Sunteți pe pagina 1din 176

MINODORA CONDOIU

DREPT PROCESUAL CIVIL


Note de curs I
Ediţia a III-a
• La elaborarea ediţiei a II-a s-a avut în vedere legislaţia până la
1 aprilie 2006

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007


Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CONDOIU, MINODORA
Drept procesual civil. Note de curs I. / Minodora
Condoiu. Ed. a 3-a. – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-853-3 general
978-973-725-875-5 I

347.91/.95(498)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice


mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv


autorului/autorilor
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

MINODORA CONDOIU

DREPT PROCESUAL CIVIL


NOTE DE CURS I
Ediţia a III-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2007
CUPRINS

I. Introducere
1.1. Definiţia, fazele şi etapele procesului civil ……………………. 9
1.2. Definiţia dreptului procesual civil. Caracterele sale. Legătura
dintre dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept …………. 10
1.3. Izvoarele dreptului procesual civil …………………………….. 13
1.4. Normele de procedură civilă …………………………………... 14
1.5. Acţiunea normelor de procedură civilă ………………………... 17

II. Principiile fundamentale care guvernează procesul civil


2.1. Precizări ……………………………………………………….. 21
2.2. Examinarea principiilor fundamentale ………………………… 23
2.2.1. Principiul contradictorialităţii …………………………... 23
2.2.2. Principiul dreptului de apărare ………………………….. 27
2.2.3. Principiul rolului activ al judecătorului …………………. 37
2.2.4. Principiul disponibilităţii ………………………………... 46
2.2.5. Principiul legalităţii ……………………………………... 53
2.2.6. Principiul adevărului ……………………………………. 55
2.2.7. Principiul continuităţii …………………………………... 57
2.2.8. Principiul nemijlocirii …………………………………... 59
2.2.9. Principiul publicităţii ……………………………………. 61
2.2.10. Principiul oralităţii …………………………………….. 62

III. Acţiunea civilă


3.1. Noţiune ………………………………………………………… 65
3.2. Elementele acţiunii civile ……………………………………… 66
3.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile ……………………… 69
3.4. Clasificarea acţiunilor civile …………………………………... 73

5
IV. Participanţii la procesul civil
4.1. Consideraţii generale ………………………………………….. 78
4.2. Instanţa de judecată ……………………………………………. 78
4.2.1. Noţiune. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil ……... 78
4.2.2. Compunerea şi constituirea instanţei ……………………. 79
4.2.3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea
instanţei …………………………………………………. 82
4.2.3.1. Incompatibilitatea ………………………………. 82
4.2.3.2. Abţinerea şi recuzarea …………………………... 84
4.3. Părţile în procesul civil ………………………………………... 87
4.3.1. Noţiunea de părţi în procesul civil ………………………. 87
4.3.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces ………….. 89
4.3.3. Coparticiparea procesuală ……………………………….. 91
4.3.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor ………… 93
4.3.5. Consecinţe ce decurg din calitatea de parte în procesul civil …. 95
4.3.6. Participarea terţilor în procesul civil ……………………. 96
4.3.7. Reprezentarea părţilor în procesul civil …………………. 107
4.3.8. Participarea procurorului în procesul civil ……………… 110

V. Competenţa
5.1. Noţiuni introductive …………………………………………… 112
5.1.1. Competenţa: noţiune, definiţie ………………………….. 112
5.1.2. Normele de competenţă în materie civilă. Clasificarea
competenţei ……………………………………………... 113
5.2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti ………………. 115
5.2.1. Noţiune ………………………………………………….. 115
5.2.2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate … 117
5.2.3. Competenţa în materia controlului financiar ……………. 119
5.2.4. Competenţa în materia contenciosului administrativ …… 120
5.4.5. Competenţa în materie electorală ……………………….. 122
5.4.6. Competenţa în alte materii ………………………………. 125
5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti ………... 131
5.3.1. Competenţa materială (ratione materiae) ……………….. 132
5.3.1.1. Competenţa materială a judecătoriei …………… 133
5.3.1.2. Competenţa materială a tribunalului ……………. 135
5.3.1.3. Competenţa materială a curţilor de apel ………... 139
5.3.1.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie ………………………………………... 142

6
5.3.2. Competenţa teritorială (ratione personae vel loci) ……… 145
5.3.2.1. Competenţa teritorială de drept comun …………. 146
5.3.2.2. Competenţa teritorială alternativă (facultativă) … 147
5.3.2.3. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională) ... 148
5.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate ……………………… 150
5.4.1. Competenţa instanţei sesizate în raport de apărările pârâtului 150
5.4.2. Competenţa instanţei sesizate în raport de cererile incidentale
şi accesorii ………………………………………………. 151
5.4.3. Prorogarea de competenţă ………………………………. 152
5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată …………... 155
5.5.1. Delegarea instanţei ……………………………………… 155
5.5.2. Strămutarea pricinilor …………………………………… 156
5.5.3. Excepţia de necompetenţă ……………………………… 156
5.5.4. Conflicte de competenţă ………………………………… 158

VI. Actele de procedură şi termenele de procedură


6.1. Actele de procedură …………………………………………… 160
6.1.1. Definiţie …………………………………………………. 160
6.1.2. Clasificarea actelor de procedură ……………………….. 160
6.1.3. Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură …….. 161
6.2. Termenele procedurale ………………………………………… 162
6.2.1. Noţiune. Clasificare ……………………………………... 162
6.2.2. Modul de calcul al termenelor procedurale ……………... 163
6.2.3. Durata termenelor procedurale ………………………….. 164
6.3. Sancţiuni procedurale privitoare la actele procedurale şi la
termenele procedurale ………………………………………… 166
6.3.1. Nulitatea actelor de procedură …………………………... 166
6.3.2. Decăderea ……………………………………………….. 169

Bibliografie selectivă ………………………………………………. 173

7
8
1. INTRODUCERE

1.1. Definiţia, fazele şi etapele procesului civil


Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,
organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la
înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în
vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse
judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevăzute de lege.1
Din definiţia procesului civil rezultă că acesta parcurge două faze,
şi anume: faza judecăţii şi faza executării silite.
Faza judecăţii cuprinde judecata în primă instanţă şi judecata în
căile de atac.
Judecata în primă instanţă parcurge trei etape: etapa scrisă, etapa
dezbaterilor şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.
În cadrul etapei scrise părţile se încunoştinţează reciproc, prin
intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării şi
cererii reconvenţionale, asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în
legătură cu probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii
susţinerilor acestora.
Etapa dezbaterilor este o etapă complexă ce se desfăşoară în sediul
instanţei de judecată şi, de regulă, la mai multe termene de judecată.
Această etapă dă părţilor posibilitatea de a-şi susţine în mod real şi
contradictoriu pretenţiile şi apărările, de a administra probe, de a pune
concluzii.
Cea de-a treia etapă – etapa deliberării şi pronunţării – intervine
după închiderea dezbaterilor.

1
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria
generală, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p.148.
9
Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu şi la ea participă
numai judecătorii care au luat parte la judecată.
Pronunţarea hotărârii – spre deosebire de deliberare – are loc
întotdeauna în şedinţă publică.
Partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă
poate să o atace cu apel, declanşând o nouă judecată în fond.
După rămânerea definitivă a hotărârii se poate declara recurs care
este considerat ca o cale extraordinară de atac, deoarece se poate exercita
numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 304 din Codul de
procedură civilă).
Legea permite şi exercitarea unor căi extraordinare de atac, de
retractare: contestaţia în anulare şi revizuirea.
Faza executării silite – a doua fază a procesului civil – intervine în
cazul hotărârilor judecătoreşti susceptibile de fi puse în executare cu
ajutorul forţei de constrângere a statului, dar şi în cazul altor titluri
executorii, în situaţia în care nu îşi execută de bună voie obligaţia.
Trebuie menţionat faptul că nu întotdeauna procesul civil trebuie
să urmeze ambele faze. În situaţia în care debitorul execută de bună voie
obligaţia stabilită în titlul executoriu, faza executării silite va lipsi.
Atunci când creditorul pune în executare un alt titlu decât o
hotărâre judecătorească, faza judecăţii lipseşte, existând numai faza
executării silite.
Este posibil ca nici faza judecăţii să nu parcurgă toate cele trei
etape: fie nu are loc dezbaterea deoarece reclamantul renunţă la judecata
cauzei; ori nu are loc deliberarea deoarece părţile sting litigiul prin
încheierea unei tranzacţii, ori hotărârea judecătorească pronunţată nu este
atacată prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

1.2. Definiţia dreptului procesual civil. Caracterele sale.


Legătura dintre dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept
Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a
pricinilor referitoare la drepturile subiective ori interesele civile, precum
şi la modul de executare silită a titlurilor executorii.

10
Caracterele dreptului procesual civil reţinute în doctrină sunt:2
– Caracterul sancţionator. Prin asigurarea soluţionării litigiilor
civile, purtând asupra drepturilor subiective, dreptul procesual
civil garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material în
care sunt consacrate drepturile subiective.
– Caracterul reglementar. Dreptul procesual civil reprezintă o
ramură în care voinţa părţilor şi a judecătorului se limitează la
dispoziţiile legale.
– Caracterul formalist. Actele de procedură se supun unor
exigenţe de formă şi unor termene.
– Caracterul de drept comun. Dreptul procesual civil fiind
reglementat prin Codul de procedură civilă constituie dreptul
comun al procedurii şi se aplică oricărui litigiu dintr-un proces
civil.

Dreptul procesual civil are legătură cu mai multe ramuri de drept.


Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul civil dă expresia
corelaţiei dintre conţinut şi formă. Ea a fost evidenţiată în Raportul de
prezentare a proiectului Codului de procedură civilă către Consiliul de
Stat din anul 1865, care sublinia că „procedura este inima legislaţiunii
unui stat... Codicele civil fără procedură este ca un corp fără inimă, este
ca o bună şi completă maşină căreia îi lipseşte puterea motrice”.3
Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul constituţional este
concretizată în aceea că, acesta din urmă conţine norme şi principii pentru
toate celelalte ramuri ale dreptului, implicit ale dreptului procesual civil.
În Constituţie sunt consacrate principii fundamentale ale dreptului
procesual civil, cum ar fi dreptul de apărare, legalitatea, publicitatea
dezbaterilor etc.
O strânsă conexiune există între dreptul procesual civil şi dreptul
procesual penal deoarece fiecare urmăreşte apărarea unei norme de drept
substanţial.
Între cele două ramuri de drept există atât asemănări cât şi
deosebiri.

2
A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 159.
3
Ibidem, p. 160.
11
Asemănările dintre cele două proceduri se caracterizează prin:
– cauzele civile şi penale sunt soluţionate de aceleaşi instanţe
judecătoreşti;
– judecătorii sunt selecţionaţi în acelaşi mod şi pot soluţiona atât
cauze civile cât şi cauze penale;
– procesul civil şi procesul penal se desfăşoară şi după principii
comune cum ar fi, principiul dreptului de apărare, principiul
legalităţii, principiul rolului activ al judecătorului, principiul
contradictorialităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii
etc;
– etapele privind sesizarea, dezbaterea, deliberarea şi
pronunţarea hotărârii sunt asemănătoare atât în procesul civil
cât şi în procesul penal;
– căile de atac ce se pot exercita sunt aceleaşi.

Între cele două ramuri, există şi deosebiri importante, ceea ce justi-


fică, astfel, autonomia dreptului procesual civil faţă de dreptul procesual
penal.
Dintre principalele deosebiri enunţăm:
– procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în
timp ce procesul penal este caracterizat de oficialitate;
– sesizarea instanţei de judecată în civil este efectuată de partea
interesată, iar în penal procesul se declanşează de regulă la
sesizarea unui organ al statului;
– în procesul civil, principiul contradictorialităţii se manifestă
prin participarea la proces a celor două părţi cu interese
contrarii ale raportului litigios, pe când în procesul penal,
contradictorialitatea se bazează pe existenţa unor organe
diferite în ceea ce priveşte modalitatea de acuzare şi decizie, la
care se adaugă şi poziţia contradictorie dintre acuzator şi
acuzat;
– executarea silită în materie civilă se declanşează la solicitarea
părţii interesate, în timp ce în materie penală punerea în
executare este obligatorie.

12
1.3. Izvoarele dreptului procesual civil
Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituţie, competenţa şi procedura
de judecată sunt stabilite de lege.4
Din textul constituţional menţionat rezultă că principalul izvor de
drept procesual civil îl constituie legea.
În materie procesuală au valoare de izvor de drept atât legea
fundamentală – Constituţia –, cât şi legea organică şi ordinară.
Constituţia României este un important izvor al dreptului procesual
civil deoarece cuprinde unele principii fundamentale referitoare atât la
organizarea judecătorească, cât şi la desfăşurarea procesului.
Codul de procedură civil român a fost elaborat în 1865, după
modelul Legii geneveze din anul 1819 şi al celui francez din 1806.
De-a lungul timpului Codul de procedură civilă a suferit
numeroase modificări ce au reprezentat un progres semnificativ în
domeniu.
Astfel, în anul 1900 Codul a fost revizuit, urmându-se scurtarea
unor termene şi simplificarea unor formalităţi.
În perioada 1925-1948 legislaţia procesual civilă s-a caracterizat
prin faptul că existau şi se aplicau în paralel atât Codul de procedură
civilă, cât şi o lege de accelerare a judecăţilor.5
În anul 1948 s-a adus o altă modificare Codului şi a constat în
faptul că a unificat legislaţia procesual civilă a vremii, păstrând aproape
intacte principalele instituţii şi categorii juridice în materie.
Ulterior, Codul de procedură civilă a suferit şi alte modificări
dintre care cele mai importante au fost în anii 1952, 1985, 1993, 1998,
2000, 2001.
În decursul timpului norme cu caracter procedural au fost instituite
şi în alte acte normative, cum ar fi: Codul civil, Codul comercial, Codul
familiei, Codul muncii, Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească, Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept

4
Constituţia României din 1991 revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi
aprobată prin referendum naţional, republicată în M. Of., p.I, nr.
767/31.10.2003.
5
Gabriel Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol. I, Editura
Rom Jel SRL, 1993, p.24.
13
internaţional privat, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notoriale, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea avocaturii,
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea
304/2004 privind organizarea judiciară.
Deşi numărul ordonanţelor Guvernului României care instituie
norme este redus, ele constituie izvor de drept procesual civil.
Cu titlu exemplicativ menţionăm: Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă, O.U.G. nr. 59/2001 privind modificarea şi completarea
O.U.G. nr. 138/200 precum şi Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2001.
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 a fost aprobată prin Legea
nr. 219/2005, în fiecare etapă Codul de procedură civilă suferind modificări.

1.4. Normele de procedură civilă


Normele de procedură civilă sau legile de procedură civilă
reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în executare
a titlurilor executorii.
Normele de procedură civilă se clasifică după mai multe criterii,
cele mai importante fiind: obiectul normelor, întinderea câmpului de
aplicare, caracterul conduitei pe care o prescriu.
a) În funcţie de obiectul lor, normele de procedură se împart în
norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi
norme de procedură propriu-zise.
Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea
şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public, numirea şi
avansarea magistraţilor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea
instanţei.6
Până în momentul apariţiei Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, sediul principal al normelor de organizare judecătorească era
reprezentat de Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească.
Normele de competenţă reglementează atribuţiile instanţelor
judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate
jurisdicţională (competenţă generală), precum şi repartizarea pricinilor

6
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 169
14
civile de competenţa instanţelor între instanţe de grad diferit (competenţa
materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială).
Sediul principal al normelor de competenţă îl reprezintă Codul de
procedură civilă.
Normele de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de
judecată al pricinilor civile şi de executare silită a titlurilor executorii iar
sediul principal al acestora îl reprezintă Codul de procedură civilă.
b) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de
procedură se împart în norme generale şi norme speciale.
Normele generale sau de drept comun sunt acelea care se aplică în
orice materie şi în toate cazurile, în afară de cele pentru care legea
prevede altfel.7
Normele speciale reglementează anumite materii expres stabilite
de lege. Deoarece sunt derogatorii de la normele generale, normele
speciale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie.
Împărţirea normelor de procedură în generale şi speciale are o
importanţă deosebită în activitatea practică a instanţelor.
Astfel, concursul de legi prin care se înţelege coexistenţa celor
două categorii de norme se rezolvă după două reguli:
– norma specială se aplică cu prioritate ori de câte ori se găseşte
în faţa unui caz ce intră în prevederile sale8;
– norma specială în măsura în care tace, se completează cu
norma generală.
c) În funcţie de caracterul conduitei pe care o prescriu, normele de
procedură se împart în norme imperative şi norme dispozitive.
Normele imperative sunt cele care impun părţilor o acţiune sau le
obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie să nu se aplice sau
să se deroge de la ele.9
Normele dispozitive sunt cele care suplinesc sau interpretează
voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a părţilor, ori protejează

7
Ibidem, p. 171.
8
Curtea de Apel Bucureşti, dec. civ. nr. 1371/2002, în Culegere de
Practică Judiciară Comercială, Bucureşti, Editura Briliance, Colecţia Lex Expert,
Piatra Neamţ, p. 519-521.
9
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 172.
15
interesele uneia dintre părţi prin posibilitatea acesteia de a deroga de la
dispoziţiile pe care le cuprind.
Cele două categorii de norme prezintă categorii specifice constând în:
– aplicarea normelor imperative nu pot fi înlăturate nici chiar
prin voinţa părţilor sau autorizarea instanţei de judecată, în
timp ce, aplicarea normelor dispozitive pot fi înlăturate prin
voinţa părţilor;
– nerespectarea normelor imperative atrage după sine o
sancţiune procedurală absolută, în timp ce încălcarea normelor
dispozitive sunt sancţionate cu nulitatea relativă;
– părţile nu pot confirma nici expres şi nici tacit, viciile unui act
procedural săvârşit cu încălcarea normelor imperative, în timp
ce în cazul normei dispozitive partea interesată poate renunţa la
dreptul de a invoca încălcarea ei şi poate acoperi viciile unui
act de procedură lovit de nulitate relativă;
– încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre
părţi, de instanţă din oficiu, de procuror în cazul în care acesta
participă la judecată, în timp ce nerespectarea normei
dispozitive poate fi ridicată numai de partea în favoarea căreia
a fost edictată aceea dispoziţie;
– încălcarea unei norme imperative poate fi invocată în orice
stare a pricinii, în timp ce încălcarea unei norme dispozitive
poate fi invocată într-un anumit termen.
În practică apar, uneori, dificultăţi în legătură cu determinarea
caracterului imperativ sau dispozitiv al normei procedurale. Împrejurarea
se datorează în anumite situaţii şi faptului că nu întotdeauna sunt întrunite
particularităţile menţionate anterior în cadrul unei norme procedurale
imperative sau dispozitive. De aceea criteriul formal al modului de
exprimare a legiuitorului nu este uneori suficient, ci trebuie să ţină seama
şi de finalitatea textelor în cauză.10
Literatura de specialitate consideră că au caracter imperativ
normele referitoare la: organizarea judecătorească, competenţă (generală,
materială, teritorială exclusivă) şi cele care prevăd principiile
fundamentale ale procesului civil.

10
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti,
2001, p. 27.
16
1.5. Acţiunea normelor de procedură civilă
Normele de procedură ca şi celelalte norme juridice se aplică în
timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
a) Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă
Potrivit art. 15 alin. 2 din Constituţie, legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Câteva consecinţe decurg din principiul astfel formulat:
Până la adoptarea Constituţiei, aplicarea în timp a legilor de
procedură au avut ca reper şi norma de drept substanţial cuprinsă în
art. 1 Cod civil şi anume: legea dispune numai pentru viitor; ea nu are
putere retroactivă.
În raport cu principiul neretroactivităţii putem spune că actele de
procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân bine efectuate dacă au
respectat dispoziţiile acelei legi şi nu trebuie refăcute. Iar după intrarea în
vigoare a legii noi actele de procedură vor fi efectuate potrivit acestei
legi.11
Rezultă, că legile de procedură sunt de imediată aplicare atât la
cauzele noi, cât şi la cauzele vechi care au fost începute sub incidenţa
legii abrogate.
Principiul aplicării imediate a legii noi, necesită anumite precizări
pe care le vom face în funcţie de împărţirea normelor de procedură după
obiectul lor de reglementare:
– normele de organizare judecătorească sunt de imediată
aplicare, deoarece, aşa cum am arătat, au un caracter imperativ,
reglementează modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor
judecătoreşti;
– în ceea ce priveşte normele de competenţă, prin Legea
nr. 59/1993 legiuitorul s-a oprit cu unele derogări la principiul
aplicării imediate a legii noi;
– normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare.
Astfel, art. 5 alin.1 din legea menţionată prevede: „cauzele aflate în
curs de judecată la instanţele de fond chiar dacă sunt după casare cu
trimitere, vor fi, după caz, reţinute pentru continuarea judecăţii sau vor fi
trimise la instanţa competentă, potrivit normelor de competenţă materială
din prezenta lege”.

11
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 178.
17
De asemenea, art. 725 alin. 2¹ C. proc. civ. introdus prin Ordonanţa
de Urgenţă nr. 138/2000 precizează că, în cazul în care instanţa este
desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit
legii noi de procedură.
Aceasta înseamnă că actele de procedură îndeplinite după intrarea
în vigoare a legii noi vor fi supuse prevederilor acesteia, în timp ce actele
de procedură efectuate sub imperiul legii vechi, cu respectarea ei, rămân
valabile.
Referitor la materia probelor trebuie făcute câteva precizări, şi
anume:12
– în ceea ce priveşte admisibilitatea dovezilor privind acte
juridice este consacrat principiul potrivit căruia se aplică legea
în vigoare la data încheierii acestora;
– când este vorba de probe care constituie mijloace tehnice cum
ar fi expertiza sau cercetarea la faţa locului, acestea sunt
admisibile potrivit legii în vigoare la data la care se solicită
efectuarea lor;
– administrarea probelor se face după legea în vigoare în acel
moment.
Potrivit art. 725 alin. (3) C. Proc. civ., hotărârile pronunţate înainte
de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac şi termenelor
prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.13
În materia executării silite, legea nouă este de imediată aplicare
chiar dacă la momentul la care s-a obţinut titlul executoriu era aplicabilă o
altă lege.14
b) Aplicarea în spaţiu a normelor de procedură civilă
Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu este guvernată de
principiul teritorialităţii, ceea ce înseamnă că legile române se aplică pe
întreg teritoriul ţării.
Principiul teritorialităţii este un principiu universal ce decurge din
suveranitatea şi independenţa statelor.

12
I. Leş, op. cit., p.29; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I,
Editura Servo-Sat, 2001, p. 20.
13
Avem în vedere art. 725 aşa cum a fost modificat prin art. I, pct. 225
din O.U.G. nr. 138/2000 publicată în M. Of. nr. 479 din 2 oct. 2000, aprobată
prin Legea nr. 219/2005; de altfel, întreaga lucrare este elaborată prin
raportare la Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat de Legea
nr. 219/2005. (M. Of. nr. 609/2005).
14
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 182, I. Deleanu, op. cit., p. 20.
18
Consecinţele ce decurg din propagarea principiului teritorialităţii sunt:
– normele de procedură române se aplică doar litigiilor ce se
soluţionează de către instanţele române.
Potrivit art. 159 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, privitoare la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în procesele
privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române aplică
legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
Alineatul 2 din acelaşi text de lege prevede că legea română
stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de
drept material.
Legea nr. 105/1992 cuprinde şi excepţii, printre care menţionăm:
capacitatea procesuală a fiecărei părţi este cârmuită de legea sa naţională
(art. 158); obiectul şi cauza acţiunii civile sunt determinate de legea care
reglementează fondul raportului juridic litigios (art. 160); mijloacele de
probă pentru dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului care
îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului sau legea
aleasă de părţi, dacă aveau această posibilitate, iar proba faptelor juridice
se face potrivit legii locului în care s-a produs (art. 161 alin 1-3); dovada
stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă se
reglementează potrivit legii locului unde s-a întocmit înscrisul invocat
(art.161 alin.4).
– în principiu, este exclusă aplicarea normei procedurale străine
pe teritoriul statului nostru;
– dacă se solicită, de către o autoritate străină, efectuarea unei
comisii rogatorii, aceasta se face după norma procesuală română;
– hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi
executate în ţara noastră numai după ce se încuviinţează
urmărirea silită de către instanţa română competentă.
Există şi hotărâri recunoscute de plin drept, cum este cazul
hotărârilor străine care se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde
au fost pronunţate. Situaţia este aceeaşi şi în cazul hotărârilor pronunţate
într-un stat terţ, dacă acestea au fost recunoscute mai întâi în statul de
cetăţenie al fiecărei părţi.15
c) Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor
Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

15
I. Leş, op. cit., p. 30.
19
Art. 7 alin. 2 din Legea 304/2004 pentru organizarea judiciară,
reiterând principiul egalităţii în faţa legii, prevede că justiţia se înfăptuieşte
în mod egal pentru toate persoanele fără deosebire de rasă, de naţiona-
litate, de origine etnică, de limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.
Din textele de lege menţionate rezultă că aplicarea normelor de
procedură asupra persoanelor se face sub incidenţa principiului egalităţii.
Referitor la cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România
art. 18 alin. 1 din Constituţie menţionează că aceştia se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de
alte legi.
Totodată, cetăţenii străini şi apatrizii din România se pot bucura de
toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau
legea impun calitatea de cetăţean român.16
De asemenea, art. 2 din Legea nr. 105/1992 prevede că străinii sunt
asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturi civile cu cetăţenii români în tot ce
priveşte aplicarea acestei legii, precum şi că asimilarea se aplică şi
persoanelor juridice străine.
În art. 163 alin.1 din Legea nr. 105/1992 se precizează că străinii,
persoane fizice sau juridice, au în condiţiile legii, în faţa instanţelor
române aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele
fizice de cetăţenie română şi persoanele juridice române.
Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele
privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de
taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă juridică
gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români,
sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al
solicitanţilor. Sub aceeaşi condiţie a reciprocităţii, reclamantul de
cetăţenie străină nu poate fi obligat să depună cauţiune sau vreo altă
garanţie, pentru motivul că este străin sau că nu are domiciliul sau sediul
în România (art. 163 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 105/1992).

16
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovanu, I. Muraru,
F. Vasilescu, I. Vicla, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.43.

20
2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE GUVERNEAZĂ
PROCESUL CIVIL

2.1. Precizări¹
În măsura în care conflictele apărute în circuitul civil nu se rezolvă
pe căi prejurisdicţionale este nevoie ca cel interesat să se adreseze
justiţiei.2
Atunci când dreptul subiectiv (material) sau un interes legitim
protejat de lege a fost ignorat, contestat sau încălcat, de regulă el nu îşi
găseşte protecţie în cadrul sistemului de drept substanţial, trebuind să se
recurgă la forţa de constrângere instituţionalizată în acest scop.3
Modalitatea specifică prin care justiţia se înfăptuieşte este procesul
civil care se declanşează la sesizarea instanţei de către reclamant.
Astfel, procesul civil este deschis de aceea persoană care pretinde
că i s-a încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv civil ori care nu-şi poate
realiza interesul decât pe calea justiţiei.
Procesul civil fiind forma în care se desfăşoară activitatea
instanţelor judecătoreşti în materie civilă, este evident că principiile care
guvernează această activitate urmăresc apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor.4

¹ În acest capitol ne vom ocupa numai de principiile fundamentale care


guvernează procesul civil, nu şi de principiile care reglementează organizarea
şi funcţionarea serviciului public al justiţiei.
2
V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.123.
3
Ioan Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Servo Sat
2001, Arad, 2001, p.23.
4
Ilie Stoenescu, Savelly Zlilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
21
Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină
structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară.5
Importanţa principiilor fundamentale care guvernează organizarea
şi activitatea instanţelor de judecată rezultă din consacrarea explicită a
acestora, fie în dispoziţiile Constituţiei sau ale Legii de organizare
judiciară.
Unele principii procesuale sunt consacrate şi în documentele
internaţionale, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(art. 10)6, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice
(art. 14)7, Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale (art. 6 pct.1).8
Trebuie reţinut că principiile fundamentale care guvernează
procesul civil, respectiv principiul contradictorialităţii, principiul dreptului
de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul
disponibilităţii, principiul legalităţii, principiul adevărului, principiul
5
Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.55.
6
“Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în
mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial care va hotărî
fie asupra drepturilor şi obligaţiile sale, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei”.
7
„Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie.
Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod
echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial,
stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri
penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi
obligaţiile sale cu caracter civil”.
8
„Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în fond,
echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care
va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii, în materie penală, îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuie
să fie pronunţată în public dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis
presei sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, în
interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică, când interesele minorilorsau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când
datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei.
22
nemijlocirii, principiul continuităţii, principiul publicităţii, principiul
oralităţii, nu trebuie confundate cu principiile organizării şi funcţionării
serviciului public al justiţiei.
Principiile care guvernează organizarea şi funcţionarea serviciului
public al justiţiei sunt: justiţia constituie monopol de stat, egalitatea în faţa
justiţiei, jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare, organizarea justiţiei pe
sistemul dublului grad de jurisdicţie, colegialitatea, unitatea funcţiei
jurisdicţionale, gratuitatea justiţiei.9

2.2. Examinarea principiilor fundamentale


2.2.1. Principiul contradictorialităţii
Contradictorialitatea în procesul civil constă în posibilitatea
acordată părţilor de a participa în mod activ la prezentarea şi
argumentarea drepturilor lor şi dovedirea acestora în cursul desfăşurării
judecăţii.10
Având în vedere că procesul civil este construit pe îmbinarea
iniţiativei şi activităţii procesuale a părţilor cu iniţiativa şi activitatea
instanţei, rezultă pentru contradictorialitate un rol creator, aceasta
neîmpiedicând instanţa să-şi exercite rolul de conducere a procesului.
Până la emiterea Ordonanţei de Urgenţă nr. 138/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă11 principiul
contradictorialităţii nu era exprimat în legislaţia procesuală civilă în mod
expres, însă în redactarea ce i s-a dat prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, art. 129, alin. 2, teza a 2-a consacră principiul
contradictorialităţii. Astfel, s-a prevăzut că judecătorul are îndatorirea să
facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi

9
În acest sens, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 42-52.
10
Ibidem, p.125.
11
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă a fost publicată în Monitorul oficial
al României nr. 479, din 2 octombrie 2000, iar Legea nr. 219/2005 a fost
publicată în Monitorul Oficial nr. 609, din 14 iulie 2005.
23
celelalte principii ale procesului civil.12 Odată cu adoptarea legii de
aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, Legea nr. 219/2005, prin modificarea
adusă art. 129 s-a revenit la situaţia în care principiul contradictorialităţii
nu mai este consacrat expres în legea procesuală.
Pornind de la faptul că procesul civil, cu excepţia procedurii
necontencioase, este contradictoriu prin natura sa, deoarece presupune cel
puţin două părţi cu interese contradictorii (reclamant – pârât) sensul
judecăţii este tocmai acela de a pune capăt unui conflict de interese.
Rezultă că desfăşurarea normală a judecăţii nu este concepută fără
ca instanţa să asculte concluziile fiecărei părţi în toate fazele procesuale.
Absenţa normei de consacrare expresă a acestui principiu nu echivalează
cu lipsa obligaţiei de a fi respectat atât de către părţi, cât şi de către
instanţă.
Prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, părţile îşi aduc
la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările lor, precum şi dovezile pe
care înţeleg să le folosească (art. 112 şi 115 C. pr. civ.).13
La primirea cererii de chemare în judecată (art. 114 alin. 1
coroborat cu art. 114 indice 1 alin. 1 şi 2 C. pr. civ.)14 preşedintele fixează
termenul de judecată şi va dispune citarea părţilor.
Înainte de a trece la examinarea pricinii instanţa este obligată se
verifice, atunci când o parte lipseşte, dacă procedura de citare a fost legal
îndeplinită. În condiţiile în care partea care lipseşte nu a fost legal citată,
conform dispoziţiilor art. 85 Codul de procedură civilă, judecata se amână
(art. 107 Codul de procedură civilă) dispunându-se refacerea procedurii
de citare.
Principiul contradictorialităţii asigură atât dreptul părţilor de a
prezenta şi discuta întregul material probator, cât şi dreptul părţilor de a-şi
expune părerea şi argumentarea ei în fapt şi drept, cu privire la toate
problemele ce trebuie soluţionate.

12
V.M. Ciobanu, Gabriel Boroi, Marian Nicolae, Modificările aduse
Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138
(I), în „Dreptul”, nr. 1/2001, p. 19.
13
V.M. Ciobanu, op. cit., p.125.
14
Art. 114 ¹ a fost introdus prin art. I pct. 43, din O. U. G. nr.
138/2000, actualmente aprobată prin Legea nr. 219/2005.
24
Încuviinţarea probelor se face în şedinţă, după ce părţile se
pronunţă asupra admisibilităţii lor, iar dacă la fixarea termenului
preşedintele a luat anumite măsuri cu privire la admisibilitatea lor, va
trebui dezbătută la termenul de înfăţişare; nici o probă nu poate fi opusă
celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta, astfel încât
nici o hotărâre nu se poate întemeia pe un act depus după închiderea
dezbaterilor fără a fi pus în discuţie.15
Când consideră că este necesar pentru lămurirea chestiunilor de
fapt sau de drept, preşedintele poate da cuvântul în replică păstrând
aceeaşi ordine a dezbaterilor, respectiv va acorda cuvântul mai întâi
reclamantului şi pe urmă pârâtului (art. 128 alin. 2 din Codul de
procedură civilă), dar, dacă pârâtul formulează o cerere sau invocă o
excepţie 16, ordinea se inversează.
De asemenea, terţii participanţi la proces vor lua cuvântul potrivit
poziţiei lor procesuale, astfel: intervenientul principal după reclamant,
intervenientul accesoriu după partea pe care o sprijină în proces, chematul
în garanţie după pârât, terţul introdus în proces în condiţiile art. 57 Codul
de procedură civilă după reclamant.
Caracterul contradictoriu subzistă şi în comunicarea hotărârilor
judecătoreşti în cazul când acesta este necesar pentru curgerea termenului
de exercitare a apelului sau recursului (art. 266 alin. 3 Codul de procedură
civilă).
Principiul contradictorialităţii domină întreaga activitate de
soluţionare a cauzei, ceea ce înseamnă că se aplică în condiţii similare şi
la judecata căilor de atac.
Dispoziţiile art. 306 alin. 2 Codul de procedură civilă, aplicabile
recursului, prevăd că instanţa poate să invoce din oficiu motivele de
ordine publică, însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor.
Deşi redactarea art. 129 alin. 2 teza a 2-a Codul de procedură civilă
nu mai prevede in terminis că principiul contradictorialităţii îl vizează şi
pe judecător, acest aspect nu poate fi contestat, căci obligaţia instanţei de
a conduce dezbaterile cu respectarea principiului contradictorialităţii
subzistă de-a lungul întregului proces civil. În caz contrar ar însemna să

15
V.M. Ciobanu, op. cit., p.125.
16
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p. 120.
25
se pronunţe o hotărâre cu încălcarea legii, ceea ce cade sub incidenţa
art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Astfel, invocarea din oficiu a unor împrejurări de fapt sau de drept
trebuie dezbătută în prezenţa părţilor.
Neprocedând în acest sens, judecătorul nesocoteşte principiul
contradictorialităţii, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie nelegală.17
Caracterul contradictoriu al judecăţii este asigurat şi în cazul în
care la judecată se prezintă numai o parte sau chiar ambele părţi lipsesc,
cu menţiunea că în acest caz trebuie ca cel puţin una din ele să fi solicitat
judecata în lipsă, deoarece instanţa este obligată să cerceteze cauza în
întregul ei în funcţie de dovezile existente.
Este de reţinut că, în etapa deliberării şi pronunţării hotărârii,
contradictorialitatea este înlăturată.
Legea prevede că judecata unor cererii cu caracter de urgenţă,
(ordonanţa preşedinţială, asigurarea dovezilor, sechestrul asigurător,
poprire asigurătore, îndreptarea erorilor materiale) se poate face fără
citarea părţilor, însă contradictorialitatea este restabilită deoarece judecata
căilor de atac se face întotdeauna cu citarea părţilor.
Contradictorialitatea îşi găseşte aplicarea şi în faza executării
silite, debitorul fiind încunoştinţat prin somaţie despre pornirea executării.
Somaţia fiind un act de procedură, se face în forma scrisă şi se
comunică potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea citaţiilor şi
actelor de procedură prevăzute 18 de art. 90-92 Codul de procedură civilă,
iar dispoziţiile legale privitoare la comunicarea ei trebuie respectate sub
sancţiunea anulării executării silite.
Având în vedere importanţa acestui principiu, deoarece asigură
respectarea altor principii – dreptul la apărare şi stabilirea adevărului –
nerespectarea sa este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

17
„Dreptul” nr. 5/1990, p.69-70; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
comercială. Dec. civ. nr. 275/1999, în Culegere de practică judiciară în
materie comercială 1999, p. 141-143.
18
Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită,
Editura Lumina Lex, 2001, p.211.
26
2.2.2. Principiul dreptului de apărare
Datorită strânsei legături dintre principiul contradictorialităţii şi
principiul dreptului de apărare există uneori tendinţa de a prezenta
contradictorialitatea ca un aspect al dreptului de apărare sau de a le
prezenta ca fiind echivalente, iar alteori dreptul de apărare este înfăţişat ca
un aspect al contradictorialităţii, arătându-se că acesta reuneşte atât atacul,
cât şi apărarea.19
Deşi cele două principii se completează reciproc, menţionarea
distinctă a dreptului de apărare se impune, întrucât principiul dreptului de
apărare are o valoare constituţională.
Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă
legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el
prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară.20
Art. 24 alin. 1 din Constituţie arată că dreptul la apărare este
garantat, iar alin. 2 prevede că în tot parcursul procesului părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat ales din oficiu.
Art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, dispune că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie
reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.
Rezultă că garantarea dreptului de apărare a părţilor în tot cursul
procesului se impune într-un sistem procesual, întrucât respectarea sa
contribuie ca hotărârile judecătoreşti să fie conforme cu legea şi să
corespundă adevărului.
Din redactarea art. 24 din Constituţie reiese conţinutul dreptului de
apărare sub accepţiunile sale, respectiv una materială şi alta formală.
În sens material, mai larg, dreptul la apărare cuprinde întregul
complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege
pentru a da posibilitatea părţilor să-şi apere interesele, iar în sens formal,
mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a-şi angaja
un apărător.21

19
V.M.Ciobanu, op. cit., p.127.
20
M.Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu,
Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia României – comentată şi adnotată,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992.
21
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.107.
27
Realizarea dreptului de apărare este posibilă şi prin modul de
organizare şi funcţionare a instanţelor, prin dispoziţii procedurale şi prin
posibilitatea părţii de a fi asistată de un avocat.
În ceea ce priveşte realizarea dreptului de apărare prin modul de
organizare şi funcţionare a instanţelor, trebuie avut în vedere că acesta se
efectuează printr-un sistem de principii şi anume: independenţa
judecătorilor, inamovibilitatea, colegialitatea, egalitatea, gratuitatea.
Din dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (3) rezultă
principiul independenţei judecătorilor, principiu fără de care nu se poate
vorbi de o autentică activitate de înfăptuire a justiţiei.22
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti presupune că
partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă are dreptul
de a provoca o nouă judecată de fond prin exercitarea apelului, iar apoi un
control de legalitate prin declararea recursului.
Potrivit art. 296 teza a II-a Codul de procedură civilă, coroborat cu
art. 315 alin. 4 Codul de procedură civilă, instanţa de apel, respectiv
recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţia mai grea părţii,
deoarece raţiunea instituirii principiului non reformatio in pejus constă în
înlăturarea temerii justiţiabililor că li s-ar putea eventual agrava situaţia în
propria lor cale de atac.
Dreptul de apărare se realizează şi prin unele dispoziţii
procedurale.
Conform art. 85 Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate
hotărî asupra unei cereri decât după citarea părţilor sau înfăţişarea lor,
afară numai dacă părţile dispun altfel.
Rezultă că dispoziţiile privitoare la citarea părţilor au un caracter
imperativ, încălcarea lor atrăgând nulitatea hotărârii judecătoreşti.
Caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 85 Codul de procedură
civilă, îi impune judecătorului obligaţia verificării dacă părţile au fost
citate cu respectarea dispoziţiilor legale, iar când constată că partea care
lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii cu refacerea
procedurii de citare sub pedeapsa nulităţii.

