avea foarte buni profesori de deontologie si
un cadru educational adecvat. Nimic nu poate veni de la sine, ntr-un
univers profesional al autorittii din ce n ce mai complex si mai
pretentios, n care actele umane ale autorittii sunt tot mai mult
prelungite prin limbajul tehnicii informatice si al
comportamentelor automatizate. Singura cale a mentinerii autorittii
n limitele omenescului este calea nvtrii comportamentului moral.
Altfel, n perspectiva tehnologiilor celui de-al treilea mileniu, omul
din noi va rmne uitat la periferia subzistentei.

Bibliografie:

15. Cornel Lazr, Autoritate i deontologie, Editura Licorna,
1999. Textul cursului este selectat din aceast lucrare, unde se
gsesc si indicatiile bibliografice pentru lucrrile n limba
strin.
16. Dictionar de Sociologie, coordonatori Ctlin Zamfir,
Lazr Vlsceanu, Ed. cit., p. 60.
172
17. Aristotel, Organon, vol. II, Editura Stiintific, Bucuresti,
1958.
18. G. H. von Wright, Norm i actiune. Studiu logic,
Editura Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti,1982.
19. Gheorghe Enescu, Filosofie i logic, Editura Stiintific,
1973.
20. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1992
21. Alexandru Boboc, Confruntri de idei n filosofia
contemporan, Editura Politic, Bucuresti, 1983.
22. G. H. von Wright, Explicatie i ntelegere, Editura
Humanitas, 1995.
23. Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine fcut,
Editura Politic, Bucuresti, 1976
24. Dictionar de Sociologie, coordonatori Raymond Boudon
s.a.,
25. Petre Andrei, Filosofia valorii, Bucuresti, 1945.
D. L. Stevenson, Sensul emotional al termenilor etici, n
Valorile si adevrul moral, editor Valentin Muresan,
Editura Alternative, 1995.
26. Tudor Ctineanu, Elemente de etic, vol. I, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
27. G. G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne,
Bucuresti, Editura Cartea Romneasc S. A., 1924.
28. Introducere la Etos i contemporaneitate, sub ngrijirea lui
Niculae Bellu, Editura stiintific, Bucuresti, 1971










