Sunteți pe pagina 1din 41

Efectele formelor de abuz resimţite de copii instituţionalizaţi

De-a lungul timpului, după îndelungate studii şi cercetări, literatura de specialitate recunoaşte că intervenţia eficienta în cazul copilului abuzat necesita timp, resurse umane şi materiale pentru a răspunde nevoilor şi cerinţelor care generează deopotrivă situaţia abuzivă a copilului şi consecinţele care apar, la nivelul tuturor celor implicaţi, şi care se reflecta dramatic asupra întregului aparat bio-psihic-social al copilului.

Pornind de la analiza formelor de abuz (fizic, emoţional, sexual etc.) şi a cauzelor care favorizează producerea şi dezvoltarea acestora, se poate spune că identificarea, cunoaşterea şi înţelegerea efectelor formelor de abuz la care sunt supuşi copiii din central de plasament, creează specialiştilor implicate în domeniu, în funcţie de fiecare caz în parte semnalat (raportat) şi scopul urmărit, premise şi oportunităţi de identificare şi implementare a celor mai adecvate metode, tehnici şi instrumente de evaluare şi intervenţie psihosocială specific şi particulare, absolute indispensabile procesului de ameliorare şi recuperare a copilului abuzat din central de plasament.

În acord cu literatura de specialitate, efectele formelor de abuz asupra copilului în general, dar şi a copilului instituţionalizat, în particular, pot fi identificate, în esenţă, prin:

Consecinţe fizice ale abuzului şi ale violenţei fizice, cum ar fi: plăgi, contuzii, fracturi repetitive şi multiple, fragilitate somatic etc.;

Abuzuri sexual, cum ar fi iritaţii, excoriaţii, infecţii sau leziuni ale organelor genital, boli cu transmitere sexual, tulburări hormonale etc.:

Tulburări psihopatologice, cum ar fi: tulburări psihomatice, tulburări ale sferei sfincteriene (ex: enurezis), tulburări alimentare (greaţă, bulimie, anorexie), tulburări ale somnului, (insomnia, vise anxioase, etc.), tulburări comportamentale (agresivitate sau retragere, automutilare, etc.), activitate

sexual compulsiva, depresie, tulburări nevrotice (fobii – ex: teama de întuneric etc.).

Pe de altă parte, severitatea efectelor abuzului asupra dezvoltării copilului depind în mare măsură de o serie de variabile, dintre care amintim:

Tipul de abuz (fizic, emoţional, sexual etc.);

Durată, gravitatea, şi ferventa episoadelor de abuz (minor, major, periodic, permanent etc.);

Utilizarea agresivităţii şi a puterii fizice;

Stadiul de dezvoltare psiho-fizica pe care copilul l-a atins în momentul actului de abuz

Sexul şi vârsta copilului abuzat (variabilă importantă mai ales în cazurile de abuz sexual);

Autorul abuzului şi motivele acestuia;

Relaţia copilului cu agresorul;

Supunerea pasivă din partea copilului;

Lipsa suportului sau a susţinerii;

Mediul instituţional (central de plasament) unde a avut loc abuzul şi reacţia instituţiei în raport cu abuzul comis.

Pornind de la cele mai sus ilustrate, apreciem că principalele planuri care sunt afectate pregnant de efectele abuzului fizic, emoţional, sexual, psihologic, exploatării copiilor mici de către cei mari etc. Asupra copilului instituţionalizaţi sunt:

Planul bio-semantic şi al reacţiilor psiho-fizice;

Planul percepţiei şi imaginii de sine;

Planul cognitiv-intelectual;

Planul reacţiilor afectiv-emotionale;

Planul trăsăturilor de personalitate şi comportamentale;

Planul sexualităţii;

Planul învăţării, acomodării şi adaptării socio-scolare;

Planul social-adaptiv şi interpersonal;

Planul integrarii-socio-profesionale ulterioare.

Efectele abuzului psihologic

Principalele efecte ale abuzului psihologic întâlnite la copiii instituţionalizaţi sunt:

Percepţia şi reprezentarea distorsionată a împrejurimilor; apar pe fondul lipsei sau limitării experienţelor (auto) stimulativ-cognitiv pozitive primare, structurării aberante timpurie a comportamentului care îl împiedica la explorări, experienţe şi practice sociale în mediul social înconjurător, rămânând repliat pe propria persoană, cum ar fi, de exemplu, comportamentul de auto stimulare prin legănare, suptul degetului, lovirea unor obiecte din jur etc.;

Imposibilitatea de a acţiona normal în situaţii cotidiene curente; apare pe fondul alterării sau insuficientei dezvoltării a competentelor individuale şi sociale ale copilului, restructurării achiziţiilor, deprinderilor, practicilor şi comportamentelor sociale susţinute şi cerute, lipsei autonomiei şi a

independenţei de acţiune, frânării sau împiedicării formării şi cultivării pozitive

a deprinderilor şi abilitaţilor sociale de viaţă necesare integrării sociale;

Dificultăţi de adaptare şi acomodare socio-scolara; apa pe fondul incapacităţii de a-şi concentra atenţia, de a înţelege ce au de făcut, lipsei de iniţiative şi participare, a anxietăţii crescută, dependenţei (cer ajutor, solicita aprobarea, încurajarea profesorilor etc.) a unor comportamente de autoizolare, agresivitate, lipsei de empatie şi cooperare, lipsei de încredere, a rezultatelor şi performanţelor şcolare foarte scăzute, marginalizării, izolării. Stigmatizării, etichetării, discriminării şi diferenţierii negative în raport cu ceilalţi colegi de clasă sau scoală proveniţi din familie;

Alterarea sau distorsionarea negative a imaginii de sine şi de alţii; apare pe fondul neputinţei de a răspunde aşteptărilor şi cerinţelor, de multe ori, aberante,

ale adulţilor, a culpabilizării şi responsabilizării directe, fără vreo vină din partea lor, pentru tot ceea ce nu au de făcut sau se întâmplă ceva rău în jurul lor,

a diminuării respectului şi a stimei de sine, a conştiinţei de sine şi ceilalţi, a

lipsei de încredere în sine şi alţii, dezvoltării sentimentului de culpabilitate,

incertitudine şi insecuritate în raport cu sine şi ceilalţi;

Accentuarea complexelor de inferioritate interiorizate; apar pe fondul dezvoltării unui grad foarte ridicat de culpabilitate, autoinvinuire interiorizat şi imprimat de adulţi, mai ales atunci când nu reuşesc să răspundă la nivelul aşteptărilor, cerinţelor şi nevoilor impuse de adulţi sau atunci când eşuează în anumite domenii de activitate etc.;

Pierderea identităţii de sex; apare pe fondul uniformizării şi standardizării frizurii capilare, a ţinutei vestimentare şi a altor obiceiuri sau activităţi, ce face aproape imposibilă diferenţierea dintre băiaţi şi fete;

Vulnerabilitate

crescută

şi

predispoziţie

spre

ale

activităţii

antisocial

sau

infracţionale;

apar

pe

fondul

absenţei

unor

activităţi

specific

vârstei

şi

intereselor lor sau atunci când lipsesc modele de educaţie şi comportament corespunzător din partea adulţilor sin central de plasament, ceea ce îi determină pe foarte mulţi copii să evadeze din mediul instituţionalizat stereotip şi plicticos creat şiş a exploreze, să preia, să imite şi să interiorizeze alte tipuri sau modele de comportament şi de educaţie din afara centrului de plasament care sunt în neconcordanţă cu normale, regulile şi valorile sociale accentuate, dar considerate de aceştia normale, devenind, astfel, foarte uşor tinta manipulării de către cei certaţi cu legea în vederea participării şi implicării lor în activităţi antisocial sau infracţionale;

Neputinţa integrării socio-profesionale; foarte multe din efectele descrise mai sus nu fac decât să adâncească şi mai mult, pe termen lung, imposibilitatea copilului de a se integra social şi profesional după încetarea măsurii de protecţie, la care se mai adaugă şi lipsa de încredere în orice fel de instituţie sau autoritate şi neglijarea propriei persoane.

Efectele abuzului fizic

Principalele efecte ale abuzului fizic întâlnite la copiii instituţionalizaţi sunt:

Întârziere în creşterea şi dezvoltarea psiho-fizica; apare pe fondul pierderii sau diluării abilitaţilor şi reacţiilor psiho motrice deja dobândite (echilibru, coordonare, stabilitate, mobilitate motorie etc.), a izolării fizice, a obţinerii de rezultate inferioare în ceea ce priveşte motricitatea, în comparaţie cu copiii de aceeaşi vârstă care nu au fost supuşi abuzului fizic;

Fragilizare a planului imunitar; apare pe fondul unei vulnerabilităţi bio- somatice, a unor boli recurente (infecţii ale pielii, carii dentare etc.), a unei igiene necorespunzătoare, a unor pedepse fizice şi vătămări corporale provocate

(arsuri, vânătăi, fracturi repetitive ale membrelor superioare şi inferioare etc.) şi pe fondul neacordării asistenţei medicale necesare;

Tulburări gastrointestinale şi de alimentaţie (greaţă, bulimie, anorexie etc.); apar pe fondul acordării unei alimentaţii deficitare ca aport energetic şi caloric şi a pedepsirii cu suprimarea unor mese;

Tulburări ale somnului (insomnie, vise anxioase, coşmaruri etc.); apar pe fondul instalării şi dezvoltării unei anxietăţi nevrotice crescute, a unor reacţii crescute de frică, teama de a dormi singur, spaima, agitaţie, teroare, îngrijorare, nelinişte faţă de izolarea fizică şi repetarea unor forme de pedepsire fizică şi vătămare corporală venite din partea adulţilor;

Probleme de învăţare şi adaptare şcolară; apr pe fondul lovirii repetate cu diverse obiecte contondente a cutiei craniene a capului şi a afectării neurologice ale unor regiuni ale creierului responsabile de potenţialul intelectual şi capacitaţii cognitiv-intelectuale (amnezie, de gândire, de atenţie, concentrare, învăţare etc.) necesare acomodării şi adaptării şcolare, coroborau cu (auto) izolarea, retragerea sau refuzul vehement de a participa şi de a se implica în viaţa şcolară;

