Sunteți pe pagina 1din 5

În ziua când împlinesc zece ani, Doctoriţa Madeleine acceptă, în sfârşit, să mă ducă în

oraş. E marea mea rugăminte de multă vreme. Dar nu se poate stăpâni să nu amâne momentul şi
se face că trebăluieşte, fâţâindu-se de colo până colo, dintr-o odaie în alta.
O urmez până-n pivniţă, ţopăind, şi descopăr o policioară înţesată cu borcane. Pe eticheta
unora citesc „lacrimi 1850-1857”, iar altele sunt pline cu „mere din grădină”.
-Cine a vărsat atâtea lacrimi? o întreb.
-Eu. Când plâng, adun toate lacrimile într-o sticluţă şi le aduc aici, în pivniţă, ca să prepar
cocktailuri.
-Şi cum de-ai adunat atâtea?
-În tinereţe, un embrion a greşit drumul spre pântece şi s-a împotmolit într-una dintre trompe,
provocând o hemoragie internă. Din ziua aceea, nu pot avea copii. Şi chiar dacă le ajut bucuroasă
pe alte femei la naştere, am vărsat multe lacrimi. Dar de când eşti tu aici, mi-e mai bine…
Mi-e ruşine că i-am pus aşa o întrebare.
-După o zi întreagă de lungi suspine, mi-am dat seama că dacă-mi beau lacrimile mă liniştesc,
mai ales drese cu un dram de calvados. Dar dacă bei când eşti într-o stare obişnuită, ajungi să nu
mai fii fericit decât dacă bei şi e un cerc vicios, nu te mai opreşti din plâns ca să-ţi bei lacrimile.
-Îţi petreci zile în şir lecuind beteşugurile oamenilor, iar tu îţi îneci amarul în băutura propriilor
lacrimi. De ce?
-Hai, nu te mai gândi la asta! Azi coborâm în oraş, avem pe cineva de sărbătorit, ce zici? mă
ademeneşte ea, silindu-se să zâmbească.

Povestea lacrimilor lui Madeleine m-a tulburat atât de tare, încât, coborând dealul, nu
simt nicio emoţie. Totuşi, îndată ce oraşul Edinburgh mi se înfăţişează vederii, încep să mijească
visele.
Mă cred Cristofor Columb şi descopăr America! Labirintul întortocheat al străzilor mă
ispiteşte ca braţele unei iubite. Casele se înghesuie una într-alta şi deasupra, cerul pare îngust.
Alerg! Mi se pare că oraşul s-ar putea nărui bucată cu bucată, ca piesele de domino, la cea mai
uşoară adiere de vânt. Alerg! În vârful dealului au prins rădăcini copacii, dar aici, de peste tot,
răsar oamenii, femeile dau în floare cu rochii şi pălării ca macul de roşii, colorând ferestrele şi
balcoanele până în târgul pestriţ din piaţa St. Salisbury.
Mă pierd în mulţime; zgomote de paşi răsună pe dalele de piatră; mă las purtat de şoapte
amestecate şi, mai ales, de dangătul unui clopot enorm care bate cu o inimă de zece ori mai mare
decât a mea.
-Ăla-i tatăl meu?
-Nu, nu e tatăl tău… e un clopot care bate o singură dată pe zi, la ora unu, îmi răspunde
Madeleine gâfâind.
Traversăm piaţa. La colţul unei străduţe, aud o melodie plină de tristeţe şi de duioşie ca
un joc de scântei. Cântecul îmi răscoleşte sufletul şi în tot trupul simt că-mi plouă şi e soare
totodată.
-E o flaşnetă, sună tare frumos, nu-i aşa? îmi spune Madeleine. Funcţionează cam ca inima ta,
poate tocmai de aceea îţi place. E un mecanism cu emoţii înăuntru.
