Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nietzsche Si Kafka by Ciprian Vălcan
Nietzsche Si Kafka by Ciprian Vălcan
De la Nietzsche la Kafka
Tocmai fiindcă misterul fiinţei lor a stîrnit cel mai profund interes al exegeţilor
care le-au studiat opera, am decis să analizăm în succintul nostru eseu modul în care
mediteze asupra problemei măştilor. Pentru aceasta, vom încerca să convocăm acele
texte care ni se par cele mai semnificative din punctul de vedere al portretizării
autorului lor. Dacă Nietzsche pare să presare cele mai interesante indicii în această
privinţă în cîteva dintre cărţile sale majore (în special Dincolo de bine şi de rău),
despre poziţia lui Kafka referitoare la un asemenea subiect aflăm mai multe din jurnal,
variante de titlu1 care indică interesul lui pentru o astfel de reflecţie. Cu toate că un
asemenea volum nu a fost scris niciodată, există un mare număr de aforisme care
nietzscheene, a cărei explicitare rămîne o miză majoră pentru exegeţii săi. Vom
proiect.
1
Masca, Mască şi comunicare, Înţelepciunea măştii, Măşti etc. Vezi Friedrich Nietzsche, Fragments
posthumes. Automne 1885 – automne 1887, Gallimard, Paris, 1979, p. 61 şi p. 91-95.
lumea, în aşa fel încît aceasta să dea impresia permanenţei şi a unei solide instalări
infinită de ficţiuni, devenite treptat cele mai sigure repere pentru viaţa individului,
ideea de morală sau cu ideea de Dumnezeu. În spatele acestei adevărate maşinării stă
individului, îşi desfăşoară forţele principale în disimulare”2. Iar intelectul nu este decît
colonizarea realului, stabilizîndu-l şi încercînd să-i fixeze graniţele, eliminînd tot ceea
într-o mască : “Falsitatea apare ca fiind atît de adîncă, de răspîndită, voinţa este
lucrurilor, încît următoarea bănuială este foarte probabilă : adevărul, voinţa de adevăr
ar fi de fapt ceva cu totul diferit şi, de asemenea, doar o mască”4. De aceea, urmînd
2
Friedrich Nietzsche, Despre adevăr şi minciună în sens extramoral în Opere complete, II, traducere de
Simion Dănilă, Hestia, Timişoara, 1998, p. 557
3
Idem, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Bucureşti, 1999, p.350, aforismul 544.
4
Ibidem, p. 239-240, aforismul 377. Vezi, de asemenea, p. 297, aforismul 455 : “De ce să cunoşti : de
ce să nu te înşeli, mai degrabă ? … Ceea ce s-a vrut a fost întotdeauna credinţa – iar nu adevărul”.
Însă cazul care îl interesează cu adevărat pe Nietzsche este acela al geniului, al
despre sine, pare să-şi facă autoportretul : “Pe un om a cărui pudoare e profundă,
soarta şi hotărîrile sale delicate îl întîmpină tot pe drumuri pe care puţini s-au
aventurat vreodată şi a căror existenţă n-o pot cunoaşte nici cei mai apropiaţi şi mai
confidenţiali prieteni ai lui: el îşi tăinuieşte din faţa privirii lor atît primejdiile de
care foloseşte instinctiv vorbirea pentru a tăcea şi pentru a trece lucruri sub tăcere,
este inepuizabil în pretexte pentru a nu vorbi : el doreşte şi reuşeşte ca, în locul lui, în
într-o bună zi va descoperi că acolo se află totuşi o mască, - şi că e bine să fie astfel.
Toate spiritele profunde au nevoie de o mască : mai mult decît atît, în jurul fiecărui
adică anoste, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor paşilor săi, a tuturor manifestărilor
vieţii sale”5.
Nietzsche pare să ezite între două posibile explicaţii ale apariţiei măştilor.