Fuga din centrul de plasament şi preluarea sau imitarea altor modele de comportament nocive ca modalitate de rezistenţă şi supravieţuire; are loc pe fondul imposibilităţii de a mai suporta regimul de viaţă extrem de sever, dur din centrul de plasament (sancţiuni, măsuri coercitive, pedepse fizice, chinuri, umilinţe, ameninţări etc.) la care este supus aproape zi de zi, ceea ce îl determină pe copil să evadeze din centrul de plasament pentru o perioadă destul de îndelungată. În aceste condiţii, în stradă, el îşi va găsi un alt mediu de viaţă, poate mult mai dur decât cel din instituţii, iar pentru a putea rezista şi supravieţui, va fi nevoie să îşi perfecţioneze tot cea ce şi-a însuşit mai rău în centrul de plasament şi, mai mult, să preia de la ceilalţi din stradă cu care este

nevoit să coabiteze o serie de alte infracţiuni (prostituţie, furt, tâlhărie, consum de substanţe euforizante – aurolac, droguri cu nocivitate crescută, comportament criminal), devenind astfel tinta organelor de cercetare penală;

Tulburări psihice (epilepsie, paralizie) şi întârzieri în dezvoltarea psihică; apar pe fondul lovirii repetate cu diverse obiecte în cap, a trântirii de nenumărate ori cu capul de masă sau alte piese de mobilier şi a producerii unor fracturi craniene, edem cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene etc.;

Tulburări afectiv-emoţionale, de personalitate şi de comportament; apar pe fondul provocării şi aplicării repetate a pedepselor fizice (bătăi, suprimarea meselor etc.), a umilirii, terorizării, ridiculizării, jicnirilor, ameninţărilor, izolării fizice, a maturizării afectiv-emoţionale, nedezvoltării sau diluării fondului afectiv ori a carentelor afective acumulate în timp, asistării directe sau indirecte la unele acţiuni de violenţă din centrul de plasament provocate de personalul angajat altor copii, a unor contacte fizice şi emoţionale ostile, dure, reci promovate de personalul de îngrijire, a lipsei de încredere, a scăderii stimei şi respectului de sine, a dezvoltării unei personalităţi socialmente anxioase, dizarmonice, disociative în contur sociopatic, a dobândirii şi interiorizării ulterioare a unui comportament impulsiv, compulsiv, exploziv, violent, agresiv, ostil, rece, brutal, sadic, de (auto) mutilare etc.;

Interacţiune fizică şi socială compulsiva şi agresivă; apare pe fondul instalării şi dezvoltării tulburărilor afectiv-emotionale, de personalitate, a unui comportament exploziv, intempestiv, impulsiv, irascibil, compulsiv, (auto) distructiv, a dezvoltării şi interiorizării unor relaţii interpersonale nesănătoase, a exprimării negative a efectelor, a marginalizării, stigmatizării, diferenţierii, discriminării negative venite din partea personalului angajat şi a altor persoane din afara centrului de plasament, a unei percepţii şi reprezentării de sine negative (au impresia că sunt răi, nu pot fi iubiţi, apreciaţi, toleraţi, înţeleşi

etc.), a imitării şi preluării de la adulţi sau de la copiii mai mări a unor modele comportamentale fizice şi sociale dure, violente în relaţia cu ceilalţi etc.

Efectele abuzului emoţional

Principalele efecte ale abuzului emoţional întâlnite la copiii instituţionalizaţi sunt:

Interiorizarea, accentuarea sau dezvoltarea sentimentului de abandon afectiv- emotional; apare pe fondul unei comunicări sincopatice, a neobservarii, ignorării sau refuzului de a răspunde satisfacerii întregului evantai de dorinţe, trebuinţe, nevoi şi cerinţe afectiv-emoţionale, absenţei unei protecţii şi siguranţe afective din partea adulţilor din centrul de plasament etc.;

Exprimarea deficitară sau negativă a emoţiilor, teama de relaţionare afectivă şi reacţii inadecvate la stimuli afectivi; apar pe fondul instalării şi dezvoltării unui nivel crescut de anxietate, frică, teama, depresie, trăiri interioare negative, nelinişti interioare, confuzie, a incapacităţii de apropriere emoţionale etc.;

Atitudini de mânie, furie, ostilitate, repulsie, nervozitate, stres cronic la stimuli agresivi; apr pe fondul accentuării ridiculizării, umilirii, culpabilizării, ameninţărilor, terorizării, jicnirilor, atitudinilor depreciative, agresivităţi verbale şi fizice, devalorizării, depersonalizării venite din partea adulţilor etc.;

Labilitatea sau instabilitatea emoţională; apare pe fondul dezvoltării unui comportament traumo-afectiv şi compulsiv, a unor reacţii disociative, inadecvate la anumite semne de afecţiune, a unei reactivităţi emoţionale negative, necontrolate, imprevizibile, intempestive faţă de orice stimul emoţional emis, a unor fobii, depresie cu reacţii de pierdere şi deplângere, anxietate constant ridicată şi în contur nevrotic, hiper vigilitate, insecuritate, frica, nelinişti interioare, stări afective dureroase etc.;

Dezvoltarea unui ataşament dezorganizat/dezorientat; apare pe fondul întârzierii sau alterării maturizării afectiv-emoţionale, a diluării sau nedezvoltării adecvate a relaţiilor de ataşament cu cei din jur, a nedezvoltării adecvate a relaţiilor de ataşament cu cei din jur, a nedezvoltării sentimentelor şi a relaţiilor de afecţiune, limitării sau alterării contactelor fizice şi afective cu ceilalţi colegi din centrul de plasament şi din afara acestuia (relaţii de respingere, retragere, precauţie, prudenta, izolare etc.), a unor comportamente bizare care apar în relaţiile cu personalul de îngrijire sar şi cu alte persoane din afara centrului de plasament că, de exemplu, întreruperi sau blocaje în orice gen de relaţie, suspiciune, incertitudine, a lipsei de încredere, insecurităţii etc.

Efectele abuzului sexual

Principalele efecte ale abuzului sexual la copiii instituţionalizaţi sunt:

Existenţa unor simptome fizice evidente (incontinenta urinara, de fecale, dureri abdominale, sângerări, inflamaţii în gât, în zona genitală sau a anusului, stări de greaţă, pierderi de greutate, cefalee etc.); apar pe fondul severităţii, frecvenţei, duratei şi folosirii violenţei sexuale, corelate toate cu vârsta copilului. Cu cât vârsta copilului este mai mică şi parametrii amintiţi mai sus sunt mai crescuţi cu atât răul este mai mare;

Tulburări de somn; apar pe fondul instalării şi dezvoltării unei vigilităţi crescute, a unei permanente stări de veghe, a spaimei vesperale, a fricii de întuneric şi de a dormi singur singur, a viselor anxioase şi terifiante, a coşmarurilor pe care le retrăieşte în timpul somnului etc;

Curiozitatea excesivă în privinţa activităţilor sexuale; apare pe fondul simţirii la un moment dat a plăcerilor abuzului sexual, a excitării comportamentului erotic

şi a căutării plăcerilor sexuale prin încercări repetate de angaja şi pe alţi copii în jocuri sexuale;

Reacţii de furie şi iritabilitate faţă de sine însuşi, agresor şi faţă de ceilalţi; apar pe fondul instalării şi dezvoltării reacţiilor emoţionale de tip nevrotic prelungite şi exacerbate, a refuzului de a mânca, a izolării, retragerii, evitării sau refuzului de a comunica şi relaţiona fizic, afectiv şi social cu alţii, a nemulţumirilor şi frustrărilor acumulate în timp faţă de neluarea unor măsuri împotriva agresorului şi a lipsei de încredere în ceilalţi, a sentimentului trădării, neînţelegerii şi a neprotejării din partea adulţilor care au fost prin preajma lui sau a altor adulţi care au aflat despre abuzul sexual la care a fost supus şi n-au făcut nimic, având impresia că este lăsat în voia sorţii;

Alterarea sau distorsionarea imaginii de sine; apare pe fondul diminuării respectului şi a stimei de sine, a competentelor, a imaginii corporale, respectiv resimt un dezgust în ceea ce priveşte propriul corp şi propria persoană (se auto concep că fiind murdari), a neîncrederii în sine şi a sentimentului că ceva i s-a luat, că a pierdut o parte din el, a sentimentului nefericirii, singurătăţii, vinovăţiei şi neputinţei de a vorbi u cineva despre abuz;

Probleme de învăţare şi adaptare şcolară; apar pe fondul pierderii sau diluării capacităţilor cognitiv-culturale (atenţie, memorie, gândire întârziată etc.). Refuzului de a relaţiona cu profesorii şi colegii şi de participa la viaţa de grup şcolară;

Angajarea în comportamente autodistructive (mutilare, tentative de suicid); apare pe fondul unei instabilităţi afectiv-emoţionale în contur nevrotic; a unor reacţii emoţionale negative, prelungite şi exacerbate (anxietate crescută şi nevrotica, teama, frică, depresie, tristeţe, nelinişte etc.), a dezvoltării unui grad crescut de (auto) agresivitate şi a refuzului de a intra în contacte normale cu ceilalţi etc.;

Fuga din centrul de plasament şi dezvoltarea tulburărilor de comportament (comportament delincvenţional, vagabondaj, consum de alcool, droguri etc.); apar pe fondul imposibilităţii de a mai suporta regimul de viaţă din centrul de plasament, a nesuportarii hartuirilor, seducţiilor şi a abuzurilor sexuale repetate şi a neluărilor măsurilor de protecţie faţă de abuzator, a unei percepţii, reprezentări sau imagini de sine şi ceilalţi alterate sau eronat dezvoltate, a percepţiei faţă de ceilalţi din centrul de plasament ca fiind toţi abuzatori etc.;