22
A se vedea în acest sens M. Constantinescu, I. Muraru, I. Deleanu,
Fl. Vasilescu, A. Iorgovan, I. Vida, op. cit., p.278, cu menţiunea că art. 123,
alin. 2 în urma modificărilor Constituţiei a devenit art. 124 alin. (3).
28
Concretizarea în practică a citării părţilor presupune, alături de
principiul contradictorialităţii, şi respectarea principiului dreptului de
apărare, deoarece numai în măsura în care părţile au fost încunoştinţate de
data şi locul judecăţii îşi pot pregăti apărarea.
Hotărârea pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate
atrage nulitatea.23
Aşa cum am arătat, activitatea judiciară nu se declanşează din
oficiu, ci la cererea părţii interesate.
Având în vedere importanţa cererii de chemare în judecată – actul
procedural prin care reclamantul investeşte instanţa – şi a efectelor
introducerii ei, O.U.G. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, a
completat dispoziţiile referitoare la elementele cererii (art. 112 Codul de
procedură civilă) şi primirea acesteia de către preşedinte, sau de
judecătorul care îl înlocuieşte24 (art. 114 – 114¹ Codul de procedură
civilă).
Prin formularea cererii de chemare în judecată, reclamantul are
obligaţia să arate în cuprinsul acesteia următoarele elemente:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru
persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după
caz, numărul de înmatriculare în registru comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul
bancar. Dacă locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales
în România, unde i se vor face toate comunicările privind
procesul;
2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în
cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul
profesional;
3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului,
atunci când preţuirea este cu putinţă;

23
Curtea de Apel Bucureşti, dec. civ., nr. 1303/1997 şi dec. civ. nr.
205/1995, în Culegerea de practică judiciară 1993-1998, p.6-7; Curtea de
apel Bucureşti, secţia III civ., dec. civ. nr. 3217/1999, în Culegerea de
practică judiciară în materie civilă 1999, p.67-68.
24
A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae,
Modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. 138/2000 (I),
p.13-16.
29
4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
6. semnătura.
Din redactarea art. 112 pct. 5 Codul de procedură civilă rezultă că
dreptul de apărare realizat prin posibilitatea acordată reclamantului de a
propune probe urmăreşte un dublu scop, şi anume: instanţa să procedeze
la administrarea probelor încuviinţate după discutarea contradictorie, fără
a se tergiversa judecarea procesului, şi punerea părţilor într-o poziţie de
egalitate procesuală.
Tocmai pentru desfăşurarea unui proces în condiţii echitabile şi
menţinerea egalităţii procesuale a părţilor, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 a reintrodus, astfel cum am arătat deja,
caracterul obligatoriu întâmpinării.25
Este firească soluţia la care s-a revenit prin consacrarea
caracterului obligatoriu al întâmpinării deoarece aşa cum reclamantul îşi
formulează în scris pretenţiile sale şi arată dovezile pe care se sprijină
fiecare capăt de cerere, tot astfel, şi pârâtul trebuie să arate în scris
apărările sale şi mijloacele de probă.
Potrivit art. 115 Codul de procedură civilă, întâmpinarea va
cuprinde:
– excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea
reclamantului.
– răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
– dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de
cerere;
– semnătura.
Caracterul obligatoriu al întâmpinării asigură egalitatea de
mijloace, de „arme”, ceea ce dă satisfacţie şi exigenţelor prevăzute de

25
Art. 118 alin.1 Codul de procedură civilă „Întâmpinarea este
obligatorie afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”.
Întâmpinarea nu este obligatorie în procesele de divorţ (art. 612 alin. 5 Codul
de procedură civilă) şi cele privitoare la posesiune (art. 674 alin. 4 Codul de
procedură civilă).
30
art. 6 pct.1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale pentru un proces echitabil.26
Alături de dispoziţiile art. 112 şi 115 Codul de procedură civilă,
care dau posibilitatea părţilor să propună probe prin cererea de chemare în
judecată şi întâmpinare, dispoziţiile art. 132 alin. 1 Codul de procedură
civilă arată că la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului
un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a
propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi
comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.
Probele nepropuse în condiţiile arătate nu vor mai putea fi invocate
în tot cursul procesului, însă, sancţiunea decăderii nu îşi îndeplineşte
efectele în situaţiile anume prevăzute de dispoziţiile art. 138 Codul de
procedură civilă, şi anume:
– când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o poate
prevedea;
– când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
– când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina
neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată
sau reprezentată de un avocat.
Trebuie evidenţiat faptul că deşi art. 118 alin. 2 din Codul de
procedură civilă a fost abrogat odată cu adoptarea legii nr. 219/2005,
sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a
invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, rezultă din prevederile
art. 136 şi art. 138 alin. 1 Codul de procedură civilă.
În spiritul principiului dreptului la apărare, trebuie precizat că
sancţiunea decăderii se rezumă numai la posibilitatea de administrare a
probelor, nu şi la celelalte posibilităţi de apărare.
Astfel, art. 171 Codul de procedură civilă prevede că partea
decăzută din dreptul de a administra o dovadă, va putea totuşi să se apere
discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii
potrivnice.
Potrivit. art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă, susţinerea
cauzei de către părţi se face într-o anume ordine.
Conform textului menţionat, preşedintele va da mai întâi cuvântul
reclamantului şi în urmă pârâtului.
26
V.M. Ciobanu, G. Boroi, M.Nicolae, op. cit., p.16-17.
31
Această ordine este firească, deoarece reclamantul este partea care
investeşte instanţa şi în consecinţă trebuie să-şi susţină mai întâi
pretenţiile, urmând ca pârâtul să răspundă acestor afirmaţii.
Bineînţeles, ordinea se inversează în cazul în care pârâtul invocă
excepţii procesuale. Susţinerile orale ale părţilor pot continua în formă
scrisă, concretizându-se în concluzii scrise depuse la dosarul cauzei.
Părţile vor putea fi îndatorate – arată art. 146 Codul de procedură
civilă – ca după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii sau
prescurtări scrise semnate de ele, ale susţinerilor lor verbale.
Părţile vor putea depune concluzii scrise sau prescurtări chiar fără
să fie obligate; ele vor fi înregistrate.
Textul de lege nu are un caracter imperativ, ci facultativ, astfel
încât nedepunerea concluziilor scrise de către părţi nu atrage vreo
sancţiune procedurală, judecătorul, ca „arbitru neutru”, are obligaţia să
hotărască, care este calificarea cea mai corespunzătoare în funcţie de
probele administrate.
Dreptul de apărare realizat prin dispoziţiile procedurale menţionate
obligă părţile să-şi exercite cu bună-credinţă drepturile procedurale şi
potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege (art. 723
alin.1 Codul de procedură civilă).27
Dreptul de apărare se realizează şi prin posibilitatea părţii de a fi
asistată sau reprezentată de un avocat.
Spre deosebire de procesul penal în care, în unele situaţii, asistenţa
judiciară este obligatorie28, în procesul civil apărarea nu este obligatorie.
Art. 2 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat29 prevede că scopul
profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, de
drept public şi de drept privat. În exercitarea profesiei, avocatul este dator

27
Formularea contestaţiei în anulare motivată de faptul că instanţa de
recurs a încălcat dreptul apărare prin respingerea cererii în temeiul art. 156
Codul de procedură civilă poate fi considerată ca un abuz de drept – Curtea
de Apel Ploieşti, dec. civ. nr. 1411 din 5 mai 1999, în Culegerea de practică
judiciară a Curţii de Apel Ploieşti, p.342-344.
28
Art. 171 alin. 2 C. pr. pen.
29
Publicat în Monitorul Oficial nr. 45, din 13 ianuarie 2005.
32
să acţioneze pentru asigurarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un
proces echitabil.
Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi
juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a
altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea
nestingherită a activităţii avocatului în condiţiile legii (art. 2 alin. 3 din
Legea nr. 51/1995 republicată pentru organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat). Ceea ce dovedeşte că avocatul îndeplineşte două funcţii, şi
anume: de asistenţă şi de reprezentare.
Cele două funcţii ale avocatului se regăsesc şi în art. 7 alin. 2 din
Statutul profesiei de avocat, care prevede că în exercitarea dreptului său
de a asista şi de a reprezenta persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor
instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane fizice şi
juridice, avocatul este îndreptăţit să folosească oricare dintre mijloacele
de exercitare a dreptului de apărare.
Activitatea avocatului se realizează prin:
a) consultaţii şi cererii cu caracter juridic, asistenţă şi
reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de
urmărire penală şi în faţa notarilor publici;
b) apărarea, reprezentarea cu mijloace juridice specifice a
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu
orice persoană română sau străină;
c) redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii
părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;
d) orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de
apărare, în condiţiile legii.
Avocatul nu acţionează decât în baza mandatului avocaţional
acordat în baza unui contract de asistenţă juridică şi de reprezentare, care
se încheie în scris.30
Avocatul nu poate interveni într-o cauză decât atunci când a primit
un mandat. El mai poate primi mandat de la un alt avocat cu care
colaborează în cauză, şi care, la rândul său, este împuternicit de client.
În cadrul mandatului primit, avocatul trebuie să acţioneze cu
conştiinciozitate, promptitudine şi maximă diligenţă.
30
În conformitate cu art. 28 din Legea nr. 51/1995 republicată.
33
Pentru a se înlătura tergiversarea nejustificată a soluţionării unor
cauze sub pretextul asigurării dreptului de apărare, art. 156 Codul de
procedură civilă prevede că instanţa va putea da doar un singur termen
pentru lipsa de apărare, temeinic motivată, iar când refuză amânarea
pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea
depunerii de concluzii scrise.
Cererea pentru lipsa de apărare se impune a fi temeinic motivată
iar amânarea cauzei se apreciază de către instanţă.31
Pornirea şi derularea procesului presupune cheltuieli şi cunoştinţe
de specialitate, punând în dificultate partea interesată să purceadă la
declanşarea acestuia.
Înlăturarea acestor dificultăţi şi asigurarea accesului la justiţie şi a
celor cu venituri insuficiente, ca o garanţie a dreptului la apărare, este
posibilă prin aplicarea dispoziţiilor art. 74-81 ale Codului de procedură
civilă completate cu art. 68-69 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat, republicată.
Art. 74 Codul de procedură civilă prevede că cel care nu e în stare
să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa
întreţinere sau a familiei sale, poate cere instanţei să-i încuviinţeze
asistenţă judiciară.
Aceeaşi idee este reluată în art. 68 din Legea nr. 51/1995 care arată
că, baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este
obligatorie, potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată a
organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale

31
În aplicarea art. 156 alin. 1 Codul de procedură civilă, în practică, s-a
decis constant că o cerere de amânare a judecăţii pentru lipsa de apărare nu
poate fi primită în condiţiile în care partea, fără nici o justificare, nu a
îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru, obligaţie personală a părţii, ce
nu are legătură cu asistenţa juridică acordată de avocat – Curtea de Apel
Bucureşti secţia a III-a civilă, dec. civ. nr. 3000/1999, în Culegerea de
practică juridică în materie civilă 1999, p.388; Curtea de Apel Bucureşti
secţia a IV-a civilă, dec. nr. 3137/2000, în Culegerea de practică judiciară în
materie civilă 2000; Curtea de Apel Piteşti s.com şi de cont. adm., dec. nr.
6/1997, în Buletinul jurisprudenţei 1997, p.91-92. 3137/2000, în Culegerea
de practică judiciară în materie civilă 2000; Curtea de Apel Piteşti s.com şi
de cont. adm., dec. nr. 6/1997, în Buletinul jurisprudenţei 1997, p.91-92.
34
în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în
imposbilitatea vădită de a plăti onorariul.
În cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace
materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba
acordarea de asistenţă gratuită.
Alin. 3 din acelaşi articol prevede că baroul organizează asistenţă
judiciară la sediul tuturor instanţelor de judecată din judeţ, care asigură
asistenţă juridică şi la organele de urmărire penală locale, conduse de câte
un avocat definitiv, numit de consiliul baroului şi coordonate de către un
membru al consiliului.
Din redactarea art. 68 din Legea 51/1995 şi compararea acestuia cu
art. 74 Codul de procedură civilă, rezultă diferenţe de conţinut, dar, esenţa
este aceeaşi, în sensul că, ambele texte urmăresc protejarea părţii care nu
poate să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi.32
Cererea de asistenţă judiciară va fi făcută în scris instanţei de
judecată şi va trebui să arate pricina la care se referă precum şi starea
materială a părţii.
Cererea va fi însoţită de dovezi scrise privitoare la veniturile şi
sarcinile sale, în conformitate cu prevederile art. 77 Cod de procedură
civilă.
Instanţa va analiza cererea putând solicita lămuriri şi dovezi
părţilor, precum şi informaţii autorităţilor competente.
După analizarea cererii prin care partea a solicitat asistenţa
judiciară şi a materialului probatoriu concretizat în înscrisuri anexate
acesteia, instanţa va dispune, fără dezbateri, prin încheiere în camera de
Consiliu.
Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii
în totul sau numai în parte (art. 75 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Partea potrivnică poate oricând să înfăţişeze instanţei dovezi cu
privire la starea materială a celui căruia i s-a încuviinţat cererea de
asistenţă judiciară.
În această situaţie, instanţa va analiza cererea părţii potrivnice şi
dacă va considera că este întemeiată, va reveni asupra încheierii prin care
a încuviinţat asistenţa judiciară.

32
A se vedea în acest sens Ioan Leş, Comentariile Codului de
procedură civilă, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 203.
35
Ca şi încheierea prin care s-a încuviinţat asistenţa judiciară,
încheierea prin care s-a revenit asupra asistenţei nu este supusă nici unei
căi de atac.
În condiţiile în care instanţa constată că cererea de asistenţă a fost
făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului, ea poate reveni asupra
asistenţei încuviinţate, putând ca prin încheiere să oblige partea la plata
sumelor datorate (art. 78 alin 2 Codul de procedură civilă).
Art. 80 Codul de procedură civilă prevede cele două cazuri în care
dreptul la asistenţă judiciară se stinge, şi anume:
– prin moartea părţii;
– prin îmbunătăţirea stării sale materiale.
În spiritul textului de lege consacrat33, partea care cade în
pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin
încuviinţarea asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi,
dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, şi vor fi urmărite potrivit legii.
De asemenea, avocaţii numiţi apărători din oficiu au dreptul să
ceară instanţei de judecată ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte
părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale.
Dispoziţiile art. 155-161 din Statutul profesiei de avocat vin în
susţinerea celor arătate; în cazul în care se solicită acordarea asistenţei
judiciare gratuite de către instanţă, organele de urmărire sau cercetare
penală ori organele administraţiei publice locale, decanul solicită
comunicarea datelor esenţiale despre natura cauzei, şi, după caz,
evaluarea sumară a obiectului material al acesteia pentru a se putea stabili
onorariul de avocat care va fi suportat de partea care ar cădea în pretenţii.
Dispoziţiile legale menţionate nu sunt în contradicţie cu art. 69
alin. 1 din Legea nr. 51/1995. Conform art. 69 alin. 1 din Legea 51/1995,
în cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea
instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penale, plata
onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei.
Astfel, art. 69 alin. 1 se referă la situaţia în care asistenţa judiciară a
fost acordată din oficiu, iar nu la cea solicitată de partea lipsită de
mijloace materiale, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 68 alin.
2 din Legea nr. 51/1995, republicată.
33
În acest sens, art. 274 alin. 1 Codul de procedură civilă.
36
2.2.3. Principiul rolului activ al judecătorului
Plecând de la sarcina atribuită instanţei de judecată, şi anume aceea
de a soluţiona cauza cu care a fost investită, rezultă că, funcţia esenţială a
judecătorului este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între
părţi, prin pronunţarea hotărârii.33
Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecăţii, actul de
dispoziţie al instanţei cu caracter jurisdicţional, trebuie să exprime
adevărul.
Descoperirea adevărului nu ar fi posibilă, dacă, printr-un sistem
procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie, prin mijloace legale, în
vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din
diferite motive.
Însă, înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti, este esenţial să
se stabilească poziţia procesuală a judecătorului în cadrul dezbaterilor,
care este rolul său din cadrul acestei etape.
Analiza poziţiei procesuale a judecătorului în cadrul dezbaterilor a
permis clarificarea a două tipuri de proceduri: procedura acuzatorială şi
procedura inchizitorială.34
Procedura acuzatorială se bazează pe faptul că acordă părţilor
posibilitatea de a avea un rol determinant în faza dezbaterilor, deoarece,
procesul civil este un proces al intereselor private şi este normal să
constituie, mai întâi, un obiect de interes pentru părţi şi după aceea, pentru
judecător.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin modificarea
adusă în art. 129, arată cu mai multă claritate, rolul pe care părţile şi
judecătorul îl au în procesul civil. Art. 129 alin. 1 Codul de procedură
civilă consacră caracteristicile procedurii acuzatoriale, precizând că
părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi
finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească
actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau

33
A se vedea in acest sens M. Condoiu – I. Dragne, Consideraţii cu
privire la rolul activ al judecatorului prin prisma modificărilor legii
procesual-civile în „Curierul Judiciar” nr. 1/2004, p. 51-57.
34
Pt. amănunte a se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 133-135.
37
de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor
art. 723 alin. 1 precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Plecând de la realitatea că, părţile sunt singurele care au iniţiativă
procesuală, rezultă că, judecătorul, în cadrul conflictului dintre părţi,
trebuie să adopte o poziţie neutră.
În literatura de specialitate, judecătorul este caracterizat ca fiind
arbitru neutru, având un rol pasiv până în momentul în care părţile îi vor
aduce elementele necesare formării convingerii sale, în vederea
pronunţării hotărârii.
Procedura inchizitorială se caracterizează prin faptul că,
judecătorul manifestă rolul activ de a conduce dezbaterile, ceea ce
înseamnă că, acestea nu sunt lăsate la discreţia părţilor.
Spre deosebire de procedura acuzatorială în care părţile sau
avocaţii care le reprezintă au rolul determinant în conducerea
dezbaterilor, în procedura inchizitorială rolul hotărâtor îl are judecătorul,
prin soluţionarea litigiului.
Fiind garantul legii pe care este chemat să o apere, judecătorul,
prin soluţionarea litigiului cu care a fost învestit are şi rolul de a restabili
legalitatea, a ordinii de drept din societate.
Urmărind evoluţia reglementării atât în ţară, cât şi în Franţa şi
Belgia, se va constata că, după o dominaţie puternică a procedurii a
acuzatoriale, în acest secol, şi-au făcut simţită prezenţa elementele
inchizitoriale, iar, în prezent, asistăm la un compromis între cele două
tipuri de proceduri, cu progrese, însă, în direcţia procedurii
inchizitoriale.35
Astfel, în Codul de procedură civilă din 1948 era consacrat
principiul rolului activ al judecătorului în două texte, respectiv, art. 129,
conform căruia „Preşedintele este în drept să pună întrebări părţilor sau să
pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la
dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare.
El va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă
părţile se împotrivesc” şi art. 130 alin. 2 care prevede: „Judecătorii sunt
datori să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul
şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaştere faptelor; ei vor da părţilor
ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor”.
35
V.M. Ciobanu, op. cit., p.131.
38
Deşi soluţia legiuitorului din anul 1948 putea fi interpretată ca
excesivă faţă de legislaţia ţărilor occidentale, în prezent nu i se dă o
asemenea interpretare faţă de faptul că, legislaţiile procesuale ale acestor
ţării au evoluat în direcţia extinderii rolului activ al judecătorului,
afirmându-se că, specific prezentului este justiţia dialogului.36
Datorită faptului că textele de bază care consacră principiul rolului
activ al judecătorului au fost preluate din Legea accelerării justiţiei din
1943 şi a corespuns evoluţiei legislaţiei procesuale şi din alte ţării, ideea
că rolul activ ar fi de origine comunistă nu îşi găseşte argumentarea.
În literatura juridică există şi opinia contrară37 conform căreia rolul
activ al judecătorului nu poate fi considerat ca principiu general al
procedurii civile deoarece:
1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului în
căile de atac sunt mai reduse.
2. Dacă s-ar accepta opinia că rolul activ al judecătorului este un
principiu general s-ar ajunge la consecinţe grave şi anume
răsturnarea concepţiei asupra nulităţilor relative iar în al doilea
rând la posibilitatea desfiinţării cu prea multă uşurinţă a unor
hotărâri juste în ceea ce priveşte fondul pretenţiilor.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că rolul activ al judecătorului este
un principiu fundamental, acesta realizându-se în tot cursul procesului
civil, adică atât în faza judecăţii, ceea ce presupune judecata de fond în
faţa primei instanţe, judecata în apel care este şi ea o judecată de fond,
judecata căilor extraordinare de atac,38 cât şi în faţa executării silite, în
condiţiile prevăzute de lege.39
Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles ca un principiu care
conduce la aflarea adevărului şi în consecinţă la pronunţarea unor hotărâri

36
În acest sens V.M. Ciobanu, op. cit., p.132 şi V.M. Ciobanu,
G. Boroi, Marian Nicolae, op. cit., p.18.
37
G. Boroi, op. cit., p. 140-141.
38
Capitolul II „Recursul” al Titlului IV – „Căile ordinare de atac” din
cartea II a devenit Capitolul I – „Recursul” – al Titlului V – „Căile
extraordinare de atac” din Cartea II conform art. I pct. 106 din O.U.G. nr.
138/2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000.
39
A se vedea în acest sens Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat
de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.276.
39
temeinice şi legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să
stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de
fapt şi de drept.
Prin modificările aduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, rolul activ al judecătorului se manifesta, conform art. 129, sub
diferite forme:
– judecătorul, în tot cursul procesului conduce desfăşurarea
acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi pune în
vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea
lor din proces şi va stărui în toate fazele procesuale pentru
soluţionarea amiabilă a cauzei.
Art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă arată că preşedintele
poate deschide, suspenda şi ridica şedinţă. Judecata cauzelor civile se face
de un complet de judecată care poate să fie format dintr-un judecător, doi
judecători sau trei judecători, iar la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi din
9 judecători.
Datorită faptului că şedinţele de judecată sunt publice, în afara
cazurilor prevăzute de lege, rezultă că accesul publicului în sala de
judecată este limitat doar în condiţiile respective. Deşi şedinţele de
judecată sunt publice, preşedintele completului exercită poliţia şedinţei,
putând lua în baza dispoziţiilor art. 122 C pr. civ. măsuri pentru păstrarea
ordinei şi bunei-cuviinţe.
Acelaşi text de lege prevede că, preşedintele completului de
judecată poate înlătura din sala de şedinţă pe cei care nu mai au loc, pe
minori, pe cei care au o ţinută necuviincioasă şi care tulbură mersul
dezbaterilor.
Dacă printre cei îndepărtaţi din sală se află şi vreuna din părţi,
înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi sub
sancţiunea nulităţii i se vor aduce la cunoştinţă toate faptele petrecute în
lipsa sa precum şi declaraţiilor celor ascultaţi (123 alin.1 Codul de
procedură civilă). În condiţiile în care partea îndepărtată din sala de
şedinţă a fost asistată de avocat, iar acesta a rămas mai departe în sală,
dispoziţia legală nu este aplicabilă.
În ceea ce priveşte fixarea termenelor de judecată, dispoziţiile
legale ale art. 114¹ Codul de procedură civilă prevăd ca preşedintele, de

40
îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege40 pentru
cererea de chemare în judecată fixează termenul de judecată pe care, sub
semnătură îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului
acestuia. Celelalte părţi vor fi citate conform legii. În situaţia în care
cererea de chemare în judecată a fost trimisă prin poştă, se citează şi
reclamantul.
Preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului
odată cu citaţia, copii de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisuri,
punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cel mai
târziu cu 5 zile înainte de termenul de stabilit pentru judecată.
Sub rezerva discutării în contradictoriu la prima zi de înfăţişare,
preşedintele, cu ocazia fixării termenului, dacă s-a solicitat prin cerere, va
putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, precum şi alte măsuri
necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit legii.
Rolul activ al judecătorului41 se manifestă şi sub forma că, la
primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele sau judecătorul care

40
În cazul în care în cererea de chemare în judecată nu se indică
domiciliul pârâtului sau reclamantul nu a comunicat instanţei un alt
domiciliu, atunci când citaţia trimisă la domiciliul indicat în cerere s-a
restituit cu menţiunea că pârâtul nu locuieşte la aceea aderesă, nu se poate
constata nulitatea cererii de chemare în judecată în baza art. 133 Codul de
procedură civilă, deoarece acest text de lege nu prevede sancţiunea nulităţii
pentru acest motiv – Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV a civilă, dec. nr.
684/2000, în Culegerea de practică judiciară în materie civilă – 2000;
Refuzul reclamantului de a completa cadrul procesual sau de a completa
probatoriul nu poate fi sancţionat cu nulitatea cererii de chemare în judecată
faţă de dispoziţiile art. 133 alin. 1 Codul de procedură civilă Curtea de Apel
Bucureşti, secţia a IV a civilă, dec. nr. 430/1999, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă –1999. De asemenea, nu poate fi anulată cererea
pentru lipsa obiectului deoarece prin cererea de chemare în judecată
reclamantul a dedus judecăţii nişte pretenţii concrete. În această situaţie
instanţa trebuie să verifice dacă cererile formulate sunt admisibile şi în caz
afimativ să se pronunţe asupra temeiniciei şi netemeiniciei – Curtea de Apel
Bucureşti secţia a IVa civilă dec. nr. 3587/2000, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă – 2000.
41
Al 3 al art. 129 a fost abrogat prin art. I pct. 46 din OUG nr.
138/2000 aprobată prin legea 219/2005.
41
îl înlocuieşte îi va pune în vedere reclamantului, când este cazul, să
completeze sau să modifice cererea.42
Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea, în
condiţiile art. 303 alin. 5 Codul de procedură civilă să o înapoieze părţii
prezente dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi
refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.
În cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat,
preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate
excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare.
Rolul activ al judecătorului se manifestă şi sub aspectul că va pune
în vedere părţilor termenul şi condiţiile în care se pot solicita probe şi
contraprobe. Va explica părţilor consecinţele unor acte de dispoziţie pe
care intenţionează să le facă.
Dacă judecătorului i se înfăţişează acte de dispoziţie sub forma
renunţării achiesării, tranzacţiei trebuie să verifice dacă aceste acte nu
urmăresc vreun scop ilicit sau să nu prejudicieze alte persoane.
În cazul în care se constată că actul de dispoziţie urmăreşte un alt
scop decât cel legal, cererea va fi respinsă şi în consecinţă judecata cauzei
va fi continuată.
Considerăm că în această situaţie, dreptul de dispoziţie al părţii nu
este afectat deoarece el nu poate fi exercitat în afara legii.43

42
Instanţa de judecată este obligată să pună în discuţie introducerea în
cauză a altor persoane decât cele prevăzute în cererea cu care a fost investită
însă nu este îndreptăţită să introducă şi să citeze alte persoane decât cele
menţionate în cererea de judecată; în acest sens, Tribunalul Suprem, secţia
civilă, dec. 1330 din 12 august 1982; Tribunalul Judeţean Constanţa, dec.
civ., nr. 597 din 1 mai 1992 în Dreptul nr. 1/1993.
43
Dacă renunţarea la judecată intervine după intrarea în judecata
fondului procesului, legea cere şi consimţământul pârâtului care are interesul
să se soluţioneze litigiul definitiv şi să nu fie expus la un nou proces. În speţă,
instanţa de apel în mod greşit a luat act de renunţare la judecarea cererii
formulate de reclamanta în apelul declarat de pârâtă fără consimţământul
acesteia din urmă. Hotărârea pronunţată în aceste condiţii este supusă casării
cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului – Curtea de Apel Bucureşti,
secţia a IV a civilă, dec. 2149/1991, în Culegerea de practică judiciară în
materie civilă 1999, p.371.
42
Aşa cum am arătat, rolul activ al judecătorului trebuie să se
manifeste de la primirea cererii de chemare în judecată până la pronun-
ţarea hotărârii. Astfel, dispozitivul hotărârii judecătoreşti trebuie să indice
calea de atac la care partea este îndreptăţită şi termenul de exercitare.44
– Judecătorul este în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii,
oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea de
drept pe care acestea le invocă în susţinerea pretenţiilor şi
apărărilor lor, precum şi să pună în dezbaterea părţilor orice
împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate
în cerere sau în întâmpinare.45
Art. 129 alin. 4 Codul de procedură civilă se referă la acele
împrejurări de fapt sau de drept care se înscriu în cadrul procesului sub
aspectul obiectului şi părţilor participante.
În virtutea rolului activ, judecătorul este în drept să pună în discuţia
părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept necesare soluţionării cauzei,
în limitele stabilite de dispoziţiile art. 129 alin. 6 Codul de procedură
civilă.
În aceste condiţii, instanţa poate pune în discuţia părţilor
necesitatea introducerii în cauză a unor terţe persoane sau schimbarea
temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.46
În literatura de specialitate s-a menţionat că punerea în dezbaterea
părţilor a unor împrejurări de fapt şi de drept trebuie să aibă loc sub forma
unor simple ipoteze, fără a afecta drepturile procesuale ale părţilor ce

44
Lipsa unor asemeni menţiuni din hotărâre, ca şi lipsa acestora din
minuta nu atrag nulitatea hotărârii. Calea de atac şi termenul de exercitare a
aceteia sunt prevăzute de lege şi nu de instanţă, iar omisiunea sau indicarea
lor grşită în hotărâre nu lipsesc partea de drepturi de a exercita calea de atac
în termenul prevăzut de lege. Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV a civilă,
Dec. civ. nr. 1133/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă,
2000, p.366-367.
45
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. nr. 435 din
21 martie 2002, în Culegere de practică judiciară în materie comercială –
2002, Editura Brillance, p. 450-452.
46
Dacă acţiunea nu este corect fundamentată în drept, dar este
suficient motivată în fapt, instanţa este obligată să dea calificarea legală a
acesteia – Curtea de Apel Ploiesti, dec.civ. nr. 2104/9 septembrie 1998, în
Buletinul Jurisprudentei 1998 – semestrul II, p. 346-347.
43
decurg din principiul disponibilităţii şi fără a analiza soluţia care se va da
în final, după analiza susţinerilor şi a materialului probator administrat.
Conform art. 108 alin. 1 Codul de procedură civilă, nulităţile de
ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a
pricinii.
Este posibil ca după închiderea dezbaterilor să fie necesară
lămurirea unei împrejurări de fapt sau de drept, sau să fie invocată
încălcarea unei norme de ordine publică.
În acest caz, în virtutea rolului activ şi în concordanţă cu principiul
contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, instanţa poate să repună
cauza pe rol astfel încât părţile să aibă posibilitatea să discute în
contradictoriu şi să-şi formuleze apărarea faţă de împrejurarea invocată
din oficiu de către instanţă.47
– Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele
legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le
consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 129
alin. 5 Codul de procedură civilă).
Această modalitate de manifestare a rolului activ al judecătorului
este una dintre cele mai importante deoarece instanţa are dreptul şi
obligaţia de a descoperi adevărul şi, în consecinţă, să ordone administrarea
probelor necesare soluţionării cauzei chiar dacă părţile se împotrivesc.
Redactarea art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă nu este
contradictorie cu dreptul judecătorului de a dispune administrarea
probelor şi în cazul în care sunt fapte necontestate.48

47
În acest sens Tribunalul Judeţean Galaţi, dec. civ. nr. 93 din 27
ianurie 1972, în R.R.D., nr. 3/1973, p. 159-160.
48
Promovarea acţiunii în tăgada paternităţii având drept consecinţă
modificarea statutului civil al copilului născut în timpul căsătoriei asupra
căruia nu se poate tranzacţiona, simpla recunoaştere a mamei pârâte, în lipsa
altor probe, nu conduce la concluzia certă că într-adevăr a fost cu neputinţă
ca soţul mamei să fie tată copilului – Tribunalul suprem, secţia civilă, dec.
civ. nr. 867 din 8 mai 1986, în „Revista română de drept”, nr. 2/1987, p.66;
Tribunalul Suprem secţia civilă, dec. civ. nr. 261 din 9 februarie 1988, în
R.R.D., nr. 1/1989, p.71-72.
44
Faţă de obligaţia judecătorului de a afla adevărul rezultă că cererea
formulată de reclamant nu poate fi respinsă ca nedovedită deoarece ar
echivala cu neîndeplinirea de către judecător a dispoziţiei procedurale
menţionate.49
Însă, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la
stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul
pricinii supuse judecăţii, astfel că instanţa de judecată nu poate iniţia
cereri noi pe seama părţilor în litigiu.50
În cazul în care instanţa ordonă din oficiu administrarea unor
probe, trebuie să aibă în vedere în primul rând ca proba dispusă să
îndeplinească cumulativ condiţiile de admisibilitate51 şi, în al doilea rând,
să fie pusă în discuţia părţilor pentru a nu se aduce atingere principiului
contradictorialităţii şi a dreptului de apărare.
Este adevărat că manifestarea rolului activ al judecătorului este
deosebit de importantă în vederea aflării adevărului, însă, nu poate duce
la concluzia că întreaga sarcină de propunere şi administrare a probelor
revine instanţei iar nerespectarea dispoziţiilor legale în materie nu ar avea
pentru părţi consecinţe procedurale.52

49
Instanţa nu poate să respingă ca tardivă proba propusă de reclamant
pentru a dovedi tocmai o împrejurare de fapt, ca ulterior să respingă şi
acţiunea întrucât nu există dovezi în sensul susţinerilor reclamantului. Proba
solicitată era nu numai concludentă, dar şi admisibilă, fiind cerută în
completarea materialului probator administrat – dec. civ. nr. 867 din 6
noiembrie 1970, tribunalul Judeţean Suceava, în „Revista română de drept”,
nr. 10/1971, p.141.
50
Instanţa de judecată poate dispune, atunci când este cazul, asupra unor
dovezi suplimentare pentru stabilirea pretenţiilior, dar numai în limita celor
ce formează obiectul pricinii – Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială,
dec. civ. nr. 2640/1999, în Culegerea de practică judiciară în materie
comercială 1999, p.146-147; Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 1363/1999,
în Culegerea de practică judiciară 1999, p.95-96.
51
În acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1992, p.101.
52
Curtea de Apel Constanţa, dec. civ. nr. 278/13 aprilie 1994, în
Culegere de Jurisprudenţă 1993-1994, p.126-127.
45
De altfel dispoziţiile art. 241¹-241²², recent introduse în codul de
procedură civilă (prin Legea nr. 219/2005), reglementând procedura
specială de administrare a probelor prin avocaţi, reiterează această idee, în
sensul unui echilibru de forţe în administrarea materialului probator.
De asemenea, rolul activ al judecătorului nu trebuie înţeles ca o
diminuare a iniţiativei părţilor în procesul civil.
Situaţia este alta dacă dovezile nepropuse prin cererea de chemare
în judecată ori întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare se încadrează într-
una din excepţiile prevăzute de art. 138 alin. 1 pct. 2,3,4 Codul de
procedură civilă
Din cele arătate rezultă că judecătorii sunt datori să stăruie prin
toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice
greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea
drepturilor şi intereselor lor53, dar, principiul rolului activ al judecătorului
nu trebuie absolutizat deoarece s-ar ajunge la desfiinţarea unor hotărâri pe
motivul că instanţa nu a ordonat anumite dovezi deşi părţile aveau
mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care
le doreau.54
Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel încât,
principiul rolului activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul
asigurării unui echilibru, pe de o parte cu principiul contradictorialităţii,
dreptului de apărare şi disponibilităţii, iar pe de altă parte, cu principiul
legalităţii şi adevărului. În spiritul modificărilor iniţiate de Legea nr.
219/2005 se poate afirma că principiul rolului activ trebuie înţeles ca o
garanţie a legalităţii procesului civil.

