onstituţie naţională.

Constituţie europeană

Abordare juridică
Ca orice încercare discursivă, o abordare juridică a diferenţierii dintre constituţia naţională şi
tratatul instituind o constituţie pentru Europa este fragilizată ab initio de riscul neclarităţii, din cauze
pe cât de diferit exprimate la nivel de semnificant, pe atât complexe la nivelul delimitării
semnificatului pe care îl desemnează. Scopul expunerii ce se doreşte realizată aici este mai
degrabă acela de a puncta zonele de ruptură şi de apropiere dintre anumite concepte juridice şi
realităţile la care se referă decât de a enumera sub vreo pretenţie a exhaustivităţii, cauzele care
determină ca în limbajul curent accepţiunile oferite constituţiei, respectiv tratatului instituind o
constituţie pentru Europa, să se suprapună sau să nu fie delimitate dincolo de dubiu. Astfel şi pentru
a nu glisa nici înspre retorică, nici înspre rigiditatea excesivă ce ar putea rezulta din folosirea unei
exprimări prea specializate, devine pertinentă o construire a discursului susţinută în principal de
finalitatea aducerii în prezenţă a unor „stări de fapt” cu privire la circumscrierea juridică a
termenilor, şi de emiterea unor judecăţi de valoare pe cât posibil critice, care să permită
deschiderea către întrezărirea anumitor direcţii evolutive.
Fapt este că, indiferent de largheţea plasării în perspectivă alese, comparaţia între constituţia
naţională şi tratatul institutind o constituţie pentru Europa nu se poate reduce la o simplă confruntare a
exclusiv acestor termeni, ci, ţinând seama de alţi termeni intermediari (precum tratat
internaţional clasic) şi de termeni contextuali (precum suveranitate internă şi internaţională),
trebuie să se raporteze la diferitele categorii de surse ale acestor categorii de acte. Abia odată
conturat specificul acestora, se poate aprecia în ce măsură asistăm astăzi la nivel european în cadrul
construcţiei comunitare la o simplă modificare a structurării formale a modelelor normative sau, dimpotrivă, la
o restructurare a conţinutului gândirii de filosofie politică ce susţine producerea de reguli având caracter
„constituţional”. Cu alte cuvinte, criteriul abordării va consta, în cadrul acestei expunerii în mod
voit restrânsă, în tratarea succintă a distincţiilor certe dintre ceea ce în limbajul juridic este
desemnat prin surse materiale şi reale, respectiv surse formale ale celor două categorii de acte
aşezate faţă în faţă – constituţia naţională şi tratatul instituind o constituţie pentru Europa. Procedând de
această manieră, se va putea implicit clarifica sensul însuşi al naturii constituţionale a unei reguli.

1. Sursele reale şi materiale diferite ale constituţiei naţionale, respectiv ale

tratatului instituind o constituţie pentru Europa
Pornind dinspre nivelul naţional către cel unional, dificultatea fixării semnificatului
constituţiei rezultă în principal din caracterul cel puţin dual al acestuia, tradus prin faptul că
noţiunea de constituţie desemnează atât o ordine politică instituţionalizată, cât şi actul prin care se instituie
această ordine. Sensul politic al constituţiei, de rezultat al transcrierii progresive în termenii
dreptului a unui ansamblu de revendicări politice, a stării unei societăţi la un moment dat, îl