Însuşirea şi asumarea întregii responsabilităţi a abuzului; apare pe fondul instalării şi dezvoltării sentimentului de vinovăţie, culpabilitate (pentru că nu a putut oprii abuzului şi a „consimţit” la producerea lui), de ruşine (pentru ca să implicat într-o astfel de experienţa şi că corpul a răspuns abuzului), confuzie, debusolare (pentru că sentimentele se pot schimba mereu şi la un moment dat este posibil să iubească agresorul), a complicităţii (pentru că nu mărturiseşte şi păstrează secretul abuzului), a temerii de a nu cauza probleme centrului de plasament, de a nu-şi pierde afecţiunea adulţilor, de a nu fi stigmatizat, etichetat, blamat dacă se afla că a fost implicat direct într-o astfel de experienţă sexuală etc.;

Fenomene de disociere; apar pe fondul învăţării disocierii de propriul corp, pentru a evita influxul senzorial din timpul experienţelor sexuale care l-au victimizat; formele cele mai comune de disociere sunt de personalizarea şi derealizarea – ca trăire în afara determinismului spaţio-temporal al realităţii; în situaţii extreme, disocierea se manifestă ca o tulburare de personalitate multiplicată, în care cel în cauză poate trăi două sau mai multe personalităţi distincte, dominante fiecare în perioade diferite;

Tulburări ale conduitei sexuale; apar pe fondul alterării întregului plan afectiv- emotional (labilitate psihoemoţională nevrotica, anxietate şi depresie extrem de cronicizate) şi comportamental (tulburări de personalitate şi de comportament),

a unui nivel foarte scăzut de autoapreciere a activităţii sexuale (devine

insatisfăcut după actul sexual sau se afla adesea în situaţii sexuale penibile), a inhibării şi evitării relaţiilor sexuale intime, sau, în cazul întreţinerii de relaţii sexuale, a unor disfuncţii sexuale (activităţi sexuale compulsive, ostile, agresive, dureroase etc.);

Orientarea sexuală greşită; este strâns legată de tulburările de conduită sexuală

şi apare pe fondul frecvenţei, intensităţii şi numărului de relaţii sexuale de

acelaşi tip (homosexual) la care a fost supus, a seducţiei, hartuirii, atragerii repetate prin promisiuni şi satisfacerea unor dorinţe imediate (materiale), a plăcerilor resimţite, în timp, în urma abuzului sexual de acelaşi tip, a unei viziuni eronate asupra sexualităţii, a dezorientării, imitării şi preluării ulterioare a comportamentului sexual de acelaşi tip al abuzatorului şi a lipsei educaţiei sexuale din centru; de plasament

Concluzie

În acord cu prezentarea, analiza şi descrierea separată a efectelor abuzului (psihologic, fizic, emoţional, sexual, etc.), se poate spune că, pe ansamblu, efectele acestor forme de abuz nu acţionează neapărat separat, diferenţiat sau independent, ci preponderent într-o manieră comună, interdependenta. Altfel spus, în pofida faptului că ele au fost analizate şi prezentate diferenţiat, totuşi, aceste efecte se regăsesc şi sunt pregnant vizibile, într-o măsură mai mare sau mai mică, la toate formele de abuz îndreptate împotriva copiilor instituţionalizaţi, ceea ce face să existe o asemănare izbitoare intre efectele rezultate la o formă sau alta de abuz şi, cu atât mai mult, să aibă un impact negativ asupra întregii dezvoltări a copilului.

Indiferent de independentă, dependenta, multitudinea şi complexitatea efectelor derivate din formele de abuz, cert este ca toate acestea se răsfrâng pregnant şi negativ asupra întregului aparat bio-psiho-socio-cultural al copilului. De aceea, în elaborarea

şi implementarea metodelor şi tehnicilor de intervenţie psihosocială trebuie să ţinem seama de toate componentele existenţiale ale copilului abuzat: biologice, psihologice, sociale şi culturale şi, în acelaşi timp, să aibă un caracter corectiv şi de reabilitate pentru instituţia care a constituit mediul de producere a situaţiei abuzive.

Modalităţi de investigare şi intervenţie psihosocială şi terapeutica asupra copilului instituţionalizat abuzat

Situaţia dramatică în care se afla aceşti copii, cu adevărat victimizaţi, ne determina şi ne obliga să învăţăm mai întâi câte ceva despre percepţia copiilor asupra diferitelor tipuri de abuz la care au fost supuşi, fiind necesar să facem tot ceea ce este posibil pentru a auzi strigătele disperate ale acestora din timp util, tocmai pentru a interveni în mod eficient, rapid şi profesionist.

Există o mare nevoie de cercetare a strategiilor de stăpânire a situaţiei, de apărare şi de supravieţuire folosite de copii. Trebuie să facem aceasta pentru a cunoaşte cea mai bună cale de întâmpinare a problemelor copilului, pentru a sprijinii strategiile constructive ale acestuia, a-l ajuta să-şi schimbe percepţia în raport cu sine şi cu ceilalţi din jurul său. Experienţele acestor copii trezesc sentimente care uneori ne înspăimântă. De aceea, este important pentru noi să depăşim aceste stări pentru a putea ajunge să auzim slabă voce a tristeţii şi deprimării copiilor şi să intervenim.

De altfel, majoritatea specialiştilor atrag atenţia asupra importanţei intervenţiei prompte psiho-terapeutice şi de consiliere a celor care îngrijesc copiii, înainte de structurarea disfuncţionalităţilor nevrotice-mutilante în psihismul copilului.

În acord cu literatura de specialitate, nu exista reţete generale de intervenţie aplicabile în orice situaţie. De la o situaţie la alta, intervenţia trebuie să varieze sub aspectul metodelor, tehnicilor şi al strategiei generale cu scopul şi obiectivele ei de durată şi chiar a profesioniştilor chemaţi să alcătuiască echipa de intervenţie.

De aceea, foarte multe din metodele, tehnicile şi strategiile de evaluare şi intervenţie asupra copilului abuzat existente deja în literatura de specialitate, dacă sunt bine cunoscute şi înţelese, pot fi cu uşurinţă circumscrise şi adaptate nevoilor şi cerinţelor copilului instituţionalizat care a fost victima diverselor forme de abuz.

Planul de intervenţie psihosocială asupra copilului instituţionalizat abuzat va fi elaborat de către o echipă de intervenţie a D.G.P.C., luând în consideraţie următoarele niveluri de intervenţie: inter-institutionalizat, individual şi al reţelei sociale.

La nivelul intervenţiei inter-institutionale, modul şi serviciul la care se face semnalarea cazului schiţează şi echipa de intervenţie. În cazul nostru, pentru un copil abuzat din centrul de plasament, echipa de intervenţie trebuie să fie alcătuită din specialiştii Direcţiei Generale pentru Protecţia Copilului (asistent social, psiholog, medic, jurist etc.), reprezentanţi ai Inspectoratului şcolar, Direcţiei de Sănătate Publică, Poliţiei şi Parchetului. Deşi fiecare membru al echipei are sarcini precis descrise, prin specificul profesiei şi al serviciului din care provine, totuşi această echipă trebuie să lucreze într-o manieră pluridisciplinară şi inter-institutionala în vederea elaborării planului de intervenţie general asupra copilului abuzat şi a măsurilor ulterioare ce trebuie luate împotriva acelor direcţii sau chiar a celor indirecţi implicaţi.

La nivelul intervenţiei individualizante, planul de intervenţie şi activitatea de caz elaborate de echipa pluridisciplinara de intervenţie a D.G.P.C. trebuie să aibă în vedere, la nivelul copilului instituţionalizat, câteva principii fundamentale (Jourdan, Ionescu, Palicari, în Ionescu, 2001, p.230), cum ar fi:

Etica relaţiei în echipa – gestionarea informaţiilor este mai dificilă atunci când ele sunt împărtăşite unui grup; lipsa discreţiei este o traumă pentru copilul abuzat, iar discernământul celui care va stabili circumstanţele în care va transmite şi discuta datele despre cazul pe care îl are în grijă, reprezintă măsura profesionalismului şi competenţei sale şi face trimitere la valori morale că dreptul la intimitate, demnitate şi respect al membrilor echipei implicaţi;

Confidenţialitatea – este o cerinţă expresă pentru echipa pluridisciplinara a D.G.P.C. care se ocupa de un caz de abuz astupa copilului. Munca în echipa interdisciplinara necesita orientarea spre negociere şi consens, valorizarea fiecărei profesii, precum şi respectarea locului şi rolului fiecărui membru în echipă. Încă de la începutul intervenţiei, copilul instituţionalizat abuzat va fi pregătit asupra demersului de discutare a cazului în echipă, explicandu-i-se scopul şi avantajele acestei proceduri. Copilul are nevoie să aibă încredere în membrii echipei, să se simtă liber de a le încredinţa informaţii şi preocupări şi să se simtă confortabil, discutând anumite subiecte. Explicarea diferitelor forme şi chiar unele limite ale confidenţialităţii copilului, contribuie la înţelegerea scopului intervenţiei;

Decizia în echipa cere ca rivalităţile şi orgoliile să fie depăşite, iar în activitatea lor, ei au nevoie să fie înţeleşi, motivaţi şi susţinuţi pentru a putea duce povară grea şi plină de încercări emoţionale reprezentată de situaţia de abuz asupra copilului instituţionalizat;

De asemenea, pe toată durata desfăşurării actului de intervenţie specializată, copilului abuzat îi trebuie asigurate următoarele drepturi fundamentale, cum ar fi: asigurarea unui mediu non abuziv, dreptul de a pune întrebări privind actul de intervenţie şi de a primii un răspuns pe care să îl înţeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic etc.

Funcţionarea echipei pluridisciplinare presupune desemnarea unei persoane cheie, de referinţă pentru astfel de cazuri de abuz. Persoana cheie, reprezentativă trebuie să fie asistentul social căreia îi sunt atribuite o serie de sarcini, printre care amintim:

Să se asigure de corectă colectare şi investigare în documente a informaţiilor rezultate din intervenţiile tuturor membrilor echipei;

Să refere cazul la serviciile existente în comunitate;

Să fie persoana de legătură între membrii echipei;

Să fie persoana de contact pentru profesionistul care intervine într-un anumit moment, legat de probleme care pot apărea;

Să convoace şi să organizeze întâlnirile pentru discuţiile de caz

Să aibă în permanenţă o investigare actualizată a nevoilor şi resurselor existente pentru luarea deciziilor.