2.2.4. Principiul disponibilităţii


Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile articolului
129 alin. 6 Codul de procedură civilă şi prevede că, în toate cazurile,
judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.

53
Curtea Supremă de Justiţie, dec. civ. nr. 1850/2000, Culegere de
decizii pe anul 2000, p. 1026-1028.
54
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, dec. civ.
nr. 2048/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000,
p. 398-401.
46
Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot
determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii
judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni
o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul
procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a
participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar
putea parcurge.55
Prin definiţia principiului disponibilităţii rezultă că acesta cuprinde
următoarele drepturi:

1. Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul


Pentru declanşarea procesului civil este necesar ca partea care
pretinde un drept împotriva altei persoane să sesizeze instanţa competentă
prin formularea unei cereri de chemare în judecată.
Partea care sesizează instanţa de judecată afirmă, de regulă, că este
titularul dreptului subiectiv şi solicită protecţia judiciară în vederea
exercitării acţiunii civile.
Disponibilitatea nu este exclusivă, legea recunoscând legitimarea
procesuală şi altor persoane şi organe.
Astfel, Ministerul Public poate porni, conform art. 45 alin. 1 Codul
de procedură civilă, acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege.
În cazul în care unele cereri vizează ocrotirea minorilor şi au ca
obiect obligarea la plata pensiei de întreţinere, decăderea din drepturile
părinteşti, autoritatea tutelară poate sesiza instanţa de judecată.
Pentru punerea sub interdicţie instanţa de judecată poate fi sesizată
de autoritatea tutelară, persoanele apropiate minorului, precum şi
administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; serviciul de
stare civilă cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul
notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri, procuratura şi
poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative
de libertate, organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti,
instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
55
G. Boroi, op. cit., p.119.
47
Instanţa de judecată poate acţiona din oficiu în următoarele situaţii:
– când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu, în acest caz instanţa este obligată să se pronunţe din
oficiu şi asupra reparării pagubei (art. 17 alin. 1 şi 3 Codul de
procedură penală);
– când cel vătămat este o persoană cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, caz în care instanţa se pronunţă din oficiu şi asupra
reparării pagubei (art. 17 alin. 1 şi 3 Codul de procedură
penală);
– când prin acţiunea de divorţ nu s-a solicitat încredinţarea
minorilor sau stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a acestora (art. 42 C. fam.);
– punerea sub interdicţie (art. 143 C. fam. raportat la art.115 lit. e
C. fam.) şi ridicarea acesteia în condiţiile în care au încetat
cauzele care au provocat-o.

2. Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată


sau ale apărării
Cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menţionează
în cererea de judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul
cererii, adică ceea ce pretinde.
Referitor la primul aspect, este de reţinut că instanţa nu poate
introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de
reclamant prin cerere.56
Părţile au posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub
forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. pr. civ.),
chemării în garanţie (art. 60-63 C. pr. civ.) şi arătării titularului dreptului
(art. 64-66 C. pr. civ.). Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au şi alte
persoane sub forma intervenţiei voluntare (art. 49-56 C. pr. civ.).

56
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. civ. nr.
377/13.03.2002, nepublicată; Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială,
dec. civ. nr. 3782 din 27.10.1998, publicată în Repertoriu de practică şi
literatură juridică 1997-2000, vol. IV, p.780-781.
48
Referitor la obiectul cererii, conform principiului disponibilităţii
care guvernează procesul civil, instanţa este ţinută să se pronunţe asupra
celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă.57
Însă, în cazul în care din conţinutul cererii în judecată nu se poate
determina obiectul, instanţa, în baza rolului activ, este în drept să solicite
reclamantului precizarea cererii.
Dacă în ceea ce priveşte obiectul cererii instanţa este ţinută,
neputând depăşi limitele ei, deoarece este obligată să se pronunţe numai
cu privire la ceea ce s-a solicitat, în cazul temeiului juridic al cererii nu
este legată, având posibilitatea ca, după ce a fost pusă în discuţia părţilor,
să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii de
chemare în judecată

3. Dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul


de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie
Disponibilitatea procesuală se realizează şi prin posibilitatea
părţilor ca, în cursul procesului, să efectueze diferite acte de dispoziţie,
renunţare la judecată, renunţare la drept, achiesarea pârâtului la pretenţiile
reclamantului, încheierea unei tranzacţii în vederea stingerii litigiului.
Actul procesual de dispoziţie cu privire la renunţarea reclamantului
este prevăzut în cele două forme ale sale, renunţarea la judecată şi
renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii în articolele 246-247 din
Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 246 alin. 2 Codul de procedură civilă, reclamantul
poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere
scrisă.
Deşi alin. 1 din dispoziţia legală menţionată arată că renunţarea
poate fi făcută oricând, alineatele 3 şi 4 din acelaşi text fac distincţie dacă
s-a făcut comunicarea pârâtului a cererii de chemare în judecată sau, dacă
s-a intrat în dezbaterea fondului.
Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în
judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli

57
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, dec. civ. nr. 2526/1999,
în Culegerea de practică judiciară în materie comercială, 1999, p. 144-146;
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. civ. nr. 3058/1999.
49
de judecată, iar când părţile au intrat în dezbaterile fondului, renunţarea
nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.58
În situaţia în care există o participare procesuală activă, renunţarea
unuia dintre reclamanţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi
reclamanţi, care doresc să continue judecata. De asemenea, renunţarea
reclamantului la judecată nu afectează soluţionarea unei cereri de
intervenţie principală sau a unei cereri reconvenţionale.59
Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii poate avea loc
oricând în cursul judecăţii fără consimţământul celeilalte părţi.
Achiesarea, ca act de dispoziţie, se prezintă sub două forme, –
recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât sau achiesarea
părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată de instanţă.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului are loc fie
spontan, fie prin intermediul interogatoriului şi îşi produce efectele fără a
fi necesară acceptarea acestuia.
Achiesarea părţii care a pierdut procesul are loc când partea
renunţă la dreptul de a ataca hotărârea pronunţată de prima instanţă sau la
apelul declarat, hotărârea devenind definitivă. În condiţiile în care renunţă
şi la recurs sau retrage recursul, hotărârea devine irevocabilă.
Tranzacţia este actul de dispoziţie ce reprezintă un contract prin
care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se
poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la
pretenţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de
către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
Potrivit art. 271 Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa
oricând în cursul judecăţii chiar fără să fi fost citate pentru a cere să se dea
o hotărâre de expedient care să consfinţească învoiala lor.
Încheierea tranzacţiei este posibilă atât în faza judecăţii cât şi în
faza executării silite.

58
Art. 618 alin. 1 Codul de procedură civilă, din materia divorţului,
prevede că reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii, înaintea
instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte.
59
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. civ. nr. 445/
11 februarie 2000, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul
2000.
50
Dreptul de a renunţa la judecata sau la dreptul subiectiv, dreptul de
achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie există chiar dacă
procesul civil a fost pornit de o altă persoană decât titularul dreptului.
Disponibilitatea în ceea ce priveşte actele de dispoziţie nu este
absolută, deoarece instanţa, în baza rolului activ, le va cenzura şi nu le va
da curs dacă urmăresc eludarea unor norme imperative.

4. Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în


calea de atac exercitată
Potrivit art. 267 Codul de procedură civilă, partea poate renunţa în
instanţă la calea de atac, făcându-se menţiune despre aceasta într-un
proces-verbal semnat de preşedinte şi grefier.
Renunţarea se poate face şi ulterior, prin înfăţişarea părţii înaintea
preşedintelui sau prin înscris autentic.
Disponibilitatea sub acest aspect este uneori limitată, deoarece
procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricărei hotărâri.

5. Dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreşti


Şi în faza executării silite, principiul disponibilităţii îşi găseşte
aplicarea în măsura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor
poate dispune.60
Partea care a exercitat procesul – creditorul – poate să renunţe la
executarea începută sau să aştepte cu pornirea ei în limitele prescripţiei
dreptului de a solicita executarea silită.
Creditorul şi debitorul pot conveni, în cursul executării silite, ca
aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.
De asemenea, se arată în alin. 2 al art. 371 indice 4 Codul de
procedură civilă, părţile pot stabili ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi
să se facă în tot sau în parte prin bună învoială.
Ca o consecinţă a principiului disponibilităţii, creditorul urmăritor
are dreptul, dacă legea nu dispune altfel, să aleagă bunurile debitorului, pe
care vrea să le urmărească, determinând astfel şi metode de urmărire.
Art. 1042 C. civ. permite creditorului unei obligaţii solidare să
urmărească pe oricare dintre debitori fără ca acesta să poată invoca
beneficiul de diviziune.
60
Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p.59.
51
Aplicarea principiului disponibilităţii se concretizează şi în
dispoziţiile art. 431 alin. 2 Codul de procedură civilă, care arată că
executorul judecătoresc cu acordul creditorului poate să-i încuviinţeze
debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. În
acest caz, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre
ofertele primite, indicând, după caz, numele sau denumirea şi adresa
potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă se
angajează să consemneze preţul propus.
Tot în aplicarea principiului disponibilităţii, art. 435 Codul de
procedură civilă arată că termenul fixat de executorul judecătoresc în
materie de urmărire imobiliară pentru vânzarea la licitaţie a bunurilor
mobile urmăribile la cererea atât a creditorului, cât şi a debitorului, va
putea fi scurtat sau prelungit.
Există însă şi situaţii în care creditorul nu îşi poate valorifica titlul
executoriu, fiind privat de dreptul de a alege modalitatea de executarea pe
care o preferă.
Astfel, potrivit art. 453 alin. 2 Codul de procedură civilă, pentru
sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru
copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubire pentru
repararea pagubelor cauzate prin moartea sau vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau
asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea
popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea
este executorie potrivit legii.
O reglementare aparte o are art. 455 Codul de procedură civilă,
care dispune ca atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă sau este
pensionat, poprirea rămâne în fiinţă, însă unitatea de la care pleacă
debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se
află noul loc de muncă al debitorului sau organului competent de
ocrotirea socială care, de la data primirii acestor acte, devine terţ poprit.
Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul
loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre atare împrejurare.
După aflarea noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la
cunoştinţa unităţii de la care debitorul a plecat, pentru ca aceasta să
procedeze în condiţiile menţionate mai sus.
Principiul disponibilităţii este atenuat şi prin aplicarea art. 45 alin. 5
Codul de procedură civilă, potrivit căruia procurorul poate să ceară
52
punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor
prevăzute la alin. 1 al aceluiaşi articol, adică în favoarea minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.

2.2.5. Principiul legalităţii


În sistemul separaţiei puterilor, puterea judecătorească acţionează
ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi puterea executivă şi
are ca atribuţii esenţiale repararea oricăror disfuncţionalităţi intervenite în
funcţionarea mecanismelor statului în vederea garantării drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Puterea judecătorească acţionează numai în limitele sistemului
instanţelor judecătoreşti fiind singurele autorităţi publice chemate să
înfăptuiască justiţia.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării
Constituţiei şi legilor, astfel că, judecătorul aplică dreptul creat de
parlament, el neputând înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea
din diferite motive reale sau pur sentimentale ştiut fiind că dura lex sed
lex.61
Deşi nu este consacrat expres principiul legalităţii se deduce din
numeroase dispoziţii legale.
Într-un stat de drept, obligaţia respectării legii este esenţială.
Importanţa respectării acestei obligaţii presupune ca element
esenţial cunoaşterea legii, de la momentul edictat faţă de data publicării în
Monitorul Oficial, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 din Constituţia
României.
Plecând de la realitatea că obligativitatea cunoaşterii legii este
garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
şi a funcţionării mecanismelor statului, rezultă că nimeni nu se poate
sustrage legii invocând necunoaşterea ei. Pe de altă parte, art. 16 alin (2)
din Constituţie dispune că nimeni nu este mai presus de lege.
Dispoziţiile legale prevăzute în art. 124 alin. 1 din Constituţie
statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, ceea ce înseamnă că

61
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
publice, Editura A IX-a, revăzută şi completată, Lumina Lex, 2001, p.589.
53
actul de justiţie izvorăşte din normele legale şi forţa lui de executare
derivă din lege.
Este adevărat că justiţia s-a impus prin judecarea litigiilor şi în
consecinţă a condus la restabilirea situaţiei de drept încălcate prin
anularea actelor ilegale sau abuzive însă, procedura de soluţionare a
proceselor este numai cea prevăzută de legea substanţială şi procesuală.
Art. 1 alin. (1) din Legea 304/2004 prevede că puterea
judecătorească se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Alin. (2) prevede că,
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
Relevant, în acest sens, este art. 6 din legea menţionată. Astfel, orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor
şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces
echitabil.
În cadrul activităţii de aplicare a legii judecătorul fiind cel care
înfăptuieşte justiţia este realizatorul actului jurisdicţional.
Anterior elaborării actului jurisidicţional activitatea de înfăptuire a
justiţiei se concretizează în stabilirea de către judecător a stării de fapt şi
determinarea legii aplicabile.
În stabilirea corectă a stării de fapt, judecătorul este supus
dispoziţiilor procedurale referitoare la administrarea dovezilor.
În ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile stării de fapt,
trebuie avută în vedere situaţia în care judecătorul stabileşte norma
aplicabilă în cauza ce urmează să o soluţioneze.
Este adevărat că judecătorul este subordonat numai legii, însă,
datorită diversităţii vieţii sociale şi evoluţiei ei în timp, aplicarea normei
juridice creează adeseori probleme deosebite pentru aceasta.
Plecând de la realitatea respectivă s-a statuat că interpretarea legii
reprezintă unul dintre momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare.
Interpretarea legii este operaţiunea logico-raţională de lămurire,
explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul
justei lor aplicări şi, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa
practică, în ipotezele ce le conţin.62
Rezultatele stabilirii stării de fapt şi determinarea legii aplicabile se
concretizează în elaborarea actului jurisdicţional, denumit hotărâre
62
Gh. Beleiu, op. cit., p.51.
54
judecătorească. Obligaţia judecătorului de a pronunţa o hotărâre
temeinică şi legală rezultă şi din dispoziţiile art. 129 alin. 5 Codul de
procedură civilă, partea finală.
Potrivit art. 261 Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în
numele legii şi va cuprinde:
1. arătarea instanţei care a pronunţată-o şi numele judecătorilor care
au luat parte la judecată;
2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au
judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;
3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea
dovezilor;
4. arătarea concluziilor procurorului;
5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei,
cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
6. dispozitivul;
7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică, precum şi
semnăturile judecătorilor şi grefierului. Lipsa semnăturilor poate fi
complinită oricând în cursul procesului.
Hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în
condiţiile legii (art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată).
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că principiul legalităţii
exprimă cerinţa respectării legii atât în ceea ce priveşte organizarea
justiţiei, cât şi în ce priveşte înfăptuirea ei.

2.2.6. Principiul adevărului


Stabilirea adevărului în procesul civil se prezintă ca una din cele
mai importante îndatoriri impuse de lege judecătorului.
În dreptul procesual civil principiul adevărului este consacrat de
art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă, care obligă pe judecători să
stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind
aflarea adevărului în cauză.
Principiul adevărului trebuie să guverneze activitatea de înfăptuire
a justiţiei, exprimând cerinţa ca toate faptele cauzei care se judecă să fie
stabilite în deplină concordanţă cu realitatea.
55
Astfel, întreaga activitate a instanţei de judecată urmăreşte să
stabilească în mod precis şi complet faptele reale având în vedere
împrejurările în care s-au petrecut.
În ceea ce priveşte conţinutul principiului adevărului în literatura
de specialitate s-au conturat două opinii.63
Autorii unei opinii susţin că noţiunea de adevăr include pe lângă
faptele pricinii şi calificarea juridică a acestora.
Autorii celeilalte opinii susţin că noţiunea de adevăr nu poate
include alte elemente decât faptele cauzei.
Considerăm că nu poate fi îmbrăţişată prima opinie, deoarece
norma de drept nu poate fi inclusă în obiectul probei, judecătorul fiind
prezumat a cunoaşte legea.
Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a
demonstra existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Rezultă că obiectul probei este format din toate împrejurările – acte
ori fapte juridice – care au dat naştere dreptului subiectiv civil şi obligaţiei
corelative.
Opinia este argumentată şi de dispoziţiile art. 129 alin. 5 Codul de
procedură civilă, care se referă la obligaţia judecătorilor de a preveni orice
greşeală în cunoaşterea faptelor.
Este adevărat că art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă diferă de
fostul art. 130 alin. 3 Codul de procedură civilă, în sensul că se referă la
aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii în scopul pronunţării unei sentinţe temeinice şi legale, însă,
considerăm că textul invocat are o dublă semnificaţie, făcând trimitere
atât la principiul adevărului, cât şi la principiul legalităţii.
Procesul cunoaşterii se finalizează odată cu stabilirea faptelor
cauzei, calificarea lor juridică fiind independentă de acest proces.
Astfel că, adevărul se raportează esenţialmente la faptele cauzei iar
nu şi la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale.
În practica judecătorească se pot întâlni situaţii în care stabilirea
faptelor să corespundă adevărului, însă calificarea lor juridică să fie
eronată.
În situaţia respectivă soluţionarea cauzei s-a făcut cu respectarea
principiului adevărului dar, au intervenit greşeli în ceea ce priveşte
63
A se vedea în acest sens Ioan Leş, op. cit., p.40.
56
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale. Hotărârea judecătorească
pronunţată cu neobservarea principiului adevărului este în principal
netemeinică, iar cea pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a
dispoziţiilor legale este nelegală.
Principiul adevărului este premisa că judecătorul depune toate
eforturile în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, astfel încât hotărârea
pronunţată să corespundă adevărului.

2.2.7. Principiul continuităţii


Principiul continuităţii este în strânsă legătură cu principiul
nemijlocirii şi presupune ca judecata cauzei să se facă de la început şi
până la sfârşit de aceeaşi judecători într-o singură şedinţă care se încheie
prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.64
Aceasta înseamnă că principiul continuităţii presupune respectarea
cumulativă a două condiţii:
– unicitatea completului de judecată, respectiv soluţionarea
întregului proces de către aceeaşi judecători;
– continuitatea şedinţei de judecată, respectiv soluţionarea cauzei
într-o singură şedinţă.
Continuitatea creează condiţiile pentru corecta soluţionare a
cauzelor prin faptul că judecătorii pot reţine cu uşurinţă şi în întreaga lor
complexitate aspectele relevante ale pricinii, ceea ce înseamnă că
deliberarea este înlesnită de o analiză recentă a situaţiei de fapt.
Din motive obiective, în numeroase cazuri, procesul civil nu se
poate finaliza cu pronunţarea unei hotărâri la primul termen de judecată,
deoarece desfăşurarea acestuia este condiţionată de respectarea altor
principii, precum principiul contradictorialităţii, a dreptului la apărare,
principiul adevărului.
De aceea, în cadrul procesului civil român, principiul continuităţii
are o aplicare limitată, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunţată de

64
A se vedea în acest sens Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit.,
p.132-133.

57
aceeaşi judecători care au judecat cauza, sub sancţiunea nulităţii
hotărârii.65
Potrivit art. 304 pct. 2 Codul de procedură civilă, coroborat cu art.
312 alin. 3 Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere
când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la
dezbaterea în fond a pricinii.
Nulitatea invocată sub acest aspect priveşte atât minuta întocmită
cu ocazia pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior nefiind posibil ca
un complet să pronunţe hotărârea iar altul să o redacteze şi să o semneze.
Nu aceeaşi este situaţia redactării considerentelor unei hotărâri de către
alţi judecători decât cei care au participat la pronunţarea ei, din motive
obiective, când practica judecătorească a decis că în acest fel nu este
produsă nici o vătămare a părţii.66
De asemenea, trebuie recunoscut instanţei care judecă cererea de
recuzare şi dreptul de apreciere în privinţa probelor administrate.
Din cele arătate rezultă că principiul continuităţii are o importanţă
practică deosebită, fiind garanţia descoperirii adevărului în activitatea
judiciară.

65
Art. 6 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului, republicată prevede că toate procedurile prevăzute
de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa
exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului,
astfel cum figurează acesta în Registrul comerţului, respectiv în registrul
societăţilor agricole, şi sunt exercitate de un judecător sindic desemnat de
preşedintele tribunalului în condiţiile art. 9 din acelaşi act normativ, aşa cum
a fost modificat de Legea nr. 249/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr.
678/31.07.2005).
66
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. civ. nr.
1824/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000. Având în
vedere că dispozitivul hotărârii a fost întocmit şi semnat de judecătorii în faţa
cărora au avut loc dezbaterile faptul elaborării considerentelor de un alt
judecător, motivat de transferarea la o altă instanţă a unui membru al
completului şi aflarea în concediu de odihnă a celuilalt nu încalcă dispoziţiile
art. 258, 160 alin. 2 şi 261 alin. 4, 6, 7 Codul de procedură civilă, şi nici nu a
pricinuit părţii vreo vătămare, conform art. 105 alin. 2 Codul de procedură
civilă deoarece considerentele au fost întocmite ulterior pronunţării soluţiei.
58
2.2.8. Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta
direct şi imediat întreg materialul probatoriu necesar soluţionării cauzei.
Particularităţile şi dificultatea activităţii de judecată constă în
împrejurarea ca judecătorul trebuie să reconstituie fapte care au avut loc
în trecut, trebuind să cerceteze nemijlocit aceste probe, examinând
înscrisurile originale, audiind martorii care au perceput personal faptele
pe care le relatează sau dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului
în vederea analizării probelor materiale.
O asemenea cercetare a probelor nu este posibilă întotdeauna,
astfel că instanţa este nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe
declaraţiile unor martori care cunosc faptele percepute de la alte persoane,
situaţii în care trebuie să se acorde deosebită atenţie aprecierii unor
asemenea probe.
Datorită unor situaţii de natură obiectivă, principiul nemijlocirii
prezintă anumite excepţii.
De la regula că administrarea probelor se face în faţa instanţei de
judecată, dacă legea nu dispune altfel, art. 169 alin. 4 Codul de procedură
civilă prevede că atunci când administrarea dovezilor urmează să se facă
în altă localitate, ea se va îndeplini prin delegaţie de către o instanţă de
acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă în aceea localitate nu există o
instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc,
instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor.
O altă excepţie de la principiul nemijlocirii este cea prevăzută în
art. 235 Codul de procedură civilă, potrivit căruia, oricine are interes să
constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea
unor lucruri mobile sau imobile sau să le dobândească, recunoaşterea
unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea
acelor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie
în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea.
Dacă cererea se face pe cale principală, adică înainte de începerea
procesului, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei locului
unde se găseşte proba, iar, dacă cererea se efectuează pe timpul judecăţii,
competenţa revine instanţei care judecă pricina.
59
Potrivit art. 239 Codul de procedură civilă, orice persoană, care are
interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să
înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea cere
instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să delege
un executor judecătoresc din aceeaşi circumscripţie să constate la faţa
locului aceasta stare de fapt.
Procesul-verbal de constare stării de fapt va fi comunicat în copie
celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă.
De la principiul nemijlocirii excepţii asemănătoare se produc şi în
cazul declinării de competenţă, a perimării, a strămutării procesului civil,
precum şi în cazul admiterii unei cererii de recuzare.
Astfel, în cazul declarării necompetenţei – arată art. 160 Codul de
procedură civilă – dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân
câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor
decât pentru motive temeinice.
Textul de lege este consecinţa principiului că dovezile aparţin
cauzei iar valorificarea lor chiar în faţa unei instanţe necompetente
poate realiza o mai bună administrare a justiţiei prin economisirea de
timp şi de cheltuieli pe care le-ar implica repetarea materialului
probatoriu.
Potrivit art. 254 alin. 2 Codul de procedură civilă, când se face o
nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile
administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua
instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor.
Soluţia consacrată în textul de lege menţionat este raţională,
deoarece evită repetarea inutilă a probelor deja administrate.
În cazul admiterii cererii de strămutare, în hotărâre se va arăta în ce
măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează a fi
păstrate.
Aceasta înseamnă că admiterea cererii de strămutare a procesului
civil nu atrage după sine în mod necondiţionat anularea actelor îndeplinite
de instanţă anterior soluţionării cererii.
Instanţa care a admis cererea de strămutare are dreptul de a
dispune în ce măsură actele de procedură urmează a fi păstrate sau
dimpotrivă să fie refăcute.

60
Art. 32 alin. 3 Codul de procedură civilă arată că încheierea prin
care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de
judecătorul recuzat urmează a fi păstrate.
Astfel, judecătorul are dreptul să aprecieze în ce măsură actele de
procedură au fost viciate în condiţiile în care au fost îndeplinite în faţa
unui judecător ce s-a aflat în unul din cazurile prevăzute de art. 27 Codul
de procedură civilă.
În conformitate cu modificările aduse prin Legea nr. 219/2005
constituie excepţie de la principiul nemijlocirii dispoziţiile art. 241¹-241²²,
cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi.
Normele cuprinse în această secţiune sunt norme speciale, care se aplică
numai în situaţiile strict prevăzute de lege.

2.2.9. Principiul publicităţii


Publicitatea înseamnă că procesul civil, cu excepţia deliberării, se
desfăşoară înaintea instanţei în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, dar şi
a oricărei alte persoane care vrea să urmărească modul în care se
desfăşoară judecata proceselor la o instanţă judecătorească şi poate asista
chiar dacă este străină de procesele ce se judecă.
Principiul publicităţii este consacrat în Constituţia României
(art. 127) în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara (art. 12)
republicată, precum şi în Codul de procedură civilă (art. 121).
Potrivit art. 127 din Constituţie, şedinţele de judecată sunt publice
afară de cazurile prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că accesul liber al
oricărei persoane la şedinţele de judecată este garantat la toate instanţele
fără deosebire de natura cauzelor ce se judecă şi indiferent de poziţia
persoanei.
Principiul publicităţii cu valoare constituţională este reluat în
art. 12 din Legea nr. 304/2004.
O dispoziţie asemănătoare se găseşte şi în art. 121 alin. 1 Codul de
procedură civilă, care prevede că şedinţele vor fi publice, afară de cazurile
când legea dispune altfel.
Pentru a se asigura respectarea principiului publicităţii, şedinţele de
judecată se ţin de regulă la sediul instanţei, în zilele şi la orele stabilite.

61
Preşedintele va dispune să se întocmească pentru fiecare şedinţă o
listă cu pricinile fixate să se judece în ziua respectivă şi care va fi afişată
la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de
judecată.
De la principiul publicităţii se fac şi unele excepţii, deoarece în
anumite situaţii prezenţa publicului în sala de judecată poate aduce grave
prejudicii atât actului de justiţie, cât şi în interesul părţilor.
În aceste condiţii, Constituţia permite legiuitorului să stabilească
prin lege cazurile în care şedinţele de judecată sunt secrete şi accesul
publicului este limitat.
Astfel, potrivit art. 121 alin. 2 Codul de procedură civilă, instanţa
poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă
dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe
părţi.
În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afara apărătorilor lor, de
cel mult două persoane desemnate de ele.
De regulă pentru părţi nu există judecată secretă, însă, în anumite
situaţii, se impune rezolvarea unor incidente procedurale fără prezenţa
părţilor (art. 31 alin. 1 Codul de procedură civilă).
La cererea părţii interesate sau din oficiu instanţa poate dispune ca
şedinţa să fie secretă, dar, întotdeauna măsura va fi motivată.
Măsura luată poate privi întregul proces sau numai o parte a
acestuia.
Cu privire la pronunţarea hotărârii, art. 121 alin. 3 Codul de
procedură civilă statuează că ea se face întotdeauna în şedinţă publică.

2.2.10. Principiul oralităţii


De-a lungul timpului, procesul civil a cunoscut atât procedura
orală, cât şi procedura scrisă, dar în prezent majoritatea sistemelor de
drept reglementează procedura mixtă, care îmbină elemente ale
procedurii orale cu elemente ale procedurii scrise.67 Principiul oralităţii
este prevăzut în art. 127 Codul de procedură civilă. Potrivit textului de
lege menţionat, pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel.

67
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 140.
62
Referiri la oralitate se fac în următoarele dispoziţii procedurale.
Astfel, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru
fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (art. 29
alin. 1 Codul de procedură civilă); dreptul de reprezentare mai poate fi dat
şi prin declaraţie verbală făcută în instanţă şi trecută în încheierea de
şedinţă (art. 68 alin. 2 Codul de procedură civilă); în cazul în care pârâtul
nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere,
la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile despre care se va face vorbire
în încheierea de şedinţă (art. 118 alin. 3 Codul de procedură civilă);
preşedintele va da mai întâi cuvântul reclamantului şi pe urmă pârâtului
(art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă); părţile vor putea fi îndatorate
după încheierea dezbaterilor să depună concluzii scrise sau prescurtări
scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale (art. 146 Codul de
procedură civilă); partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va
putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi
a dovezilor părţii potrivnice (art. 171 Codul de procedură civilă); când
instanţa a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune ascultarea acelora
care au fost propuşi prin cerere şi întâmpinare (art.186 alin. 1 Codul de
procedură civilă); dacă experţii pot să-şi dea de îndată părerea, vor fi
ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un proces-verbal
întocmit potrivit art. 198 Codul de procedură civilă (art. 207 Codul de
procedură civilă); se va putea încuviinţa chemarea la interogator, când
este privitor la fapte personale, care, fiind în legătura cu pricina, pot duce
la dezlegarea ei (art. 218 Codul de procedură civilă); cel chemat va fi
întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte (art. 219 alin. 1
Codul de procedură civilă).
Oralitatea presupune obligaţia preşedintelui completului de
judecată, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da părţilor cuvântul pentru
a-şi susţine verbal pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură,
a propune probe şi a formula concluzii.
În cazul că părţile lipsesc dar cel puţin una din ele a solicitat
judecata în lipsă, pricina se va putea judeca pe baza actelor de la dosar,
deci fără dezbateri orale. (art. 242 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Faţă de cele arătate rezultă că oralitatea asigură respectarea
celorlalte principii şi anume publicităţii, contradictorialităţii, dreptului de
apărare, nemijlocirii, rolului activ al judecătorului.
63
Sistemul unei oralităţi pure creează şi dezavantaje, deoarece nu s-ar
putea verifica susţinerea părţilor, depoziţiile martorilor, fiind astfel
imposibil sau greu de realizat controlul judiciar.
Este adevărat că oralitatea vizează întreagă activitate de judecată,
însă, unele acte de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă, cum ar fi,
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
cererea de intervenţie, hotărârea judecătorească.
De asemenea, susţinerile orale ale părţilor şi ale altor participanţi,
se consemnează în acte scrise, precum încheieri, depoziţii de martori,
procese-verbale, concluzii scrise.

64
3. ACŢIUNEA CIVILĂ

3.1. Noţiune
Doctrina juridică defineşte acţiunea civilă diferit.
Astfel, unii autori identifică acţiunea civilă cu însuşi dreptul
subiectiv pe care îl caracterizează, situaţie în care apare ca fiind absolvită
de dreptul material negăsindu-i-se existenţă distinctă.1
Dimpotrivă, alţi autori consideră acţiunea civilă ca un drept distinct
de dreptul subiectiv civil, de care se deosebeşte sub aspectul obiectului,
cauzei condiţiilor de exercitare şi al efectelor.2
Sunt autori care definesc acţiunea civilă ca fiind mijlocul legal prin
care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului
său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în
exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire
corespunzătoare.3
Prin această definiţie se admite că este posibil ca un drept să dea
naştere la mai multe acţiuni.
Într-o formulare sintetică, acţiunea civilă este definită ca fiind
ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia
judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege4.
Atât în legislaţie, cât şi în practica judiciară, există, în afara
noţiunilor de drept subiectiv şi drept de acţiune, noţiunea de drept la
acţiune.

1
G. Tocilescu, Curs de procedură civilă – Partea aII-a, Iaşi, 1889,
p.16-17.
2
E. Herovanu, Principiile procedurei financiare, vol.I, Institutul de
Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p.128-129.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.229 şi 207.
4
G. Boroi, op. cit., vol.I, p.104.
65
În ceea ce priveşte natura juridică a dreptului la acţiune, au fost
exprimate puncte de vedere diferite.
Unii autori consideră dreptul la acţiune ca un drept subiectiv
general şi abstract, nediferenţiat şi nelegat de fiecare drept subiectiv care
intră în conţinutul capacităţii de folosinţă a fiecărei persoane şi care
preexistă dreptului subiectiv.5
Alţi autori identifică dreptul la acţiunea civilă, punând semnul
egalităţii între cele două noţiuni.6
Într-o altă opinie, dreptul la acţiune este considerat ca o parte
componentă a dreptului subiectiv.7
În literatura juridică este dominantă concepţia potrivit căreia
dreptul la acţiune ar avea un sens procesual (posibilitatea unei persoane
de a se adresa instanţei de judecată) şi un sens material (posibilitatea
reclamantului de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său
contestat prin constrângerea juridică a pârâtului). Această divizare se face
pentru a putea explica mecanismul prescripţiei extintive.8

3.2. Elementele acţiunii civile


Acţiunea civilă are trei elemente şi anume părţile, obiectul şi cauza.
a) Părţile acţiunii civile
Acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa cel puţin unei
persoane – fizice sau juridice – care să fie interesată în protecţia dreptului
subiectiv. Această persoană este cea care se pretinde titularul dreptului
subiectiv.9
În situaţia în care dreptul său este nesocotit sau încălcat, titularul
dreptului recurge la forţa de constrângere a statului, adică la dreptul la
acţiune. În acest caz, apare o a doua persoană şi anume aceea despre care
se pretinde că a nesocotit dreptul subiectiv.

