Sunteți pe pagina 1din 100

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL
SUCCESIUNI
Lector univ. dr. Codrin Macovei
(suport curs)

anul III
semestrul II

La elaborarea acestei lucrări s-au avut în vedere


legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa publicate până
la 10 iulie 2007

2008

2
CUPRINS

CAPITOLUL I ● CONSIDERAŢII GENERALE .............................................. 5


1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor .................................................. 5
2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale 6
..........................................

CAPITOLUL II ● DESCHIDEREA SUCCESIUNII ......................................... 8


1. Noţiuni introductive ....................................................................................... 8
2. Data deschiderii succesiunii ........................................................................... 9
3. Locul deschiderii succesiunii ......................................................................... 10

CAPITOLUL III ● CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA


MOŞTENIRE ......................................................................................................... 13
1. Enumerarea condiţiilor ................................................................................... 13
2. Capacitatea succesorală .................................................................................. 13
3. Vocaţia succesorală ........................................................................................ 16

CAPITOLUL IV ● REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA


DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE ................................................... 18
1. Condiţiile dreptului de moştenire legală ........................................................ 18
2. Vocaţia succesorală legală .............................................................................. 19
3. Nedemnitatea succesorală .............................................................................. 21

CAPITOLUL V ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ ................ 31


1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale. Excepţii ....... 31
2. Reprezentarea succesorală .............................................................................. 32
3. Clasele de moştenitori legali .......................................................................... 33
4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
(reglementate de Legea 319/1944) ..................................................................... 35
5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante ............................................... 38

CAPITOLUL VI ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ


................................................................................................ 40
1. Testamentul. Felurile testamentelor ............................................................... 40
2. Legatul ............................................................................................................ 48
3. Ineficacitatea legatelor ................................................................................... 51
4. Dreptul de acrescământ .................................................................................. 57
5. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară) ................ 58

3
CAPITOLUL VII ● LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE 62
JURIDICE MORTIS CAUSA ...................................................................
1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare ............................................... 62
2. Oprirea substituţiilor fideicomisare ............................................................... 63
3. Rezerva suucesorală .................................................................................. 64
4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile ...................................................... 68
5. Reducţiunea liberalităţilor excesive ............................................................... 69
6. Raportul donaţiilor ......................................................................................... 71
7. Raportul datoriilor .......................................................................................... 73
8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă ............ 74

CAPITOLUL VIII ● TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII – DREPTUL DE


OPŢIUNE SUCCESORALĂ ................................................................................ 75
1. Noţiuni generale ............................................................................................. 75
2. Termenul de opţiune ....................................................................................... 78
3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii .......................................................... 81
4. Acceptarea sub beneficiu de inventar ............................................................. 83
5. Renunţarea la moştenire ................................................................................. 85

CAPITOLUL IX ● ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA


MOŞTENIRII ......................................................................................................... 87
1. Transmisiunea activului moştenirii ................................................................ 87
2. Transmisiunea pasivului moştenirii ............................................................... 88
3. Separaţia de patrimonii ................................................................................... 90
4. Transmisiunea posesiunii moştenirii .............................................................. 91
5. Petiţia de ereditate .......................................................................................... 92

CAPITOLUL X ● PARTAJUL SUCCESORAL ................................................ 94


1. Noţiune ........................................................................................................... 94
2. Partajul amiabil .............................................................................................. 94
3. Partajul judiciar .............................................................................................. 94
4. Opoziţia la partaj ........................................................................................... 97
5. Efectele partajului .......................................................................................... 97

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE........................................................................... 99

4
CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor


Codul civil român nu defineşte noţiunea de succesiune sau de moştenire. Ea a
fost definită de doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului unei peroane fizice
decedate către una sau mai multe persoane în viaţă. Remarcăm, însă, că, în dreptul
civil, noţiunea de succesiune are trei semnificaţii:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte
între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg
patrimoniu;
c) obiectul însuşi al moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter patrimonial aparţinând defunctului care trec la moştenitorii săi.
Moştenirea este reglementată de C. civ., în principal, în Cartea a III-a intitulată
Despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea, Titlul I, Despre
succesiunii (art. 650–799) şi Titlul II, Despre donaţiuni între vii şi despre
testamente (art. 800–941). Dispoziţii incidente materiei succesorale întâlnim şi în:
L. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, Codul familiei,
Codul de procedură civilă, L. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
D. 31/1954 privitor la peroanele fizice şi juridice, D. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă, L. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat.
Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată al cărei patrimoniu se
transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi de cujus, prescurtare a
formulei romane is de cujus successione agitur. Cel care lasă moştenirea poate fi
orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia sau de
cetăţenie. În cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său
prin testament se numeşte testator. Cei care primesc în tot sau în parte patrimoniul
lui de cujus în temeiul legii se numesc moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi. În
cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi legatari.
După cum am putut observa deja, în dreptul nostru, moştenirea poate fi de
două feluri (după izvorul său): legală şi testamentară. Moştenirea legală, numită
şi ab intestat (fără testament), intervine atunci când transmiterea patrimoniului
succesoral de înfăptuieşte în puterea legii; mai exact, este vorba despre ipoteze
5
cum ar fi: de cujus nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieţii, prin testament;
legatarul a renunţat la moştenire; legatarul este înlăturat de la moştenire fiindcă
este ingrat; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale etc. Moştenirea este
denumită testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc în temeiul
voinţei lui de cujus, manifestată pe testament ca act de ultimă voinţă. În acest caz,
moştenitorii sunt desemnaţi de cel care lasă moştenirea. Cele două moşteniri
coexistă, ele neexcluzându-se reciproc. De exemplu, dacă testatorul a făcut un
legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară în limitele legatelor şi legală pentru restul.

2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale


Transmisiunea succesorală prezintă unele caractere juridice, care o deosebesc
de alte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane
fizice sau juridice. Astfel, transmisiunea moştenirii este:
- transmisiune pentru cauză de moarte – în sensul că are loc şi operează
şi are loc numai la moartea persoanei fizice;
- o transmisiune universală – în sensul că are ca obiect întregul
patrimoniu al persoanei decedate, respectiv drepturile şi obligaţiile cu
caracter patrimonial (menţionăm că drepturile reale dobândite prin
succesiune sunt opozabile terţilor fără a fi necesară efectuarea formelor
de publicitate imobiliară; la fel ca şi în cazul în care succesorul
dobândeşte prin moştenire o creanţă, aceasta va fi opozabilă terţelor
persoane, independent de respectarea formalităţilor prevăzute de art.
1393, C. civ.);
- o transmisiune unitară – în sensul că, în principiu, întreaga moştenire,
atât drepturile, cât şi obligaţiile defunctului se transmit către
moştenitori, după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura sau de
originea lor; de asemenea, acest caracter face succesiunea legală să
coexiste cu succesiunea testamentară a lui de cujus; de la acest caracter
există o serie de excepţii: dreptul special de moştenire a soţului
supravieţuitor reglementat de art. 5, L. 319/1944; ajutorul lunar acordat
soţului supravieţuitor în condiţiile L. 578/2004; imposibilitatea
cetăţenilor străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor în România prin moştenire testamentară conform art. 44,
alin. 2, fraza a II-a din Constituţie şi Legii nr. 312/2005; drepturile
salariale datorate până la data decesului (art. 162, alin. 2, C. muncii);
sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat şi indemnizaţiile
de asigurări sociale cuvenite pentru luna în curs şi neachitate
asiguratului decedat (art. 97 şi 136, L. 19/2000 privind sistemul public
de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale); succesiunea cu element de
extraneitate (art. 66, L. 105/1992);
6
- o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ
acceptarea sau renunţarea la întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil);
şi faţă de acest caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele şi datoriile
defunctului sunt împărţite între moştenitori din ziua deschiderii
succesiunii (art. 1060–1061, C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din
moştenire printr-o cerere extraordinară reglementată prin dispoziţiile L.
18/1991, L. 112/1995, L. 1/2000, L. 10/2001.

7
CAPITOLUL II

DESCHIDEREA SUCCESIUNII

1. Noţiuni introductive
Art. 651 din C. civ. statuează regula conform cu care „succesiunile se deschid
prin moarte”. Per a contrario, succesiunea unei persoane aflată în viaţă nu poate
fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către moştenitorii lui de cujus. Putem defini
deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic care generează transmiterea
patrimoniului succesoral al lui de cujus către moştenitorii săi, legali sau
testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de moştenirii. În materie
succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii moştenirii se explică
prin aceea că din acest moment toate drepturile şi obligaţiile celui care lasă
moştenirea se transmit de drept, fără nici o întrerupere, către succesori; până în
acest moment, nici unul dintre prezumtivii moştenitori nu are vreun drept concret
câştigat cu privire la bunurile antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.
În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei
persoane fizice, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau declarată prin
hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dacă cel declarat mort se
dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte (art. 20, alin.1, D. 31/1954). Cum nulitatea produce efecte retroactive, se
va considera că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis, cel în cauză putând
cere restituirea bunurilor sale (art. 20, alin. 2). Întrucât potrivit art. 19 din
Decretul nr. 31/1954, o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp
nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă,
rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are ca efect
deschiderea moştenirii acesteia.
Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii
succesorale notariale. Cele două instituţii se deosebesc atât sub aspectul
temeiului, cât şi sub aspectul finalităţii. Astfel, dacă faptul morţii unei persoane
este evenimentul generator al deschiderii moştenirii, temeiul deschiderii
procedurii succesorale notariale îl constituie cererea adresată notarului public
competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea deschiderii succesiunii o
constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce
procedura succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului de
moştenitor. Efectul juridic principal al deschiderii moştenirii se produce de drept,
fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe când actul constatator
8
eliberat de notarul public este condiţionat de parcurgerea procedurii
necontencioase amintite, procedură ce nu are caracter obligatoriu.
Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a două
coordonate: una temporală (data deschiderii moştenirii) şi una spaţială (locul
deschiderii moştenirii).

2. Data deschiderii succesiunii


Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a cărui
moştenire este vorba. Data deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data
deschiderii procedurii succesorale notariale, aceasta din urmă fiind întotdeauna
ulterioară celei dintâi. Aplicând principiul general de probaţiune conţinut de art.
1169, C. civ., rezultă că cel care invocă drepturi asupra patrimoniului succesoral
are sarcina să dovedească atât faptul morţii, precum şi data (uneori chiar şi ora,
minutul) morţii. Dovada morţii şi a datei sale se face prin certificatul de deces,
eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza certificatului medical
constatator al decesului sau a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămasă
definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a intervenit aceasta nu sunt
percepute de către agentul constatator ex propriis sensibus, menţiunile acestuia
făcute în actul de stare civilă cu privire la deces şi data lui pot fi combătute prin
orice mijloc de probă. Astfel, orice persoană interesată poate promova o acţiune în
justiţie în anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a menţiunilor
înscrise pe acesta (art. 57, L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă).
Dacă data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte de
către instanţă este contestată, această dată poate fi rectificată printr-o acţiune în
justiţie, dovada datei reale putând fi făcută prin orice mijloc de probă. Tot prin
orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar minutul
în care a intervenit decesul celui despre a cărui moştenire este vorba.
Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece în funcţie
de acest moment se determină:
• sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală,
precum şi drepturile lor asupra moştenirii (art. 654, C. civ.);
• compunerea şi valoarea masei succesorale;
• data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 6 luni de prescripţie
a dreptului de opţiune succesorală (art. 700, C. civ.);
• momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la
succesiune;
• validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că
legiuitorul român, spre deosebire, spre exemplu, de legiuitorul german sau
elveţian, sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei succesiuni
nedeschise);

9
• începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul
de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moştenitori);
• legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de
legi succesorale succesive.

3. Locul deschiderii succesiunii


Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus.
Soluţia rezultă implicit din prevederile C. proc. civ. (art. 14) şi din dispoziţiile
Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 (art.10, lit. a) şi b) şi
art. 68, alin. 1 şi 2 ) şi se impune şi din considerentul că, de obicei, la ultimul
domiciliu al defunctului pot fi soluţionate mai uşor problemele ce privesc
moştenirea, de aici culegându-se mai lesne informaţii în legătură cu prezumtivii
moştenitori şi conţinutul masei succesorale. Prin urmare, în privinţa locului
deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă locul unde a intervenit decesul şi nici
reşedinţa defunctului sau domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cujus ar fi
fost pus sub curatelă).
Potrivit art. 13 din D. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea
îşi are locuinţa statornică sau principală”, iar potrivit art. 26, alin. 1 din O.U.G.
97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români, „Domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta
declară că are locuinţa principală”. Poate fi vorba de domiciliul voluntar (ales) al
persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină ori de domiciliul legal, fixat de
lege minorului sau persoanei pusă sub interdicţie judecătorească. Întrucât în
materie de moştenire regulile de competenţă (art. 19 coroborat cu art. 14 din C.
proc. civ.) au caracter imperativ, clauza testamentară prin care de cujus ar dispune
ca eventualul litigiu născut în legătură cu transmiterea succesiunii sale să fie
guvernată de o altă lege decât cea a ultimului domiciliu este nulă de drept.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, indiferent că
este vorba de un cetăţean român sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul
din ţară unde se află bunurile de valoare ale acesteia. Aceeaşi regulă este
aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor
organe cu atribuţii în materie de moştenire.
Dacă domiciliul celui despre a cărui moştenire este vorba nu este cunoscut, se
aplică regula locului din ţară unde se găsesc bunurile de valoare ale defunctului,
iar în cazul lipsei de bunuri, se ia în considerare locul unde s-a înregistrat
moartea.
În cazul în care moartea celui care lasă moştenirea a fost declarată pe cale
judecătorească, locul deschiderii moştenirii coincide cu ultimul domiciliu al celui
dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii prezumate. În practica
judiciară s-a statuat că se are în vedere ultimul domiciliu avut în ţară, iar nu în
străinătate, iar dacă de cujus nu a avut domiciliul în ţară, locul deschiderii
10
moştenirii va fi locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante din
moştenire.
Dovada ultimului domiciliu se poate face prin orice mijloc de probă, fiind
vorba de o chestiune de fapt. În concret, probaţiunea se realizează cu menţiunile
din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul de deces al lui de
cujus, iar în cazul minorului sub 14 ani cu menţiunile din actul de identitate al
reprezentantului legal.
În cazul în care domiciliul indicat în actul ce serveşte pentru dovedirea lui este
contestat, instanţa urmează să stabilească, prin administrarea oricărui mijloc de
probă, domiciliul real al celui despre a cărui moştenirea este vorba. Evident,
sarcina probei incubă celui ce contestă veridicitatea actului doveditor al ultimului
domiciliu.
Locul deschiderii moştenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor
competente teritorial să soluţioneze diferitele probleme legate de atribuirea
patrimoniului succesoral. Astfel, în raport de locul deschiderii moştenirii se
determină:
• secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii
succesorale notariale şi, dacă este nevoie, luarea măsurilor conservatorii
asupra patrimoniului succesoral (art. 68 şi 70 din L. 36/1995);
• notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art.
10, L. 36/1995);
• instanţa judecătorească competentă să judece litigiile privitoare la
moştenire, chiar în ipoteza în care în masa succesorală s-ar găsi şi imobile
aflate în circumscripţia altei instanţe;
Potrivit art. 14 din C. proc. civ., „în materie de moştenire, sunt de competenţa
instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe
care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunui dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar”.
Nu sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- acţiunile intentate de moştenitori împotriva terţilor care nu pretind
drepturi succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor care a
acceptat succesiunea pur şi simplu (se aplică dispoziţiile de drept
comun);
- acţiunile reale imobiliare fără legătură cu aspectele succesorale avute în
vedere de art. 14 din C. proc. civ. (care sunt de competenţa instanţei
locului situării bunului – art. 13 din C. proc. civ.);

11
- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii
(se aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării
indiviziunii succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun).

12
CAPITOLUL III

CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI


LA MOŞTENIRE

1. Enumerarea condiţiilor
Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moştenire – dispoziţiile legale sau
testamentul celui care despre a cărui moştenire este vorba – pentru ca o persoană
să poată moşteni trebuie să îndeplinească două condiţii generale:
• să aibă capacitate succesorală;
• să aibă vocaţie succesorală.
Prima condiţie este prevăzută expres de lege (art. 654, alin. 1, C. civ.), iar cea
de a doua este o creaţie a literaturii juridice. Pe lângă aceste condiţii generale,
pentru a putea vorbi despre un drept la moştenire, este nevoie să fie îndeplinite şi
anumite condiţii, a căror specificitate este determinată de temeiul dreptului.
Astfel, în cazul moştenirii legale, se cere a fi îndeplinită o condiţie negativă:
persoana să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 655, C. civ.); în cazul moştenirii
testamentare, este necesar să nu fi intervenit revocarea judecătorească pentru
ingratitudine (art. 930 coroborat cu art. 830, C. civ.).

2. Capacitatea succesorală
C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de
existenţa acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 654, alin. 1,
pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii. Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală
orice persoană care se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii şi nu are
capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea
dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind distinctă
atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu.
Regulile generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii
succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în cauză
sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.

13
În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii, se impun
unele precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al moştenirii prin
retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală pretinde
drepturi succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii succesiunii.
El este ţinut să dovedească nu doar faptul existenţei sale la momentul deschiderii
succesiunii, ci şi faptul inexistenţei ascendentului său în acel moment. Dovada se
va face cu actele de stare civilă ale moştenitorului şi cu certificatul de deces sau
hotărârea declarativă de moarte a ascendentului reprezentantului.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală sau
testamentară supravieţuieşte lui de cujus şi, dobândind succesiunea acestuia din
urmă, o lasă propriilor săi moştenitori, confundată cu a sa. În acest caz, cel care
pretinde drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere este ţinut să
dovedească atât capacitatea succesorală a autorului lor la data deschiderii primei
succesiuni, cât şi propria lor capacitate succesorală la data decesului autorului lor.

Au capacitate succesorală următoarele persoane:


a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii – legea nu
condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după
data deschiderii moştenirii; chiar dacă moştenitorul ar muri imediat după
deschiderea moştenirii, drepturile lui succesorale nu se sting, ci se transmit
propriilor moştenitori;
b) persoanele fizice declarate judecătoreşte dispărute la data deschiderii
succesiunii – întrucât art. 19, D. 31/1954 instituie prezumţia existenţei
persoanei dispărute atât timp cât nu intervine o hotărâre judecătorească
declarativă de moarte, rezultă că se prezumă capacitatea succesorală a
persoanei dispărute la data deschiderii succesiunii. Prezumţia este însă
relativă, putând fi răsturnată prin dovada morţii dispărutului (constatată
fizic sau prin hotărâre judecătorească) intervenită înainte de data
deschiderii succesiunii. Dacă persoana declarată judecătoreşte dispărută
reapare sau dacă în hotărârea declarativă de moarte instanţa stabileşte ca
dată a morţii una ulterioară deschiderii moştenirii, prezumtiva capacitatea
succesorală a celui dispărut se consolidează.
c) persoanele fizice concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii –
C. civ. (art. 654, alin. 2 şi 3) consacră expres capacitatea succesorală a
copilului nenăscut dar conceput la data deschiderii succesiunii, cu condiţia
să se nască viu. Legea română nu cere şi condiţia viabilităţii copilului
născut. Faptul situării datei concepţiei copilului anterior deschiderii
moştenirii şi împrejurarea că acest copil s-a născut viu sunt chestiuni de
fapt ce trebuie probate de acela care, în calitate de reprezentant legal al
copilului, pretinde drepturi asupra moştenirii. Având în vedere dificultatea
14
stabilirii exacte a momentului concepţiei, în literatura de specialitatea s-a
admis folosirea unei prezumţii din materia stabilirii filiaţiei şi în materia
dovedirii capacităţii succesorale a copilului conceput dar nenăscut la data
deschiderii succesiunii. Este vorba de prezumţia irefragabilă stabilită prin
art. 61 din C. familiei, în sensul că timpul legal de concepţie se situează
între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
d) persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii - au numai
capacitate succesorală testamentară (nu şi legală), de la data dobândirii
personalităţii juridice, în condiţiile legii. Legiuitorul român recunoaşte
persoanei juridice o capacitate succesorală anticipată, de la data actului de
înfiinţare, în măsura în care drepturile succesorale sunt necesare pentru ca
persoana juridică să poată lua naştere în mod valabil (art. 33, alin. 3, D.
31/1954). În toate cazurile trebuie respectat principiul specialităţii de
folosinţă, în sensul că dreptul ce formează obiectul legatului trebuie să
corespundă scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. În cazul
în care se constată absenţa unei asemenea corespondenţe, legatul va fi nul
sau caduc, după caz.

Următoarele persoane care nu au capacitate succesorală:


a) persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt în
fiinţă la data deschiderii succesiunii – includem în această categorie:
copilul născut mort, predecedaţii, copilul nenăscut la data deschiderii
succesiunii, care nu beneficiază de prezumţia instituită de art. 61 din C.
fam.;
b) comorienţii – art. 21, D. nr.31/1954 dispune că în cazul în care mai multe
persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată. Textul de lege citat
vizează acele situaţii în care două sau mai multe persoane care au vocaţie
succesorală una faţă de alta decedează în astfel de împrejurări ce nu permit
stabilirea cu certitudine a ordinii în care au intervenit decesele, neputându-
se proba că una ar fi supravieţuit alteia. Spre exemplu, dacă un tată şi cei
trei fii ai săi decedează într-un naufragiu/incendiu/catastrofă aeriană nu
vom putea stabili cu precizie cine cui a supravieţuit; într-o atare ipoteză, ei
sunt prezumaţi că au murit concomitent. Consecinţa imediată a prezumţiei
morţii concomitente este aceea că persoanele considerate comorienţi nu se
pot moşteni una pe cealaltă căci – neexistând la data morţii celeilalte - nu
au capacitate succesorală. Dispoziţia legală menţionată prezintă importanţă
nu numai în situaţia în care comorienţii au vocaţie succesorală reciprocă, ci
şi în cazul vocaţiei succesorale unilaterală. În cazul în care soţii dintr-o
căsătorie putativă sunt comorienţi, iar sancţiunea nulităţii căsătoriei
intervine după decesul lor, soţul care a fost de bună credinţă (care ar fi avut
15
vocaţie succesorală unilaterală la moştenirea celuilalt soţ) nu va putea să
vină la moştenirea soţului de rea-credinţă; aplicându-se prezumţia morţii
concomitente, el este lipsit de capacitate succesorală, condiţie generală a
dreptului la moştenire.
c) codecedaţii - prin codecedaţi se înţelege două sau mai multe persoane care
au decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, dar în
împrejurări diferite, nefiind comorienţi în sensul art. 23, D. 31/1954. Altfel
spus, situaţia codecedaţilor se aseamănă cu cea a comorienţilor prin
imposibilitatea obiectivă a determinării unei ordini a deceselor; elementul
care le diferenţiază priveşte împrejurările în care intervin decesele.
Problema care se pune este de a şti dacă – în absenţa unui text de lege
expres – prezumţia morţii concomitente se poate aplica şi în cazul
codecedaţilor. În doctrină soluţia care s-a dat a fost în sensul aplicării
prezumţiei şi în cazul codecedaţilor, pornindu-se de la imposibilitatea
dovedirii capacităţii succesorale. În orice caz, nu trebuie pierdut din vedere
că art. 23, D. 31/1954 consacră o excepţie care, ca orice excepţie, este de
strictă aplicare şi interpretare.

3. Vocaţia succesorală
Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la moştenire, presupune
ca persoana care invocă drepturi succesorale cu privire la o moştenire să aibă
chemare la acea moştenire.
În dreptul nostru, chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care
vorbim de vocaţie succesorală legală, fie în temeiul voinţei lui de cujus
manifestată prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în prezenţa
vocaţiei succesorale testamentare.
Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în anumite
limite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în caz de moştenire
vacantă. Vocaţia succesorală testamentară poate fi conferită, în principiu, oricărei
persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală.
Noţiunea de vocaţie succesorală este susceptibilă de două înţelesuri. Într-o
accepţiune generală, chemarea la moştenire desemnează vocaţia potenţială,
eventuală a unor persoane de a avea drepturi succesorale cu privire la o moştenire.
Spre exemplu, toţi descendenţii lui de cujus, indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul, au aptitudinea generală de a culege moştenirea acestuia. În literatura de
specialitate se apreciază că vocaţia succesorală generală este aplicabilă numai în
materia numai moştenirii legale. Apreciem că şi moştenirea testamentară
cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei succesorale generale. Un exemplu în acest sens îl
constituie situaţia în care persoana legatarului este aleasă de un terţ (desemnat de
testator) dintr-un cerc de persoane restrânse stabilit de testator; fiecare dintre
aceste persoane are o vocaţie eventuală de a moşteni pe testator, însă această nu
16
înseamnă că toate vor beneficia de legatul instituit, ci doar acea persoană aleasă
de către terţul desemnat de testator.
Accepţiunea concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică determinarea,
dintre mai mulţi moştenitori care au vocaţie succesorală generală, a moştenitorilor
efectivi ai lui de cujus. Spre exemplu, dintre toţi descendenţii lui de cujus se vor
selecta doar aceia care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia
succesorală concretă cunoaşte aplicare nu doar în materia moştenirii legale, ci şi
în cea a moştenirii testamentare.

17
CAPITOLUL IV

REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA


DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE

1. Condiţiile dreptului de moştenire legală


Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite determinarea
persoanelor chemate să dobândească pe cale de moştenire întreg sau parte din
patrimoniul unei persoane fizice decedate. Temeiul care legitimează această
transmitere califică devoluţiunea ca fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă
legea este cea care stabileşte persoanele, ordinea şi cotele în care are loc
transmiterea patrimoniului succesoral, suntem în prezenţa devoluţiunii
succesorale legale. Dacă transmiterea are ca fundament voinţa defunctului
manifestată în vreuna din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară.
În dreptul nostru, regula o constituie moştenirea legală. Ori de câte ori
defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau acesta este nul pentru
vicii de formă ori legatele instituite sunt ineficace, devoluţiunea moştenirii se va
face în temeiul legii. Este posibil ca prin legatele instituite prin testament de cujus
să fi dispus doar de o parte din bunurile sale; în această ipoteză, moştenirea legală
va coexista cu cea testamentară, regulile devoluţiunii legale aplicându-se pentru
acea parte a patrimoniului de care defunctul nu a înţeles să dispună. Coexistenţa
celor două forme ale devoluţiunii succesorale poate fi atrasă şi de existenţa unor
moştenitori rezervatari care, chiar în ipoteza în care de cujus a dispus prin legate
valabil instituite de întreg patrimoniul său, au dreptul, în temeiul legii, la o parte
din patrimoniul lui de cujus ce reprezintă cota lor de rezervă.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
• să aibă capacitate succesorală;
• să aibă vocaţie succesorală legală;
• să nu fie nedemnă;
• să nu fie exheredată de către de cujus.
Împrejurarea că la data deschiderii moştenirii există persoane care îndeplinesc
toate condiţiile dreptului de moştenire legală, nu înseamnă că acestea toate vor
veni la moştenire, ci doar că ele au aptitudinea de a dobândi, în temeiul legii,
parte sau tot patrimoniul succesoral. Folosind anumite criterii tehnico-juridice,
18
legiuitorul va stabili care dintre aceste persoane vor culege efectiv moştenirea
lăsată de defunct. În plus, legea stabileşte numai dreptul la moştenirea legală, nu
şi obligaţia de a accepta moştenirea.
Deoarece condiţia capacităţii succesorale a fost analizată în capitolul
precedent, facem trimitere la cele menţionate acolo. Condiţia vocaţiei succesorale
legale şi cea a nedemnităţii succesorale vor fi analizate în cele ce urmează. În ceea
ce priveşte condiţia exheredării, întrucât aceasta reprezintă o dispoziţie
testamentară, discuţiile pe care le implică vor fi făcute la materia moştenirii
testamentare.