Nici un specialist din cadrul echipei pluridisciplinare de intervenţie luat izolat nu-şi poate asuma responsabilitatea girării unui caz de abuz asupra copilului, deoarece exista riscul frânarii dezvoltării, al stopării sau al regresului şi, uneori, chiar al decesului copilului victimizat.

Întâlnirile echipei se planifica prin planul de intervenţie care este un document al intervenţiei produs de echipă, întâlniri ce au rol de completare reciprocă a informaţiei asupra intervenţiei şi, în acelaşi timp, de armonizare a acţiunilor şi de cercetare a lor. Convocarea membrilor echipei o face asistentul social, care va anunţa, în acelaşi timp, agenda de lucru şi durata întâlnirii. Aceste întâlniri şi, mai ales, concluziile lor cu privire la procesul de intervenţie trebuie să fie consemnate în procese verbale care vor rămâne în dosarul copilului abuzat, la dispoziţia membrilor echipei care doresc să îşi verifice informaţiile.

Fără îndoială ar putea exista un risc major ca activitatea echipei să devină ca însăşi abuziva pentru copilul victimizat, deoarece se pierde, adesea din vedere faptul că, în numele pledoariei făcute în favoarea intervenţiei, să solicite copilului, de către fiecare membru al echipei, repetarea relatării experienţei traumatizante, ceea ce echivalează cu repetarea abuzului şi reactualizarea sentimentelor. De aceea, echipa trebuie să îşi organizeze în aşa fel planul de intervenţie şi activitatea pe caz, încât relatarea copilului abuzat să se facă doar faţă de o singură persoană din cadrul echipei de intervenţie

Principiile de lucru ale echipei de intervenţie unt comunicarea, deschiderea, înţelegerea, empatia, acceptarea şi toleranţă. Respectarea acestor principii de lucru între membrii echipei şi între aceştia şi beneficiari va condiţiona eficacitatea intervenţiei ulterioare.

Intervenţia echipei interdisciplinare a D.G.P.C. are drept scop, într-o primă etapă, restabilirea relaţiilor umane prin recunoaşterea şi acceptarea persoanei considerate ca un întreg. Specialistul terapeut din cadrul echipei de intervenţie a D.G.P.C. desemnat nu îşi propune să rezolve problemele copilului, ci sisi propune mai curând să-l dirijeze în dezvăluirea propriei suferinţe şi în procesul de descărcare a suferinţei provocate.

Eficacitatea concretă a planului de intervenţiei la nivelul individualizat, propus de echipa pluridisciplinara, desemnată de către D.J.P.C. în cazul copilului instituţionalizat abuzat, este indisolubil legată de parcurgerea şi respectarea următoarelor etape:

a) Semnalarea abuzului – sesizarea abuzului copilului instituţionalizat o poate face orice copil în centrul de plasament sau orice alt adult angajat din instituţie (asistent social, educator, supraveghetor, medic, asistent medical etc.), colegi de clasă, cadre didactice sau dirigintele de la şcoală unde învaţă copilul, alte persoane fizice sau juridice din afara centrului de plasament care au luat act despre un asemenea abuz etc. Aceasta sesizare trebuie să fie adusă, după caz,

fie la cunoştinţa conducerii centrului de plasament, fie direct reprezentanţilor Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organelor de poliţie, parchetului unităţii spitaliceşti (dacă este cazul de o intervenţie medicală urgenţă) etc.

Serviciul unde se face semnalarea cazului de abuz, în speţă, Direcţia Generală pentru Protecţia Copilului, reprezintă un aspect important în intervenţie, deoarece se va constitui ca iniţiator al echipei de intervenţie şi a reţelei de servicii şi autorităţi care vor fi implicate, după caz (poliţie, spital, parchet etc.).

b) Evaluarea cazului – după semnalarea cazului de abuz asupra copilului instituţionalizat, echipa pluridisciplinara alcătuită, în cazul nostru, sub cupola Direcţiei Generale pentru Protecţia Copilului, va cuprinde şi elaboră în planul de intervenţie evaluarea iniţială. Prima întrebare la care trebuie să se găsească un răspuns este: ce s-a petrecut şi gravitatea pericolului în care se află copilul şi nu cine a comis fapta. Primă măsură care trebuie imediat luată este asigurarea securităţii copilului. Concret, evaluarea iniţială va cuprinde următoarele date:

Descrierea formei de abuz la care a fost supus copilul;

 

Aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie de vârstă şi gradul său de maturitate);

Informaţii

despre

persoana

care

presupunem

a

comis

abuzul

asupra

copilului;

Cauzele care au condus la victimizarea copilului;

 

Informaţii despre familia de origine sau rudele copilului abuzat, acolo unde este cazul, precum şi despre adulţii din centrul de plasament care se ocupa direct de creşterea şi îngrijirea copilului.

Atunci când evaluarea iniţială este finalizată, D.J.P.C., prin echipa de intervenţie desemnată, va cuprinde în planul de intervenţie o evaluare detaliată a cazului, evaluare ce trebuie să cuprindă următoarele elemente:

Înregistrarea sesizării abuzului comis asupra copilului instituţionalizat; această parte cuprinde informaţii despre copilul, adultul angajat sau orice alata persoana fizică sau juridică din afara centrului de plasament care a făcut sesizarea, motivarea sesizării şi datele obţinute privind copilul abuzat;

Evaluarea situaţiei generale a copilului în care să fie cuprinse următoarele date:

situaţia juridică a copilului; date privind mediul de viaţă instituţionalizat precum şi un istoric social; date privind starea de sănătate şi psihică a copilului; date privind evoluţia şcolară a copilului; profilului psihologic al copilului;

Sinteza datelor culese şi recomandări;

Decizia privind măsurile luate;

Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru introducerea în baza de date computerizată şi confidenţialitatea acestora.

Dacă situaţia prezintă un nivel ridicat de pericol pentru integritatea copilului, va fi luată măsura internării copilului într-un centru de plasament în regim de urgenţă din subordinea D.G.P.C sau spital, după caz, altul decât centrul de plasament unde a avut loc abuzul, tocmai pentru a nu da ceva de bănuit prezumtivului agresor (adult angajat sau copil mai mare) şi pentru a preveni dezvoltarea unei atitudini defensive din partea acestuia. În acest caz, evaluarea şi investigarea situaţiei va continua după ce s-a luat măsura asigurării siguranţei copilului abuzat, deoarece nu putem risca să lăsăm copilul să aştepte în situaţia abuzivă până la încheierea evaluării iniţiale a situaţiei în care se afla.

Evaluarea abuzului asupra copilului instituţionalizat trebuie să se desfăşoare într-o manieră ordonată, structurata, tocmai pentru a obţine cât mai multe informaţii şi pentru a evalua riscurile la care este supus copilul şi siguranţă acestuia.

În continuare, după culegerea datelor şi informaţiilor primare şi după evaluarea iniţială a cazului de abuz asupra copilului instituţionalizat, are loc discutarea şi alcătuirea paşilor concreţi ce trebuie parcurşi, cuprinşi în planul de intervenţie, prin întâlnirea întregii echipe pluridisciplinare, în vederea distribuirii rolurilor şi responsabilităţilor, ca şi a modului de lucru al întregii echipe.

Astfel, intervenţia va avea, după caz, o latură juridică şi de protecţie socială, o latură terapeutică medicală, psihologică, educativa şi de asistare socială. Toate aceste faţete ale intervenţiei vor fi armonizate printr-o continuă comunicare a membrilor echipei de intervenţie, în sprijinul unui respect profesional mutual şi, mai ales, în beneficiul copilului instituţionalizat victima a abuzului şi a instituţiei de care aparţine.

c) Metodologia propriu-zisă de evaluare şi intervenţie psihosocială – intervenţia psihosocială în cazul copilului instituţionalizat abuzat se va face în cadrul acestei etape pe baza selectării unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi intervenţie psihosocială şi implementarea acestora de către asistentul social şi psihologul echipei de intervenţie a acestora de către asistentul social şi psihologul echipei de intervenţie a D.G.P.C., în vederea recuperări şi reabilitării copilului abuzat.

Rolul asistentului social şi al psihologului din echipa de intervenţie a D.G.P.C.

Printre metodele, tehnicile şi instrumentele existente deja în literatura de specialitate, pot fi amintite:

Tehnica observaţiei – se referă la urmărirea de către specialistul echipei de intervenţie a receptivităţii instituţiei de protecţie faţă de nevoile şi cerinţele copilului, a disponibilităţii instituţiei de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă de copil, crearea unei atitudini afectuoase, calde sau, dimpotrivă, a uneia reci, distanţe, respingătoare, ostile şi eventual ameninţătoare. La acestea, se mai adaugă informaţii privind tonul şi exprimarea facială în procesul de comunicare, precum şi atitudinile gestuale şi corporale ale personalului de educaţie/îngrijire şi răspunsurile copilului la aceste manifestări nonverbale. Scopul observaţiei consta în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc între copiii instituţionalizaţi şi personalul de educaţie/îngrijire,

În cazul copilului abuzat, în paralel cu atmosfera caldă, prietenească, de încredere şi cu stabilirea şi implementarea celorlalte tehnici de investigare şi intervenţie (ex. Interviul), specialistul desemnat al echipei de intervenţie va apela la observarea modului în care îşi coordonează mişcările şi notează orice indicator de întârziere în dezvoltare precum şi observarea şi înregistrarea limbajului nonverbal al copilului.

Interviul, cu respectarea tuturor etapelor de intervievare (cu copilul abuzat; cu şeful de centru, cu alţi copii care cunosc acest caz, cu adultul educator/îngrijitor şi cu persoana care a comis abuzul etc.). Scopul interviului este de a obţine informaţii privind abuzul, de a evalua siguranţă imediată a copilului, precum şi împrejurările care au condus la comiterea acestui abuz etc. În realizarea efectivă a interviului se parcurg mai multe etape: motivarea copilului intervievat, întocmirea ghidului de interviu (Miftode V., 2003, p.235), întrucât pe baza acestuia se va desfăşura întâlnirea propriu-zisă dintre specialistul echipei de intervenţie i copilul abuzat.