180
precede pe cel juridic. Constituţia, ataşată în mod istoric şi conceptual statului, apare astfel doar în
mod derivat şi complementar ca un ansamblu de norme juridice, fiind în mod prioritar un
ansamblu de principii filosofice privind raporturile dintre individ şi societate şi abia ulterior o
modalitate de organizare a puterii politice pe baza acestor principii, aşadar un fundament meta-
juridic al sistemului de drept de la nivelul unui stat sau altul. Simetric, aceeaşi dualitate la nivel de
semnificat se poate constata şi în ce priveşte tratatul instituind o constituţie pentru Europa, noţiune
care, în ciuda noutăţii sale comparativ cu tradiţia utilizării termenului clasic de constituţie, deja a
primit accepţiuni cu greu conciliabile între ele. Pe de o parte, unele voci reclamă o identitate de
semnificat între acest tip de tratat şi semnificatul termenului constituţie, în virtutea identităţii de
semnificant. Pe de altă parte, există opinii care, deşi disting între semnificatul celor două noţiuni,
pledează pentru o dizolvare progresivă a graniţelor în materie, dată fiind o anume suprapunere
materială fragmentară dintre cele două noţiuni.
Întâi de toate, ruperea derivă însă din non-identitatea surselor reale ale celor două categorii de acte.
Acest tip de surse consistă, în general, în acel izvor al regulilor juridice constituit din necesitatea,
nevoia socială însăşi ce fundamentează, justifică regulile în cauză ce o exprimă pe aceasta, aşadar
o nevoie externă faţă de sistemul juridic şi decelabilă la nivelul conştiinţei colective ce reclamă un anumit tip de
reguli de drept şi nu altul. Particularizate la tratatul instituind o constituţie pentru Europa, sursele reale ar
putea fi deci regăsite la nivelul necesităţilor de ordin meta-juridic ale conştiinţei care se exprimă
prin intermediul acestui tip de act. Această conştiinţă nu ţine însă de un ethos distinct, ca în
cazul fiecăruia dintre statele-membre ale Uniunii Europene, constituite istoric ca state-naţiune,
căci nu aparţine unei colectivităţi constituite, printr-o constituţie naţională, într-un atare stat
unic. Evidenţa acestei realităţi este susţinută de corelarea raportării surselor reale ale tratatului
instituind o constituţie pentru Europa la sursele sale materiale, înţelese mai întâi ca reprezentând
voinţa ce configurează şi susţine acest tip de act, răspunzând la întrebarea „cine îşi exprimă
voinţa în această normă juridică, cine o creează?”.
Astfel, voinţa ce se exprimă prin tratatul instituind o constituţie pentru Europa se relevă, la o
examinare atentă, distinctă atât de voinţa care se exprimă într-o şi printr-o constituţie naţională.
Aşadar specificul entităţii care are suficientă îndreptăţire pentru a fi recunoscută ca aptă să
creeze acest tip de reguli nu trebuie confundat cu puterea constituantă, voinţă ce stă la baza unei
constituţii naţionale.
Puterea constituantă, ca putere a dreptului, exprimă starea fluidă de conştiinţă a colectivităţii
constituite în stat, încă neinstituită şi neconcretizată, în funcţie de care se instituţionalizează
puterea acestui stat însuşi şi se constituie fundamentele sistemului său juridic. Este vorba despre
o putere de auto-organizare, anterioară şi superioară statului, ce nu se confundă cu acesta, dar îl
creează, impunându-i o constituţie şi fiind ataşabilă voinţei suverane, originare şi necondiţionate
a poporului de a se auto-organiza. Imposibil să se manifeste direct, această voinţă necesită o
formulare juridică, care să îi permită să-şi transpună în norme juridice pozitive cerinţele şi
principiile de auto-organizare. Trecerea de la voinţă la actul numit constituţie, prin care ia
naştere statul, se face prin intermediul autorităţii constituante, organ al statului, care dă propriu-zis
constituţiei o formă juridică, nu şi conţinut, necreând-o, doar fixând-o, fiind deci o instituţie
limitată în opera sa de către puterea constituantă.
Or, la nivelul Uniunii Europene în general şi în cazul tratatului instituind o constituţie pentru
Europa în particular, nu ne aflăm în prezenţa constituirii unui stat, a manifestării voinţei suverane
a unui popor, a unei puteri constituante, inexistente de altfel la nivelul Uniunii europene (ce rămâne
o construcţie hibridă, o organizaţie de integrare situată între simpla asociere de state –

