Sunteți pe pagina 1din 20

Preot Dumitru Stăniloae

Sensul ascezei monahale

Cu binecuvântarea înalt Prea Sfinţitului


ANDREI
Preot Dumitru Stăniloae Arhiepiscop Alba luliei

ALBA TULI A - 2005


Coperta l - Părintele Paisie Olaru de la Sihla

Sensul ascezei monahale

Câte lucruri sunt atât de puţin înţelese ca


asceza monahală?! Mai înţelege lumea ca cineva
să se consacre exclusiv lui Dumnezeu îmbrăţi-
şând starea monahală? Dar nu înţelege şi moti-
vul pentru care cel astfel consacrat n-ar da tru-
pului toate câte le cere şi câte i le oferă lumea,
pentru ca spiritul său să se poată îndeletnici ne-
supărat cu studiul, cu meditaţia, cu misiunea de
propovăduire sau de alinare a nevoilor sociale.
De aceea am socotit că e nimerit să scrutăm
puţin sensul ascezei monahale, convinşi că în el
găsim şi necesitatea ei.
De la început vom formula o definiţie a
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României monahului, care se pierde adeseori din vedere
STĂNILOAE, DUMITRU în încercările de definire a lui şi în lumina căre-
Sensul ascezei monahale/Dumitru Stăniloae.-
ia asceza primeşte un relief de absolută necesi-
A l b a l u i i a : Reîntregirea, 2005
Bibliogr. tate.
Index Monahul este luptătorul cel mai hotărât în
ISBN 973-7879-17-1 slujba Duhului, este cavalerul eminent al spiritu-
lui. Se recomandă această luptă şi la alte catego-
28 rii de oameni, ca luptători ai spiritului, cum
sunt poeţii, muzicienii, filozofii. Şi într-o mă-
{Părintele I^umitfu £tănil0ae Sensul ascezei monafiale

sură oarecare sunt şi aceştia monahi. Dar ei se din perspectiva înaltă a lumii duhovniceşti. La
mulţumesc să ridice pentru contemplaţia spec- început, omul e lipit de suprafaţa opacă a lumii.
tatoare colţuri din marea cortină ce acoperă lu- Pentru ca acest strat să devină străveziu, pentru
mea infinită a spiritului, dar nu se angajează ca să vadă lumea în adâncurile ei minunate,
nici ei şi nu reuşesc să angajeze nici pe alţii, nu trebuie să se dezlipească la început de tot ce
reuşesc să se rupă de această lume şi să trăiască vede în ea.
numai în aceea de dincolo, absorbindu-o în ei S-a spus că viaţa duhovnicească se rea-
înşişi, sau ridicându-se în ea, care se oferă pe ei lizează la frontierele dintre adâncurile omului şi
înşişi cu voia ca să fie scrişi - cum zice Sfântul realitatea lumească, mai bine zis că ea se trezeş-
1
Maxim Mărturisitorul - cu condeiul Duhului. te printr-o continuă săltare a omului dincolo de
Militanţii radicali, militanţii care angajează psihicul său natural. Ea e contactul cu
însăşi viaţa lor în luptă pentru acea lume sălăş- transcedenţa divină sau trăirea reală a
luită în ei, sunt monahii. transcedenţei. Omul trebuie să se ridice la fron-
Dar pentru a deveni vase ale acestei lumi, tiera de sus a vieţii sale naturale, sau dincolo de
ei trebuie să se golească de tot ce au de la aceas- aceasta frontieră, pentru a intra în lumea Duhu-
tă lume. lui.
Şi ei năzuiesc la aceasta nu pentru că ar fi, Monahul ca om al Duhului, e aşadar omul
în principiu, împotriva creaţiunii ca zidire a lui ce se transcende necontenit, ce se lansează de-
Dumnezeu, ci pentru că nu vor să o aibă pe asupra graniţei sale omeneşti, ce trăieşte în con-
aceasta detaşată de ordinea spiritului coborâtă tact real cu transcedenţa divină. Dar precizăm
din ea, şi deci, infectată de otrava păcatului, în- că transcedenţa divină, în contact cu care se re-
gustată în margini de întuneric, ci vreau s-o re- alizează viaţa duhovnicească, nu trebuie căuta-
cucerească în Duh, s-o privească şi s-o înţeleagă tă în direcţia infra-umanului, ci deasupra lui.
Prelungirile infraumanului se înfundă tot
' Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, trad, pr. prof dr. D. mai mult în imanenţă, în imanenţa inferioară a
Stăniloae, Fii. Rom. Voi. III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 255.
tfâriatete T?umitru Stăititoae £enfH( ascezei mana/tale

animalităţii, sau a animalităţii demonice. Nu- Ce forţă nu trebuie să ceară o detaşare completă
mai prelungirile superioare ale umanului, pre- de uman? Avem deci acest paradox: monahul
lungirile ascendente ale caracterului personal şi renunţă la viaţă, nu prin manifestarea unei tării
raţional duc spre transcendenţa adevărată, spre cu mult superioară acesteia pe care o cere viaţa
ordinea Duhului, spre Dumnezeu. Dar faptul că umană obişnuită.
viaţa duhovnicească se găseşte pe linia acelor Dar tăria sau bărbăţia monahului vine mai
prelungiri ascendente, pe linia înţelegerii lim- ales din legăturile cu lumea Duhului, pe care le
pezi şi a libertăţii, ridicarea la ea cere bărbăţie. are din însăşi clipa în care a pornit spre ea. Căci
Regiunea în care poţi ajunge fără desfăşurare puterea ce o dă lumea superioară a Duhului,
de bărbăţie şi de raţiune, regiunea în care mai sau Hristos, este mai mare decât orice putere ce
degrabă cazi, decât te ridici prin eforturi grele, o poate da viaţa naturală.
nu poate fi o regiune a spiritului. Aşadar, două trăsături caracterizează exis-
Astfel, monahul e nu numai un cavaler al tenţa monahului. Ea se desfăşoară sub semnul
Duhului, ci şi un bărbat al tăriei, un chip al băr- bărbăţiei şi se transcende necontenit pentru a
băţiei. Bărbăţia i se cere pentru că orice suiş intra în mod real în regiunea Duhului. Sunt
spre o formă superioară de existenţă necesită o două trăsături complementare. Monahul e băr-
desfăşurare de putere. Dar bărbăţia i se cere şi batul tăriei, pentru că e pelerinul transcendenţei
pentru că el nu rămâne în suişul lui înlăuntrul spirituale.
posibilităţilor umane, ci transcede aceste posibi- Dar asceza e tocmai expresia concretă a
lităţi, se rupe de tot ce e uman, săltându-se din- acestei bărbaţii şi tensiuni spre transcendentă.
colo de ele. Monahul are de realizat o detaşare De aceea, monahul care a renunţat la asceză, a
completă de tot conţinutul uman al existenţei şi renunţat la tărie şi la misiunea sa de căutător al
dacă chiar şi numai detaşarea de forma infe- Duhului, s-a împăcat cu gândul de a rămâne un
rioară a existenţei umane pentru o formă mai cetăţean al lumii de jos nemaiavând decât haina
înaltă, dar umană, cere o desfăşurare de forţă. de monah.
10 Părinte f e Uumitru £tă/titffae £eMf/it' aseezei' mona/iale 11