2. Vocaţia succesorală legală


În dreptul nostru, au vocaţia succesorală legală persoanele care sunt în legătură
de rudenie cu defunctul şi soţul supravieţuitor. Legea atribuie acestor persoane
vocaţie la moştenire ţinând cont de natura relaţiilor ce se stabilesc în mod firesc
între rude, respectiv între soţi. În caz de moştenire vacantă, bunurile succesorale
sunt culese de către stat.
C. fam. (art. 45) defineşte rudenia ca fiind legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea, în
linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
Constituie temei al vocaţiei succesorale legale atât rudenia firească, cât şi rudenia
civilă. Întrucât prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în
doctrină se apreciază că dovada rudeniei se poate face nu numai prin actele de
stare civilă, ci şi prin alte mijloace de probă admise de lege. Instanţă supremă a
statuat că atunci când partea trebuie să dovedească naşteri şi căsătorii vechi sau
întâmplate în localităţi necunoscute ori îndepărtate, sau când, pentru obţinerea lor,
ar întâmpina piedici găsite ca întemeiate, instanţa ar putea să admită şi alte probe
decât actele de stare civilă, cu condiţia ca probele astfel admise să nu fie contrare
certificatelor de stare civilă prezentate.
Vocaţia succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie dreaptă. În
schimb, în cazul rudeniei în linie colaterală legiuitorul a limitat vocaţia la
moştenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv. Noţiunea de grad de
rudenie este folosită pentru a stabili distanţa între rude, legăturile de rudenie
putând fi mai apropiate sau mai depărtate. La rudenia în linie dreaptă, gradul de
rudenie se stabileşte după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de
sânge între două persoane. Spre exemplu, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de
gradul al II-lea. La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socoteşte după
numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul
comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. De
exemplu, fraţii sunt rude de gradul al II-lea, unchiul şi nepotul de frate sunt rude

19
de gradul al III-lea, verii primari între ei rude de gradul al IV-lea. Nu există rude
de gradul întâi în linie colaterală.
În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale
legale ce exprimă regula de drept conform cu care dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi
aceasta din urmă are vocaţie succesorală la moştenirea celei dintâi. Altfel spus,
dacă X are vocaţie succesorală la moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie
succesorală la moştenirea lui X. Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de
a culege moştenirea bunicilor, după cum şi aceştia ar putea veni la succesiunea
nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are
vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu are vocaţie succesorală în
raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele nu are vocaţie succesorală legală
generală la moştenirea lăsată de socrii, după cum nici socrii nu au vocaţie
succesorală generală la moştenirea ginerelui.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie arătat că
acesta se aplică numai în materia moştenirii legale. Moştenirea testamentară nu
cunoaşte aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate acestea, există
posibilitatea practică ca două persoane să-şi confere reciproc vocaţie succesorală
testamentară (de exemplu, A îl desemnează pe B legatar universal, iar B, prin
testamentul pe care îl lasă, îl numeşte pe A legatar cu titlu particular).
Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală, deci
numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moştenească pe alta.
Aplicabilitatea principiului nu înseamnă că dacă X culege în concret moştenirea
lui Y, atunci şi X va culege moştenirea lui Y, căci venirea concretă la moştenire se
concretizează în funcţie de ordinea în care va interveni decesul lor sau a uneia
dintre ele şi, evident, de concursul celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, copilul
are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată se tatăl său, după cum
şi tatăl are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de copilul său.
În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va moşteni tatăl, nu
şi invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri înaintea părintelui său, numai
tatăl îl va moşteni pe fiu.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o singură
excepţie: este cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul
unuia dintre soţi. Astfel, în ipoteza în care soţul care a fost de bună-credinţă
supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el va putea veni la moştenirea soţului decedat.
În schimb, dacă soţul supravieţuitor este cel de rea-credinţă (a cunoscut cauza de
nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie succesorală legală generală la
moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece căsătoria nu produce nici un efect
asupra lui. Evident, inoperabilitatea în acest caz a principiului reciprocităţii nu
împiedică venirea la moştenirea soţului se bună-credinţă, soţul care a fost de rea-

20
credinţă culegând moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar
(evident, dacă legatul lăsat în favoarea sa este valabil instituit).
Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între defunct şi rudele
sale scade pe măsură ce gradul de rudenie creşte şi că afecţiunea defunctului este
mai mare pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele, legiuitorul
a rânduit o anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui care lasă
moştenirea. Astfel, dintre toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a
culege moştenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii, persoanele
care vor culege efectiv moştenirea. Altfel spus, li se va recunoaşte vocaţie
succesorală concretă numai anumitor rude cu vocaţie succesorală generală.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie
succesorală generală, se folosesc două criterii tehnico-juridice:
a) clasa de moştenitori;
b) gradul de rudenie.

3. Nedemnitatea succesorală

 Noţiune şi caractere juridice


Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui moştenitor
legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv partea de rezervă
din acea moştenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a făcut vinovat de
săvârşirea unei fapte grave, prevăzută de lege, faţă de cel care lasă moştenirea ori
faţă de memoria acestuia.
Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
a) intervine doar în cazul moştenirii legale şi numai în ipoteza săvârşirii
faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege; având în vedere caracterul
imperativ şi de strictă interpretare a normelor care reglementează
instituţia nedemnităţii, acestea nu pot fi aplicate prin asemănare în alte
ipoteze decât cele legale;
b) operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea sau constatarea ei
pe cale judecătorească; operând de drept, cel care lasă moştenirea nu ar
putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului culpabil;
c) nu afectează eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de către defunct
în favoarea nedemnului; în cazul în care una şi aceeaşi faptă constituie o
cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii (donaţie, legat,
moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea care a operat de
drept, în temeiul legii, şi va pronunţa revocarea donaţiei/legatului pentru
ingratitudine, dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege
(art. 829–831, C. civ., respectiv art. 930–931, C. civ.);

21
d) este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra autorului faptei;
nedemnitatea unui moştenitor legal nu influenţează drepturile succesorale
ale celorlalţi moştenitori ai lui de cujus; doar în mod excepţional,
nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor
nedemnului;
e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la
moştenirea celui faţă de care a săvârşit faptul sancţionat cu nedemnitate;
acest fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care
nedemnul le are cu privire la moştenirea altor persoane. De exemplu,
săvârşind faptul faţă de tată, copilul va putea veni la moştenirea lăsată de
mamă, având posibilitatea să dobândească inclusiv acele bunuri pe care
mama sa le-ar fi dobândit de la tatăl său);
f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul
săvârşirii faptei; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu,
existenţa discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care
au capacitate de exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se
prezumă până la proba contrară. Dacă fapta de nedemnitate face obiectul
unui proces penal, devine operantă instituţia iresponsabilităţii
reglementată de Codul penal.

 Cazurile de nedemnitate
C. civ., prin art. 655, enumeră limitativ faptele care atrag sancţiunea
nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea; acuzaţia capitală
calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea omorului a cărui
victimă a fost cel despre a cărui moştenire este vorba.
• Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655, pct. 1,
C. civ., este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină
aplicabil, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul
constitutiv al infracţiunii de omor; nu interesează dacă infracţiunea s-a
consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul
omorului, mobilul sau scopul infracţiunii;
b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă; întrucât calitatea de condamnat
depinde de finalizarea procesului penal printr-o hotărâre de
condamnare, condiţia condamnării nu se consideră îndeplinită dacă:
- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această
situaţie, fapta nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune,

22
lipseşte temeiul răspunderii penale, neputând fi vorba despre un
condamnat;
- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această
ipoteză procesul penal încetează, calitatea de inculpat pe care
moştenitorul a avut-o în cursul procesului neputând fi convertită în
cea de condamnat cerută de art. 655, pct. 1, C. civ.;
- amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi
este foarte puţin probabil ca o faptă atât de gravă să formeze
obiectul vreunei amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă
intervine înainte ca moştenitorul să dobândească calitatea de
condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi, deci,
posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de
condamnare;
- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea
statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, nu mai poate
avea loc o judecare care să se finalizeze printr-o hotărâre de
condamnare.
Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior
amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă intervine prescripţia executării pedepsei
aplicate moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va
opera.
• Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea –
potrivit art. 655, pct. 2, C. civ., este nedemn să succeadă acela care a făcut
în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă.
Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire
este vorba; acuzaţia poate îmbrăca forma unui denunţ sau a unei
plângeri ori a unei mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce
interesează este ca din actul care emană de la moştenitor să rezulte
neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui moştenire este vorba de
săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea de a angaja
răspunderea penală a celui acuzat;
b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie
să poată atrage pedeapsa cu moartea;
c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, calomnioasă.
Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost
exclusă dintre sancţiunile de drept penal, iar raţiuni de politică penală exclud
reintroducerea în sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, apreciem că,
23
în prezent, acest caz de nedemnitate trebuie considerat ca desuet. Susţinerea că
am putea considera că acest caz de nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care
acuzaţia calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi primită
din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate
sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în
alte ipoteze decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii acestui caz de
nedemnitate a avut în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a
celui despre a cărui moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei
moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu are aceeaşi
consecinţă.
• Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui
moştenire este vorba - potrivit art. 655, alin. 3, C. civ., este nedemn să
succeadă moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului,
nu a denunţat aceasta justiţiei. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină
aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor.
Apreciem că legiuitorul are în vedere infracţiunea de omor, iar nu alte
fapte care ar fi avut ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile
cauzatoare de moarte sau alte infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca
scop) moartea victimei (spre exemplu, o tâlhărie urmată de moartea
victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de nedemnitate;
b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;
c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cere ca
moştenitorul să cunoască şi alte date cu privire la acest omor (autorul
faptei, mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii
acestuia). Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care
urmează a fi stabilită de instanţă pe bază de probe;
d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit art.
656, C. civ., moştenitorul nu va fi sancţionat cu nedemnitatea dacă nu a
denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală
(numai fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său
ori de un afin.
Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei
excepţii, în doctrina mai veche s-a subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate
aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat
sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea
îndepărtării sale de la moştenirea victimei omorului, moştenitorul ar trebui să
dovedească că are în raport cu autorul omorului calitatea prevăzută de art. 656, C.
civ.; or, în atare context, este practic obligat să divulge identitatea asasinului.

24
e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte
de moştenitor major, apreciem că se are în vedere nu atât atingerea unei
anumite vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea
obligaţiei de denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este
exclusă în cazul persoanelor puse sub interdicţie. Cum sancţiunea
nedemnităţii implică cu necesitate existenţa discernământului în
momentul săvârşirii faptei, rezultă că textul protejează moştenitorul cu
vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror discernământ a fost dovedit, dar
care neavând capacitate deplină de exerciţiu sunt exceptaţi de la
aplicarea art. 655, pct. 3, C. civ.
În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz este apreciat a fi căzut în
desuetudine.

 Efectele nedemnităţii
Efectele nedemnităţii se produc de drept la data deschiderii moştenirii,
indiferent care ar fi momentul săvârşirii faptei sancţionate prin nedemnitate.
Eventuala hotărâre judecătorească care constată nedemnitatea ce a operat în
puterea legii, şi care poate fi cerută şi pronunţată numai după deschiderea
succesiunii, are caracter declarativ, producându-şi efectele retroactive până la data
deschiderii moştenirii. Nedemnitatea produce efecte specifice faţă de moştenitorul
nedemn (a), faţă de descendenţii acestuia (a) şi faţă de terţi (b).

a) Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorul nedemn – sancţiunea


nedemnităţii are ca efect principal desfiinţarea calităţii de moştenitor legal a
nedemnului. Astfel fiind, lipsa unui titlu care să confere nedemnului drepturi
asupra moştenirii face ca acesta să nu poată reclama partea din moştenire ce i s-ar
fi cuvenit în temeiul legii. Dacă autorul faptului de nedemnitate ar fi fost
descendent, părinte sau soţ supravieţuitor în raport cu de cujus, atunci el pierde şi
orice drept asupra rezervei succesorale la care ar fi avut dreptul; aceasta deoarece
dreptul la rezerva succesorală este condiţionat de venirea efectivă la moştenire, iar
nedemnitatea desfiinţând retroactiv vocaţia succesorală a nedemnului,
desfiinţează şi dreptul la rezervă. Partea de moştenire care s-ar fi cuvenit
nedemnului va fi culeasă de către comoştenitorii legali sau de către moştenitorii
legali subsecvenţi. Dacă nedemnul era moştenitor rezervatar, atunci nedemnitatea
va profita legatarilor şi donatarilor ale căror drepturi ar fi putut fi restrânse în
ipoteza în care ar fi adus atingere rezervei succesorale a moştenitorului nedemn.
În ipoteza în care nedemnul intră în posesia bunurilor ce i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal, el este ţinut să restituie adevăraţilor moştenitori tot ceea ce a
primit. Potrivit regulilor generale, restituirea se face în natură, iar dacă restituirea
în natură nu mai este posibilă, ea se va face prin echivalent bănesc; trebuie
precizat că nedemnul este privit de lege ca posesor de rea-credinţă, fiind de drept
25
în întârziere de la data intrării sale în posesia bunurilor succesorale. Dat fiind
reaua-credinţă a nedemnului, posesia sa asupra bunurilor moştenirii nefiind utilă,
el nu va putea invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 485, C. civ.; prin urmare, el
va trebui să restituie, odată cu bunurile succesorale, toate fructele (indiferent de
natura lor: naturale, industriale sau civile) percepute şi nepercepute, consumate
sau neconsumate. Restituirea se face tot în natură, iar dacă acest lucru nu este
posibil, va fi restituită valoarea lor. Sumele de bani încasate de către nedemn de la
debitorii moştenirii produc dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la data chemării în
judecată potrivit dreptului comun.
În virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, nedemnul are dreptul să i
se restituie toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunurile succesorale; fiind
tratat ca posesor de rea-credinţă, el nu va putea pretinde restituirea cheltuielilor
voluptuarii, însă va avea dreptul să le ridice, dacă acest lucru este posibil. Dacă
nedemnul a făcut plăţi în contul datoriilor succesiunii, este îndreptăţit la
restituirea lor. Până la plata acestor cheltuieli, nedemnului îi este recunoscut un
drept de retenţie asupra bunurilor succesorale, în limita creanţei sale.

b) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului - având caracterul


unei sancţiuni civile, nedemnitatea înlătură de la moştenire numai pe autorul
faptului de nedemnitate. Firesc ar fi ca descendenţii nedemnului să nu fie
înlăturaţi de la moştenire pentru o faptă care nu le este imputabilă lor. Cu toate
acestea, legiuitorul sancţionează şi copiii nedemnului, lipsindu-i de posibilitatea
de a veni la moştenire prin reprezentarea părintelui lor. Astfel, art. 658 din Codul
civil stabileşte: copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului lor
propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor.
Deci, copiii nedemnului vor putea veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi
prin reprezentare. Spre exemplu, dacă de cujus a avut doi fii dintre care unul
decedat la data deschiderii moştenirii şi nedemn. În ipoteza în care nedemnul ar
avea copii, aceştia nu vor putea veni la moştenirea bunicului lor deoarece,
neputând invoca beneficiul reprezentării, vor fi înlăturaţi de unchiul lor care este
de grad mai apropiat cu defunctul. Astfel, deşi nu au nici o vină pentru fapta
comisă de tatăl lor, ei suportă consecinţele nedemnităţii acestuia. Dacă legiuitorul
ar fi admis ca şi copiii nedemnului să poată veni la moştenire prin reprezentare,
atunci, în ipoteza dată, copiii nedemnului ar fi venit la moştenire alături de
unchiul lor, culegând partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit tatălui lor. În cazul
în care ambii fii ai lui de cujus ar fi fost predecedaţi şi nedemni, dar aceştia ar fi
avut un număr inegal de copii, nedemnitatea părinţilor ar fi influenţat cota-parte
din moştenire ce ar fi revenit fiecărui nepot. De exemplu, dacă unul dintre
nedemni ar fi lăsat doi copii, iar celălalt trei copii, nepoţii vor veni la moştenire în
nume propriu; aceasta înseamnă că, fiind vorba de moştenitori din aceeaşi clasă şi
de acelaşi grad, moştenirea se va împărţi în mod egal, fiecare luând o cincime din
26
succesiune. Dacă ar fi fost permisă reprezentarea şi în cazul copiilor nedemnului,
atunci moştenirea s-ar fi împărţit nu în funcţie de numărul celor care vin efectiv la
moştenire, ci în funcţie de numărul tulpinilor; or, acestea fiind în număr de două
(doi fii), succesiunea ar fi fost împărţită în două părţi egale: o jumătate ar fi fost
împărţită între copiii unui nedemn (1/2:2 → 1/4 fiecare), iar cealaltă jumătate
între copiii celuilalt nedemn (1/2:3→1/6 fiecare).
Având în vedere că reprezentarea este admisă şi în cazul descendenţilor din
fraţi şi surori, iar art. 658, C. civ. nu face nici o distincţie între nedemnul –
descendent al lui de cujus şi nedemnul – frate sau soră al lui de cujus, rezultă că
nedemnitatea produce efecte şi în privinţa copiilor fraţilor sau surorilor nedemni
ai defunctului. De exemplu, dacă defunctul a avut doi fraţi, dintre care unul
nedemn şi predecedat, care a lăsat un copil. În ipoteza în care la moştenire ar fi
chemată clasa a doua de moştenitori legali, fratele în viaţă ar înlătura de la
moştenire pe copilul fratelui nedemn, deoarece este de grad preferat; dacă fratele
predecedat nu ar fi fost nedemn, atunci copilul, urcând în gradul tatălui său, ar fi
venit la moştenire alături de unchiul său.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, faţă de caracterul vădit
injust al dispoziţiei cuprinse în art. 658, C. civ., este indicat a-l interpreta extensiv
şi a aprecia că aceasta se aplică nu doar copiilor lui de cujus, ci tuturor
descendenţilor săi. În primul rând, nu credem că o interpretare extensivă ar fi
permisă, dat fiind caracterul de strictă interpretare al normelor ce reglementează
instituţia nedemnităţii; al doilea argument este de tehnică legislativă: atunci când
are în vedere pe toţi descendenţii defunctului, legiuitorul utilizează noţiunea de
descendenţi, alteori alături de noţiunea de copil – de ce ar fi procedat altfel în
acest caz? Apoi, ce anume ne legitimează să extindem aplicarea unei dispoziţii
nedrepte? E adevărat că reprezentarea nu poate opera per saltum ori omisso
medio, dar apreciem că acest principiu poate cunoaşte şi excepţii în cazurile
prevăzute de lege.

c) Efectele nedemnităţii faţă de terţi – dacă în perioada cuprinsă între


momentul deschiderii succesiunii şi cel al constatării nedemnităţii, moştenitorul
nedemn încheie acte juridice cu privire la bunurile succesorale, se pune problema
validităţii acestor acte. Nedemnitatea producând efecte retroactive şi desfiinţând
titlul de moştenitor al nedemnului, urmează ca actele juridice încheiate în această
calitate să fie şi ele desfiinţate potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis şi a cunoscutului adagiu conform cu care nimeni nu poate
transmite mai mult decât are (nemo dat quod non habet). Prin urmare, deşi are
caracterul unui pedepse civile, nedemnitatea produce efecte şi împotriva terţilor
care au contractat cu nedemnul cu privire la bunurile succesorale.

27
Echitatea şi raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării siguranţei circuitului civil
reclamă menţinerea unora dintre aceste acte şi după momentul constatării
nedemnităţii. Astfel, rămân valabile:
• actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii (acestea
profită de regulă adevăratului moştenitor; dacă au fost încheiate cu un
terţ de rea-credinţă şi nu sunt profitabile, acestea ar putea fi desfiinţate);
• plăţile făcute cu bună-credinţă de către debitorii succesiunii
moştenitorului nedemn ce deţinea titlul constatator al creanţei (potrivit
art. 1097, C. civ., dacă debitorul s-a încrezut în aparenţa de moştenitor a
nedemnului posesor al creanţei, plata făcută acestuia rămâne valabilă,
adevăratul moştenitor va avea însă împotriva nedemnului o acţiune
întemeiată pe plată nedatorată);
• actele de dispoziţie a bunurilor mobile încheiate cu un terţ de bună-
credinţă (potrivit art. 1909, C. civ., posesia de bună-credinţă valorează
titlu de proprietate);
• actele de dispoziţie asupra imobilelor cu privire la care terţul contractant
poate invoca prescripţia achizitivă;
• actele de dispoziţie privitoare la imobile cu privire la care există o
aparenţă creatoare de drept (principiul aparenţei în drept).
Fără a fi consacrat expres de lege, principiul aparenţei în drept, exprimat prin
adagiul error communis facit jus, este admis atât în literatura de specialitate, cât şi
în practica judecătorească. Principiul exprimă regula de drept conform cu care
actul de dispoziţie încheiat cu privire la un imobil se menţine chiar dacă a fost
încheiat de către un neproprietar când sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
• actul este cu titlu particular (nu are ca obiect transmiterea unui patrimoniu
sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu);
• actul este cu titlu oneros (deoarece dobânditorul cu titlu gratuit urmăreşte
doar păstrarea unui câştig, spre deosebire de cel cu titlu oneros care
urmăreşte să evite o pagubă; altfel spus, primul este certat de lucro
captando, pe când cel din urmă este certat de damno vitando);
• terţul a fost de bună-credinţă în momentul încheierii actului (potrivit art.
1889, alin. 2, C. civ., buna-credinţă se prezumă, sarcina probei incubând
aceluia ce contestă buna-credinţă);
• a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a
nedemnului (toţi cei care s-ar fi putut afla în situaţia terţului cocontractant
ar fi crezut în calitatea de moştenitor a nedemnului, neputând obiectiv să
descopere sau să evite această aparenţă înşelătoare, aprecierea făcându-se
după criteriul abstract al tipului prudent şi diligent).

28
Dacă acest principiu poate fi aplicat, atunci actele privitoare la imobilele
moştenirii încheiate de către nedemn se vor menţine, acestuia revenindu-i
obligaţia de despăgubire a adevăraţilor moştenitori. Cuantumul despăgubirii
diferă după cum restituirea este datorată de un posesor de rea sau de bună-
credinţă. În prima ipoteză, despăgubirea este reprezentată de preţul actual al
bunului plus daune-interese, iar în cea de a doua ipoteză, se are în vedere doar
preţul încasat de la terţul subdobânditor.

 Acţiunea în constatarea nedemnităţii succesorale


Deşi este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept, există
posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege
pentru intervenirea unei asemenea sancţiuni civile. Într-o atare situaţie, instanţa
este chemată să se pronunţe cu privire la îndeplinirea acestor cerinţe şi, dacă este
cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii
succesiunii.
În ceea ce priveşte momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acţiune,
acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o
astfel de acţiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moştenirea celui
faţă de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acţiunea în constatarea
nedemnităţii poate fi primită numai dacă nedemnul are vocaţie succesorală legală
concretă la moştenirea în cauză, în caz contrar acţiunea urmând a fi respinsă ca
lipsită de interes. Întrucât vocaţia succesorală legală concretă a nedemnului poate
fi stabilită numai după deschiderea succesiunii, considerăm că o acţiune în
constatarea nedemnităţii nu ar putea fi primită după moartea nedemnului, dar
anterior deschiderii moştenirii, pentru a împiedica venirea la moştenire a
urmaşilor nedemnului. Apreciem că nedemnitatea poate fi invocată nu numai pe
cale principală, ci şi pe cale de excepţie (spre exemplu, într-o acţiune în
revendicare pornită împotriva terţului subdobânditor de rea-credinţă căruia
nedemnul i-ar fi înstrăinat un imobil succesoral).
În ceea ce priveşte sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă
într-o acţiune în constatarea nedemnităţii, includem în această categorie:
• comoştenitorii legali (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse
de venirea nedemnului la moştenire);
• moştenitorii legali subsecvenţi (pe care prezenţa nedemnului i-ar fi
înlăturat de la moştenire);
• donatarii sau legatarii (ale căror liberalităţi ar fi putut fi reduse în cazul
în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului);

29
• creditorii comoştenitorilor legali, ai moştenitorilor legali subsecvenţi,
ai donatarilor sau legatarilor (exercitarea acţiunii oblice este permisă,
nefiind vorba de un drept exclusiv personal);
• reprezentantul Ministerului Public (art. 45 din C. proc. civ. permite o
astfel de acţiune în ipoteza în care dreptul aparţine unui minor, unei
persoane dispărute sau puse sub interdicţie sau în alte cazuri expres
prevăzute de lege);
• instanţa de judecată (în temeiul rolului activ);
• notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea;
• moştenitorul nedemn (întrucât nedemnitatea operează în temeiul legii,
în speţă nu este vorba de invocarea propriei turpitudini, neputând
primi aplicare principiul nemo auditur turpitudinem allegans).
Au calitate procesuală pasivă într-o acţiune în constatarea nedemnităţii:
• moştenitorul nedemn;
• moştenitorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile
succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul ce a
intrat în posesia bunurilor moştenirii decedează înainte de constatarea
nedemnităţii, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său
patrimoniu succesoral, la proprii săi moştenitori).
În cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
instanţa constată, nu pronunţă, intervenirea nedemnităţii, hotărârea dată având
caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

30
CAPITOLUL V

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ

1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale.