181
confederaţia şi statul federal - federaţia). Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa manifestării unor
puteri instituite, instituţionalizate, fără putere constituţională primară, care participă la crearea unui
tratat internaţional. Voinţele ce se exprimă în această normă juridică sunt derivate, aparţin
statelor ca entităţi deja constituite, ele creând regula în acest caz prin acord pe plan extern, un
acord căutat şi nu prin manifestare unilaterală de voinţă ca în cazul constituţiei, unde acordul
este intrinsec, reprezentând convingeri ale uneia şi aceleiaşi voinţe originare aparţinând unei
entităţi unice. Puterile implicate în producerea unui atare tip de tratat, prin manifestarea
suveranităţii internaţionale, nu sunt ele însele sursa vreunei suveranităţi, ci, deja constituite,
aparţin organelor statelor (putere executivă şi legislativă), fiind predeterminate de reguli interne
constituţionale şi se manifestă doar pe planul exerciţiului suveranităţii. Astfel că nu popoarele
negociază şi semnează tratatul, iar acesta nu este pe de altă parte opera vreunui popor sursă de
suveranitate distinctă şi nici nu poate institui un asemenea popor, nu îl poate crea, indiferent că
încearcă o consolidare a spaţiului de convingeri comune şi a filosofiei politice care a generat
construcţia comunitară.
Asupra acestui raport dintre semnificatul puterii constituante şi cel al puterii constituite poate
însă interveni, ca sursă de echivoc şi deci a tendinţei de a suprapune material tratatul instituind o
constituţie pentru Europa şi constituţia naţională, un anumit gen de identitate materială restrânsă dintre
ele. Astfel, prin raportare la cel de-al doilea aspect al definirii surselor materiale ale normelor
juridice – conţinutul însuşi al acestora, în specificitatea sa, determinând domeniul lor de
reglementare în mod obiectiv, astfel încât oricine să îl poată identifica de aceeaşi manieră –
aceste două categorii de norme reglementează în egală măsură modalitatea de producere a altor
norme, fundamentând un sistem juridic de sine-stătător. În acest punct, tratatul instituind o
constituţie pentru Europa se diferenţiază astfel existenţial de tratatele clasice. Acestea, ca surse
externe ale dreptului, produse prin participarea mai multor state sau a comunităţii internaţionale
în ansamblul său, creează obligaţii şi drepturi exclusiv pentru statele contractante, care se
angajează să adopte în ordinea juridică internă măsuri de natură reglementară în vederea
realizării unui scop comun. Doar normele emise de organele statale abilitate constituţional să
execute obligaţiile ce revin statului din tratat pot crea drepturi şi obligaţii persoanelor.
Modalitatea şi formele de producere a acestor norme nu este deci determinată de tratatul
internaţional, ci rămâne reglementată de constituţie, ca act intern.
În contrapartidă, tratatul instituind o constituţie pentru Europa, ca şi tratatele instituţionale, nu
se limitează să creeze drepturi şi obligaţii pentru state, ci instituie, asemenea unei constituţii
naţionale, organe având competenţa de a crea dreptul, de a reglementa pentru a completa sau
chiar amenda tratatele constitutive. Tratatele instituţionale sunt cele privind comunităţile
europene şi Uniunea Europeană, tratate cadru, care conferă competenţa de a preciza acest cadru
unor organisme internaţionale pe care le instituie şi care vor putea să emită, în acest scop, norme direct
aplicabile la nivel intern, particularilor. Aceste norme nu mai necesită aprobare din partea
legiuitorului naţional, aplicându-se prioritar în raport cu normele naţionale. Se naşte astfel un
legiuitor internaţional care produce o legislaţie internaţională. Din această perspectivă, tratatele
instituţionale şi cel instituind o constituţie pentru Europa depăşesc cadrul contractual, fondând
şi organizând o cartă constitutivă.
Cu toate acestea, semnificatul unui atare act normativ nu echivalează plenar cu o
constituţie naţională, întrucât dreptul pe care îl creează instituţiile unionale rămâne de
provenienţă internaţională. Nefiind opera unei puteri statale suverane, recunoscute ca atare de
comunitatea internaţională şi neinstituind o atare putere, se limitează la a crea o organizaţie