S-ar părea că accentuarea trăsăturii de Dar femeiescul virtuţilor, şi deci al iubirii,


bărbăţie în existenta monahului, contrazice ide- este rezultatul expresiei lui „vir", a puterii băr-
ea articulată, mai ales în ultime vreme, că mo- băteşti.
nahul realizează în sine androginul, adică uneş- Feminitatea sau dulceaţa spirituală (toi S/.
te îrdăuntrul său bărbăţia cu feminitatea, cu Maxim Mărturisitorul spune că virtuţile sunt fe-
omenitatea integrală. Aparenta contrazicere în- mei3 pentru plăcerea duhovnicească pe care o procu-
tre aceste idei se poate împăca însă, afirmând că ră) pe care o dobândeşte monahul la capătul
androginul spiritual ce stă la capătul ascezei strădaniei sale bărbăteşti, este de altă natură
monahale este un produs al bărbăţiei, sau mai decât feminitatea biotică din lumea noastră, aşa
lesne spus, pe planul spiritului nu bărbătescul cum simţirea spirituală la care ajunge la capătul
se naşte din femeiesc ci viceversa. Dacă e justă unui drum raţional este alta decât afectivitatea
considerarea Duhului Sfânt ca principiu femi- psihică din care s-a desprins.
nin, idee reluată recent de un Marejkovschi şi S. Dar să stăruim ceva mai în concret asupra
Bulgakov, atunci în însăşi Sfânta Treime avem acestor două trăsături ale ascezei monahale;
modul acestei provenienţe a femeiescului din bărbăţie şi tensiune spre transcendenţă, adică
bărbătesc, fapt intuit şi de înţelepciunea greacă spre Duh.
şi exprimată prin mitul naşterii zeiţei Pallas Asceza nu e omorârea vieţii din noi, ci o omo-
Athena din fruntea lui Zeus. râre a slăbiciunii, un drum spre viaţă.
Virtuţile spre a căror dobândire năzuiesc
monahii sunt femei2, spune Sf. Maxim Mărtu-
risitorul cu atât mai mult iubirea, în care se în-
tâlnesc şi culminează virtuţile, e tot ce poate fi ' „Femei a numit el virtuţile îndumnezeitoare, din care se naşte în oameni iubi-
rea, care îi uneşte cu Dumnezeu şi întreolaltă. Aceasta răpeşte sufletul tuturor,
mai caracteristic pentru feminitate. celor supuşi naşterii şi stricăciunii, ca şi al fiinţelor spirituale care sunt mai
presus de acestea, şi îl împleteşte cu Dumnezeu însuşi într-o unire drăgăstoasă,
2
„P'in femei a înţeles virtuţile al căror sfârşit este iubirea", Sfântul Maxim atât cât este cu putinţă firii omeneşti, înfăptuind în chip unic căsătoria dumne-
Mărturisitorul, Scolia 3, întrebarea 54, trad, pr. prof dr. D. Stăniloae, Fii. Rom. zeiască şi neprihănită", Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 246.
Voi. I I I , Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 255.
n TJumitru £tâHiloae Sensul ascezei moHa/iale 13

Asceza e omorârea morţii din noi, ca să* se Asceza e o mortificare de viaţă făcătoare
6

4
elibereze firea de robia ei. După acesta sunt (^ooonoioc; veicpcooic,), cum spune Sf. Simion
două morţi. Cea dintâi e produsă de păcat şi e Noul Teolog. Ea e omorârea treptată a păcatului şi
moartea firii, cea de a doua e moartea după a tuturor tendinţelor spre el. în opinia curentă cu-
asemănarea lui Hristos, care este moartea păca- vântul „asceză" este asociat unui sens negativ.
tului şi a morţii produsă de el. Dar precum Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare,
moartea firii, ca descompunere produsă de pă- strădanie negativă. Această părere se explică
cat, nu vine numai în momentul final, ci roade prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii,
ca un vierme5 vreme îndelungată la temelia fi- obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns
rii, aşa şi moartea morţii sau a păcatului, nu e să fie considerate ca latură pozitivă a vieţii, în
numai ceva de un moment, ci ceva ce trebuie fond strădania în asceză, în aparenţă negativă,
pregătit vreme îndelungată prin mortificarea înfruntă elementul negativ din firea noastră,
ascetică. Asceza e deci eliminarea treptată a urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face,
otrăvii, care duce firea la descompunere, la co- eliminarea lui.
rupţie. Cu alte cuvinte, e o eliminare a bolii ce în realitate, asceza are un rol pozitiv. Ea
duce firea spre moarte şi deci o fortificare a firii. urmăreşte fortificarea firii şi eliberarea ei de
viermele păcatului, care o roade, care promo-
4
„Căci Sfinţii, care au străbătut calea v i e ţ i i de aici trecând prin multe pătimiri.
vează corupţia ei, căci „din ceas în ceas noi ne tot
pe care le-au purtat cu bărbăţie pentru adevăr şi dreptate, au eliberat firea din ei coacem şi apoi din ceas în ceas ne tot putrezim",
de moartea ca osândă pentru păcat, şi arma morţii, care slujea spre nimicirea
firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, cum zice Shakespeare.
lisus. Fiindcă daca păcatul se slujea de moarte ca de-o armă pentru nimicirea
firii în cei ce săvârşeau păcatul asemenea l u i Adam, cu atât mai mult se va sluji
Asceza sădeşte în locul patimilor virtuţile,
firea de moarte, ca de-o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârşesc care presupun o fire cu adevărat întărită.
dreptatea prin credinţă", Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Taiasie,
întrebarea 61, trad, pr. prof dr. D. Stăniloae, Fii. Rom. Voi. III, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1994, p. 344.
5
„Moartea Domnului nu însemna o omorâre a vieţii, ci a viermelui care rodea
sâmburele adevărat al vieţii", pr. prof. dr. D. Stăniloae, nota 481, la Sfântul '' Pr. prof dr. D. Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Ed. Deisis, Alba lulia
Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 497. 1993, p. 10.
15

Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Pă- ţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă,
rinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia face ca forţa redobândită de firea Lui omeneas-
ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa că să se comunice şi firii celorlalţi oameni.
cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de dure- Eforturile ascetice sunt mijloace prin care
re. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acesto- firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă
ra, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin băr- tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în
bătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea
judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura
firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa
minge în mâna patimilor, purtată încoace şi în- Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea,
colo de toate împrejurările, de toate impresiile. asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos,
A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă ca desfăşurare de putere, o moarte a omului
toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nici- vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea
decum o incoruptibilitate care să-i asigure eter- nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortifi-
nitatea. care eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem
Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică,
strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a încă în actul mortificării noastre. Nu numai că
devenit posibilă deabia prin mortificarea şi înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu
moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. înviem cu El de nu murim mai întâi cu El.
Puterea divinităţii Lui i-au ajutat să biruie iubi- învierea cu Hristos urmează ca o mortifi-
rea de plăcere şi frica de moarte a firii ome- care în continuare, sau o continuare a morţii
neşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura traini- cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat
că, în care se află potenţial firea din orice ipos- că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa
tas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de fap-
Lui divino-omenesc, devenind printr-o credin- tul că în vreme ce noi murim treptat după
16 Părinte te Uiimitra £tâHiloae £ensut' astezei'monahale 17

omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar printr-o încordare a noastră de a scăpa de păcat.
moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Mai degrabă însă le putem reproşa lor că nu
Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se pretind omului o încordare spirituală în vede-
crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar rea mântuirii. Catolicismul socoteşte că firea nu
întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa s-a corupt prin păcat, deci ajunge o satisfacţie a
Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte lui Hristos, iar protestanţii susţin că mântuirea
din nou caracterul eroic al bazei ascetice. se face „solafide". E adevărat că acest efort nu-1
Prezenţa aceasta a lui Hristos, ca forţă ne- face omul singur, cu puterile lui, ci în el e şi for-
văzută, o indică sfinţii părinţi Marcu Ascetul şi ţa lui Hristos. Dar forţa aceasta trebuie să devi-
Maxim Mărturisitorul, când spun că Hristos es- nă forţa spirituală şi voluntară a noastră, sau să
te fiinţa virtuţilor. Dacă virtutea înseamnă băr- trezească forţa noastră pentru a ne mântui de
băţie, tărie, iar fiinţa acestei tării este Hristos, păcat.
evident că în asceza noastră lucrează forţa /
lui Dar asceza e nu numai o fortificare a firii ei
Hristos. In cursul ascezei se suprimă prin stă- şi o ridicare pe planul spiritului, unde se reali-
ruinţă îndelungată deprinderile vicioase şi se zează unirea mistică cu Dumnezeu. Deci asceza
sădesc în fire deprinderi virtuoase. Şi trebuie are menirea să ridice pe om nu numai dincolo
multă tenacitate pentru a împiedica obişnuinţa de păcat, ci şi dincolo de stările psihice inferioa-
să răsară din nou şi pentru a consolida noile re, de activitatea confuză ce adeseori e luată
deprinderi bune.7 drept viaţă spirituală. Căci unirea mistică cu
Apusenii au reproşat ortodocşilor aşa nu- Dumnezeu spre care vrea să ne ducă asceza, nu
mita concepţie fizică despre răscumpărare, adi- stă la bunul plac al oricui, în orice clipă. Ea e cu
că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-ar mântui totul altceva decât stările de vagă afectivitate
prin vărsarea în noi a energiei sale divine, nu sau de manifestările unor forţe subliminale dez-
lănţuite, pe care le poate produce cineva când îi
1
Leonel de Grandmaison S.I., La religionpersomlle. Paris, Gabalda,1927, cap. L'efibrt place, printr-o tehnică rapidă, sau care pot veni
ascetique. p. 90-131.
18 &ârintete Vumilru £ ta»i (oue £ertfut'ascezei' monafiate 19

peste cineva întâmplător. J. Hausherr spunea: vulgar este spiritismul, dar şi alte forme mai
„De fapt misticul sfârşeşte prin a trece dincolo complexe ale neo-spiritismului, purced la fel
de suferinţă şi de bucurie umană, dincolo de din aceeaşi eroare, în amândouă cazurile, e ig-
ceea ce se cheamă vulgar, mângâiere şi dezolare norat spiritualul. Dar, în primul caz el e negat
spirituală, într-o regiune unde cuvintele ome- pur şi simplu... pe când în al doilea ne dă iluzia
neşti pierd din ce în ce mai mult semnificaţia unei false spiritualităţi. Motivul pentru care atâ-
lor originală, pentru a nu mai păstra decât o va- ţia oameni se lasă amăgiţi de aceasta iluzie este
loare de analogie. Nu există numai un în fond destul de simplu: unii caută pretinse
apofatism pentru cunoaşterea intelectuală, exis- puteri, adică, sub o formă sau alta, re-
tă şi unul pentru psihologia mistică, când, pen- producerea de fenomene, mai mult sau mai pu-
tru a vorbi ca Diadoch, unitatea simţurilor du- ţin
/ extraordinare;7 alţii / se silesc să-şi
" centreze
hovniceşti a fost restabilită".8 conştiinţa spre prelungirile inferioare ale indi-
După cum vedem, un autor care nu apar- vidualităţii umane, luându-le drept arătări su-
ţine creştinismului, confundă astfel de curente perioare, numai pentru că aceştia sunt afară de
de falsă misticărlatura inferioară şi subliminală cadoul care închide în general activitatea omu-
a psihicului o confundă cu spiritualitatea. lui de mijloc, ce se numeşte azi viaţă ordinară,
Se face deseori o confuzie între psihicul în care nu intervine nici o posibilitate de ordin
propriu-zis şi spiritual, confuzie care se prezin- extracorporal. Ei vor să obţină rezultate sensibi-
tă sub două forme inverse: în prima, spiritul le şi prin aceasta cred că au ajuns la o realizare,
este redus la psihic şi aceasta se întâmplă în ex- dar tot ce e cu adevărat spiritual le scapă cu to-
plicaţiile psihologice ce se dau experienţelor cu tul, ba nici nu-1 pot concepe. Desigur, nu negăm
adevărat spirituale; în a doua, psihicul e luat, realitatea fenomenelor în chestiune; ele sunt
dimpotrivă, drept spiritual şi exemplul cel mai foarte reale şi tocmai de aceea cu atât mai pri-
mejdioase. Ceea ce contestăm este valoarea şi
8
J. Hausherr, Leş Orientata conaissent-ils Ies nuits de Saint Jean de la Croix?, folosul lor, mai ales din punct de vedere al unei
Orientalie Christiana, Roma, voi. 12, nr. 1-2, 1946, p. 37
20 Părintele Tfumitru Stâiiitoae £eitful dfcexei moHatate 21