Excepţii
Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le
recunoaşte o vocaţie succesorală generală la moştenire şi nedorind fărâmiţarea
excesivă a patrimoniului succesoral, a fost necesară instituirea unei ordini de
chemare la moştenire. Această ordine este guvernată de următoarele trei principii:

 Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali –


acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de moştenitori
sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de
C. civ. (art. 659, art. 669–675). Legiuitorul a stabilit patru clase de moştenitori
legali:
- clasa I, numită şi clasa descendenţilor, formată din toţi descendenţii
defunctului, fără limită în grad (copii, nepoţi, strănepoţi etc.);
- clasa a II-a, numită şi clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor
privilegiaţi, formată din părinţii defunctului plus fraţii şi surorile acestuia şi
descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită şi clasa ascendenţilor ordinari, formată din bunicii,
străbunicii ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;

31
- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din unchii şi
mătuşile defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi surorile bunicilor
defunctului.
Dacă din prima clasă de moştenitori există rude care vor şi pot să vină la
moştenire, atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele care fac parte din
celelalte clase de moştenitori, chiar dacă între acestea din urmă s-ar găsi rude de
grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care exclude. Rudele din clasa
a II-a vin la moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor
(sunt renunţători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moştenire. Tot astfel, clasa a
III-a, respectiv clasa a IV-a de moştenitori legali vor fi chemate la moştenire
numai în ipoteza inexistenţei rudelor din clasele anterioare sau în cazul în care
acestea nu vor sau nu pot să vină la moştenire. Prin excepţie pot veni la moştenire
rude din clase diferite: atunci când de cujus a dezmoştenit prin testament (a
exheredat) moştenitori rezervatari dintr-o clasă prioritară. Astfel, rezervatarii
exheredaţi vor culege rezerva, iar cotitatea disponibilă va reveni moştenitorilor
din clasa subsecventă, cu condiţia ca de cujus dă nu fi dispus altfel prin testament.
Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de moştenitori
legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soţului
supravieţuitor un drept de moştenire legală, indiferent de clasa de moştenitori
legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude şi nu este exclus de
nici o clasă de moştenitori.

 Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi


clasă – acest principiu exprimă regula de drept conform cu care înlăuntrul
aceleiaşi clase de moştenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul
înlătură de la moştenire pe rudele de grad mai depărtat.
Excepţii:
1. în clasa a II-a de moştenitori, ascendenţii privilegiaţi nu înlătură de la
moştenire fraţii, surorile defunctului sau descendenţii lor;
2. reprezentarea succesorală.

 Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad – acest
principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din aceeaşi clasă de
moştenitori legali şi având acelaşi grad de rudenie în raport cu defunctul împart
moştenirea în mod egal.
Excepţii:
1. împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a rudelor
de acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
2. împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi
colaterali privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din

32
căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline),
egalitatea se păstrează numai între fraţii pe aceeaşi linie.

2. Reprezentarea succesorală
Instituţia reprezentării succesorale (art. 664–668, C. civ.) a fost creată de către
legiuitor pentru a permite unui moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit
reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit
reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală
permite reprezentantului să culeagă partea din moştenire care s-ar fi cuvenit
reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este admisă numai
în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a descendenţilor din fraţii şi
surorile defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această
condiţie nu trebuie interpretată în sens de predeces pentru că astfel nu s-ar
putea reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă
reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui
de cujus, se prezumă că la data deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi
şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi. Reprezentarea nu poate opera decât
trecând din grad în grad vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi
fost în viaţă la data deschiderii moştenirii ar fi avut vocaţie succesorală
concretă la moştenirea lui de cujus;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege
moştenirea lui de cujus – adică să aibă capacitatea succesorală, să aibă
vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lui de cujus care prin
reprezentare se transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că
descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare
numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cujus, să
nu fi renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost exheredat de cujus.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cujus, iar nu faţă de reprezentat.
Conform art. 665, al. 2 şi 667, C. civ., reprezentarea succesorală:
a) e admisă în toate cazurile (adică, atât atunci când unul dintre copiii lui
de cujus e decedat, iar nepoţii culeg prin reprezentare partea ce ar fi
revenit părintelui lor, cât şi atunci când toţi copiii lui de cujus sunt
decedaţi, iar nepoţii vin la moştenire prin reprezentare);
b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor);

33
c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa
regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire; voinţa lui de
cujus nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării).
Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 667, C. civ.: în toate
cazurile în care reprezentarea e admisă, partajul se face pe tulpini, adică
reprezentanţii unei persoane (indiferent de numărul lor) culeg partea din
moştenire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă acesta ar fi fost în viaţă
la data deschiderii moştenirii. Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri,
împărţirea se face tot pe tulpini în fiecare ramură. Deşi reprezentarea operează de
drept şi imperativ, reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.

3. Clasele de moştenitori legali


 Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului – aceştia sunt copiii
defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit din căsătorie, din căsătorii
diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte copiii adoptaţi,
dacă adoptatorul este de cujus, atunci ei vin la moştenirea acestuia, indiferent de
felul adopţiei. Dacă 2 sau mai mulţi copii ai defunctului au vocaţie succesorală,
împărţirea moştenirii între descendenţi se face pe capete, în părţi egale. La fel şi-n
cazul descendenţilor de grad subsecvent, care nu beneficiază de reprezentare, deci
vin la moştenire în nume propriu. Dacă descendenţii de gradul al II-lea şi
următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt următoarele:
vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare, sunt moştenitori
rezervatari, sunt moştenitori sezinari (au posibilitatea juridică de a intra în
stăpânirea moştenirii înainte de eliberarea certificatului de moştenitori), sunt
obligaţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus dacă donaţia nu a fost făcută
cu scutire de raport.

 Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colaterali


privilegiaţi – dacă de cujus nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor
să vină la moştenire, moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a de moştenitori legali.
Aceasta este o clasă mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de cujus) şi a
colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile lui de cujus, şi descendenţii acestora
până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se exclud, ci moştenesc împreună.
Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cujus, din căsătorie,
din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte părinţii lui de cujus din
afara căsătoriei, C. civ. (în art. 678) consacră doar vocaţia succesorală a mamei,
dar conform art. 106, C. fam. şi conform principiului egalităţii între sexe, se
consideră că şi tatăl din afara căsătoriei are vocaţie succesorală.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel:

34
a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între
aceştia în mod egal;
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi,
părinţii vor lua ½ din moştenire, cealaltă ½ revenind colateralilor
privilegiaţi indiferent de numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua
¼ din moştenire. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire numai în nume
propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt
obligaţi la raportul donaţiilor.
Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cujus şi
descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii
de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:
a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le revine
(la fel se împarte şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă aceştia vin la
moştenire în nume propriu);
b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi
subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de grad egal;
c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea se
face pe linii. Astfel, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi
se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi
maternă. Jumătatea paternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie
paternă, iar jumătatea maternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie
maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe linie paternă, cât şi pe linie
maternă. Regula enunţată e valabilă şi pentru descendenţii din fraţi şi
surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin
reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu, iar
descendenţii lor pot beneficia de reprezentarea succesorală; nu sunt
moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la
raportul donaţiilor.

 Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de cujus nu


are moştenitori din primele două clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină
la moştenire, este chemată la moştenire clasa ascendenţilor ordinari, adică bunicii,
străbunicii etc. lui de cujus, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopţia cu efecte depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii
se efectuează conform principiului proximităţii gradului de rudenie, bunicii
înlăturând de la moştenire pe străbunici. Caracterele juridice ale dreptului la
moştenire al ascendenţilor ordinari sunt următoarele: vin la moştenire doar în

35
nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt
obligaţi la raportul donaţiilor.

 Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de cujus nu


are moştenitori din primele trei clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la
moştenire, este chemată la moştenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii,
mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. Colateralii ordinari vin la
moştenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii şi mătuşile înlătură pe verii
primari şi pe fraţii şi surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al
IV-lea. Între rudele de grad egal, moştenirea se împarte pe capete. Caracterele
juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele: pot
veni la moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt
moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (reglementate de


Legea 319/1944)
În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul supravieţuitor
trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială: aceea de a avea calitatea de soţ la
data deschiderii moştenirii. Nu interesează durata căsătoriei, sexul soţului
supravieţuitor ori starea lui materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau
despărţiţi în fapt ori trăiau împreună. În cazul divorţului, până la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor păstrează
calitatea de soţ chiar dacă celălalt a decedat în cursul procesului ori după
pronunţarea hotărârii dar înainte de rămânerea ei definitivă şi irevocabilă. În cazul
constatării nulităţii sau anulării căsătoriei soţul supravieţuitor nu are calitatea de
soţ deoarece nulitatea produce efecte retroactive şi asta chiar dacă hotărârea e
pronunţată după decesul celuilalt soţ. În cazul nulităţii căsătoriei există o excepţie:
pentru căsătoria putativă – situaţia căsătoriei nule ori anulate când unul sau ambii
soţi a/au fost de bună credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează
calitatea de soţ dintr-o căsătorie anulabilă până la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de constatare a nulităţii
căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se pune problema determinării masei
succesorale. În masa succesorală intră bunurile proprii ale soţului decedat şi
partea sa din bunurile comune în devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de
determinarea masei succesorale, se face împărţirea bunurilor comune ale celor doi
soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea acestor bunuri. Partea ce
revine lui de cujus intră în masa succesorală, iar partea soţului supravieţuitor
revine acestuia în calitatea sa de codevălmaş, conform regulilor din dreptul
familiei, iar nu în calitatea lui de moştenitor.

36
 Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre
clasele de moştenitori legali – soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de
moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire. Conform
art. 1 din L. 319/1944, soţul supravieţuitor primeşte o cotă-parte din masa
succesorală, ce variază în funcţie de clasa cu care intră în concurs.
Astfel:
a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor
are dreptul la un sfert (1/4) din moştenire;
b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, are dreptul la ⅓ din
moştenire;
c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor ia ½ din
moştenire;
d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă nu există
rude în nici o clasă, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă
de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori
trebuie să vină efectiv la moştenire (să nu fie nedemni, renunţători sau
exheredaţi). În caz de bigamie, cota ce revine soţului supravieţuitor se
împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de bună credinţă. Caracterele
juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor sunt
următoarele: vine la moştenire numai în nume propriu; este rezervatar; nu
este sezinar; este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu
descendenţii.

 Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi


obiectelor aparţinând gospodăriei comune casnice şi asupra darurilor de nuntă
(art. 5, L. 319/1944) – în ceea ce priveşte mobilierul şi obiectele aparţinând
gospodăriei casnice soţul supravieţuitor le culege peste partea sa de moştenire în
scopul de a nu fi privat de condiţiile de viaţă pe care le-a avut împreună cu de
cujus. Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile
care serveau la mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin natura lor
sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de menaj, aparate
electrocasnice) şi care au fost afectate în concret folosinţei comune a soţilor,
corespunzător nivelului de trai al acestora. Nu intră în această categorie: bunurile
care potrivit naturii lor nu pot şi nu au fost folosite în gospodărie (ex.
autoturismul); bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei lui de cujus;
obiectele care prin valoarea lor deosebită depăşesc sensul de bunuri casnice (ex.
tablourile de mare valoare); bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune
deoarece au fost procurate în alt scop ori după data întreruperii în fapt a
37
convieţuirii soţilor; bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de cujus; bunurile
aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de lucru). Pentru ca soţul
supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei
casnice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de cujus - într-
o atare ipoteză, aceste bunuri vor fi incluse în masa succesorală;
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi
între vii ori pentru cauză de moarte.
Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totalitatea bunurilor
gospodăriei casnice, ci numai partea soţului decedat din astfel de bunuri comune
şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie. Şi în ceea ce priveşte
darurile de nuntă se aplică regimul juridic mai sus descris. Darurile de nuntă sunt
darurile manuale făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă au fost
făcute ambilor soţi sau doar unuia dintre ei. Nu fac parte din obiectul dreptului
special de moştenire bunurile dăruite de terţi sau de către de cujus numai soţului
supravieţuitor, nici partea sa din darurile comune, acestea aparţinându-i în calitate
de proprietar.

 Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. 319/1944) – din


momentul deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor are, în afară de celelalte
drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în concurs, un drept
de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;
b) nu are o locuinţă proprie;
c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;
d) de cujus nu a dispus altfel. Acest drept are următoarele caractere juridice:
este un drept real, având ca obiect casa de locuit şi terenul aferent în
măsura necesară folosirii locuinţei; este un drept temporar, durând până la
ieşirea din indiviziune, însă cel puţin 1 an de la data deschiderii moştenirii
sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor; este un drept personal,
inalienabil (neputând fi închiriată partea casei ce nu e folosită) şi insesizabil
(nu poate fi urmărit de creditorii soţului supravieţuitor); este conferit de
lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.

5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante


Conform art. 680, C. civ., în lipsă de moştenitori legali/testamentari, bunurile
lăsate de către de cujus trec în proprietatea statului. Deci, moştenirea e vacantă şi
trece în proprietatea statului, în tot sau în parte, în cazurile în care fie nu există
moştenitori legali/testamentari, fie aceştia există, însă vocaţia lor succesorală

38
concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Natura juridică a
dreptului statului asupra moştenirii vacante este controversată. S-au conturat două
teorii:
a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin
intermediul dreptului de suveranitate, după cum culege orice bun fără
stăpân aflat pe teritoriul său;
b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege moştenirea
vacantă ca universalitate, în baza unui drept de moştenire legal. Se aplică
mai ales a doua teorie. Conform art. 85 din L. 36/1995, notarul public
constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului şi
eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa certificatului,
instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei succesiuni vacante
şi componenţa acesteia. Certificatul de vacanţă succesorală sau hotărârea
judecătorească nu au efect constitutiv, ci declarativ, dobândirea operând
retroactiv, de la data morţii lui de cujus. Deci, bunurilor succesorale li se
aplică regimul juridic al bunurilor proprietate de stat din momentul
deschiderii moştenirii. Dacă a eliberat certificatul de vacanţă succesorală,
notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de moştenire. Cei care
au pretenţii la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea
certificatului de vacanţă succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza
hotărârii definitive şi irevocabile, notarul public va putea elibera certificatul
de moştenitor. Dacă moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin
testament, notarul va elibera un certificat de moştenitor, iar nu unul de
vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat numai cu o parte din moştenire,
iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate: unul de
moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va răspunde
pentru datoriile moştenirii, dar în limita activului pentru că nu e admisibil
ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. În
ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de opţiune
succesorală, el neputând renunţa la moştenire. Prin urmare, termenul de 6
luni îi este inaplicabil. De asemenea, statul nu are nevoie de o trimitere în
posesie propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de moştenitor.

39
CAPITOLUL VI

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ

1. Testamentul. Felurile testamentelor


Conform art. 802, C. civ., testamentul e un act revocabil prin care testatorul
dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său.
După cum vom vedea definiţia astfel formulată e mai degrabă potrivită legatului
decât testamentului. Caracterele juridice ale testamentului sunt următoarele:
- este un act juridic unilateral – testatorul îşi manifestă voinţa cu intenţia de
a produce efecte juridice ce se produc indiferent de atitudinea legatarului
(acceptarea sau renunţarea legatarului constituie un act juridic unilateral
distinct);
- este un act juridic esenţialmente personal, neputând fi încheiat prin
reprezentare, fie ea legală/convenţională;

40
- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voinţa unei
singure persoane;
- este un act juridic solemn trebuind să se încheie în formele prevăzute de
lege sub sancţiunea nulităţii absolute;
- este un act juridic mortis causa, deci îşi produce efectul la moartea
testatorului;
- este un act juridic esenţialmente revocabil (testatorul poate modifica/revoca
oricând testamentul, chiar până-n ultima clipă a vieţii sale).
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, ce pot fi universale
sau cu titlu universal, atunci când se referă la întreg patrimoniul sau o anumită
fracţiune din patrimoniu, ori cu titlu particular, atunci când se referă la anumite
bunuri din patrimoniu. Testamentul poate cuprinde numai legate sau şi alte
dispoziţii testamentare (ori numai asemenea dispoziţii testamentare), cum ar fi:
- exheredări (înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele
prevăzute de lege);
- numirea de executori testamentari;
- sarcini impuse legatarilor/moştenitorilor legali, de natură patrimonială sau
de o altă natură;
- revocarea totală/parţială a unui testament anterior ori retractarea revocării
anterioare;
- partajul de ascendent (împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a
bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste bunuri);
- recunoaşterea de către tată a unui copil din afara căsătoriei;
- recunoaşterea de către mamă a copilului înregistrat ca născut din părinţi
necunoscuţi; dispoziţii referitoare la înmormântare etc.
Testamentul apare, deci, ca o formă juridică ce poate include mai multe acte
juridice distincte, între care şi legate. Validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie
analizată separat, pentru fiecare act în parte. Nulitatea / caducitatea unei dispoziţii
testamentare nu afectează validitatea celorlalte; doar încălcarea formei, care e
comună pentru toate, conduce la nulitatea întregului act. Recunoaşterea unui copil
prin testament are un regim juridic distinct de celelalte dispoziţii şi nu se
circumscrie caracterelor juridice ale testamentului. Are un caracter irevocabil şi îşi
produce efectele imediat, iar nu de la data deschiderii moştenirii.
Dispoziţiile testamentare trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate din
dreptul comun. În ceea ce priveşte capacitatea, persoana care încheie o dispoziţie
testamentară trebuie să aibă capacitatea de a dispune. Conform art. 856, C. civ.,
orice persoană e capabilă a face testament, dacă nu îi este interzis de lege.
Persoana în favoarea căreia operează dispoziţia testamentară trebuie să aibă
capacitatea de a primi prin testament. Conform art. 808, e capabil de a primi prin
testament oricine e conceput la data morţii testatorului.
41
Incapacităţile de dispunere prin testament sunt prevăzute expres de lege şi sunt
de strictă interpretare:
a) minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament (art. 806, C. civ.);
b) interzisul nu poate dispune prin testament nici în momentele de luciditate;
c) minorul de 16 ani poate dispune de jumătate din ceea ce ar putea dispune
dacă ar fi major (incapacitate parţială); dacă are moştenitori rezervatari,
poate dispune numai de jumătate din cotitatea disponibilă (art. 807, C. civ.);
d) minorul de 16 ani nu poate dispune în favoarea tutorelui nici chiar dacă a
devenit major până când tutorele nu este descărcat de gestiune (excepţie:
situaţia în care tutorele este un ascendent al minorului – art. 809, alin. 3, C.
civ.);
e) cel lipsit de discernământ nu poate dispune prin testament.
Momentul în care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament este
acela al întocmirii actului, iar nu cel al morţii testatorului. În cazul în care o
persoană incapabilă încheie un testament, sancţiunea e nulitatea relativă, întrucât
se ocroteşte un interes personal al testatorului şi al familiei sale. Termenul de
prescripţie pentru introducerea acţiunii în anulare curge de la data deschiderii
succesiunii. Reţinem că sunt incapabili de a fi gratificaţi prin testament:
a) medicii, farmaciştii şi persoanele care practică ilegal medicina şi care l-au
tratat pe testator în boala de care acesta a decedat, nu pot primi legatul făcut
în favoarea lor în cursul acestei boli (art. 810, C. civ.); intră în această
categorie şi preoţii care l-au asistat din punct de vedere religios pe testator
în cursul bolii de care a murit; constituie excepţii de la aceste dispoziţii:
legatul particular remuneratoriu corespunzător stării materiale a
testatorului şi serviciilor prestate şi de legatar; legatul în care una dintre
persoanele incapabile de a primi prin testament este rudă cu testatorul până
la gradul al patrulea inclusiv; legatul făcut unei persoane incapabile de-a
primi dacă acea persoană e soţul testatorului, iar căsătoria a fost încheiată
anterior ultimei boli a testatorului;
b) ofiţerii de marină de la persoanele care se află la bord, în timpul unei
călătorii maritime, cu excepţia cazului când aceştia sunt rude cu testatorul
(art. 883, C. civ.);
c) cetăţenii străini şi apatrizii în ceea ce priveşte terenurile (art. 44, alin. 2 din
Constituţie şi L. 312/2005). Momentul în care se apreciază incapacitatea de
a primi prin testament este acela al deschiderii succesiunii.
Calitatea de medic, farmacist, preot sau ofiţer de marină se apreciază în funcţie
de momentul redactării testamentului. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor
privitoare la incapacitatea de a primi prin testament este fie nulitatea absolută
(pentru interdicţiile prevăzute la punctele a şi c), fie nulitatea relativă (prevăzută
pentru interdicţia de la punctul b). În ceea priveşte consimţământul, voinţa

42
testatorului trebuie să fie liber exprimată, adică să nu fie alterată de un viciu de
consimţământ.
Eroarea şi violenţa sunt mai rar întâlnite.
Dolul este cel mai des întâlnit şi îmbracă forma captaţiei şi sugestiei. Dolul
presupune utilizarea de mijloace viclene şi frauduloase de către o persoană care e
beneficiarul dispoziţiei testamentare sau chiar de către un terţ, cu intenţia de a
înşela buna-credinţă a testatorului şi de a-l determina să dispună într-un mod pe
care nu l-ar fi ales din proprie iniţiativă.
Dolul presupune:
a) utilizarea de mijloace viclene, frauduloase; la captaţie acestea sunt directe
şi brutale (ex. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, interceptarea
corespondenţei, abuzurile de influenţă şi autoritate), la sugestie aceste
mijloace sunt mai subtile şi indirecte (ex. şiretenii, afirmaţii mincinoase la
adresa unor moştenitori legali, specularea unor sentimente ale testatorului);
simpla simulare a grijii şi afecţiunii ori prestarea de servicii şi îngrijiri
interesate nu constituie manopere frauduloase;
b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă;
c) manoperele dolosive să fi avut un rol determinant la încheierea
testamentului. Manoperele dolosive pot proveni şi de la un terţ care nu
beneficiază de testament, indiferent dacă s-a înţeles sau nu cu beneficiarul.
Sancţiunea pentru vicierea consimţământului e nulitatea relativă. Termenul
de prescripţie curge de la data deschiderii succesiunii. Instanţa va aprecia
existenţa viciilor în funcţie de fiecare dispoziţie testamentară în parte.
Există posibilitatea ca un viciu să afecteze una sau mai multe dispoziţii
testamentare, fără a fi afectată validitatea întregului testament. În ceea ce
priveşte obiectul, validitatea dispoziţiilor testamentare se apreciază în
raport cu fiecare act juridic închis în testament, obiectul trebuind să
îndeplinească condiţiile din dreptul comun. Validitatea obiectului
testamentului se apreciază la data deschiderii succesiunii. Sancţiunea
neîndeplinirii condiţiilor de validitate a obiectului nulitatea absolută. În
ceea ce priveşte cauza, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile cerute în
materia contractelor. Validitatea cauzei se apreciază în raport cu data
redactării testamentului. Sancţiunea aplicabilă pentru cauză ilicită, imorală,
nereală este nulitatea absolută.
Referitor la condiţiile generale de formă cerute de lege pentru validitatea
testamentului subliniem că testamentul trebuie încheiat într-una din formele
expres prevăzute de lege. Forma este o condiţie ad validitatem, sancţiunea
nerespectării ei fiind nulitatea absolută. Formele testamentare prevăzute de lege
sunt fie ordinare (testamentul olograf, mistic, autentic), fie extraordinare
(testamentele privilegiate), fie alte forme prevăzute de lege. Tuturor testamentelor
le sunt comune două condiţii de formă: forma scrisă şi forma actului separat.
43
Astfel, testamentul trebuie încheiat în formă scrisă, testamentul verbal nefiind
valabil. Indiferent de situaţia în care s-ar găsi testatorul (ex. forţa majoră), forma
scrisă trebuie respectată. De asemenea, legea interzice testamentul conjunctiv, cel
prin care două sau mai multe persoane testează prin acelaşi act una în favoarea
celeilalte sau în favoarea unui terţ. Testamentul nu este conjunctiv dacă două sau
mai multe persoane testează pe aceeaşi foaie de hârtie, dar actele de dispoziţie
sunt distincte şi semnate separat. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă
este nulitatea absolută. În anumite cazuri, efectele nulităţii sunt atenuate sau nu se
produc. Astfel, un testament nul pentru vicii de formă poate fi confirmat, ratificat
sau executat voluntar de către moştenitori legali sau de către alţi reprezentanţi ai
testatorului (ex. legatarul universal), benevol şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Dispoziţiile testamentare ce pot fi făcute şi într-o altă formă decât cea
testamentară nu sunt lovite de nulitate. De asemenea, testamentul autentic şi cel
mistic, precum şi testamentele privilegiate nule pentru vicii de formă pot fi
valabile ca testamente olografe dacă îndeplinesc condiţiile de formă cerute pentru
testamentul olograf.
După cum am subliniat formele testamentare cunosc o primă diviziune în
testamentele ordinare, ce pot fi încheiate în împrejurări obişnuite, testatorul
putând opta între testamentul: olograf, autentic sau mistic. Cu această ocazie
menţionăm că toate formele testamente au o valoare juridică egală, operând
principiul echivalenţei formelor testamentare. Deci, pentru revocarea/modificarea
dispoziţiilor dintr-un testament anterior nu se cere respectarea simetriei de formă.
În ceea ce priveşte codicilul (care este un adaos sau un supliment la dispoziţiile
dintr-un testament anterior, pe care însă nu-l revocă), trebuie respectată una dintre
formele testamentare impuse de lege. Codicilul este considerat un testament nou
pentru el neexistând alte dispoziţii speciale.