173

X. DEONTOLOGIE $I PSIHOLOGIE.
CODUL DEONTOLOGIC AL PSIHOLOGULUI

1. Profesuinea de psiholog yi autoritatea

Dac n determinatra conditiilor necesare si suficiente ale
elaborrii unui cod deontologic am identificat autoritatea ca premis
esenial, este evident necesitatea determinrii coordonatelor
autorittii psihologilui, precum si a conditiilor specifice de
manifestare a acesteia n raport cu subiectul individual sau colectiv
asupra cruia se exercit.
Profesia de psiholog are mai multe sensuri de interpretare,
din care toate presupun o relatie nemijlocit de autoritate. Fie c este
interpretat ca activitate de cercetare, fie de asistent, terapie,
consiliere ori evaluare psihologic, fie ca activitate didactic, n toate
aceste ipostaze profesia de psiholog este nemijlocit legat de
instituirea unei relatii de autoritate. Aceasta, deoarece obiectul de
studiu, de interventie, ori de influentare al activittii psihologice este
psihicul uman n actiune, elementul determinant al identittii
individuale si colective a omului, sediul personalittii acestuia.
Lund psihicul uman ca obiect, psihologul l ia, ntr-un
anume fel, n stpnire, l manevreaz, l dirijeaz, l determin. Din
aceast perspectiv, am putea spune c autoritatea psihologului n
raport cu individul sau colectivitatea cu care vine n contact este una
de o particularitate extrem: n raportul dintre psiholog si oamenii cu
care vine n contact n exercitarea profesiei nu se instituie doar o
relatie n raport cu o activitate comun, orientat spre un obiectiv
oarecare; obiectivul este nsusi subiectul autorittii, devenit obiect
al muncii. Prin urmare, structura relatiei de autoritate n profesia de
psiholog este una special, care cuprinde:
1. Purttorul autorittii. Este orice persoan care exercit, n
mod legitim, una dintre profesiile enumerate mai sus. Codul
deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liber practic din
Romnia conditioneaz exercitarea acestei profesii de validarea
statutului su de ctre organisme de evaluare competente. Cerinta
174
este justificat, tocmai datorit implicatiilor majore ale practicrii
peofesiei asupra persoanei sau colectivittilor, ns este aplicabil
doar sub rezerva recunoasterii ei morale; considerm c ntrirea
acestei cerinte printr-un act legislativ expres este necesar, ntruct
responsabilitatea moral nu acoper prejudiciile posibile. Este n curs
de elaborare o lege privind exercitarea profesiei de psiholog, care cu
sigurant va stipula o asemenea exigent, sub autoritate juridic.
Dincolo de aceast exigent, niciun psiholog nu poate deveni
un autentic purttor de autoritate n domeniul su dac subiectii
autorittii nu-l recunosc, ca atare. Pn la validarea public, ns, a
unei asemenea pozitii, autoritatea stiintific a comunittii
profesionale trebuie s intervin, tocmai pentru a preveni falsele
identificri, sub imperiul sarlataniei, al credulittii, ori al unor
identitti pseudoprofesionale, la granita dintre profesia psihologic
autentic si ndeletniciri din alte sfere ale comunicrii si interactiunii
umane.
2. Subiectul autorittii n profesia de psiholog este persoana
sau grupul de persoane, n functie de tipul de activitatea desfsurat.
Este de retinut din Codul deontologic amintit faptul c instituirea
pozitiei de subiect al autorittii este conditionat de consimtmntul
liber exprimat si documentat al persoanei sau grupului, n cazul
activittii experimentale, de evaluare psihologic ori de terapie si
consiliere. Nu exist nicio ratiune care s justifice absenta acestui tip
de consimtmnt. Stefan Boncu observ, n cazul celebrului studiu al
lui Milgram privind obedienta, c desi a existat un consimtmnt,
subiectii fiind alesi prin voluntariat, necunoasterea de ctre acestia a
consecintelor experimentului a determinat serioase ndoieli de natur
etic prvind justificarea strategiei de cercetare. ( p. 337) Exist si
activitti specifice profesiunii n care consimtmntul nu este unul
explicit si raportat la fiecare activitate n parte. Activitatea didactic,