dezvoltări spirituale. Dacă ele n-ar comporta cruri vagi şi obscure pe care tinde să le exalteze
decât o pierdere de timp şi de eforturi, răul n-ar filozofia şi psihologia nouă şi care duc mai mult
fi cel mai mare. Dar, în general, cel ce se ataşea- sau mai puţin direct la o luare de contact cu stă-
ză acestor lucruri, devine pe urmă incapabil de rile inferioare. Cu atât mai mult trebuie să ne
a se elibera şi de a trece dincolo de ele, fiind păzim cu extremă vigilenţă de tot ce îndeamnă
iremediabil deviat, Se cunosc in toate tradiţiile fiinţa să se afunde, am zice mai exact să se con-
orientale, indivizi care, devenind simpli produ- funde sau chiar să se dizolve într-un fel de con-
cători de fenomene nu ajung niciodată nici la ştiinţă cosmică, în afară de orice transcendenţă,
cea mai redusă spiritualitate. Ba se întâmplă un deci de orice spiritualitate efectivă. Aceasta e
lucru şi mai grav: se poate produce aici un fe- ultima consecinţă a tuturor erorilor anti-
nomen de dezvoltare â rebours, care nu numai metafizice pe care le desemnează, sub aspectul
că nu aduce nici o achiziţie valabilă, ci depăr- lor filosofic, termeni ca: panteism, imanentism
tează de la realitatea spirituală, până ce omul şi naturalism, lucruri de altfel strâns legate între
este definitiv scufundat în aceste prelungiri in- ele.
ferioare ale individualităţii sale, prin care el nu Domeniul psihic e un ocean pe care trebuie
poate intra în contact cu infra-umanul. Situaţia să-1 trecem, evitând toate primejdiile pentru a
lui e atunci fără ieşire, sau cel puţin nu mai e ajunge la ţintă. Dar atunci ce trebuie să zicem
decât una, care este dezintegrare totală a fiinţei de cel ce s-ar arunca chiar în mijlocul oceanului
conştiente; aceasta echivalează pentru individ şi n-ar avea alta dorinţă decât să se înece în el?
cu ceea ce e pentru ansamblul cosmosului văzut Cei ce comit o astfel de eroare, uită sau ignoră
disoluţia finală. deosebirea dintre apele de jos şi apele de sus, în
Trebuie privit cu cea mai mare neîncredere loc de a se ridica spre oceanul de sus, se afundă
orice apel la subconştient, la instinct, la intuiţie în abisurile oceanului de jos, şi nu se îndoiesc că
infraraţională, la forţa vitalia, mai mult sau mai ceea ce socotesc drept plenitudine a vieţii nu e
puţin definită, într-un cuvânt la toate aceste lu-
n Părintele Uuttiitru £tâni(oae £ensu( ascezei mona/iale

decât împărăţia morţii şi a disoluţiei fără în- Dumnezeu. De aceea, omul religios raţional es-
toarcere.9 te un om care a călcat peste imanenţa sa şi stă
Psihicul inferior este lumea intermediară, atârnat de transcendenţa divină. El a făcut pri-
văzduhul dintre pământ (trup) şi cer (duh), care mul pas spre Dumnezeu. Sfântul Maxim îl nu-
constituie câmpul de influenţă privilegiat al lui meşte desăvârşit, spunând: „Desăvârşit este cel
Satan10. Subconştientul aparţine şi el acestui ce a biruit plăcerea şi durerea prin raţiune".11 El
domeniu al psihicului inferior. se află într-o legătură cu Dumnezeu, deşi deo-
A trece în această lume a psihicului inferior camdată într-o legătură de la distanţă.
înseamnă a fi scufundat în lumea unei imanenţe Raţiunea obiectivă îl face pe om să se înalţe
pure. Cu cât cineva a renunţat mai mult la per- deasupra sa pentru că ea implică virtutea. Căci,
sonalitatea sa şi s-a lăsat tras în vâltoarea aces- după Sfinţii Părinţi, omul raţional este tot una cu
tor forţe infra-umane, cu atât e mai îndepărtat omul virtuos. Cineva devine virtuos numai în
de legătura cu transcedenţa, a căzut în robia măsura în care face să domnească în sine raţiu-
Babilonului. A ieşi la suprafaţă din aceste ape nea, numai în măsura în care raţiunea limitează
de jos, a pluti deasupra lor, înseamnă a se ridica „simţirea". Căci acolo unde este simţirea câr-
la viaţa spirituală care constă din legătura cu muită de raţiune, în contemplarea celor văzute,
transcendenţa divină. Peste apele imanenţei sa- trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, ne-
le calcă cineva ajutându-se de puterile superioa- având simţirea slobodă şi dezvoltată de lanţuri-
re ale sufletului, de raţiune şi voinţă. Omul care le raţiunii, ca să slujească plăcerii, Atunci min-
se conduce de raţiune şi de voinţă, numai e ro- tea produce întristarea simţirii sau legea trupu-
bul poftei şi al mâniei, al impulsurilor inferioa- 12
lui , raţionalizându-1. „Orice virtute e însoţită
re, ci ascultă de o lege care îl transcende. Iar
pentru omul religios această lege este voinţa lui " Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, întrebarea 58, Scolia
10, trad, pr. prof. dr. D. Stăniloae, Fii. Rom. Voi. III, Ed. Harisma, Bucureşti,
1994, p. 314.
' Rene Guenon, La Regne de la Oualite et Ies Signes des Temps, Paris, Galiimard, 1945 12
„întristarea sufletului este urmarea plăcerii simţurilor, căci prin aceasta se
p. 232-235. naşte întristarea sufletului. De asemenea întristarea trupului este urmarea plăce-
'" Ibidem, p. 237. r i i sufletului, căci bucuria sufletului se face întristarea trupului", Sfântul Mă-
Părintele Uumitru Stânifoae £enfiit' ascezei'monahale 25