182
supranaţională şi organisme ale acesteia către care se transferă competenţe ce ţin de
suveranitatea internă, dar care nu devine titulară de suveranitate proprie, în sensul în care statul
este titular al suveranităţii ce îşi găseşte sursa în voinţa puterii constituante. Deşi titulară astfel a
unei puteri normative proprii, organizaţia supranaţională nu deţine monopolul constrângerii,
întrucât nu poate aplica direct constrângerea particularilor, competenţă exercitată exclusiv de
statele membre, în ciuda faptului că recunoaşte şi garantează, întocmai ca o constituţie naţională,
drepturi fundamentale ale acestor particulari.
Deşi limitează drastic suveranitatea statelor membre, iar natura sa politică o apropie de stat,
juridic Uniunea Europeană rămâne o organizaţie internaţională, iar tratatul instituind o constituţie
pentru Europa rămâne şi el un act de drept internaţional, precum tratatele instituţionale, nu unul de
drept intern, creator de stat. Identitatea sa din punct de vedere material cu constituţia nu este
plenară, în sensul că voinţa care se exprimă în conţinutul său normativ se rezumă la un consens
între puteri constituite, nefiind constituantă, neaparţinând unei puteri originare a unui popor unic,
care să îşi ofere un cadru de organizare etatică, prin producerea unilaterală a unui act fondator.
Aşadar numai în ce priveşte al doilea aspect al definirii materiale, privitor la specificitatea
obiectului pe care îl reglementează, la nivelul conţinutului, tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa este ceea ce în plan intern desemnăm cu termenul de constituţie, întrucât exprimă reguli ce
fundamentează o ordine juridică autonomă şi arată cum se va produce aceasta la diferitele sale nivele.
O distincţie între cele două aspecte ale definirii materiale ce pare de altfel a fi fost constant
făcută de jurisprudenţa Curţii de Justiţie comunitare, cu privire însă la un tratat constitutiv –
tratatul C.E.E. – când a exprimat caracterul acestuia de „cartă constituţională de bază” a
Comunităţii.
Corelativ şi ca efect al acestor graniţe materiale, constituţia şi tratatul instituind o constituţie
pentru Europa se păstrează distincte ca şi categorii normative şi la nivelul surselor lor formale,
care clarifică în ce mod şi în ce formă sunt create ca norme juridice în baza cărora se vor
produce alte norme.

2. Sursele formale diferite ale constituţiei naţionale, respectiv ale tratatului

instituind o Constituţie pentru Europa
Păstrând aceeaşi manieră de abordare şi pornind aşadar de la naţional către supranaţional,
constituţia este, din perspectiva suportului său formal, ansamblul normelor juridice adoptate şi
modificate după o procedură specială, superioară celei urmate la adoptarea şi modificarea
celorlalte legi la nivel intern. Aşadar, prin raportare la aspectul său material, la specificitatea şi
superioritatea voinţei pe care o exprimă, constituţia se transpune formal în modul superior de
reprezentare a acestei voinţe sau în manifestarea ei directă. Astfel, în situaţia în care puterea
constituantă creează un nou stat, revoluţionând juridic, dând o constituţie nouă, de fapt o instituie.
Procedurile de instituire, dependente de starea evoluţiei sistemului juridic şi politic, pot fi
autoritare (concedarea, pactul, plebiscitul) sau democratice, presupunând intervenţia activă a
puterii constituante a poporului (fie înainte, fie după, fie atât înainte, cât şi după adoptarea
constituţiei). Adoptarea propriu-zisă a constituţiei desemnează astfel exclusiv procedura prin
care autoritatea constituantă, ca putere constituită, dă formulare juridică normelor constituţionale
impuse de puterea constituantă.
Când nu există o constituţie în vigoare, autoritatea constituantă care intervine este originară,
nefiind formal constrânsă de o autoritate anterioară. Dacă suntem însă în prezenţa adoptării unei