Prima dintre acestea ţine de mecanismele simplificatoare ale voinţei de putere, care
încearcă să reducă particularităţile aproape infinite ale indivizilor la cîteva tipuri clare
coerenţa lor intrinsecă, ci o metodă cît mai simplă de a le clasifica. Astfel, în mod
fatal, indiferent de voinţa individului sau de acţiunile sale, se naşte un fel de dublu
de mintea celorlalţi. Masca este imaginea celorlaţi despre sine, iar el nu poate
influenţa în nici un fel construirea acestei imagini. El poate doar să constate pasiv
5
Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, traducere de Francisc Grünberg, Humanitas,
Bucureşti, 1992, p. 47, aforismul 40
diferenţa dintre propria lui imagine despre sine şi imaginea pe care o au ceilalţi despre
el. Există, totuşi, situaţii în care, nerezisînd presiunii exercitate de mască şi de întregul
angrenaj social, individul cedează, iar aparenţa se transformă în fiinţă. Omul devine
acela al individului. În acest caz, individul superior este acela care îşi premeditează cu
scopurile sale. Masca pe care o construieşte e întru totul sub controlul lui, iar
societatea este manipulată cu abilitate de acest subtil comediant. Însă tot acest teatru
nu este un simplu capriciu al unei fiinţe demonice, dornice să-şi înşele semenii numai
pentru a-şi dovedi virtuozitatea. Miza este mult mai importantă : ea ţine, pe de o parte,
de camuflarea excelenţei geniului, pentru a-l feri de gelozia contemporanilor săi, iar,
pe de altă parte, de tăinuirea încercărilor dramatice prin care trece un asemenea spirit
nimic despre abisul care îi pîndeşte sau despre lipsa de adevăr a credinţelor lor. Geniul
pune în pericol supravieţuirea : “Oricărui gînditor profund îi este mai mult teamă de a
fi înţeles decît de a ajunge un neînţeles. În cazul din urmă poate că vanitatea lui este
cea care va suferi ; însă în primul caz suferă inima, compasiunea sa care spune
trebuie să conchidem că, pentru Nietzsche, rolul măştilor este unul benefic, ele
reprezentînd singura formă de protecţie eficace de care poate beneficia geniul într-o
lume care îi este în general ostilă, o lume incapabilă să înţeleagă efortul său solitar de
nu mai poate să existe nici un fel de constanţă etică, indivizii devenind simple
receptacule ale modei, depozitari ai unor idei primite de-a gata, unelte decerebrate ale
lîngă neputinţele naturale ale intelectului omenesc, apariţia unei adevărate tehnici a
facil al diavolescului. Oamenii, care au nevoie de cît mai multă claritate pentru a
putea urma căile binelui, se văd puşi în faţa unui dublu obstacol. Întîi, ei trebuie să
treacă dincolo de scutul de iluzii care protejează alcătuirea lumii, depăşind un soi de
8
Eugen Fink, La philosophie de Nietzsche, Editions de Minuit, Paris, 1965, p. 13 : “Disimularea naturii
sale esenţiale a devenit o pasiune pentru Nietzsche. Îi place, într-un mod neliniştitor, masca, mascarada,
bufoneria. Toate <siluetele> sub care se arată îl şi ascund: poate că nici un filosof nu şi-a camuflat
reflecţiile sub atîtea sofisme”.
cotidiene, Kafka preferă să pornească întotdeauna de la investigarea propriului sine,
asemenea cunoaşteri : “Ce jalnică este propria mea cunoaştere de mine însumi, în
există vreo modalitate de observare a lumii lăuntrice, aşa cum este posibilă cea a lumii
psihologie, în care vede o disciplină inutilă, o acrobaţie ridicolă, care stîrneşte aplauze
modificată, fără ca vreun efect să se facă simţit10. Deşi nu poate să reziste tentaţiei de
a se analiza, de a încerca să pătrundă în cotloanele cele mai ascunse ale spiritului său,
el îşi declară nemulţumirea, într-o notă de jurnal din 9 decembrie 1913, faţă de
sufleteşti cum ar fi : ieri am fost aşa din cutare motiv, astăzi sînt aşa din cauza asta.