de plăcere şi durere; durere pentru trup care se tute, privind la frumuseţea celor viitoare ca la
lipeşte de simţirea dulce şi lină şi plăcerea ceva prezent"14, Aceasta e înnoirea de fiecare zi.
pentru suflet care se desfată în duh cu raţiunile Doar în virtute se manifestă tendinţa omu-
curăţite de tot, ce cad sub simţuri"13, spune Sf. lui de a se transcende şi prin faptul că biruie nu
Maxim Mărturisitorul. Virtutea călcând peste numai psihicul inferior, ci şi închisoarea eu-\ui.
simţirea de jos produce şi ea o simţire, dar o Virtutea este o deprindere a omului de a se trans-
simţire pe planul înalt al Duhului, o simţire cende statornic. Iar cel ce a dobândit totalitatea
conformă cu raţiunea. Plăcerea sau simţirea de virtuţilor, a dobândit deprinderea de a fi pe toa-
sus, ce se naşte după oprimarea oricărei plăceri tă linia şi în orice clipă deasupra şi în afară de
sau simţiri de jos, nu e plăcerea sau simţirea sine, întins spre semeni şi spre Dumnezeu. Ace-
pentru o satisfacţie, pentru o atingere sau o po- la a ieşit din imanenţă, executând necontenit
sesiune prezentă, ci pentru nădejdea unor bu- actul prin care se transcende. Dacă spiritualita-
nuri viitoare. Monahul a dat tot ce a avut, pen- tea înseamnă contactul necontenit între subiect
tru ceea ce încă n-are. E bucuria pentru pierde- şi transcendenţă, evident că starea de virtute
rea suferită. este o stare de spiritualitate, Această stare de
Paradoxul stării lui de acum e că se bucură anulare sau părăsire a propriei imanenţe se ac-
tocmai pentru întristarea ce-a pricinuit-o omu- centuează în umilinţă şi apoi devine totală iubi-
lui natural din sine, sau simţirii obişnuite, în re, coroana virtuţilor.
felul acesta, spune Sf. Maxim, se poate omul Am spus înainte că virtutea este o forţă.
„bucura pentru ceea ce se întristează, căci Deci, asceza urmărind dobândirea virtuţii, ur-
întristându-se cu trupul de virtuţile din pricina măreşte o fortificare a firii. S-ar părea că afir-
ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeaşi vir- mând acum că virtutea este o depăşire a pro-
priei individualităţi, o uitare a ei, contrazice
afirmarea de mai înainte. S. Bulgakov are o
xim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, întrebarea 58, Scolia 3, trad, pr.
prof. dr. D. Stăniloae, Fii. Rom. Voi. 111, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p 313.
" Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cil., p. 312. 14
Ibidem
26 Părintele "Dam/tfu ^tâuifoae £e/tsut aseezei MtoHafafa 27

afirmare care pare că anulează cu totul ideea: asemănat mai bogată, întărirea firii e altceva
asceza fortifică firea. După el toată asceza are decât învârtoşarea într-o existenţă egoistă.
un caracter negativ. „Nu puterea, ci infirmitatea Faptul din urmă tocmai slăbeşte firea. Fi-
sa o încearcă omul de-a lungul căii spirituale. rea omului e pluripersonală. Se întăreşte în co-
Umilinţa în viaţa spirituală constă nu numai în muniunea pluripersonală, se întăreşte prin fap-
a avea conştiinţa păcatului său, ci în a cunoaşte tul că se transcende. A se transcende, a se pă-
şi condiţia sa de făptură şi neantul metafizic, răsi, a ieşi din sine, înseamnă a ieşi din temniţă
inerent şi fundamental... Astfel umilinţa are la lumină, a uita temniţa sa, a-i da foc, pentru
15
două aspecte; unul ascetic şi altul ontologic". adăpostul larg cât lumea sau cât Dumnezeirea,
Cum se împacă aceste două aspecte, apa- întrucât e părăsire a temniţei egoiste. Asceza
rent contradictorii ale vieţii şi deci ale ascezei: are caracter negativ, dar întrucât chiar prin
fortificare a firii şi părăsire a firii proprii? această părăsire omul intră în lumea luminii
Tocmai aceasta este marea lumină pe care universale, ea e tot ce poate fi mai pozitiv. Ne-
ne-o descoperă revelaţia divină. Cel care îşi cesitatea de a ieşi din sine se impune şi pătima-
pierde sufletul pentru Dumnezeu şi-1 mântuieş- şului, căci şi el tinde după o legătură cu lumea.
te, şi cel care vrea să şi-1 păstreze, şi-1 pierde. E Dar el nu iese cu adevărat din sine, ci vrea să
marea taină exprimată în iubire: cel ce se predă tragă totul în temniţa sa. Cel ce vrea să trăiască
pe sine total semenului, se primeşte pe sine după Evanghelie, iese din casa sa definitiv,
nemăsurat mai tare şi mai fericit. Căci cel ce se pentru că o vinde şi o dă săracilor; tâlharul iese
predă pe sine nu se predă neantului, ci co- şi el din peştera sa, dar nu din dragoste de
muniunii, adică intră în contact cu apele de sus oameni, pentru a le împărţi tot ceea ce are, ci
ale unei existenţe cu mult mai ample decât poa- pentru a se întoarce cu pradă.
te închide în sine şi din ele soarbe o viată ne- E o altă intenţie în ieşirea din sine prin vir-
tute şi o alta în ieşirea prin patimă. Virtuosul
15
intenţionează uitarea definitivă de sine şi sluji-
S. Bulgakov, Le Paradei, Paris. 1940. p 290.
28 Părintele Vumitfu £tâniloae Sensul asfezei moHa/iale 29