În cazul copilului instituţionalizat supus uneia dintre formele de abuz semnalate, interviul trebuie să aibă întotdeauna o funcţie terapeutică. Dintre caracteristicile cele mai semnificative ale interviului sunt flexibilitatea şi dinamismul, caracteristici ce se vor repercuta şi asupra evaluărilor pe carele obţinem prin intervievare, respectiv asupra diagnosticului. Aceasta nu se va limita doar la încadrarea copilului într-una din

categoriile psihosociale sau juridice existente, ci va reflecta dinamica procesului de cunoaştere din ce în ce mai profundă a cazului de către specialistul echipei de intervenţie aflat în relaţia cu copilul.

Scopul interviului, în cazul nostru îl reprezintă relevarea cât mai multor date privind evenimentele din viaţa copilului. Echipa de intervenţie trebuie să fie interesată de o serie de informaţii obiective, care devin esenţiale dar nu suficiente pentru explicarea abuzului comis asupra copilului. Elementele subiective ale interviului, care provin din relatările privind trăirea copilului în raport cu abuzul reprezintă repere importante pentru stabilirea şi completarea diagnosticului. Acestea se referă în general la experienţele sale personale privind propriile resurse şi deficienţe, punctul său de vedere asupra relaţiilor sale cu ceilalţi colegi sau cu personalul educativ\îngrijire, cu ceilalţi din mediul exterior (vecini, colegi de şcoală etc.). Ele completează informaţiile oferite de copilul abuzat şi cele rezultate din teste şi chestionare, care reprezintă în fapt cadrul de date concrete ale problemei aflate în centrul activităţii de diagnostic.

Asistentul social şi psihologul echipei de intervenţie trebuie să-şi pună în aplicare abilităţile de intervievare, respectiv să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent, în scopul de a-şi cristaliza o imagine cât mai clară asupra situaţiei abuzive a copilului instituţionalizat. Totodată, este necesară menţinerea unei atitudini de neutralitate şi nejudecare a situaţiei, prin empatie şi înţelegere a circumstanţelor care au condus la abuzul copilului.

Aşadar, etapele interviului, mai ales, terapeutic asupra copilului abuzat, avute în vedere de către asistentul social sau psihologul desemnat al echipei de intervenţie, trebuie să constea în:

Stabilirea contactului;

Ascultarea copilului;

Explorarea problemei abuzului şi a contextului în care a avut loc;

Însumarea celor exprimate;

Formularea unor ipoteze pentru un diagnostic multidimensional;

Negocierea continuării relaţiei terapeutice;.

Genograma – mai este cunoscută şi că arborele familial şi descrie tipurile de relaţii şi evenimente care s-au desfăşurat de-a lungul generaţiilor. Genograma se completează de asistentul social împreună cu familia şi ajuta la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, secretelor, tabu-urilor, inclusiv dacă a mai fost comisă o formă de abuz. Genograma este un instrument utilizat pentru înţelegerea dinamicii familiei, iar caracteristica sa de bază consta în descrierea relaţiilor intergenerationale, sub forma codata a căror descifrare este menţionată într-o legendă, cu relevanţă pentru istoricul social.

Harta eco – precizează locul unui copil sau a familiei acestuia, sub formă codificată, în contextul social şi ea este completată tot de asistentul social. Potrivit literaturii de specialitate, harta eco oferă răspunsuri la următoarele întrebări:

Care sunt relaţiile dintre membrii familiei?

Cum interacţionează familia cu rudele, prietenii şi vecinii?

Membrii familiei au locuri de muncă?

Copiii au acces la sistemul educaţional?

Care sunt performanţele intelectuale ale membrilor familiei?

Familia are un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, hrana, transport, educaţie?

Familia participa la activităţi religioase, sociale. Politice, culturale?

Membrii familiei sunt marcaţi de stres?

Pentru formarea unei reprezentări mai clare asupra mediului familial, se mai pot utiliza de către specialiştii din echipa de intervenţie, teste şi scale, cum ar fi:

Inventarul de simptome indicatoare ale abuzului, Scara coeficientului de stres parental, Inventarul riscului de violenţă sexuală, Inventarul de simptome indicatoare ale traumei la copii, Scala pentru depistarea abuzului şi traumei.

Trebuie subliniat faptul că genograma, harta eco, ca şi unele din testele complementare menţionate anterior sunt valabile doar pentru copiii instituţionalizaţi abuzaţi care au familie sau rude până la gradul IV inclusiv şi care menţin în continuare legături cu familiile lor.

Tehnici şi teste proiective – sunt acelea care ajuta psihologul echipei de intervenţie în dezvăluirea de către copilul abuzat, prin proiecţie, a unor conflicte inconştiente, nerezolvate, probleme incomunicabile, atitudini şi sentimente faţă de persoanele importante din viaţa sa, frustrări şi anxietăţi, blocaje şi suferinţe reprimate etc. Astfel, probleme ascunse, neconştientizate, reprimate sau negate, sunt exprimate de către copil într-o manieră simbolică, adesea transparenta. De exemplu, personajele unei poveşti inventate de copil, dramatizate de el, prin jocul cu păpuşi sau redate grafic, prin desen, sunt investite cu semnificaţii, emoţii, sentimente şi gânduri pe care copilul le trăieşte în legătură directă cu evenimentele vieţii sale, cu relaţiile sale cu cei din imediata sa apropriere sau cu alte persoane importante din viaţa sa.

Printre tehnicile şi testele proiective existente în literatura de specialitate (M.Roşca, U. Schipu, E. Verza, S. Chelcea, I. Mitrofan, R. Zazzo, K. Killen, M. Roth, A. Munteanu etc.) şi utilizate de psihologul echipei de intervenţie a D.G.A.S.P.C în procesul de psihodiagnoza şi intervenţie psihoterapeutică a copilului abuzat, inclusiv a copilului instituţionalizat abuzat, putem amintii următoarele:

Testul „omuleţului” (F. Goodenough) – oferă indicii asupra nivelului de dezvoltare intelectuală a copilului, în funcţie de nivelul său de maturitate psihomotrica, percepţia propriei scheme corporale şi proiectarea să în desenul

unui omuleţ; pot fi semnificative pentru dezvoltarea cognitivă, evaluata concret prin gradul de perfecţiune şi completitudine a desenului, echilibrul general, bogăţia detaliilor etc.;

Testul „desenului figurii umane” (K. Machover) – autoarea porneşte de la modificarea testului „omuleţului”, propunând desenarea succesivă a două persoane de sex diferit;

Testul „arborelui” (Kock-Stora) – copilul, pus în faţă sarcinii de a desena un arbore, nu poate evita o proiecţie inconştientă a diferitelor aspecte ale propriei personalităţi. După un simbolism elementar, trunchiul este asemănat structurii personalităţii, coroana – raporturile cu mediul, rădăcina – sentimentul de siguranţă, adaptare, afectivitate ataşament. Concepţia originală a lui Kock a fost modificată de Stora care a propus ca copilul să deseneze, după primul desen, pe o altă foaie, alt arbore. Pus în faţa acestei situaţii, de a repeta desenul, copilul pierde orice sentiment de inhibiţie, fiind mai liniştit şi mai sincer. De aceea, în al doilea desen, oferă imaginea unei personalităţi mai profunde şi reale, în vreme ce primul arbore dă numai aparentă ei. Identitatea dintre cei 2 arbori succesivi demonstrează rigiditatea personalităţii, pe când o certă diferenţa este un indice a unor sisteme defensive valide şi normale. Urmărind desenul celor 2 arbori, nu se evaluează numai eventuala diferenţa între ceea ce este copilul şi ce vrea să pară, ci se pot evidenţia şi anumite semne patologice;

Testul „casa-copac-persoană” (H-T-P – J.N.Buck) – îmbogăţeşte situaţia proiectivă, având două etape de lucru: momentul creator nonverbal – realizarea unui desen prin folosirea celor trei elemente indicate şi momentul verbal, interpretativ – în care copilul este solicitat să descrie, să definească şi să interpreteze ceea ce a desenat. Din acest desen, poate fi înţeles modul în care copilul percepe mediul înconjurător, proiecţia propriului său mod de a fi şi simţi în raport cu sine şi cu ceilalţi;

Testul „desenului familiei” – este relevant pentru cunoaşterea raporturilor pe care copilul le are cu familia (centrul de plasament sau microgrupul unde este repartizat), ca decisive în formarea personalităţii. Simpla observare a desenului unei familii (chiar dacă este vorba de substituirea familiei în cazul centrului de plasament), permite cunoaşterea sentimentelor reale pe care copilul le resimte faţă de cei care îl îngrijesc, situaţia în care el plasează în cadrul centrului de plasament a microgrupului familial substitutiv din care face parte, relaţiile dintre personalul educativ/îngrijire şi impactul asupra copilului din perspectiva acestuia. Dimensiunile personajelor din cadrul microgrupului familial substitutiv, centralitatea sau excluderea lor din spaţiul grafic, distanţele dintre membrii microgrupului şi dintre figurile centrale şi copilul investigat, reprezintă elemente importante de diagnostic şi în acelaşi timp factori de sprijin pentru o discuţie relevanta de conştientizare şi chiar de optimizare a relaţiilor posibil perturbatoare din cadrul microgrupului familial substitutiv din centrul de plasament. Utilizat îndeosebi ca proba de cunoaştere, acest test poate fi folosit ca preludiu pentru declanşarea unui dialog. În timpul probei, se pot observa reacţiile afective ale copilului, mai ales inhibiţiile şi refuzul de a desena sau a vorbi despre anumiţi membrii ai microgrupului familial substitutiv sau chiar despre sine, jena sau teamă faţă de unele personaje, izolarea şi sentimentul de auto-devalorizare sau insecuritate. Elementele ca egocentrismul şi autocentralitatea, redate grafic prin dimensiuni exagerate, sublinieri şi detalii suplimentare, precizia grafică a trăsăturilor unor personaje, precum şi estomparea, absenta sau imprecizia desenării altora, pot fi uşor descriptate ca semnificaţie. Alegerea culorilor pentru sine şi pentru anumite personaje nici ea întâmplătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau terne, întunecoase, este în strânsă legătură cu emoţiile şi sentimentele copilului faţă de persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera blocaje emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă afectivă, dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. În final, copilul este întrebat

dacă este mulţumit sau nu de desenul sau şi dacă ar dori să schimbe ceva sau să-l refacă, aşa cum i-ar plăcea lui acum. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau altul ne oferă indicii din punct de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprima simbolic realitatea relaţiilor sale cu ceilalţi membri ai microgrupului familial substitutiv din cadrul centrului de plasament.

