Sunteți pe pagina 1din 2

Augustin IOAN

Patrimoniu controversabil

Conferinţa „Patrimonii controversate“, organizată de tînăra echipă a Centrului pentru


Arhitectură Contemporană (KEK), condusă de Balint Kadar, mi-a prilejuit întîlnirea cu
problemele legate de edificiile trecutului, aşa cum sînt ele întîmpinate de colegii arhitecţi
maghiari în contruntarea conflictuală cu dezvoltarea prezentă a oraşelor lor. Este adevărat că
tema predilectă pentru ei a reprezentat-o moştenirea arhitecturii moderne, aproape complet
neprotejată de aceleaşi legi care acoperă patrimoniul mai vechi. Dar cred că, din experienţa
maghiară, sînt lucruri care ar trebui să le dea de gîndit şi arhitecţilor români – practicanţi ai
noului şi conservatori ai monumentelor, deopotrivă.

Căci, iată, şeful direcţiei de patrimoniu de la Budapesta ne spunea că există două extreme la fel
de periculoase pentru soarta monumentelor istorice: prima este foamea insaţiabilă de construcţie
nouă, neîngrădită, în calea căreia clădirea veche – monument sau nu – se află, nu din voia ei. A
doua extremă, la fel de periculoasă însă, este inflexibilitatea conservatorilor, care cred că
trecutul trebuie să rămînă intangibil în perpetuitate. Între cele două extreme, flexibilă şi de o
parte şi de cealaltă, negociată spre cîştigul mutual (a win-win situation, cum se spune astăzi în
romgleză), trebuie să se afle situaţia în care proprietarul de teren şi/sau edificiu
monumentalizabil, pe de o parte, înţelege să cedeze o cotă din legitima sa exercitare a dreptului
de proprietate, şi gardianul interesului public, pe de altă parte, care înţelege să aducă un ce
profit pentru proprietar, la schimb cu păstrarea integrală sau parţială a monumentului, pe care el
o reclamă de la acest proprietar. Negociere flexibilă, aşadar, întru conservarea, în interes public,
a unui bun patrimoniabil şi, vorba legii, imobil.

Dar ce înseamnă, potrivit tinerilor mei colegi budapestani, „patrimoniu controversabil“? Pentru
ei, este vorba în primul rînd despre arhitectura edificată de regimul comunist. Pe ea o
redescoperă ei acum, nu fără o oarecare emoţie, ca nefiind în întregime damnabilă; dimpotrivă:
cerinţa lor este aceea ca, dincolo de blamul ideologic care o ţine încă într-un soi de carantină
estetică, cele mai reprezentative edificii ale perioadei să fie şi ele protejate de legea de protecţie
a monumentelor istorice.