rea lui Dumnezeu şi aproapelui, intenţionează trebuie să existe între ele un anumit echilibru, şi
un extaz sincer. Pătimaşul chiar prin ieşirea din absenţa sau împuţinarea uneia slăbeşte pe cea-
lume vrea să captureze cele ale lumii pentru si- laltă. Viaţa creştină orientată numai spre umi-
ne. Ieşirea lui e înşelătoare, e o simplă metodă linţă şi spre ascultare ia un aspect de renunţare
egoistă, sau o ieşire lacomă de înavuţire, o ieşire budistă la lume, de sclavie spirituală sau de su-
pentru a lua şi nu pentru a da. Omul virtuos a punere vetero-testamentară sub lege... Dimpo-
făcut ceea ce face experienţa unei relaţii vii cu trivă, tendinţa exclusivă spre îndrăzneala per-
Dumnezeu şi cu semenii. Pătimaşul iese fără să sonală şi spre profetism, distruge bisericitatea şi
se părăsească şi fără să intre în relaţii adevărate provoacă o fragmentare sectară. Antinomie nu
cu alte subiecte. El rămâne tot în lumea sa ego- înseamnă contradicţie; dimpotrivă, un anumit
istă, tot în atmosfera sa. El nu riscă o ieşire ade- antinomism în viaţa spirituală e necesar şi fe-
vărată o părăsire a lumii sale. Aici din nou se cund.
arată forţa virtuţii. Ea nu aduce o fortificare a fi- Precum se pare, la Bulgakov, între smere-
rii numai prin faptul că o aruncă în lumina lar- nie şi îndrăzneală, între uitarea de sine şi fortifi-
gă a vieţii din afara ew-lui, ci e ea însăşi un carea proprie rămâne o oarecare tensiune, o oa-
semn de tărie arătat în riscul pe care-1 confruntă recare opoziţie. Dar în fond între ele este o uni-
virtuosul părăsindu-se pe sine cu ceea ce are, tate organică. Smerenia, cu toată virtutea, este un
fără să se gândească la o regăsire. act de curaj, prin ea însăşi, tocmai prin riscul to-
Bulgakov desparte umilinţa şi îndrăzneala tal ce-1 ia asupră-şi cel ce renunţă la sine, fără a
omului credincios, socotindu-le ca două mem- se gândi să se recompenseze din comuniunea
bre ale unei antinomii, ca două căi complemen- cu alţii. E curajul extazului fără plan, e cel mai
tare. mare curaj, şi numai acest curaj e cu adevărat
„Umilinţa ascetică" şi „îndrăzneala crea- creator de fericire între oameni; e un curaj plin
toare", ascultarea şi responsabilitatea activă, se de tărie, e o îndrăzneală supremă, care fortifică
acordă antinomic în viaţa spirituală, mai mult, firea.
30 tfârintete "Dumitru £tâni(oae

Şi tocmai pentru că se scoate la largul co- să nu-i amăgească nimeni. Ei se află în rătăcire
16
muniunii cu lumea subiectelor, virtutea e dru- fără să o simtă deplin".
mul spre cunoaştere. Faptul că dezvoltarea vieţii sufleteşti e în-
Dar progresul nu se face atât de rapid. La drumată de un canon şi ţinută de o voinţă sta-
început virtutea nu e dragoste şi comuniune tornică pe această linie, eliberează pe om de
adevărată, nu e extaz deplin, ci faptă a unei în- impulsurile întâmplătoare şi de patimile ce au
cordări voluntare spre extaz la recomandarea crescut în el prin neglijenţa lui şi devine stăpân
raţiunii. Numai cu vremea ea progresează la şi maestru al propriei lui vieţi interioare. De
iubire şi prin aceasta la cunoaşterea descoperită aceea, viaţa virtuoasă e o viaţă raţionalistă, e
mai presus de raţiune. Până atunci ea trebuie să viaţă ce s-a ridicat pe prima treaptă de spiritua-
urmeze un drum precis stabilit, în care fiecare litate./\
etapă îşi are locul ei bine orânduit. Drumul încet, încet, în aceasta raţiune care a câşti-
acesta e stabilit pe baza unei ştiinţe precise a gat o domnie deplină asupra impulsurilor şi
modului cum poate fi desăvârşită viaţa sufle- patimilor, apare şi o simţire a divinului cum îi
tească a omului. Despre aceasta ordine a virtuţi- zice Diadoh şi Maxim Mărturisitorul. O simţire
lor, zice Sfântul Simion Noul Teolog: „Precum care nu uită de transcendenţa lui Dumnezeu, ci
nu e cu putinţă să urce cineva într-o odaie de tocmai de aceea e spirituală, pentru că, într-o
sus fără scară, sau să ajungă în camera în care formă e liberă de orice povară a imanenţei psi-
locuieşte împăratul, fără să fi trecut întâi prin hice şi biologice, experiază prezenţa divinului,
camerele de mai înainte, la fel e cu neputinţă să ca realitate transcendentă. E o simţire care nu e
intre în împărăţia cerurilor acela care n-a stră- sub raţiune şi contrară raţiunii, ci dincolo de
bătut calea virtuţilor, în ordinea ce am arătat-o, raţiune şi conformă ei, am zice o simţire ce sesi-
căci aceştia umblă în afară de calea virtuţilor, şi zează prin străveziul raţiunii, prezenţa divinită-
ţii. „In concepţia creştină cunoaşterea mistică

"' Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuv. 80.