Credeam că am auzit sunetul cel mai fermecător din viaţa mea, dar surprizele de-abia
urmau să apară. Un ghemotoc de fată, ca un boboc înflorit, se aşază în faţa instrumentului
muzical şi începe să cânte. Vocea ei preschimbă trilul unei privighetori în cuvinte. Mi-am pierdut
ochelarii, mă rog, n-am vrut să-i pun pe nas, cu ei am o faţă caraghioasă, parcă-s o flacără… cu
ochelari.
Braţele îi seamănă cu nişte ramuri, iar părul ondulat de abanos îi învăluie chipul ca umbra
unui incendiu. Nasul bine conturat este atât de mic, încât mă întreb cum de poate respira – după
părerea mea, e doar de decor. Dansează ca o pasăre în echilibru, suspendată pe tocuri cui –
găselniţe femeieşti. Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor. O hotărâre de
neclintit se citeşte în ei. Îşi ţine capul mândră ca o dansatoare de flamenco în miniatură. Sânii par
două bezele într-atât de coapte, că îţi vine să le înfuleci pe nemestecate.
Nu-mi pasă că văd în ceaţă, în timp ce cânt şi sărut, prefer să ţin ochii închişi…
Un val de căldură îmi năpădeşte întregul trup. Lăcaşul micii cântăreţe îmi dă fiori pe şira
spinării, dar o nestăpânită dorinţă de a urca îmi dă ghies. Mirosul de vată de zahăr şi praful îmi
usucă gâtul. Nu ştiu ce-are să mi se întâmple, dar trebuie să urc cu orice preţ.
Dintr-odată, încep să cânt şi eu ca în comediile muzicale. Doctoriţa se uită la mine cu
acea privire ia-ţi-imediat-mâinile-de-acolo-că-te-arzi.
O, draga mea flăcăruie, lasă-mă să-ţi smulg veşmintele, să le rup în bucăţi, să le azvârl
şi să ne sărutăm sub o ploaie de confetti… Am auzit bine, ”confetti”?
Din ochii lui Madeleine sar scântei de nemulţumire.
Nu văd decât foc, în doi-trei paşi pot să mă rătăcesc departe, atât de departe în lume,
încât nu mai îndrăznesc nici cerul să-l privesc, nu văd decât foc.
-Pot să-ţi fiu călăuză pe drumul dinafara minţii tale, eu o să-ţi fiu perechea de ochelari,
iar tu o să fii scânteia mea.
-Trebuie să-ţi fac o mărturisire, te aud, dar nu te-aş putea recunoaşte niciodată, nici
dacă ai sta între doi bătrânei…
-O să ne lipim unul de altul atât de tare, încât o să ni se încingă oasele şi, când
ceasornicul inimii mele o să bată miezul nopţii, o să fim cuprinşi de flăcări, nu e nevoie să
deschidem ochii.
-Ştiu, sunt o văpaie, dar când se opreşte muzica, mi-e greu să deschid ochii, mă aprind
ca o flacără, mii de scântei îmi ard pleoapele şi-mi sparg ochelarii şi nu vreau să deschid ochii.
Glasurile noastre se înalţă la unison, dar chiar în clipa aceasta îi intră tocul stâng între
două scânduri şi începe să se clatine uşor ca un titirez, apoi se prăbuşeşte pe duşumeaua rece. Un
accident comic, dar violent. Pe rochia ei cu pene de pasăre se întinde o pată de sânge. Seamănă
cu un pescăruş căzut din zbor. Chiar şi aşa, chircită pe duşumea, mi se pare tulburătoare. Desface
cu greu ramele sucite ale unei perechi de ochelari, bâjbâind ca o somnambulă. Mama o apucă
straşnic de mână, ţinând-o pe loc.
Dau să-i spun ceva, dar vorbele mi se împotmolesc în gâtlej. Mă întreb cum de vede atât
de rău cu nişte ochi aşa de frumoşi şi de minunaţi, încât se loveşte de toate lucrurile din jur.
Doctoriţa Madeleine schimbă câteva vorbe cu mama ei, ca stăpânele unor câini care s-au
luat la harţă.