precum si cea de consiliere educational, ori de transmitere a unor
valori si norme sociale sunt activitti fr pericol social specific, n
care participarea este benevol, iar implicarea afectiv lrmne la
discretia subiectilor.
3. Domeniul autorittii n profesia de psiholog este delimitat
de tipul de activitate pentru care psihologul este autorizat si se
175
circumscrie strict acestua. Profesiunea de psiholog este una dintre
acele profesii n care delimitarea strict a domeniului autorittii este
o conditie absolut necesar pentru protectia eficient a persoanelor
sau a grupurilor umane. n aceast profesie depsirea domeniului n
exercitarea autorittii este echiuvalent cu practicarea ei prin
nselciune, prin exploatarea bunei credinte, ori prin eludarea
propriilor limite. Nimic nu este mai periculos n exercitarea profesiei
de psiholog dect asumarea unor responsabilitti pentru care acesta
nu este pregtit, ori pe care si le asum n baza unei false evaluri a
propriilor resurse profesionale si stiinifice.
Structural, autoritatea psihologului este, asa cum este ea
interpretat de J . M. Bochenski, alctuit pe dou directii: autoritate
deontic si stiintific.
Autoritatea deontic a psihologului este delimitat de cadrul
legal si profesional n care acesta si desfsoar activitatea. Acesta
cuprinde, pe lng o abilitare legal, determinat de ocuparea unui
post prin concurs, pe cale electiv sau prin numire n baza legii si o
abilitare profesional, constnd n avize, agremente si alte modalitti
de recunoastere profesional a dreptului de practic.
Autoritatea epistemic a psihologului este dat de capacitatea
profesional si stiintific a acestuia, probat si recunoscut de
comunitatea profesional prin diplome, certificate si creditele
dobndite n cadrul programelor de pregtire si perfectionare
profesional. Adoptarea, la fel ca n cazul profesiei medicale, a
sistemului de credite pentru perfectionarea pregtirii profesionale
este o dovad de mare responsabilitate a comunittii profesionale a
psihologilor pentru calitatea lor stiintific, precum si o deschidere a
posibilittii psihologilor romni de a participa n conditii de egalitate
cu psihologii strini la competitia pentru excelent pe plan
international.
Este necesar s reiterm precizarea fcut n caracterizarea
general a autorittii, potrivit creia autoritatea nu trebuie identificat
cu puterea. Puterea psihologului, ca drept de dispozitie si de
exercitiu n virtutea laturii deontice a autorittii sale rmne fr
obiect, dac nu este nsotit de dou componente specifice autorittii:
componenta epistemic a acesteia si mai ales componenta moral, n
176
sensul recunoasterii ei de ctre opinia public. Lund ca baz de
exemplificare profesia de psiholog terapeut, chiar dac acesta si-a
deschis un cabinet n conditii legale, chiar dac are toate avizele
organismelor profesionale si stiintifice, obtinute n baza unui punctaj
n credite si a unei pleiade de diplome, cabinetul lui va rmne gol,
atta timp ct nu se bucur de ncrederea comunittii si nu-si cstig
prestigiul si reputatia prin rezultatele muncii.
Practica instituit n comunitatea psihologilor din domeniul
terapiei si consilierii psihologice de a ncepe activitatea sub
supravegherea unui supervizor este o dovad a preocuprii
comunittii profesionale de a asigura accesul spre o asemenea
specializare profesional n deplin sigurant, att a nceptorului, ct
si a clientului su. Asa cum chirurgul experimentat si ndrum
ucenicul pas cu pas, de la pozitia la masa de operatie, pn la cele
mai complicate gesturi ale interventiei chirurgicale, dndu-i avizul de
specialist si deci dreptul de liber practic doar atunci cnd este sigur
c stagiarul si-a ncheiat ucenicia, tot asa trebuie s procedeze si
psihologul supervizor cu ucenicul su, psihologul nceptor. A nu
accepta aceast tutel, a-ti asuma profesia fr avizul maestrilor
nseamn a te aventura ntr-o lume pe care doar bnuiesti c o
cunosti, cu consecinte grave asupra clientilor, dar si asupra viitorului
tu si asupra prestigiului profesional al breslei.