183
noi constituţii, prin modificarea sa integrală, dar nerevoluţionară, autoritatea constituantă va fi una
derivată, intervenind în virtutea constituţiei în vigoare, existând continuitate formală între
constituţia veche şi cea nouă. Caracterul derivat al autorităţii constituante se explică prin aceea că ea
este creată nu direct prin voinţa puterii constituante, ci prin voinţa autorităţii constituante originare.
Or, la nivelul dreptului comunitar originar, în cazul tratatului instituind o constituţie pentru
Europa, semnificatul instituirii formale a unei constituţii este reprezentat de aceea că, la fel
precum în situaţia adoptării în genere a tratatelor constitutive şi a celor instituţionale, este vorba
despre o adoptare ce îmbracă formele şi se supune procedurilor specifice dreptului internaţional,
ce necesită respectarea regulii unanimităţii în realizarea acordului de voinţe dintre statele
membre, fiind exclusă astfel intervenţia unei autorităţi constituante, fie originare, fie derivate, care
să dea formă dezideratelor puterii constituante. Astfel, ca şi în cazul tratatelor internaţionale clasice,
procedura de adoptare implică mereu intervenţia exclusiv a unor puteri constituite, care
participă, în calitate de puteri statale, la încheierea pe cale convenţională a tratatelor. Cu alte
cuvinte, dacă validitatea constituţiei naţionale este dată de respectarea principiului fundamental
de validare „orice constituţie validă presupune intervenţia puterii constituante” (fie prin autoritatea
constituantă originară, fie prin alegerea unei constituante, fie prin referendum, fie prin ultimele
două modalităţi de intervenţie întrunite cumulativ), validitatea tratatelor internaţionale clasice
este condiţionată de respectarea, în toate etapele producerii lor (negocierea, semnarea,
ratificarea, înregistrarea şi intrarea în vigoare a tratatelor), a normelor de drept internaţional în
această materie, iar cea a tratatelor constitutive şi instituţionale din dreptul comunitar de
respectarea unor norme atât de drept internaţional, cât şi de drept comunitar.
În cadrul acestuia, singurele reguli unilaterale se regăsesc în dreptul comunitar derivat
(regulamentul, directiva, decizia, recomandările şi avizele), iar specificul lor le apropie de
noţiunea de lege din plan intern, însă nu de cea de lege constituţională, întrucât ele sunt opera
unui legiuitor instituit prin tratatele instituţionale, care le şi validează, prin reglementarea
amănunţită a formei şi procedurilor de adoptare a lor, şi nu opera unui autorităţi constituante
naţionale, instrument al puterii constituante.
Diferenţa de natură formală internă, respectiv internaţională şi comunitară a normelor
comparate condiţionează nu doar adoptarea lor, ci şi specificitatea procedurii de modificare a
acestora. Deşi termenul de revizuire desemnează modificarea atât a constituţiei, cât şi a tratatelor
internaţionale, identitatea de semnificant nu anulează diferenţele de semnificat, după cum ne
referim fie la constituţia naţională, fie la tratate clasice, constitutive sau instituţionale. Aceasta
deoarece principiul în cazul modificării tratatelor internaţionale este respectarea căii conven-
ţionale, guvernând de altfel şi modalitatea de adoptare a lor. Ceea ce s-a stabilit prin acord, nu
poate fi amendat decât prin acord şi urmând aceeaşi formă de manifestare a acestuia – mutuus
consensus, mutuus dissensus –, iar denunţarea unilaterală nu este admisă în principiu, deşi este
adesea folosită în practică. La nivel comunitar, revizuirea tratatelor se supune şi ea ratificării,
acordului expres al tuturor statelor membre, ceea ce face ca viitorul însuşi al Uniunii,
nedeţinătoare de autonomie constituţională, să fie subordonat voinţei unanime a statelor
membre. Doctrina de drept comunitar consideră că o revizuire care să reprezinte adoptarea
formală a unei constituţii europene nu se va putea întâmpla decât la capătul unui proces printre
ale cărui elemente constitutive s-ar putea număra inserarea unei declaraţii de drepturi funda-
mentale în tratate, clarificarea repartiţiei de competenţe între nivelul unional şi cel naţional.
Dacă reglementarea modificării tratatelor, indiferent de tipologia lor, este susţinută de
imperativul menţinerii unei anumite stabilităţi a lor, care însă nu se confundă cu imuabilitatea,