5
Ibidem.
6
V. Negru, D. Radu, Dreptul procesual civil, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.113-115.
7
P.A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, în
„Justiţia populară”, nr. 7/1956, p.113.
8
G. Boroi, op. cit., p.105.
9
V.M. Ciobanu, op. cit., p.261.
66
Astfel, în momentul în care acţiunea este exercitată vom întâlni o
persoană care pretinde că i-a fost încălcat dreptul subiectiv şi o persoană
care contestă pretenţia.
Denumirea generică a persoanelor respective este de părţi.
În ceea ce priveşte părţile – fără a intra în amănunte – se impun
două precizări:
– părţile sunt persoanele între care s-a legat raportul juridic
dedus judecăţii;
– părţilor li se pot adăuga şi terţe persoane care intrând în proces,
fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor iniţiale,
dobândesc calitatea de părţi.
b) Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiune,
pretenţia concretă a reclamantului precum: plata unei sume de
bani, predarea unui bun, constatarea unui drept, anularea unui
contract etc.10
Obiectul acţiunii se individualizează în funcţie de forma ei
concretă de manifestare.
Astfel, prin obiect, în cazul cererii de chemare în judecată se
înţelege pretenţia concretă a reclamantului (rezoluţiunea unui contract,
încredinţarea minorilor, evacuarea, anularea unei licitaţii etc.).
În cazul excepţiilor procesuale obiectul constă în invocarea
încălcării unor norme procedurale (de organizare judecătorească,
competenţă sau de procedură propriu-zisă) sau a unor lipsuri privind
exerciţiul acţiunii.
Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti ce
au fost atacate.
Executarea silită are ca obiect fie obligaţia debitorului de a preda
bunul determinat prevăzut în titlul executoriu, fie din bunurile debitorului
care pot fi valorificate pentru îndestularea creanţei creditorului.
Rezultă că în cazul executării silite obiectul diferă în funcţie de
calitatea creditorului: ipotecar sau gajist (dreptul de creanţă fiind însoţit
de un drept real accesoriu) ori creditor chirografar (dreptul de creanţă nu
este însoţit de garanţii reale, ci numai de dreptul de gaj general).
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat.11

10
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.237.
11
Ibidem.
67
c) Cauza acţiunii civile.
Referitor la cauza acţiunii civile în literatura juridică există puncte
de vedere diferite.
Astfel, unii autori consideră cauza acţiunii civile ca fiind temeiul
juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl
valorifică împotriva celeilalte părţi.12
Alţi autori consideră cauza ca fiind neînţelegerea sau conflictul
care există între reclamant şi pârât cu privire la temeiul dreptului
subiectiv.13
Într-o altă opinie, sunt autori care prin cauza acţiunii înţeleg scopul
spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat
prin împrejurările şi prin motivele speciale care au determinat partea să
acţioneze.14
Cauza acţiunii nu poate fi pusă sub semnul egalităţii cu cauza
raportului juridic sau a obligaţiilor puse în discuţie, cea din urmă
constituind fundamentul dreptului invocat de către cel ce formulează
pretenţia.
Cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată, nu
a acţiunii civile în totalitatea ei.
Cauza acţiunii civile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să existe, adică persoana care se adresează justiţiei să
urmărească un scop;
– să fie reală, adică, exercitarea acţiunii civile să fie determinată
de scopul pe care titularul dreptului urmăreşte să-l obţină prin
hotărâre judecătorească;
– să fie licită şi morală, ceea ce înseamnă că trebuie să fie în
concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială.
În ceea ce priveşte importanţa practică a elementelor acţiunii civile
trebuie să avem în vedere că elementul acţiunii fixează de la început
cadrul procedural al procesului care poate fi modificat numai în anumite
condiţii şi termene.

12
Ibidem.
13
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 120, G. Boroi, op. cit., p.114.
14
G. Boroi, op. cit., p.114, Herovanu, op. cit., p.195-196, V.M.
Ciobanu, op. cit., p.263.
68
Preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu care este sesizat
cu o pretenţie, trebuie să verifice dacă sunt arătate părţile între care
urmează să aibă loc judecata, dacă se solicită protejarea dreptului
subiectiv pretins sau a unui interes, dacă există cauza acţiunii.
Această verificare se face în primul rând cu ajutorul cererii de
chemare în judecată, care constituie una din formele de manifestare a
acţiunii.

3.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile


În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar în ceea ce
priveşte condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile.
Astfel, unii autori consideră că pentru exerciţiul acţiunii civile
trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii şi anume: drept, interes,
capacitate procesuală, calitate procesuală.15
Sunt autori care nu sunt de aceeaşi părere şi stabilesc alte condiţii
respectiv: interesul şi calitatea;16 interesul, calitatea şi capacitatea;17
interesul, calitatea şi termenul pentru acţiune.18
În ceea ce ne priveşte vom îmbrăţişa opinia care stabileşte că
pentru exerciţiul acţiunii civile sunt necesare patru condiţii:
1. Afirmarea unui drept subiectiv de către persoana care solicită o
pretenţie judiciară reprezintă o condiţie esenţială a exercitării acţiunii
civile.19
Dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă prevăd că,
oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere
înaintea instanţei competente.
Afirmarea dreptului subiectiv civil se manifestă în mod special la
declanşarea procedurii judiciare, dar şi ulterior sub diferite forme.
În acelaşi timp trebuie avut în vedere că pretenţia constă nu numai
în reclamaţia celui ce o invocă, ci şi în opunerea celeilalte părţi.

15
V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.266.
16
G. Conchez, Procedure civile, 6-ème édition, 1990, p.99.
17
G. Boroi, op. cit., vol.I, p.118.
18
R. Martin, Théorie générale du procès (Droit processual), EJT,
Semur-en-Anxois, 1983, p.86.
19
Ioan Leş, op. cit., p.150.
69
Dreptul subiectiv civil afirmat pentru a putea fi exercitat trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie recunoscut şi ocrotit de lege; să
fie exercitat în limitele legii; să fie exercitat cu bună-credinţă; să fie
actual.
Dacă reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea i se va
respinge ca neîntemeiată.
Când se invocă faptul că dreptul nu este actual, cererea se va
respinge ca prematură, cu posibilitatea ca reclamantul la împlinirea
termenului sau a condiţiei să formuleze o nouă cerere.
2. Interesul. Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce
a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele
procedurale ce intră în conţinutul acesteia.20
Interesul poate fi material (exemplu-obţinerea unei sume de bani,
predarea unui bun) şi moral (exemplu: punerea sub protecţia legii).
Condiţia interesului trebuie îndeplinită nu numai la punerea în
mişcare a acţiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea
trebuie îndeplinită cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul
acţiunii, cum ar fi apărările, exercitarea căilor de atac, executarea silită
etc.21
Interesul trebuie să îndeplinească unele cerinţe: să fie legitim, să fie
personal şi direct, să fie născut şi actual.
Dacă instanţa va constată că acţiunea este lipsită de interes, o va
respinge ca fiind lipsită de interes.
De asemenea, instanţa va respinge acţiunea şi dacă interesul nu
îndeplineşte cerinţele menţionate mai sus.
Lipsa interesului se poate invoca pe calea excepţiei, care este o
excepţie de fond, absolută şi peremtorie.
3. Capacitatea procesuală. Capacitatea civilă este capacitatea
juridică de drept civil a persoanelor fizice şi juridice, adică aptitudinea
generală a acestor persoane de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă,
de a fi subiecte de drept în raporturi juridice civile. Capacitatea civilă se

20
G. Boroi, op. cit., p.118.
21
V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.270-271.
70
prezintă sub două aspecte distincte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.22
Capacitatea procesuală de folosinţă este aceea parte a capacităţii
procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi
obligaţii pe plan procesual.23 La persoanele fizice capacitatea de folosinţă
începe de la naşterea lor şi încetează la decesul acestora.
În condiţii expres prevăzute de lege, capacitatea procesuală de
folosinţă poate fi limitată.
La persoanele juridice capacitatea de folosinţă începe de la data
înregistrării, pentru cele supuse înregistrării, ori de la data actului de
dispoziţie, data autorizării sau data îndeplinirii unei alte condiţii prevăzute
de lege.
Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice
încetează de la data încetării persoanei juridice însăşi, la data comasării,
divizării totale sau dizolvării.
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei
persoane de a-şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi
îndeplini singură obligaţiile procesuale.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de exerciţiu la împlinirea
vârstei de 18 ani; minora care se căsătoreşte la 16 ani sau 15 ani
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.
Încetarea capacităţii procesuale de exerciţiu intervine definitiv prin
moarte sau temporar prin punerea sub interdicţie judecătorească.
Persoana juridică dobândeşte capacitatea procesuală de exerciţiu la
data înfiinţării ei şi o pierde odată cu încetarea sa.
Dispoziţiile art. 42 Codul de procedură civilă prevăd că persoanele
care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt
reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele
care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
Actele de procedură civilă, îndeplinite de o persoană fără
capacitate de folosinţă, sunt nule. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă
poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.

22
Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept
civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.65.
23
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 273.
71
În cazul în care excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este
întemeiată, cererea se respinge, ca fiind introdusă de o persoană fără
capacitate procesuală de folosinţă.
Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi
invocată în orice stare a pricinii.
Actele de procedură îndeplinite de o persoană fără capacitate de
exerciţiu sau cu capacităţi de exerciţiu restrânse sunt anulabile.
Nulitatea nu intervine în mod direct, ci instanţa va acorda un
termen pentru împlinirea lipsurilor.
Dacă lipsurile nu se împlinesc înăuntrul termenului acordat,
cererea se va anula.
3. Calitatea procesuală. Calitatea procesuală presupune existenţa
unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titular al
dreptului afirmat (calitatea procesuală activă), precum şi între persoana
pârâtului şi cel despre care se pretinde obligat în raportul juridic dedus
judecăţii (calitatea procesuală pasivă).
Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice
atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a
persoanei cu care înţelege să se judece.
După ce a fost sesizată, instanţa trebuie să verifice atât calitatea
procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, fie înainte de
începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil, fie în cadrul
dezbaterilor asupra fondului dreptului.24
În cursul procesului, drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi
transmise, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale, fie
activă, fie pasivă.
Transmisiunea calităţii procesuale poate fi legală sau
convenţională.
Transmisiunea legală intervine în cazul persoanelor fizice prin
intermediul moştenirii (moştenitorii care acceptă moştenirea preiau
poziţia procesuală pe care o avea defunctul, exceptându-se cazurile
nepermise de lege), iar în cazul persoanei juridice, prin intermediul
reorganizării sau transformării persoanei juridice care este parte în proces.

24
V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ediţia
a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.7.
72
Transmisiunea convenţională intervine în cazul cesiunii de creanţă,
vânzării sau donării bunului litigios, preluării datoriei cu consimţământul
creditorului.
Din punctul de vedere al întinderii transmisiunii calităţii
procesuale, transmisiunea poate fi: universală, cu titlu universal, sau cu
titlu particular.
În cazul transmisiunii universale sau cu titlu universal, drepturile şi
obligaţiile care constituie o fracţiune din universalitate trec de la un
subiect de drept la altul.
În cazul transmisiunii cu titlu particular drepturile şi obligaţiile se
transmit de la un subiect la altul, numai cu privire la anumite bunuri
determinate.
Subiectul care dobândeşte calitatea procesuală ca efect al
transmisiunii preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment,
iar actele procedurale îndeplinite de autorul său îi sunt opozabile.
Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie.
Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi
peremtorie, ce poate fi invocată de partea interesată, procuror şi instanţă
din oficiu în orice fază procesuală.
Dacă se constată lipsa calităţii procesuale, instanţa, va respinge
cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau
fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3.4. Clasificarea acţiunilor civile


În doctrină, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt
clasificate în general după mai multe criterii, şi anume:25
1. În funcţie de calea procedurală pe care o alege partea, cererile de
chemare în judecată sunt: cereri principale, cereri accesorii şi cereri
incidentale.
Cererile principale sunt acelea prin care se declanşează procedura
judiciară.

25
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 291; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.,
p. 12; I. Stoenescu, G. Porumb, Dreptul procesual civil român, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 109-111; I. Stoenescu, S.
Zilberstein, op. cit., p. 240-241.
73
Cererile accesorii sunt acelea care depind de cererile principale.
Cererile incidentale sunt acelea care au o existenţă de sine
stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început.
Cu titlu de exemplu arătăm că în cazul unui proces de divorţ,
cererea principală are ca obiect desfacerea căsătoriei; cererile accesorii
pot fi cu privire la încredinţarea minorilor, stabilirea pensiei de întreţinere,
partajarea bunurilor comune etc., iar dacă aceasta din urmă este formulată
de pârât prin intermediul cererii reconvenţionale, are caracter incidental.
Clasificarea prezintă interes practic sub următoarele aspecte:
– din punctul de vedere al competenţei cererile, accesorii şi
incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece
cererea principală – art. 17 Codul de procedură civilă;
– sunt cereri care pot fi formulate numai pe cale principală ori
numai pe cale accesorie;
– există cereri accesorii şi incidentale care trebuie soluţionate din
oficiu de către instanţa investită cu cererea principală;
– terţul care formulează o cerere incidentală dobândeşte calitatea
de parte iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă;
– hotărârea este supusă termenului de apel sau recurs prevăzut de
lege pentru acţiunea principală chiar dacă se atacă soluţia dată
privind cererea accesorie sau incidentală iar termenul de apel
sau recurs este altul.
2. În funcţie de scopul material, acţiunile (cererile de chemare în
judecată) sunt: acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi
acţiuni (cereri) în constituire de drepturi.
a. Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului sunt acele acţiuni prin
care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv
solicită instanţei obligarea pârâtului la respectarea dreptului, iar
în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri
pentru prejudiciul suferit.26
Astfel, sunt acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în revendicare,
acţiunea prin care se valorifică o creanţă, acţiunea prin care se solicită
daune–interese pentru repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.

26
A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.294-298, V. M. Ciobanu,
G. Boroi, op. cit., p.14-17.
74
b. Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizare,
au un obiectiv limitat.27
Reclamantul solicită instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa,
să se constate existenţa unui drept al său, sau inexistenţa unui pretins
drept al pârâtului împotriva sa.
Potrivit art. 111 Codul de procedură civilă – partea care are interes
poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui
drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea
dreptului.
Din textul de lege menţionat rezultă că acţiunea în constatare poate
fi pozitivă, când se solicită constatarea raportului juridic, sau negativă,
când se solicită să se constate inexistenţa unui raport juridic.
Teza a II-a a articolului 111 Codul de procedură civilă arată că
acţiunea în constatare are caracter subsidiar în raport cu acţiunea de drept
comun, respectiv acţiunea în realizarea dreptului.
Astfel, este inadmisibilă o acţiune (cerere) în constatare dacă partea
are posibilitatea formulării unei acţiuni (cereri) în realizarea dreptului.28
Având în vedere că reclamantul nu urmăreşte condamnarea
pârâtului, hotărârea pronunţată referitor la acţiunea (cererea) în constatare
nu constituie titlu executoriu şi în consecinţă nu poate fi pusă în
executare.
În literatura juridică acţiunile în constatare mai sunt clasificate în
declaratorii, interogatorii şi provocatorii.
Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se solicită instanţei să se
pronunţe dacă există un raport juridic, sau dimpotrivă, este inexistent.
Acţiunile interogatorii sunt acelea prin care, în mod preventiv
titularul dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual
să-i conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă îi recunoaşte
sau îi contestă dreptul.
Acţiunile provocatorii sunt acela prin care titularul unui drept
cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sau prin actele sale îi
tulbură exerciţiul dreptului său.

27
Ilie Stoenescu, Savely Zilberstein, op. cit., p.242.
28
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, dec. nr. 539/2000 în:
Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001, p.22-23.
75
c. Acţiunile (cererile) în constituire de drepturi se mai numesc şi
cereri în transformare şi sunt acele acţiuni (cereri) prin care
reclamantul solicită instanţei aplicarea legii la anumite fapte pe
care le invocă în sensul de a crea între părţi o nouă situaţie
juridică.
Prin acţiunile (cererile) în constituire de drepturi se urmăreşte
schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi crearea unor
raporturi juridice noi între părţi.
De regulă, hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor
(de exemplu: acţiunea de divorţ, acţiunea de încuviinţare a adopţiei sau de
desfacere a acesteia etc.).
Deşi se creează o situaţie juridică nouă, în anumite situaţii
hotărârea produce efecte retroactiv (de exemplu: acţiunile pentru anularea
căsătoriei, de anulare a adopţiei etc.).
3. În funcţie de natura dreptului subiectiv ce se valorifică distingem:
acţiuni (cereri) nepatrimoniale, acţiuni (cereri) patrimoniale acestea din
urmă clasificându-se în acţiuni (cereri) personale şi acţiuni (cereri) mixte.
Din categoria acţiunilor nepatrimoniale fac parte: cererea de divorţ,
cererea în anularea căsătoriei, cererea de stabilire a paternităţii, cererea de
încuviinţare a adopţiei etc.
Aşa cum am arătat, acţiunile patrimoniale se împart în: acţiuni
personale, acţiuni reale, acţiuni mixte.
a) Acţiunile (cererile) personale sunt acele acţiuni prin care se
încearcă valorificarea unui drept de creanţă.
Acţiunile (cererile) personale se împart în:
– acţiuni (cereri) personale mobiliare – când dreptul de creanţă
pretins are ca obiect un bun mobil;
– acţiuni (cereri) imobiliare – când obiectul dreptului pretins este
un imobil.
b) Acţiunile (cererile) reale sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept real.
Au caracter real – acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie,
acţiunea negatorie, acţiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu,
acţiunea posesorie, acţiunea în grăniţuire, acţiunea prin care vânzătorul

76
solicită rezoluţiunea contractului de cumpărare, petiţia de ereditare,
cererea de partaj.29
Acţiunile reale se împart în acţiuni reale mobiliare (când au ca
obiect un bun mobil) şi acţiunile reale imobiliare (când obiectul dreptului
real este un imobil sau când posesia poartă asupra unui imobil).
c) Acţiunile (cererile) mixte sunt acele acţiuni prin care se exercită
în acelaşi timp un drept real şi un drept personal, ce au luat naştere din
aceeaşi operaţiune juridică.
Acţiunile mixte sunt împărţite în două grupe şi anume: acţiunile
care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transferat un act
real asupra unui bun determinat, dând naştere totodată unor obligaţii
personale, şi acţiunile în anulare, rezoluţiunea, rezilierea unui act juridic
prin care s-a transmis ori constituit un drept real.30
Clasificarea acţiunilor patrimoniale în raport de natura dreptului ce
se valorifică prezintă interes practic din mai multe puncte de vedere:
– din punctul de vedere al competenţei teritoriale, în cazul
acţiunilor personale se aplică dispoziţiile art. 5 din Codul de
procedură civilă, ceea ce reprezintă regula de drept comun; în
cazul acţiunilor reale imobiliare se aplică dispoziţiile art. 13
din Codul de procedură civilă; în cazul acţiunilor mixte sunt
aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedură
civilă;
– din punctul de vedere al calităţii procesuale, în cazul acţiunilor
personale titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului
pasiv din raportul juridic obligaţional; în cazul acţiunilor reale
şi ale acţiunilor mixte, calitate procesuală pasivă poate avea
deţinătorul bunului;
– din punctul de vedere al prescripţiei extinctive, în cazul
acţiunilor prin care se valorifică drepturile reale principale nu
se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ci dispoziţiile
înscrise în Codul civil (art. 1837 şi următoarele).

29
A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.18-19.
30
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.249-251.
77
4. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

4.1. Consideraţii generale


Procesul civil implică participarea la activitatea judiciară a unor
organe şi persoane cunoscute sub denumirea de participanţi la procesul
civil. Participanţii procesului sunt: instanţa de judecată, părţile, organul de
executare, alte persoane şi organe.
Procurorul participă la activitatea de judecată în materie civilă atât
în calitate de parte sub aspect procesu
al, cât şi ca organ de stat în vederea respectării dispoziţiilor legale.
Rolul şi atribuţiile fiecărui participant la proces sunt prevăzute de lege.
În capitolul privind participanţii la procesul civil vom trata unele
probleme referitoare la instanţa de judecată, părţi şi procuror, urmând ca
în capitolele viitoare să arătăm rolul celorlalţi participanţi la proces:
martori, experţi, organ de executare.

4.2. Instanţa de judecată


4.2.1. Noţiune. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil
Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit de lege să
soluţioneze litigiul cu care a fost investită.
Potrivit art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, instanţele judecătoreşti sunt: Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Curţi de Apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. În
limitele stabilite prin lege vor funcţiona şi instanţe militare. Competenţa
instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege.
Instanţa de judecată este obligată să soluţioneze conflictul cu care a
fost investită prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant,

78
în caz contrar judecătorul poate fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de
dreptate.
Dispoziţiile art. 3 din Codul civil prevăd că judecătorul care va
refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată
sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de
dreptate.
Activitatea instanţei de judecată cuprinde două funcţii procesuale:
cercetarea cauzei şi soluţionarea ei.1
Cercetarea cauzei de către instanţa de judecată constă în stabilirea
situaţiei de fapt ca urmare a administrării probelor solicitate de părţi sau
ordonate din oficiu.
Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată constă în
pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin aplicarea textului de lege în
funcţie de situaţia de fapt stabilită.
În activitatea judiciară, judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii (art. 124 alin. 3 din Constituţie), însă ei trebuie să respecte şi
celelalte principii fundamentale care guvernează procesul civil.

4.2.2. Compunerea şi constituirea instanţei


a) Compunerea instanţei
Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea instanţei de
judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.2
Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară,
republicată, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format
dintr-un judecător.3
De la regula prevăzută de dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr.
304/2004, republicată, se prevede o excepţie, respectiv cauzele privind
conflictele de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în prima instanţă

1
A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, op. cit., p. 306.
2
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea Creştină
Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2003, p. 111.
3
În ceea ce priveşte repartizarea cauzelor pe complete, art. 53 alin. 1
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune că
aceasta se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.
79
de complete formate din doi judecători şi doi asistenţi judiciari. În art. 55
alin 2 din aceeaşi lege se prevede că asistenţii judiciari participă la
deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia
acestora se consemnează în hotărâre iar opinia separată se motivează.
În concordanţă cu sistemul colegialităţii, apelurile şi recursurile se
judecă în complet format din doi judecători respectiv trei judecători.4
Astfel, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată,
apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile se
judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel.
Completul de judecată este prezidat prin rotaţie de unul dintre
membrii acestuia, iar compunerea completelor de judecată este stabilită
de colegiile de conducere la începutul anului, urmărindu-se asigurarea
continuităţii completului (art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată).
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată se
compun din 3 judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători
necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se
constituie cu judecătorii de la celelalte secţii desemnaţi de către
preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie
(art. 31 din Legea nr. 304/2004).
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează Secţiile
Unite, completul de 9 judecători iar în cadrul secţiilor orice complet când
participă la judecată. În lipsa preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, şedinţele la care acesta trebuie să ia parte vor fi prezidate de
vicepreşedinte sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr.
304/2004).
Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de
organizare judecătorească astfel că este greşit să se vorbească despre
necompetenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într-o compunere
nelegală.5
Greşita compunere a completului de judecată poate fi invocată pe
cale de excepţie.

4
În legătură cu colegialitatea instanţei a se vedea I. Deleanu, Tratat de
procedură civilă, vol. I, Editura Servo Sat, Arad, 2001, p. 320.
5
V.M. Ciobanu, op. cit.; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.32.
80
Excepţia greşitei compuneri a completului de judecată este o
excepţie de procedură şi poate fi invocată de oricare dintre părţi, de
procuror sau de instanţa din oficiu.
Asupra excepţiei instanţa se pronunţă printr-o încheiere
interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul.
În cazul în care excepţia greşitei compuneri a completului de
judecată a fost admisă, transferul dosarului de la un complet de judecată
la altul din cadrul aceleiaşi instanţe se va face pe cale administrativă de
către preşedintele instanţei.
Dacă a fost pronunţată o hotărâre de primă instanţă, încălcarea
normelor care reglementează compunerea instanţei poate fi invocată prin
intermediul apelului sau recursului.
b) Constituirea instanţei
Dacă prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea acesteia cu
numărul de judecători prevăzut de lege, prin constituirea instanţei se
înţelege alcătuirea ei cu toate persoanele şi organele prevăzute de lege.6
Astfel, alături de judecători participă grefierul, magistratul asistent
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari în conflictele de
muncă şi procurorul.
Deşi nu există o dispoziţie legală expresă care să prevadă instituţia
„constituirea instanţei” totuşi din textele legale rezultă implicit necesitatea
ei.
Exemplificativ vom aminti în acest context dispoziţii procedurale
care se referă la semnarea de către grefier a încheierii de şedinţă
(art. 147), a procesului-verbal privind starea materială a înscrisului defăimat
(art. 181), a interogatorului (art. 221), a hotărârii judecătoreşti (art. 261) şi
investirii acesteia cu formulă executorie (art. 269).
Rolul grefierului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinit
de către magistratul asistent.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară republicată, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
funcţionează magistraţii asistenţi, stabiliţi prin statutul de funcţii.

6
În literatura juridică există şi opinia potrivit căreia conceptul
„constituire a instanţei” este un concept anacronic, desuet şi inutil;
participarea la activitatea instanţei nu poate fi asimilată cu constituirea
acesteia; a se vedea în acest sens I. Deleanu, op. cit., p. 320.
81
După cum am arătat, cauzele privind conflictele de muncă se
judecă în primă instanţă cu celeritate de către complete formate din doi
judecători, asistaţi de doi asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la
deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia
acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează
(art. 55 din Legea nr. 304/2004 republicată.).
Potrivit Codului de procedură civilă procurorul poate solicita
strămutarea pentru siguranţa publică (art. 38); poate porni acţiunea civilă
ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, poate pune
concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că
este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, poate în condiţiile legii să exercite căile de atac împotriva
oricăror hotărâri iar în anumite cazuri să ceară punerea în executare a
hotărârilor (art. 45); participă la cercetarea locală când prezenţa sa este
cerută de lege (art. 217); poate pune întrebări celui chemat la
interogatoriu (art. 219).
Trebuie menţionat că procurorul participă alături de completul de
judecată atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea
concluziilor sale în anumite materii.

4.2.3. Incidente procedurale privind compunerea


şi constituirea instanţei
4.2.3.1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea constă în împrejurarea în care un judecător
este oprit să participe la judecarea unei cauze, pricini în cazurile expres
prevăzute de lege.
Art. 24 Codul de procedură civilă prevede trei cazuri de incompati-
bilitate:7
1. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate
lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. Aceasta
înseamnă că după ce judecătorul a pronunţat o hotărâre în primă instanţă
sau în apel a fost avansat la instanţa superioară căreia îi revine spre
soluţionare apelul sau recursul declarat împotriva hotărârii.

7
V.M. Ciobanu, op. cit., p.312.
82
2. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la
judecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casarea cu trimitere.
Cazul de incompatibilitate menţionat dovedeşte intenţia
legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru rejudecarea fondului
după casare deoarece este greu de presupus că acelaşi judecător îşi va
schimba convingerea pronunţând o altă hotărâre.
Este de reţinut că incompatibilitatea în acest caz poate fi invocată
numai dacă judecătorul s-a pronunţat pe fondul cauzei sau a soluţionat
prin încheiere o problemă litigioasă (de exemplu încheiere de admitere în
principiu a acţiunii de partaj).
Astfel că, dacă judecătorul s-a pronunţat asupra unei excepţii
procesuale nu devine incompatibil în caz de casare cu trimitere spre
rejudecare a cauzei.
3. Judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor,
expert sau arbitru.
Pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să fi fost efectiv
audiat ca martor, nefiind suficientă doar citarea lui în calitatea respectivă.
Celelalte două situaţii ale cazului de incompatibilitate prevăzut de
art. 24 alin. (2) Codul de procedură civilă presupune exercitarea efectivă a
însărcinării de expert sau arbitru în cauza ce i-ar reveni spre soluţionare.
Potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, cazurile de
incompatibilitate privesc numai pe judecători, nu şi pe procurori sau
grefieri.
Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare şi nu pot fi
extinse prin analogie chiar dacă mai există şi alte situaţii în care un
judecător care a pronunţat o hotărâre urmează să participe la judecata
altor cauze dar nu ca efect al exercitării căilor de atac şi nici al rejudecării
fondului după casare.
Astfel, nu există incompatibilitate în cazul căilor extraordinare de
retractare (contestaţia în anulare, revizuirea); aşa cum am arătat nu este
incompatibil judecătorul care a soluţionat recursul şi participă la
rejudecarea după casare cu reţinere; nu există incompatibilitate în cazul în
care judecătorul care a judecat cauza în recurs, participă la judecata unui

83
al doilea recurs îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate în fond ca
urmare a casării cu trimitere.8
În cursul judecăţii incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie
de oricare dintre părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.
Asupra excepţiei de incompatibilitate instanţa se pronunţă printr-o
încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul.
După pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti excepţia de
incompatibilitate poate fi invocată pe calea apelului sau recursului.9
Incompatibilitatea este reglementată de norme de organizare
judecătorească imperative, astfel că, sancţiunea care intervine pentru
nerespectarea lor este nulitatea absolută.

4.2.3.2. Abţinerea şi recuzarea


Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea
părţii în anumite cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar
putea fi obiectiv.
Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că
se află într-unul din cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la
judecata unei anumite pricini.10
Potrivit art. 25 din Codul de procedură civilă, judecătorul care ştie
că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe
şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.
Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi
solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor
judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.
Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile
pentru care judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi.
Astfel, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul
poate fi recuzat în următoarele situaţii:

8
A se vedea pentru alte cazuri în care judecătorul nu este incompatibil,
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 34-35.
9
Pe calea recursului excepţia de incompatibilitate poate fi invocată
pentru motivul prevăzut de art. 304 pct.1 Codul de procedură civilă.
10
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 37.
84
1. când el, soţul său, ascendenţii sau descendenţii au vreun interes
în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al
patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie
colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau
mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora
soţului uneia din aceste persoane;
3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia
dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind
încetat din viaţă ori despărţit au rămas copii;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au
o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau dacă au o
judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată
penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri
ori altfel de îndatoriri;
9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până
la al patrulea grad inclusiv, şi una din părţi sau rudele acestora
până la gradul al treilea inclusiv.
Articolul 28 din Codul de procedură civilă prevede că nu se pot
recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore
sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale când aceştia
nu au interes personal în judecarea pricinii. Al doilea alineat al aceluiaşi
articol instituie norma potrivit căreia nu se pot recuza toţi judecătorii unei
instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Ultimul alineat prevede că pentru
aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva
aceluiaşi judecător. Aceste dispoziţii nou introduse prin Legea
nr. 219/2005 sunt menite să împiedice utilizarea instituţiei recuzării în alt
scop decât cel pentru care a fost concepută, în limitele edictate de art. 27
Codul de procedură civilă.
Deşi cazurile pentru cele două instituţii (abţinere şi recuzare) sunt
comune, normele care le reglementează sunt diferite.

85
Astfel, normele care reglementează instituţia abţinerii sunt norme
imperative iar cele care reglementează recuzarea sunt, în mare parte,
norme dispozitive.
Cazurile de abţinere şi recuzare sunt limitativ prevăzute de lege
ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse nici prin voinţa judecătorilor şi
nici la cererea părţilor.
Competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine
instanţei sesizate cu pricina în care s-a pus problema abţinerii şi
recuzării.11 În alcătuirea completului de judecată nu poate intra
judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat. Dacă s-au abţinut sau au
fost recuzaţi mai mulţi judecători, neputându-se forma completul de
judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
În situaţia prevăzută de art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să rezolve un astfel de
incident, aceasta fiind instanţa superioară.12
Aşa cum am arătat, dacă judecătorul ştie că există motive de
recuzare împotriva sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină
de la judecarea pricinii.
Abţinerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaşte
existenţa motivului de recuzare şi înaintea de începerea oricărei dezbateri.
Recuzarea poate fi propusă de partea interesată, verbal sau înscris
pentru fiecare judecător în parte înainte de începerea oricărei dezbateri.
În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după ce dezbaterile
au început, partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce
le-a cunoscut.
Potrivit art.29 alin. (3) din Codul de procedură civilă, judecătorul
împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine, situaţie în
care instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra abţinerii.

11
Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.123.
12
A se vedea în acest sens şi pentru considerente asupra regimului
juridic al instituţiei recuzării anterior modificărilor aduse prin Legea nr.
219/2005: M. Tăbârcă, I. Dragne, Condiţiile de aplicare şi procedura de
judecată a cererii de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 din
Codul de procedură civilă, în „Juridica”, nr. 3/2000, p. 89-92.
86
Cererea de abţinere sau recuzare se judecă în Camera de Consiliu,
fără prezenţa părţilor, ascultând pe judecătorul recuzat, în conformitate cu
art. 31 alin. 1 Codul de procedură civilă.
Proba cu interogatoriu nu poate fi administrată pentru dovedirea
motivelor de recuzare.
În cursul judecării cerere de abţinere sau recuzare nu se face nici un
act procedural.
Asupra cererii de abţinere sau recuzare instanţa competentă se va
pronunţa printr-o încheiere care se citeşte în şedinţă publică.
Dacă cererea de abţinere sau recuzare a fost admisă, judecătorul se
retrage din completul de judecată, urmând a fi înlocuit de un alt judecător.
Potrivit art. 34 alin. (1) Codul de procedură civilă, încheierea prin
care s-a încuviinţat sau respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de
atac.
De asemenea, nici încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este
supusă vreunei căi de atac.
Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai
odată cu fondul (art. 34 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Alineatul (3) al art. 34 Codul de procedură civilă prevede că atunci
când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept
respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.
Dispoziţiile privitoare la abţinere şi recuzare, cu excepţia
prevederilor art. 24 şi 27 pct. 7 Codul de procedură civilă, se aplică şi
procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.

4.3. Părţile în procesul civil


4.3.1. Noţiunea de părţi în procesul civil
În procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un
litigiu cu privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora
se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti.13
În raportul juridic civil litigios ce constituie chiar obiectul
procesului civil, sunt implicate două subiecte: subiectul activ, respectiv
titularul dreptului civil care formează conţinutul raportului juridic civil şi

13
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil român, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.124 – 125.
87
care pretinde că acel drept civil material i-a fost încălcat sau contestat de
către cel căruia îi incumbă obligaţia civilă corelativă şi care este subiectul
pasiv.
Aşadar procesul civil presupune, în mod necesar, cel puţin un
reclamant şi un pârât,14 subiecte ale raportului juridic de drept material,
care, odată ce reclamantul declanşează procesul civil prin introducerea
cererii de chemare în judecată a pârâtului, devin şi subiecţi ai raportului
de drept procesual, fiind titulari de drepturi şi obligaţii procedurale.
Sediul materiei pentru a defini noţiunea de parte îl reprezintă Codul
de procedură civilă în art. 41 alin.1, care defineşte partea ca fiind aceea
persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar din prima teză a art. 42
Codul de procedură civilă rezultă printr-un raţionament per a contrario că
numai persoana care are exerciţiul drepturilor sale poate sta ca parte în
procesul civil, personal, fără a fi reprezentate, asistate ori autorizate.
Totuşi, Codul de procedură civilă nu defineşte cele două noţiuni,
reclamant şi pârât, chestiune ce a fost complinită în doctrină astfel:
reclamant este persoana care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând
apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit de lege iar pârât este
persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat
drepturile reclamantului.15
Aşadar, nu este întâmplător faptul că „Procedura contencioasă” de
care se ocupă Codul de procedură civilă în Cartea II, analizează în Titlul I
„Părţile”, căci din punct de vedere procesual, reclamantul a declanşat
procesul prin introducerea cererii de chemare în judecată, iar pârâtul este
chemat să răspundă pretenţiilor sale sau chiar să formuleze pretenţii
proprii (vezi cererea reconvenţională – art. 119 Codul de procedură
civilă). În ce măsură există concordanţă între calitatea de subiecţi (activ,
respectiv pasiv) ai raportului juridic de drept material şi cea de subiecţi
(aflaţi în deplină egalitate) ai raportului juridic de drept procesual, numai
instanţa de judecată va cerceta şi va stabili acest aspect prin hotărârea ce o
va pronunţa. Oricum, din momentul investirii instanţei prin introducerea
cererii de chemare în judecată de către reclamant, atât reclamantul, cât şi
pârâtul devin titulari de drepturi şi obligaţii procesuale, în exerciţiul
cărora trebuie să se supună normei instituite de art. 723 Codul de
procedură civilă, şi anume exercitarea drepturilor procedurale cu bună

14
Ibidem, p.125.
15
Ibidem, p.125.
88
credinţă şi fără a fi deturnate de la scopul în vederea căruia au fost
recunoscute de lege.
În caz contrar, partea se face vinovată de abuz de drept şi este
susceptibilă de a răspunde pentru aceasta, după cum dispune art. 723 alin.
2 Codul de procedură civilă .16
Dată fiind structura procesului civil trebuie reţinut faptul că
noţiunea de părţi nu interesează numai acţiunea civilă propriu-zisă, ci şi
orice mijloc de apărare (ex.: excepţia procesuală în care pârâtul devine
reclamant, conform principiului in excipiendo reus fit actor), iar
promovarea căii de atac poate aparţine pârâtului din cererea de chemare
în judecată care devine apelant ori recurent etc.17 Din aceste considerente
rezultă nu numai rolul părţilor în procesul civil dar şi poziţia lor de
egalitate şi din punct de vedere procesual.