Părintele 'Dumitru £tăni(oae Sensul' aseezei'monahale 33

nu contrazice, nu exclude şi nici nu se substitu- supremă, izvorul raţiunilor tuturor lucrurilor şi


ie concepţiunii normale, legico-discursive, ci se a raţiunii din noi. Omul, ridicându-se în faza
suprapune ca o cunoaştere supraraţională, aju- mistică, la contemplarea nemijlocită a acestei
tată de harul divin, pe de o parte, şi de efortul raţiuni, nu s-a abătut de la raţiunea sa, ci a dez-
purificării ascetice pe de altă parte. Logica creş- voltat-o pe aceasta pe linia ei, trecând dincolo
tină poate fi socotită supralogică sau de linia de sus a puterilor ei. Cunoaşterea
supraraţională şi nu prelogică şi antiraţiona- supraraţională mistică nu este o cunoaştere
lă"17. De aceea după purificarea de patimi şi extraratională, ci o evidenţă mai mult decât ra-
dobândirea virtuţilor, care cere deodată un ţională, datorită nu părăsirii raţiunii, ci unui
efort voluntar şi unul raţional, omul trebuie plus care se adaugă pe linia raţională, la cele
să-şi exercite raţiunea în cunoaşterea raţiunilor mai înalte posibilităţi ale raţiunii.
lucrurilor create şi abia după ce a depăşit şi Şi drumul spre această cunoaştere sau trăi-
această fază, însuşindu-şi raţiunile lucrurilor re, sau simţire mistică, se duce prin raţiune, de-
create şi unificându-le cu raţiunea sa, pătrunde
păşind limitele ei de sus, dar nu linia ei, nu lu-
în faza cunoaşterii mistice.
ciditatea şi spiritualitatea pură, asemănătoare
Astfel, mistica, situată la capătul final al
ei. Aceasta pentru că e un drum spre transcen-
urcuşului ascetic, nu e ceva iraţional, ci ceva
denţă. Dar nu numai prin raţiune se duce dru-
supraraţional, nu e stare dobândită de pe urma
mul spre transcendentă. Desigur, starea de ra-
unei debilităţi a raţiunii sau a unei abdicări a ei
ţionalitate naturală încă nu e decât o staţie în iti-
de la stăpânirea regiunilor sublimiare, ci de pe / i

nutul transcendenţei, e doar un deget întins


urma depăşirii tuturor posibilităţilor ei, după ce
spre transcendenţă. De la acest deget întins e
a biruit statornic asupra mişcărilor psihice infe-
încă o cale atât de lungă până la unirea cu
rioare şi a cunoscut mai deplin înţelesurile raţi-
transcendenţa divină! La transcendenta divină
onale ale lucrurilor. Dumnezeu este Raţiunea
se ajunge prin ridicarea nu numai peste ima-
' l (i. Savin. Curs practic, p. 10.
nenţa psihică şi peste raţiune, ci şi peste înţele-
34 Părintele £ensu( ascezei mono/tute 35

gerea simplă superioară raţiunii18, adică prin că în nimic imanent, ci că numai transcendenta
ieşirea integrală a omului din sine însuşi, sau lucrează în el, sau el se află cu totul pe ţărmul
din funcţiunile facultăţilor sale naturale19. transcendenţei. E aci o mare şi tainică
„Odihna de sâmbătă a lui Dumnezeu paradoxie: Mistica creştină e o trăire vie, dar to-
(sabatismul lui Dumnezeu) este revenirea de- tuşi nu are în ea nimic imanent, sau un subiect
plină a tuturor celor făcute de El când lucrarea creat nu mai experiază nimic imanent, ci e plină
Lui atotdumnezeiască ce se săvârşeşte în chip de experienţa exclusivă a transcendenţei... Prin
negrăit, se va odihni de lucrarea sa naturală din faptul că e trăită, transcendenţa nu e coborâtă în
ele. Căci Dumnezeu se va odihni de lucrarea imanenţă, ci subiectul e înălţat în ea. Acesta e
naturală din fiecare făptură, prin care se mişcă unul din înţelesurile expresiei: Dumnezeu după
în chip natural fiecare, atunci când fiecare pri- har.
mind după măsura sa lucrarea dumnezeiască, Ridicarea la starea de raţionalitate curată a
va fi ajuns la graniţa lucrării sale naturale în- tăiat orice posibilitate de falsă mistică, de fals
dreptată spre Dumnezeu".20 spiritism, de mistică imanentă de orice simţire.
E necesară o mutare deplină în transcen- „Cel blând,... face puterile lui naturale să slu-
denţa divină. Cum se experiază această stare, jească raţiunii spre naşterea virtuţii şi refuză cu
nu poate ştii decât cel ce are parte de ea. Fapt e totul să pună lucrarea lor la dispoziţia simţi-
că acela are certitudinea limpede că nimic ima- rii 21

nent nu se mai mişcă în el, sau el nu se mai miş- Ridicarea peste raţionalitate, fără păşirea
liniei sau a duhului de raţionalitate, duce la
'* Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, întrebarea 60, trad. pr.
transcendenţa adevărată şi deci la mistica au-
prof dr. D. Stăniloae, Fii. Rom. Voi. 111, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 331. tentică.
" „Lucrarea naturală din fiecare va înceta atunci când va fi ajuns la graniţa
puterilor în strădania de-a cunoaşte pe Dumnezeu", pr. D. Stăniloae, nota 49 la
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete gnostice. Suta întâia,
Fii. Rom. Voi. II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 305.
211
Idem, Cele două sute de capete gnostice. Suta întâia, cap 47, trad, pr. prof. 21
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, trad, pr. prof. dr. D.
dr. D. Stăniloae, Fii. Rom Voi. II, Ed, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 162. Stăniloae, Fii. Rom. Voi. II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 276.
36 tfârintete ZJumitru £tffni(oae £en$u( ascezei mona6a(e 37