 Testamentul olograf – este testamentul scris în întregime, semnat şi datat de


mâna testatorului (art. 859, C. civ.). Cele 3 condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.
Avantajele testamentului olograf sunt următoarele:
- poate fi folosit de către orice persoană care ştie să scrie;
- se poate folosi oricând şi oriunde;
- nu necesită prezenţa unei alte persoane;
- nu reclamă cheltuieli;
- asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi uşor revocat de către testator prin distrugerea lui.
Sunt cunoscute însă şi dezavantaje:
- poate fi uşor ascuns/distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul
vieţii acestuia, dar fără ştirea sa;

44
- nu asigură protecţia voinţei testatorului contra influenţelor abuzive ale celor
interesaţi;
- poate fi uşor falsificat;
- poate fi mai uşor contestat;
- poate cuprinde formulări neclare, confuze sau contradictorii datorate lipsei
de cunoştinţe juridice a testatorului.
O parte dintre dezavantaje pot fi înlăturate prin redactarea testamentului în mai
multe exemplare; prin înmânarea testamentului spre păstrare unei persoane de
încredere; prin depozitarea testamentului la un birou notarial pentru a fi eliberat la
moartea testatorului persoanei indicate de el. În ceea ce priveşte scrierea
testamentului olograf, testatorul o poate realiza cu orice fel de material, în orice
limbă cunoscută de el, cu orice fel de scrieri, pe un singur suport material sau mai
multe. Testamentul scris de o altă persoană sau de către testator, dar cu mijloace
mecanice este nul. Explicaţia constă în faptul că astfel de mijloace nu ar putea fi
verificate în caz de fraudă. Pentru a fi valabil, actul nu trebuie să aibă obligatoriu
titulatura de testament, acest lucru trebuie însă să rezulte neîndoielnic din
conţinutul său. Testamentul olograf poate cuprinde şi modificări, ştersături,
adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului. Dacă acestea introduc
dispoziţii testamentare noi faţă de cele iniţiale sau modifică/elimină conţinutul
iniţial al testamentului, ele reprezintă un codicil şi trebuie să îmbrace forma cerută
de lege pentru testament. Testatorul ar putea fi ajutat, din punct de vedere tehnic,
de o terţă persoană la redactarea testamentului, fără a fi afectată validitatea
acestuia. Dacă în testament, alături de scrierea testatorului, apare şi o scriere
străină, când această scriere nu are legătură cu cuprinsul testamentului, acesta este
valabil; dacă, însă, scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentare,
valabilitatea acestora depinde după cum testatorul a avut sau nu cunoştinţă de
această scriere: în cazul în care a cunoscut-o, testamentul e nul, iar în cazul în care
nu a cunoscut-o, testamentul e valabil aşa cum a fost redactat de către testator. În
ceea ce priveşte data testamentului olograf, trebuie indicate ziua, luna şi anul în
care acesta a fost întocmit în scopul de a se putea verifica dacă la data respectivă
testatorul avea capacitatea de a testa şi pentru a se stabili dacă acel testament
reprezintă ultima voinţă a testatorului. Data poate fi aşezată la sfârşitul
testamentului ori la începutul sau în cuprinsul său, în aceste ultime ipoteze
trebuind să rezulte că aceasta priveşte întreg conţinutul actului juridic. Când data
indicată în testament este eronată ori falsă sau nu îndeplineşte cerinţele legale,
deşi sancţiunea ce ar trebui aplicată ar fi nulitatea, în literatura şi practica
judiciară se admite, în anumite condiţii, stabilirea/întregirea/rectificarea datei cu
ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului. Astfel, dacă data
lipseşte total/parţial, persoana interesată poate proba data testamentului. La fel şi
în situaţia când data e involuntar inexactă. Dacă testatorul a indicat în mod
intenţionat o dată falsă, testamentul e nul, chiar dacă falsitatea datei nu s-a făcut
45
în scop de fraudă. Dacă există intenţia frauduloasă, falsitatea datei se va putea
dovedi cu orice mijloc de probă. Dacă intenţia frauduloasă nu a putut fi dovedită,
falsitatea datei se va putea proba cu elemente intrinseci/extrinseci testamentului.
Dacă data există, se prezintă până la proba contrară că este reală. Dacă lipseşte un
element (ziua/luna/anul), se poate completa sau rectifica. În ceea ce priveşte
semnătura, testamentul trebuie semnat de mâna testatorului. Nu se pot folosi
parafa, sigiliul, ştampila, degetul. Testatorul va semna aşa cum obişnuieşte, fără a
fi necesar ca semnătura să cuprindă numele întreg. În principiu, semnătura trebuie
pusă la sfârşitul testamentului, însă poate să apară şi la începutul sau în cuprinsul
testamentului dacă rezultă neîndoielnic că, prin semnătura dată, testatorul şi-a
însuşit întregul conţinut al testamentului. Dacă testamentul este pus în plic,
semnătura de pe plic poate fi recunoscută ca valabilă dacă între ea şi testamentul
din plic există o legătură indisolubilă, ce ar exclude posibilitatea înlocuirii
conţinutului plicului. Referitor la forţa probantă a testamentului olograf subliniem
că, deşi este un act solemn, acesta poate fi contestat de către persoanele interesate.
În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise, se face distincţia
între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi dată pe de altă parte. Astfel, scrierea şi
semnătura au forţă probantă numai dacă cei cărora li se opune testamentul
recunosc că acestea aparţin testatorului; (sarcina probei revine celui care invocă
testamentul prin procedura verificării de scripte, în caz de îndoială se va dispune
efectuarea unei expertize), iar data se prezumă că e reală până la proba contrară
(sarcina probei neveridicităţii sale revenind celui care o contestă).

 Testamentul autentic – este testamentul autentificat de notarul public; prin


încheiere acest testament a fost investit de notar cu formulă autentică, în condiţiile
prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor (art. 860, C. civ., L. 36/1995
şi Regulamentul său de aplicare). Această formă testamentară prezintă
următoarele avantaje:
- pot testa şi persoanele care nu ştiu carte, precum şi cele care din cauza
infirmităţii, bolii ori din orice alte cauze nu pot semna;
- contestarea testamentului e dificilă;
- conţinutul testamentului e verificat de către notar pentru a nu cuprinde
dispoziţii contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare;
- în cazul în care este contestat, sarcina probei revine celui care îl contestă;
un exemplar original se păstrează în arhiva notarului astfel încât nu poate fi
sustras, distrus sau ascuns.
Dezavantajele cunoscute sunt:
- presupune cheltuieli;
- necesită timp pentru îndeplinirea formalităţilor;
- nu asigură secretul deplin al dispoziţiilor testamentare.

46
Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de către notarul
public după indicaţiile şi voinţa testatorului, după cum poate fi redactat de către
testator însuşi ori de către un terţ după indicaţiile testatorului. Testatorul trebuie să
se prezinte personal la notariat pentru autentificare. Pentru motive temeinice,
lăsate la aprecierea notarului, autentificarea se va putea face şi în afara sediului
notarului. Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor
legale, sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută (el va putea fi însă valabil ca
testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului). Subliniem că testamentul autentic face dovada până la înscrierea în
fals în ceea ce priveşte constatările personale ale notarului, percepute cu propriile
simţuri, în limitele atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de
autentificare. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din testament şi din încheiere,
testamentul autentic face dovada până la proba contrară deoarece notarul a luat
act de declaraţiile testatorului, neavând posibilitatea să le verifice.

 Testamentul mistic – este testamentul semnat de mâna testatorului, strâns,


sigilat şi prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor de suprascriere
(art. 864, C. civ.). În prezent, acest fel de testament e aproape neutilizat în
practică. El poate fi scris de mâna ori cu mijloace mecanice, în limba română sau
în orice altă limbă cunoscută de către testator. Ca şi testamentul olograf,
testamentul mistic trebuie semnat de mâna testatorului. După redactare se pune
într-un plic şi se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie.
Testatorul declară în faţa judecătorului că dispoziţiile din înscrisul prezentat
reprezintă testamentul său. Pe plicul sigilat, judecătorul e obligat să întocmească
actul de suprascriere, ce constă într-un proces verbal în care se consemnează
prezentarea testatorului (identificat de către judecător) şi declaraţia acestuia că
testamentul prezentat e al său. Actul de suprascriere datat (această dată
reprezentând data testamentului) se va semna de către testator şi judecător. După
terminarea formalităţilor, testamentul se restituie testatorului ori, la cerere, se
păstrează la judecătorie. Actul de suprascriere, fiind un act autentic, face dovada
până la înscriere în fals. Înscrisul din plic, fiind un act sub semnătură privată,
face dovada până la proba contrară.
O altă categorie a testamentelor este reprezentată de testamentele privilegiate.
Acestea sunt testamente autentice în formă simplificată, întocmite de peroane care
se află în situaţii sau împrejurări speciale. Există 3 forme de testamente
privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală
contagioasă, testamentul maritim.

 Testamentul militarilor – este testamentul întocmit de militari, precum şi


persoanele asimilate lor în faţa comandantului militar al unităţii sau în faţa unui
alt ofiţer superior asistat de doi martori, dar numai dacă se află pe teritoriu străin,
47
în misiune sau prizonier la inamic, ori pe teritoriul ţării, într-o localitate asediată
sau într-un alt loc fără comunicaţie cu exteriorul din cauza războiului. Dacă
militarul e rănit sau bolnav, poate testa în faţa medicului militar şef, asistat de
comandantul militar al spitalului (art. 868–870, C. civ.).

 Testamentul făcut în timp de boală contagioasă – este testamentul alcătuit


în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi martori, de persoanele
bolnave sau sănătoase, care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a
altei boli contagioase (art. 872, C. civ.).

 Testamentul maritim – este testamentul întocmit de persoanele care se află


la bordul unui vas sub pavilion românesc, indiferent că fac parte din echipaj sau
sunt călători, în faţa comandantului navei sau a unui înlocuitor al său asistat de
ofiţerul intendent de bord/de înlocuitorul său şi 2 martori (art. 874, 881, C. civ.).
Această formă de testament nu poate fi folosită în porturi sau dacă vasul se
apropie de un port unde se află un agent diplomatic/consular român. Testamentul
se redactează în două exemplare originale. Dacă vasul ancorează într-un port
străin în care există un agent diplomatic sau consular român, un exemplar se
predă acestuia pentru a fi expediat în ţară. Dacă ancorează într-un port românesc,
ambele exemplare se predau organului portuar pentru a fi expediate biroului
notarial de la domiciliul testatorului.
În legătură cu testamentele privilegiate reţinem că trebuie întocmite în forma
scrisă şi să respecte cerinţa actului separat. Sub sancţiunea nulităţii, acestea
trebuie să fie semnate de către testator; dacă nu poate semna, se face menţiune
despre aceasta şi despre cauza care l-a împiedicat să semneze; trebuie semnate şi
de către agentul instrumentator şi de către cei doi martori ori de cel puţin un
martor, arătându-se cauza pentru care cel de-al doilea martor n-a putut semna.
Testamentele privilegiate trebuie să cuprindă şi data întocmirii, pentru a se putea
dovedi împrejurările excepţionale ce au justificat întocmirea lor. Aceste
testamente îşi produc efectele dacă testatorul a decedat în împrejurările
excepţionale în care au fost redactate. Dacă testatorul supravieţuieşte acestor
evenimente, testamentele sunt valabile o perioadă limitată de timp şi anume:
testamentele militarilor şi cel făcut în timp de boală contagioasă sunt valabile 6
luni de la încetarea împrejurărilor excepţionale; testamentul maritim are o
valabilitate de 3 luni de la încetarea împrejurării ce a justificat întocmirea sa.
În fine, ultima categorie a formelor testamentare înglobează testamentul
privind depunerile de sume de bani la CEC şi testamentul făcut de un cetăţean
român în străinătate.

 Testamentul privind depunerile de sume de bani la CEC – titularii


instrumentelor de economisire pot solicita în scris CEC-SA introducerea de
48
dispoziţii testamentare prin care să indice persoanele cărora să li se elibereze,
după deces, sumele dispuse prin acestea. Depunerile pentru care nu s-a solicitat
introducerea de dispoziţii testamentare se eliberează moştenitorilor legali şi
testamentari.

 Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate – acest testament


este valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute, printre altele, de legea
naţională, legea domiciliului testatorului ori de legea locului întocmirii
testamentului, în vigoare fie la data întocmirii testamentului, fie la data
deschiderii testamentului (art. 68, alin. 3, L. 105/1992).

2. Legatul
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau
mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit
întregul său patrimoniu sau o fracţiune din aceasta ori anumite bunuri
determinate. Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind
obligatorie identificarea acestuia în chiar cuprinsul testamentului. Legatarul
trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în momentul deschiderii
succesiunii. Poate fi legatar şi o persoană nenăscută, dar concepută la data
deschiderii moştenirii. Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către
testator. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului pe
seama unui terţ. Va fi valabil, însă, legatul prin care legatarul e determinat de către
testator şi are sarcina predării bunurilor unor persoane alese de el sau de către un
terţ. Este valabil şi legatul făcut unor persoane determinate, repartizarea între ele a
bunurilor succesorale fiind lăsată pe seama unui terţ. Dacă testatorul stabileşte un
număr restrâns de persoane dintre care un terţ să aleagă la moartea testatorului,
persoana legatarului, acesta din urmă e determinabil şi majoritatea autorilor
consideră că un astfel de legat este valabil. Legatele pot fi clasificate în funcţie de
două criterii:
a) după obiectul dispoziţiei testamentare, distingem între: legate universale,
legate cu titlu universal, legate cu titlu particular;
b) după prezenţa/absenţa modalităţilor, distingem între: legate pure şi simple,
legate cu termen/sub condiţie, legate cu sarcină.

 Legatul universal – este dispoziţia prin care testatorul lasă, după moartea
sa, uneia sau mai multor persoane universalitatea bunurilor sale (art. 888, C. Civ.).
Rezultă că legatarul universal are vocaţie succesorală la întreaga moştenire,
asemeni unui moştenitor legal. Dreptul său este unul eventual; el are posibilitatea
de a culege întreaga moştenire, iar dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari
universali şi aceştia pot şi vor să vină la moştenire, moştenirea se va împărţi între
ei în mod egal. Legatul e universal şi atunci când legatarul universal vine în
49
concurs cu moştenitorii legali rezervatari. Legatul rămâne universal şi atunci când
emolumentul moştenirii (profitul, conţinutul concret al moştenirii) e micşorat prin
existenţa unor legate cu titlu universal sau cu titlu particular ori de datorii/sarcini
ale moştenirii, atunci când titularii lor vor şi pot să beneficieze de drepturile lor.
Dacă moştenirea e absorbită de celelalte legate, datorii sau sarcini, suntem în
prezenţa unui legat universal fără emolument. În acest caz, legatarul universal
devine un simplu executor testamentar. Legatarul universal poate fi desemnat prin
această denumire sau prin altele, precum: legatarul tuturor bunurilor mobile şi
imobile; legatarul cotităţii disponibile; legatarul nudei proprietăţi a întregii
moşteniri; legatarul prisosului sau rămăşiţei (ceea ce rămâne după executarea
legatelor cu titlu universal şi cu titlu particular).

 Legatul cu titlu universal – este dispoziţia ce conferă beneficiarului vocaţie


succesorală la o fracţiune din moştenire, exprimată matematic sau prin indicarea
unei mase de bunuri succesorale (ex. totalitatea bunurilor mobile, totalitatea
bunurilor imobile; o fracţiune din bunurile imobile etc. art. 894, C. civ.). Dacă au
fost instituiţi mai mulţi legatari cu titlu universal asupra aceleaşi fracţiuni din
patrimoniu, iar unii dintre aceştia nu vor/nu pot să vină la moştenire, aceasta va
profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Legatarul cu titlu universal profită de
renunţarea/înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a
moştenitorilor rezervatari dacă venirea acestora la moştenire ar fi micşorat
fracţiunea ce se cuvenea legatarului cu titlu universal. Legatul universal şi cel cu
titlu universal au aceeaşi natură juridică. Diferenţa dintre ele e doar cantitativă.
Legatarul cu titlu universal poate fi determinat prin aceleaşi modalităţi ca şi
legatarul universal; atât cel universal cât şi cel cu titlu universal sunt succesorii în
drepturi şi obligaţii ai testatorului, ceea ce înseamnă că sunt obligaţi şi la
suportarea cotei-părţi de datorii şi sarcini corespunzătoare fracţiunii din
patrimoniu ce au moştenit-o.

 Legatul cu titlu particular - este dispoziţia testamentară ce conferă vocaţie


succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate/determinabile, privite izolat
(art. 894, alin. 2, C. civ.). Nu interesează numărul sau valoarea acestor bunuri.
Legatul cu titlu particular nu trebuie confundat cu cel cu titlu universal. Aceasta
deoarece drepturile legatarului cu titlu particular sunt limitate definitiv asupra
bunurilor menţionate în testament. Dacă alţi legatari/moştenitori legali nu pot/nu
vor să vină la moştenire, aceasta nu-i profită legatarului cu titlu particular.
Sunt considerate ca legate cu titlu particular:
- legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (ex.
apartamentul, maşina);
- legatul unor bunuri de gen determinate/determinabile (ex. o sumă de bani);
- legatul unor bunuri incorporale (ex. a unei creanţe);
50
- legatul prin care testatorul îl iartă de datorie pe legatar (datoria se va
stinge la data deschiderii moştenirii);
- legatul unui fapt posibil şi licit pe care moştenitorul universal sau cu titlu
universal ori moştenitorul legal e obligat să-l facă sau să nu-l facă în
favoarea legatarului;
- legatul drepturilor succesorale moştenite de testator; legatul nudei
proprietăţi a unor bunuri determinate.
Alte tipuri de legate cu titlu particular sunt:
- legatul uzufructului;
- legatul unui bun individual determinat care este al altuia;
- legatul unui bun individual determinat care se află în indiviziune.
În funcţie de calificarea legatelor în funcţie de modalităţi operăm următoarele
distincţii:

 Legatul pur şi simplu – este acel legat neafectat de modalităţi care îşi
produce efectele la data morţii testatorului. Din acest moment, legatarul
dobândeşte şi exercită drepturile sale, putând cere executarea legatului. Legatarul
devine titularul dreptului real sau de creanţă care intră în patrimoniul său din
momentul deschiderii moştenirii, indiferent dacă acesta şi-a exercitat sau nu
dreptul de opţiune succesorală sau dacă a fost pus în posesie.

 Legatul cu termen – este acel legat prin care testatorul prevede că


executarea sau stingerea lui depinde de un eveniment viitor şi sigur ca realizare.
Deci, efectele legatului cu termen diferă după natura termenului. Dacă termenul
este suspensiv, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
succesiunii, ca în cazul legatului pur şi simplu, însă executarea legatului se amână
până la împlinirea termenului (ex.: până la împlinirea vârstei de 18 ani). Legatarul
poate cere predarea bunului lăsat legat numai după împlinirea termenului. Dacă
termenul este extinctiv, drepturile legatarului se nasc la deschiderea succesiunii,
însă la împlinirea termenului se sting pentru viitor.

 Legatul sub condiţie – este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de
un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Spre deosebire de termen, care nu
afectează dreptul, ci doar executarea lui, de condiţie depinde însăşi existenţa
legatului. În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă
sau rezolutorie. Când condiţia e suspensivă, dreptul legatarului nu se naşte la data
deschiderii succesiunii, ci în momentul realizării condiţiei, care produce efecte
retroactive de la data deschiderii succesiunii. În plus, legatarul trebuie să existe în
momentul realizării condiţiei, în caz contrar legatul devine caduc chiar dacă post
mortem condiţia se realizează. Când condiţia e rezolutorie, dreptul legatarului se
51
naşte în momentul deschiderii succesiunii, dar la data realizării condiţiei, legatul
se desfiinţează cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Dacă nu se
realizează condiţia ori e sigur că nu se poate realiza, drepturile legatarului se
consolidează definitiv.

 Legatul cu sarcină – este acel legat prin care testatorul impune legatarului o
obligaţie de a da, a face sau a nu face, obligaţie pe care, după acceptarea legatului,
este ţinut să o execute. Sarcina nu afectează dobândirea dreptului legatarului de la
data deschiderii succesiunii, însă neexecutarea sarcinii poate conduce la revocarea
judecătorească a legatului ori persoanele interesate vor putea cere instanţei să-l
oblige pe legatar la executarea sarcinii. Sarcina poate fi stipulată în favoarea unui
terţ, a legatarului sau a testatorului. E valabilă sarcina stipulată în favoarea unei
persoane viitoare (neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia să existe şi să fie
determinabilă la data executării sarcinii. Dacă sarcina e stipulată în favoarea
testatorului, ea poate fi executată numai după moartea acestuia. Dacă sarcina e
stipulată în favoarea legatarului însuşi, legatul e pur gratuit, dar revocabil în
ipoteza neexecutării sarcinii.

3. Ineficacitatea legatelor
Ineficacitatea legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia
testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate e lipsită de
efecte juridice din cauze prevăzute de lege. Trebuie să avem în vedere
următoarele cauze de ineficacitate: nulitatea legatelor, revocarea legatelor,
caducitatea legatelor.
 Nulitatea legatelor – nulitatea absolută/relativă a legatului intervine pentru
nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute pentru legate. Cauzele
de nulitate pot fi cele comune tuturor actelor juridice (ex.: lipsa capacităţii de a
dispune a testatorului) sau specifice legatelor: minorul de 16 ani a lăsat legate de
o valoare ce depăşeşte jumătate din averea sa; testamentul nu a fost întocmit într-
una din formele prevăzute de lege; testatorul a testat un bun individual determinat
crezând că este el său etc. Cauzele de nulitate se apreciază în raport cu data
întocmirii actului ele putând fi anterioare sau concomitente redactării
testamentului. Prin derogare de la dreptul comun, legatul nul sau anulabil poate
produce efecte dacă nulitatea e acoperită prin confirmare, ratificare sau executare
voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză de către cei care ar beneficia de
ineficacitatea legatului în caz de nulitate. Termenul de prescripţie a acţiunii în
anulare este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care cel interesat a cunoscut
cauza anulării, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii moştenirii.

 Revocarea legatelor – legatul valabil poate deveni ineficace prin revocare


voluntară, expresă sau tacită, ce depinde de voinţa unilaterală a testatorului, sau
52
prin revocare judecătorească, pronunţată de instanţă pentru faptele culpabile
prevăzute de lege şi săvârşite de legatar.
• În ceea ce priveşte revocarea voluntară, subliniem că testatorul poate
revoca oricând legatul până în ultima clipă a vieţii sale. Conform art. 802,
C. civ., testatorul nu poate renunţa la dreptul de revocare, o astfel de clauză
fiind lovită de nulitate absolută. Revocarea voluntară poate fi: expresă sau
tacită. Revocarea voluntară expresă sau directă se realizează prin
încheierea unui testament posterior, care revocă integral sau parţial pe cel
anterior, întocmit într-una din formele prevăzute de lege sau printr-un
înscris autentic revocator, redactat special în acest scop. Revocarea
voluntară tacită intervine atunci când indirect, dar neîndoielnic rezultă
revocarea unui testament anterior; această revocare derivă din anumite acte
sau fapte săvârşite de testator sau cunoscute de el. în continuare urmează
să analizăm următoarele cazuri de revocare tacită: întocmirea unui nou
testament, înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează
obiectul legatului, distrugerea voluntară a testamentului.
Pentru ca întocmirea unui nou testament să constituie revocare tacită, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) testamentul nou să fie întocmit cu respectarea formei solemne cerută de
lege, de către testator care trebuie să aibă capacitatea de a testa şi
consimţământul neviciat; prin urmare, un testament nul nu constituie
revocare tacită a celui anterior;
b) testamentul nou să nu conţină o clauză prin care îl revocă pe cel anterior (în
aceste condiţii, am fi în prezenţa unei revocări exprese);
c) testamentul anterior să conţină dispoziţii incompatibile sau contrare cu cele
ale noului testament; această condiţie se cere deoarece este posibil ca
testatorul să lase mai multe testamente succesive ale căror dispoziţii să nu
se contrazică şi să poată fi executate cumulativ. Incompatibilitatea
dispoziţiilor poate fi materială sau juridică şi se poate stabili în baza unor
elemente obiective. Contrarietatea dispoziţiilor testamentare presupune o
imposibilitate intenţională, care ţine de intenţia testatorului şi care necesită
cercetarea unor elemente subiective. Testamentul nou îl revocă pe cel
anterior în condiţiile arătate, chiar dacă dispoziţiile noului testament ar fi
ineficace (art. 992, C. civ.). Există şi testamente succesive care nu sunt nici
incompatibile, nici contrarii; spre exemplu, legatul universal dintr-un
testament anterior nu se consideră revocat prin instituirea ulterioară a unor
legate cu titlu particular sau cu titlu universal, ci doar se micşorează
emolumentul legatarului universal. De asemenea, nici legatul cu titlu
particular sau cu titlu universal nu se consideră revocat prin instituirea unui
legat universal ulterior. Totuşi, dacă nu rezultă intenţia testatorului ca

53
legatele să se execute cumulativ, testamentul ulterior îl revocă pe cel
anterior.
Dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană e desemnată iniţial ca legatar
universal, iar posterior legatar cu titlu universal, situaţia echivalează cu o revocare
tacită, prin urmare persoana nu poate păstra decât calitatea de legatar universal.
Un alt caz de revocare tacită îl reprezintă înstrăinarea sau distrugerea
voluntară a bunului care formează obiectul legatului. Conform art. 923, C. civ.,
orice înstrăinare, sub orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ceea ce s-a
înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea e nulă sau dacă obiectul lăsat legat reintră în
patrimoniul testatorului. Acest caz de revocare tacită poate opera numai în
privinţa legatelor cu titlu particular; în privinţa celorlalte legate, cazul determină
doar o micşorare a emolumentului. De asemenea, acest caz de revocare intervine
numai în cazul legatelor ce au ca obiect bunuri individual determinate sau de
gen, dar individualizate. Înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate nu atrage
revocarea, legatarul fiind un creditor al moştenirii dacă, la data deschiderii
succesiunii bunul de gen respectiv nu se află în masa succesorală. Bunurile
înstrăinate pot fi corporale/incorporale; poate fi vorba şi despre un drept
succesoral dobândit de testator, pe care l-a lăsat ca legat, iar ulterior l-a înstrăinat.
Pentru a constitui revocare tacită, înstrăinarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie voluntară; dacă este involuntară (ex. vânzare silită, expropriere) nu
operează revocarea, deci, dacă bunul reintră în patrimoniul testatorului,
legatul se execută;
b) vânzarea trebuie să fie reală şi efectivă. Menţionăm că antecontractul de
vânzare-cumpărare echivalează cu revocarea, deşi nu este translativ de
proprietate, deoarece interesează voinţa testatorului de a revoca iar nu
transferul proprietăţii. Înstrăinarea are ca efect revocarea totală sau
parţială a legatului în funcţie de câtimea din bun care a fost înstrăinată.
Revocarea operează chiar şi atunci când înstrăinarea este nulă. Face
excepţie ipoteza anulării înstrăinării pentru incapacitatea sau vicierea
consimţământului testatorului: dacă voinţa manifestată expres (de
înstrăinare) nu este valabilă, nici cea manifestă indirect (de revocare) nu
poate fi valabilă.
Distrugerea voluntară a bunului individual determinat care formează obiectul
legatului cu titlu particular se asimilează cu înstrăinarea, deoarece ambele
reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziţie asupra bunului.
Distrugerea involuntară a bunului de către testator sau de către o altă persoană
fără voia testatorului ori pieirea fortuită a bunului în timpul vieţii testatorului
conduce la caducitatea legatului.
În fine, distrugerea voluntară a testamentului echivalează cu revocarea tacită
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
54
a) testamentul este olograf sau mistic;
b) distrugerea este voluntară (realizată de către testator sau o altă persoană, cu
ştirea testatorului ori dacă testamentul este distrus fortuit, iar testatorul, deşi
cunoştea faptul, nu a întocmit altul nou);
c) distrugerea trebuie să fie efectivă; d) testatorul a avut capacitatea necesară
pentru revocare şi voinţa lui nu a fost viciată. Revocarea tacită prin
distrugerea testamentului poate fi totală sau parţială (ex. de revocare
parţială: distrugerea unei pagini din testament, ce conţinea un legat). Dacă
radiază un legat, testatorul trebuie să semneze şi să dateze, ca în cazul
oricărui testament olograf. Revocarea prin radiere poate interveni şi în
cazul testamentului autentic şi deoarece nu este obligatorie regula simetriei
de formă.
Întrucât revocarea este un act unilateral, ea poate fi retractată. În principiu,
deoarece retractarea reprezintă tot o revocare, retractarea revocării poate fi făcută
în aceleaşi condiţii ca şi revocarea, cu precizarea că în cazul revocării tacite prin
înstrăinarea sau distrugerea obiectului legatului ori prin distrugerea testamentului
nu poate exista retractare. Dacă testatorul va voi să revină asupra revocării care a
operat în modurile amintite anterior, va trebui să întocmească un nou testament.
Efectele retractării revocării voluntare diferă de la caz la caz, în funcţie de
împrejurările cauzei şi de voinţa testatorului (ex.: dacă legatul din testamentul
iniţial a fost revocat expres printr-un testament ulterior, revocarea testamentului
ulterior nu va atrage redobândirea eficacităţii legatului iniţial decât atunci când
aceasta reiese din voinţa testatorului).
• În ceea ce priveşte revocarea judecătorească, aceasta intervine în cazurile
în care legatarul a săvârşit în mod culpabil o faptă ce este prevăzută de lege
drept cauză de revocare, înainte sau după deschiderea succesiunii.
Revocarea judecătorească va putea fi cerută de persoanele interesate numai
după deschiderea moştenirii. Cauzele legale de revocare a legatelor sunt
aceleaşi cu cele de revocare a donaţiilor cu următoarele precizări:
- Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – în acest caz, sarcina de care
este afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant s-o execute. În caz de
neexecutare, persoanele interesate (terţul beneficiar, creditorul acestuia,
executorul testamentar) pot cere executarea silită. Revocarea legatului
poate fi cerută de către persoanele care, în cazul admiterii unei astfel de
acţiuni ar beneficia de efectele revocării (moştenirii legali, legatarul
universal sau cu titlu universal sau particular, creditorii acestora prin
intermediul acţiunii oblice). Terţul beneficiar nu poate cere revocarea
pentru că aceasta nu-i procură nici un beneficiu. Termenul de prescripţie
a acţiunii în revocare e de 3 ani şi începe să curgă de la data stabilită
pentru executarea sarcinii; dacă o astfel de dată nu a fost stabilită,