4.3.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces


Pentru a fi parte într-un proces civil, indiferent de etapa sau faza de
desfăşurare a acestuia, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ
condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, şi anume: să pretindă un drept, să
justifice un interes, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.18
Datorită faptului că aceste condiţii au fost prezentate deja pentru
exercitarea acţiunii civile, ne vom limita în cele ce urmează numai asupra
unor considerente esenţiale asupra fiecăreia.19
Dreptul pe care o persoană tinde să-l valorifice pe calea acţiunii
civile trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie actual, adică să nu
fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.
Interesul pe care trebuie să îl justifice o persoană pentru a fi parte în
proces se referă la interesul practic, imediat pe care îl are acea persoană

16
În legătură cu drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor precum
şi cu privire la abuzul de drept procesual vezi: VM. Ciobanu, op.cit., vol.I,
p.320-323; VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p.45 – 50; I. Deleanu, op. cit.,
vol.I, p.352 – 364; I. Leş, op. cit., p.88 – 90; I.Stoenescu, S. Zilberstein, op.
cit., p. 272 – 278.
17
VM. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.317.
18
Ibidem, p. 319-320
19
Pentru amănunte vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 278-
297.
89
pentru a justifica recurgerea la forţa coercitivă statului prin sistemul
judiciar. Interesul poate fi atât material cât şi judiciar. Totodată, interesul
trebuie să fie născut şi actual, ca şi dreptul, şi personal, independent de
faptul că acţiunea a fost exercitată personal ori prin reprezentant (legal
sau mandatar).
Capacitatea procesuală de folosinţă, legitimatio ad processum, –
prevăzută de art. 41 alin.1 Codul de procedură civilă – de altfel singura
condiţie cerută expres de lege, reprezintă aptitudinea generală a
persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe plan
procesual. Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă capacitatea unei
persoane, care are folosinţa drepturilor procesuale de a angaja şi conduce
personal procesul, realizându-şi drepturile şi îndeplinind obligaţiile
procesuale; cu alte cuvinte capacitatea de exerciţiu rezidă în faptul de a
sta în judecată şi este consecinţa directă a capacităţii de folosinţă.
Calitatea procesuală legitimatio ad causam, presupune să existe
identitate între persoana care reclamă încălcarea dreptului şi persoana care
este titularul acelui drept, în raportul juridic dedus judecăţii. Vorbim în
acest caz despre calitate procesuală activă, dar în mod similar trebuie
satisfăcută cerinţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în
acelaşi raport juridic, caz în care vorbim despre calitatea procesuală
pasivă.20
Desigur că fiecare dintre aceste condiţii trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe de valabilitate iar lipsa vreuneia dintre ele duce, pe cale
de consecinţă la însăşi lipsa unei condiţii de exerciţiu a acţiunii. Orice
neregularitate în acest sens poate fi învederată instanţei de către partea
interesată, pe cale de excepţie.21

20
Pentru amănunte v. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul
civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p.96-126.
21
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. nr.
1701/11.12.2002 şi dec. nr. 210/14.02.2002, în Culegere de practică
judiciară în materie comercială, 2002, Editura Brillance, Colecţia Lex
Expert, Piatra Neamţ, 2002, p. 329-330, p. 336-338.
90
4.3.3. Coparticiparea procesuală
Noţiunea de coparticipare procesuală îşi are sediul materiei în art. 47
Codul de procedură civilă, care alături de art. 48 constituie capitolul II
al titlului I, Părţile, intitulat „Persoanele care sunt împreună reclamante
sau pârâte”.
Aşadar definim coparticiparea procesuală ca situaţia în care
procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi,22 situaţie
cunoscută şi ca litisconsorţiu procesual.
În afara condiţiilor generale pentru a fi parte în proces, legea
consacră şi o condiţie anume pentru existenţa acestei situaţii, şi anume ca
obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile
sau obligaţiile să aibă aceeaşi cauză – după cum este prevăzut în teza a 2-a
a art. 47 Codul de procedură civilă. Rezultă însăşi raţiunea de a fi a
instituţiei coparticipării procesuale, respectiv soluţionarea unui litigiu faţă
de mai multe subiecte de drept, iar în mod practic, evitarea posibilităţii ca
prin judecarea în cauze separate să se pronunţe hotărâri contradictorii.23
În literatura de specialitate24 se disting forme ale coparticipării
procesuale, în funcţie de poziţia părţilor, de momentul în care se formează
sau chiar de rolul voinţei părţilor.
Aşadar, după primul criteriu distingem coparticiparea procesuală
subiectivă de cea obiectivă.
Coparticiparea procesuală este numită subiectivă când se referă la
situaţia în care există o pluralitate de părţi cu interese identice.
La rândul ei, aşa-numita coparticipare subiectivă poate fi: activă –
statornicită între mai mulţi reclamanţi; pasivă – între mai mulţi pârâţi şi
mixtă – când există pluralitate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi.
Coparticiparea procesuală este numită obiectivă când se realizează
contopirea procesuală a mai multor acţiuni/cereri, într-un singur proces –
fie între aceleaşi părţi, fie între părţi diferite, dar cu condiţia ca între aceste

22
I. Leş, Tratat..., p. 75.
23
M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu
legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 114;
VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.318; I. Leş, op.cit., p. 76; I. Stoenescu,
S. Zilberstein, op. cit., p.298.
24
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat..., p. 76; I. Stoenescu,
S. Zilberstein, op. cit., p. 298.
91
acţiuni/cereri să existe o strânsă legătură – şi anume, cea exprimată în
art.47 Codul de procedură civilă prin sintagma „aceeaşi cauză”.
După al doilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală iniţială
de cea ulterioară. Desigur, coparticiparea procesuală iniţială presupune
faptul de a fi luat naştere odată cu introducerea cererii de chemare în
judecată, şi această formă reprezintă regula. Totuşi, coparticiparea
procesuală poate fi şi ulterioară şi anume când se formează pe parcursul
judecăţii – prin introducerea unei terţe persoane în proces.25
În fine, după cel de-al treilea criteriu, distingem coparticiparea
procesuală facultativă de cea necesară. Mai mulţi autori26 împărtăşesc
ideea că din economia redactării textului de lege – art.47 Codul de
procedură civilă – ar rezulta că în toate cazurile coparticiparea procesuală
este facultativă. Totuşi, atât alte texte de lege27 cât şi practica instanţelor
judecătoreşti28 relevă faptul că există şi coparticiparea procesuală
necesară, adică participarea la proces a tuturor persoanelor interesate, este
obligatorie – cum este cazul ieşirii din indiviziune sau introducerea unei
acţiuni în indiviziune.
Indiferent de forma pe care o ia coparticiparea procesuală, între
coparticipanţi se stabilesc anumite raporturi. Sediul materiei pentru
analiza acestor raporturi este art. 48 Codul de procedură civilă din care
rezultă principiul independenţei procesuale ce guvernează aceste
raporturi, în cazul coparticipării procesuale facultative (art.48 alin. (1)
Codul de procedură civilă) iar în cazul coparticipării procesuale necesare
legea prin art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie o derogare
de la acest principiu, aşa încât va funcţiona regula dependenţei procesuale
a coparticipanţilor.29 Totuşi se impune o nuanţare, căci în conformitate cu
art. 48 alin. 2 teza a doua, această regulă a dependenţei procesuale
priveşte numai actele de procedură şi termenele cele mai favorabile.

25
Pentru această clasificare, în funcţie de momentul în care se
formează vezi I.Leş, op.cit., p. 76. c
26
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat..., p. 76.
27
. Art. 797 Cod civil –este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi
copiii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi.
28
T.S., sec. civ. in C.D. 1969, p.237.dec. nr. 1105/1969.
29
I.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001, vol. I, p.159.
92
În ceea ce priveşte teza finală a art. 48 alin. (2) Codul de procedură
civilă trebuie precizat că aceasta stabileşte o derogare de la art. 153 alin.
(1) Codul de procedură civilă, în legătură cu procedura de citare.
Instituţia coparticipării procesuale ridică probleme complexe şi
chiar de interpretare a legii, astfel că aceasta trebuie înţeleasă în întreaga
fizionomie a procesului civil, prin coroborarea textelor de lege incidente
şi printr-o abordare în conotaţie cu alte instituţii ale dreptului procesual
civil (cu titlu exemplificativ: promovarea căilor de atac, perimarea cauzei,
excepţiile absolute).30

4.3.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor


Calitatea de parte în raportul procesual civil conferă acesteia, ca
subiect de drept procesual, o serie de drepturi procesuale şi impune o
serie de obligaţii procesuale.
În Codul de procedură civilă nu există o secţiune aparte care să
reglementeze drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor, ci asemenea
reglementări există disparat în structura Codului: cu titlu de exemplu vom
enumera articole din cadrul primelor două titluri ale primei cărţi, în care
sunt stipulate prevederi ce conferă părţilor drepturi procesuale: art. 57
Codul de procedură civilă, art. 65 Codul de procedură civilă, art. 67
Codul de procedură civilă, art.69 Codul de procedură civilă, art. 74 Codul
de procedură civilă, art. 86 – 87 Codul de procedură civilă, art. 89 Codul
de procedură civilă, art. 108 Codul de procedură civilă.
Drepturile procesuale cel mai des amintite în doctrină31 sunt:
– dreptul părţii de a adresa cereri instanţei de judecată;
– dreptul de a participa la judecată; în structura căruia se cuprinde
dreptul de citare cât şi dreptul de a participa la dezbateri;
– dreptul de apărare care presupune folosirea tuturor mijloacelor
procesuale şi procedurale necesare, în maniera stabilită de lege;
– dreptul de a conduce procesul personal ori prin mandatar ori chiar
beneficiind de asistenţă judiciară conform art. 74 şi urm. Codul de
procedură civilă, în anumite condiţii;

30
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 319.
31
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 320-323; I. Leş, Tratat..., p. 88;
I. Deleanu, op. cit., p. 353-356; G. Porumb, op. cit., p. 125.
93
– dreptul de a recuza judecători, procurori, grefieri, experţi;
– dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată, în cazul
în care partea va câştiga procesul;
– dreptul de dispoziţie asupra procesului, care se exercită numai
personal de către parte sau prin mandatar, în baza unei procuri
speciale (inclusiv pentru situaţia reprezentării prin avocat).32
Din această succintă enumerare a drepturilor procesuale rezultă şi
faptul că unele dintre aceste drepturi se ridică la rangul de principii
fundamentale ale procesului civil, asemenea drepturi subscriindu-se
principiului dreptului la apărare, principiului egalităţii părţilor,
principiului disponibilităţii, principiilor publicităţii şi oralităţii.
Indiferent însă de natura dreptului procesual pe care legea îl con-
feră părţii, aceasta trebuie să îl exercite cu bună-credinţă, supunându-se
întocmai prevederilor art. 723 Codul de procedură civilă, aşa încât
exerciţiul oricărui drept să nu conducă la săvârşirea unui abuz de drept.
Cum este şi firesc, exercitarea unor drepturi procesuale este
indisolubil legată de îndeplinirea unor obligaţii, îndatoriri procesuale şi
procedurale din partea subiectului acelui raport de drept procesual.
Doctrina33 a statuat fără echivoc obligaţia părţii de a exercita drepturile
procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în care au fost
recomandate de lege. De altfel faptul că în art. 723 alin. (2) Codul de
procedură civilă prevede şi o sancţiune în cazul neîndeplinirii acestei
obligaţii întăreşte ideea importanţei ce o are în economia procesului civil.
Şi în ceea ce priveşte sediul materiei pentru obligaţiile procesuale
ale părţilor se menţine faptul că ele sunt stipulate în mod disparat în
Codul de procedură civilă, cu titlu de exemplu amintim: art. 129 alin. (1)
Codul de procedură civilă, art. 114¹ Codul de procedură civilă, art. 136
Codul de procedură civilă, art. 146 Codul de procedură civilă, art. 153
Codul de procedură civilă, art. 155¹ Codul de procedură civilă.

32
Pentru amănunte vezi Gh. Durac, Drept procesual civil. Actele de
dispoziţie ale părţilor în procesul civil, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.45 – 73
şi p.139 – 175.
33
V.M. Ciobanu, op. cit., p.320 – 323; I. Leş, Tratat..., p.89;
I. Deleanu, op. cit., p.356 – 358; G. Pormub, op. cit., p.126.
94
De asemenea, reţinem din doctrină34 ca principale obligaţii
procesuale ce revin părţii în procesul civil:
– obligaţia de a îndeplini actele de procedură respectând întocmirea
prevederilor art. 129 Codul de procedură civilă ;
– obligaţia de a proba cererile şi apărările;
– obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate
ca mijloace materiale de probă;
– obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată, în conformitate cu
prevederile art. 274 – 277 Codul de procedură civilă .
Îndeplinirea obligaţiilor procesuale este prevăzută de legea
procesuală sub diverse sancţiuni precum cea a nulităţii, perimării,
decăderii, răspunderii pentru paguba pricinuită.35

4.3.5. Consecinţe ce decurg din calitatea de parte în procesul civil


În persoana celui care este parte în procesul civil, fie că vorbim
despre situaţia clasică în care există un reclamant şi un pârât, fie că ne
aflăm în prezenţa unui litisconsorţiu, se produc efecte, consecinţe ce
decurg pe de-o parte din însuşi faptul de a fi subiect în raportul de drept
procesual iar pe de altă parte din finalitatea procesului civil. Aşadar,
aceste consecinţe se dispun în două planuri temporale şi anume: în
decursul procesului (în cursul derulării procedurii judiciare) şi, respectiv,
după terminarea procesului şi dezinvestirea instanţei prin pronunţarea
hotărârii, demers în vederea căruia s-a desfăşurat procesul.
În decursul procesului constituie consecinţe ale calităţii de parte în
plan juridic tocmai drepturile procesuale pe care le poate exercita numai
partea şi, respectiv, obligaţiile procesuale ce revin acesteia. În acest con-
text ne vom limita la a sublinia aici faptul că dreptul de dispoziţie aparţine
numai părţii şi se exercită în conformitate cu prevederile art. 271-273
Codul de procedură civilă.
Cum finalitatea procesului civil constă în pronunţarea unei
hotărâri temeinice şi legale prin care urmează să se rezolve conflictul

34
I.Leş, Tratat..., p. 88-90; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 320.
35
După cum este prevăzut în Codul de procedură civilă: art. 105-107 –
nulitate, art. 248 – perimare, art. 103 – decădere, art. 723 alin. 2 – răspundere
pentru paguba pricinuită.
95
stabilit în raportul de drept material supus judecăţii, se ridică două
probleme legate de hotărârea judecătorească: puterea de lucru judecat şi
opozabilitatea acesteia. Cele două concepte vizează de fapt poziţia
părţilor şi, respectiv, a părţilor faţă de actul jurisdicţional final, adică
hotărârea judecătorească.
Art. 1200 alin. 4 Codul civil instituie prezumţia legală absolută de
„putere”, autorităţii lucrului judecat pentru ca în art. 1201 Codul civil să
se stabilească întocmai noţiunea de lucru judecat care presupune
identitate de obiect, cauză şi părţi.
Aşadar avem în vedere principiul relativităţii lucrului judecat,36 şi
anume regula că hotărârea are putere de lucru judecat numai între părţile
litigante, astfel spus actul jurisdicţional nu este opozabil decât părţilor din
proces, adică inter partes şi nu erga omnes (excepţie fac hotărârile ce au
ca obiect statutul civil al persoanei).
Rezultă pe cale de consecinţă faptul că pentru a face o hotărâre
judecătorească opozabilă unei alte persoane decât cea care este parte
adversă în proces, acea persoană trebuie introdusă în cauză, aşa încât să
devină parte iar hotărârea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.

4.3.6. Participarea terţilor în procesul civil


Instituţia participării terţilor la proces este reglementată de legea
procesuală în capitolul III din Titlul I, Părţile, intitulat „Alte persoane care
pot lua parte la judecată” şi cuprinde prevederile art. 49 – 66 Codul de
procedură civilă.
Din cele arătate anterior rezultă interesul unei părţi de a introduce
în cauză un terţ tocmai pentru ca hotărârea să-i devină opozabilă. Aşadar,
această formă de intervenţie a terţului este una forţată, căci el este chemat
în judecată de către parte. Din aceleaşi considerente însă, intervenţia
poate fi iniţiată de către terţ însuşi, situaţie în care forma sa este cea
voluntară.37
Mijlocul procedural prin care terţul intervine sau este chemat să
intervină într-un proces pendent este cererea incidentală38 iar condiţia care

36
În acest sens v. I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., , p 520-526..
37
V.M. Ciobanu, op. cit., p.324.
38
Ibidem, p. 327.
96
trebuie îndeplinită este interesul, aşa cum rezultă din prevederile art.49
alin. (1) Codul de procedură civilă, respectiv posibilitatea de a pretinde
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, conform art. 57 alin. (1) Codul de
procedură civilă.
Din prevederile art. 49 – 66 Codul de procedură civilă rezultă că
legea procesuală ce reprezintă dreptul comun în materie dispune asupra
următoarelor forme de participare a terţilor la proces:
– intervenţia (art. 49 – 56 Codul de procedură civilă);
– chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 – 59 Codul de
procedură civilă);
– chemarea în garanţie (art. 60 – 63 Codul de procedură civilă);
– arătarea titularului dreptului (art. 64 – 66 Codul de procedură
civilă).
Cum am anticipat deja instituţia intervenţiei este deja consacrată în
două forme: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată, chestiune care
deşi nu este prevăzută ca atare de Codul de procedură civilă, a fost
complinită de doctrină.39

1. Intervenţia voluntară
După cum rezultă din prevederile art. 49 alin. (2) şi (3) Codul de
procedură civilă, în cadrul instituţiei intervenţiei voluntare distingem
intervenţia „în interes propriu” – alin. (2) şi intervenţia „în interesul uneia
din părţi” – alin. (3).
Instituţia intervenţiei voluntare constă în posibilitatea, recunoscută
de lege, unei persoane de a interveni într-un proces în curs, prin
introducerea unei cereri – numită de intervenţie – la instanţa investită cu
acţiunea principală, în scopul apărării unui drept propriu, respectiv de a
sprijini apărarea uneia dintre părţi (reclamant ori pârât).
În funcţie de elementul scop distingem cele două forme de
intervenţie voluntară, numite în doctrină40 intervenţie voluntară principală
(agresivă) cea în interes propriu – şi intervenţie accesorie, (auxiliară,
alăturată sau conservatoare).

39
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 300; V.M. Ciobanu, op. cit.,
p. 324; I. Leş, Comentariile..., p. 164.
40
I. Leş, Comentariile..., p.164.
97
Pentru fiecare dintre cele două forme de intervenţie voluntară legea
presupune anumite rigori, pe lângă condiţia interesului.41

1.a. Intervenţia principală


Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49
alin. (1) şi (2), art. 50, art. 55 Codul de procedură civilă. Din normele
legale amintite rezultă următoarele caracteristici pentru instituţia
intervenţiei principale:
– terţul care are interes în a-şi apăra un drept subiectiv, propriu,
poate deveni intervenient principal într-un proces pendent;
– interesul respectiv dreptul subiectiv pretins de terţul intervenient
are legătură cu raportul de drept material supus judecăţii în acţiunea
principală;
– cel puţin din punct de vedere formal cererea de intervenţie în
interes propriu va respecta prevederile referitoare la cererea de
chemare în judecată şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din
proces;42
– cererea de intervenţie principală se poate introduce numai la
prima instanţă şi numai înainte de închiderea dezbaterilor, adică
înainte ca părţile să fi pus concluzii în fond; această cerinţă a legii
este în acord cu principiul general în materie de jurisdicţie, de a nu
priva persoana interesată de un grad de jurisdicţie.
Există totuşi o derogare instituită de art. 50 alin. (3) Codul de
procedură civilă şi anume ca, cererea de intervenţie să fie înaintată
instanţei de apel, dar numai „cu învoirea părţilor”, şi, conform principiului
simetriei, considerăm că momentul până la care se poate introduce
cererea este tot înainte de închiderea dezbaterilor.
– în legătură cu cererea de intervenţie principală instanţa se va
pronunţa prin încheierea de încuviinţare în principiu a acesteia; cu
respectarea principiului oralităţii şi a contradictorialităţii.

41
În legătură cu inadvertenţa între sintagma „interes” din art. 49 alin
(1) Codul de procedură civilă şi „drept” din art. 49 alin (2) Codul de
procedură civilă, vezi V.M. Ciobanu, op.cit., p. 325.
42
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 326.
98
Încuviinţarea în principiu are drept consecinţă faptul că
intervenientul a devenit parte în proces, fiind subiect de drepturi şi
obligaţii procesuale, iar cererea sa are valoarea unei veritabile acţiuni
civile,43 care se va judeca odată cu cererea principală, disjungerea nefiind
posibilă decât dacă prin judecarea conexă s-ar pricinui întârzierea
judecării cererii principale (art. 55 Codul de procedură civilă);
– în conformitate cu prevederile art. 17 Codul de procedură civilă
prin introducerea cererii de intervenţie are loc o prorogare de
competenţă a instanţei;
– încheierea prin care se pronunţă instanţa asupra încuviinţări în
principiu a cererii de intervenţie este una interlocutorie şi se poate
ataca numai odată cu fondul;
– deşi a devenit parte în proces şi se bucură de toate drepturile
conferite de această poziţie, intervenientul nu poate efectua acte de
procedură retroactiv; aşa cum este şi firesc calitatea de parte o
capătă din momentul intervenţiei deci drepturile procesuale le
exercită tot din acel moment (art. 53 Codul de procedură civilă);
– ca domeniu de aplicare, cererea de intervenţie nu cunoaşte norme
prohibitive dar se consideră44 că este inadmisibilă în acţiunile cu
caracter personal.

1.b. Intervenţia accesorie


Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49
alin. 1 şi 3, art. 51, art. 52-54, art. 55 teza I, art. 56 Codul de procedură
civilă. În baza acestor norme legale cât şi a consideraţiilor din doctrină45
asupra instituţiei intervenţiei accesorii rezultă elemente specifice ce o
diferenţiază de instituţia intervenţiei principale.
Dacă intervenţia principală se configurează ca o veritabilă acţiune
civilă în care intervenientul devenit parte se bucură de o poziţie
procesuală de independenţă faţă de celelalte părţi din proces, intervenţia
accesorie reprezintă un mijloc de apărare în favoarea părţii pentru care
intervenientul accesoriu intervine în litigiu, cu precizarea că a sprijini

43
I. Stoenescu, G.Porumb, op.cit., p.134.
44
I.Leş, Tratat de drept procesual civil, p.96.
45
I. Leş, Tratat..., p. 100-102; V.M. Ciobanu, op. cit. p. 326-330.
99
apărarea respectivei părţi nu exclude existenţa unui interes propriu.
Intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţă procesuală faţă de
partea a cărei apărare o sprijină; totodată cererea de intervenţie în
interesul uneia dintre părţi nu are o existenţă de sine-stătătoare, ci
reprezintă o cerere accesorie situată în raport de subordonare faţă de
apărarea pe care înţelege să şi-o construiască respectiva parte, în sprijinul
căreia s-a intervenit. Din acest motiv, instituţia disjungerii nu se poate
aplica în acest caz, căci cererea accesorie nu se poate judeca separat de
cererea principală deoarece în absenţa acesteia nici cererea accesorie nu
poate exista.
Fiind un mijloc de apărare, legiuitorul a înţeles să permită
introducerea cererii de intervenţie accesorie chiar şi „înaintea instanţei de
recurs” (art. 51 Codul de procedură civilă); considerăm pe motiv de
analogie că momentul procesual până la care se poate interveni este
înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. (2) teza a doua Codul de
procedură civilă).
Art. 54 Codul de procedură civilă instituie o normă specială
aplicabilă intervenientului accesoriu care precizează poziţia de
subordonare procesuală a acestuia faţă de partea în sprijinul căreia
intervine, şi anume interdicţia de a face acte de procedură care nu ar fi în
interesul respectivei părţi.46
Dependenţa procesuală a intervenientului accesoriu nu trebuie
absolutizată căci legea îi conferă prerogativele de parte, limitând doar
întinderea acestora prin subordonare faţă de interesul părţii în sprijinul
căreia intervine. În acest mod trebuie înţeleasă şi prevederea art. 56 Codul
de procedură civilă care conferă intervenientului accesoriu dreptul de a
susţine calea de atac în favoarea părţii pe care o apără, dar nu şi de a iniţia
respectiva cale de atac, în locul părţii însăşi.47

46
Pentru precizări asupra înţelesului sintagmei „act potrivnic”, vezi
I.Leş, Tratat..., p.101– 102.
47
Dreptul procesual al intervenientului accesoriu de a introduce apel
(sau recurs) în condiţiile în care partea însăşi este apelant (sau recurent) nu
trebuie să dea naştere la confuzii în legătură cu instituţia aderării la apel
prevăzută de art. 293 – 293¹ Codul de procedură civilă.
100
Prin natura de mijloc de apărare, instituţia intervenţiei accesorii îşi
găseşte aplicabilitate48 în litigii de orice natură, căci în sens contrar ar
însemna să se încalce principiul fundamental al dreptului la apărare.

2. Intervenţia forţată
Instituţia intervenţiei forţate este reglementată de legea procesuală
în trei forme:
– chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 – 59 Codul de
procedură civilă);
– chemarea în garanţie (art. 60 – 63 Codul de procedură civilă);
– arătarea titularului dreptului (art. 64 – 66 Codul de procedură
civilă).
Elementul definitoriu pentru această instituţie de drept procesual
constă în faptul că în oricare dintre aceste forme terţul intervine în
procesul pendent la voinţa unei părţii şi nu din propria sa voinţă.
Pentru fiecare dintre aceste forme legea a prevăzut condiţii şi reguli
specifice de exercitare.

2.a. Chemarea în judecată a altor persoane


Din prevederile legale (art. 57 – 59 Codul de procedură civilă) ce
consacră această instituţie rezultă că finalitatea sa constă în posibilitatea
oricăreia dintre părţi de a extinde cadrul procesual la o terţă persoană dar
numai dacă aceasta „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul”. Aşadar, şi în acest caz extinderea litigiului faţă de terţi
presupune un interes şi anume acela de a soluţiona raporturi juridice
conexe într-un singur cadru procesual.49
Din prevederile art. 59 alin. (2) – (4) Codul de procedură civilă
rezultă condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea de chemare în
judecată a altor persoane. Din punct de vedere formal cererea trebuie să
îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 Codul de procedură

48
De pildă într-o acţiune având ca obiect punerea sub interdicţie pe
motiv că persoana este bolnavă, în vârstă şi suferă de sindrom depresiv senil
cu fenomene deteriorative: Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr.
2825/14.11.1997.
49
I. Leş, Tratat..., p.103.
101
civilă pentru cererea de chemare în judecată50 iar din punct de vedere
procedural legea distinge între cererea făcută de reclamant şi cea făcută de
pârât. În cazul în care este făcută de reclamant, condiţiile sunt
asemănătoare celor prevăzute pentru cererea de intervenţie în interes
propriu, şi anume: momentul procesual până la care se poate înainta este
dat la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe (art. 57 alin. (3)
Codul de procedură civilă). Când cererea este făcută de pârât, se depune
odată cu întâmpinarea iar când există dispoziţie expresă că nu este
obligatorie depunerea întâmpinării, cererea de chemare în judecată a altor
persoane se poate depune cel târziu la prima zi de înfăţişare.51 Sancţiunea
nerespectării acestor termene este aceeaşi ca şi în cazul cererii
reconvenţionale, şi anume judecarea separată.
Prevederile alin. (4) ale art. 57 Codul de procedură civilă vizează
ambele situaţii (cerere depusă de reclamant sau pârât) şi instituie
obligativitatea de motivare şi comunicare.
Prevederile art. 58 Codul de procedură civilă au dat naştere unor
controverse în doctrină52 cu privire la poziţia procesuală pe care o
dobândeşte cel chemat în judecată pe această cale. Dacă din prevederile
art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă rezultă că introducerea terţului
în litigiu se poate face în calitate de pârât; din prevederile art. 58 Codul de
procedură civilă rezultă că poziţia procesuală ce o va ocupa respectivul
terţ în raportul juridic de drept procesual este cea de „intervenient în
interes propriu”, calitate ce reprezintă tocmai o varietate a calităţii de
reclamant.53 Cum persoana chemată în judecată „ar putea să pretindă
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul” (art. 57 alin. (1) Codul de procedură
civilă), şi cum odată chemat în judecată devine intervenient în interes
propriu (art. 58 Codul de procedură civilă), rezultă că poziţia sa
procesuală este cea de reclamant şi nu de pârât, indiferent de faptul că

50
Ibidem, p.104.
51
Prima zi de înfăţişare este socotită – conform art. 134 Codul de
procedură civilă – ca fiind acel termen de judecată în care părţile, legat citate,
pot (s.n.) pune concluzii şi este redată prin adagiul in limine litis.
52
I.Deleanu, Tratat...,vol. I, p.406; I. Leş, Tratat..., p.104.
53
I.Leş, Tratat ..., p.104.
102
interesul de a face hotărârea ce se va pronunţa opozabilă faţă de acest terţ,
aparţine reclamantului sau pârâtului.54
În legătură cu condiţiile de exercitare ale acestei instituţii se
remarcă şi faptul că nu mai există dispoziţie legală expresă în legătură cu
admisibilitatea în principiu a cererii.55
Prevederile art. 59 Codul de procedură civilă se referă la situaţia în
care pârâtul, debitor de bună-credinţă, recunoaşte datoria şi vrea să o şi
execute faţă de acel creditor pe care îl va indica instanţa prin hotărârea ce
o va pronunţa; astfel pârâtul va depune suma ce o datora şi va ieşi din
litigiu, urmând ca acesta să decurgă între reclamantul iniţial şi terţul
intervenient, introdus ulterior.56

2.b. Chemarea în garanţie


Din prevederile art. 60 – 63 Codul de procedură civilă rezultă
elementele definitorii pentru instituţia chemării în garanţie ca formă a
intervenţiei forţate, astfel: posibilitatea legală a oricărei părţi dintr-un
proces pendent de a introduce în cauză o terţă persoană – garant al
obligaţiei de despăgubire – pentru situaţia în care respectiva parte va
pierde procesul introdus pe cale principală.
Se impune o precizare de esenţă a conceptului de garanţie, şi
anume, accepţiunea mai largă a sa în dreptul procesual, ce face ca această
instituţie să fie aplicabilă în raporturi de drept material grefate atât pe un
drept real, cât şi pe un drept de creanţă, în care obligaţia de garanţie îşi
poate avea fie izvor legal, fie convenţional.57
Din punct de vedere procedural, prevederile art. 60 – 63 Codul de
procedură civilă reglementează instituţia chemării în garanţie pe cale
incidentală, cu titlu facultativ (ceea ce nu înseamnă că respectivul drept
nu poate fi valorificat şi pe calea unei acţiuni principale în garanţie ori
despăgubire). Se poate afirma că există opinie unitară în doctrină58 cu

54
Vezi opinia prof. I.Stoenescu din I.Leş, Comentariile Codului de
procedură civilă, p.177.
55
M.Tăbârcă, Codul...., p.121-122.
56
VM. Ciobanu, op.cit., p. 331.
57
Pentru amănunte vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 79 – 87.
58
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 332 – 333; I.Leş, Comentariile..., p.180.
103
privire la avantajele introducerii în litigiu a pârâtului pe cale incidentală,
datorită judecării cauzelor conexe în acelaşi cadru procesual. Indiferent de
calea aleasă însă, este de necontestat faptul că soluţionarea raportului
obligaţional de garanţie ori despăgubire ţine de fondul dreptului, de
modul în care se soluţionează raportul conflictual de drept material.
Art. 60 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie posibilitatea ca
şi cel chemat în garanţie de către una din părţile litigante să cheme, la
rândul său, în garanţie o altă persoană. În literatura de specialitate59 s-a
statuat că această prevedere legală are rolul de a limita şirul chemărilor în
garanţie, pe cale incidentală, la numai două asemenea posibilităţi, în
scopul de a împiedica tergiversarea nejustificată a judecăţilor.
Din prevederile art. 61 alin. (1) rezultă forma în care trebuie făcută
cererea de chemare în garanţie care va respecta condiţiile de formă
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, adică se va supune
prevederilor art. 112 Codul de procedură civilă.
Din punctul de vedere al momentului până la care se poate depune
cererea de chemare în garanţie, ca şi în cazul instituţiei anterior analizate,
legea distinge după cum este introdusă de pârât (art. 61 alin. (1), teza a
doua Codul de procedură civilă) ori reclamant (art. 61 alin. (2) Codul de
procedură civilă). Dispoziţiile legale din materia chemării în judecată a
altor persoane se aplică întocmai.
De asemenea, sancţiunea nerespectării termenului legal pentru
introducerea cererii de chemare în garanţie nu este decăderea, ci
judecarea separată.
Din prevederile art. 62 Codul de procedură civilă, rezultă obligaţia
de a respecta procedura de comunicare, respectiv citare, ceea ce
garantează dreptul la apărare a celui chemat în garanţie, care, odată
introdus în proces, devine parte ce se va bucura de independenţa
procesuală şi având libertatea de a alege dacă se va substitui sau nu în
toate drepturile procesuale ale celui garantat60 iar hotărârea ce se va
pronunţa îi va fi opozabilă.
Dispoziţia cuprinsă în art. 63 alin. (1) Codul de procedură civilă
este în deplină concordanţă cu efectul prorogării de competenţă pe care îl
determină introducerea cererii de chemare în garanţie pe cale incidentală

59
VM.Ciobanu, op.cit.,p.333; I.Leş, Comentariile..., p.182.
60
G.Porumb, op.cit., p. 137.
104
şi reprezintă regulă în materie. Excepţia este formulată în cuprinsul art. 63
alin. (2) Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa poate dispune
disjungerea, numai dacă judecarea laolaltă a cererii accesorii cu cea
principală ar întârzia judecata cererii principale. Aprecierea asupra acestei
chestiuni aparţine numai instanţei61 şi are la bază administrarea probelor
asupra cererii principale.
Cum legea procesuală nu a prevăzut expres dacă introducerea unei
cereri de chemare în garanţie presupune sau nu încuviinţarea de principiu
(ca în cazul cererii de intervenţie – art. 52 alin. (1) Codul de procedură
civilă, în doctrină s-a opinat62 că soluţionarea cererii de chemare în
garanţie nu necesită cele două faze (admiterea de principiu şi
soluţionarea), dar s-a exprimat şi opinia contrară.63
În ceea ce priveşte poziţia procesuală a chematului în garanţie
trebuie avută în vedere necesitatea de a corobora prevederile art. 62 cu
cele ale art. 114¹ alin. (2) Codul de procedură civilă, deoarece el are
poziţia unui pârât.64
Dispoziţiile art. 63 alin. (2) Codul de procedură civilă se vor
corobora cu dispoziţiile art. 244 alin 1 pct.1 Codul de procedură civilă,
aşa încât judecata cererii de chemare în garanţie se va suspenda până la
soluţionarea cererii principale.65

2.c. Arătarea titularului dreptului


Prevederile art. 64 – 66 Codul de procedură civilă instituie cadrul
legal pentru această instituţie care, aşa cum se dispune chiar din prima
teză a art. 64 Codul de procedură civilă, aparţine în mod exclusiv
pârâtului, parte într-un proces pendinte, dacă sunt îndeplinite şi alte
condiţii, precum:
– pârâtul să aibă calitatea de detentor precar în raport de drept
material supus judecăţii;

61
M.Tăbârcă, Codul.., p.124.
62
I.Leş, Comentariile..., p. 186.
63
I.Deleanu, op. cit., p. 412 – 413.
64
M.Tăbârcă, Codul.., p. 124.
65
V M. Ciobanu, op. cit., p. 335.
105
– acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real,
căci art. 64 teza a doua Codul de procedură civilă prevede că
reclamantul pretinde un drept real.
Pe baza acestor elemente putem defini instituţia de a arăta titularul
dreptului ca fiind posibilitatea reală ce o are pârâtul care deţine cu titlu
precar pentru altul un lucru sau exercită un drept asupra lucrului, în
numele altuia, parte într-o acţiune reală, de a arăta titlul precar sub care
deţine lucrul ori exercită dreptul, prin faptul de a cere să fie introdusă în
cauză titularul dreptului (adică de a-şi indica autorul).66
Din dispoziţiile art. 65 alin. (1)Codul de procedură civilă rezultă că
mijlocul procedural prin care se materializează această instituţie este
cererea, despre care doctrina67 adaugă şi faptul că ea trebuie să
întrunească condiţiile art. 82 Codul de procedură civilă.
Momentul depunerii este odată cu întâmpinarea ori in limine litis,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Alin. (2) al aceluiaşi articol
prevede dispoziţii imperative referitoare la obligaţia de comunicare şi
procedura de citare ce se constituie şi în această varietate de intervenţie
forţată în reale premise ale dreptului la apărare, de această dată, în
persoana celui arătat ca titular al dreptului real în litigiu.
Prevederile art. 66 alin. (1) Codul de procedură civilă instituie în
mod expres posibilitatea ca cel introdus în cauză ca titular al dreptului să
se substituie pârâtului din acţiunea reală, principală, care în acest caz va fi
scos din judecată. Pentru aceasta, legea cere şi ca recalamantul să
consimtă, dispoziţie ce este în deplin acord cu principiul disponibilităţii.68
Prevederile art. 66 alin. (2) Codul de procedură civilă se
circumscriu ipotezei în care cel arătat ca titular al dreptului şi chemat la
judecată „nu se înfăţişează” ori „tăgăduieşte arătările pârâtului”, soluţia
legală fiind aceea de a se aplica dispoziţiile art. 58 Codul de procedură
civilă, respectiv regimul procesual al intervenientului în interes propriu.69

66
G. Porumb, op. cit., p.138.
67
I.Leş, Comentariile..., p. 188.
68
Ibidem, p.190.
69
Pentru controversa privind calitatea de intervenient principal ori
forţat, vezi V. M. Ciobanu, op. cit., p. 336, respectiv I. Leş, Comentariile...,
p. 190.
106
După cum remarca un distins autor70, legea nu a prevăzut şi ipoteza
în care reclamantul nu consimte, în condiţiile art. 66 alin. (1) Codul de
procedură civilă, ca terţul arătat titular al dreptului să se substituie
procesual pârâtului. Soluţia citată în aceeaşi sursă, ar fi ca terţul să ia parte
la proces, în calitate de intervenient ori ca judecata să continue în aşa fel
încât să nu se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare
în judecată. În cazul în care, în urma dezbaterilor ar rezulta că terţul este
într-adevăr titularul dreptului real în litigiu, respectiva cerere de chemare
în judecată ar urma să fie respinsă ca fiind greşit îndreptată, respectiv
formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.71

4.3.7. Reprezentarea părţilor în procesul civil


Instituţia reprezentării vizează atât aspecte de drept material (drept
civil)72, cât şi de drept formal (drept procesual civil). Desigur că obiect al
consideraţiilor ce urmează îl va face doar cel din urmă aspect, adică din
perspectiva dreptului procesual.
Legea procesuală reglementează această instituţie sub titlul
„Reprezentarea părţilor în judecată” în Capitolul IV al Titlului I (Părţile)
din „Procedura contencioasă” (Cartea II), prin dispoziţiile art. 67 – 72
Codul de procedură civilă. Capitolul V intitulat „Asistenţă judiciară” are
de asemenea incidenţă în materia reprezentării.
Din punct de vedere procesual regula este că părţile pot fi
reprezentate în exerciţiul drepturilor lor procedurale (art. 67 alin. (1)
Codul de procedură civilă). În mod excepţional reprezentarea nu poate
funcţiona,73 partea fiind obligată să se înfăţişeze personal la judecată –
desigur ea poate fi asistată de mandatarul avocat. În acest sens dispune
art. 131 alin. 1 Codul de procedură civilă, care conferă primei instanţei
dreptul de a solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea
sunt reprezentate, în scopul de a încerca împăcarea părţilor.