Inima îmi bate din ce în ce mai tare şi mi-e greu să-mi recapăt suflarea. Am impresia că
ceasornicul mi se urcă, umflându-se, până în gât. Oare o fi ieşit dintr-un ou fata asta? Se
mănâncă? E din ciocolată? Ce-o fi cu ea?
Încerc să mă uit în ochii ei, dar privirea mi-a rămas aţintită asupra buzelor sale răpitoare.
Nu m-aş fi gândit niciodată că poţi sta atâta timp ca să contempli o gură.
Chiar în clipa asta, din inima mea se aude un cu-cu răsunător, mai tare decât în crizele
mele obişnuite. Simt că acele mi se învârt cu toată viteza, de parcă aş fi înghiţit un elicopter.
Clopotul îmi sparge timpanele, îmi astup urechile dar, bineînţeles, e mai rău. Acele or să-mi
spintece gâtul. Doctoriţa Madeleine încearcă să mă potolească, mângâindu-mă uşor, ca un
păsărar care vrea să prindă un canar înspăimântat într-o colivie. Mi-e cald de mor.
Am vrut să par un vultur regal sau un pescăruş maiestuos şi n-am reuşit să fiu decât un
biet canar zbătându-se de groază. Trag nădejde să nu mă fi văzut micuţa cântăreaţă. Tic-tacul se
mai aude sec, ridic pleoapele, mă pomenesc nas în nas cu azurul cerului. Pe gulerul cămăşii simt
mâna de fier a doctoriţei care îmi desprinde călcâiele de pe pământ. Mă trage de braţ.
-Facem cale-ntoarsă! Ai băgat în sperieţi pe toată lumea! Pe toată lumea!
Pare neliniştită şi furioasă deopotrivă. Mi-e ruşine. În acelaşi timp, îmi revin în minte
imagini ale fetei cu chip de arbore, care cântă fără ochelari şi se uită drept în lumina soarelui.
Pe negândite, mă las cuprins de dragoste. Pe gândite, la fel. Înăuntrul ceasornicului meu,
este ziua cea mai călduroasă din lume.

După un sfert de oră de reparaţii şi o supă bună cu fidea, iată-mă din nou în starea mea
normală, fără strop de sare şi piper.
Cu faţa trasă şi un aer îngrijorat, Madeleine îmi cântă îndelung ca să mă adoarmă.
-Inima ta e doar o proteză, e mai şubredă decât celelalte inimi şi aşa va fi întotdeauna.
Mecanismul ceasului nu poate filtra emoţiile tot atât de bine ca ţesuturile. Trebuie să fii foarte
atent. Ceea ce s-a întâmplat în oraş când ai văzut-o pe micuţa cântăreaţă nu face decât să-mi
adeverească temerile: dragostea e prea periculoasă pentru tine.
-Dar mi-a plăcut aşa de tare gura ei!
-Să nu te-aud!
-Face gropiţe atât de jucăuşe, zâmbeşte în atât de multe feluri, încât, nu ştiu cum, dar nu mă mai
satur privind-o!
-Nu-ţi dai seama ce spui, tu iei totul în joacă. Dar te joci cu focul, un joc periculos, mai ales când
ai inima din lemn. Tusea îţi face foarte rău, nu-i aşa?
-Da, așa e.
-Atunci să ştii că asta-i o nimica toată pe lângă ce ţi se poate întâmpla dacă te îndrăgosteşti. Mai
devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când
iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită. Vei
cunoaşte dorul, chinurile geloziei şi ale incertitudinii, senzaţia că eşti respins şi că ţi se face o
mare nedreptate. Frigul o să-ţi macine oasele, iar sângele se va preschimba în sloiuri de gheaţă
rătăcind pe sub piele, prin tot trupul. Mecanismul inimii tale va sări în aer. Eu ţi-am pus ceasul,
aşa că ştiu pe dinafară cât poate duce. Pesemne că forţa fericirii nu-l va doborî. Dar nu e destul
de voinic ca să îndure chinurile dragostei.
Madeleine surâde amar – mă priveşte la fel de absentă ca întotdeauna, dar de data
aceasta, fără mânie.