55
prescripţia curge de la data deschiderii succesiunii ori de la cea de la
care reclamantul a cunoscut sau a trebuit să cunoască neexecutarea. În
principiu, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate interveni numai
atunci când neexecutarea se datorează culpei legatarului. Dacă
neîndeplinirea sarcinii se datorează cazului fortuit sau forţei majore,
revocarea va opera numai dacă din intenţia testatorului reiese că sarcina
are semnificaţia unei condiţii rezolutorii.
- Revocarea pentru ingratitudine – această situaţie poate interveni dacă
legatarul, în timpul vieţii testatorului, a atentat la viaţa lui sau a săvârşit
delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia (art. 930 coroborat
cu art. 831, pct. 1 şi 2, C. civ.) ori dacă, după moartea testatorului, a
săvârşit o injurie gravă la adresa memoriei lui (art. 931, C. civ.). Refuzul
de alimente nu justifică revocarea legatului pentru ingratitudine. Dacă
faptele au fost săvârşite în timpul vieţii testatorului, numai acesta poate
revoca legatul, oricând, fără a avea nevoie de vreo acţiune în justiţie.
Însă, dacă în cunoştinţă de cauză, testatorul nu revocă legatul într-un an
de la săvârşirea faptei, se prezumă că legatarul a fost iertat, deci,
persoanele interesate nu vor putea cere revocarea judecătorească după
deschiderea succesiunii. Persoanele interesate pot solicita revocarea
dacă testatorul moare înlăuntrul termenului de 1 an şi nu l-a iertat pe
legatar, dar numai în limita timpului rămas.
Revocarea pentru injurii grave la adresa memoriei testatorului poate fi cerută
într-un an de la săvârşirea faptei; titularii dreptului la acţiune sunt persoanele
interesate care, în ipoteza admiterii acţiunii, ar profita de efectele revocării.
Subliniem că dobândirea de drepturi reale din succesiune este opozabilă
terţilor nefiind condiţionată de înscrierea în cartea funciară (art. 28, alin. 1, L.
7/1996), dar pentru opozabilitate faţă de terţi e necesară înscrierea cererii de
revocare pentru ingratitudine în cartea funciară; în acest fel, actele încheiate de
legatarul ingrat cu terţii, după înscrierea cererii, nu îi sunt opozabile titularului
acţiunii în revocare.
- Revocarea pentru survenienţă de copil nu intervine în cazul legatelor –
dacă ulterior încheierii testamentului i se naşte un copil testatorului iar
acesta nu revocă legatul, el se va executa la data deschiderii succesiunii
în limitele cotităţii disponibile. Dacă testatorul nu a cunoscut sarcina
femeii, iar copilul, s-a născut după moartea lui, ori dacă, cunoscând
sarcina, nu a putut revoca legatul, acesta ar putea fi desfiinţat
considerându-se că legatul a fost întocmit sub condiţia rezolutorie
negativă tacită de a nu avea copii sau ar putea fi considerat caduc pentru
dispariţia cauzei determinante a liberalităţii.

56
 Caducitatea legatelor – poate fi definită ca o imposibilitate de executare a
legatului, valabil instituit şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii
testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea
succesiunii. Caducitatea se deosebeşte de nulitate prin faptul că intervine pentru
cauze ulterioare încheierii testamentului; de asemenea, se deosebeşte de revocarea
voluntară prin faptul că intervine independent de voinţa testatorului şi chiar
împotriva acestei voinţe. Se deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin aceea
că nu implică culpa legatarului. Cauzele de caducitate sunt următoarele:
- Predecesul legatarului – dacă, la deschiderea succesiunii, legatarul este
precedat, legatul devine caduc pentru că a fost încheiat în considerarea
persoanei legatarului (art. 924, C. civ.). Prin urmare, moştenitorii
legatarului nu dobândesc nici un drept asupra legatului. Aceeaşi soluţie
se aplică şi în cazul în care legatul a fost instruit în favoarea unei
persoane care este comorient/codecedat cu testatorul. Legatul devine
caduc şi în cazul în care legatarul a decedat după testator, dar legatul era
afectat de o condiţie suspensivă, iar legatarul decedează înainte de
împlinirea acesteia, indiferent dacă, ulterior morţii legatarului, condiţia
se realizează. Dacă legatul e afectat de o condiţie rezolutorie, de un
termen ori de o sarcină, este suficient ca legatarul să fie în viaţă la data
deschiderii succesiunii. Pentru a preîntâmpina caducitatea legatului,
testatorul poate stipula că, dacă la data deschiderii moştenirii, legatarul
desemnat în primul rând nu va fi în viaţă, atunci legatul să revină altei
persoane (substituţie vulgară, expres permisă de lege – art. 804, C. civ.)
- Incapacitatea legatarului de a primi legatul – dacă la data deschiderii
succesiunii legatarul este incapabil de a primi legatul, acesta devine
caduc (art. 928, C. civ.).
- Neacceptarea legatului de către legatar – legatarii au un drept de
opţiune succesorală ca şi moştenitorii legali. Acesta se transmite şi
asupra propriilor moştenitori dacă legatarul moare după data deschiderii
moştenirii, dar înainte de exercitarea dreptului de opţiune (art. 928, C.
civ.).
- Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului – atrage
caducitatea legatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: legatul
să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe,
individual determinate; pieirea bunului să fie totală (dacă bunul piere
parţial, legatul nu devine caduc, ci doar se micşorează emolumentul);
pieirea bunului să aibă loc în timpul vieţii testatorului, între data
încheierii testamentului şi cea a deschiderii succesiunii (dacă bunul era
pierit în momentul încheierii testamentului, legatul e nul pentru lipsă de
obiect, iar nu caduc. Dacă pieirea are loc după deschiderea succesiunii,
legatul nu devine caduc, riscul pieirii fortuite fiind suportat de către
57
legatar); cauza pieirii bunului să fie independentă de voinţa testatorului,
deoarece dacă testatorul distruge el însuşi legatul suntem în prezenţa
unui caz de revocare tacită voluntară (art. 927, C. civ.).
- Acestor cauze prevăzute de codul civil, literatura de specialitate le-a mai
adăugat câteva: neîndeplinirea condiţiei suspensive, situaţia în care se
încalcă rezerva succesorală, situaţia în care ar exista dispoziţii
imperative sau prohibitive ale legii care ar împiedica predarea
legatului.

4. Dreptul de acrescământ
Problema dreptului de acrescământ apare ori de câte ori ne confruntăm cu un
caz de ineficacitate a legatului. Regula e că ineficacitatea legatului profită acelor
moştenitori legali/testamentari ale căror drepturi succesorale ar fi fost
micşorate/înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute
legatul. Astfel, ineficacitatea legatului universal profită moştenitorilor legali
rezervatari, care vor culege întreaga moştenire, ori moştenitorilor nerezervatari
care numai datorită ineficacităţii legatului pot veni la moştenire. Dacă au fost
instituiţi mai mulţi legatari universali, ineficacitatea unui legat profită celorlalţi
legatari universali. Ineficacitatea legatului cu titlu universal instituit în favoarea
unei singure persoane, profită moştenitorilor legali/legatarului universal. Dacă
pentru aceeaşi fracţiune din patrimoniu au fost desemnaţi doi sau mai mulţi
legatari, ineficacitatea legatului unuia va profita celorlalţi legatari cu titlu
universal. Ineficacitatea legatului cu titlu particular profită moştenitorilor
legali/legatarilor universali sau cu titlu universal care ar fi avut obligaţia să
execute acel legat. În mod excepţional, ineficacitatea unui legat cu titlu particular
poate profita legatarului cu titlu particular care ar fi avut obligaţia să execute ca
sarcină acel legat sau al cărui beneficiu succesoral ar fi fost redus prin existenţa
legatului cu titlu particular ineficace. De la principiul prezentat există două
excepţii:
- Substituţia vulgară – este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
desemnează în subsidiar un alt legatar care urmează să beneficieze prin
substituţie de legat, în cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să
beneficieze de legat (art. 804, C. civ). Suntem, deci, în prezenţa a două legate
alternative: cel de-al doilea produce efecte sub condiţia suspensivă a
ineficacităţii celui dintâi şi înlătură dreptul altor persoane de a beneficia de
această ineficacitate.
- Legatul conjunctiv – este acea dispoziţie testamentară prin care acelaşi bun
este lăsat în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu particular,
fiecare având vocaţie la totalitatea bunului legat. Ei vin împreună la
moştenire şi primesc părţi egale din bun. Dacă unul din colegatari nu vrea/nu
poate să primească legatul, aceasta profită celorlalţi colegatari. Operează aşa-
58
numitul drept de acrescământ în condiţiile în care sunt întrunite următoarele
condiţii:
a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular;
b) legatul făcut în favoarea legatarilor să aibă acelaşi obiect;
c) fiecare legatar să aibă vocaţie la întregul obiect testat;
d) legatul să devină ineficace pentru unul/mai mulţi colegatari;
e) testatorul să nu fi înlăturat dreptul de acrescământ.
Dacă legatul conjunctiv e ineficace pentru toţi, va profita moştenitorilor
potrivit regulii generale.
Dreptul de acrescământ operează în mod obligatoriu, de drept. După
acceptarea legatului, bunul intră în patrimoniul legatarului ca urmare a
ineficacităţii legatului în privinţa unor colegatari. Când colegatarului faţă de care
legatul e ineficace îi reveneau sarcini, legatarul ce beneficiază de acrescământ
este obligat să suporte şi acele sarcini. De la această ultimă regulă există o
excepţie atunci când sarcina a fost instituită în considerarea persoanei
colegatarului iniţial.

5. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară)


 Exheredarea – orice persoană fiind liberă să dispună de bunurile sale cum
doreşte, inclusiv pentru momentul morţii sale, de cujus poate dezmoşteni pe
succesorii săi legali, total (pe moştenitorii legali nerezervatari) şi parţial (pe cei
care au dreptul la rezervă). Prin urmare, exheredarea este acea dispoziţie prin care
testatorul înlătură de la succesiune pe unul sau pe mai mulţi moştenitori legali.
Prin exheredare, moştenitorul legal, fie el şi nerezervatar, pierde numai
emolumentul moştenirii, calitatea sa de moştenitor păstrându-se. În această
calitate, exheredatul poate cere anularea/constatarea nulităţii dispoziţiilor
testamentare, revocarea judecătorească a legatelor, constatarea caducităţii
acestora, iar exheredaţii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive.
Exheredarea poate fi:
- directă (expresă), intervenind atunci când de cujus dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a succesorilor săi legali. Ea poate fi: totală, când
îi vizează pe toţi moştenitorii legali ai lui de cujus sau parţială, când de
cujus îi înlătură de la succesiune numai pe unul sau mai mulţi moştenitori
legali. În acest caz, dacă de cujus nu a instituit legatari, succesiunea va fi
culeasă de comoştenitorii celui dezmoştenit sau de moştenitorii subsecvenţi
conform regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.
- indirectă, intervenind atunci când de cujus, fără a menţiona expres
înlăturarea moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari ce
culeg întreaga moştenire sau, dacă există rezervatari, numai cotitatea
disponibilă. Dacă legatul e ineficace, dar din cuprinsul testamentului

59
rezultă voinţa neîndoielnică a lui de cujus de a înlătura de la moştenire pe
succesorii legali, exheredarea rămâne valabilă; în caz contrar, ineficacitatea
legatului determină culegerea moştenirii de către succesorii legali.
- cu titlu de sancţiune, intervenind atunci testatorul dispune prin testament că
moştenitorii vor pierde dreptul lor la moştenire dacă atacă testamentul cu
acţiune în justiţie. Acest fel de exheredare se referă, în principiu, la
moştenitorii legali dar îi poate privi şi pe legatarii universali/cu titlu
universal care ar ataca un legat cu titlu particular. Exheredarea sancţiune nu
poate aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari şi nu îi poate
împiedica pe succesori să ceară constatarea nulităţii dispoziţiilor
testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.

 Execuţiunea testamentară - este o dispoziţie cuprinsă în testament, prin


care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le
împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor
testamentare (art. 910, C. civ.). Procedând astfel, testatorul îi degrevează pe
moştenitori de această sarcină sau asigură îndeplinirea dispoziţiilor sale atunci
când apreciază că cei însărcinaţi cu aceasta nu ar vrea sau nu ar putea să-şi
execute obligaţia. Notarul public competent să dezbată moştenirea va elibera
persoanei desemnate de către testator un certificat constatator al acestei calităţi
(art. 83, L. 36/1995). În ceea ce priveşte natura juridică a execuţiunii
testamentare majoritatea autorilor consideră că e vorba de un mandat special, ce
prezintă asemănări şi deosebiri cu mandatul de drept comun. Evidenţiem
următoarele asemănări: acceptarea execuţiunii testamentare e facultativă; în
principiu, execuţiunea testamentară e cu titlu gratuit (executorul testamentar poate
însă cere remuneraţie dacă testatorul a prevăzut o astfel de remuneraţie sau dacă
executorul e un profesionist); executorul testamentar are, în principiu, aceleaşi
obligaţii ca şi mandatarul obişnuit; executorul testamentar e instituit intuitu
personae (în caz de deces al executorului, moştenitorii acestuia nu au obligaţia de
a continua luarea unor măsuri în interesul şi până la înştiinţarea succesorilor
testatorului). Menţionăm următoarele deosebiri: execuţiunea testamentară poate fi
instituită numai prin testament (act solemn), în timp ce mandatul e consensual;
mandatul obişnuit încetează de drept la moartea mandantului, iar atunci când s-a
prevăzut continuarea mandatului post mortem, succesorii mandantului îl pot
revoca oricând; execuţiunea testamentară începe la moartea mandantului; în cazul
mandatului de drept comun, limitele împuternicirii se determină de părţi, limitele
atribuţiilor executorului testamentar şi durata maximă a unor atribuţii sunt
stabilite imperativ de lege; mandatarul obişnuit poate renunţa la mandat dacă
această renunţare nu e păgubitoare pentru mandant - dacă îşi acceptă misiunea,
executorul testamentar nu poate renunţa la ea decât dacă face dovada că aceasta i-
ar pricinui o pagubă importantă.
60
Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme imperative.
Dacă nu a fost numit un executor testamentar şi dispoziţiile testamentare sunt
executate de succesorul universal, acesta nu e ţinut să respecte limitele impuse de
lege executorilor testamentari. Atribuţiile executorilor testamentari sunt mai
restrânse sau mai extinse după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina.
• Atribuţiile executorului testamentar fără sezină sunt:
- supraveghează şi controlează modul cum se execută dispoziţiile
cuprinse în testament, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii;
- trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor
succesorale;
- dacă există moştenitori minori interzişi sau absenţi, este obligat să ceară
punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor succesorale
pentru care există pericolul de înstrăinare/pierdere/înlocuire/distrugere;
- dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor, executorul
va cere vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru apărarea
validităţii testamentului (art. 916, C. civ.).
• Atribuţiile executorului testamentar cu sezină sunt:
- poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate
sau de gen, care formează obiectul unor legate cu titlu particular;
- poate urmări pe debitorii moştenirii şi poate încasa creanţele moştenirii;
- poate cere vinderea bunurilor succesorale şi încasa preţul pentru
asigurarea sumelor de bani necesare pentru plata legatelor.
Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii succesiunii.
Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau de la data când
execuţiunea testamentară a devenit posibilă. Dacă dispoziţiile testamentare
referitoare la bunurile mobile au fost executate, sezina încetează. Menţionăm că
sezina executorului testamentar se deosebeşte de sezina conferită de lege
ascendenţilor şi descendenţilor defunctului. Deşi C. civ. o numeşte posesiune,
sezina executorului e o simplă detenţiune precară, mobilele fiind deţinute în
numele moştenitorilor ce sunt proprietarii lor şi adevăraţii posesori. Executorul
testamentar e un simplu custode.
Execuţiunea testamentară încetează în următoarele cazuri:
a) când dispoziţiile testamentare au fost integral executate;
b) când executorul testamentar a decedat;
c) când executorul renunţă datorită unor motive mai presus de voinţa sa (ex.:
boală gravă) sau dovedeşte că dacă ar continua execuţiunea, ar suferi el
însuşi o pagubă însemnată;
d) când execuţiunea testamentară a fost revocată de către instanţă la cererea
succesorilor, pentru motive temeinice (ex.: reaua-credinţă a executorului
testamentar);
61
e) când executorul testamentar este pus sub interdicţie. În momentul în care
încetează execuţiunea, executorul testamentar este obligat faţă de succesorii
universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ceea ce a
primit în temeiul sezinei. El are dreptul de a cere înapoierea cheltuielilor
făcute în îndeplinirea misiunii şi de a fi dezdăunat, conform dreptului
comun, pentru prejudiciile suferite cu ocazia îndeplinirii sarcinii sale.
Executorul testamentar răspunde prin plata de daune-interese de orice culpă
comisă în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Dacă au fost
instituiţi mai mulţi executori, răspunderea lor este solidară dacă sunt
sezinari şi dacă funcţiile lor nu au fost divizate de către testator sau dacă,
fiind divizate, nu a fost respectată diviziunea funcţiilor. În celelalte cazuri,
răspunderea lor e conjunctă.

CAPITOLUL VII

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN


ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

Legea consacră principiul libertăţii testamentare, dar impune şi anumite limite:

62
a) dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se poate
exercita numai prin intermediul legatelor, care sunt prin esenţa lor revocabile, nu
şi prin intermediul contractelor. Legea interzice pactele asupra bunurilor dintr-o
succesiune nedeschisă.
b) testatorul nu poate stabili soarta bunurilor în cazul morţii propriilor săi
moştenitori; legea interzice substituţiile fideicomisare.
c) liberalităţile făcute de către testator sunt reductibile în limita cotităţii
disponibile, dacă testatorul are moştenitori rezervatari.

1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare


Prin pact asupra unei moşteniri viitoare se înţelege orice contract sau act
unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii
lui sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi la moştenire (art.
965 alin. 2, art. 702 C. civ.).
Asemenea pacte sunt interzise indiferent dacă privesc moştenirea unei terţe
persoane sau cea a unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă
renunţarea/înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Condiţii pentru ca un pact să fie considerat asupra unei moşteniri viitoare,
nedeschise:
• pactul trebuie să privească o moştenire, adică să aibă ca obiect patrimoniul
succesoral în totalitate sau o cotă-parte din acesta ori bunuri determinate din
moştenire;
• moştenirea să nu fie deschisă; data deschiderii succesiunii în raport de care
se analizează anterioritatea pactului se stabileşte în funcţie de data morţii
specificată în certificatul de deces sau în hotărârea declarativă de moarte. Pactul
încheiat după data morţii stabilită prin hotărâre e valabil chiar dacă ulterior
încheierii pactului data a fost rectificată sau hotărârea declarativă de moarte s-a
anulat.
• pactul să nu fie permis expres de lege;
Sunt permise de lege:
• convenţiile prin care asociaţii stipulează că societatea civilă va continua cu
moştenitorii asociatului decedat sau între asociaţii rămaşi în viaţă;
• împărţeala de ascendent făcută prin donaţie dacă s-au respectat condiţiile de
fond şi formă prevăzute de lege (art. 794-799 C. civ.);
• convenţiile prin care un moştenitor rezervatar sau care beneficiază de
raportul donaţiilor îşi dă consimţământul la înstrăinarea făcută de cel care va lăsa
moştenirea unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu
rezerva uzufructului, consimţământ ce constituie o renunţare anticipată la acţiunea
în reducţiune sau la cererea de raport, dacă înstrăinarea ar fi, în realitate, o donaţie
(art. 845 C. civ.)

63
Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este nulitatea
absolută, ce nu poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii, prin confirmare.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare


Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate
(testament/donaţie) prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul liberalităţii
(legatar/donatar), numit instituit sau grevat/fiduciar, să conserve bunurile primite
şi să le transmită, în tot/în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită
substituit/fideicomisar, desemnată tot de către dispunător (art. 803 C. civ.)
Pentru ca liberalitatea să constituie o substituţie fideicomisară, trebuie să fie
îndeplinite 3 condiţii:
• să existe două sau mai multe liberalităţi având acelaşi obiect în favoarea a
două sau mai multe persoane desemnate de dispunător, liberalităţi care urmează să
fie executate succesiv;
• bunul care formează obiectul liberalităţilor să fie indisponibilizat prin voinţa
dispunătorului; legea interzice ca un bun să fie declarat inalienabil prin voinţa
omului. Clauza de inalienabilitate e valabilă doar dacă se justifică temporar
printr-un interes serios şi legitim.
• dispunătorul să stabilească ordinea succesorală pentru cazul morţii
gratificatului.
Substituţia fideicomisară e sancţionată cu nulitatea absolută şi totală a
ambelor liberalităţi. Nulitatea nu va putea fi acoperită prin confirmarea/
ratificarea/executarea voluntară a legatului de către moştenitorii dispunătorului,
Este însă posibil ca una dintre liberalităţile instituie să fie valabilă dacă
cealaltă a devenit ineficace datorită unor cauze intervenite până la deschiderea
succesiunii.
În trei cazuri sancţiunea nulităţii absolute e controversată:
a) cazul fideicomisului fără obligaţie, adică situaţia în care dispunătorul îi
adresează gratificatului rugămintea ca, în cazul în care bunurile care au făcut
obiectul liberalităţii vor mai exista în patrimoniul său, să le transmită la moartea
sa unei anume persoane, desemnată de dispunător. Majoritatea autorilor consideră
o asemenea liberalitate valabilă.
b) cazul legatului rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi impune
gratificatului obligaţia ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către
dispunător, ceea ce va mai exista în patrimoniul gratificatului din obiectul
liberalităţii. Majoritatea autorilor îl consideră nul. Dacă obligaţia de a lăsa ca legat
rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii, va fi nulă şi liberalitatea făcută
instituitului.
c) cazul dublului legat condiţional, adică situaţia în care dispunătorul instituie
două legate cu acelaşi obiect în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie
– rezolutorie pentru instituit şi suspensivă pentru substituit. Exemplu: se lasă legat
64
o casă lui X sub condiţia rezolutorie a morţii acestuia fără copii; aceeaşi casă se
lasă legat şi lui Y sub condiţia suspensivă ca X să moară fără posteritate.
Nu constituie substituţii fideicomisare:
1. Substituţia vulgară, adică acea dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate
prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care
să beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o
primească (art. 804 C. civ.)
Deşi reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect, nici unul dintre
elementele specifice substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei
vulgare. Astfel:
– cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative, prima liberalitate e
pură şi simplă, iar cea de-a doua făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii
celei dintâi;
– obiectul liberalităţii nu este indisponibilizat;
– dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală. Dreptul substituitului se
naşte ca şi dreptul primului gratificat la data deschiderii succesiunii, iar nu la
moartea primului gratificat.
2. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate, adică acea liberalitate
având acelaşi obiect, prin care uzufructul unui bun sau a unui patrimoniu/a unei
fracţiuni dintr-un patrimoniu este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate – alteia.
Nu constituie o substituţie fideicomisară deoarece cele două liberalităţi nu sunt
succesive, ci simultane, ambele realizându-se la data deschiderii succesiunii.
Obiectul lor e diferit şi nu e scos din circuitul civil prin voinţa dispunătorului. La
stingerea dreptului de uzufruct, cel mai târziu la moartea uzufructuarului, nudul
proprietar devine deplin proprietar în temeiul legii, iar nu prin stabilirea de către
dispunător a unei ordini succesorale.

3. Rezerva succesorală
Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte
juridice cu titlu o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană
fizică poate dispune liber de bunurile din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să
lase o moştenire chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Actele cu
titlu oneros şi cele dezinteresate nu sunt supuse vreunei limitări. Liberalităţile
între vii şi exheredările comportă anumite limitări atunci când de cujus are
moştenitori rezervatari. În acest caz moştenirea se împarte în două părţi, rezerva şi
cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală reprezintă acea parte din patrimoniul
celui care lasă moştenirea la care moştenitorii rezervatari au dreptul în temeiul
legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul
vieţii sau pentru cauză de moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru
moştenitorii îndreptăţiţi o parte din valoarea moştenirii şi nu anumite bunuri sau o
parte din fiecare categorie de bunuri. Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a
65
patrimoniului lui de cujus, care excede rezervei succesorale şi de care de cujus
poate dispune în mod liber, prin liberalităţi.
 Caracterele juridice ale rezervei:
• este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii
disponibile de care de cujus a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a putea
beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la moştenire,
întrunind toate condiţiile cerute de lege;
• are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită imperativ de
lege, dar legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea
acceptării ei; în plus, menţionăm că dreptul la rezervă e un drept propriu,
născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii,
iar nu dobândit de la defunct;
• este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în
funcţie de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;
• este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi
atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani;
• este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori
exheredării, în primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii liberalităţilor
excesive.