Tehnica „păpuşilor anatomice” – este foarte utilă, mai ales, în cazurile copiilor abuzaţi cu vârsta cuprinsă între 5 – 7 ani. Această tehnică ajuta specialistul, prin intervievare, să clarifice părţile corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De asemenea, folosirea acestor păpuşi neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra atingerilor şi durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Folosirea păpuşilor anatomice facilitează rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe parcursul vieţii copilului şi nu stimulează fantezia sexuală. Ele se recomanda a fi utilizate după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual, pentru a-l ajuta să reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de pildă, poziţia sa în timpul abuzului. Uneori, ele sunt folosite, pentru a explora posibilitatea comiterii abuzului asupra copilului, prin adresarea unor întrebări de tipul: cum numeşti această parte a corpului? /s-a întâmplat vreodată să fii atins acolo? /s-a întâmplat să-ţi fi provocat cineva vreo durere în acea zonă? /cine a fost acea persoană?

Jocul liber – specialistul poate intra în jocul copilului prin introducerea unor păpuşi, marionete sau cu jucării miniaturale reprezentând animale, personaje, obiecte de casa etc. Care reproduc anumite activităţi cotidiene ca luarea mesei, baia, statul pe oliţa, pregătirea pentru culcare etc. Copilul poate fi invitat să demonstreze prin jocul cu păpuşile sau figurinele de animale cum sunt ele spălate de mama şi tată, cum şi unde sunt culcate, când se trezesc etc. Uneori, copiii se pot arăta înfricoşaţi în unele din aceste situaţii şi proiectează pe seama figurinelor foliste propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le

pedepsesc, le ameninţă cu pedepsele pe care le-au trăit etc.). În majoritatea cazurilor, jocul este un element esenţial în efortul specialistului din echipa de intervenţie de a câştiga încrederea copilului, iar elementele proiective care pot indica abuzul copilului sunt repere importante pentru relevarea circumstanţelor faptice ale situaţiei de abuz.

Modelajul în lut, plastilina etc. – Este o tehnică prin care copilul îşi poate spune povestea atât prin figurinele modelate, cât şi prin cuvintele, expresiile verbale care acompaniază activitatea de modelaj a copilului. Figurinele tridimensionale create pot debloca şi facilita comunicarea verbală a copilului despre cele petrecute şi despre cele petrecute şi despre trăirile lui.

Scenotestul – este o tehnică terapeutică care poate fi lăsată în seama copiilor pentru a da viaţa personajelor şi poate constitui o bună tehnică de eliberare, de catharsis al tensiunilor, dar şi de clarificare a propriei stări de confuzie şi durere a copilului care joacă, da viaţa unui anumit personaj, într-o anumită situaţie. Copilul îşi joacă de fapt propria experienţă cu înţelesurile şi trăirile ei.

Dansul – este o modalitate de exprimare a trăirilor şi, deci, de abordare terapeutică a copilului victimizat. Dansul, ca şi modelajul sau desenul, este o modalitate de comunicare care-l face pe copil să se simtă în siguranţă, dizolvându-i anxietatea. Absorbit de dans, copilul îşi poate expune toate sentimentele şi îşi poate lăsa libere resentimentele. Spre deosebire de activităţile ludice expuse mai sus, cu extraordinare valente de comunicare terapeutică, atunci când sunt dezvoltate în întâlnirea individuală cu specialistul- terapeut, dansul este o metodă de lucru potrivită mai ales pentru grupuri de copii victime.

Muzica - ca şi dânsul, muzica are darul de a instala starea de curgere, denumită de unii specialişti, ca stare de graţie în care copilul se dezvolta şi se simte liber, creator, inspirat. Aceste capacităţi sunt diminuate la copilul victima care nu-şi

mai foloseşte energiile pentru a se dezvolta, ci pentru a supravieţui realităţii traumatizante.

Terapia individuală – de obicei, este prima introducere a copilului în tratament. Este o oportunitate a copilului de a interacţiona cu un adult şi de a dezvolta o relaţie care constituie un model pentru relaţiile adult/copil. Scopul terapiei individuale este înţelegerea şi integrarea acelor experienţe care afectează dezvoltarea, interacţiunea şi siguranţă. Terapia individuală are valente în sprijinirea dezvăluirii abuzului, ajutând copilul să identifice probleme legate de experienţa lor şi să rezolve probleme interpersonale.

Terapia de grup – este utilă în special pentru diminuarea izolării, îmbunătăţirea abilitaţilor sociale, monitorizarea şi intervenţia în cazul modelelor de comportament problematice. Beneficiile adiţionale ale terapiei de grup includ:

normalizarea experienţei prin ascultarea sentimentelor similare şi reacţiilor copiilor abuzaţi, dezvoltarea tehnicilor de socializare, stabilirea sentimentului de apartenenţă.

Terapia cognitivă – ajută copilul abuzat la modificarea anumitor asumări nerealiste, credinţe şi gânduri care conduc la emoţii negative şi perturbarea activităţii copilului în continuare. În cazul unui abuz, copilul preia o parte a acestuia pe seama să, simţindu-se în mod nejustificat vinovat. Întrucât preia o parte din răspunderea abuzului asupra lui, scopul specialistului-terapeut este acela de a-l învăţa şi sprijinii printr-o serie de mecanisme cognitive (de a conştientiza şi înţelege) că vina nu-i aparţine, astfel încât el să-şi recapete respectul, încrederea în sine şi echilibrul psihologic.

Terapia de expunere - se aplică ceva mai rar, şi este o tehnică care ajuta copilul să se confrunte cu anumite situaţii specifice, oameni, obiecte, sau emoţii care sunt relativ asociate cu împrejurările care au condus la trauma copilului, tocmai

pentru a evoca starea de frica până când aceasta dispare. Această tehnică poate fi realizată prin două căi, şi anume:

a) Prin expunere imaginativă, care presupune retrăiri emoţionale repetate a traumei până când aceasta nu mai evoca stresorul

b) Prin expunere reală, care presupune confruntarea cu situaţii care acum nu prezintă un pericol dar pe care copilul le evita pentru că le asociază cu trauma. Expunerile repetate ajuta copilul să realizeze că situaţiile care generează frica nu mai sunt periculoase, iar teamă va dispărea dacă copilul rămâne în situaţie până scăpa de ea.

Harta reţelei sociale – folosirea acestei tehnici are drept scop identificarea altor persoane care pot oferi suport social copilului abuzat. Suportul social, în cazul nostru, poate reprezenta o informaţie, un sfat sau o acţiune care are ca efect diminuarea stării emoţionale negative asupra comportamentului copilului abuzat. De asemenea, suportul social mai presupune existenţa unei reţele de persoane, grupuri cu care interacţionează copilul în mod constant şi cunoaşterea impactului pozitiv pe care aceste persoane le au asupra copilului.

Topul preferinţelor de relaţionare a copilului – prin folosirea acestei tehnici, copilul este rugat să alcătuiască un top din 15 persoane pe care se poate baza şi ariile\domeniile în care are nevoie de ajutor. Se completează împreună cu copilul numele persoanelor, tipul de ajutor pe care aceste persoane îl pot oferi (direct, emoţional, informaţii, sfaturi etc.), dar şi de cine este criticat, direcţia de ajutor (de la cine vine ajutorul), gradul de apropriere, de cât timp se cunosc şi cât de frecvent poate apela la ajutorul acestei persoane.

Cartea (povestea) vieţii – este o încercare de a da înapoi copiilor separaţi de familiile lor naturale o parte din trecutul lor. Strângerea la un loc a faptelor legate de viaţă şi oameni semnificativi din ea, îi ajută pe copii să-şi accepte trecutul şi să meargă înainte, în viitor, cu aceste cunoştinţe despre trecutul lor.

De asemenea, povestea vieţii reprezintă un punct de plecare în discuţiile cu copiii. Ei trebuie să înţeleagă cauzele care au condus la separare şi care a fost motivul pentru care atât de mulţi adulţi (rude până la gradul IV inclusiv) nu au putut avea grijă de ei. Acest instrument poate fi concretizat fie într-o carte, caseta video, fie într-o înregistrare a întâlnirilor care au avut loc cu copilul. De aceea, nu trebuie să fie un „produs”, ci mai degrabă un „proces”, care va oferi imense satisfacţii copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi implicaţi.

La toate aceste tehnici şi instrumente de investigare şi intervenţie psihosocială a copilului abuzat ilustrate mai sus, în funcţie de vârstă (mai ales la copiii abuzaţi aflaţi în pragul adolescenţei), mai pot fi adăugate şi alte teste de inteligentă, de personalitate şi proiective, cum ar fi: mătricile progresive standard (M.P.S.) – Raven, W.I.S.C. – R, chestionarul de anxietate – Cattel, chestionarul de tendinţe – Woodworth – Mathws (W-M), proba de personalitate – Szondi, chestionarul de personalitate – P.F. 16 Cattell, testul de frustraţie – Rosenzweig (P.F.), testul tematic de apercepţie (T.A.T.), testul de sociabilitate etc.

Evaluarea psihologică a copilului abuzat/neglijat

Între specialiştii care lucrează în domeniul protecţiei copilului sunt cunoscute dificultăţile de evaluare psihologică a copilului în cazul în care există suspiciunea de abuz sau neglijare. Pot apare distorsiuni ale datelor datorate fie evaluatorului şi subiectivismului acestuia, fie subiectului evaluat şi apropiaţilor acestuia, care pot modifica – intenţionat sau nu - informaţiile furnizate. Posibilele declaraţii false – în caz de conflict intrafamilial, tulburările psihice (ale copilului său părintelui), urmărirea unor avantaje sau a răzbunării, sugestibilitatea copiilor, greutatea de a distinge între imaginar şi real în cazul copiilor mici, limitele memoriei sau mecanismele de apărare ce intervin sunt tot atâtea piedici ce trebuie depăşite pentru a realiza o evaluare corectă.