Pentru că, parafrazînd titlul unei prelegeri, aceste edificii „comuniste“ sînt prea bătrîne spre a
mai fi refolosite şi, parcă, prea tinere spre a fi protejate. Într-adevăr, pare că nu ne putem gîndi
să protejăm – încă? – acea Casă de cultură a sindicatelor de la Suceava, o lucrare de forţă a celui
mai activ promotor al naţional-comunismului arhitectural care a fost Nicolae „Gipsy“
Porumbescu, sau deliranta sa judeţeană de partid/prefectură de la Satu Mare (1987). Arhitectura
perioadei comuniste nu este în întregime „comunistă“. Fireşte, clădirile construite în acest spirit,
precum edificiile centrelor civice din municipiile reşedinţe de judeţ ale României, exprimă,
multe dintre ele, cerinţele de temă din acea epocă: edificii ale puterii comuniste. Nu este nici un
dubiu la ce folosea tribuna plonjată peste piaţa – goală, dar civică – de la Satu Mare. Nu avem
dubii în a înţelege că pieţele civice din faţa lor erau goale, cu excepţia „vizitelor de lucru“ cu
care teroriza Ceauşescu judeţele. Atunci, ele se umpleau cu anasîna. O singură excepţie: 1989,
cînd lumea s-a strîns de bunăvoie în pieţele civice pentru – „a fost sau n-a fost?“ – Revoluţie.
Dar arhitectura industrială de bună calitate era doar în chip secund ideologică, la fel, ansambluri
întregi de locuinţe colective. Unele ansambluri sau edificii au fost, în felul lor şi la timpul lor,
experimente reuşite sau bune exemplificări ale spiritului vremii. Nu este foarte dificil să dăm
exemple de cea mai bună calitate, exemple care, cu toatele, fac să privim visători la
degenerescenţa arhitecturilor echivalente lor, din prezent. Nu ne este foarte greu să observăm că
puţine edificii de birouri (A-class office buildings) pot fi comparate cu judeţeana de partid de la
Ploieşti, a lui Cezar Lăzărescu, sau cu cea de la Reşiţa. În privinţa clădirilor culturale, nu avem
ce cu ce compara; barem aici e mai simplu, căci nu s-au mai făcut după 1989 nici bune, nici
rele. Dar putem compara locuinţele şi, dincolo de enormul cîştig al proprietăţii private, nu
putem să nu observăm că blocurile anilor ’60 sînt incomparabil mai bine făcute decît cele ale
anilor ’80 şi după. Arhitectura locuinţei private de după 1989 este atît de retardată în relaţia ei
cu terenul, cu vecinătăţile şi, mai ales, cu estetica proprie programului, încît este inutil să mai
pierdem vremea comparînd-o cu echivalentul ei – să zicem – interbelic; şi atunci, observăm că
locuinţa urbană se reîntoarce spăsită la bloc, dar la un bloc inept, apter şi caraghios, atunci cînd
îl comparăm, vai, chiar şi cu „blocurile comuniste“.

Prin urmare, avem şi noi, bogdaproste, „patrimoniu controversat“! Prima problemă este aceea
că el nu este, încă şi încă, patrimoniabil în sens legal. Şi pe bună dreptate: bătălia se duce acum,
pe toate fronturile şi cu toate armele, pentru păstrarea patrimoniului aristocrat şi a celui înalt-
burghez (upper middle class), pentru că el are valoarea de piaţă cea mai mare şi valoare
simbolică mai puţin contestată. Ştim cu toţii şi vedem că şi protecţia monumentelor are caracter
de clasă. Cu alte cuvinte, dacă a fost construită de aristocraţie, pentru aristocraţie, cutare
arhitectură va găsi, cel puţin în rîndurile descendenţilor acesteia, apărători înfocaţi (fireşte, şi
moştenitori pe măsură). Acolo se va consuma toată ardoarea şi tot dragul de trecutul edificat.
Dacă însă a fost făcută în perioade nefaste, pentru scopuri care astăzi sînt – pe bună dreptate –
blamabile şi blamate, arhitectura acestor perioade (şi nu mă refer aici doar la cea comunistă) nu
mai poate fi apărată.

Pînă va veni vremea să ne amintim că am avut arhitectură modernă de bună calitate în perioada
postbelică – acea „arhitectură paralelă“ (celei oficiale) de care vorbea Radu Drăgan într-unul
din primele numere din 1990 ale revistei Arhitext – ea va fi, probabil, extinctă. Cîte vreun
ministru mai înfocat pune să se scoată stelele din decoraţia Casei Scînteii (măcar pînă află că
stelele respective au fost mai înainte masonice, şi abia apoi comuniste); vreun dezvoltator pune
mîna pe şi demolează complet Tricodava, ansamblul nu lipsit pe alocuri de calităţi
patrimoniabile, din Drumul Taberei (Bucureşti). Probabil că şi Apaca – deşi este posesoarea
unor clădiri industriale de cea mai bună factură – va fi condamnată curînd drept uzină
comunistă ce a fost. Pe ele nu le plînge nimeni. Nimeni nu consideră, la noi, acest patrimoniu,
patrimoniabil. Nimeni nu vede, în arhitectura defunctului regim comunist, ceva de salvat. În
afară, fireşte, de edificiile puterii politice şi administrative, care o duc cu toatele excelent, de la
prefecturile judeţene la Casa Republicii/Palatul Parlamentului, cea cu NATO summit şi cu
botezurile şi cu nunţile mafioţilor ot anii ’90…