70
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 336.
71
Ibidem, p .337.
72
În acest sens facem trimitere la regulile ce guvernează contractul de
mandat şi la cele privitoare la capacitatea persoanelor fizice şi juridice, având
în vedere distincţia între reprezentarea convenţională şi cea legală.
73
De ex: în condiţiile art. 218 sau 614 Codul de procedură civilă.
107
Instituţia reprezentării părţilor în proces este denumită şi
reprezentare judiciară şi constă în posibilitatea legală a părţilor din proces
să îşi exercite drepturile procesuale, printr-o altă persoană numită
reprezentant (mandatar – avocat sau neavocat) şi care acţionează în
numele şi în interesul părţii ce l-a mandatat în acest sens.74
În conformitate cu prevederile art. 67 – 69 Codul de procedură
civilă rezultă că mandatul poate fi dat fie unui profesionist în drept –
avocat,75 fie unui neprofesionist mandatar, cel mult licenţiat în drept.
Aceste dispoziţii se referă la situaţia în care partea în litigiu este o
persoană fizică. În cazul în care partea este persoană juridică, dreptul de
reprezentare a acesteia revine fie avocatului, fie consilierului juridic,
angajat al respectivei părţi – persoană juridică.76
În ceea ce priveşte reprezentarea prin mandatar neavocat, din
prevederile art. 67 – 72 Codul de procedură civilă, rezultă următoarele
caracteristici:
− calitatea de reprezentant se dovedeşte prin procură; dacă însăşi
cererea de chemare în judecată se face prin mandatar, aceasta trebuie să
conţină precizare expresă în acest sens;
− procura trebuie să fie una ad litem (art. 68 alin. (1), teza 1
Codul de procedură civilă); aşadar este vorba despre o procură în formă
autentificată şi specială – din punct de vedere al conţinutului; dacă există
totuşi o procură generală ea trebuie să cuprindă dispoziţie expresă, de
natură ad litem (art. 67 alin. (2) Codul de procedură civilă);
− sfera de întindere a dreptului de reprezentare vizează toate actele
procedurale, mandatul fiind presupus dat pentru toate actele judecăţii77 cu
excepţia actelor procesuale de dispoziţie (renunţare, achiesare, tranzacţie)
pentru care art. 69 alin. 1 Codul de procedură civilă instituie obligaţia de a

74
G.Porumb, op. cit., p.138.
75
Pentru aspecte ce vizează raportul client-avocat vezi Legea nr.
51/1955, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în
Monitorul Oficial, nr. 113/06.03.2001, cu modificările şi completările
ulterioare.
76
Pentru această situaţie vezi Legea nr. 514/2003 privind organizarea
şi exercitarea profesiei de consilier juridic; publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 867/5.12.2003.
77
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 338.
108
exista o procură specială în acest sens; de altfel această limitare a
dreptului de reprezentare se menţine şi în cazul în care mandatul este dat
unui avocat;
– dreptul de reprezentare prin mandatar neavocat nu se manifestă
şi în posibilitatea de a pune concluzii;78 cu anumite excepţii prevăzute
expres şi limitativ ale art. 68 alin. (5) şi (6) Codul de procedură civilă;
– conţinutul dreptului de reprezentare este mai larg şi în cazul
reprezentării legale (în cazul când reprezentat este un minor) ori judiciare
(având ca izvor o hotărâre judecătorească), căci nici în această situaţie –
prevăzută de art. 70 Codul de procedură civilă – asistarea reprezentantului
de către un avocat nu este obligatorie;
– condiţiile de încetare a mandatului judiciar sunt prevăzute în
art. 71– 72 Codul de procedură civilă, şi se supune unui regim special,
derogatoriu de la dreptul comun al mandatului.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 74 – 81 Codul de procedură
civilă ce reglementează instituţia asistenţei judiciare, precizăm că natura
acesteia este una de proteguire a cetăţenilor care nu şi-ar putea exercita
dreptul constituţional de a accede la justiţie, datorită costurilor. Raportată
la instituţia reprezentării, asistenţa judiciară constă în apărarea şi asistarea
gratuită a părţii care îndeplineşte cerinţele legale, de către un avocat
delegat de barou,79 în conformitate cu art. 75 alin. 1 pct. 2 Codul de
procedură civilă. Cadrul legal instituţionalizat prin art. 74 – 81 Codul de
procedură civilă se completează cu dispoziţiile prevăzute de Legea
nr. 51/1995 republicată.
O problemă importantă de drept procesual este cea a justificării
calităţii de reprezentant şi respectiv sancţiunea prevăzută de lege în caz
contrar.
Dovada calităţii de reprezentant – atât pentru persoane fizice, cât şi
pentru persoane juridice – se face prin:
– procură specială ad litem – pentru mandatarul neavocat;
– împuternicire avocaţială (în baza contractului de asistenţă
juridică) – pentru mandatarul avocat;
– împuternicire (în baza Statutului profesiei de consilier juridic) –
pentru consilierul juridic care reprezintă persoana juridică;

78
Ne referim la conceptul de concluzii în fond, aşa cum precizează
M.Tăbârcă, în Codul.., p.130.
79
I.Leş, Comentariile..., p. 204.
109
– hotărâre judecătorească, dispoziţie de curatelă, acte de stare
civilă – pentru reprezentarea legală ori dispusă judiciar.
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie
în temeiul art. 161 Codul de procedură civilă.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant duce la anularea
cererii numai dacă nu va fi acoperită până la termenul pe care îl acordă
instanţa în acest scop.
Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii, sancţiunea fiind
aceeaşi iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu
şi-a dovedit calitatea de reprezentant.80

4.3.8. Participarea procurorului în procesul civil


Temeiul legal al participării procurorului în procesul civil îl
constituie art. 45 Codul de procedură civilă. Conţinutul dispoziţiilor
legale a fost modificat de-a lungul anilor, iar chestiunea81 a determinat
controverse în doctrină, în special în legătură cu poziţia procurorului în
procesul civil;82 normele în materie făcând şi obiectul controlului de
constituţionalitate.83
În lumina textului de lege aşa cum a fost modificat prin O.U.G.
nr.138/2000 procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală activă
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor – în conformitate cu
dispoziţiile art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă.
Cum legea nu distinge care este natura cauzelor în care procurorul
poate iniţia acţiunea, subscriem opiniei84 că este legitimat şi în acţiuni cu
caracter strict personal.
Art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede că titularul
dreptului în interesul căruia a pornit acţiunea procurorul, şi care nu poate
avea decât calitatea de minor, interzis sau dispărut, va fi introdus în proces.

80
V.M. Ciobanu, op.cit., p. 348.
81
Pentru istoricul acestei instituţii vezi Florea Măgureanu, Drept
procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 88 -91.
82
Vezi V.M. Ciobanu, op.cit., p. 348 – 350.
83
C.C., dec. nr. 1 din 04.01.1995, în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 66/11.04.1995
84
M.Tăbârcă, Drept procesual..., vol. I, p. 169.
110
Din prerogativele ce îi sunt oferite de prevederile art. 45 alin. (2) Codul
de procedură civilă, rezultă calitatea sa de reclamant. De altfel este şi
firesc să fie aşa, căci în cele din urmă hotărârea pe care o va pronunţa
instanţa nu numai că îl priveşte dar îi este opozabilă; nu există un text de
lege care să consacre o normă derogatorie astfel încât efectele hotărârii
judecătoreşti pronunţate într-o cauză introdusă de procuror să se
repercuteze asupra acestuia. Aşadar poziţia de parte, din punct de vedere
procesual, pe care o dobândeşte procurorul prin introducerea acţiunii
civile în interesul vreuneia dintre persoanele prevăzute de art. 45 alin. (1)
Codul de procedură civilă, nu face ca atribuţiile sale ( de altfel de ocrotire
şi protecţie a persoanelor sus-amintite) să se răsfrângă asupra raportului
de drept material dedus judecăţii.
Faptul că minorii, interzişii ori dispăruţii se bucură de o protecţie
aparte din partea legiuitorului este confirmat şi prin dispoziţiile art. 45¹
Codul de procedură civilă, care instituie şi instanţei obligaţia de a cenzura
chiar dreptul de dispoziţie al părţii, când parte este o asemenea persoană.
Prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă îi conferă
procurorului dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor
pronunţate în cauze cu minorii, interzişii ori dispăruţii, adică să acţioneze
în numele părţii pe care o protejează şi prin cererea de executare a
hotărârii care îi este favorabilă.
Prevederile art. 45 alin. (3) conferă procurorului posibilitatea de a
pune concluzii în orice proces civil, dacă este necesar pentru apărarea
ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Alin. (4) al
aceluiaşi articol instituie obligativitatea procurorului de a participa şi pune
concluzii în cazurile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu: punerea sub
interdicţie şi ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954),
declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească şi anularea85
hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi 42 din Decretul nr. 32/1954).
Din prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă rezultă şi
faptul că procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac
împotriva oricăror hotărâri.86

85
Vezi M.Tăbârcă, Drept..., p.170 – 171, unde se precizează şi faptul
că lipsa concluziilor procurorului în cauzele în care prezenţa sa este
obligatorie, atrage nulitatea hotărârii.
86
Pentru amănunte vezi I.Leş, Comentariile..., p.154.
111
5. COMPETENŢA

5.1. Noţiuni introductive


5.1.1. Competenţa: noţiune, definiţie
În limbajul comun termenul de competenţă este definit ca fiind
capacitatea unei persoane de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul
cunoaşterii adânci a problemei în discuţie1 dar şi ca fiind capacitatea unei
autorităţi de a exercita anumite atribuţii2 care îi definesc competenţa.
În limbaj juridic prezintă interes cea de-a doua accepţiune a
termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu
al ramurii de drept în discuţie, dar şi după cum ne raportăm la o autoritate
sau la o persoană având atribuţii specifice într-o anume materie.3
În dreptul procesual civil competenţa este definită ca fiind
aptitudinea recunoscută de lege a unei instanţe judecătoreşti (ori a unui alt
organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit
litigiu (pricină).4
Raportând această definiţie (deja clasică) la cea conferită
termenului de competenţă în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de
„capacitate”, vorbim despre aptitudine iar în loc de „autoritate”, în
general, ne raportăm la instanţa de judecată ale cărei atribuţii constau

1
DEX, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p.177.
2
Ibidem.
3
V. S. Ghimpu, Gh. Breboi, Gh. Mohanu, A. Popescu, I. Urs,
Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 96.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 134; n.a: Această definiţie s-a
impus în doctrină în detrimentul celei care definea noţiunea sub aspectul
pricinilor supuse judecăţii. V. G. Porumb, Drept procesual civil român,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.68.
112
tocmai în judecarea (capacitatea, puterea de a judeca) litigiilor deduse în
faţa sa prin introducerea cererii de chemare în judecată.
Dată fiind existenţa unor autorităţi cu activitate jurisdicţională şi a
altor organe de jurisdicţie, trebuie să extindem definiţia competenţei şi la
aceste structuri alături de instanţele de judecată, structuri care au de
asemenea aptitudinea (capacitatea, puterea) de a se pronunţa asupra
chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege
instanţelor de judecată.
Pe de altă parte instanţele de judecată sunt structurate într-o ierarhie
având grade diferite – aşa-numita competenţă „pe verticală”, iar cele de
acelaşi grad dispuse pe o anumită rază teritorială, – aşa-numita
competenţă „pe orizontală”.
Pe baza acestor considerente rezultă că trebuie să distingem între
competenţa autorităţii judecătoreşti faţă de competenţa celorlalte organe
jurisdicţionale ori cu activitate jurisdicţională, pentru ca apoi să stabilim
atribuţiile ce delimitează competenţa fiecărei instanţe, atât „pe verticală”,
cât şi „pe orizontală”. Numai în urma unei astfel de analize se poate
afirma că o cerere de chemare în judecată având ca obiect un raport
juridic de drept material, de natură litigioasă, trebuie înaintată instanţei pe
care legea, prin normele de competenţă, o împuterniceşte5 a o judeca.

5.1.2. Normele de competenţă în materie civilă. Clasificarea competenţei


După cum este deja cunoscut, normele de procedură sunt
clasificate după obiect în: norme de organizare judecătorească, norme de
competenţă şi norme de procedură propriu-zisă.6
Normele de competenţă la rândul lor au ca obiect reglementarea
atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.7
De vreme ce trebuie să distingem între instanţele judecătoreşti şi
alte organe jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, un prim
criteriu de clasificare a normelor de competenţă priveşte tocmai

5
Pentru că puterea şi competenţa sunt unul şi acelaşi lucru, v.
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol.I, Bucureşti, 1932, p. 315-
319.
6
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.168.
7
I. Deleanu, op. cit., vol.I, p. 211.
113
autoritatea la care facem referire. Astfel, distingem între norme de
competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională.8 Aşadar,
aceasta din urmă vor reglementa atribuţiile sistemului judiciar în ceea ce
priveşte aptitudinea sa legală de a soluţiona raporturile litigioase deduse
judecăţii.
La rândul lor, normele de competenţă jurisdicţională se subclasifică
în norme de competenţă materială şi norme de competenţă teritorială,
după cum obiectul de reglementare se raportează la instanţe de grad
diferit (de la judecătorie până la instanţa supremă), respectiv, la instanţe
de acelaşi grad, dispuse în teritoriu.
În legătură cu normele de competenţă materială trebuie să
distingem şi după cum se referă la instanţa de drept comun ori la instanţe
specializate.9
Normele de competenţă materială stabilesc atribuţiile
jurisdicţionale pentru fiecare categorie de instanţe, aşa încât vor
determina competenţa materială funcţională a acestora. Dar există şi altă
categorie de norme de competenţă materială care stabilesc atribuţiile
instanţelor de a judeca în funcţie de obiectul, valoarea sau natura
litigiului, situaţie în care se determină competenţa materială procesuală.10
Normele de competenţă teritorială se subclasifică în norme ce
reglementează competenţa teritorială de drept comun, competenţa
teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială exclusivă
(excepţională). Criteriul de departajare îl face instanţa la care se introduce
cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial
şi reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanţe
deopotrivă competente şi respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu
introdusă la o anumită instanţă.
După cum se aplică sau nu, în toate cazurile şi în orice materie şi
normele de competenţă se diferenţiază în norme generale – ce constituie

8
V.M. Ciobanu, op. cit., p.371.
9
După cum am arătat, v. art. 2 alin (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial nr. 827/13.09.2005,
care stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe
militare; f) judecătorii.
10
V.M. Ciobanu, op. cit., p.371.
114
dreptul comun şi îşi are sediul materiei în Cartea I a Codului de procedură
civilă, art. 1 – 40¹ – şi norme speciale, care reglementează în mod expres
o anumită materie şi îşi au sediul în legi speciale. Această clasificare a
normelor de competenţă determină clasificarea competenţei civile în cea
de drept comun şi cea specială.
Şi în ce priveşte competenţa se aplică principiile de bază în materia
normelor speciale şi generale, şi anume: specialia generalibus derogant,
generalia specialibus non derogant iar în tăcerea normei speciale vine în
completare norma generală, dar şi aici norma specială este de strictă
interpretare şi aplicare.
După caracterul conduitei procesurale, pe care o impun, normele
de competenţă se împart în norme imperative şi norme dispozitive.
Şi în această materie, conduita impusă de norma imperativă este
obligatorie, sub sancţiune, iar norma dispozitivă instituie facultatea părţii
de a putea să deroge de la conduita prescrisă.
Din acest punct de vedere trebuie reţinut că toate normele de
competenţă sunt imperative cu excepţia celor care reglementează
competenţa teritorială care sunt dispozitive, mai puţin cele de competenţă
teritorială exclusivă, care sunt de asemenea imperative.
Din caracterul normelor rezultă un alt criteriu de a clasifica
competenţa în absolută şi relativă.
Competenţa absolută este instituită prin norme imperative şi priveşte
competenţa generală şi jurisdicţională cu excepţia celei teritoriale care, fiind
reglementată de norme legale dispozitive, este competenţă relativă; desigur
competenţa teritorială11 exclusivă fiind exceptată ca absolută.

5.2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti


5.2.1. Noţiune
Prin competenţă generală se desemnează acea instituţie procesuală
prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti
de atribuţiile altor autorităţi, statale şi nestatale, cu atribuţii
jurisdicţionale.12

11
Pentru amănunte v. Teodor Bodoaşcă, Competenţa instanţelor
judecătoreşti în materie civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.5-21.
12
I. Leş, Tratat..., p.166.
115
Într-o altă exprimare şi ţinând cont de noutăţile legislative în
materie, se poate spune că prin intermediul instituţiei competenţei
generale se diferenţiază atribuţiile de competenţă între sistemul judiciar şi
celelalte autorităţi extrajudiciare dar cu atribuţii jurisdicţionale.
În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, se
statuează încă din art. 1, a cărei normă are valoare de principiu în
organizarea judiciară, că puterea judecătorească se exercită de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege; instanţe care, reiterăm, sunt stabilite în art. 2 alin (2) din acelaşi act
normativ. De altfel, dispoziţia Legea nr. 304/2004 este în consonanţă cu
art. 1 din Legea nr. 56/199313 care prevedea că „justiţia în România se
realizează prin Curtea Supremă de Justiţie14 şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în
Constituţie şi în legile ţării”.
Dispoziţiile art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 reiterează de fapt
principiul constituţional care stabileşte structura organizatorică a puterii
judecătoreşti şi care este statuat în art. 126 din Constituţia României,15
dispunând ca: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
Pe de altă parte competenţa organelor judiciare şi procedura
judiciară sunt stabilite de lege (art. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată).
Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu principiul constituţional al
liberului acces la justiţie, consacrat în art. 21 din Constituţie.16
Fără a se considera că principiul constituţional prevăzut în art. 21
este încălcat, trebuie să menţionăm că atunci când o instanţă
judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competenţa unei

13
Art. 1 din Legea nr. 56/1993 a fost abrogat prin Legea nr. 304/2004;
prezintă relevanţă identitatea de conţinut între norma în vigoare şi cea
abrogată, în ceea ce priveşte structura sistemului judiciar.
14
După cum am arătat, potrivit art.126 din Constituţia României aşa
cum a fost revizuită prin Legea nr.429/2003, denumirea Curţii Supreme de
Justiţie este „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.
15
Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767/31.10.2003.
16
Cap. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată cuprinde în art. 6-9
dispoziţii privind accesul la justiţie.
116
jurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti ea nu poate
soluţiona acea pricină, întrucât s-ar încălca competenţa generală, iar
hotărârea pe care o va pronunţa va fi lovită de nulitate absolută.17

5.2.2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate


Controlul de constituţionalitate a legilor este de competenţa
exclusivă a Curţii Constituţionale – organism de jurisdicţie specializat
care deţine monopolul contenciosului constituţional18 şi care a fost
înfiinţat în baza Constituţiei din 1991. Prin Legea nr. 429/2003, de revizuire
a Constituţiei, norma de reglementare pentru Curtea Constituţională
rezidă în art. 142-147 şi aduce o serie de elemente noi atât faţă de ceea ce
era prevăzut în Constituţie anterior revizuirii, cât şi faţă de prevederile Legii
nr. 47/1992, legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.19
Constituţia revizuită instituie rolul Curţii Constituţionale20 de
garant al supremaţiei legii fundamentale. Aşadar, Constituţia are o poziţie
supraordonată în ordinul ierarhiei sistemului juridic, generând o
organizare piramidală şi întărind sistemul garanţiilor supremaţiei legii
fundamentale.21
Totalitatea atribuţiilor Curţii ce alcătuiesc competenţa acesteia, sunt
prevăzute în art. 146 din Constituţie şi vizează controlul a priori şi a
posteriori, cât şi celelalte atribuţii. Ceea ce aduce nou Constituţia
revizuită sunt următoarele:
− în cadrul controlului a priori i s-a conferit legitimitate procesuală
activă şi Avocatului Poporului (art. 146 lit. a);

17
În acest sens v. M. Tăbârcă, Drept..., p.175-176.
18
V.M. Ciobanu, op. cit., p.373.
19
Pe considerentul că problematica controlului de constituţionalitate
face obiectul Dreptului contencios constituţional, ne com referi aici numai la
noţiuni esenţiale şi la modificările recente în materie. Pentru studiu
aprofundat v. M. Constantinescu, M. Amzulescu, Drept contencios
constituţional, Editura Fundaţiei României de mâine, Bucureşti, 2003.
20
Brevitatis causa, vom spune „Curtea” pentru Curtea Constituţională.
21
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. M, E.S. Tănăsescu, Constituţia
României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p.317-323.
117
− Curtea are o competenţă sporită prin noua atribuţie de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale (art. 146 lit. (b));
− în ceea ce priveşte controlul a posteriori, pe de o parte, excepţia
de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi în faţa instanţelor de arbitraj
comercial, iar pe de altă parte, şi Avocatul Poporului poate ridica excepţia
de neconstituţionalitate;
− forţa juridică a deciziilor Curţii este potenţată de sintagma „sunt
general obligatorii” (art.147¹ alin (4)).
Deciziile Curţii, date atât în soluţionarea obiecţiilor de
neconstituţionalitate (control a priori) cât şi a excepţiilor de
neconstituţionalitate (control a posteriori), prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe (doar acestea făcând obiect
al controlului de constituţionalitate) sunt puse în executare prin aceea că
obligă Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună în acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile din legea fundamentală. De la data
publicării deciziilor în Monitorul Oficial, prevederile în vigoare,
neconstituţionale se suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligaţia nu a fost
îndeplinită, acestea îşi încetează efectele, de drept.22
Incidenţa directă a controlului de constituţionalitate asupra regulilor
de procedură civilă vizează controlul a posteriori şi constă în faptul că
doar în cursul judecăţii se invocă excepţia de neconstituţionalitate (vizând
o lege sau o ordonanţă – invocată ca temei de drept în speţă). În această
situaţie instanţa va sesiza Curtea Constituţională printr-o încheiere ce va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra
excepţiei – însoţită de dovezile propuse de părţi. Excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu, caz în care
va sesiza Curtea printr-o încheiere motivată ce va cuprinde susţinerile
părţilor şi dovezile necesare. Până la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă, în conformitate cu
art. 23 alin (5) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată.23

22
Ibidem, p.325.
23
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată în M. Of., p. I, nr. 643/16.07.2004.
118
5.2.3. Competenţa în materia controlului financiar
Pe considerentul că legea de revizuire a Constituţiei (Legea
nr. 429/2003), care a instituit conţinutul art. 140 din Constituţia revizuită,
cu privire la Curtea de Conturi, a operat o schimbare a naturii juridice a
Curţii de Conturi, din organ administrativ cu autoritate jurisdicţională, în
autoritate menită să contribuie la asigurarea echilibrului în funcţionarea
celor trei puteri24 (legislativă, executivă şi judecătorească), problema
stabilirii competenţei generale a instanţelor de judecată în raport cu cea a
Curţii de Conturi, nu mai este de natură să creeze dificultăţi şi
controverse.25
Curtea de Conturi alături de Consiliul Economic şi Social şi
Avocatul Poporului sunt, în lumina noii reglementări din legea
fundamentală, instituţii fundamentale care au rolul de a asigura echilibrul
în mecanismul exercitării puterii.
În conformitate cu prevederile art. 140 alin (1), teza a 2-a, din
Constituţie, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se
soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate, de unde rezultă per a
contrario că în atribuţiile Curţii de Conturi nu mai rezidă cele
jurisdicţionale.
De lege dată, reglementări privind instanţe specializate rezidă în
Legea nr. 304/2004 republicată, în art. 35-42. În conformitate cu aceste
dispoziţii, în cadrul curţilor de apel funcţionează şi tribunale specializate,
iar în cadrul tribunalelor funcţionează şi secţii, sau după caz, complete
specializate. Printre domeniile enunţate de art. 36 alin. 3 din Legea nr.
304/2004 figurează şi cel privind cauze de contencios administrativ şi
fiscal. Competenţa acestora este stabilită de art. 37 alin. 3 din acelaşi act
normativ.
Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 154 alin (1) din
Constituţie, care prevede o abrogare implicită a actelor normative ce
contravin reglementărilor constituţionale, dispunând expres că rămân în
vigoare actele normative în măsura în care ele nu contravin prezentei

24
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit.,
p.308.
25
V. Decizia nr. 64/1994 a Curţii Constituţionale, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 199/1994.
119
Constituţii; rezultă că art. 40-88 din Legea nr. 94/199226, ce constituie
capitolul IV, reglementând asupra atribuţiilor jurisdicţionale, contravin
prevederii art. 140 alin (1) din Constituţie şi trebuie considerate abrogate.
Aşadar, controlul jurisdicţional financiar revine instanţelor de judecată,
specializate în contencios administrativ şi fiscal.

5.2.4. Competenţa în materia contenciosului administrativ


În materia contenciosului administrativ trebuie să avem în vedere
distincţia formulată în doctrină27 între: contenciosul administrativ
exercitat de instanţe potrivit procedurii de drept comun, contenciosul
administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii speciale de contencios28
şi contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale
administrative, cu posibilitatea atacării hotărârii acestora la instanţele
judecătoreşti, în conformitate cu art. 21 din Constituţie.
Aşadar se impune a se face distincţia între: competenţa instanţelor
judecătoreşti ordinare de contencios administrativ, pe de o parte, iar pe de
altă parte, competenţa în materie a instanţelor speciale şi competenţa
instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor jurisdicţii speciale
administrative.
a) În ceea ce priveşte dreptul comun în materia contenciosului
administrativ, sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 554/2004, care în
art. 1 alin. (1) prevede că orice persoană, care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un
act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri,
se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim
şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât
privat, cât şi public. În alin. 2 se arată că se poate adresa instanţei de
contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său ori într-un

26
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 116/16.03.2000.
27
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.381.
28
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, 1154/07.12.2004. O.U.G. nr. 190/2005 a
modificat art. 1 alin. 9, în sensul neparticipării reprezentatului Ministerului
Public la soluţionarea cererilor în contencios administrativ.
120
interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat
altui subiect de drept.
Acţiunea în justiţie care se formulează în temeiul Legea nr.
554/2004 este denumită acţiune directă.29
Pentru sesizarea instanţei se cer a fi respectate anumite condiţii, şi
anume: actul administrativ atacat să fie emis de o autoritate publică,
incluzându-se aici şi lipsa răspunsului autorităţii publice emitente în
termenul prevăzut de lege, actul să producă o vătămare unei persoane
fizice sau juridice într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes
legitim, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim să fi efectuat procedura prealabilă.30
Potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, în cazul acţiunilor
introduse de prefect, Avocatul poporului, Ministerul Public, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici sau ale celor ce privesc cererile celor
vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul
prevăzut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie procedura prealabilă.
Competenţa de a soluţiona acţiunile directe în contencios
administrativ revine secţiilor specializate din cadrul tribunalelor şi curţilor
de apel. Recursul se judecă, după caz, de instanţa ierarhic superioară.
b) Instanţele judecătoreşti speciale de contencios administrativ sunt
competente să judece litigiile având obiect actele administrative exceptate
de la controlul instituit de Legea nr. 554/2004 şi pentru a căror desfiinţare
şi modificare se prevede o altă procedură judiciară, prin legi speciale.
Cu titlu de exemplu, ne putem referi la materia contravenţiilor, a
litigiilor pentru plata ajutorului de şomaj, a unor litigii din materie
electorală.
c) În ceea ce priveşte jurisdicţiile speciale administrative, trebuie
precizat că acestea rezolvă litigii expres prevăzute în competenţa lor prin
legi speciale, iar hotărârile luate de aceste organe pot fi atacate în instanţă,
conform principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Cu titlu de
exemplu, ne putem referi la procedura administrativ-jurisdicţională din

29
În acest sens v. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 381; T. Bodoaşcă, op. cit.,
p. 81.
30
În legătură cu acţiunea în contencios administrativ v. A. Negoiţă,
Notă la decizia nr. 932/1996 a CSJ Secţia Contencios administrativ, în
Dreptul nr. 1/1997, p. 94-96.
121
materia impozitelor şi taxelor, ori la litigiile din domeniul protecţiei
copilului aflat în dificultate, ori la cele din domeniul răspunderii
disciplinare a funcţionarilor publici.
De asemenea, trebuie precizat că art. 126 alin (6) din Constituţie
prevede cu valoare de principiu controlul judecătoresc asupra actelor
administrative, pe calea contenciosului administrativ, care se bucură şi de
garanţie constituţională.

5.2.5. Competenţa în materie electorală


În materie electorală se face distincţia între felul alegerilor (locale,
parlamentare, prezidenţiale),31 aşa încât pentru fiecare există un act
normativ ce reglementează inclusiv competenţa instanţelor de judecată.32
a) În ceea ce priveşte alegerile locale ne raportăm la Legea
nr. 67/200433 care reglementează această materie, şi care a abrogat Legea
nr. 70/1991. În conformitate cu prevederile Legea nr. 67/2004, astfel cum
a fost modificată de O.U.G. nr. 8/2005, aprobată prin Legea nr. 131/2005,
împotriva acceptării sau respingerii unei candidaturi de către biroul
electoral de circumspecţie, se poate face contestaţie, la instanţa
competentă, sub sancţiunea nulităţii (art. 48 alin. (4) din Legea nr.
67/2004).
Aceeaşi normă legală stabileşte că instanţa competentă a judeca
contestaţia este judecătoria, respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială
se află circumscripţia electorală în speţă, în raport de caracterul local,
respectiv central al acesteia.
Împotriva hotărârii instanţei care a judecat contestaţia, şi care nu se
comunică, se poate face recurs în termen de 24 ore de la pronunţare.
Art. 48 alin (6) din Legea nr. 67/2004 stabileşte că recursul se
înaintează la instanţa ierarhic superioară, adică tribunalul, respectiv curtea
de apel, cu respectarea competenţei teritoriale.