Evaluarea psihologică a copilului trebuie să includă un interviu cu părinţii, evaluarea nivelului de dezvoltare cognitivă şi a personalităţii, scale de măsurare ale diferitelor simptome (anxietate, depresie, stres posttraumatic), evaluarea relaţionării copilului cu părinţii.

Din interviul cu părinţii sunt obţinute date cu privire la copil şi familia acestuia. Sunt notate informaţii privind datele de identificare ale copilului, pregătirea şcolară- profesională, date despre structura familiei, dezvoltarea psihomotorie, antecedente patologice sau familiale, istoricul de abuz sau alte traume, motivul examinării.

Examenul

psihic al

copilului

se

axează

în

principal

pe

simptomele

şi

comportamentele ce pot apare la copilul abuzat/neglijat:

acuze somatice: enurezis, encoprezis, prurit anal sau vaginal, anorexie, obezitate, cefalee, epigastralgii;

depresie: scăderea stimei de sine, sentimente de vinovăţie, ideaţie suicidară;

comportament auto sau heteroagresiv,

simptome disociative – perioade de amnezie, neatenţie, stări de transă, crize isterice;

simptome anxioase: anxietate generalizată, fobii, insomnie, coşmaruri;

comportamentul sexual: cunoştinţe sexuale neadecvate vârstei, preocuparea sexuală exagerată, manifestată prin masturbare frecventă, curiozitate sexuală exagerată, imitarea actului sexual, introducerea de obiecte în vagin sau în anus, agresarea sexuală a altora sau evitarea stimulilor sexuali prin fobii sau inhibiţie.

Teste de desen

Desenul este una dintre principalele metode de evaluare psihologică a copiilor. Chiar dacă nu au învăţat încă să scrie, totuşi se exprimă prin simboluri. Desenele sunt expresii ale stărilor emoţionale, ale relaţiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite, dar şi a capacităţilor de a face faţă problemelor.

Testul Arborelui. Arborele reprezintă copilul; prin acest desen copilul se proiectează, oferindu-ne indicii ale dezvoltării sale. În interpretarea arborelui sunt privite trei elemente importante: rădăcina, trunchiul şi ramurile, coroana.

În multe cazuri, forma grafică este fragilă, superficială, destinsă, vagă, traducând o slăbiciune a Eului, dificultăţi de adaptare, rezervă, nesiguranţă, instabilitate, anxietate, neîncredere în sine.

Rareori mărimea arborelui este echilibrată, acesta apărând ori supradimensionat (extraversie, orgoliu, nevoia de a domina, lipsă de interes pentru relaţiile interpersonale), ori subdimensionat (imaturitate psihică, introversie, complexe de inferioritate).

Rădăcina foarte groasă, ascuţită, cu multe ramificaţii, poate semnifica agresivitate a copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată.

Trunchiul este aproape întotdeauna prezent, deseori cu scorburi, cuiburi, sau ramuri tăiate, ce denotă traumatisme, şocuri afective. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrijelit poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar şi a agresivităţii îndreptate spre sine sau spre altcineva.

Coroana este formată din ramuri structurate, în unele cazuri necircumscrise (nonconformism, superficialitate, lipsa capacităţii de finalizare), în altele circumscrise (timiditate, reţinere, impresionabilitate). Uneori, ramurile sunt puternic ramificate, abundente (agresivitate, închidere în sine).

Frunzele sunt absente în multe cazuri (vitalitate redusă, tendinţe depresive, apatie). Fructele şi florile sunt rareori prezente. Uneori apar fructe şi frunze căzând (izolare, detaşare, abandonare, depresie).

Aplicarea Testului Persoanei relevă următoarele:

În general desenele sunt de dimensiuni mici, ceea ce denotă anxietate, timiditate, depresie, retragere. Alte desene sunt de dimensiuni mari, exagerate (impulsivitate, scăderea toleranţei la frustrare).

În multe din figurile desenate apare tendinţa copiilor de identificare cu persoane mult mai mici ca vârstă său mult mai mari, ceea ce denotă nevoia puternică de afecţiune de tip parental, mai ales matern, datorită carenţelor afective.

Omisiunea mâinilor sau prezenţa braţelor-măciucă sau a degetelor sub formă de gheare, denotă slabă capacitate de relaţionare sau o relaţionare defectuoasă, de pe poziţii de confruntare, agresivitate.

În multe desene apare lipsa de autonomie a subiecţilor asociată cu dependenţa emoţională.

Reprezentarea constelaţiei familiale a copilului prin intermediul desenului familiei este considerată ca unul dintre cele mai bune teste proiective. Dimensiunile personajelor familiale, poziţia lor în spaţiul grafic, distanţa între membrii familiei şi dintre aceştia şi copilul investigat reprezintă elemente importante de diagnostic.

Egocentrismul, autocentralitatea pot fi redate grafic prin dimensiunile exagerate, sublinieri şi detalii suplimentare. De asemenea, precizia grafică a trăsăturilor unor personaje sau estomparea, absenţa sau imprecizia desenării altora pot fi uşor interpretate şi decriptate ca semnificaţie.

Deoarece familiile nu le oferă securitate şi afectivitate, copiii abuzaţi/neglijaţi apar uneori izolaţi de grupul familial, iar alteori refuză sau omit să se deseneze. Distanţa faţă de un membru al familiei sau faţă de întreg grupul familial exprimă ostilitate sau apărare. Alteori desenul lasă o impresie generală de fericire irealistă, personajele având aproximativ aceeaşi dimensiune, aceeaşi aparenţă, acelaşi surâs nediferenţiat.

Exprimarea problemelor familiale ale copiilor ce au trăit experienţe traumatizante se realizează prin omisiunea de membri ai familiei, prin separarea unuia sau a mai multor membri de restul familiei, uneori printr-un obstacol interpus între subiect şi personajul respectiv, ceea ce indică un afect de respingere faţă de respectiva persoană.

Tehnici de completare de fraze. Copiilor li se cere să completeze un număr de fraze incomplete; modul în care sunt completate frazele dezvăluie dorinţele, nevoile şi sentimentele acestuia. Aceste tehnici pot facilita exprimarea şi generarea de asocieri despre experienţa traumatică. Interviul ulterior privind răspunsurile copilului poate aduna informaţii importante care nu au putut fi obţinute în timpul examinării generale.

Testul de Apercepţie pentru Copii – CÂT ajută la înţelegerea raporturilor dintre copil, personajele şi tendinţele cele mai importante din viaţa sa. Testul permite depistarea şi cercetarea amănunţita în ce priveşte: organizarea/dezorganizarea personalităţii, conflictele aferente problematicii oedipiene (rivalitate, dependenţă, fixaţii, ambivalenţă), maturizarea/imaturitatea afectivă şi atitudinală, raportul dintre instanţele personalităţii (Sine-Eu-Supraeu) şi mecanismele de apărare utilizate în cazul unui dezechilibru existent între acestea, eventuale puncte de fixaţie ale copilului, trăsăturile nevrotice: anxietate, depresie, nervozitate, agresivitate,

imaturitate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendinţe obsesionale, ambivalenţă, tendinţele psihotice şi indicii de toxicomanie, tulburările de personalitate.

CDI (Child Depression Inventory) – Scală de depresie pentru copii - este un chestionar de autoevaluare ce se poate aplica copiilor şi adolescenţilor între 7 şi 17 ani, perioada vizată fiind ultimele două săptămâni. Cuprinde 27 de seturi de câte 3 enunţuri, fiecare set fiind cuantificat între 0 şi 2 puncte, scorul final posibil fiind între 0 - 54 puncte. Valorile sub 9 puncte sugerează absenţa depresiei, scorul peste 9 puncte fiind sugestiv pentru depresia clinică. Parametrii urmăriţi de CDI sunt: tulburarea de dispoziţie, dificultăţile în relaţiile interpersonale, sentimentele de ineficienţă, lipsa de plăcere, autodevalorizarea, tulburările vegetative. Pot fi identificate comportamente de izolare sau retragere, ca posibile modalităţi de apărare împotriva unei traume psihice, distorsiuni ale imaginii corporale, importante în cazurile de desfigurare consecutivă unui abuz fizic.

Trauma Symptom Checklist for Children – TSCC - este un raport auto- administrat ce măsoară distresul post-traumatic şi simptomatologia asociată. Este destinat pentru a fi utilizat în evaluarea copiilor care au trecut prin experienţe traumatice, incluzând abuzul fizic sau sexual, victimizarea de către egali (agresiune fizică sau sexuală), pierderi majore, asistarea la acte de violenţă petrecute altora sau dezastre naturale.

Datorită perioadei scurte în care un copil îşi poate menţine atenţia, în special în

cazul celor care au suferit un abuz emoţional, TSCC conţine un număr relativ scăzut de întrebări. Diferitele scale ale TSCC evaluează o largă paletă de efecte psihologice. Versiunea completă a TSCC constă în 54 itemi care au ca rezultat 2 scale de validare (Sub-evaluarea şi Supra-evaluarea simptomelor); 6 scale clinice (Anxietate, Depresie, Furie, Stres Posttraumatic, Disociere – cu două subscale – şi Preocupări sexuale – cu

două subscale); opt itemi critici.

Versiunea alternativă (TSCC – A) are 44 itemi şi este

identică cu versiunea completă, cu două excepţii: nu conţine itemi referitori la latura sexuală (deci nu are scală de Preocupări sexuale şi subscalele acesteia) şi conţine şapte itemi critici.

Tratament.