2. Exigen(e deontologice ale profesiei de psiholog.
A pune bazele unui discurs asupra deontologiei profesiei de
psiholog nseamn, mai nti, asumarea unei paradigme explicative
clare, circumscrise achizitiilor teoretico-filosofice asupra
domeniului, indiscutabil cu luarea n considerare a dreptului de
adeziune la unul sau altul dintre punctele de vedere, att de
diversificate.
n cele ce urmeaz, propunem punctul nostru de vedere care
este, credem, suficient de bine conturat, pentru a constitui o
paradigm explicativ asupra deontologiei profesiei de psiholog.
Aceasta cuprinde conceptele, definitiile, valorile si principiile
formulate n prezenta lucrare.
177
Odat asumat aceast paradigm, este necesar o analiz
pertinent a continutului si mai ales a modului de manifestare a
autorittii psihologului n exercitarea profesiei sale. Explicatiile din
primul paragraf al acestui capitol sunt doar deschideri spre ceea ce ar
trebui s reprezinte demersul autoreflexiv al comunittii psihologilor,
din care s se desprind, cu maxim sinceritate, punctele slabe ale
acestei autorittii, domeniile n care cenzura moral este absolut
necesar.
Concluziile unei asemenea autoanalize trebuie, apoi,
materializate n propozitii normative de natur moral, dup regula
la fiecare domeniu distinct al autorittii o norm moral distinct
La aceast treapt a demersului normativ, apelul la principiile
deontologiei este logic necesar, ca trecere de la general la particular,
de la esent la detaliu. Nivelul de detaliere a normelor morale astfel
obtinute trebuie s tin seama de exigente ale teoriei comunicrii:
- s fie specifice, relevante pentru domeniul
psihologiei;
- s fie numai de natur moral, exprimate numai n
limbajul propriu eticii;
- s fie aplicabile, fr s stnjeneasc activitatea
psihologului;
- s fie convingtoare fr s ameninte;
- s fie usor de retinut, fr s fie banale.
Analiznd continutul Codului deontologic al profesiei de
psiholog cu drept de liber practic din Romnia (, www.itemsoft.ro)
si n baza considerentelor inserate la nceputul acestei lucrri,
reiterm constatarea c limitele codurilor deontologice analizate
sunt, relativ, atenuate n domeniul profesiei de psiholog, fr, ns, a
fi pe deplin eradicate. Se mentin, si n acest caz, exigente strine
deontologiei, reglementarea este excesiv, iar regimul sanctiunilor
excede, pe alocuri, sfera moralei. Spre deosebire de alte coduri
deontologice, ns, acesta este mai adecvat scopului, iar asumarea lui
se face exclusiv n numele comunittii profesionale, ceea ce este un
important atu stiintific. Asumarea lui de ctre psihologi este o
obligatie moral, dup cum tot o obligatie moral este contributia lor
178
la mbunttirea lui permanent, pe msura cresterii nivelului lor de
instruire etic.
n cadrul Faculttii de Psihologie si Pedagogie a Universittii
Spiru Haret s-a elaborat, n mod simbolic, un decalog, un Cod
deontologic n 10 puncte, devenit, prin forta traditiei acestei
facultti, J urmntul psihopedagogic, depus de absolventi n
cadrul cursului festiv, la absolvirea ciclului universitar de licent.
Prezentm, mai jos, acest decalog, precum si Jurmntul
psihopedagogic, ca o ncercare de a asuma rigoare si conciziune n
elaborarea unor norme deontologice n profesia de psiholog.
Este evident faptul c la nivelul fiecrei specializri din
domeniul psihologiei este posibil, dac se consider necesar,
elaborarea unor coduri deontologice specifice. Unele dintre acestea
sunt, deja, conturate. Se poate, ns, purta o discutie asupra relatiei
dintre acestea si Codul deontologic al profesiei de psiholog cu
drept de liber practic, asumat, deja, aproape oficial de ctre
comunitatea psihologilor din Romnia. Studiind unele dintre aceste
coduri, observm o slab unitate conceptual si structural, desi toti
psihologii, indiferent de specializare, se presupune c au aderat liber
la Codul oficializat.
S privim, pentru comparatie, unul dintre modurile de
abordare ale ideii de Cod deontologic n interiorul unei specializri
psihologice: psihodiagnoza. Utilizm, spre exemplificare, lucrarea
Teorie si practic n psihodiagnoz, de Mihaela Minulescu ( )
n cel de-al treilea capitol, intitulat chiar Codul deontologic
al practicrii psihodiagnozei, autoarea precizeaz c