31
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 378; F. Măgureanu, op. cit., p.170.
32
Am considerat că atribuţiile jurisdicţionale ale organelor electorale
(comisii electorale, Biroul electoral central etc.) nu fac obiectul succintei
noastre prezentări a competenţei în materie.
33
Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 271/29.03.04.
122
Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă, aşadar
împotriva acesteia nu există cale de atac. Pe baza sa biroul electoral de
circumscripţie întocmeşte proces-verbal iar candidatura ce a făcut
obiectul contestaţiei este supusă numai soluţiei pronunţată de instanţă.
În art. 117 din Legea nr. 67/2004 se instituie reglementări de
procedură, norma legală dispunând că judecarea de către instanţă a
contestaţiilor, întâmpinărilor şi oricăror altor cereri prevăzute de lege, se
face potrivit reglementărilor prevăzute pentru ordonanţa preşedinţială, cu
participarea obligatorie a procurorului.
b) În ceea ce priveşte alegerile parlamentare, act normativ în
materie este Legea nr. 373/200434, care a abrogat Legea nr. 68/1992.
Legea nr. 373/2004 a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 80/2004
(aprobată de Legea nr. 590/2004) şi de O.U.G. nr. 89/2005 (respinsă de
Legea nr. 292/2005).
În conformitatea cu dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 373/2004
împotriva înregistrării ori neînregistrării unei candidaturi depuse, se poate
face contestaţie la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii (prevăzută
de art. 47 alin (6) din lege).
Art. 47 alin (3) dispune că instanţa competentă este tribunalul în a
cărui rază teritorială se află respectiva circumspecţie.
Şi în acest caz hotărârea pronunţată în urma judecării contestaţiei
nu se comunică iar împotriva ei se poate face recurs la instanţa ierarhic
superioară. Adică, competenţa revine curţii de apel din aceeaşi
circumscripţie jurisdicţională. Hotărârea pronunţată în recurs este
definitivă şi irevocabilă, aşa încât împotriva sa nu există cale de atac.
În baza hotărârii, Biroul electoral central întocmeşte proces-verbal
şi constată rămânerea definitivă de înregistrare ori neînregistrare a
candidaturii, după caz.
Totodată, prin art. 6 alin (4) – (6) din Legea nr. 373/2004 se
stabileşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca
contestaţiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central – în materia
admiterii, respectiv respingerii protocolului de constituire a unei alianţe
electorale. Hotărârea poate fi contestată la Înalta Curte de Casaţie şi

34
Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/29.09.2004.
123
Justiţie iar instanţa supremă se pronunţă prin hotărâre definitivă şi
irevocabilă.
Legea mai precizează în art. 41 că orice contestaţie privind Biroul
Electoral Central revine în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
c) În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale ne raportăm la Legea
nr. 370/200435 care a abrogat vechiul act normativ în materie, Legea nr.
69/1992. Legea nr. 370/2004 a fost modificată şi completată de O.U.G.
nr. 77/2004, (aprobată de Legea nr. 592/2004).
Încă din art. 2 alin (2) al Legea nr. 370/2004 este prevăzută
competenţa Curţii Constituţionale care, potrivit art. 146 lit. f) din
Constituţia României republicată, veghează la respectarea în întreaga ţară
a prevederilor prezentei legii şi confirmă rezultatele sufragiului.
Totodată în caz de fraudă electorală competenţa de anulare a
alegerilor revine Curţii Constituţionale, potrivit art. 24 din Legea nr.
370/2004.
În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 370/2004
contestaţiile împotriva candidaturilor depuse şi înregistrate la Biroul
Electoral Central se soluţionează de Curtea Constituţională în termen de
48 ore. Soluţia este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al
României, partea I.
Termenul de depunere al contestaţiilor este de până la 20 de zile
înainte de data alegerilor şi pentru alegerea Preşedintelui României poate
avea ca obiect fie înregistrarea, fie neînregistrarea candidaturii – art. 11
alin (2) – Contestaţia se depune la Biroul Electoral Central iar acesta o
înaintează împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 ore, Curţii
Constituţionale, spre soluţionare.
De altfel, se poate afirma că în materia alegerilor prezidenţiale, dată
fiind importanţa instituţiei Preşedintelui României, competenţa Curţii
Constituţionale este absolută.
Norme referitoare la competenţa Curţii Constituţionale se găsesc şi
în structura art. 17, 23-25 din Legea nr. 370/2004.36

35
Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Preşedintelui României,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/29.09.2004.
36
Pentru o viziune integrată în această materie, v. Gh. Iancu,
Contenciosul electoral constituţional, realitate şi perspective, în A.U.B.,
1993.
124
5.4.6. Competenţa în alte materii37
Competenţa în materia litigiilor de muncă
În sistemul nostru actual de drept, regula este dată de faptul că în
materia litigiilor de muncă, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti.38
Această reglementare cu valoare de principiu rezultă în special din
art. 126 din Constituţie care instituie realizarea justiţiei prin intermediul
instanţelor şi stabileşte structura sistemului judiciar şi din art. 281-291 din
Codul Muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003,39 care stabileşte în art. 284
regulile de competenţă materială şi teritorială în materie: competenţa
generală a instanţelor şi competenţa teritorială după domiciliul, reşedinţa
ori sediul (după caz) reclamantului.
La aceste dispoziţii se adaugă şi cele cuprinse în Legea
nr. 304/2004, privind organizarea judiciară republicată, care a prevăzut
înfiinţarea tribunalelor de muncă şi asigurări sociale, iar în art. 110-115,
unde este reglementată instituţia asistenţilor judiciari, sunt conţinute
norme de organizare judecătorească, cu privire la compunerea
completului de judecată, care vor trebui coroborate cu cele din art. 55,
unde, prin lege, sunt instituite şi norme speciale cu privire la procedura
deliberării în această materie.40
Secţii specializate în materie funcţionează în cadrul curţilor de apel,
iar în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete
specializate. Potrivit art. 35 alin. 2 şi art. 36 alin. 3 din Legea

37
În considerarea finalităţii demersului nostru de analiză am apreciat
că în ceea ce priveşte competenţa în alte materii nu vom epuiza normele
speciale ce reglementează aceste domenii, ci ne vom opri sintetic numai la
unele dintre ele care, în raport cu celelalte obiecte de studiu, sunt de o
necesitate mai mare studenţilor.
38
I. Leş, Tratat…, p.176.
39
Legea nr. 53/2003, de adoptare a Coduuil muncii, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 72/05.02.2003, cu modificările şi
completările ulterioare.
40
Pentru un studiu aprofundat şi actual v. S. Beligrădeanu,
Consideraţii de ansamblu şi observaţii critice referitoare la tribunalele
specializate de muncă şi asigurări sociale, precum şi la asistenţii judiciari, în
lumina Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în „Dreptul”
nr. 9/2004, p.10-18.
125
nr. 304/2004, republicată, acestea au competenţa generală în cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În anumite profesii funcţionează organe jurisdicţionale cu
competenţă de instanţe disciplinare.
În acest sens amintim:
– Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă
disciplinară pentru magistraţi, după cum dispune Constituţia în art. 133-
134, dar şi legea organică în materie, Legea nr. 317/2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii,41 republicată, în art. 44-50 cât şi,
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor,42 republicată, care în
art. 94-101 dispune asupra instituţiei răspunderii magistraţilor.
– Comisia de disciplină a baroului, care potrivit art. 72 din Legea
nr. 51/199543 republicată şi modificată, judecă abaterile disciplinare, iar
hotărârile acesteia pot fi atacate la Comisia Centrală de Disciplină a
Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în conformitate cu procedura
de judecată stabilită prin Statutul profesiei de avocat.
– Consiliul de disciplină prevăzut în art. 40 din Legea nr. 36/199544,
care judecă acţiunea disciplinară, conform procedurii stabilite prin
regulament, în cazul abaterilor disciplinare ale notarilor publici.
Activitatea consiliului poate fi atacată în instanţă.
– Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti,
judecă acţiunea disciplinară pentru abaterile disciplinare ale executorilor

41
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,
republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 827/13.09.2005. Actul a fost
republicat în baza Legea nr. 247/2005.
42
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, republicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 826/13.09.2005, cu modificările şi
completările ulterioare.
43
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 113/06.03.2001,
modificată şi completată de L 255/2004 şi O.U.G. nr. 190/2005.
44
Legea nr. 36/1995, a notarilor publici şi a activităţii notariale,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 92/16.05.1995, cu modificările şi
completările ulterioare.
126
judecătoreşti, în conformitate cu art. 45 din Legea nr. 188/200045.
Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definită şi poate fi
atacată cu recurs la instanţa competentă.
– Comisia de disciplină, respectiv Comisia superioară de disciplină
care funcţionează la nivelul fiecărui colegiu teritorial, respectiv la nivelul
Colegiului Medicilor din România, şi care judecă plângerile formulate
împotriva medicilor, având ca obiect abateri disciplinare. Actele
normative în materia acţiunii disciplinare a medicilor sunt: Legea
nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea
şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România46 şi Legea nr. 308/2004
privind executarea profesiei de medic dentist precum şi înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România.47

Competenţa în materia litigiilor de dreptul familiei


O primă precizare care se impune în această materie rezidă în
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, care în
art. 35-40 dispune asupra tribunalelor specializate, respectiv a secţiilor
specializate, competente să judece cauze cu minori şi de familie. Potrivit
art. 37 alin. 3 din acelaşi act normativ, tribunalele specializate preiau
cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează,
aşadar în acest domeniu, competenţa acestora se referă la cauzele cu
minori şi de familie. Soluţia este similară în ceea ce priveşte secţiile, ori
după caz, completele specializate, care funcţionează în cadrul
tribunalelor.48

45
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 559/2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
46
Legea nr. 306/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
582/30.06.04, cu modificările şi completările ulterioare.
47
Legea nr. 308/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I,
nr.582/30.06.04, cu modificările şi completările ulterioare.
48
Din practica instanţelor de judecată, în materie de competenţă pentru
cauze cu minori şi de familie, v.: C.A. Piteşti, secţia civilă, dec. nr.
1739/2004; C.A. Alba Iulia, secţia civilă, dec. nr. 781/2004; Tribunalul Olt,
secţia civilă, dec. nr. 668/2005.
127
În această materie, competenţa generală se împarte între autoritatea
tutelară şi instanţele judecătoreşti.49
Conform Legii nr. 272/200450, instanţa judecătorească este singura
autoritate competentă să se pronunţe cu privire la:
– persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile
părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit de ocrotirea părinţilor;
– modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc
obligaţiile părinteşti;
– decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti;
– reluarea exerciţiului drepturilor părinteşti.
Aceste dispoziţii sunt în conformitate cu art. 38 din Legea
nr. 272/2004. Potrivit art. 124 din acelaşi act normativ51 măsurile de
protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de domiciliu ori în a
cărei rază a fost găsit copilul.
Competenţa revine autorităţilor tutelare pentru a soluţiona:
– cererea copilului care a împlinit vârstă de 14 ani ce are ca obiect
schimbarea locuinţei. Autoritatea tutelară poate încuviinţa o astfel de
cerere pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale a
minorului, după cum este prevăzut în art. 102 Codul familiei;
– cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul său
minor, formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt dar
nu există o hotărâre de stabilire a locuinţei copilului la unul dintre părinţi,
în conformitate cu prevederile art. 99 Codul familiei.

Competenţa în materia adopţiei


Competenţa în această materie este reglementată de o lege
specială52 care, conform principiului general de aplicare a legii speciale,
se completează cu legea generală (Codul de procedură civilă) numai
acolo unde tace şi cu condiţia ca norma generală să nu contravină vreunei
norme din cuprinsul legii speciale. În această materie ne raportăm la

49
M. Tăbârcă, Drept..., p.181.
50
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 557/23.06.2004.
51
Precizăm că Legea nr. 272/2004 reprezintă actul normativ de bază în
ceea ce priveşte protecţia copilului.
52
Normele de competenţă în materie sunt norme speciale.
128
Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei53 şi care a abrogat
OUG nr. 257/1997. În conformitate cu prevederile acestei legi, atât în ce
priveşte evaluarea, cât şi în ceea ce priveşte încuviinţarea adopţiei,
competenţa revine instanţei. În primul caz, refuzul nefavorabil al evaluării
poate fi atacat în termen de 15 zile la instanţa competentă, conform art. 19
alin (5) din Legea nr. 273/2004. În al doilea caz, actul normativ
precizează în art. 34 că încuviinţarea adopţiei este de competenţa
instanţelor judecătoreşti.
Trebuie precizat că Legea nr. 273/2004 instituie o procedură
internă a adopţiei prevăzută în art. 19-38, dar şi o procedură a adopţiei
internaţionale, prevăzut în art. 39-49, în care încuviinţarea adopţiei este
de asemenea de competenţa instanţei (art. 46 din lege). Art. 42 din Legea
nr. 273/2004 face trimitere la art. 30-33 din Legea nr. 105/1992, cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, pentru
situaţia în care adoptatul domiciliază în străinătate iar adoptatorul în
România.

Competenţa în materia actelor de stare civilă


În această materie actul normativ principal este Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,54 modificată şi completată.
În conformitate cu prevederile acestei legi competenţa instanţei
judecătoreşti în materia actelor de stare civilă este prevăzută în art. 10,
art. 21, art. 58. Vom face referire la următoarele situaţii:
– în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un
act ori să înscrie o menţiune, potrivit atribuţiilor sale;
– când declaraţia de naştere a fost făcută după trecerea unui an de la
data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile care trebuie să conţină toate datele necesare
întocmirii actului; instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază
teritorială domiciliază persoana interesată;
– anularea, modificarea, rectificarea ori completarea unui act de
stare civilă sau a unei menţiuni înscrisă pe acesta se vor face numai în

53
Legea nr. 273/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
557/23.06.2004.
54
Legea nr. 119/1996, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
282/11.11.1996.
129
baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţată de
judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată;
înscrierea se face prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.
Aşadar, în termeni de principiu, competenţa generală în această
materie se împarte între instanţa de judecată şi serviciile publice
comunitare de evidenţă a persoanelor.55
În ceea ce priveşte competenţa generală privind schimbarea
numelui şi/sau prenumelui, de asemenea trebuie să distingem între
competenţa la nivelul sistemului judiciar, pe de o parte, şi cea la nivelul
aparatului administrativ, pe de altă parte.
Instanţa de judecată este competentă să se pronunţe cu privire la
modificarea numelui în următoarele cazuri:
– divorţ,
– adopţie,
– când filiaţia este stabilită succesiv faţă de ambii părinţi.56
În materia schimbării numelui ca urmare a voinţei subiectului ce
are posesia de stat, competenţa revine serviciilor competente ale
administraţiei publice locale, iar actul normativ ce reglementează această
materie este O.G. nr. 41/2003,57 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice, care stabileşte procedura.
Instanţa de judecată va fi însă competentă să judece acţiunea în
contencios administrativ pe care o are la dispoziţie persoana interesată în
condiţiile Legea nr. 554/2004, în situaţia în care cererea de schimbare a
numelui a primit dispoziţie de respingere.

55
Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor au fost
înfiinţate prin O.G. nr. 84/2001, privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 554/01.09.2001, cu modificările şi
completările ulterioare.
56
Fl. Măgureanu, op. cit., p.168.
57
O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelui persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 68/02.02.2003, modificată şi completată, aprobată prin Legea nr.
323/2003, publicată în Monitorul Oficial, p. I, nr. 510/15.07.2003.
130
Competenţa în materie succesorală
În această materie competenţa se împarte între instanţa de judecată
şi notarul public, după cum procedura civilă are caracter contencios,
respectiv necontencios.
În situaţia în care procedura decurge amiabil în faţa notarului –
abilitat în baza Legea nr. 36/199558 – moştenitorii căzând de acord asupra
întinderii şi conţinutului drepturilor lor succesorale, procedura notarială,
necontencioasă se va finaliza prin eliberarea certificatului de moştenitor.
În situaţia în care există neînţelegeri între moştenitori, notarul este
în drept să suspende procedura – în baza art. 78 din Legea nr. 36/1995 –
urmând ca părţile să se adreseze instanţei de judecată.
Procedura notarială este una prealabilă, părţile se pot adresa direct
instanţei competente. Ceea ce determină alegerea unei căi sau a celeilalte
este modul în care părţile se înţeleg, ori momentul de la care curg
neînţelegerile. Totodată, dacă au ajuns la un acord de voinţă, părţile pot
cere notarului să reia procedura ce fusese suspendată, dacă între timp au
înlăturat neînţelegerile fără concursul instanţei de judecată.
Trebuie reţinut că există chestiuni asupra cărora numai instanţa de
judecată este competentă să se pronunţe, precum cererea de repunere în
termenul de acceptare a succesiunii, cererea de anulare a declaraţiei de
acceptare sau renunţare pentru vicii de consimţământ59 ori anularea
certificatului de moştenitor.

5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti


Instituţia competenţei jurisdicţionale are ca finalitate delimitarea
atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti,60 adică în interiorul
sistemului judiciar. După ce s-a stabilit că pricina este de competenţa
instanţelor judecătoreşti, se pune problema repartizării cauzelor pe
„verticala” şi respectiv pe „orizontala” sistemului judiciar.

58
Legea nr 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
completată şi modificată, stabileşte procedura suuccesorală în art. 68 şi urm.
59
M. Tăbârcă, Drept...,p.183.
60
I. Leş, Tratat..., p.179.
131
Din această perspectivă rezultă şi formele competenţei
jurisdicţionale61:
– competenţa materială (ratione materiae), prin intermediul căreia
urmează să se stabilească nivelul instanţei care este competentă să
soluţioneze litigiul; ceea ce presupune stabilirea instanţei competente pe
„verticala” sistemului judiciar
– competenţa teritorială (ratione personae vel loci), prin
intermediul căreia se va stabili care dintre instanţele de acelaşi grad (de
acelaşi nivel pe „orizontală”) este competentă din punct de vedere
teritorial să soluţioneze litigiul.

5.3.1. Competenţa materială (ratione materiae)


Competenţa materială (sau de atribuţiune) este definită62 ca fiind
forma competenţei prin care se delimitează, pe linie verticală, sfera de
activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul
judiciar.
Sediul materiei în legătură cu competenţa materială îl reprezintă
Codul de procedură civilă căruia i se alătură legi în cuprinsul cărora există
şi norme de competenţă.
Cel mai important act normativ în această sferă îl reprezintă Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Norme privitoare
la competenţă există şi în alte acte normative cu caracter special.
Normele de competenţă materială sunt stabilite sub dublu aspect63:
funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi procesual (după
obiectul, natura şi valoarea cauzelor).64
Din această dublă perspectivă Codul de procedură civilă în art. 1-4¹
din Titlul I, „Competenţa după materie”, din Cartea I, „Competenţa
instanţelor judecătoreşti”, reglementează ceea ce constituie dreptul comun
în materie.

61
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.401; I.Leş, Principii şi instituţii de
drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Buc., 1998, vol.I, p.289.
62
I. Leş, Tratat..., p.179.
63
V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.401.
64
Curtea Supremă de Justiţie, sec. com., dec. nr. 579/1994, în C.D.
1994, p.288.
132
Competenţa materială, indiferent de actul normativ ce conţine
prevederi asupra sa, este reglementată prin norme imperative, de la care
părţile nu pot deroga sub nici un aspect.

5.3.1.1. Competenţa materială a judecătoriei


Art. 1 din Codul de procedură civilă dispune asupra competenţei
materiale a judecătoriilor:
1) judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile în afară de
cele date de lege în competenţa altor instanţe;
2) judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu
astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3) judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.65
În legătură cu acest prim articol din Codul de procedură civilă, în
doctrină66 se afirmă că prin dispoziţiile sale consacră principiul
plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor ca instanţă de fond, de unde
rezultă că toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, adică ele pot
soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii
normative care le atribuie expres o atare competenţă.
Pe de altă parte pentru a determina competenţa materială de primă
instanţă a judecătoriei, ca instanţă de drept comun, dispoziţiile art. 1 din
Codul de procedură civilă trebuie completate şi cu dispoziţiile art. 2. În
urma acestei operaţii prin interpretare per a contrario, rezultă pentru
judecătorii şi competenţa materială de a judeca în primă instanţă:
– procesele şi cererile în materie comercială al cărui obiect are o
valoare de până la 1 miliard lei (rezultă din art. 2 pct.1 lit. a);

65
Cu titlu de exemplu reţinem din practica judiciară: – competenţa
materială de soluţionare a plângerilor împotriva hotărârilor comisiei judeţene
de aplicare a Legea nr. 112/1995, Curtea de Apel Cluj, sec. civ., dec. nr.
1/2000, în B.J./2000, vol.I, p.236;
– competenţa materială de soluţionare a cererii privind investirea cu
formulă executorie a contractului de leasing – Curtea de Apel Galaţi, sec.
com. şi de cont. adm., dec. nr. 46/R/08.05.2002, în „Curierul Judiciar”
nr. 8/2002, p.26.
66
I.Leş, Codul..., vol.I, p.19; V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.402.
133
– procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are valoare
mai mică sau egală cu 5 miliarde lei precum şi cererile de împărţeală
judiciară, indiferent de valoare, căci legea nu face distincţie în această
materie, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani
şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept
comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în
drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar (rezultă din
art. 2 pct.1 lit. b).
În ceea ce priveşte dispoziţia cuprinsă în art. 1 pct. 2 din Codul de
procedură civilă, trebuie avut în vedere controlul judecătoresc pe care îl
exercită judecătoriile asupra hotărârilor autorităţilor administraţiei publice
cu activitate jurisdicţională şi a altor organe de acest fel, în cazurile
prevăzute de lege. Aşadar pentru a exercita acest control judecătoresc se
impun două condiţii, necesarmente cumulativ:
– instanţa competentă, recte judecătoria, trebuie sesizată printr-o
plângere al cărei obiect îl face o atare hotărâre, de natură administrativă;
– competenţa instanţei trebuie prevăzută în norme de competenţă
din legi speciale, în mod expres.67
În materia controlului judecătoresc asupra activităţii jurisdicţionale
din afara sistemului judiciar, hotărârea pronunţată de instanţa competentă,
adică judecătoria, este o hotărâre definitivă care poate fi atacată numai cu
recurs, potrivit art. 377 alin 1 pct. 1 Codul de procedură civilă.
Referitor la dispoziţia cuprinsă în art. 1 pct. 3 Codul de procedură
civilă reţinem, cu titlu de exemplu, competenţa judecătoriei cu privire la:
– cererea de recuzare a unui judecător de la judecătorie (rezultă din
art. 30 alin. (1) Codul de procedură civilă);
– cererea de revizuire împotriva unei hotărâri pronunţate de
judecătorie (rezultă din art. 323 alin (1) Codul de procedură civilă);
– cererea de îndreptare, lămurire şi completare a propriei hotărâri
(rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);
– cererea de contestaţie în anulare împotriva hotărârilor pronunţate
de judecătorie (rezultă din art. 319 alin. (1) Codul de procedură civilă);

67
Pentru a reţine cu titlu de exemplu astfel de norme speciale v.:
Fl. Măgureanu, op. cit., p.172; M. Tăbârcă, Drept..., p.187.
134
– cererea de încuviinţare a executării silite, în afara cazurilor în care
legea dispune altfel (rezultă din art. 373 alin (2) Codul de procedură
civilă);
– cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (rezultă din
art. 236 alin (1) Codul de procedură civilă);
– cererea de anulare a unui act notarial ori plângerea împotriva
încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, după
cum se dispune în art. 51 din Legea nr. 36/1995 a notarilor şi activităţii
notariale;
– cererea de înscriere a unei asociaţii ori fundaţii în Registrul
Asociaţiilor şi Fundaţiilor, după cum dispune O.G. nr. 26/2000 cu privire
la asociaţii şi fundaţii;
– cererea având ca obiect anularea, modificarea, rectificarea sau
completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise în cuprinsul
acestora, în conformitate cu art. 57 alin (2) din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare.
De remarcat că în acest context norma din alin (3) al aceluiaşi
articol 57 instituie o competenţă specială pentru Judecătoria sector 1,
Bucureşti, când subiectul activ al unei asemenea cereri este un cetăţean
străin sau un cetăţean român cu domiciliul în străinătate.
În loc de concluzie putem afirma că, în temeiul art. 1 Codul de
procedură civilă, judecătoria este instanţa de drept comun pentru judecată
în fond, iar din aceste prevederi rezultă că dacă o lege specială nu prevede o
normă de competenţă pentru o altă instanţă, competenţa materială revine
judecătoriei, dar şi că un litigiu este de competenţa judecătoriei, în primă ori
ultimă instanţă de fiecare dată când o normă specială prevede acest lucru.
5.3.1.2. Competenţa materială a tribunalului
În conformitate cu art. 2 Codul de procedură civilă,68 aşa cum a
fost modificat ori completat în mod succesiv prin O.U.G. nr. 138/2000,
O.U.G. nr. 58/2003 şi Legea nr. 195/2004 de aprobare a acestei O.U.G.,

68
Din considerente pedagogice şi brevitatis causa, vom reda conţinutul
acestui articol aşa cum rezultă din aplicarea acestor acte normative, fără a
indica în mod expres modificările şi completările rezultate din fiecare act
normativ în parte, şi pentru fiecare prevedere a articolului, în parte, dar
respectând ordinea pe puncte şi litere a Codului de procedură civilă.
135
O.U.G. nr. 65/2004, iar în ultima etapă, prin Legea nr. 219/2005, de
aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, rezultă că tribunalele judecă în primă
instanţă:
a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o
valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această
materie al căror obiect este neevalabil în bani;
b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o
valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală
judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevalabile în bani
şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept
comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în
drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe;
d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în
afară de cele date în competenţa curţilor de apel;
e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de
proprietate industrială;
f) procesele şi cererile în materie de expropriere;
g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;
h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale;
i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea
executării silite a hotărârilor date în ţări străine.
Din prevederile cuprinse în art. 2 pct. 2 Codul de procedură civilă
rezultă că în calitate de instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă prevede competenţa
tribunalelor de a judeca ca instanţe de recurs, recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului.
În fine, pct. 4 al art. 2 Codul de procedură civilă dispune că
tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Din prevederile acestui articol, cât şi din modul în care este
structurat rezultă o dublă competenţă pentru tribunale, şi anume: o
competenţă ca instanţă de fond şi o competenţă ca instanţă de control

136
judiciar,69 la rândul ei dublă, căci vizează atât apelul cât şi recursul. Mai
mult, pct. 4 instituie o competenţă diversă.70
De asemenea, din economia acestor prevederi se pot face aprecieri
cu privire la natura competenţei materiale a tribunalelor, şi anume dacă
este una de excepţie, aşa cum rezultă din principiul că instanţa de drept
comun în fond este judecătoria, ori este totuşi tribunalul la rându-i
instanţă de drept comun, în considerarea unor anumite categorii de
litigii,71 care revin în primă instanţă în competenţa tribunalului.
Trebuie să avem în vedere de conexiunile ce se impun a fi făcute
cu normele în materie, prevăzute de Legea nr. 304/2004, republicată.
Astfel reamintim că art. 35. alin. 1 şi 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004
instituie tribunalele specializate, respectiv secţiile, sau după caz,
completele specializate pentru:
– cauze civile;
– cauze penale;
– cauze comerciale;
– cauze cu minori şi de familie;
– cauze de contencios administrativ şi fiscal;
– cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În conformitate cu art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004
republicată tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa
tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.
Norma stabilită în art. 2 pct. 1 lit. d Codul de procedură civilă,
vizând competenţa tribunalelor în materie de contencios administrativ,
face ca şi în condiţiile actualei reglementări să fie de actualitate
aprecierea72 că tribunalele au plenitudinea de jurisdicţie în materie de
contencios administrativ, ceea ce rezultă din însăşi formularea art. 2 pct. 1
Codul de procedură civilă, care exceptează de la competenţa materială a
tribunalelor doar cauzele date în competenţa curţilor de apel. De altfel,

69
Reamintim că instanţa controlului judiciar vizează controlul de
temeinicie şi legalitate a hotărârilor pronunţate de prima instanţă, în căile de
atac. Se impune distincţia faţă de controlul judecătoresc exercitat de instanţă
asupra hotărârilor pronunţate în extrajudiciar (de natură administrativă).
70
I. Leş, Comentariile Codului..., vol. I, p.26.
71
Ibidem, p.26-29.
72
Ibidem, p. 30.
137
prin chiar înfiinţarea tribunalului specializat de contencios administrativ şi
fiscal, conceptul plenitudinii de jurisdicţie în materie este reiterat şi
consolidat.
Aceeaşi este soluţia, pe de o parte, raportându-ne la art. 2 Codul de
procedură civilă pentru prevederile cuprinse la pct. 1 lit. c şi e-j, iar pe de
altă parte, raportându-ne la normele cuprinse în Legea nr. 304/2004
republicată, care instituţionalizează celelalte tribunale specializate.
Plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului se manifestă în materia minorilor
şi familiei, a muncii şi asigurărilor sociale, a creaţiei intelectuale şi a
proprietăţii industriale, cât şi pentru dreptul comercial. Totuşi, în legătură
cu acest din urmă aspect considerăm că trebuie să avem în vedere şi
prevederile din art. 2 pct. 1 lit. a Codul de procedură civilă, care
coroborate cu dispoziţiile normei speciale din Legea nr. 304/2004,
republicată, privind judecarea cauzelor comerciale, duc la concluzia că
tribunalul este instanţa de drept comun în materie, cu excepţia litigiilor al
căror obiect are o valoare ce nu depăşeşte 1 miliard lei, litigii care rămân
în competenţa judecătoriei.73
Legea nr. 304/2004 republicată conţine prevederi şi cu privire la
înfiinţarea secţiilor maritime şi fluviale ori pentru alte materii, în raport cu
natura şi numărul cauzelor (art. 36 alin. 3).
Ca instanţa de apel tribunalul are competenţa materială de a judeca
apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în
primă instanţă, după cum enunţă în mod expres Codul de procedură civilă
în art. 2 pct. 2; aşadar tribunalul este instanţă comună în materie de apel.
Ca instanţă de recurs, tribunalele au o sferă de competenţă şi mai
redusă, după cum dispune art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă, numai

73
În materie de competenţă, reţinem cu titlu de exemplu din
jurisprudenţă:
– acţiunea în evacuare a unei societăţi comerciale din spaţiul unde îşi
desfăşoară activitatea, competenţa materială revine tribunalului (N.a. – la acel
moment tribunalul era instanţa de drept comun în prim grad de jurisdicţie, în
materie comercială) – Curtea de Apel Bucureşti, sec. com., dec. nr. 717/1999,
în C.P.J. în materie comercială pe anul 1999, Editura Rosetti, p. 63.
– procesele şi cererile în materie de expropriere se judecă de tribunale
în primă instanţă – Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr. 1785/1999,
în B.J.C.D., 1999, p.120.
138
în cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Competenţa materială a tribunalului de a judeca în orice alte
materii date prin lege în competenţa sa, după cum dispune art. 2 pct. 4
Codul de procedură civilă, poate fi redată exemplificativ cu privire la:
– conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza
teritorială a tribunalului respectiv, ori dintre una dintre judecătoriile din
raza teritorială şi un organ cu activitate jurisdicţională (rezultă din art. 22
alin (1) şi (4) Codul de procedură civilă);
– cererea de recuzare, în cazul în care la o judecătorie din raza
teritorială a tribunalului respectiv nu se poate constitui completul din
cauza recuzării (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);
– strămutarea de la o judecătorie la alta din raza teritorială a
tribunalului respectiv, pe motiv de rudenie sau afinitate (rezultă din art. 39
alin (1) Codul de procedură civilă);
– îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea
propriilor hotărârii (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură
civilă);
– contestaţia în anulare şi revizuirea îndreptate împotriva propriilor
hotărâri (rezultă din art. 319 alin (1) şi art. 323 alin. (1) Codul de
procedură civilă;
– contestaţia la titlu privind hotărârea pronunţată de tribunal
(rezultă din art. 400 alin (2) Codul de procedură civilă).

5.3.1.3. Competenţa materială a curţilor de apel


Art. 3 Codul de procedură civilă74 stabileşte competenţa materială a
curţilor de apel în a judeca, după cum urmează:
1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în primă instanţă;

74
Facem precizarea că şi acest articol a suferit modificări consecutive,
ultimă fiin adusă prin Legea nr. 219/2005. Pentru felul cum am enunţat
conţinutul v. nota 68.
139
3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului,
precum şi în orice alte cauzuri expres prevăzute de lege;
4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Prevederile art. 3 pct. 1 Codul de procedură civilă coroborate cu
prevederile art. 35 alin (2) din Legea nr. 304/2004 republicată reiterează
calitatea de instanţă de drept comun a tribunalelor în materia
contenciosului administrativ-fiscal, în primă instanţă dar din aceste
dispoziţii legale rezultă totodată şi calitatea de instanţă de excepţie în
considerarea competenţei materiale a curţilor de apel în această materie.
Aceasta pentru că trebuie să ne raportăm exclusiv la litigiile privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale, căci numai acestea se judecă în primă
instanţă de curţile de apel. Aşadar, competenţa materială a acestora este
una de excepţie.
Dispoziţiile din Codul de procedură civilă vor fi de asemenea
coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată şi la nivel
instituţional ori ca norme de principiu.
În acest sens trebuie să avem în vedere conţinutul art. 35 alin (2) din
acest act normativ, care dispune că în cadrul curţilor de apel funcţionează
secţii pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de
familie, de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de
muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu materia şi numărul
cauzelor, secţii maritime şi fluviale, ori pentru alte materii.
În ceea ce priveşte art. 3 pct. 2 Codul de procedură civilă, acesta
instituie competenţa materială a curţilor de apel pentru judecarea
apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în prima
instanţă.75
Ca instanţe de recurs, curţile de apel, aşa cum rezultă din formularea
art. 3 pct. 3 Codul de procedură civilă76, sunt competente material să

75
Reamintim că art. 2 pct. (2) Codul de procedură civilă stabileşte
competenţa materială a tribunalelor ca instanţe de apel, pentru apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă.
76
Reiterăm faptul că art. 3 Codul de procedură civilă a fost modificat
prin Legea nr. 219/2005, care în materia căilor de atac, în competenţa curţii
de apel operează o revenire la regimul juridic anterior O.U.G. nr. 58/2003;
140
judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel
sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care,
potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres
prevăzute de lege. Aşadar, competenţa curţilor de apel ca instanţe de
recurs nu mai este una pur excepţională, aşa cum prevedea O.U.G.
nr. 58/2003, ci, rezultă mai degrabă că, în judecarea recursurilor,
competenţa materială se împarte între tribunale, curţi de apel şi, după cum
vom vedea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.77
În ceea ce priveşte competenţa curţilor de apel de a judeca în orice
alte materii, în conformitate cu prevederile legale, după cum dispune art.
3 pct. 4 Codul de procedură civilă, enunţăm cu titlu de exemplu:
– conflictele de competenţă între două tribunale sau între un tribunal
şi o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii de
circumscripţii deosebite dar care se află, ambele, în raza aceleiaşi curţi de
apel. Aceeaşi este soluţia şi în cazul conflictului de competenţă între un
tribunal din raza curţii de apel şi un organ de jurisdicţie (rezultă din art. 22
Codul de procedură civilă);
– cererea de recuzarea înaintată unui tribunal din circumscripţia
curţii de apel, dacă, din cauza recuzării, nu se poate constitui completul la
tribunal (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);
– strămutarea pricinilor, pe motiv de materie sau afinitate, de la un
tribunal la altul din circumspecţia teritorială a aceleiaşi curţi de apel
(rezultă din art. 39 alin. 1 Codul de procedură civilă);
– îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor
hotărâri (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);
– contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriei hotărâri
(rezultă din art. 319 alin. (1) şi art. 323 alin. (1) Codul de procedură
civilă;
– contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri (rezultă din art.
400 alin. (2) Codul de procedură civilă).

pentru aspecte comparative, v. M. Condoiu, Drept procesual civil, Note de


curs, vol. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 154-158.
77
Pentru jurisprudenţa recentă în materia competenţei materiale a
curţilor de apel v. Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară comercială 2002,
Editura Brilliance, Colecţia Lex Expert, Piatra-Neamţ, 2004, p.371-388.
141
5.3.1.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie78
În temeiul art. 4 Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie judecă79:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. abrogat;80
4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Acest text va
trebui coroborat cu art. 299 alin. (2) Codul de procedură civilă şi 329 alin.
(2) Codul de procedură civilă.
Din economia acestui text de lege rezultă competenţa Înaltei Curţi81
în materie de recurs, pentru recursurile declarate împotriva hotărârilor
curţilor de apel, dar şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Al
doilea punct al acestui articol instituie competenţa Înaltei Curţi de a
judeca recursurile în interesul legii. În acest ultim caz competenţa sa este
şi una exclusivă.
Prevederile din Codul de procedură civilă trebuie coroborate cu
cele din Legea nr. 304/2004 republicată.82 Aceasta pentru că în acest act
normativ se conferă Secţiunea a 2-a din Titlul II, „Instanţele

78
În temeiul art. 126 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr.
429/2003, denumirea Curţii Supreme de Justiţie – aşa cum o găsim încă în
art. 4 Codul de procedură civilă – este „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, de
altfel reiterată şi de art. 141 şi art. 21 şi urm. din Legea nr. 304/2004
republicată
79
Redăm punctual dispoziţiile art. 4 Codul de procedură civilă aşa cum
a fost modificat prin OUG nr. 58/2003.
80
Înainte de modificarea instituţiei prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr.
58/2003, pct. 3 prevedea „recursurile în anulare”, instituţie abrogată.
81
Brevitatis causa, „Înalta Curte” va însemna înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
82
Pentru consideraţii asupra Legea Nr. 56/1993, a Curţii Supreme de
Justiţie, şi incidenţa Legea 303/2004 şi a Legea nr. 304/2004 asupra sa, v.
M. Condoiu, Drept..., p. 159-160.
142
judecătoreşti”, competenţei Înaltei Curţi, prin dispoziţiile art. 21-27,
grupate sub titulatura „Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”83
Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată84 prevede competenţa
Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, a Secţiei comerciale şi a celei
de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de a judeca
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În acest din urmă caz, se instituie o
competenţă diversă, cu sublinierea că, aceasta se aplică numai în situaţiile
expres prevăzute de lege.
În conformitate cu art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004
republicată, secţiile Înaltei Curţi au competenţa exclusivă de a soluţiona şi
recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive, sau a actelor
judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar
cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.
Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede
competenţa specială pentru completul de 9 judecători de a funcţiona ca
instanţă disciplinară şi o competenţă diversă în alte cauze, prevăzute
expres în competenţa sa prin lege.
Pentru a analiza competenţa materială a Înaltei Curţi trebuie să ne
raportăm şi alte norme din Legea nr. 304/2004 republicată. În acest sens,
dispoziţiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. 2 lit. (a), care plasează
Înalta Curte în vârful piramidei sistemului judiciar, vin în completarea
celor cuprinse în art. 18-34, care instituie dispoziţii privitoare numai la
Înalta Curte. Încă din art. 18 alin. (1) se statuează că aceasta este singura
instanţă supremă din România, având misiunea de a asigura interpretarea
şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304 republicată).
Aceste prevederi raportate la cele cuprinse în art. 4 Codul de
procedură civilă duc la următoarele concluzii:

83
De lege ferenda, opinăm că Înalta Curte va avea competenţa de a
promova şi aplica dreptul comunitar, de a asigura o jurisprudenţă unitară şi
din perspectiva contenciosului comunitar.
84
Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede şi competenţa
Secţiei penale în materie, detaliată punctual în art. 22 din acelaşi act
normativ.
143
– competenţa materială a Înaltei Curţi este una de drept comun ca
instanţă de recurs, în materiile stabilite de lege;85
– Înalta Curte este competentă material, exclusiv, să judece
recursurile în interesul legii;86 soluţiile pronunţate având rolul de a
contribui la interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul
ţării.
În legătură cu prima concluzie va trebui să ne raportăm la art. 21
din Legea nr. 304/2004 republicată, care dispune că Înalta Curte judecă
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi alte
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, în secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi
fiscal.87
În legătură cu a doua concluzie ne vom raporta la art. 25 lit. a), care
prevede competenţa materială în a judeca recursurile în interesul legii, de
către Înalta Curte, constituindu-se în Secţii Unite.88
În completarea pct. 4 Codul de procedură civilă vine art. 23 din
Legea nr. 304/2004 republicată, care stabileşte care sunt acele „alte
materii” la care se face referire în art. 4 pct. 4 Codul de procedură civilă.
Astfel art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată dispune că
secţiile Înaltei Curţi, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:
a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în Codul de
procedură civilă;
b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
c) orice alte cereri prevăzute de lege.
Referitor la dispoziţia din lit. c vom exemplifica prin:
– delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă);

85
Art. 4 pct.1 Codul de procedură civilă combinat cu art. 21 din Legea
nr. 304/2004 republicat[.
86
Instituţia recursului în interesul legii este prevăzută de art. 329 Codul
de procedură civilă şi art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 republicată.
87
Şi în acest caz avem în vedere numai secţiile, respectiv litigiile care
se judecă după normele de procedură civilă.
88
Art. 25 lit. b) şi c) vizează sesizările privind schimbarea
jurisprudenţei Înaltei Curţi şi respectiv, sesizarea Curţii Constituţionale
pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
144
– cererea de recuzare formulată în faţa unei curţi de apel când,
datorită recuzării, nu se poate constitui completul de judecată la curtea de
apel (art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă);
– îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor
hotărâri (art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);
– contestaţia în anulare, revizuirea şi contestaţia la titlu împotriva
propriilor hotărâri (art. 319 alin. 1, art. 323 alin.1 şi art. 400 alin. 2 Codul
de procedură civilă).
Reiterăm faptul că al doilea alineat din art. 23 din Legea
nr. 304/2004 republicată instituie o exclusivitate de competenţă pentru Înalta
Curte în a soluţiona recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinite
sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o
altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.89
Competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de a asigura o jurisprudenţă
unitară la nivel naţional este prevăzută în dispoziţiile art. 25 lit. b din
Legea nr. 304/2004 republicată. Art. 26-27 din aceeaşi lege sunt de
asemenea incidente, dispunând asupra procedurii de schimbare a
jurisprudenţei unei secţii, cât şi asupra celei de a propune îmbunătăţirea
legislaţiei.