184
întrucât, ca norme juridice, tratatele trebuie să reflecte şi să normeze realităţi specifice, dinamice,
aceleaşi necesităţi justifică şi conceperea tehnicii de revizuire a unei constituţii naţionale, dacă
aceasta este una rigidă, nemodificabilă deci decât prin proceduri speciale şi îngreunate faţă de
cele urmate la modificarea normelor inferioare ei în sistem. Revizuirea acestui tip de constituţie
este de astă dată un act unilateral, de drept intern, întocmai ca şi cel de instituire sau adoptare,
oglindind modificarea necesităţilor puterii constituante la un moment istoric dat. Limitele pe
care le impune revizuirea ca procedură superioară de modificare a constituţiei şi deci protectivă
se adresează autorităţii constituante, nu puterii constituante, care nu poate fi practic limitată.
Procedura revizuirii, prin care se asigură îngreunarea condiţiilor de validitate, nu intervine
decât în situaţia modificării constituţiei, deci a continuităţii regimului, atât când modificarea este
parţială, dar şi când este totală. În această din urmă ipoteză, modificarea va respecta procedurile
prevăzute de constituţia însăşi, chiar dacă se modifică inclusiv normele privind modificarea.
Dacă însă nu se respectă procedura de revizuire instituită constituţional, vorbim despre
desfiinţarea constituţiei; când regimul însuşi se schimbă, creându-se un stat nou, suntem în
prezenţa instituirii unei noi constituţii. Una dintre finalităţile existenţei procedurii de revizuire
prestabilite este, în acest sens, reducerea riscurilor revoluţionare care să pună sub semnul
întrebării existenţa regimului politic însuşi.

3. Regulile constituţionale ale Uniunii Europene – expresie a unei noi paradigme?

Odată astfel circumscris specificul juridic al regulilor de natură constituţională existente la
nivelul construcţiei comunitare, în ce priveşte stabilirea tendinţelor evolutive ale filosofiei
politice pe care aceasta se fundamentează, rigoarea tehnică a instrumentelor clasice de analiză
anterior folosite se vede nevoită să lase locul aproximărilor inerente oricărui discurs ce,
folosindu-se de juridic ca de un punct de pornire şi un instrument, îşi propune să puncteze o
schimbare de paradigmă.
Aşadar, pe de o parte, construcţia comunitară se bucură de existenţa unor reguli de natură
constituţională, exclusiv din punctul de vedere material al conţinutului acestora, cât timp norme
cuprinse în tratatele constitutive, instituţionale şi inclusiv în cel instituind o Constituţie pentru
Europa fundamentează o ordine juridică autonomă, întocmai cum la nivel naţional regulile
constituţionale fundamentează o atare ordine. Aspectul material al voinţei de la care emană
aceste reguli rămâne însă cel care dă seama de existenţa unei realităţi sociale şi a unei paradigme
distincte faţă de nivelul intern al statelor membre. Astfel, inexistenţa actuală unui popor unic
european ca putere constituantă, din ale cărui necesităţi sociale şi deci din a cărui conştiinţă
colectivă autonomă să rezulte respectivele reguli constituţionale comune (ce nu pot fi ca atare
considerate încă din punct de vedere material plenar echivalente regulilor constituţionale
interne) pare să devină, la nivel de deziderat de filozofie politică, înlocuibilă cu susţinerea unei
construcţii treptate a unui atare „popor”.
Aceasta întrucât formele specifice ale regulilor de natură constituţională de la nivel
comunitar, anterior succint clarificate, sunt capabile, ca orice formă, nu doar să fie purtătoarele
unui conţinut specific preexistent, ci şi să contribuie la naşterea unui nou conţinut pe care să îl
încadreze. Acesta din urmă s-ar putea construi, la nivel substanţial, în jurul drepturilor fundamentale
ale omului, deja componente ale „tradiţiei constituţionale comune” a statelor membre ale
Uniunii, calitate în care de altfel au şi pătruns la nivelul juridic al spaţiului comunitar, pe calea
jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, ajungând, fără a fi scutite de avataruri