179

Decalogul moral al psihologului

1. n exercitarea profesiunii sale, psihologul trebuie s evite orice
actiune sau exprimare care poate cauza prejudicii demnittii
umane, sau poate fi nociv persoanei sau colectivittii. Orice
experient, prob sau cercetare n curs va fi sistat, de ndat ce
se va constata c exist pericolul unor asemenea consecinte.

2. Psihologul trebuie s fie constient, n orice moment, de
rspunderea social a muncii sale, prin faptul c poate influenta
viata semenilor si si c o eroare poate produce daune majore
asupra vietii si tririlor psihice ale altora.

3. n activitatea sa, psihologul trebuie s plece ntotdeauna de la
interesele semenilor si si ale umanittii. Dezvoltarea de
cercetri, studii sau activitti care depsesc aceste interese este
imoral si duntoare.

4. n activitatea sa cu oamenii, psihologul trebuie s refuze orice
implicare a sentimentelor sale fat de cei cercetati sau tratati, iar
atunci cnd, din motive independete de ratiunea sa, acest lucru nu
este posibil, el trebuie s se retrag si s-si decline competenta.
Manipularea psihic a celor supusi tratamentului sau investigrii
este o abatere grav de la moralitate.

5. Psihologul trebuie s fie obiectiv si circumspect n utilizarea, fat
de persoanele de care se ocup, a unor termeni psihologici
peiorativi. Comunicarea rezultatelor examinrii si cercetrii
persoanei examinate, rudelor sau altor persoane sau institutii
interesate se va face cu toat grija, pentru a se evita interpretrile
eronate, izolarea sau declasarea social a celui n cauz.

6. Respectarea secretului profesional este o obligatie moral de cel
mai nalt rang pentru psiholog. Comunicarea public a
rezultatelor investigrii fr acordul persoanei investigate este o
180
grav imoralitate. n tot ceea ce psihologul prezint public ca
rezultate ale cercetrii asupra unor indivizi sau colectivitti, el va
trebui s deghizeze cu grij identitatea acestora, fiind rspunztor
de orice divulgare direct sau indirect. El va asigura deplina
securitate a materialelor confidentiale si le va distruge imediat pe
cele care nu-i mai sunt necesare.

7. n activitatea stiintific public, n lucrri stiintifice, articole,
activitti stiintifice sustinute de mass-media, psihologul trebuie s
dea dovad de modestie si retinere. El trebuie s nu exagereze
rezultatele investigatiilor sale sau ale echipei din care face parte
si s nu comunice rezultate aproximative, insuficient verificate,
incerte. Asumarea sau minimalizarea meritelor altora n acest
domeniu este njositoare si degradant.

8. Criteriile si metodele de investigare, precum si consecintele
posibile ale participrii oamenilor la asemenea activitti trebuie
communicate acestora pe ntelesul lor, iar pentru participarea la
experimente mai dificile si solicitante este recomandabil acordul
scris.

9. n investigatiile sale, psihologul trebuie s angajeze numai
personal specializat si competent, iar problemele care tin de
obligatia sa expres nu trebuie delegate. Totodat el trbuie s
refuze delegarea unor responsabilitti din partea altora, atunci
cnd nu este competent pentru acestea.

10. Psihologul este obligat s se angajeze n investigatii si cercetri
asupra oamenilor numai n limitele competentei sale stiintifice. El
trebuie s apeleze la specialisti competenti, atunci cnd o situatie
l depseste. Uzul de statutul de psiholog n alte domenii conexe
sau peste capacittile sale este imoral.




181
Jurmntul psihopedagogic

Credincios nobilei profesii pentru care m-am pregtit;
Cu inima plin de recunostint fat de cei care mi-au druit
dreptul de a fi dascl si mntuitor al sufletului omenesc;
Cu ndejdea n puterea mea de a sluji pn la capt omul si
nevoile lui,

JUR!
S pun ntotdeauna mai presus interesele pacientilor i
discipolilor mei, dect propriile mele interese.
S nu-mi folosesc cunotintele, priceperea i autoritatea
pentru a produce vreun ru sau prejudiciu fizic, psihic, moral sau
material celor care-mi vor fi ncredintati spre asistent sau educatie.
S fiu cinstit, drept, onest, impartial n toate actele mele
profesionale.
S nu m implic emotional sau afectiv, s apr cu orice pret
prestigiul i reputatia profesiei mele.
S rspund pentru actele mele profesionale, pentru concluzii,
verdicte i calificative, indiferent de consecintele acestora.
S pstrez secretul profesional, s nu folosesc informatiile
obtinute n exercitarea profesiei n folosul unor terti, nici chiar sub
amenintare.
S nu angajez n exercitarea profesiei mele persoane
neautorizate sau incompetente
S nu las pe altii s ia decizii n probleme care sunt de
competenta mea strict
S dau dovad de modestie i moderatie, s nu exagerez, s
nu denaturez faptele cercetate, s nu m angajez n actiuni care-mi
depesc capacitatea i competenta.
S-mi exercit ndatoririle cu demnitate i profesionalism, n
folosul semenilor mei i al umanittii.