Moştenitorii rezervatari
 Rezerva descendenţilor – prin descendenţi se înţeleg copii defunctului şi
urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din
adopţie. Cuantumul rezervei se stabileşte indirect, prin indicarea cuantumului
cotităţii disponibile (art. 841, C. civ.). Rezultă că rezerva descendenţilor este: ½
din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru 2 copii; ¾ din moştenire
pentru 3 sau mai mulţi copii. Dacă de cujus a avut descendenţi care, la data
deschiderii succesiunii, sunt decedaţi, la stabilirea cuantumului rezervei ei nu sunt
luaţi în considerare decât dacă au avut la rândul lor descendenţi care pot şi vor să
vină la moştenirea lui de cujus prin reprezentare sau în nume propriu.
Descendenţii nedemni sau renunţători nu sunt luaţi în calcul la stabilirea rezervei,
iar dacă au avut descendenţi, ei vor veni la moştenire în nume propriu. Când
descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se calculează după cum vin la moştenire
prin reprezentare sau în nume propriu. Dacă vin prin reprezentare, rezerva se
stabileşte după numărul tulpinilor şi se împarte în mod corespunzător. Dacă vin
în nume propriu, rezerva se stabileşte tot după numărul tulpinilor, pentru că altfel
copiii defunctului ar putea modifica cuantumul rezervei prin renunţare, în acest
caz, împărţirea făcându-se pe capete.

66
 Rezerva părinţilor – prin părinţi înţelegem tatăl şi mama defunctului din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Dacă de cujus nu are descendenţi sau
aceştia nu vor sau nu pot să vină la moştenire, legea recunoaşte părinţilor dreptul
la rezervă. Cuantumul rezervei părinţilor este: de ½ dacă sunt prezenţi ambii
părinţi; de ¼ dacă este prezent un singur părinte. Dacă unul dintre părinţi e
nedemn sau renunţător, rezerva e de ¼ din moştenire.

 Rezerva soţului supravieţuitor – conform L. 319/1944, rezerva soţului


supravieţuitor e de ½ din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor
legal. Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi: ½ din ¼, adică 1/8 din moştenire,
dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de numărul lor şi de
gradul de rudenie cu defunctul; ½ din 1/3, adică 1/6 din moştenire, dacă vine în
concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor; ½ din ½, adică ¼ din moştenire, dacă vine
în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi,
în ambele cazuri indiferent de numărul lor; ½ din ¾, adică 3/8 din moştenire, dacă
vine în concurs cu clasa a III-a sau clasa a IV-a de moştenitori legali, indiferent de
numărul lor; ½ din moştenire în lipsa rudelor din cele 4 clase de moştenitori
legali. Soţul supravieţuitor e rezervatar numai în ceea ce priveşte dreptul de
moştenire legală, nu şi în ceea ce priveşte dreptul special asupra mobilelor şi
obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, de cujus putând dispune de aceste
bunuri în mod liber. În principiu, se apreciază că, spre deosebire de caracterele
juridice ale rezervei succesorale, rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter
colectiv ci individual, ea nefiind o fracţiune raportată direct asupra moştenirii, ci o
fracţiune din cota de moştenire legală, adică o cotă fixă dintr-o cotă variabilă. În
ceea ce priveşte imputarea rezervei soţului asupra moştenirii se deosebesc două
situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor vine singur la moştenire ca moştenitor legal sau
împreună cu alţi moştenitori legali nerezervatari, rezerva sa se calculează
asupra întregii moşteniri;
b) dacă vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, conform unei opinii,
rezerva sa se calculează din cotitatea disponibilă, rămânând neatinsă
rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari; conform unei alte opinii, rezerva
se calculează din întreaga moştenire, urmând ca rezerva celorlalţi
moştenitori rezervatari să se calculeze asupra masei succesorale rămase
după determinarea cotei părţi cuvenite, iar conform unei ultime opinii, cota
de rezervă a soţiei se adună cu cota de rezervă a celorlalţi moştenitori
rezervatari prezenţi pentru a se obţine cota de rezervă totală ce va fi
împărţită de toţi aceştia prin aplicarea cotelor de moştenire legală.
În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor trebuie să mai facem unele
precizări în legătură cu cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în
67
concurs cu copii defunctului dintr-o căsătorie anterioară. Conform art. 939, C.
civil, de cujus nu poate gratifica pe soţul din ultima căsătorie în limita cotităţii
disponibile ordinare, ci numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu
partea copilului care a luat mai puţin, cel mult un sfert din moştenire. Scopul
acestei reguli este ocrotirea copiilor lui de cujus împotriva influenţelor şi
presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra
părintelui recăsătorit. Noţiunea de copil în sensul art. 939 desemnează orice
descendent al lui de cujus, dintr-o căsătorie anterioară, din afara ei sau din
adopţie. Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în următoarele cazuri: de cujus a
făcut donaţii ultimului soţ, chiar înainte de încheierea căsătoriei; de cujus a lăsat
legate ultimului soţ, chiar dacă data testamentului e anterioară încheierii ultimei
căsătorii; de cujus a prevăzut exheredarea descendenţilor în cauză, de această
exheredare urmând a beneficia soţul din ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă
specială nu se cumulează cu cea ordinară, ci se deduce din ea. Determinarea
cuantumului cotităţii disponibile speciale e controversată în lumina dispoziţiilor
L. 319/1944 care sunt aplicabile în concurs cu prevederile art. 939. Astfel,
drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate exclusiv la cotitatea
disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se seama şi
de noua calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor legal rezervatar. În
toate cazurile în care defunctul a făcut liberalităţi, prima operaţiune e stabilirea
cotităţii disponibile ordinare şi indirect, a rezervei moştenitorilor rezervatari. De
cujus putea să dispună de cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea unor terţi,
fie a rudelor, fie a soţului supravieţuitor. Însă, dacă soţul supravieţuitor vine în
concurs cu un copil din afara ultimei căsătorii el poate fi gratificat numai în
limitele cotităţii disponibile speciale mai sus enunţate. În ipoteza în care această
cotitate disponibilă este mai mică decât cea ordinară, diferenţa va fi destinată
imputării liberalităţilor prin care sunt gratificate alte persoane decât soţul din
ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea) acestor liberalităţi diferenţa urmează
să fie împărţită potrivit regulilor moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii cotităţii
disponibile speciale e reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către
copilul defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau
descendenţii lui pot şi vor să vină la moştenire. Dacă liberalitatea în favoarea
soţului din ultima căsătorie e făcută într-o formă simulată, sancţiunea va fi
nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu depăşeşte limitele cotităţii disponibile
speciale.

4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile


Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile e necesar să se stabilească
masa succesorală, numită şi masă de calcul. Conform art. 849, C. civ., pentru
stabilirea masei de calcul trebuie îndeplinite 3 operaţiuni succesive:

68
• stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la data
deschiderii succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu valoare
patrimonială existente la data deschiderii succesiunii (drepturi reale, de
creanţă, de proprietate intelectuală etc.). Nu se iau în considerare bunurile
care nu pot fi valorificate, fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau
percepute după deschiderea moştenirii, adăugirile sau îmbunătăţirile aduse
bunurilor moştenirii după deschiderea ei. Evaluarea bunurilor se face în
funcţie de valoarea lor în momentul deschiderii succesiunii.
• scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine
activul net – din activul brut al moştenirii, format din bunurile identificate
şi evaluate, se scade pasivul, adică obligaţiile defunctului, cheltuielile de
înmormântare, precum şi cele de conservare şi de administrare a
patrimoniului succesoral. Această operaţiune are loc deoarece drepturile
moştenitorilor nu pot fi satisfăcute decât după plata creditelor moştenirii.
• reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de
către de cujus – donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa succesorală, ci
fictiv, pentru calcul. Sunt supuse reunirii toate donaţiile indiferent de forma
acestora şi indiferent de persoana donatorului. Donaţiile nu ar putea fi
exceptate de la reunire prin voinţa donatorului. Chiar dacă ar fi scutită de
raport, valoarea donaţiei se adaugă la masa de calcul. Totuşi, nu sunt supuse
reunirii: donaţiile remuneratorii; cheltuielile făcute de către de cujus chiar
şi pentru întreţinerea unor persoane faţă de care nu avea obligaţia legală de
întreţinere; darurile obişnuite; cheltuielile de nuntă. În privinţa actelor cu
titlu oneros există, conform art. 845, C. civil, o prezumţie relativă de
donaţie în favoarea moştenitorilor rezervatari, în ipoteza în care o
înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un succesibil în linie dreaptă este
făcută cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere. Prezumţia
de donaţie poate fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari care nu
au consimţit la încheierea actului.
După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Regula este că
evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor donate la data
deschiderii succesiunii, dar după starea lor din momentul încheierii contractului
de donaţie (art. 849, C. civ.). Sumele de bani se iau în considerare în funcţie de
valoarea lor nominală, iar dezmembrămintele dreptului de proprietate se
evaluează utilizându-se legislaţia financiară.
Ordinea efectuării operaţiilor pentru stabilirea masei succesorale dispusă de
C. civ. este următoarea: stabilirea activului net la care se adaugă donaţiile, iar din
valoarea lor reunită se scade pasivul. În literatura de specialitate se arată că
această ordine e eronată: dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii ar urma să-şi
recupereze creanţa şi din donaţii care pentru ei nu fac parte din moştenire. De

69
aceea, se admite că se scade mai întâi pasivul din activ, apoi se adună donaţiile;
dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii suportă insolvabilitatea, masa
succesorală fiind reprezentată, în acest caz, de valoarea donaţiilor.

5. Reducţiunea liberalităţilor excesive


Reducţiunea reprezintă sancţiunea care se aplică în cazul în care liberalităţile
făcute de către de cujus încalcă drepturile moştenitorilor rezervatari în sensul că
depăşesc cotitatea disponibilă. Prin urmare, reducţiunea lipseşte de eficacitate
aceste liberalităţi în măsura necesară reîntregirii rezervei. Problema reducţiunii se
poate pune numai după deschiderea succesiunii, atât în ceea ce priveşte donaţiile,
cât şi legatele. Următoarele persoane pot invoca reducţiunea: moştenitorii
rezervatari (exercitarea dreptului de a cere reducţiunea e condiţionată însă de
acceptarea succesiunii iar dreptul de a cere reducţiunea e individul şi titularul
poate alege să nu-l exercite); moştenitorii rezervatarului decedat (în acest caz e
un drept unic retransmis); dobânditorii drepturilor succesorale ale moştenitorilor
rezervatari (mai puţin în ipoteza dobânditorilor cu titlu particular); creditorii
moştenitorului rezervatar (aceştia pot exercita dreptul la reducţiune în limita
sumei datorate, pe calea acţiunii oblice). Creditorii lui de cujus nu pot invoca
beneficiul reducţiunii liberalităţilor excesive decât dacă moştenitorul rezervatar a
acceptat moştenirea pur şi simplu, ei devenind astfel creditori personali ai
moştenitorului. Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu de
inventar şi de cujus a făcut liberalităţi sub forma legatelor care depăşesc cotitatea
disponibilă, creditorii moştenirii nu mai au acest beneficiu, dar pot cere achitarea
datoriilor cu întâietate faţă de legate.
Dacă beneficiarul liberalităţii excesive nu este moştenitor rezervatar,
liberalitatea se reduce până la limita cotităţii disponibile. Dacă beneficiarul este
rezervatar, liberalitatea se reduce până la limita asigurării rezervei celorlalţi
rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor excesive are în vedere respectarea unei
anumite ordini; astfel, legatele se reduc înaintea donaţiilor (regulă imperativă),
legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (regulă dispozitivă - legea
permite ca de cujus să stabilească prin testament plata cu preferinţă a unor legate
în raport cu altele), donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor,
începând cu cea mai nouă (regulă imperativă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată, se
reduc simultan şi proporţional cu valoarea lor ca şi legatele, donatorul având
dreptul să stabilească şi o ordine preferinţă. Vechimea donaţiilor se apreciază după
momentul când acesta a dobândit dată certă, cel mai târziu la moartea donatorului.
Dacă beneficiarul donaţiei supusă reducţiunii e insolvabil, se va reduce donaţia
următoare.
Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin două căi procedurale:

70
• prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se pot
înţelege direct cu privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se pot
înţelege cu privire la împărţirea bunurilor şi indirect şi la reducţiune.
• pe cale judecătorească – identificăm două situaţii:
a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele îndreptăţite
pot introduce o acţiune în reducţiune – această acţiune e personală,
divizibilă şi prescriptibilă în termen de 3 ani, care curge de la data
deschiderii succesiunii sau de la data când rezervatarul a cunoscut sau ar
fi trebuit să cunoască existenţa liberalităţii excesive;
b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză să
le predea, beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează predarea
lor, iar rezervatarul se va apăra ridicând excepţia reducţiunii sau
introducând o cerere reconvenţională prin care să ceară reducţiunea.
Efectele reducţiunii sunt diferite, după cum liberalităţile sunt donaţii sau
legate:
- în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura
necesară întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea
disponibilă a fost epuizată prin donaţii) sau parţială (caz în care legatele se
reduc proporţional cu valoarea lor). Întrucât bunurile se găsesc, de regulă,
în patrimoniul succesoral, reîntregirea rezervei se face în natură.
- în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura
necesară întregirii rezervei. Şi în acest caz efectele pot fi totale dacă
cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu data anterioară şi
parţiale. Ca urmare a desfiinţării donaţiei, moştenitorul rezervatar devine
proprietar al bunului donat cu care se întregeşte rezerva din momentul
deschiderii succesiunii. Totuşi, trebuie să inventariem şi următoarele
aspecte: actele de înstrăinare sau grevare făcute de donatar anterior
deschiderii moştenirii sunt valabile; donatarul păstrează fructele naturale
percepute şi pe cele scadente anterior deschiderii succesiunii.
De la principiul întregirii rezervei în natură există şi câteva excepţii: dacă
donatarul a înstrăinat sau a grevat bunul şi este insolvabil, riscul insolvabilităţii se
va suporta de rezervă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar cu scutire de
raport, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea ce depăşeşte cotitatea
disponibilă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar fără scutire de raport şi are
ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate
din valoarea imobilului, donatarul poate păstra imobilul în întregime, iar
întregirea rezervei celorlalţi rezervatari se face prin echivalent; dacă bunul donat
piere din culpa donatarului sau a fost un bun consumptibil, întregirea se face prin
echivalent; dacă bunul donat a pierit fortuit, înainte sau după deschiderea
succesiunii, riscul îl suportă moştenitorii. În toate cazurile de reducţiune prin
71
echivalent se are în vedere starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui
din momentul deschiderii succesiunii.

6. Raportul donaţiilor
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii,
descendenţii şi soţul supravieţuitor ai lui de cujus, care vin efectiv şi împreună la
moştenire, de a readuce la moştenire bunurile ce le-au primit cu titlu de donaţie de
la de cujus, cu excepţia situaţiei în care donatorul a dispus scutirea de raport.
Explicaţia acestei obligaţii constă în aceea că, având în vedere afecţiunea care
există între de cujus şi aceşti moştenitori, donaţia reprezintă un avans asupra
moştenirii şi nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalţi. Obligaţia de
raport nu este imperativă. Donatorul poate scuti donatarul de raport, în acest caz
donaţia urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
În privinţa domeniului de aplicare, obligaţia de raport este incidentă
descendenţilor şi soţului supravieţuitor, nu şi ascendenţilor/colateralilor. Legatele
nu se raportează; totuşi, testatorul poate supune pe moştenitorul său la raportul
legatului, în acest caz valoarea bunului legat fiind imputată asupra cotei de
moştenire a legatarului.
Raportul poate fi solicitat în cadrul acţiunii de partaj sau separat, printr-o
acţiune de raport, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Existenţa
obligaţiei legale de raport implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în
calitate de descendenţi sau soţ supravieţuitor, când acesta din urmă vine
în concurs cu descendenţii. Descendenţii datorează raportul indiferent că
sunt din căsătorie/din afara căsătoriei/din adopţie şi indiferent de gradul
de rudenie cu defunctul ori de situaţia că vin la moştenire în nume
propriu sau prin reprezentare;
b) moştenitorii obligaţi la raport să fi acceptat succesiunea. Dacă aceştia
renunţă la moştenire nu mai sunt moştenitori legali (ei vor putea păstra
liberalitatea, dar în limita cotităţii disponibile);
c) moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar, reunirea celor două
calităţi trebuind să existe la data deschiderii succesiunii (art. 753, C.
civ.). Moştenitorul legal datorează raport numai pentru donaţiile primite
personal, el neputând fi obligat pentru altul. De la această regulă există o
excepţie: descendentul care vine la moştenirea lui de cujus prin
reprezentare este obligat la raport pentru donaţia primită de ascendentul
sau de la de cujus şi asta chiar dacă a renunţat la moştenirea
ascendentului său;
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport (art. 751, C. civ.).
Scutirea trebuie dată expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un act
ulterior donaţiei. Scutirea de raport poate fi şi tacită. În cazul donaţiei
72
indirecte şi al darului manual, dovada scutirii se poate face prin orice
mijloc de probă. Scutirea de raport nu influenţează reducţiunea dacă
donaţia e excesivă.
Raportul donaţiilor poate fi cerut numai de către: descendenţi, soţul
supravieţuitor dacă vine în concurs cu descendenţii şi creditorii personali ai
acestora. Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită de
raportul cerut de către persoanele îndreptăţite. Dreptul la raport este un drept
individual. Dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană îndreptăţită la acest
drept, renunţă la el, donaţia se raportează numai în măsura dreptului
comoştenitorilor solicitanţi. Dacă titularul dreptului decedează înainte de a-l
exercita, acesta se transmite moştenitorilor. Cel care solicită raportul trebuie să
dovedească donaţia, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă. Sunt
supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor. Ceea ce trebuie raportat
este obiectul donaţiei, adică bunul ieşit din patrimoniul celui decedat. Nu sunt
supuse raportului: cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură;
cheltuielile de nuntă; darurile obişnuite; fructele culese şi veniturile scadente până
la data deschiderii succesiunii; echivalentul folosinţei exercitate de donatar asupra
bunului donat.

C. civ. prevede două modalităţi de efectuare a raportului:


- în natură (prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală);
- prin echivalent (cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar întoarce la
masa succesorală valoarea lui).

Raportul prin echivalent se realizează pe trei căi:


a) prin preluare – comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa
succesorală, pe cât posibil, bunuri de aceeaşi natură şi calitate cu acelea
raportabile, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia;
b) prin imputaţie – valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului
obligat la raport – cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce
reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei;
c) în bani – moştenitorul obligat la raport depune la masa succesorală o
sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi
valoarea donaţiei.
Raportul imobilelor se face, de regulă, în natură, prin reducerea efectivă a
imobilului la masa succesorală. Prin urmare, donaţia se desfiinţează cu caracter
retroactiv, moartea donatorului operând ca o condiţie rezolutorie. Se înregistrează
şi o serie de alte efecte: dacă imobilul a pierit fortuit total/parţial, înainte/după
deschiderea succesiunii, donaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost
asigurat, indemnizaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost expropriat,
despăgubirile sunt supuse raportului; donatorul răspunde pentru degradările sau
73
deteriorările care au micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă; pentru
cheltuielile necesare şi utile are un drept de creanţă garantat cu dreptul de retenţie
asupra imobilului; sarcinile reale, cu excepţia ipotecilor, se desfiinţează prin
efectul raportului în natură. De asemenea, sunt cunoscute şi excepţii de la regula
raportului în natură a imobilelor: dacă donatorul a impus/a autorizat efectuarea
raportului prin luare mai puţin; dacă imobilul a pierit din culpa donatarului; dacă
imobilul a fost înstrăinat/ipotecat de donatar înainte de deschiderea succesiunii. În
toate aceste cazuri, evaluarea se face în raport de datele existente în momentul
deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte raportul mobilelor, acesta se face prin luare mai puţin,
indiferent de ce fel de bun e vorba, cu condiţia ca donatorul să nu fi
impus/autorizat raportul în natură. Donaţia nu se desfiinţează, donatorul a fost şi
rămâne proprietar al bunului donat. Prin urmare, dacă bunul a pierit fortuit,
donatarul este obligat la raport, iar actele de înstrăinare/de grevare încheiate de
donatar cu privire la bunul donat rămân valabile. Valoarea bunului ce se
raportează se stabileşte în funcţie de valoarea bunului din momentul încheierii
contractului de donaţie.
Asemănător reducţiunii, raportul se poate realiza prin bună-învoială în cadrul
procedurii succesorale notariale sau prin împărţirea bunurilor prin învoială, deci
indirect. Dacă părţile nu se înţeleg, raportul se face pe cale judecătorească, în
cadrul partajului sau printr-o acţiune separată. Această acţiune în executarea
raportului este o acţiune în realizarea dreptului la raport, fiind o acţiune personală,
prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Ea are un caracter colectiv şi
nu poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, indiferent de cât timp a trecut de
la data încheierii donaţiei.

7. Raportul datoriilor
Raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj prin care moştenitorul
care are o datorie către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său bunuri mai
puţine decât cota parte ce-i revine di moştenire, corespunzător valorii datoriei.
Obligaţia de raport există indiferent de izvorul datoriei sau obiectul ei, dar cu
condiţia să fie certă şi lichidă, nu neapărat şi exigibilă. Obligaţia de raport nu
operează în ceea ce priveşte creanţa pe care un moştenitor ar avea-o împotriva
succesiunii. Dacă o persoană are dubla calitate de debitor şi creditor al
succesiunii, el poate invoca compensaţia legală chiar când condiţiile acesteia nu
ar fi îndeplinite. Dacă debitorul are datorii ce nu pot fi acoperite cu partea sa de
moştenire, ele se sting prin raport, proporţional, în limita cotei sale de moştenire.
În ceea ce priveşte persoanele ţinute la raportului datoriilor, s-au formulat două
opinii:
a) raportul datoriilor are acelaşi domeniu de aplicare ca şi raportul
donaţiilor;
74
b) raportul datoriilor e aplicabil tuturor moştenitorilor (opinie majoritară).
Raportul datoriilor presupune acceptarea succesiunii şi calitatea de
debitor al succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea
moştenirii. Legea nu prevede scutirea de raport a datoriilor. În
concluzie, subliniem că, urmare a atribuirii creanţei coindivizarului-
debitor la partaj, adică a realizării raportului datoriei, creanţa se stinge
prin confuziune până la limita cotei-părţi ce revine din moştenire acelui
debitor.

8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea


disponibilă
Prin imputarea liberalităţilor înţelegem modul de luare în calcul a liberalităţilor
făcute de cel ce lasă moştenirea, fie asupra cotităţii disponibile, fie asupra
rezervei. Astfel, distingem trei situaţii:
- gratificatul nu e moştenitor rezervatar: liberalitatea se impută asupra
cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, e supusă reducţiunii (includem în
această categorie şi rezervatarul care a renunţat);
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea e scutită de raport:
dacă rezervatarul a acceptat moştenirea, liberalitatea se impută mai întâi
asupra cotităţii disponibile, iar în ipoteza în care o depăşeşte, se impută
asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul;
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea raportabilă:
liberalitatea e un avans asupra moştenirii, ea se raportează şi se impută
asupra rezervei celui gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru
a acoperi celelalte liberalităţi făcute de către de cujus; dacă depăşeşte cota
de rezervă ce se cuvine gratificatului, restul se impută asupra cotităţii
disponibile.

CAPITOLUL VIII

TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII
75
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

1. Noţiuni generale
Transmisiunea succesorală operează de plin drept din momentul deschiderii
moştenirii fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi
chiar fără ştirea lui. Aceasta nu înseamnă însă că transmisiunea ar fi obligatorie
pentru moştenitori, aceştia putând opta pentru acceptarea (pură şi simplă sau sub
beneficiu de inventar) sau pentru renunţarea la moştenire. Dreptul de opţiune
succesorală prezintă o individualitate proprie, nefiind nici drept real şi nici drept
de creanţă, individualitate caracterizată prin aceea că permite titularului său să
modifice o situaţie juridică incertă după o alternativă precisă şi previzibilă. Astfel,
dreptul de opţiune succesorală este alăturat categoriei drepturilor potestative.

 Titularii dreptului de opţiune – dreptul de moştenire aparţine tuturor


succesibililor indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul ori
dacă vocaţia lor este universală, cu titlu universal sau particulară. În cazul
moştenirii legale, opţiunea trebuie exercitată în termenul prevăzut de lege de către
toţi succesibilii cu vocaţie eventuală, indiferent de clasa din care fac parte.
Ulterior, dintre moştenitorii acceptanţi vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei
indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii legale sau testamentare. Art. 928, C.
civ. prevede că şi legatarii de bucură de dreptul de opţiune succesorală şi acesta
atât pentru a se putea evita un pasiv împovărător, dar şi pentru că nimeni nu poate
fi gratificat împotriva voinţei sale. Potrivit dispoziţiilor art. 692, C. civ., în caz de
deces al titularului dreptului de opţiune anterior exercitării sale în termenul
prevăzut de lege, opţiunea se transmite la moştenitorii acestuia, care o pot exercita
în restul de timp rămas până la stingerea prin prescripţie, adică în condiţiile în
care putea fi exercitată de antecesor.
Minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea unei moşteniri decât
conformându-se regulilor referitoare la minoritate şi la tutelă. Astfel, pentru
minorii sub 14 ani şi interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită de părinţi
sau de tutori, în timp ce minorii între 14–18 ani îşi exercită singuri acest drept cu
încuviinţarea părinţilor sau tutorilor. Fiind un act de dispoziţie, opţiunea
succesorală necesită şi încuviinţarea autorităţii tutelare. Minorii şi interzişii sunt
protejaţi şi prin faptul că ei nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de
inventar (art. 19, D. 32/1954), afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care
este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-se însă capacitate delictuală.
În privinţa exercitării dreptului de opţiune succesorală pe calea acţiunii oblice
se ridică mai multe probleme. În privinţa creditorilor moştenirii se admite unanim
că aceştia nu pot opta pe cale oblică în numele succesibililor. În schimb, în
privinţa creditorilor succesibililor părerile sunt împărţite. Conform opiniei
76
dominante, acest lucru ar fi autorizat prin dispoziţiile art. 699, alin. 1 şi prin faptul
că acceptarea pe cale oblică consolidează titlul de moştenitor pe care succesibilul
îl are de la deschiderea moştenirii. Opiniile contrare insistă pe caracterul personal
al actului acceptării şi pe dispoziţiile art. 686: „nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”.