185
evolutive, la a fi actualmente cuprinse într-o Cartă a drepturilor fundamentale. Este însă viziunea
asupra drepturilor fundamentale la nivel comunitar aceeaşi cu perspectiva în care sunt acestea
anvizajate si garantate prin constituţiile naţionale ale statelor membre? Cât timp un răspuns
tranşant este, dacă nu imposibil, cel puţin excesiv cadrului discursiv stabilit în această expunere,
prin analiza de detaliu pe care o presupune, anumite precizări e important să fie făcute. În
primul rând, relativizarea şi instrumentalizarea acestora se face la nivel comunitar de manieră
mult mai accentuată, întrucât se raportează la specificul acestui spaţiu, de construcţie
instituţională care să încurajeze consolidarea unui anumit tip de realitate socială, vizând astfel cu
prioritate drepturile de natură economică (susţinute de principiul liberei circulaţii) şi socială; în al
doilea rând, mecanismele jurisdicţionale efective de asigurare a unei protecţii eficiente a
drepturilor fundamentale, sunt, la acest nivel, limitate în opera lor la acţiunile normative ale
organelor comunitare şi la cele naţionale ce afectează un domeniu comunitar. Fireşte, protecţia
drepturilor fundamentale la nivel comunitar complementarizează opera naţională a jurisdicţiei
constituţionale în acest domeniu, fără însă a o echivala pe acesta din urmă la nivel substanţial.
O altă întrebare legitimă în sensul că poate contribui la a da seama de paradigma existentă
la nivel comunitar în materia regulilor de natură constituţională privind drepturile fundamentale,
poartă asupra comparaţiei sub aspect formal a existenţei, pe de o parte, a Cartei drepturilor
fundamentale la nivelul Uniunii Europene şi, pe de altă parte, a unor cataloage scrise sau
jurisprudenţiale de drepturi fundamentale de valoare constituţională la nivel naţional al statelor
membre. După cum am clarificat, indiferent de aspectul lor material, normele de la nivel
comunitar cuprinse în tratate rămân supuse regulilor de drept internaţional în ce priveşte atât
adoptarea, cât şi revizuirea lor, pe când revizuirea regulilor constituţionale naţionale în materie
de drepturi fundamentale presupune cu necesitate intervenţia puterii constituante, poporul, prin
intermediul autorităţii constituante. Or, echivalenţele de semnificant, precum şi cele simbolice nu
pot complini diferenţele de semnificat atât material, cât şi formal, astfel încât aceste echivalenţe
nu pot fi interpretate în sensul că se asistă, la nivel comunitar, la manifestări embrionare ale unei
puteri constituante în curs de cristalizare şi aceasta doar graţie unei prezenţe (ce-i drept din ce în ce
mai accentuate) în discursul juridic, la nivel normativ şi de mecanisme de protecţie, a drepturilor
fundamentale, ataşabile universalităţii omului şi demnităţii acestuia.
Efectul evoluţiei construcţiilor juridice comunitare, inclusiv în materia drepturilor
fundamentale, merge într-adevăr în sensul concretizării unei preeminenţe a acestora în raport de
suveranitatea statelor membre. Dar este vorba de o preeminenţă distinctă în primul rând de cea
concretizată în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care instituie singurul
mecanism jurisdicţional european extrastatal, ce permite simplului individ să aibă calitatea de
reclamant îndreptat împotriva actului de justiţie al statului al cărui resortisant este. În al doilea
rând, distincţia se vădeşte şi prin raportare la preeminenţa drepturilor fundamentale la nivel naţional
asupra exerciţiului suveranităţii interne a statului realizată cu încălcarea drepturilor fundamentale şi
sancţionabilă prin neconstituţionalitatea actului normativ astfel emis de către stat.
În plus, la nivel comunitar, preeminenţa indiferent de grad a drepturilor fundamentale
asupra suveranităţii statelor membre nu echivalează nici cu naşterea unei suveranităţi distincte,
plenare, care să aibă ca titular vreun organ sau altul al Uniunii Europene şi nici Uniunea. Aceasta
nu deţine încă monopolul constrângerii organizate, aşa cum un stat îl deţine, întrucât îi lipseşte
tocmai capacitatea exclusivă de a aplica particularilor constrângerea. Indiferent la care dintre
opiniile privind transformările suveranităţii interne a statelor membre în contextul dreptului
comunitar se aderă, rămâne certă lipsa calităţii de titular de suveranitate a Uniunii, care astfel nu