Nu este adevărat, nu din cauza asta şi nici din cauza cealaltă şi, deci, nici aşa şi aşa. Să
Pentru Kafka, mult mai periculoasă decît neputinţa de a ajunge la adevăr este
ocultarea adevărului, căci dacă în primul caz individul este conştient că nu a reuşit să-
şi atingă scopul şi continuă să facă eforturi pentru a se apropia de ţinta lui iniţială, în
cea de a doua situaţie el are iluzia că a descoperit ceea ce era important, că a descifrat
9
Franz Kafka, Al treilea Caiet in octavo în Opere complete, II (Proză scurtă postumă), traducere de
Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1996, p. 146.
10
Ibidem, p. 185 şi p. 212.
11
Franz Kafka, Jurnal în Opere complete, III, traducere de Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1998,
p. 218.
perspectivă, e de preferat nesiguranţa absolută, căutarea frenetică şi nesigură în locul
măştilor, Kafka decide să-şi supună scrisul unei veritabile asceze, care se dovedeşte în
acele imagini ale sale care îl reprezintă cu adevărat şi de care e în totalitate sigur. În
acest fel, el încearcă să-şi supună scrisul exigenţei veracităţii absolute sau măcar să se
apropie pe cît de mult posibil de aceasta : “Zilele acestea n-am scris prea multe
despre mine însumi, în parte din lene (dorm acum atît de mult şi de adînc în timpul
zilei ; cît dorm, parcă am mai multă greutate), în parte însă şi din teama să nu-mi
poate fixa definitiv în scris decît atunci cînd aceasta se poate face cît mai deplin, pînă
în consecinţele cele mai îndepărtate, şi cu cea mai totală sinceritate. Căci dacă nu se
face astfel – şi oricum eu nu sînt în stare de asta – atunci scrisul nu mai înlocuieşte,
după propriile sale intenţii şi cu forţa supremă a imuabilului, ceea ce la vremea lui a
fost simţit la modul general, decît făcînd ca simţămîntul adevărat să dispară, iar lipsa
sale consecinţe, Kafka crede cu încăpăţînare că doar în acest fel adevărul poate să
mijlocirea falsului pentru a se insinua cît mai profund în lume, devenind parte din
într-o notă de jurnal din 21 noiembrie 1911 : “Un rabin din Talmud avea un principiu,
în cazul lui foarte plăcut Domnului, şi anume, să nu primească nimic, nici măcar un
pahar de apă, de la cineva. S-a întîmplat însă că rabinul cel mai de seamă al vremii
sale a vrut să-l cunoască şi l-a invitat deci la masă. Să refuze invitaţia unui om atît de
important nu era cu putinţă. Trist, a pornit deci primul rabin la drum. Dar pentru că
principiul său era atît de ferm, s-a ridicat între cei doi rabini un munte”13.
Decis să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a exprima mereu adevărul, constată
că riscă să nu fie înţeles în mod corespunzător, în aşa fel încît masca, aparent
îndepărtată în urma unor intense eforturi lăuntrice, revine într-o altă formă,
a îndepărta şi acest nou obstacol, el simte că are nevoie de un aliat, de o fiinţă care să
lui că o soţie ar putea să fie o asemenea persoană, gata să-i confirme şi să-i apere
Eşecurile repetate ale iubirilor lui sînt socotite de Kafka semne ale neputinţei
de a-şi depăşi egoismul, de a trece peste limitele propriei sale persoane pentru a-şi
realităţile lumii, sortindu-l izolării şi unei damnări fatale. Esteticul nu are dreptul să
copleşească eticul, iar dacă aceasta se întîmplă, rezultatul nu poate să fie decît
13
Ibidem, p. 109.