182




BIBLIOGRAFIE

1. Andrei, Petre, Filosofia valorii, Bucuresti, 1945.
2. Antonescu, G. G., Din problemele pedagogiei moderne,
Bucuresti, Editura Cartea Romneasc S. A., 1924.
3. Aristotel, Organon, vol. II, Editura Stiintific, Bucuresti,
1958.
4. Bagdasar, N., Bogdan, Virgil, Narly, C., Antologie filosofic,
Filosofi strini, Editura Uniunii Scriitorilor, 1996.
5. Bayles, Michael, Professional Ethics, Wadsworth, Belmont,
CA, 1981
6. Bellu, Nicolae, Morala n existenta uman, Editura Politic,
Bucuresti, 1989
7. Blaga, Lucian, Orizont i stil, Editura Humanitas.
8. Biju, Mircea Traian ,Mic dictionar al spiritului uman,
Editur Albatros, Bucuresti, 1983.
9. Boboc, Alexandru, Confruntri de idei n filosofia
contemporan, Editura Politic, Bucuresti, 1983.
10. Bochenski, J. M,. Ce este autoritatea?, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1992
11. Cassirer, Ernest, Eseu despre om, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1994.
12. Cazan, Gh. Al., Introducere n filosofie, Filosofia antic,
Editura Actami, Bucuresti, 1996.
13. Ctineanu, Tudor, Elemente de etic, vol. I, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1982.
14. Cozma, Carmen, Elemente de etic i deontologie, Editura
Universittii Al. I. Cuza, Iasi, 1997.
15. Dictionar de filosofie, Editura Politic, Bucuresti, 1978.
16. Dictionar de Sociologie, coordonatori Ctlin Zamfir, Lazr
Vlsceanu, Editura Babel, Bucuresti, 1993.
183
17. Dictionar de Sociologie, coordonatori Raymond Boudon s.a.,
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996.
18. Dictionar Enciclopedic vol. I,Editura Enciclopedic,
Bucuresti, 1993.
19. Dictionar Explicativ al Limbii Romne, Editura Academiei,
1975.
20. Dictionar Politic, Editura Politic, Bucuresti, 1975.
21. Drobnitki, O.G., Notiunea de moral, Partea I si a II-a,
Editura Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1981.
22. Enescu, Gheorghe, Filosofie i logic, Editura
Stiintific, 1973.
23. Ethics Resource Center: Ethics Toolkit,
www.ethics.org/glossary.html
24. Filosofia moral britanic, editori Alan Montefiore si
Valentin Muresan, Editura Alternative, 1998.
25. Filosofie contemporan, texte alese, traduse si comentate de
Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond.
26. Florea, Mihai, Responsabilitatea actiunii sociale, Editura
Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1976.
27. Gnju, T., Discurs despre moral, Editura J unimea, Iasi,
1981.
28. Grigoras, Ioan, Personalitatea moral, Editura stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1982.
29. Grigoras, Ioan, Probleme de etic, Editura Universittii Al.
I. Cuza, Iasi, 1999.
30. Introducere la Etos i contemporaneitate, sub ngrijirea lui
Niculae Bellu, Editura stiintific, Bucuresti, 1971.
31. J ulia, Didier, Dictionar de filosofie, Editura Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 1996.
32. Kant, Imm., Critica ratiunii practice, Editura Stiintific,
Bucuresti, 1972.
33. Kant, Imm., Despre frumos i bine, Editura Minerva,
Bucuresti, 1981.
34. Kotarbinski, Tadeusz, Tratat despre lucrul bine fcut,
Editura Politic, Bucuresti, 1976.
35. La Follette, Hugh (ed), Ethics in Practice, Blakwell, 1997.
184
36. Le Micro-Robert. Dictionnaire dapprentisage de la langue
