Universitatea Babeş-Bolyai ClujFacultatea de Educaţie Fizică şi SportRusu Flavia, Baciu Alin, Şanta CristianTEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIVNote de curs
Valabil pentru anul universitar 2009-2010 CLUJ-NAPOCA 2009
1
Curs nr. 1
CONCEPTUL DE SPORTSUBSISTEMELE SPORTULUICLASIFICAREA SPORTURILOR TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIVCuvântul englezesc “sport” vine din latinescul “deportare”, care însemna “a te distra”, “a te amuza”. În secolul al XIV-lea, în Anglia expresia “to sport”. În secolul al XIX-lea, datorită în special lui Thomas Arnold, se cristalizează conceptul de sport: acela de competiţie ludică care procură plăceri specifice dar, de asemenea, întotdeauna şi “… o formare corporală şi morală, sau, mai exact, o formare morală prin una corporală” (Bernard, 1989). M. Bernard (1989) consideră că este mai adecvată o definiţie ca cea oferită de G. Magnane, tocmai pentru că este neutră la judecăţi valorice şi surprinde mai complex fenomenul sportiv: “O activitate de loisir unde dominant este efortul fizic …, practicată într-un mod competitiv, comportând reguli şi instituţii specifice şi susceptibilă de a se transforma într-o activitate profesională”.Sportul – cu precădere sportul de performanţă - a devenit un fenomen social. Alături de educaţie fizică şi turism sportul cu cele trei ipostaze ale lui, constituie un fenomen social, cu o activitate concretă, cel al exerciţiilor fizice.Fenomenul de practicare al exerciţiilor fizice uimeşte prin varietatea activităţilor (să luăm de exemplu exerciţiul fizic al deficientului fizic sau al participantului la jocurile paraolimpice şi cel al sportivului din sporturile extreme).Omul ca fiinţă hipercomplexă, cu performanţe din ce în ce mai mari în toate domeniile activităţii lui, nu putea eluda studiul ştiinţific al fenomenului sportiv. Biomecanica, fiziologia, psihologia, pedagogia, lingvistica, ştiinţele exacte au contribuit la formarea unei tradiţii în domeniul cercetării activităţilor sportive. În jurul anilor `60 ai acestui secol s-a considerat că acest domeniu a dobândit o demnitate epistemică remarcabilă şi s-a instituţionalizat.De-a lungul anilor oamenii domeniului au încercat să dea o denumire cât mai adecvată acestei noi ştiin
ț
e. A fost denumită: Ştiinţa mişcărilor umane, Kinantropologie, Gimnologie, Fiziopedagogie, Kinetica umană, Ştiinţa activităţilor corporale, Kinesiologie umană ş.a.m.d.Pentru simplificare şi într-un anumit mod simplificat convenţional termenul de „Ştiinţa sportului” este justificat când în context avem sportul de performanţă şi de mare performanţă. În fond performanţa umană este raportată în primul rând la capacităţile individului şi apoi raportate la performanţele individului în raport cu semenii lui.A. Dragnea citându-l pe M. Epuran (1996) identifică 14 subdiscipline care servesc acest domeniu şi care alcătuiesc un sistem complex:
•
filosofia sportului;
•
psihologia sportului;
•
sociologia sportului;
•
educaţia fizică adaptată (pentru persoanele cu disfuncţii);
•
fiziologia efortului sportiv;
•
istoria sportului;
•
managementul sportului;
•
medicina sportului;
•
pedagogia sportului;
•
informatica sportului;
•
politica sportului;
•
legislaţia sportului;
•
facilităţile şi echipamentul sportiv;
•
economia sportului.
2
Cu toate că nu fiecare din aceste ramuri de ştiinţe este la fel de strâns legată cu fiecare, ele formează un fel de sistem, în sensul că au loc mereu împrumuturi de date concrete, concepte, teorii şi metode.
SUBSISTEMELE SPORTULUI
În „Manifestul despre sport" Consiliul Internaţional pentru Educaţie Fizică şi Sport de pe lângă UNESCO face diferenţieri între sportul de performanţă, sportul şcolar şi sportul în timpul liber. În această triplă ipostază a sportului, elevul poate practica toate formele: în şcoală în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă (cerc sportiv), sub îndrumarea pedagogului; în lecţia de antrenament sub îndrumarea antrenorului în vederea obţinerii performanţelor şi în timpul liber, în mod independent sau asistat de un mentor.Mihai Epuran (1996) citându-l pe O. Grupe, aminteşte de patru categorii de sporturi:
•
sportul pentru tineret;
•
sportul pentru toţi;
•
sportul de competiţie;
•
sportul de înalt nivel (profesionist).Revenind la competiţia sportivă care presupune obţinerea unui rezultat, constatăm că ea se particularizează pentru fiecare ipostază a sportului:
•
în
sportul pentru toţi
competiţia se încheie odată cu victoria. Fiecare întâlnire are oarecum o existenţă de sine stătătoare, chiar dacă se pot efectua clasamente sau decerna premii;
•
în
educaţia fizică
, competiţia se încheie odată cu victoria, dar aici ea lasă urme în perspectivă, prin valenţele educative (dezvoltarea biologică şi socializarea elevului);
•
în
sportul de performanţă
competiţia nu se limitează numai la obţinerea victoriei din concursul respectiv, sportivul sau echipa sunt incluşi într-un sistem competiţional în care toţi participanţii sunt adversari în timp (tur, retur, campionat, etc) şi în care au relaţii de rivalitate directe sau indirecte. Acest ultim sistem generează o serie de demersuri specifice atât în plan orizontal cât şi vertical, efectuate de sportivi şi staff-ul tehnic. Putem spune că, în acest caz, competiţia se desfăşoară şi între concursuri.Adrian Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) au elaborat o schemă a termenilor ce derivă din noţiunea fundamentală sport:Fig.2 - Schema termenilor ce derivă din noţiunea fundamentală „sport"(după A.Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002)
3
SPOR T
Sport pentru toţiSport de performanţăSport adaptatSport de întreţinereSport în timpul liber Sport de familieSport pt. oameni aflaţi în condiţii specialeSport pt. vârstniciSport de elităSport pt. sportivii consacraţiSport pt. copii şi junioriSport extremSport terapieSport adaptat de performanţă
Răsplătiți-vă curiozitatea
Tot ce doriți să citiți.
Oricând. Oriunde. Orice dispozitiv.
Fără obligații. Anulați oricând.