186
poate accesa la statutul de stat. Raţiunea rezidă în chiar inexistenţa unei surse de suveranitate
autonome, acea stare de conştiinţă a unui popor care, prin capacitatea sa de auto-determinare, să
se materializeze într-o constituţie a unui nou stat. Până în prezent, încercările instituţionale de a
„implementa”, cu ajutorul printre altele şi al unor instrumente juridice sui-generis, de tipul celor
anterior precizate, o filozofie politică distinctă, prin care să se susţină autonomizarea unei
identităţi comune la nivel social în cadrul Uniunii Europene se îndepărtează de paradigma clasică
ce a permis naşterea statelor naţionale europene.
Coeziunea naţiunilor din cadrul acestora s-a fundamentat pe elemente extra-juridice, atât
obiective (limba, de pildă), dar şi subiective, culturale, voluntare, nevoia şi dorinţa unor
construcţii statale care să reflecte unitatea unui ethos autonom. În schimb, prin încercările
existente la nivelul Uniunii Europene în sensul favorizării naşterii unui nou popor, printre care şi
tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, de altfel neacceptat prin referendum de către
puterile constituante ale anumitor state-membre, paradigma se apropie mai degrabă de modelul
american ce a favorizat naşterea unui stat federal pornind nu de la o coeziune socială
preexistentă, ci de la modele de filozofie politică susţinute prin modele juridice fundamentând
statul federal.
Cum însă riscul diluării discursului înspre zone care nu se circumscriu cadrului expozitiv
stabilit ab initio devine apreciabil pe măsură ce semnificatul anumitor concepte îşi întredeschide
astfel complexitatea în faţa observatorului semnificanţilor, şi în loc de concluzie fixatoare, ar fi
mai potrivită o precizare capabilă ea însăşi să deschidă un alt cadru discursiv, complementar
celui aici folosit: naşterea unui popor, ca fapt, respectiv judecăţile de valoare prin care acesta să
fie apreciat, nu ţin de juridic, acesta fiind capabil în cele din urmă doar să favorizeze şi să
exprime a posteriori, nu să fie o causa efficiens. În pofida autopoieticii sale, însăşi sursa reală a
acestuia rămâne mereu în altă parte. În afara sa.

Mădălina Nică

187