Aceasta e necesară şi pentru prima ţintă şi experienţelor psihice, a cărui simţire despre
pentru a doua. De aceea urcuşul ascetic are do- unirea cu Dumnezeu e altfel decât simţirea uni-
uă etape: cea dintâi purifică de patimi, de psihi- rii cu forţele sociale sau cosmice. Dacă asceza
cul afectiv, ducând la nepătimire şi la raţionali- creştină este un efect îndelungat ce are să ur-
tatea stării virtuoase. Această etapă raţionali- meze un drum bine stabilit, până la eliberarea
zează trupul ca să nu se mai lase condus de im- firii din diferitele ei robii imanente, evident că
pulsuri, de efecte, cum spune Sfântul Maxim22; ea nu poate fi confundată cu o tehnică artificială
cea de a doua purifică chiar şi ideile de raţiunile şi unilaterală, care ar produce cu uşurinţă prin
simple ale lucrărilor, ducând la unirea nemijlo- ea însăşi stările de trăire mistică. Asemenea teh-
cită, supra-raţională cu transcendenţa divină. nici reuşesc doar să dezlănţuie forţele subli-
Aceasta face întâi să plece de la noi pofta şi mâ- minale, care produc stările fals mistice, dar nu
nia sau „trupul", adică orice simţire, ducând la sunt în stare să ridice firea la capacitatea legătu-
o nesimţire.23 „De aceea el este cu mintea într-o rii cu transcendenţa adevărata. Nu stârnirea
neîntreruptă mişcare spre Dumnezeu, iar cu meşteşugită a unor forţe ce dorm în sub-
simţirea rămâne nemişcat... fiindcă el cunoaşte conştient, ţintă ce poate fi obţinută numai prin
o singură plăcere: unirea sufletului cu Cuvân- diferite procedee magice, ci golirea întregului
tul"24 apoi face să moară însăşi mintea, obişnu- conţinut imanent al individualităţii proprii, ca
ind adică cu o odihnă durabilă toate facultăţile să se poată umplea de conţinutul transcendent
naturale ale omului, întreg omul natural, pen- al puterilor divine. Golirea de conţinutul ima-
tru ca să nu mai lucreze decât Dumnezeu în el. nent se realizează prin înfrânare statornică, pâ-
Astfel, asceza este drumul, singurul drum nă la totala anulare a poftei, a mâniei, a tuturor
spre regiunea spiritului, ale cărui experienţe nu impulsurilor, a tuturor obişnuinţelor păcătoase
pot fi exprimate decât analogic, prin cuvintele şi egoiste. La început li se opune acestora raţiu-
nea rece, mai pe urmă e tăiată şi raţiunea şi voia
" l b ide m
:
' Ibidem proprie prin ascultarea desăvârşită de părintele
" 4 Ibidem
Părintele Vumitru Stâuiloae Sensul astezei uwna6ale

duhovnic. Prin aceasta, monahul a început să-şi primejdia înecării în păruta nemărginire a forţe-
umple fiinţa cu un conţinut transcendental, pe lor infra-umane, caută să o evite asceza mona-
care intenţionalitatea generoasă, a virtuţii îl ac- hală, tăind orice putere a lor de a-1 mai atrage,
centuează. Dar părintele duhovnic, pe care îl slăbind cuprinsul fiinţei umane de orice fel de
ascultă şi semenii cărora le slujeşte prin virtute, imanenţă, de toată puterea ei. La unirea cu
reprezintă în ochii monahului pe Dumnezeu. Dumnezeu nu se ajunge decât printr-un salt
Conţinutul de care se umple el, e încă din aceas- dincolo de graniţa a tot ce e uman, a tot ce e
tă fază impregnat de transcendenţa divină. creat. Dumnezeiescul se coboară în om după ce
Dar de pe treapta aceasta moral-ascetică, în acesta s-a golit de tot ce e omenesc, pentru a nu
care transcendenţa divină îl umple numai prin mai lăsă nici o putinţă de confundare a dumne-
mijlocirea semenilor săi, monahul se ridică la zeiescului cu omenescul.
transcendenţa divină, pură şi directă, în faza Golul desăvârşit la care trebuie să ajungă
vederii tainice a lumii dumnezeieşti. omul prin înfrânare, înainte ele a primi pe
Teozoful Ed. Schure defineşte pe mistic Dumne/eu, e totuna cu întunericul do care vor-
astfel: „Misticul e deci acela care caută adevărul besc misticii creştini, începând cu Dionisie
şi divinul în el însuşi, printr-o degajare treptată Aeropagitul. Misticul nu progresează treptat de
şi printr-o veritabilă naştere a sufletului său su- la lumină mai puţină la lumină mai multă, ca şi
perior. Când ajunge acolo, după un lung efort, când oceanul absolutului ar sta într-o continui-
el se scaldă în centrul său incandescent. Atunci tate cu fiinţa noastră. Ci întâi ajunge la întuneri-
el se scufundă şi se identifică cu oceanul vieţii, cul total, la stingerea oricărei lumini ce o proiec-
care este forţa primordială".25 Nici o transcen- tează în el chipurile lumii şi fulguraţiile proprii-
denţă nu apare aici. Oceanul absolut e prelun- lor facultăţi sufleteşti pentru ca în întunericul
girea sufletului superior al omului. Tocmai suprem, să coboare deodată lumina divină.
De la tensiune spre transcendenţă, trăită
prin raţiunea ce se opune infra-umanului, de la
"' Introducere în opera lui RudolfSteiner, trad. din Ib. franceză La Mys/ere chretien el
Ies mysteres antiques. Paris, 1908, p. 6.
Părinte te Z? urni t/u £ tatii (ou e

transcendenţa amestecată, trăită prin virtute,


monahul se ridică la golul său, la întunericul
superior oricărei imanenţe, pentru ca, într-o ie-
şire totală din sine, să experieze transcendenţa
exclusivă a lui Dumnezeu ca lumină necreată,
dar golul acesta e mai valoros decât orice conţi-
nut imanent, el e capacitatea primirii curate a
lui Dumnezeu; întunericul acesta e superior
luminilor create, e întunericul care poate cu-
prinde lumina Cuvântului.
Starea aceasta nu e una de indiferenţă şi
blazare, ci de întinse braţe spre Dumnezeu. Cel
ce a ajuns la graniţa de sus a făpturii sale, pe
vârful lipsit de orice vegetaţie al imanenţei şi
înconjurat de nemărginirea ameţitoare, în care
nu e nici un punct vizibil, a desfăşurat mai mul-
tă tărie decât toţi cei din văi, iar faptul că poate
sta acolo neclintit, denotă o bărbăţie asemănă-
toare celei a lui Moise şi Ilie, urcaţi singuri unul
pe muntele Sinai, celălalt pe muntele Horeb.
Golul realizat de ascetul autentic e
vârsta bărbatului desăvârşit. Pe vârful plenitu-
dinii sale de forţă, el poate cutremura lumea,
înnoind-o.