 Caractere juridice:
a) libertatea opţiunii – orice succesibil este liber să aleagă între acceptarea
pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renunţarea la
moştenire. De la acest principiu există următoarele excepţii:
- situaţia în care succesibilii sunt minori sau incapabili: art. 19, D.
32/1954;
- situaţia succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune
succesorală ai cărui succesori nu se înţeleg asupra opţiunii: conf. art.
693, C. civ., succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar (soluţie
nedreaptă pentru moştenitorii care nu ar fi interesaţi să raporteze donaţii,
ci să le păstreze în limitele cotităţii disponibile);
- situaţia ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii
succesibili: art. 703 şi 712 dispun că succesibilul care dă la o parte sau
ascunde bunuri succesorale cu intenţia de a şi le apropia în exclusivitate
este considerat acceptant pur şi simplu, fiind decăzut din dreptul de a
opta pentru renunţarea la moştenire sau acceptarea sub beneficiul de
inventar. În plus, moştenitorul pierde dreptul ce i s-ar fi cuvenit din
bunurile date deoparte sau ascunse. Prin urmare, suntem în prezenţa
unei fraude sancţionate cu pedeapsă civilă. Pentru existenţa sa trebuie
să identificăm elementul material (ascunderea materială a unor bunuri,
nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului succesiunii,
nerestituirea unui bun primit de la de cujus, disimularea sau distrugerea
unui testament etc.; caracteristica esenţială a elementului material este
clandestinitatea) şi elementul intenţional (sancţiunea este incidentă doar
dacă ascunderea a fost făcută cu rea-credinţă, adică cu intenţia de a
frauda pe comoştenitori prin însuşirea unor bunuri în defavoarea lor;
frauda trebuie de fiecare dată dovedită). Sancţiunile ascunderii sau
dosirii sunt: atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu şi
pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei.
- situaţia succesibililor indecişi sau neglijenţi: conform art. 706
succesibilii în privinţa cărora termenul pentru întocmirea inventarului şi
deliberare pentru exprimarea opţiunii succesorale a expirat fără ca
aceştia să opteze şi sunt urmăriţi de creditorii succesiunii, vor fi
condamnaţi la cererea acestora ca acceptanţi pur şi simplu dacă rămân în

77
continuare inactivi, păstrându-şi dreptul de opţiune în raport cu ceilalţi
creditori.
b) caracterul pur şi simplu al opţiunii – opţiunea succesorală nu poate fi
însoţită de modalităţi (condiţii sau termene). Acceptarea sau renunţarea la
termen produc efecte imediate, ca şi când acesta nu ar fi fost stipulat, în
timp ce acceptarea sau renunţarea sub condiţie sunt nule.
c) caracterul indivizibil – opţiunea succesorală este indivizibilă, nefiind
posibilă acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit
bun. Este posibil însă ca un moştenitor care are atât vocaţie legală cât şi
testamentară să poată opta diferit (art. 752, C. civ.).
d) caracterul irevocabil – opţiunea succesorală este irevocabilă doar în
privinţa acceptării moştenirii. Şi aici însă acceptantul sub beneficiul de
inventar poate renunţa la beneficiu, devenind acceptant pur şi simplu. În
privinţa renunţării la moştenire, pentru a se evita situaţiile de moştenire
vacantă, legiuitorul permite în anumite condiţii revocarea acesteia.
e) caracterul retroactiv – opţiunea succesorală produce efecte din momentul
deschiderii moştenirii, iar nu din momentul exercitării ei (art. 688, 698, C.
civ.).

 Ineficacitatea opţiunii succesorale – distingem între următoarele situaţii:


- opţiunea anticipată – renunţarea anticipată la o moştenire nedeschisă
intră sub incidenţa prohibiţiei pactelor asupra unei moşteniri nedeschise,
fiind sancţionată cu nulitatea absolută (art. 965, alin. 2, C. civ.);
- viciile de consimţământ – ca şi regulă generală opţiunea succesorală nu
trebuie să fie afectată de vicii de consimţământ. Art. 694, C. civ. dispune
că acceptarea poate fi anulată pentru dol. În timp s-a admis extinderea
aplicării acestei dispoziţii şi la renunţare sau retractarea renunţării. Actul
de opţiune succesorală poate fi anulat şi pentru violenţă şi se admite că
poate fi atacat şi pentru eroare de drept sau fapt, dacă eroarea a fost
cauza determinată a actului de opţiune (renunţarea abdicativă
determinată de eroarea renunţătorului asupra naşterii dreptului la care se
renunţă). În ceea ce priveşte leziunea (adică eroarea asupra
emolumentului succesoral), renunţarea la moştenire nu poate fi
desfiinţată pe motiv că succesiunea este avantajoasă, ori dimpotrivă, o
acceptare pură şi simplă să fie anulată pentru că s-a descoperit ulterior
un pasiv care o face neatractivă. Legea face o excepţie prin art. 694,
fraza a II-a, prevăzând posibilitatea anulării acceptării pentru leziune în
cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de
jumătate din valoarea ei, prin descoperirea unui testament necunoscut la

78
momentul acceptării. Textul este considerat enigmatic, neavând raţiune
şi nu a primit aplicare în practică.
- frauda – opţiunea succesorală poate fi făcută în mod fraudulos, fie
contra intereselor creditorilor succesibililor, fie contra moştenitorilor
succesibililor. Creditorii succesibililor sunt protejaţi contra opţiunii
frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea atacării acesteia pe calea
acţiunii pauliene (art. 975). Astfel, renunţarea la o moştenire solvabilă
făcută de un succesibil insolvabil este un act de însărăcire a debitorului
care întruneşte condiţiile fraudei pauliene atunci când este făcută cu
intenţia da a-i prejudeca pe creditori. Discutăm de o veritabilă sărăcire
în conformitate cu viziunea conform căreia succesibilii dobândesc
bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data
opţiunii succesorale. Unii autori extind aplicarea art. 699 şi la acceptarea
sub beneficiu de inventar, dar trebuie să remarcăm că în acest caz frauda
este mult mai greu de dovedit, succesibilul putând pretinde că a optat
astfel pentru a onora totuşi, într-o anumită măsură, angajamentele lui de
cujus. Deşi majoritatea autorilor susţin ca posibilă şi acceptarea pe cale
oblică a moştenirii odată admisă de instanţă acţiunea pauliană a
creditorilor, acest lucru pare mai greu de realizat în practică atât timp cât
dreptul de opţiune succesorală de prescrie în termen de 6 luni, iar
acţiunea pauliană este supusă termenului de prescripţie general de 3 ani.
Ca urmare a admiterii acţiunii pauliene cota parte corespunzătoare
renunţătorului poate fi urmărită de către creditorii-reclamanţi,
transmisiunea succesorală subsecventă renunţării fiindu-le acestora
inopozabilă.

2. Termenul de opţiune
Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca
succesibilul să decidă în cunoştinţă de cauză. Moştenitorii pot decide încă de la
data deschiderii moştenirii, dar nimeni nu îi poate obliga în acest sens. Tocmai
pentru a lua o hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză, legea le pune la dispoziţie
şi un termen pentru a face inventarul şi a delibera. În plus, amintim că imediat ce
moştenirea s-a deschis creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor
succesibililor. Aceştia, însă, nu pot fi obligaţi la plată decât dacă acceptă
moştenirea. De aceea, art. 706, C. civ. conferă moştenitorilor posibilitatea de a
cere suspendarea urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale
(se apără invocând astfel o excepţie dilatorie), pentru aceasta având un termen de
3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului (nu
mai târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii) pentru deliberare asupra
opţiunii succesorale au la dispoziţie un termen de 40 de zile.

79
Pentru motive întemeiate, instanţa poate prelungi aceste termene, dar fără a se
putea depăşi termenul de prescripţie a dreptului de opţiune. Întrucât astăzi acest
termen este de 6 luni şi nu de 30 de ani aşa cum dispunea C. civ., cele două
termene şi-au pierdut în mare parte importanţa.
Menţionăm că, dacă termenele de întocmire a inventarului şi deliberare au
expirat fără ca succesibilul urmărit să opteze, acesta poate fi condamnat de
instanţa de judecată ca acceptant pur şi simplu. Efectele hotărârii se produc însă
numai faţă de creditorii reclamanţi, iar unii autori subliniază că şi acestea pot fi
desfiinţate dacă moştenitorul îşi exercită dreptul de opţiune succesorală înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii. Faţă de ceilalţi creditori moştenitorul îşi menţine
dreptul de opţiune intact.
Conform dispoziţiilor art. 700, alin. 1 (aşa cum a fost modificat prin D.
73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni
socotit de la deschiderea succesiunii”. Se admite că se are în vedere dreptul de
opţiune în ansamblu şi nu doar acceptarea. Exprimarea codului acoperă şi dilema
de a şti ce este succesibilul care lasă să treacă termenul de opţiune succesorală
fără să se exprime: renunţător sau acceptant. Sub aspectul naturii juridice
termenul de şase luni este considerat ca fiind un termen de prescripţie, aspect
confirmat şi de instanţa supremă prin decizie de îndrumare.
În privinţa domeniului de aplicare, termenul de şase luni este aplicabil atât
transmisiunilor universale şi cu titlu universal cât şi celor particulare. Aşa cum am
arătat termenul de prescripţie începe să curgă din momentul deschiderii
succesiunii. Această regulă cunoaşte însă şi excepţii:
- pentru copilul conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut
ulterior termenul începe să curgă de la data naşterii;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea,
termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii;
- în cazul stabilirii legăturii de rudenie cu defunctul termenul curge de la
data rămânerii definitive a hotărârii.
Cursul prescripţiei poate fi suspendat în condiţiile dreptului comun (D.
167/1958 privind prescripţia extinctivă). Sunt cazuri de suspendare următoarele
situaţii:
- succesibilul este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite
dreptul de opţiune succesorală;
- face parte din forţele armate ale României iar acestea sunt puse pe
picior de război;
- este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-i încuviinţeze
actele. Dacă între succesibil şi ocrotitor există contrarietate de interese
cursul prescripţiei se suspendă până la numirea unui curator special
desemnat de către autoritatea tutelară;
80
- succesibilul trebuie să obţină încuviinţarea autorităţii tutelare, având
capacitate de exerciţiu restrânsă.
În materia întreruperii prescripţiei în dreptul succesoral precizăm că, deşi
teoretic aceasta ar fi posibilă, în mod practic problema nu prezintă interes.
În lumina art. 19 din D. 167/1958 repunerea în termenul de prescripţie este
posibilă în orice situaţie neimputabilă succesibilului care a dus la pierderea
termenului de prescripţie, verificarea temeiniciei acestor motive revenind instanţei
de judecată. Sunt considerate ca fiind motive temeinice: ascunderea cu rea-
credinţă de către unii succesori faţă de alţii a morţii lui de cujus, decesul într-o
ţară străină, decesul în penitenciar, descoperirea unei legături de rudenie cu de
cujus, boala moştenitorului etc. Cererea de repunere în termen trebuie formulată
în termen de o lună de la data la care succesibilul a luat la cunoştinţă de vocaţia sa
succesorală. Efectele pe care le produce admiterea de către instanţă a cererii sunt
controversate. Se argumentează ca şi posibile două soluţii: fie admiterea
echivalează cu o acceptare a moştenirii, fie instanţa va putea acorda succesibilului
un nou termen care nu va putea depăşi şase luni.
Legislaţia noastră cunoaşte şi cazuri de repunere de drept în termenul de
acceptare a moştenirii. Art. 13, alin. 2 din L. 18/1991 stabileşte că: „moştenitorii
care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul
civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li
se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au
acceptat moştenirea prin cererea ce o fac comisiei”. În practica judiciară şi în
doctrină se susţine că prin textul menţionat au fost repuşi în termenul de acceptare
a moştenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o în condiţiile art. 700, C. civ.,
nu şi cei care au renunţat în mod expres la moştenire. Totuşi nu putem să nu
observăm următoarele neconcordanţe: art. 13 are un caracter special instituindu-se
o excepţie de la caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală, renunţarea
expresă şi renunţarea tacită nu diferă ca şi consecinţe, deci nu se poate justifica un
tratament juridic diferit al celor două categorii.
În mod asemănător se pune problema în privinţa L. 112/1995 (art. 5, alin. 3)
pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe
trecute în proprietatea statului, a L. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere şi a L. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945–22 decembrie 1989, art. 4 alin. 3: „Succesibilii care, după data de 6 martie
1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a
succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire
are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită
în temeiul prezentei legi”.
Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte absolute, erga
omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi de către oricine.
81
Principalul său efect este stingerea vocaţiei succesorale, aceasta neîntemeidu-se
însă pe prezumţia unei renunţări tacite ci pe dispoziţia legii.
Opţiunea succesorală cunoaşte următoarele forme: acceptarea pură şi simplă,
acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire.

3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii


Acceptarea pură şi simplă este actul sau faptul juridic unilateral prin care
succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea transmisă în mod provizoriu
de la deschiderea acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.
Transmisiunea succesorală operează prin efectul legii, drepturile şi obligaţiile
acceptantului nerezultând din actul acceptării, ci direct din calitatea sa de
moştenitor pe care a dobândit-o la deschiderea succesiunii şi pe care a confirmat-
o prin acest act. De aceea se afirmă că acceptarea pură şi simplă poate fi
comparată cu renunţarea la dreptul de a renunţa sau de a accepta moştenirea sub
beneficiu de inventar.
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care
succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ.

 Acceptarea expresă – acceptarea pură şi simplă expresă este aceea care


rezultă din faptul că succesibilul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor
printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 689, C. civ). Forma scrisă
este cerută atât din raţiuni de ordin probatoriu, cât şi pentru a oferi un timp de
reflexie mai mare succesibilului înainte de manifestarea voinţei de a accepta
succesiunea. Înscrisul este cerut în acest caz ad validitatem şi nu ad probationem.
În schimb, forma cerută de lege este foarte suplă, consimţământul putând fi
exprimat în orice înscris, autentic sau sub semnătură privată, special destinat
acceptării sau unei alte finalităţi, cum ar fi: opoziţia la vânzarea silită a unui
imobil succesoral, declaraţia făcută organelor fiscale prin care succesibilul indică
compunerea masei succesorale şi calitatea sa de moştenitor ori chiar declaraţia
făcută în acest sens într-o scrisoare propriu-zisă. Este esenţial ca însuşirea calităţii
de moştenitor acceptant al moştenirii să rezulte în mod neechivoc din înscris.
Acceptarea poate fi făcută şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă
scrisă. În cazul în care acceptarea este conţinută într-un act sub semnătură privată,
data acestuia este inopozabilă terţilor, afară de cazul în care a devenit certă în
condiţiile prevăzute de art. 1182, C. civ.
 Acceptarea tacită – este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic,
pe care succesibilul nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede, şi din care
rezultă neîndoielnic intenţia sa de a accepta succesiunea. Actele de acceptare
tacită trebuie să fie neechivoce în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele
echivoce neputând fi luate în considerare ca atare. Acceptarea tacită a moştenirii
poate fi făcută nu numai în cazul moştenirii legale, ci şi a celei testamentare, dar
82
în acest caz ea nu poate fi făcută în mod valabil decât dacă acceptantul avea
cunoştinţă de existenţa şi conţinutul testamentului. Actele de acceptare tacită pot
fi făcute nu numai personal de către succesibili, ci şi prin reprezentanţii legali, în
cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti, sau prin mandatar, în cazul
persoanelor care au capacitate deplină de exerciţiu.
Doctrina şi jurisprudenţa au conturat tipologia acestor acte a căror îndeplinire
implică intenţia de acceptare a moştenirii, diferenţiindu-le de actele conservatorii
a căror îndeplinire nu implică intenţia de acceptare. Subliniem că uneori
diferenţierea între aceste două categorii de acte este o operaţie delicată, acest
lucru neţinând numai de natura actului, ci şi de intenţia care a stat la baza
acestuia, adică de un element subiectiv.
Codul civil se rezumă la a prevedea în art. 690 că actele de conservare, de
îngrijire şi administrare provizorie nu constituie prin ele însuşi acte de acceptare a
moştenirii, iar în art. 691 că actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor
succesorale constituie acte de acceptare. Doctrina şi jurisprudenţa au hotărât că se
includ în sfera actelor de acceptare tacită: actele de dispoziţie juridică asupra
bunurilor succesorale, actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale,
actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale, actele de administrare
definitivă şi de folosinţă şi actele ca au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a
succesiunii. În cele ce urmează le vom analiza pe fiecare în parte.
• Actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale – acceptarea
tacită a moştenirii rezultă din orice act de dispoziţie juridică privitor la un
bun succesoral, indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau
incorporal, de gen sau individual determinat. Succesibilul nu poate să
dispună de un bun decât dacă în prealabil a acceptat moştenirea. Prin acte
de dispoziţie juridică se înţeleg actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau
gratuit, de constituire a unor garanţii (gaj, ipotecă) sau de dezmembrare a
proprietăţii prin constituirea unor drepturi reale accesorii (uzufruct, uz,
abitaţie), remiterea de datorie privitor la o creanţă succesorală, tranzacţia cu
privire la datoriile succesiunii, perceperea unor creanţe succesorale
ocazionale, plata datoriilor succesiunii făcută din veniturile succesiunii. Nu
constituie act de acceptare tacită vânzarea bunurilor succesorale perisabile
sau a căror conservare ar fi prea oneroasă făcută de succesibil cu
autorizarea justiţiei în temeiul art. 707, C. civ.
• Actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale – făcând acte
de dispoziţie asupra cotei-părţi ce le revine din moştenire, succesibilii
acceptă implicit moştenirea, căci numai aşa pot dispune de ea. Se include în
această categorie şi renunţarea in favorem a unuia dintre succesibilii la
moştenire.

83
• Actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale – valorează act
de acceptare tacită a moştenirii demolarea, construirea sau reparaţiile
neurgente efectuate asupra imobilelor succesorale, întrucât demonstrează
un comportament de proprietar.
• Actele de administrare definitivă şi de folosinţă asupra bunurilor
succesorale – actele de folosinţă a averii succesorale, ca şi cele de luare în
detenţie a unor bunuri succesorale în calitate de succesor pot constitui acte
de acceptare tacită, dacă prin cantitatea şi valoarea lor exclud ideea de
preluare cu titlu de amintiri de familie. Deţinerea şi utilizarea bunurilor
succesorale asupra cărora succesorul este coproprietar cu defunctul nu
constituie act de acceptare tacită. În schimb, mai putem include în această
categorie acte ca: încheierea unui contract de locaţiune ca şi perceperea
fructelor şi veniturilor bunurilor succesorale, afară de cazul existenţei unei
urgenţe, încheierea între succesibili, după moartea lui de cujus, a unei
convenţii cu privire la administrarea bunurilor succesorale.
• Actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii –
valorează acceptare tacită actele prin care succesibilul solicită atribuirea în
tot sau în parte a succesiunii, cum este cazul introducerii unei acţiuni în
petiţie de ereditate, a unei acţiuni în partaj, a unei cereri de predare sau
trimitere în posesie a unui legatar ori trimitere în posesie a unui moştenitor
legal nesezinar, a unei cereri de raport sau reducţiune a unei donaţii.
Semnificaţia cererii adresate de un succesibil notarului pentru deschiderea
procedurii succesorale notariale este controversată, unii autori considerând
că voinţa de acceptare este în acest caz manifestată în scris în mod direct,
iar nu implicit. În mod greşit, cererile de predare a socotelilor, de
inventariere ori de evaluare a bunurilor succesorale au fost considerate de
instanţa supremă ca acte de acceptare tacită, ele nefiind decât simple acte
de informare asupra conţinutului succesiunii.
Menţionăm că îndeplinirea oricăruia dintre aceste acte sau fapte reprezintă o
acceptare tacită a moştenirii chiar dacă succesibilul le însoţeşte de o declaraţie
prin care susţine că nu a înţeles să-şi însuşească această calitate. Pentru a nu se
obţine acest rezultat succesibilul trebuie să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei.

4. Acceptarea sub beneficiu de inventar


Acceptarea sub beneficiu de inventar este un mod de acceptare al succesiunii
folosit atunci când succesibilul nu are certitudinea solvabilităţii succesiunii.
Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punându-
se la adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile
sale personale, dincolo de activul succesoral aşa cum se întâmplă în cazul
acceptării pure şi simple. Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor
84
succesiunii aceştia trebuie să fie informaţi, de unde necesitatea formulării unei
declaraţii exprese a succesibilului, şi într-o anumită măsură protejaţi, de unde
necesitatea întocmirii unui inventar.
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar poate fi făcută numai în faţa
notarului public, fiind opozabilă creditorilor succesiunii din momentul înscrierii
în registrul special prevăzut de L. 36/1995. Efectele acestei declaraţii se produc
doar dacă ea a fost precedată sau urmată de întocmirea unui inventar al bunurilor
succesorale în formă notarială. Omisiunea voluntară a declarării unor bunuri duce
la acceptarea pură şi simplă a moştenirii, pe când omisiunea involuntară poate fi
îndreptată printr-un supliment de inventar. Inventarul trebuie făcut în termenul de
prescripţie al dreptului de opţiune succesorală, altfel succesibilul este considerat
renunţător.
Efectul principal şi specific al acceptării sub beneficiu de inventar este
împiedicarea producerii confuziunii între patrimoniul succesoral şi patrimoniul
personal al succesibilului. În acest sens, discutăm despre separaţia de patrimonii,
limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului moştenirii. Separaţia
de patrimonii implică urmărirea de către creditorii moştenirii doar a activului
succesoral, dar şi imposibilitatea creditorilor succesibilului de a îndrepta asupra
acestuia (înainte de plata pasivului).
În plus:
- drepturile şi obligaţiile moştenitorului faţă de defunct nu se sting prin
confuziune;
- dacă există drepturi reale accesorii care grevează unul din cele două
patrimonii în favoarea celuilalt, acestea nu se sting prin consolidare;
- moştenitorul beneficiar poate dobândi drepturi noi asupra patrimoniului
succesoral, cum este cazul adjudecării unui bun scos la licitaţie publică;
- în raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul beneficiar nu
va lua locul acestuia; compensaţia nu ar putea fi opusă nici unui terţ care
este debitor al moştenitorului şi creditor al moştenirii.
C. civ. a instituit în sarcina moştenitorului acceptant sub beneficiu de inventar
şi anumite obligaţii. Conform art. 714 eredele beneficiar administrează bunurile
succesiunii, făcând aceasta în calitate însă de proprietar şi nu de mandatar al
creditorilor moştenirii, adică de administrator al bunurilor altuia. Astfel, el nu
răspunde decât de „greşeli grave” (art. 715, C. civ.), iar ca depozitar al bunurilor
succesorale nu răspunde decât pentru deteriorarea sau deprecierea acestora din
neglijenţa sa (art. 716, alin. 2, C. civ.). Potrivit art. 717 şi 669–671, C. civ.
acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale decât cu
autorizarea justiţiei şi numai la licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui
preţ loial stabilit. Bunurile mobile pot fi înstrăinate fără autorizarea instanţei, dar

85
numai prin licitaţie publică, excepţie făcând numai înstrăinarea fructelor şi
produselor.
Acceptantul beneficiar are obligaţia de a da socoteală creditorilor şi legatarilor
despre actele îndeplinite de el şi, în plus, la cererea creditorilor are şi obligaţia de
a da o cauţiune solvabilă pentru plata creanţelor succesorale, până la concurenţa
valorii bunurilor mobile arătate în inventar şi a porţiunii valorii imobilelor rămase
neipotecate. În caz contrar creditori şi legatarii pot cere vânzarea bunurilor
succesorale în scopul asigurării sumelor necesare plăţii creanţelor lor.
În ceea ce priveşte ordinea plăţii datoriilor succesorale, afară de cazul
creditorilor ipotecari cărora trebuie să le fie delegată plata preţului imobilului
ipotecat, restul plăţilor se vor face conform dreptului comun, în ordinea
prezentării lor la plată (art. 719, alin. 2, C. civ.). Chiar dacă sunt plătiţi creditorii
chirografari înaintea celor privilegiaţi, aceste plăţi rămân valabile dacă primii au
cerut plata înaintea ultimilor. Nu la fel se pune problema şi pentru legatari, căci
nemo liberalis nisi liberatus.
În cazul în care beneficiarul nu doreşte să preia administrarea patrimoniului
succesoral şi să facă plata creditorilor succesorali şi legatarilor, el are posibilitatea
de a abandona moştenirea în mâinile acestora conform art. 713, pct. 1, C. civ.
Abandonul trebuie să privească toate bunurile succesorale şi nu doar unele dintre
ele. Din punct de vedere formal se apreciază că succesorul trebuie să dea o
declaraţie notarială în acest sens şi să notifice pe fiecare creditor şi legatar. Ca
efect al abandonului, asupra căruia succesorul poate reveni oricând, creditorii şi
legatarii se substituie acestuia, având aceleaşi drepturi şi obligaţii.
Beneficiul de inventar încetează, de principiu, prin lichidarea averii
succesorale. El poate înceta însă şi înainte de a-şi produce efectele prin renunţarea
la beneficiul de inventar sau decăderea acceptantului din acest beneficiu.
Renunţarea la beneficiu de inventar poate interveni în mod expres sau tacit, fiind
vorba despre părăsirea unui avantaj. Faţă de moştenitorul beneficiar renunţarea
produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii. În privinţa
creditorilor moştenirii separaţia de patrimonii rămâne un drept câştigat,
satisfăcându-şi creanţele cu prioritate faţă de creditorii personali ai
moştenitorului.
Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută în mod expres de lege, şi
anume, în cazul moştenitorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-
credinţă omite să le treacă în inventar, precum şi în cazul înstrăinării bunurilor
succesorale fără respectarea formelor cerute de lege.

5. Renunţarea la moştenire
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin
care succesibilul declară, în mod categoric şi precis în faţa notarului public
competent, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de
86
drepturile pe care vocaţia sa legală sau testamentară i-o conferă asupra moştenirii.
Unii autori susţin că neacceptarea succesiunii în termenul de prescripţie al
dreptului de opţiune succesorală echivalează cu o renunţare tacită. Opinia
majoritară insistă, însă, că suntem în prezenţa stingerii titlului de moştenitor. Prin
renunţare succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată şi
de obligaţia de plată a pasivului succesoral. Ca şi acceptarea sub beneficiu de
inventar şi renunţarea trebuie făcută cu îndeplinirea unor condiţii de formă.
Conform dispoziţiilor art. 76, alin. 4 din L 36/1995 şi art. 80 din Regulamentul de
aplicare a acesteia, renunţarea se înscrie în registrul special ţinut de notarul public
desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut domiciliul
(omiterea duce la lipsa efectelor faţă de terţi). Se admite că această declaraţie
poate fi dată şi în faţa instanţelor de judecată cu ocazia judecării cauzelor
succesorale, o copie fiind trimisă notarului.
Potrivit art. 696, C. civ., eredele care renunţă este considerat că nu a fost
niciodată moştenitor. Menţionăm că renunţarea la moştenire afectează doar
drepturile şi obligaţiile succesorale cu conţinut patrimonial, renunţătorul păstrând
legăturile de rudenie cu defunctul, calitate în care păstrează prerogativele extra-
patrimoniale care îi dau dreptul, de exemplu, să acţioneze pentru apărarea
numelui şi memoriei defunctului.
Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă,
renunţarea la moştenire poate fi retractată în următoarele condiţii:
a) nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală;
b) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori, indiferent de felul
acesteia.
În ipoteza legatelor cu titlu universal, dacă după acceptare rămâne o cotă-parte
de moştenire vacantă, iar renunţătorul are vocaţie la aceasta, retractarea rămâne
posibilă. Ca urmare a retractării renunţării efectele acesteia sunt înlăturate cu
efecte retroactive, ca şi când nu ar fi avut niciodată loc. După unii autori
retractantul nu poate fi decât acceptant pur şi simplu, fiind lipsit de posibilitatea
de a mai accepta sub beneficiu de inventar, în timp ce alţi autori nu exclud această
posibilitate.