14
Ibidem, p. 308 (4 mai 1915). Vezi şi argumentele pentru şi împotriva căsătoriei din 21 iulie 1913,
Jurnal, p. 199-200.
disperarea ca expresie a unei culpe inexpiabile : “Scrisul este o răsplată dulce,
minunată, dar pentru ce ? În cursul nopţii mi-a devenit limpede, cu claritatea cu care
un copil îşi trăieşte intuiţiile, că este plata primită pentru o slujbă pe care o faci în
natură, îmbrăţişările îndoielnice şi toate cele ce se vor mai fi întîmplînd acolo jos de la
sine, lucrurile tulburi despre care nici nu se ştie, atunci cînd scrii poveşti la lumina
soarelui. Poate că mai există şi un alt mod de a scrie, eu îl cunosc numai pe acesta ;
noaptea, cînd spaima nu mă lasă să dorm, îl cunosc numai pe acesta. Iar diavolescul
ce există în toate astea îmi este foarte limpede […] Nu vreau să spun prin asta că
pentru viaţă sînt necesare femeia şi copilul şi cîmpul şi vitele. Necesar pentru viaţă e
îmbrăţişeze poziţia lui Kierkegaard, unul dintre marile spirite de care se simte extrem
strălucirii, măreţiei şi importanţei sale) este păcat, cere într-adevăr ceva curaj – şi ar fi
totuşi aşa este. Că o asemenea existenţă poate fi totuşi, într-o anumită măsură, fericită-
divertisment şi, deşi realizînd aşa ceva, totuşi să nu ne ridicăm nici o clipă mai presus
15
Franz Kafka, scrisoare către Max Brod din 5 iulie 1922 în Opere complete, IV (Scrisori), traducere de
Mircea Ivănescu, Univers, Bucureşti, 1998, p. 332.
16
Idem, Jurnal, op. cit., p. 204 : “Am căpătat astăzi Cartea judecătorului de Kierkeggard. După cum
bănuiam, cazul lui este, în ciuda unor deosebiri esenţiale, foarte asemănător cu al meu ; el se află de
aceeaşi parte a lumii ca şi mine. Depune mărturie pentru mine ca un prieten” (21 august 1913).
17
Søren Kierkegaard, Conceptul de anxietate, traducere de Adrian Arsinevici, Amarcord, Timişoara,
1998, p. 143-144.
înzestraţi cu harul creaţiei ar trebuie să fie consacrate perfecţionării fiinţei lor
interioare, iar opera lor ar trebuie să se transforme într-un mijloc eficace pentru a
împlini acest proces îndelungat şi anevoios. Însă dacă înzestrările lor speciale i-ar
posterităţii18.
Kafka se află într-o situaţie care seamănă foarte mult cu aceea descrisă de
Kierkegaard. Simte că trebuie să scrie, pentru că aceasta este vocaţia lui, pentru că
aceasta este singura pasiune de care nu se poate elibera 19, însă înţelege că în acest fel
sale estetice. În acest fel, cu toate că ştie că îşi trădează idealul perfecţiunii interioare
convins că dacă s-ar opune ar exista pericolul să fie cuprins de nebunie : “Cînd astăzi,
18
Ibidem, p. 149 : “S-a observat, de exemplu, cum un pictor – care-şi considera talentul [drept ceva]
religios, care talent însă nu putea presta lucruri mai apropiate de cele religioase – că un asemenea artist
se reculege la fel de pios cînd pictează o Venus, că la fel de pios îşi consideră chenarea artistică ca altul
care ajută bisericii captivînd ochii enoriaşilor cu tabloul frumuseţilor cereşti. În privinţa aceasta mai
avem însă de aşteptat pînă la apariţia unor indivizi care, în ciuda înzestrării lor exterioare, au ales nu
calea largă şi bătută, ci durerea, potrivnicia şi anxietatea – în care se reculeg pios pînă cînd pierd, într-
un fel, ceea ce este prea seducător de a poseda. O asemenea luptă este, fără îndoială, foarte extenuantă,
deoarece vor veni şi clipe cînd vor regreta aproape că s-au înhămat la aşa ceva, cînd melancolici, ba
uneori chiar disperaţi, îşi vor aminti de viaţa ce li s-ar fi aşternut zîmbitoare la picioare, dacă şi-ar fi
urmat pornirea nemijlocită a talentului. Şi totuşi, cînd totul pare pierdut – deoarece calea pe care vrea
să şi-o croiască este impracticabilă, iar calea zîmbitoare a talentului şi-a tăiat-o singur – cine este atent,
va auzi fără îndoială, chiar şi-n ceasul cel mai potrivnic, o voce care zice : <Bine, fiule ! Mergi tot
înainte ; căci cel care va pierde totul, totul dobîndeşte> [Matei 25, 21 ; Luca 17, 33]”.
