Sunteți pe pagina 1din 2

Recenzie © Alina Sima 2008 ~ Facultatea de Sociologie si Psihologie ~ anul IV

Mintea omeneasca intre clasic si cuantic


(editata de Cambridge University Press in 1997,
tradusa doi ani mai tarziu in limba romana sub
egida Editurii Tehnice) reprezinta o sinteza a ideilor
si contributiilor lui Penrose in ceea ce priveste
gandirea umana si constiinta. Lucrarea este intregita
de amendamentele a trei oameni de stiinta: Abner
Shimony, Nancy Cartwright si Stephen Hawking.
Inceputul secolului XX a marcat lumea
stiintifica prin descoperirile fizicianului Max
Planck, care a avansat ipoteza cuantica, o teorie ce
avea sa redefineasca profund si radical perceperea Universului si a relatiilor cognitive dintre om si
Cosmos.
Pe o scala subatomica, conceptul de « substanta » este diferit de substanta fizicii clasice, de unde
rezulta remodelarea dimensiunilor temporale si spatiale si a relatiei cauza-efect. Astfel ca, determinismul
cauzal Kantian isi pierde relevanta in fizica cuantica, aceasta instrumentand doua noi concepte: timpul
Plank si lungimea Plank.
Cadrul teoretic a fost ulterior imbogatit de numeroasele experimente stiintifice care au facut
posibila dezvoltarea unei epistemologii coerente si necontradictorii. Perceperea substantei din prisma
ipotezei atomice (in contextul in care la acel moment hadronii si nucleele erau considerate particule
elementare), a dus la noi descoperiri: nucleul nu numai ca este inconjurat de electroni, dar el este si
constituit din protoni si neutroni.
Daca in prima jumatate a secolului XIX, Einstein emitea formula echivalentei dintre masa si
energie E=mc2, in prima decada a secolului urmator, fizicienii demonstreaza ca miscarea energetica
poate fi transformata in masa, deci ca particulele asa-zis elementare reprezinta mai degraba un proces
decat un material constitutiv. Apare aici o prima limita a cuanticii: ea nu poate explica masa electonului
la fel cum nici teoria relativitatii nu poate explica valoarea luminii in vid. De aici, o complexitate
interogativa… De ce particulele elementare au masa proprie? De ce materia si lumina au structuri
diferite? Cum se face ca doua sau mai multe obiecte materiale nu pot ocupa simultan acelasi spatiu, in
timp ce fortele, radiatiile si gandurile par sa sfideze acest principiu? Dar in ce masura pot gandurile
modifica realitatea?...
Paradoxul cuantic, misterul care invaluie fiinta umana este accesat de explicatiile metafizice ale lui
Penrose, in viziunea caruia, acel ceva care ne defineste pe noi ca oameni si ne diferentiaza totodata, este
constiinta.
Ideea centrala a gandirii lui Penrose este ca procesele mentale umane nu pot fi create de
computere. Intelegerea constiintei este determinata de atingerea unui anumit nivel cuantic al creierului.
Creierul este un sistem cuantic care reprezinta spatiul mental congruent cu localizarea constiintei.
Simultan, aceasta conditie cuantica a creierului corespunde cu o anumita rezonanta intre om si Cosmos.
Recenzie © Alina Sima 2008 ~ Facultatea de Sociologie si Psihologie ~ anul IV

Materialitatea fizico-biologica a creierului si procesele fizice ale constiintei pot fi percepute ca


doua drepte concurente care se intersecteaza la un moment dat. Insa pana acolo, nu s-a gasit o explicatie
pentru asocierea somatica dintre constiinta si suferinta. Cand spunem ca ne simtim rau, ce anume ne
doare defapt? Simt electronii si protonii (din apa) din corpul nostru durerea? Sau au ei constiinta? Apare
aici similaritatea cu meridianele energetice descrise de medicina traditionala asiatica: harta care contine
mii de meridiane energetice, transportatori ai energiei Chi (spiritul universal, sufletul etern) acopera
suprafata intregului corp uman, dar totusi nu are un corespondent somatic. Rationalismul stiintific, asa
cum este el in prezent, nu ne permite o abordare a constiintei dincolo de corpul uman sau de proprietatile
mentale ascociate anorganicului. Chiar si o examinare detaliata a proceselor fizico-chimice nu reveleaza
determinantul sau motivul pentru care constiinta ia o decizie pro sau contra intr-o situatie concreta.
Unul dintre principiile cuanticii spune ca starea unui sistem este data nu numai de totalitatea
calitatilor sale efective ci si de potentialitatea si de textura/ consistenta sa virtuala.
Diferenta dintre cuantica si mecanica clasica consta din abordarea cuantica a compunerii/ alcatuirii
sistemelor, fara analog in teoria clasica. Se considera spre exemplificare doua sisteme cuantice definite.
Rezultanta acestor doua sisteme are caracteristici neobisnuite si o conditie corelativa. Schimbarea starii
unui sistem implica schimbarea starii celuilalt sistem, deci relatia potentialitatilor celor doua sisteme este
determinata ciclic. Din acest motiv, principiul potentialitatii legitimeaza corelatia dintre “protomentalul”
cosmic si constiinta umana, o conexiune coerenta intre uman si mentalul cosmic, neimaginabila din
perspectiva mecanicii clasice. Trecerea de la constient la inconstient nu presupune modificarea
principiului ontologic ci doar a conditiei sistemului.
Daca se considera un sistem compus din mai multe subsisteme cuantice, sistemul principal contine
un numar mai mare de proprietati (inclusiv constiinta) decat au subsistemele ce il compun. Implicit,
coerenta cuantica a unui numar mare de neuroni poate genera o unitate rezonanta a mintii – constiinta.
Penrose sugereaza ca singurul fenomen care necesita « trecerea » timpului este constiinta. Totusi,
in fizica, timpul nu trece, ci sta; asemenea spatiului. In incercarea de a intelege timpul si « trecerea » lui
unidirectionala este imperioasa intelegerea gaurilor negre, densitati gigantice de masa cosmica, entitati
conectate cu limita temporala, spatii in care insasi notiunea de spatiu se pierde. Timpul este cel care face
posibila amintirea, memoria. Cu alte cuvinte – cunoasterea. De aici, si constiinta poate fi perceputa ca o
modalitate de aducere aminte…