87
CAPITOLUL IX

ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA


MOŞTENIRII

1. Transmisiunea activului moştenirii


Activul succesoral cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale existente în
patrimoniul lui de cujus la data deschiderii succesiunii. Ca regulă, activul
cuprinde doar dreptul patrimonial însă, prin excepţie, în activul succesiunii pot fi
incluse şi o serie de drepturi personale nepatrimoniale atunci când legea prevede
expres aceasta (ex.: L. 8/1996). Prin urmare, activul moştenirii va fi, în principiu,
alcătuit din: dreptul de proprietate asupra imobilelor, alte drepturi reale principale
care au aparţinut defunctului şi care nu se sting prin moartea lui, drepturile reale
accesorii, drepturile de creanţă, drepturile patrimoniale de autor, dreptul de a
exercita acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului (ex.: acţiunea în
revendicare, acţiunea în reziliere sau rezoluţiune, în anulare pentru vicii de
consimţământ etc.). Există drepturi care deşi se află în patrimoniul lui de cujus la
data deschiderii succesiunii nu vor intra în activul succesoral (cele contractate
intuitu personae, drepturile viagere, drepturi referitoare la care moartea lui de
cujus a operat ca o condiţie rezolutorie sau un termen extinctiv incert). În activul
succesoral vor fi incluse însă şi drepturi care nu există în patrimoniu la data
deschiderii moştenirii, dar care vor intra în acest patrimoniu fie datorită exercitării
unor drepturi personale ale anumitor moştenitori (ex.: reducţiunea liberalităţilor
excesive, raportul donaţiilor), fie datorită legăturii/caracterului accesoriu faţă de
dreptul existent în patrimoniul lui de cujus la data morţii sale (fructele naturale,
civile şi industriale produse de bunurile lăsate după data deschiderii succesiunii,
inclusiv echivalentul folosinţei acestor bunuri de către unul dintre comoştenitori).
Transmiterea activului succesoral poate avea loc:
a) în cadrul transmisiunii universale (cazul moştenitorului legal şi al
legatarului universal);
b) în cadrul transmisiunii cu titlu universal (cazul legatarului cu titlu
universal şi al moştenitorilor rezervatari care moştenesc doar rezerva);
c) în cadrul transmisiuni cu titlu particular (cazul legatarilor particulari).
Activul succesoral se poate transmite: divizat de drept (în cazul dreptului de
creanţă, fiecare dintre comoştenitori dobândind o creanţă exclusivă
corespunzătoare părţii sale ereditare) sau în stare de indiviziune (în cazul
88
drepturilor reale, comoştenitorii dobândind un drept de proprietate comună pe
cote-părţi asupra bunurilor lăsate de defunct, urmând ca dreptul de proprietate
exclusivă asupra acestor bunuri să se stabilească în urma efectuării partajului).

2. Transmisiunea pasivului moştenirii


Pasivul succesoral e alcătuit din datoriile succesiunii şi sarcinile succesiunii.
Datoriile succesiunii reprezintă obligaţiile patrimoniale contractate de către de
cujus în timpul vieţii, care nu au fost aduse la îndeplinire de către acesta şi care nu
se sting prin moartea sa (indiferent de izvorul lor: delictual, contractual, legal).
Sarcinile succesiunii sunt obligaţii care se nasc în persoana moştenitorului la data
deschiderii succesiunii şi care sunt strâns legate de această succesiune (ex.:
cheltuielile de înmormântare, cheltuieli prilejuite de conservarea / administrarea /
lichidarea patrimoniului succesoral, cheltuieli necesare partajului, legatele cu titlu
particular având ca obiect bunuri de gen/bunul altuia, sarcinile impuse
legatarilor).
Ca regulă, transmiterea pasivului are loc în cadrul transmisiunii universale sau
cu titlu universal. Prin excepţie, legatarul particular poate fi obligat să contribuie
la acoperirea pasivului în următoarele cazuri:
a) legatul cu sarcină (ce are conţinut patrimonial) – în situaţia în care acceptă
legatul, este obligat la executarea sarcinii;
b) legatul care are ca obiect drepturi succesorale asupra unei universalităţi
patrimoniale dintr-o moştenire deschisă, dar nelichidată;
c) legatul care are ca obiect un imobil ipotecat – plătind ipoteca, el se subrogă
în dreptul creditorilor plătitori putând recupera, pe calea acţiunii în regres,
plata făcută de la succesiunea universală/cu titlu universal obligată să
suporte pasivul;
d) legatul uzufructului universal sau cu titlu universal – legatarul va fi obligat
la plata datoriilor şi sarcinilor aferente patrimoniului sau fracţiunilor de
patrimoniu ce constituie obiectul dreptului său în calitate de uzufructuar
(art. 550, 552, C. civ.), iar nu în calitate de moştenitor al lui de cujus. Dacă
legatul are ca obiect un bun individual, legatarul particular determinat nu
suportă pasivul, decât dacă are ca obiect un imobil ipotecat.
Pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoştenitori
corespunzător părţii ereditare a fiecăruia de la data deschiderii succesiunii.
Partea ereditară reprezintă cota-parte ideală ce se cuvine moştenitorului din
patrimoniul succesoral în urma devoluţiunii succesorale. Atunci când o persoană
este gratificată printr-un legat, o situaţie specială apare în cazul legatului cu titlu
universal care nu prevede în mod expres o fracţiune matematică din patrimoniul
succesoral care i se cuvine (ex.: legatul bunurilor imobile/legatul bunurilor
imobile). În această situaţie, divizarea pasivului se va face pe părţi virile între
comoştenitori, urmând ca ulterior, prin raportarea valorilor bunurilor
89
mobile/imobile la întregul patrimoniu să se determine părţile ereditare ale
comoştenitorilor. Dacă intervin diferenţe între părţile virile şi părţile ereditare,
cheltuielile se vor regulariza între moştenitorii de obicei, cu ocazia efectuării
partajului.
De la regula divizibilităţii de drept a pasivului, există o serie de excepţii:
- obligaţia ce are ca obiect un bun individual determinat – moştenitorul
posesor va putea fi acţionat singur, având drept de regres împotriva
celorlalţi moştenitori;
- obligaţia indivizibilă, dar nu solidară – orice moştenitor poate fi urmărit
pentru întreg, cu drept de recurs împotriva comoştenitorilor;
- dacă unul din comoştenitori e obligat singur, prin titlu, la plata întregului
nu are, în principiu, drept de regres împotriva celorlalţi; titlu poate fi:
o testamentul;
o creanţa încheiată de defunct cu creditorul (se admite acţiunea în
regres);
o convenţia dintre moştenitori intervenită după data deschiderii
moştenirii;
- obligaţia ce e garantată cu ipotecă – moştenitorul care primeşte
imobilul ipotecat va fi „ipotecar peste tot”, ipoteca fiind indivizibilă
„dar numai până la concurenţa valorii imobilului” (art. 893, 896, 902, C.
civ); creditorul ipotecii va putea să-şi satisfacă creanţa prin urmărirea
bunului ipotecar, nefiind necesar să-şi dividă acţiunea contra
moştenitorilor;
- gajul general al creditorilor chirografari rămâne indivizibil atâta timp
cât durează indiviziunea.
În toate cazurile în care un comoştenitor plăteşte o obligaţie indivizibilă sau
plăteşte mai mult decât partea sa ereditară, va avea o acţiune în regres contra
celorlalţi comoştenitori. Această acţiune poate avea o natură juridică diferită:
acţiune personală, când se face plata unei obligaţii indivizibile întemeiată pe art.
1060, 1061, C. civ.; acţiune derivând din gestiunea de afaceri, când plăteşte mai
mult decât partea sa ereditară cu intenţia de a gera interesele celorlalţi
moştenitori; acţiune provenind dintr-o subrogaţie reală, când moştenitorul
acceptant sub beneficiu de inventar plăteşte o datorie/sarcină a moştenirii din
propriul său patrimoniu; acţiune în garanţie a împărţelii (când acţiunea în regres e
efectuată după realizarea partajului).
Acţiunea în regres este întotdeauna divizibilă. Comoştenitorul solvens nu va
putea cere de la ceilalţi decât restituirea părţii de pasiv corespunzătoare părţii
ereditare a acestora, ţinându-se cont şi de contribuţia sa la plata pasivului şi
suportând alături de ceilalţi comoştenitori insolvabilitatea unuia dintre ei.
Acţiunea în regres e prescriptibilă în termenul general de 3 ani, chiar dacă este
exercitată în cadrul procesului de partaj. Lăsarea bunurilor moştenirii în posesia
90
moştenitorilor solvens poate prezuma o recunoaştere de datorie ce are ca efect
întreruperea prescripţiei.

3. Separaţia de patrimonii
Separaţia de patrimonii reprezintă un privilegiu al creditorilor succesiunii în
contra-creditorilor personali ai moştenitorilor, în sensul că drepturile de creanţă
ale primilor vor fi satisfăcute preferenţial din activul succesoral în raport cu
drepturile de creanţă ale celor din urmă (art. 781, C. civ.).
Pentru exercitarea privilegiului separaţiei de patrimoniu sunt necesare
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- calitatea de creditor al moştenirii a celui ce o invocă, indiferent că este
creditor dintr-o datorie/sarcină. Nu pot invoca privilegiul: legatarii
universali/cu titlu universal; creditorii personali ai moştenirii. În schimb,
legatarul cu titlu particular are această posibilitate atunci când legatul său
are ca obiect un drept de creanţă, iar nu un drept real;
- nu trebuie îndeplinită nici o condiţie de formă pentru invocare, aceasta
putând rezulta din manifestarea expresă a voinţei sau poate fi dedusă din
acte/fapte ale acestuia (ex.: cererea de inventariere a bunurilor succesiunii;
solicitarea de a se lua măsura de conservare a bunurilor succesiunii);
- în privinţa imobilelor, pentru a putea fi opozabil terţilor privilegiul trebuie
conservat prin înscriere în cartea funciară.
Separaţia de patrimonii are un caracter individual atât în privinţa persoanelor,
cât şi în privinţa bunurilor. Privilegiul profită numai creditorului solicitant şi
produce efecte împotriva creditorilor moştenitorilor faţă de care s-a invocat. De
asemenea, el se întinde numai asupra bunului succesoral privitor la care a fost
invocat (inclusiv fructele acestor bunuri)
Cel mai important efect al separaţiei de patrimonii constă în împiedicarea
creditorilor moştenitorilor de a-şi exercita drepturile lor asupra bunurilor
succesorale înainte de a fi plătiţi creditorii succesiuni şi legatarii cu titlu
particular. Practic, creditorul separatist va fi plătit cu preferinţă faţă de creditorii
personali ai moştenitorului faţă de care s-a invocat privilegiul din valoarea
bunurilor succesiunii cu privire la care a fost invocat.
În ceea ce priveşte stingerea privilegiului reţinem următoarele ipoteze:
- ca mod general de stingere, privilegiul încetează prin renunţarea
creditorului separatist; întrucât renunţarea la un drept nu se prezumă, ea
trebuie să fie neîndoielnică;
- în cazul bunurilor mobile, privilegiul este prescriptibil (în termenul de 3
ani) calculat de la data deschiderii succesiunii; cu privire la aceste bunuri,
privilegiul nu va putea fi invocat dacă ele nu se mai găsesc în posesia

91
moştenitorilor sau dacă a intervenit confuziunea de fapt (dintre aceste
bunuri şi bunurile personale ale moştenitorilor);
- în privinţa imobilelor privilegiul este imprescriptibil şi opozabil terţilor
dobânditori cu condiţia conservării privilegiului prin publicitatea
imobiliară.

4. Transmisiunea posesiunii moştenirii


Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se
face în mod deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori: moştenitorii
sezinari care au posesiunea de drept a moştenirii; moştenitorii legali nesezinari
care nu au sezină şi în consecinţă trebuie să ceară trimiterea în posesie prin
eliberarea certificatului de moştenitor; legatarii care trebuie să ceară predarea sau
plata legatului.

 Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii de către moştenitorii sezinari –


art. 653, C. civ prevede că descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea
moştenirii din momentul morţii defunctului. În această viziune a codului posesia
sau sezina este altceva decât simpla stăpânire în fapt a bunurilor succesorale. Este
vorba, în esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori legali de a exercita
drepturile şi acţiunile defunctului fără vreo verificare prealabilă. Altfel spus sezina
este posesia de drept a titlului de moştenitor. Sezina are următoarele caractere:
- caracterul de ordine publică: regulile referitoare la sezină au caracter
imperativ şi nu pot fi modificate prin voinţa defunctului. Numirea unui
executor testamentar cu sezină nu contravine acestui caracter fiindcă el este
doar un administrator-sechestru temporar asupra bunurilor mobile;
- caracterul individual: sezina este conferită moştenitorilor conform ordinii în
care sunt chemaţi de lege la moştenire;
- caracterul succesiv: în cazul în care succesorul în rang preferat renunţă,
sezina trece la următorul chemat de lege la moştenire;
- caracterul indivizibil: dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori
de acelaşi rang sezina aparţine tuturor acestora. Totuşi se apreciază de către
unii autori că fiecare moştenitor îşi poate exercita sezina doar în limitele
cotei-părţi ce îi revine din moştenire (art. 1060, C. civ.).

Efectele sezinei – sezina conferă celor în drept următoarele puteri: verificarea


titlurilor moştenitorilor nesezinari; preluarea şi administrarea bunurilor
succesorale; reprezentarea în justiţie a intereselor succesiunii.

 Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari – moştenitorii nesezinari


pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot exercita drepturile şi acţiunile
92
succesorale numai după încuviinţarea intrării lor în posesiune adică după
eliberarea certificatului de moştenitor sau predarea legatelor.
Actualmente, moştenitorii legali nesezinari cer trimiterea în posesie notarului
public. Acesta este competent să stabilească calitatea lor de moştenitori şi
întinderea drepturilor succesorale. Moştenitorul legal nesezinar nu poate avea
exerciţiul drepturilor succesorale până la eliberarea certificatului de moştenitor.
Trimiterea în posesie produce efecte retroactive, începând de la data deschiderii
moştenirii.
Legatarii dobândesc drepturile care formează obiectul legatelor de la data
deschiderii moştenirii, dar nu şi posesia (sezina) acestora, care nu se obţine decât
prin predarea (executarea) legatelor. Predarea legatelor universale se face prin
cerere adresată moştenitorilor rezervatari. Moştenitorii sezinari sunt ţinuţi la plata
legatelor chiar de la data deschiderii succesiunii. În schimb, soţul supravieţuitor
este ţinut la predare doar după data trimiterii sale în posesie. Dacă nu există
moştenitori rezervatari predarea se va cere notarului public competent. Predarea
legatelor cu titlu universal se face prin cerere adresată moştenitorilor rezervatari,
în lipsa acestora legatarilor universali sau oricăror altor moştenitori. Predarea
legatelor particulare se face conform regulilor predării legatelor cu titlu universal,
în plus putând fi cerută şi legatarului cu titlu universal trimis în posesie sau
legatarului particular obligat la plata unui alt legat particular, după predarea
legatului său.
Predarea legatului produce aceleaşi efecte ca şi trimiterea în posesie, mai puţin
în privinţa efectelor retroactive, legatarul nedobândind sezina decât de la data
predării. Acest aspect are importanţă în special în privinţa dobândirii fructelor
doar de la data cererii de predare (excepţii: cazul în care legatarul universal nu
vine în concurs cu nici un moştenitor legal şi art. 900, C. civ).

5. Petiţia de ereditate
Petiţia de ereditate este acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală
sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască
această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de o persoană
care pretinde a fi adevăratul moştenitor. Acţiunea nu este reglementată de lege,
fiind însă aplicată în practica judiciară şi recunoscută ca atare de doctrină.
Obiectul specific al acţiunii îl constituie calitatea de moştenitor, predarea
bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Majoritatea autorilor califică această acţiune ca având un caracter real întrucât
consecinţa esenţială a admiterii ei este transmiterea proprietăţii patrimoniului
succesoral, cu efecte şi în ceea ce îi priveşte pe terţi. Cu toate acestea aceeaşi
autori nu rămân constanţi şi în privinţa caracterului imprescriptibil al acestei
acţiunii, părerea dominantă fiind cea conform căreia acţiunea în petiţie de

93
ereditate este prescriptibilă în termenul general de 3 ani aplicabil drepturilor
personale.
Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu
universal, indiferent dacă vocaţia sa este legală sau testamentară. Acţiunea nu
profită decât reclamantului fiind, deci, divizibilă.
Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi succesor
universal sau cu titlu universal, şi care posedă bunurile succesorale în această
calitate. Din această cauză, natura adevărată a acţiunii se poate stabili numai după
ce pârâtul şi-a precizat poziţia faţă de cererea reclamantului: se apără în calitate de
succesor sau în altă calitate.
Dovada calităţii de moştenitor se poate face fie cu testamentul în cazul
legatarilor fie cu certificatul de căsătorie în cazul soţului, fie cu orice mijloc de
probă în cazul rudelor.
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârât, este obligat să
înapoieze reclamantului toate bunurile succesorale. În cazul în care a fost de bună
credinţă pârâtul păstrează fructele percepute, iar pentru bunurile înstrăinate
restituie preţul lor. Dacă el a fost de rea credinţă restituie fructele, iar pentru
bunurile vândute valoarea lor. Pârâtul de bună-credinţă are dreptul la despăgubiri
pentru toate cheltuielile făcute cu bunurile succesorale, în timp ce pârâtul de rea
credinţă primeşte doar cheltuielile necesare, eventual cele provocate de obţinerea
fructelor. În privinţa actelor încheiate de pârât cu terţii de aplică regulile
cunoscute din materia efectelor nedemnităţii.

94
CAPITOLUL X

PARTAJUL SUCCESORAL

1. Noţiune
Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării
de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate
din moştenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte
din masa partajabilă ori a contravalorii acestora. Partajul poate fi solicitat oricând
cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare
temporară a dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate
se deosebeşte de partajul de folosinţă sau provizoriu care se referă doar la posesia
şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaş
folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi
veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi
coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe cale judecătorească. Partajul
poate fi total sau parţial atât în privinţa bunurilor succesorale cât şi a participării
tuturor coindivizarilor.
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau pe
cale judecătorească.

2. Partajul amiabil
Conform art. 730, alin. 1, partajul amiabil se poate realiza atunci când toţi
indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de exerciţiu. Pentru
dovedirea convenţiei nu se cere forma scrisă, trebuind să fie întrunite condiţiile
cerute de art. 1191 şi urm., C. civ. Forma scrisă este însă cerută imperativ de L. nr.
7/1996 pentru ca moştenitorii să poată dispune de bunurile succesorale. Partajul
amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară consfinţită printr-o hotărâre
de expedient sau în cadrul procedurii succesorale notariale. Coindivizarii sunt
liberi să împartă moştenirea aşa cum doresc. Odată realizat partajul în mod valabil
nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt partaj.

3. Partajul judiciar
Partajul judiciar are loc atunci când:

95
a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există
coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj;
b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea
tutelară nu şi-a dat acordul la împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere
ieşirea din indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest lucru
putând să-l facă chiar şi cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere
partajul moştenitorii lipsiţi de drepturi asupra masei indivize, cum e cazul
legatarilor cu titlu particular ori moştenitorilor anomali, aceştia primind
individual şi în mod direct de la defunct anumite bunuri. Tot astfel, nudul
proprietar nu poate cere partajul contra uzufructuarului fiindcă nu au
drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază de alte acţiuni prin aceea
că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă calitate: de reclamant în
ceea ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce priveşte cota parte
revenind din succesiune fiecăruia dintre ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi
priveşte pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la
urmărirea părţii indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca,
la cererea lor, să se facă partajul întregii averi succesorale (art. 1825, C.
civ.). În acest caz se apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în
nume propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face
plata creanţelor în timpul derulării acţiunii de partaj acesta nu mai poate
continua întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În privinţa
creditorilor moştenirii, problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări
direct bunurile succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor.
Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină. Această condiţie este cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi nu
translative, pentru că se realizează o transformare profundă a dreptului de
proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin
drepturi individuale asupra unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii
trebuiesc reprezentaţi, respectiv asistaţi. În ceea ce priveşte introducerea cererii de
către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face şi
fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe
deplin ocrotite de către instanţa de judecată. Dacă minorul vine în concurs cu unul
sau ambii părinţi este necesară numirea unui curator în condiţiile art. 132 şi 105,
alin. 3, C. fam., existând contrarietate de interese.
Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala, titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse
împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului, locul unde se află şi
persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă există trei sau mai mulţi
coindivizari, partajul poate fi realizat şi parţial, restul rămânând la cerere în
indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când toţi coindivizarii solicită
ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de
96
către instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa
succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moştenirii
succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune
probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora,
instanţa de judecată va proceda direct, prin hotărârea care o pronunţă, la stabilirea
bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce
se cuvin fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de
alţii, a pasivului moştenirii, după care se va proceda la atribuirea în natură a
loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a acestora
între moştenitori (art. 6735, C. pr. civ.). În ipoteza în care moştenirea nu poate fi
împărţită direct de către instanţă întrucât sunt necesare evaluări ale bunurilor
succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea printr-o încheiere de
admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care au vocaţie
la moştenire, a cotelor ce revin acestora, a creanţelor pe care coindivizarii le au
unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii. Prin aceeaşi încheiere se
va numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi formularea propunerilor de
formare a loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor. Această încheiere
poate fi completată printr-o nouă încheiere dacă între timp se descoperă că există
şi alţi moştenitori sau alte bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această perioadă,
până la pronunţarea hotărârii de împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate
dispune scoaterea din masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare.
Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a coindivizarilor se impune stabilirea
valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data împărţelii, dar avându-se în vedere
starea acestora din momentul deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau
sporul de valoare trebuie să fie suportată, respectiv să profite, tuturor
coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile formate de
expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor
fi atribuite în principiu în natură de instanţă cu respectarea art. 741, alin. 1, C. civ.
De aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor
bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii
în bani, atât timp cât atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor
rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de drept, fiindcă trebuie urmărită
salvgardarea valorii economice a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor
instanţa va ţine seama în lipsa acordului părţilor de: mărimea cotelor, natura
bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coindivizari au adus
îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi. Eventuala diferenţă
valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în
favoarea coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte.
Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi
valorifice drepturile pe calea executării silite. În situaţia în care împărţeala în
97
natură a unui bun sau chiar a întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia
sau a mai multor coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o
încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun celui/celor care au solicitat
acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari.
Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa îi va atribui definitiv bunul prin
hotărâre pronunţată asupra fondului cauzei. În caz contrar, bunul poate fi
încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii. Pentru motive temeinice (art. 673 10,
alin. 3, C. pr. civ.) instanţa va putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă a
bunului.
Atunci când nici partajul în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile
sau când toţi indivizarii solicită acest lucru se va proceda la vânzarea bunurilor
succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul executorului judecătoresc,
prin licitaţie. Sumele astfel rezultate sunt mai apoi împărţite prin hotărâre
judecătorească între coindivizari conform cu cotele lor legale. Menţionăm că
această metodă de partaj este extremă şi nu poate fi impusă împotriva voinţei
coindivizarilor. Cu titlu extraordinar, instanţa poate decide închiderea dosarului
atunci când nu s-a putut realiza nici una dintre modalităţile de partaj prevăzute de
lege (art. 67314, alin. 3).

4. Opoziţia la partaj
Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor,
C. civ. le oferă acestora posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe
calea opoziţiei la partaj. Se încearcă astfel prevenirea ineficacităţii partajului prin
introducerea ulterioară a acţiunii pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul
creditorilor de a participa la partaj şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta.
Dacă partajul se face fără participarea creditorilor sau fără a se ţine seama de
opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea pauliană (art. 785, C. civ.). În practică se
admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice persoană ce poate justifica un
interes legitim în legătură cu procedura partajului succesoral. În privinţa formei,
legea nu prevede vreo condiţie specială, opoziţia trebuind să rezulte neechivoc. O
dată exercitat dreptul de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii diferite faţă de
partaj decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea
drepturilor succesorale ale creditorilor.

5. Efectele partajului
Textul art. 786, C. civ. consacră regula caracterului declarativ al partajului. Cu
toate acestea, se apreciază că acest efect este doar o ficţiune a legii menită să
asigure egalitatea coindivizarilor. Consecinţa acestei aprecieri se regăseşte în
aceea că ficţiunea, fiind o excepţie, este de strictă interpretare. Caracterul
declarativ şi retroactiv al partajului trebuie interpretat în sensul că fiecare
coindivizar suportă doar consecinţele propriilor acte făcute în timpul stării de
98
indiviziune. De exemplu, ipoteca instituită doar de un singur coindivizar nu va fi
opozabilă celorlalţi. Actele care intră sub incidenţa efectului declarativ sunt:
partajul propriu-zis; actele echivalente partajului: licitaţia al cărei adjudecatar este
un coindivizar – acesta este un având-cauza al defunctului (în acest caz nu sunt
aplicabile regulile vânzării cumpărării şi vânzarea între coindivizari de bunuri sau
drepturi succesorale. În privinţa bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să
menţionăm următoarele: creanţele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu s-
au stins până la partaj, aceeaşi soluţie aplicându-se şi creanţei preţului adjudecării
de către un terţ la licitaţie a unui imobil succesoral. Efectul declarativ produce
consecinţe nu numai între succesori, admiţându-se, în acest caz, opozabilitatea
erga omnes.
Consecinţele efectului declarativ al partajului sunt următoarele:
a) atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii;
b) drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi
dispoziţie făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se
desfiinţează;
c) partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele
specifice acestor acte juridice.
Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori garanţi
unul către altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce provin dintr-o
cauză anterioară împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi ceilalţi coindivizari
trebuie să-l despăgubească pe evins, fiecare proporţional cu cota sa de moştenire.
Şi coindivizarul evins suportă pierderea alături de ceilalţi coindivizari.
Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate: nulitatea relativă –
nerespectarea condiţiilor de formă, violenţă sau dol (eroarea dă naştere la
supliment de partaj, eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi); nulitatea
absolută – omiterea unui coindivizar de la împărţeală. Principalele efectele
nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv a partajului, iar drepturile
dobândite de terţi sunt supuse caracterului aleatoriu al noului partaj.

99
BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE

1. Ioan Adam, Adrian Rusu, Drept civil, Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003;
2. Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni. Testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003;
3. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2002;
4. Ion Dogaru, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
5. Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea, Iaşi, 2005;
6. Codrin Macovei, Drept succesoral. Moştenirea legală, Ed. Universităţii Al.
I. Cuza, Iaşi, 2006;
7. Liviu Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi Succesiuni, ed.
a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.

100