19
Franz Kafka, Jurnal, op. cit., p. 200 : “Urăsc tot ce nu are legătură cu literatura ; mă plictiseşte să
întreţin conversaţii (chiar în legătură cu literatura), mă plictiseşte să fac vizite, suferinţele şi bucuriile
rudelor mele mă plictisesc pînă în adîncul sufletului. Conversaţiile îmi răpesc tot ce e important,
serios, adevărat din ce gîndesc” (21 iulie 1913).
20
Ibidem, p. 356 : “Uimitor cum m-am distrus pe mine însumi, sistematic, ani de zile, la rînd ; ca o
spărtură lărgindu-se încet într-un dig, ca o lucrare după un plan bine calculat. Spiritul care a realizat aşa
ceva trebuie să-şi sărbătorească triumful ; de ce nu mă lasă şi pe mine să particip ? Poate că n-a ajuns
încă la capăt în planurile lui şi de aceea n-are timp să se gîndească la altceva” (17 octombrie 1921).
în noaptea asta fără somn, am frămîntat iarăşi toate datele problemei încolo şi încoace
printre tîmplele astea îndurerate, am devenit încă o dată conştient de ceea ce zilele
astea liniştite din urmă aproape că uitasem, mi-am dat seama pe ce baze slabe, sau,
mai bine zis, inexistente trăiesc eu, deasupra unei întunecimi, din care iese, după voia
ei, o putere întunecată, care şi fără să ţină seama de toate ezitările astea jalnice ale
mele, îmi distruge viaţa. Scrisul mă mai ţine la suprafaţă, dar nu e mai corect să spun
că el conţine acest mod de viaţă ? Prin asta nu vreau să spun, fireşte, că viaţa mea e
mai bună cînd nu scriu. Mai degrabă este mult mai rea şi cu totul insuportabilă, şi îmi
dau seama că toate astea trebuie, în mod necesar, să se termine cu nebunia. Şi asta,
ţinînd seama de faptul că eu, cum este de fapt şi cazul, chiar şi atunci cînd nu scriu
sînt scriitor, iar un scriitor care nu scrie este în orice caz o făptură nefirească care
Dacă pentru Nietzsche falsul e o forţă redutabilă care trebuie utilizată pentru
iluziei, care ţine cunoaşterea la distanţă de ororile şi haosul existenţei, Kafka respinge
orice punct de vedere utilitarist, apărînd ideea că nu există nimic mai important decît
asemenea demers. Chiar dacă cele două poziţii par ireconciliabile, pornind de la
premise opuse, ele au totuşi cel puţin un punct comun în analiza pe care o propun
de ochii muritorilor obişnuiţi, hotărît să-şi sacrifice viaţa pentru aflarea adevărului. La
21
Franz Kafka, scrisoare către Max Brod din 5 iulie 1922 în Opere complete, IV (Scrisori), op. cit., p.
322.
Kafka, el este un spirit în comerţ cu puterile demonice, un individ care renunţă la
Cît despre soarta comună a oamenilor, ea pare să fie descrisă cu fineţe într-un
fragment din Al treilea Caiet in octavo : “Li s-a lăsat alegerea, să devină regi sau
mesageri ai regilor. Ca şi nişte copii au vrut cu toţii să fie mesageri. Din cauza asta nu
există decît mesageri, aleargă prin lume şi strigă, din moment ce nu există regi, unul
către altul nişte mesaje care au ajuns fără sens. Bucuros şi-ar pune capăt vieţii lor de
mizerie, dar nu îndrăznesc din cauza jurămîntului pe care l-au depus cînd şi-au luat
slujba în primire”22.
Ciprian Vălcan
22
Idem, Al treilea Caiet in octavo în Opere complete, III (Proză scurtă postumă), op. cit., p. 159-160 (2
decembrie 1917).