franaise, Dictionnaires Le Robert, -12 avenue dItalie
Paris XIII.
37. Lazr, C., Autoritate i deontologie, Editura Licorna, 1999.
38. Lipovetski, Gilles, Amurgul datoriei, Editura Babel,
Bucuresti, 1996.
39. Losski, Nikolai, Conditiile binelui absolut, Editura
Humanitas, 1997.
40. MacIntire, A., Tratat de moral. Dup virtute, Editura
Humanitas, 1998
41. Macoviciuc, V., Probleme de etic, n Filosofie, manual
pentru licee i coli normale, Editura Didactic si pedagogic
R.A., 1992.
42. Mill, J .S. Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.
43. Miroiu, Mihaela, Blebea Nicolae, Gabriela, Introducere n
etica profesional, Editura Trei, Bucuresti, 2001.
44. Miroiu, M., Cutas, D., Andreescu, L., Codul de etic
universitar, proiect, www.politice.ro .
45. Muresan, Valentin, Managementul eticii n organizatii,
Editura Universittii din Bucuresti, 2009.
46. Muresan, Valentin, Legea moral la Kant, Editura
Universittii din Bucuresti, 2009.
47. Moraru, Marietta C., Valoare i etos, Editura Stiintific si
Enciclopedic, Bucuresti, 1976
48. Petelean, A., Niveluri de aplicare ale eticii manageriale,
www.orizont.net/student/petelean/3Etica.htm
49. Pamfil, Laura, Etica la Roumanie n viziunea lui Noica, n
Idei n dialog, nr. 11/2005.
50. Petelean, A., Niveluri de aplicare ale eticii manageriale,
www.orizont.net/student/petelean/3Etica.html.
51. Popescu, Vasile, Deontologia i moralitatea riscului, n
Revista de Filosofie, Tomul XLII, nr. 5-6, Septembrie-
Decembrie 1995.
52. Stere, Ernest, Din istoria doctrinelor morale, Vol. 3,
Editura stiintific si Enciclopedic, Bucuresti, 1979.
185
53. Stevenson, L., Sensul emotional al termenilor etici, n
Valorile si adevrul moral, editor Valentin Muresan,
Editura Alternative, 1995.
54. Teorii ale drepttii, Editie ngrijit de Adrian Miroiu, Editura
Alternative, 1996.
55. Valorile i adevrul moral, Selectie, traducere si note de
Valentin Muresan; Editura Alternative, 1995.
56. Vianu, T., Studii de filozofia culturii, Editura Eminescu,
Bucuresti, 1982.
57. von Wright, G. H., Norm i actiune. Studiu logic,
Editura Stiintific si Enciclopedic, Bucuresti,1982.
58. von Wright, G. H., Explicatie i ntelegere, Editura
Humanitas, 1995.
59. Williams, Bernard, Introducere n etic, Editura Alternative.
60. Wunderburger, J . J acques, Questions d' ethique, Presses
Universitaires de France, 1993.
61. Stuart-Mill, J., Utilitarismul, Editura Alternative, Bucuresti,
1995.
62. Herseni, Traian, Sociologie si etic, Editura Stiintific,
Bucuresti, 1968.
63. Codul de deontologie medical, www.cmr.ro
64. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liber
practic, www.itemsoft.ro
65. Codul deontologic al avocatilor din Uniunea European,
www.uar.ro
66. Codul deontologic al judectorilor si procurorilor,
www.avocatnet.ro
67. Codul de etic si deontologie al politistului,
www.avocatnet.ro
68. Codul deontologic al jurnalistului, www.crji.org
69. Codul deontologic al jurnalistului din Societatea Romn de
Radiodifuziune, www.radiobucuresti.ro
70. Universit Laval, Facult des Science de l' Administration
(Canada), Code d' Ethique de la FSA,
www.fsa.ulaval.ca/html/codethiquefsa.html
186
71. Howard University, Code of Ethics and Conduct,
www.howard.edu/CodeofEthics.pdf