Tratament Un copil suspectat că a fost abuzat sau neglijat trebuie de obicei să fie spitalizat,

făcându-i-se un control amănunţit al leziunilor; trebuie protejat până când familia îi poate oferi din nou siguranţa completă. Dacă părinţii refuză spitalizarea copilului, un ordin judecătoresc sau al poliţiei se impune a fi obţinut. În unele cazuri copilul nu necesită spitalizare, dar el trebuie internat în instituţii care să-l protejeze, unde persoana care l-a traumatizat să nu aibă acces. Copiii peste şase ani, cu leziuni

minore,

Odată ce copilul este internat în spital, trebuie rezolvate problemele medicale şi chirurgicale. Psihiatrul are obligaţia să comunice părinţilor cauza vătămării şi să raporteze cazul forurilor competente. Trebuie subliniat că problema copilului este tratabilă, că o instituţie de protecţie va fi implicată şi că scopul tuturor este nu de a pedepsi, ci de a-i ajuta pe părinţi să găsească modalităţi mai bune pentru a înţelege nevoile copilului lor. Instituţia de protecţie a copilului este necesar să fie contactată telefonic imediat; rapoarte scrise sunt trimise regulat (Van Haeringen, 1998). Copiii trebuie examinaţi complet până la cel mult 12 ore de la raportarea abuzului. Aproximativ 20% dintre ei prezintă semnele unui abuz fizic. Se simt furioşi pentru abuzul suferit, iar dacă agresorii sunt părinţii, le este greu să coopereze cu aceştia.

Întrebările (interogările) repetate, confruntările şi acuzările trebuie evitate. Părinţii trebuie încurajaţi să-şi viziteze copiii, iar angajaţii spitalului trebuie să fie amabili şi de ajutor. Medicul are obligaţia să consulte copilul zilnic şi să telefoneze părinţilor, informându-i despre evoluţia stării de sănătate a acestuia. Serviciile sociale ale spitalului vor determina natura problemelor şi a mediului din familie, precum şi

Psihoterapie.

Profilaxie.

pot

fi

supravegheaţi

acasă.

siguranţa copilului

Fiecare spital de copii ar trebui să desemneze un grup de profesionişti responsabili de nevoile copiilor abuzaţi sau neglijaţi şi ale familiilor lor. Grupul ar trebui să includă

acasă

(Codul

Penal).

un pediatru, un asistent social, un psihiatru şi un coordonator. Trebuie să existe legături între instituţiile de ocrotire, judecători şi consultanţii legali. După cel puţin o săptămână evaluările vor fi complete iar echipa se va întâlni cu psihiatrul şi asistentul social care s-au ocupat de copil, un reprezentant al instituţiei de ocrotire implicată, pentru a decide ce este mai bine pentru copil şi să stabilească un proiect pe termen

familiei).

lung

Psihoterapie Psihoterapia este esenţa terapiei, iar esenţa întregii psihoterapii este comunicarea.

Primul pas este deschiderea unui canal de comunicare (J. Collier, J. Longmore, T. Hodgestts, 1997). Este important ca medicul să reuşească să câştige încrederea

micuţului său pacient, pentru a-l putea determina să vorbească despre cele întâmplate (J. Read, A. Freser, 1998). Există mai multe tipuri de psihoterapii - simple sau

(Codul

asociate

-

la

care

medicul

va

apela

în

funcţie

de

contextul

situaţiei.

Tipuri

de

psihoterapii:

Terapia comportamentală: este destinată să trateze simptome precum fobii, obsesii, tulburări de alimentaţie şi sexuale, anxietatea sau depresia uşoară. În cazul unui copil

abuzat

Terapia cognitivă. Ideea fundamentală este aceea că starea psihică şi gândurile pot

forma un cerc vicios. Terapia cognitivă gândurile.

Metode:

- Se clarifică exact care este gândul (nu îl lasă să fie doar o convingere negativă vagă);

acest cerc vicios analizând

lui de vină, de autoacuzare.

aceasta

are

ca

scop

eliberarea

abordează

-Se

caută

dovezi

pentru

şi

împotriva

afirmaţiei

din

cadrul

gândului;

-Se

caută

alte

perspective;

-

Se

trage

o

concluzie.

Terapia de grup. Aici copilul-victimă poate să primească suport de la alţii care au trăit

experienţe asemănătoare. Întâlnirea cu copiii din grup timp mai îndelungat îl poate

face

Intervenţia în criză. Aceasta oferă ajutor pe termen scurt pentru rezolvarea crizelor şi

acesta

vorbească

despre

propriile

sale

emoţii.

pe

restabilirea

capacităţii

de

control

a

pacientului.

Psihoterapia

de

susţinere

Psihoterapia

pe

termen

lung.

Strategii:

-

asocierea

liberă;

-

Realizarea

conexiunilor;

-

Reflectarea;

-

Interpretarea;

-

Confruntarea.

Psihoterapia structurată a familiei. Este foarte importantă deoarece se urmăreşte

reabilitarea copilului în cadrul familiei. Familia, în special mama, va trebui să rezolve problemele dintre victimă şi agresor. Se instituie terapii antidepresive pentru mamă, se îndrumă aceasta pentru a fi în stare să-şi ajute copilul, să accepte ceea ce s-a

întâmplat,

Terapia prin joc. Persoanele care au cea mai mare experienţă psihoterapeutică cu copiii sunt părinţii. Ei deţin cărţile cheie în influenţarea comportamentului unui copil.

de

recompense justificate şi o cunoaştere comună a binelui şi a răului. Este cel mai probabil ca familiile care nu deţin aceste cunoştinţe să necesite ajutorul specialiştilor. În terapia prin joc, copilul (care poate să-şi aducă prietenii) şi terapeutul se joacă împreuna cu jucării care îi dau copilului posibilitatea să exprime prin cuvinte cele mai ascunse fantezii. După cum a explicat Virginia Axline unuia dintre copiii ei de cinci

ani, terapia prin joc este "atunci când poţi fi aşa cum iţi doreşti să fii. Atunci când poţi să foloseşti orice fel de a fi pe care doreşti să îl foloseşti. Atunci când poţi să fii tu însuţi." Există şi terapii alternative pe lângă cele consacrate, care utilizate alături de acestea din urmă dau rezultate încurajatoare. Alternativele la tratamentele conduse de medic,

Acestea

să-l

protejeze.

includ

dragoste,

canale

de

comunicare

reciproc

înţelese,

sisteme

ale

pacienţilor

externi

sau

interni,

includ:

-

Echipe

terapeutice

de

psihiatrie

comunitară;

-

Asistente

medicale

de

psihiatrie

comunitară

solicitate

telefonic;

-

Echipe

de

intervenţie

în

criză;

-

Servicii

de

vizitare

în

week-end

şi

la

ore

critice;

-

Linii

telefonice

 

de

ajutor;

-

Grupuri

de

autoajutare

(ex.

Terapii

neprofesioniste

sau

Ajutorul

Părinţilor,

Gospodinele,

 

Grupul

Părinţilor

 

Anonimi);

-Cămine

 

pentru

bolnavii

psihici;

-

Centre

 

ocupaţionale

(voluntare

 

şi

statutare);

-

Servicii

de

ergoterapie;

-

Locuinţe

supravegheate

pentru

a

nu

lăsa

bolnavii

singuri;

Cămine

de

autoadministrate.

- Aceste servicii sunt importante nu numai pentru menţinerea pacienţilor în afara

spitalului (un prim scop al celor care promovează îngrijirea); ele sunt de asemenea importante în normalizarea treptată a relaţiei pacientului cu mediul înconjurător (J.

Collier,

O preocupare importantă este acum de a descoperi în statu nascenti problemele

psihiatrice şi emoţionale ale părinţilor şi copiilor mici pentru a putea pune un diagnostic şi interveni cu terapia adecvată. În trecut au existat conflicte şi rivalităţi

între susţinătorii terapiei individuale şi cei ai terapiei de familie, toate acestea fiind în dezavantajul pacienţilor. În prezent aceste două teorii par să fie la fel de importante.

În general, conflicte în psihiatrie au fost şi mai există între diversele teorii. Aceste

conflicte sunt alimentate de atenţia îndreptată asupra costului scăzut şi metodelor de tratament pe termen scurt, precum şi de ultimele descoperiri în domeniul psihiatriei biologice şi cognitive şi al psihoterapiei comportamentale. Se presupune însă că acest

antagonism nu este bine fondat nici din punct de vedere clinic, nici teoretic. Bolnavii care acum suferă din pricina acestui antagonism au mai mult de câştigat dintr-o mai

grup

1997).

bună

cooperare

între

neuropsihiatrie

şi

psihoterapie.

Profilaxie

Părinţii predispuşi la un mare risc de a fi nişte părinţi neglijenţi (care nu sunt capabili să-şi iubească copiii şi să-i îngrijească corespunzător) pot fi depistaţi de timpuriu dacă

se constată anumite aspecte care ar putea provoca un abuz, cum ar fi: excesul de

medicamente al mamei sau boli psihice ale acesteia, comentarii negative ale părinţilor la adresa noului născut, lipsa ataşamentului matern, nevizitarea copilului care s-a născut prematur sau bolnav, bătaia la fund sau neglijenţa în igiena noului născut. Abuzul sau neglijarea pot fi prevenite prin pregătirea intensivă a acestor familii pentru îngrijirea copilului, incluzând cursuri prenatale, contactul dintre mamă şi copil în încăperi destinate acestui scop, saloane special amenajate pentru mamă şi copil, creşterea contactului părinţilor cu copiii născuţi prematur, îndrumarea în liniştirea copilului când plânge, consiliere în îngrijirea copiilor, vizite la creşe cu specific medical, la creşe unde copiii pot fi îngrijiţi pe o perioadă scurtă de criză familială, reducerea îmbolnăvirilor acute, linii telefonice specializate cu acest profil, fixarea unei zile anume de îngrijire a copilului când acesta nu se află în familie, planning familial

. În ceea ce priveşte abuzul sexual, o primă măsură împotriva acestuia este încurajarea copiilor să "nu păstreze secrete", "să spună nu" şi "să povestească cuiva". Aproape o sută de cărţi, jocuri, desene animate şi filme despre abuzul sexual sunt disponibile în SUA. Astfel de programe prezintă declaraţii ale copiilor care au fost abuzaţi sexual, dar cu toate acestea, metodele prin care s-ar putea proteja copiii nu sunt respectate . În prezent cea mai bună protecţie pentru copii este alertarea persoanelor care nu-i vor părăsi în situaţii de risc extrem (personalul din centrele de ocrotire), îi vor asculta şi le vor recunoaşte primele simptome de stress.