5.3.2. Competenţa teritorială (ratione personae vel loci)


În demersul firesc de a stabili instanţa competentă pentru a judeca
un litigiu, după ce s-a stabilit că respectivul litigiu este de competenţa
materială a unui anumit nivel de jurisdicţie (delimitarea „pe verticală”),
urmează a realiza delimitarea „pe orizontală”, între instanţele de acelaşi
grad.
Sediul materiei competenţei teritoriale de drept comun îl constituie
cu precădere art. 5-16 Codul de procedură civilă.
Normele care reglementează competenţa teritorială au caracter
dispozitiv (deci părţile pot deroga de la ele) cu excepţia normelor care
stabilesc competenţa materială în materie de stare şi capacitate a
persoanelor, a celor incidente prevederilor art. 13-16 Codul de procedură

89
V.şi prevederile art. 244¹ Codul de procedură civilă.
145
civilă şi în unele situaţii prevăzute de norme speciale, când au caracter
imperativ (părţile nu pot deroga).90
Clasificarea normei de competenţă ca fiind dispozitivă ori
imperativă îşi are temeiul în prevederile art. 19 Codul de procedură civilă,
cu valoare de principiu în materie.91

5.3.2.1 Competenţa teritorială de drept comun


Avem în vedere acea formă a competenţei teritoriale ce instituie
regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează
instanţei din circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul.92
Regula derivă din prevederile art. 5 Codul de procedură civilă şi
corespunde adagiului clasic actor sequitur forum rei, în baza căruia
reclamantul este cel care se deplasează la domiciliul pârâtului. În acest
sens, în favoarea pârâtului operează o prezumţie de nevinovăţie, în
virtutea căreia se consideră că în acţiunile personale, pârâtul nu datorează
nimic reclamantului, atât timp cât procesul nu s-a judecat.93
Textul de lege prevede şi ipotezele în care pârâtul are domiciliul în
străinătate94 sau domiciliul nu este cunoscut, situaţii în care cererea se
depune la instanţa reşedinţei sale din ţară. Dacă ambele (domiciliul şi
reşedinţa) sunt necunoscute reclamantului, instanţa competentă este cea în
a cărei circumscripţie se află domiciliul ori reşedinţa reclamantului.
Prevederile art. 7 Codul de procedură civilă se aplică situaţiei în
care pârâtul este persoană juridică, situaţie în care instanţa competentă
este cea în a cărei circumscripţiei îşi are sediul principal.
Dacă pârâtul este o asociaţie ori o societate fără personalitate
juridică, art. 7 alin. (3) Codul de procedură civilă prevede că instanţa
competentă este cea în raza căreia îşi are domiciliul persoana căreia,
potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedenţia sau direcţia
respectivei formaţiuni. Dacă nu se cunoaşte domiciliul ori persoana cu rol

90
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 422.
91
T. Bodoaşcă, op. cit., p. 253.
92
I. Leş, Tratat..., p.196. Precizăm că autorul numeşte această formă a
competenţei teritoriale, competenţa teritorială generală.
93
Fl. Măgureanu, op. cit., p.177.
94
Pentru litigii cu element de extraneitate v. I.P. Filipescu, Drept
internaţional privat, Editura Actami., Bucureşti, 1997, vol. II, p. 203-220.
146
de conducere, cererea se poate depune la instanţa de domiciliu a oricăruia
dintre asociaţi.
Dacă cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai
multor pârâţi, aceasta se poate depune la instanţa în raza căreia îşi are
domiciliul oricare dintre pârâţi, indiferent că sunt persoane fizice ori
juridice, singura condiţie este de a avea calitatea de debitor principal,
după cum dispune art. 9 Codul de procedură civilă.
Prevederile art. 8 Codul de procedură civilă acoperă situaţia în care
calitatea de pârât aparţine statului, direcţiilor generale ori altor organe de
stat, când are incidenţă competenţa alternativă între instanţele fie din
capitala ţării, fie din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliu
reclamantul. În cazul capitalei, competenţa aparţine Judecătoriei sector 4
Bucureşti.
Regulile competenţei de drept comun se aplică tuturor categoriilor
de acţiuni civile, cu excepţia celor pentru care legea a prevăzut o altă
competenţă.95

5.3.2.2 Competenţa teritorială alternativă (facultativă)


Instituţia vizată are o formă de competenţă care consacră dreptul
reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă
competente.96
Norme de competenţă teritorială alternativă există în art. 6-8 Codul
de procedură civilă dar cu precădere în art. 9-11 Codul de procedură
civilă.
Art. 9 Codul de procedură civilă stabileşte că, atunci când cererea
este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, reclamantul poate alege
instanţa de la domiciliul oricăruia dintre ei. Dacă există şi obligaţi
accesorii, aceştia nu pot constitui criteriu de alegere a instanţei
competente; condiţia fiind ca pârâtul, în funcţie de al cărui domiciliu se
alege instanţa, să fie debitor principal.
Art. 10 Codul de procedură civilă prevede pentru cazuri în care, pe
lângă instanţa de drept comun (de la domiciliul pârâtului), mai sunt
competente şi alte instanţe:

95
I. Leş, Tratat..., p. 198.
96
Ibidem.
147
1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea unui contract, instanţa locală prevăzută în contract pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;
2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil,
în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde
se află imobilul;
3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin,
instanţa locului de plată;
4. în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, instanţa locului
unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;
5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului
de plecare sau de sosire;
6. în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa
obişnuită, deosebită de ceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii;97
7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de
întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului;
8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în
circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Art. 11 Codul de procedură civilă stabileşte instanţe deopotrivă
competente în materie de asigurare terestră,98 după: domiciliul
asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs accidentul.
În toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit art. 12
Codul de procedură civilă. Odată aleasă instanţa, reclamantul nu mai
poate reveni,99 după ce aceasta a fost investită prin introducerea cererii de
chemare în judecată, şi este una dintre instanţele deopotrivă competente
în a judeca respectivul litigiu.

5.3.2.3 Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)


Această formă a competenţei teritoriale este cea care determină
capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate
anumite cauze civile.100

97
Dispoziţia de la punctul 6 este abrogată implicit.
98
Prin dispoziţia expresă cuprinsă în alin. 3 al art. 11 Codul de
procedură civilă, asigurările maritime şi fluviale nu fac obiectul reglementării
prevăzute în acest text de lege.
99
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.427.
100
I. Leş, Tratat..., p.201.
148
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 13-16 dar acestea sunt
în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 19 Codul de procedură civilă, care
consacră legea competenţei teritoriale alternative în pricini privitoare la
bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 13-16 Codul de procedură
civilă.
Într-o manieră sintetică, se apreciază că normele de competenţă
teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de
moştenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile
privitoare la persoane, în situaţii reglementate prin legi speciale vizând
alte materii precum şi în materii necontecncioase.101
Aşadar, în toate asemenea cazuri prevăzute în mod expres de lege,
este competentă numai acea instanţă pe care o indică norma imperativă,
fără posibilitate de derogare.
Art. 13 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa teritorială
exclusivă în materia acţiunilor imobiliare, desemnând ca instanţă
competentă pe cea în a cărei circumscripţie se află bunul imobil în litigiu.
În ipoteza în care imobilul este situat în circumscripţia mai multor
instanţe, se aplică norma de competenţa teritorială de drept comun.
Deşi textul de lege nu precizează in terminis natura acţiunilor
imobiliare cărora se aplică, doctrina102 a apreciat că aceste prevederi se
aplică numai acţiunilor reale imobiliare, nu şi celor personale. Rezultă, pe
de o parte, că art. 13 Codul de procedură civilă vizează acţiunea în
revendicare, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie şi acţiunea posesorie,
iar pe de altă parte, că acţiunile personale imobiliare cad sub incidenţa
art. 5 sau art. 10 pct. 1 şi 2 Codul de procedură civilă.103
Art. 14 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa instanţei în
a cărei circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul, în materie de
moştenire pentru cererile prevăzute expres la pct. 1-3 ale aceluiaşi articol.
Competenţa excepţională prevăzută în materie de moştenire
încetează odată cu finalizarea procedurii succesorale, adică după
soluţionarea definitivă a procesului de partaj.104

101
I. Deleanu, op. cit., vol. I, p 280.
102
G. Porumb, op. cit., p. 87; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.
175; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 428; I. Leş, Tratat..., p. 202.
103
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 428.
104
Ibidem, p.429.
149
Art. 15 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa instanţei
unde se află sediul principal al societăţii – fie comercială, fie civilă, căci
legea nu distinge.
Art. 16 Codul de procedură civilă se referă numai la societăţile
comerciale stabilind competenţa teritorială tot după criteriul sediului
principal şi în materie de faliment şi reorganizare judiciară.
La aceste norme se adaugă şi cea înscrisă în art. 607 Codul de
procedură civilă şi care stabileşte, în materie de divorţ, competenţa în
favoarea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află cel din urmă
domiciliu comun al soţilor.

5.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate


Prin însăşi introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa
competentă din tripla perspectivă a competenţei; generale, materiale şi
teritoriale, instanţa este investită nu numai să soluţioneze toate capetele de
cerere, dar şi obligată să o facă.
Există situaţii în care fie cadrul procesual se lărgeşte, prin
introducerea unor terţe persoane în proces, fie obiectul litigiului este
fixat prin cereri ulterioare, fie pârâtul introduce cerere reconvenţională
ori ridică excepţii, fie în chiar cererea de judecată există şi cereri
accesorii.
În mod firesc se pune întrebarea: care sunt limitele competenţei
instanţei sesizate ori altfel spus, urmează să delimităm sfera de jurisdicţie
în raport nu numai de normele prevăzute în art. 1-16 Codul de procedură
civilă, ci şi de alte reguli cu privire la apărările pârâtului, cererile
accesorii, chestiunile prejudiciale ori incidentele de procedură.105

5.4.1. Competenţa instanţei sesizate în raport de apărările pârâtului


Mijloacele de apărare ale pârâtului cuprind apărările pe fond, cât şi
excepţiile procesuale iar uneori pot atrage şi soluţionarea unor chestiuni
prejudiciale, ori pot fi convertite într-o formă de „atac” – în cazul
introducerii unei cereri reconvenţionale.

105
I. Leş, Tratat..., p.208.
150
În literatura de specialitate106 se afirmă că regula privind întinderea
competenţei instanţei este dată de principiul „judecătorul acţiunii este şi
judecătorul excepţiei”. Această soluţie este logică şi firească deoarece apă-
rările pârâtului, indiferent de forma procesuală pe care o îmbracă, sunt în
strânsă legătură cu cererea de chemare în judecată pronunţată de către
reclamant şi tind tocmai spre a anihila pretenţiile ridicate de acesta din urmă.
Aşadar, odată investită instanţa prin introducerea cererii de chemare
în judecată, de către reclamant, aceasta este competentă să judece toate
problemele litigioase ce apar în cursul judecăţii, fie că sunt invocate de
reclamant ori de pârât.
În legătură cu această extindere a competenţei instanţei sesizate, în
special în legătură cu incidenţele procedurale, se poate adăuga şi regula
exprimată prin principiul accesorium seguitur principalem.107
De la regula extinderii competenţei există şi excepţii iar acestea se
referă la chestiunile prejudiciale. Chiar dacă acestea sunt invocate ca
mijloace de apărare – fie că este vorba despre regula „penalul ţine în loc
civilul” exprimată de art. 19 alin. 2 Codul de procedură penală, ori că se
ridică o excepţie de neconstituţionalitate legată de o normă legală
incidenţă în cauză – ele nu pot fi rezolvate decât de instanţa competentă –
instanţa penală, respectiv Curtea Constituţională – în prealabil şi în mod
definitiv.
Aşadar, în faţa instanţei sesizate prin introducerea cererii de
chemare în judecată, judecata se suspendă până la soluţionarea chestiunii
prejudiciale de către instanţă competentă.

5.4.2. Competenţa instanţei sesizate în raport de cererile


incidentale şi accesorii
Potrivit reglementărilor art. 17 Codul de procedură civilă, cererile
accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece
cererea principală.
Rezultă din prevederile legale că instanţa este competentă să se
pronunţe asupra unei cereri care, dacă ar fi fost introdusă pe cale de
acţiune principală, nu ar fi fost necesarmenete de competenţa sa, dar

106
V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p .431; I. Leş, Tratat...., p. 209.
107
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 432.
151
cererea accesorie ori cea introdusă pe cale incidentală, în timpul judecăţii,
sunt de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea principală.
Cu titlu de exemplu, se reţin incidente referitoare la compunerea
instanţei – incompatibilitate, abţinere, recuzare – incidente privind
competenţa – excepţia de necompetenţă – incidente privind probele
administrate – verificarea de scripte, înscrierea în fals – incidente privind
nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii, perimarea.108
Ca orice regulă, şi cea exprimată de art. 17 Codul de procedură
civilă comportă şi excepţii, cel puţin în ceea ce priveşte unele incidente de
procedură, ori în anumite circumstanţe în care acestea se ivesc şi când
competenţa de soluţionare nu mai revine instanţei sesizate prin cererea de
chemare în judecată. Această situaţie poate fi întâlnită când, din cauza
recuzării, nu se poate alcătui completul.109
Evident că în situaţia în care însăşi norma legală dispune ca un
incident procedural să fie judecat de altă instanţă, norma generală din
art. 17 Codul de procedură civilă nu se mai aplică.
Asemenea norme speciale care indică o altă instanţă competentă
există, de exemplu în: art. 23 Codul de procedură civilă, cu privire la
instituţia delegării ori în art. 39 Codul de procedură civilă, cu privire la
instituţia strămutării.
Aşadar, din art. 17 Codul de procedură civilă se desprinde regula
că, în temeiul legii, instanţa iniţial sesizată îşi extinde competenţa şi cu
privire la cereri accesorii şi incidentale, ceea ce înseamnă de fapt
reglementarea instituţiei prorogării de competenţă.

5.4.3. Prorogarea de competenţă


După cum anticipam în legătură cu prevederile art. 17 Codul de
procedură civilă, în temeiul legii, instanţa sesizată iniţial îşi poate extinde
competenţa asupra chestiunilor indicate de norma legală. În acest caz
suntem în prezenţa unei prorogării legale, căci ea se naşte în temeiul legii,
dar instanţa îşi poate extinde competenţa şi în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, pronunţată de o instanţă superioară, când vom vorbi despre
prorogarea judecătorească de competenţă, ori în temeiul unei convenţii,
când va avea loc o prorogare convenţională (voluntară) de competenţă.

108
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 188-190.
109
V.M. Ciobanu, op. cit., p.433.
152
• Prorogarea legală
Această formă de prorogare există atunci când instanţa sesizată îşi
prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.110
Regula este exprimată de prevederile art. 17 Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte cererile accesorii, reţinem cu titlu de exemplu:
cererea de acordare a pensiei de întreţinere formulată într-un proces de
stabilire a paternităţii, cererea de acordare de despăgubiri formulare într-o
acţiune în revendicare, cererea pentru acordarea cheltuielilor de
judecată.111
În afara prevederilor art. 17 Codul de procedură civilă, instituţia
prorogării legale de competenţă este incidenţă în oricare alte situaţii
expres prevăzute de lege, precum: art. 9 Codul de procedură civilă, art.
164 Codul de procedură civilă.
Art. 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate şi instituie
posibilitatea ca părţile să ceară întrunirea mai multor pricini ce se află
înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite dar de acelaşi
grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă
legătură între ele. Competenţa revine instanţei mai întâi investită, cu
excepţia situaţiei în care ambele părţi cer trimiterea la una dintre celelalte
instanţe şi a situaţiei în care o pricină este de competenţa unei anumite
instanţe iar părţile nu o pot înlătura.112 Instanţa îşi păstrează competenţa
câştigată prin conexare chiar dacă face aplicarea art. 165 Codul de
procedură civilă şi dispune disjungerea.
În legătură cu faptul că alt caz de prorogare de competenţă ar fi
litispendenţa, prevăzută de art. 163 Codul de procedură civilă, există o
opinie113 minoritară în literatura juridică. Cei mai mulţi autori114 nu îl
consideră caz de prorogare de competenţă, pe considerentul că ne aflăm
în prezenţa unuia şi aceluiaşi litigiu, chiar dacă pentru soluţionarea sa au
fost sesizate mai multe instanţe.

110
I. Leş, Comentariile Codulu..., vol. I, p.71
111
I. Leş, Tratat..., p.212.
112
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 435.
113
G. Porumb, op. cit., p. 83.
114
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 192-193; V.M. Ciobanu, op.
cit., p. 435; I. Leş, Tratat..., p.214-215; I. Deleanu, op. cit., p.446.
153
• Prorogarea judecătorească (judiciară)
Această formă de prorogare intervine în situaţiile în care, prin
efectul unei hotărâri judecătoreşti, o instanţă este investită cu îndeplinirea
unor acte procedurale sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar
intra în sfera de jurisdicţie a altei instanţe.115
Asemenea situaţii există în următoarele cazuri:
– delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă) ori
administrarea unor dovezi prin comisie rogatorie;
– cererea de recuzare, în cazul în care din pricina recuzării nu se
poate alcătui completul (art. 33 Codul de procedură civilă);
– strămutarea pricinilor (art. 40 Codul de procedură civilă);
– casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art. 312
alin. 5 Codul de procedură civilă).

• Prorogarea convenţională (voluntară)


Această formă de prorogare se produce în cazurile în care legea
procesuală îngăduie părţilor să deroge normele de competenţă supletive,
aşa încât, părţile, prin voinţa lor, aleg o altă instanţă decât cea prevăzută
de lege pentru soluţionarea unui litigiu. Temeiul acestei forme de
prorogare este convenţia părţilor.
Pentru a opera se cer întrunite următoarele condiţii:
– condiţiile de valabilitate a oricărei convenţii privitoare la capacitate,
consimţământ, obiect şi cauză, în conformitate cu art. 948 Codul civil;
– convenţia părţilor să fie expresă, indiferent dacă există sau nu un
înscris constatator;
– în convenţie să fie determinată instanţa aleasă în mod clar, precis
şi neechivoc;
– instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut.116
Aşadar, prorogarea convenţională nu poate opera decât cu privire la
normele relative de competenţă; altfel spus în materie de competenţă
generală, materială şi teritorială excepţională, reglementate prin norme
imperative, nu poate avea loc nici o prorogare convenţională, căci sunt
norme de ordine publică de la care nu se poate deroga.

115
I. Leş, Tratat..., p. 216.
116
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 437-438.
154
5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată
Incidentele procedurale vizează în acest context situaţii în care, deşi
instanţa sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu,
fie pentru că nu sunt întrunite cerinţele necesare pentru judecată, fie
pentru că pronunţarea hotărârii riscă să nu se îndeplinească condiţiile unei
depline obiectivităţi. Astfel de situaţii se subscriu instituţiilor: delegarea
instanţelor şi strămutarea pricinilor.
Pe de altă parte, după cum există o extindere a sferei de jurisdicţie a
instanţei sesizate – cazul analizat, al prorogării de competenţe –, poate
exista şi o contestare asupra competenţei instanţei, aşa-numite situaţii de
necompetenţă, compatibile cu instituţia excepţiei de necompetenţă şi cea
a conflictelor de competenţă.
Totodată trebuie precizat că în structura Codului de procedură
civilă, în Cartea I, „Competenţa instanţelor judecătoreşti” distingem
reglementările din Titlul IV „Conflicte de competenţă” (art. 20-23), Titlul
V „Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor” (art.24-36)117
şi Titlul VI „Strămutarea pricinilor” (art. 37-40¹).

5.5.1. Delegarea instanţei


Această instituţie se referă la incidentul prevăzut în art. 23 Codul de
procedură civilă, care creează situaţia-premisă cauzată de împrejurări
excepţionale datorită cărora instanţa competentă este împiedicată un timp
mai îndelungat să funcţioneze. În acest caz, legea instituie posibilitatea
părţii de a cere instanţei supreme să desemneze o altă instanţă de acelaşi
grad cu cea competentă, să judece cauza.
Este evident că delegarea instanţei îşi poate găsi aplicare numai
dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii enunţate de art. 23 Codul
de procedură civilă: să existe împrejurări excepţionale ce împiedică
activitatea instanţei; iar împiedicarea de funcţionare să aibă loc un timp
mai îndelungat.
Literatura şi practica nu au reţinut nici un caz în care s-ar fi făcut
aplicarea art. 23 Codul de procedură civilă.118

117
Cele 3 instituţie ce au valoare de incident procedural, reglementate
în art. 24-36 Codul de procedură civilă au fost prezentate anterior în cuprinsul
lucrări, în subcapitolul 4.2.3.-Incidente procedurale privind compunerea şi
constituirea instanţei.
118
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 438.
155
5.5.2. Strămutarea pricinilor
Sediul materiei îl constituie art. 34-40 Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 37 Codul de procedură civilă strămutarea pricinii de la
o instanţă la alta de acelaşi grad se poate cere:
– când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al
patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei;
– pentru motive de bănuială legitimă;
– pentru motive de siguranţă publică.
Pentru acest din urmă caz nu are legitimare procesuală activă decât
procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Motivele diferite atrag şi momente diferite până la care poate fi
primită cererea de strămutare: în primul caz, înainte de începerea oricărei
dezbateri, iar în celelalte cazuri, strămutarea se poate cere oricând (rezultă
din art. 38 Codul de procedură civilă).
De asemenea, trebuie să distingem, căci, conform art. 39, în primul
caz cererea se depune la instanţa imediat superioară iar în celelalte două
cazuri, la instanţa supremă.
Art. 40 Codul de procedură civilă dispune că cererea se judecă în
camera de consiliu după procedura anume reglementată în conţinutul său.
Dacă se admite cererea de strămutare, pricina se trimite spre
judecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Dacă se respinge cererea,
instanţa iniţial sesizată este competentă să continue judecata.
Dacă această instanţă a efectuat acte de procedură ulterior
strămutării, acestea sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii
de strămutare (art. 40 alin. (5) Codul de procedură civilă).
În legătură cu faptul că hotărârea asupra strămutării nu este supusă
nici unei căi de atac, după cum prevede art. 40 alin (4) Codul de
procedură civilă, au fost exprimate opinii variate în literatură.119

5.5.3. Excepţia de necompetenţă


Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se
invocă necompetenţa instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o
cale de atac.
Dacă necompetenţa se invocă după ce s-a pronunţat o hotărâre,
mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa nu mai poate fi
excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.

119
V.M. Ciobanu, op. cit., p.440-442; I. Leş, Tratat..., p. 237.
156
Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanţa în faţa
căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească
instanţa competentă.
Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de
competenţă absolută, respectiv relativă.
Astfel, excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa
generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare
dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de
drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai
prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult
această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii.120
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, absolută
ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluţionării
fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenţa generală nu aparţine
instanţelor de judecată, ci unui organ jurisdicţional, excepţia de
necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreşte prin
invocarea excepţiei este chiar respingerea cererii.
Procedura de soluţionare a excepţiei este aceeaşi indiferent de felul
necompetenţei şi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului
contradictorialităţii.121
Dacă excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere
interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform
art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.
Dacă excepţia este admisă, instanţa se declară necompetentă şi
stabileşte cui revine competenţa de soluţionare a cauzei, pronunţându-se
prin hotărâre.
Dacă instanţa constată că litigiul nu este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, ci de competenţa unui organ al statului fără activitate
jurisdicţională, ori de competenţa unui organ de jurisdicţie din alt stat,
(când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca
inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.122

120
M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 140-141.
121
V.M. Ciobanu, op. cit. vol. I, p. 443.
122
Ibidem, p.443-444.
157
Hotărârea de declinare a competenţei nu are doar efectul de a
dezinvesti instanţa care a pronunţat-o, dar şi investeşte instanţa ori organul
jurisdicţional, stabileşte competenţe, efecte care se produc la momentul în
care rămâne irevocabilă.
Are putere de lucru judecat numai în ce priveşte instanţa care se
dezinvesteşte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.
În conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă,
actele îndeplinite de instanţe necompetente sunt lovite de nulitate, urmând
a fi refăcute, cu excepţia probelor care, de principiu, rămân câştigate
judecăţii.

5.5.4. Conflicte de competenţă


Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră com-
petente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză generează un
conflict de competenţă, care, după caz, este pozitiv sau negativ.
Conflictul este pozitiv când două sau mai multe instanţe se declară
competente şi este negativ când două sau mai multe instanţe se declară
necompetente. În primul caz instanţele refuză să-şi decline competenţa iar
în al doilea caz ele îşi declină reciproc competenţa.123
Sediul materie îl constituie art. 20-22 Codul de procedură civilă.
Pentru a ne afla în prezenţa conflictului pozitiv de competenţă,
legea nu cere a fi îndeplinite condiţii speciale, ci doar ca toate instanţele
să fie competente, datorită competenţei teritoriale alternative.124
Pentru a exista conflict negativ de competenţă, legea impune
îndeplinirea condiţiilor:
– să fie două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină, cu
respectarea condiţiei triplei identităţi – de părţi, obiect şi cauză;
– instanţele să se declare necompetente prin hotărâri rămase
irevocabile;
– declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce;
– cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze
pricina.

123
I. Leş, Tratat..., p. 220.
124
Fl. Măgureanu, op. cit., p.187.
158
Potrivit art. 21 Codul de procedură civilă, procedura de soluţionare
a conflictului de competenţă este declanşată de instanţa înaintea căreia s-a
ivit conflictul. Aceasta va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va
înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului.
Procedura este soluţionată prin pronunţarea regulatorului de
competenţă, de către instanţa competentă, după cum dispune art. 22 alin.
(1-4) Codul de procedură civilă:
– tribunalul, când conflictul s-a ivit între două judecătorii din
circumscripţia sa teritorială;
– curtea de apel, când conflictul s-a ivit între două judecătorii care
nu ţin de circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza teritorială a
curţii de apel şi când conflictul s-a ivit între două tribunale şi între o
judecătorie şi un tribunal, din raza sa teritorială;
– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când conflictul a apărut între
două curţi de apel ori instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia
aceleiaşi curţi de apel;
– instanţa judecătorească superioară instanţei în conflict, când
conflictul s-a ivit între o instanţă de judecată şi un organ cu activitate
jurisdicţională ori un tribunal arbitral.
Conflictul este soluţionat în camera de consiliu, fără citarea părţilor,
iar hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la
comunicare, potrivit art. 22 alin. (5) Codul de procedură civilă.
Şi în acest caz hotărârea rămasă irevocabilă are putere de lucru
judecat. După acest moment, dosarul este trimis instanţei declarată
competentă în regulatorul de competenţă şi care nu îşi mai poate verifica
competenţa decât pe temeiuri noi, neverificate de instanţa superioară.125
O situaţie aparte poate exista când în conflictul de competenţă este
implicată chiar instanţa supremă,126 când se apreciază că hotărârea
pronunţată în soluţionarea conflictului este în acelaşi timp declinator de
competenţă, cât şi regulator de competenţă – în cazul în care competenţa
se stabileşte în favoarea unei instanţe inferioare.

125
Ibidem, p. 188.
126
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.446.
159
VI. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE
DE PROCEDURĂ

6.1. Actele de procedură


6.1.1. Definiţie
Actul de procedură este orice act făcut în cursul şi în cadrul
procesului civil, de către instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi la
proces, legat de activitatea procesuală a acestora.1 127
Procesul civil este declanşat printr-un act de procedură – cererea de
chemare în judecată – şi sfârşeşte tot printr-un act de procedură –
hotărârea judecătorească.
Unele acte de procedură sunt îndeplinite de părţi, altele sunt
îndeplinite de instanţa de judecată, altele de auxiliarii justiţiei, iar alţii de
participanţii la procesul civil.

6.1.2. Clasificarea actelor de procedură


Actele de procedură se clasifică după mai multe criterii, şi anume:2
a) în raport de organele sau persoanele de la care emană, actele de
procedură sunt:
– actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea
de a se pune în executarea hotărârea etc.;
– actele instanţei: încheierile de şedinţă, hotărârea judecătorească
dată în cauză, dispoziţia de comunicare a hotărârii etc.;
1
I. Stoenescu, G. Porumb,op. cit., p. 209.
2
V.M. Ciobanu, op. cit., p.455-456; M. Tăbârcă, op. cit., p.237-238.
Pentru clasificarea actelor de procedură în funcţie şi de alte criterii, a se
vedea I. Leş, Tratat..., p. 248; O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul
civil (la instanţa de fond), Ediţia a IIa, revăzută şi adăugită, Editura Press,
Bucureşti, p. 27 şi urm.
160
– actele auxiliarilor justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de
procedură, actele executorului judecătoresc, actele altor participanţi la
proces: întocmirea şi depunerea rapoartelor de expertiză, depoziţia
martorului etc.
b) în raport de conţinut, actele de procedură sunt:
– acte de procedură care exprimă o manifestare de voinţă: cererea
de chemare în judecată, cererea reconvenţională, cererea de renunţare la
judecată, cererea de renunţare la dreptul subiectiv însuşi etc.;
– acte de procedură care constată o garanţie procedurală: citaţia,
procesul-verbal de sechestru etc.
c) în raport de natura lor, actele de procedură sunt:
– acte judiciare care se îndeplinesc înaintea instanţei de judecată:
depoziţia martorului, pronunţarea hotărârii, investirea cu formulă
executorie etc.;
– acte extrajudiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului dar în
afara instanţei: expertiza, comandamentul etc.
d) în raport de modul de efectuare, actele de procedură sunt:
– acte scrise: cererea de chemare în judecată, cererea
reconvenţională, hotărârea judecătorească etc.;
– acte orale: depoziţia martorilor, susţinerile părţilor etc.

6.1.3. Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură


Actele de procedură sunt reglementate de lege care arată în ce
condiţii şi în ce termen trebuie efectuate.3
Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură au în vedere
următoarele reguli generale:
– actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă deoarece
astfel se poate dovedi uşor existenţa lor şi se poate asigura comunicarea
lor.
În literatura judiciară există şi opinia potrivit căreia forma scrisă nu
se înfăţişează ca o condiţie generală a actelor de procedură, ci eventual ca
una majoritară.4

3
Pentru dezvoltări a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 456-458.
4
În acest sens, a se vedea Ovidiu Ungureanu, Actele.., p.42-43.
161
– actul de procedură trebuie să relateze în chiar conţinutul său
faptul că cerinţele legii au fost îndeplinite, ceea ce înseamnă că, cuprinsul
acestuia nu poate fi completat cu probe extrinseci.
De la această regulă face excepţie principiul echipolenţei potrivit
căruia în cazurile expres prevăzute de legiuitor, un act de procedură poate
fi înlocuit cu alt act de procedură.5
Şi în legătură cu această regulă a fost manifestată opinia potrivit
căreia actul trebuie să relateze, în chiar conţinutul său, faptul că au fost
îndeplinite condiţiile legii; nu este condiţie generală din moment ce o
parte a actelor se îndeplinesc oral6.
– actul de procedură trebuie făcut în limba română.7
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, şi art. 128 alin (1) din Constituţie, procedura
judiciară se desfăşoară în limba română.
Instanţa de judecată trebuie să asigure în mod gratuit folosirea unui
interpret sau traducător autorizat, cetăţenilor români aparţinând
minorităţilor naţionale care îşi exercită dreptul de a se exprima în limba
maternă în faţa instanţelor judiciare (alin. (2) şi alin. (3) din art. 14 din
Legea nr. 304/2004 republicată).

6.2. Termenele procedurale


6.2.1. Noţiune. Clasificare
Reglementarea procesuală presupune existenţa unor acte de
procedură care, necesarmente, se desfăşoară în anumite condiţii şi în
anumite termene.
Termenul de procedură reprezintă intervalul de timp înlăuntrul
căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este
oprită îndeplinirea altor acte de procedură.8

5
Pentru cazurile în care se aplică principiul echipolenţei, a se vedea
M. Tăbârcă, Drept..., p.239-240.
6
Pentru argumente în sprijinul opiniei respective, a se vedea
O. Ungureanu, op. cit., p.43-44; I. Leş., Sancţiunile procedurale în procesul
civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.225.
7
I. Deleanu, op. cit., p.224; I. Leş, Tratat..., p.246.
162
Termenele de procedură sunt instituite de legea procesuală în
scopul de a disciplina activitatea procesuală.9
Clasificarea termenelor 10 se realizează după mai multe criterii:
– după criteriul caracterului lor, distingem:
a) termene imperative (peremtorii) – acele termene înlăuntrul cărora
trebuie îndeplinit un act de procedură;
b) termene prohibitive (dilatorii) – acele termene înăuntrul cărora
legea interzice efectuarea unui act de procedură.
– după criteriul modului în care sunt stabilite, distingem:
a) termene legale – stabilite prin lege;
b) termene judecătoreşti – stabilite de instanţă;
c) termene convenţionale – stabilite de părţi, atunci când le este
permis.
– după criteriul sancţiunii ce intervine în caz de nerespectare:
a) termene absolute – acelea care, în caz de nerespectare afectează
validitatea actelor de procedură;
b) termene relative – acelea care, în caz de nerespectare nu
afectează validitatea actelor de procedură ci, eventual, atrag sancţiuni
disciplinare sau pecuniare.
– după criteriul duratei, distingem: termene pe ore, pe zile,
săptămâni, luni şi ani.

6.2.2. Modul de calcul al termenelor procedurale


Sediul materiei îl constituie art. 101 Codul de procedură civilă iar
aplicarea prevederilor sale priveşte şi termenele care sunt instituite prin
norme speciale.
Potrivit art. 101 Codul de procedură civilă, modul de calcul al
termenelor procedurale decurge astfel:
– termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei
următoare (art. 101 alin. 2 Codul de procedură civilă);

8
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 422; V.M. Ciobanu, op. cit.,
vol. I, p. 458.
9
I. Leş, Tratat..., p. 268.
10
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.458-460.
163
– termenul pe zile presupune calculul pe zile libere, adică cel în
care nu intră nici ziua când a început să curgă termenul şi nici ziua în care
s-a sfârşit termenul (art. 101 alin. 1 Codul de procedură civilă);
– termenul pe săptămâni, luni sau ani se socoteşte împlinit în ziua
săptămânii, lunii sau anului, corespunzătoare zilei de plecare (art. 101
alin. 3 Codul de procedură civilă).
Art. 101 alin. (4) Codul de procedură civilă dispune că termenul
care începe la 29, 30 sau 31 ale lunii şi se sfârşeşte într-o lună care nu are
o asemenea zi, se va socoti îndeplinit în ziua cea din urmă a lunii.
Alin. (5) al aceluiaşi text de lege precizează că termenul care se
sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală ori când serviciul este suspendat se
va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Art. 104 Codul de procedură civilă stabileşte regula că actele de
procedură trimise prin poştă se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost
predate recomandat la oficiul poştal înainte de îndeplinirea lui.

6.2.3. Durata termenelor procedurale


Orice termen procedural are un punct de plecare şi un punct de
împlinire, iar între acestea se interpune un interval de timp ce reprezintă
durata termenului, adică însăşi substanţa sa.11
Art. 102 alin. (1) Codul de procedură civilă stabileşte punctul de
plecare ca fiind marcat de data comunicării actelor de procedură, dacă
legea nu dispune altfel.
De la regula că punctul de plecare îl reprezintă data comunicării
există şi excepţii care presupun aplicarea principiului echipolenţei sau
echivalenţei actelor de procedură12 şi care sunt cuprinse în dispoziţiile
art. 102 alin. (2) Codul de procedură civilă, art. 284 alin. (2) şi (3) Codul
de procedură civilă. Cazurile de echipolenţă sunt de strictă interpretare şi
nu pot fi extinse prin analogie.13
Situaţii în care legea dispune altfel şi prin urmare termenul curge de
la un alt moment decât cel al comunicării întâlnim când punctul de
plecare este pronunţarea hotărârii (art. 158 alin. (3) Codul de procedură
civilă) ori ziua când s-au descoperit înscrisurile invocate, ori, după caz,

11
I. Stoicescu, G. Porumb, op. cit., p.215; I. Leş, Tratat..., p.270.
12
I. Leş, ibidem, p.270.
13
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 433.
164
ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau
modificată, în cazul revizuirii (art. 324 pct. 4 Codul de procedură civilă).
Punctul de împlinire este acela în care efectul termenului se
realizează,14 ceea ce presupune că actul nu mai poate fi efectuat – în cazul
termenului imperativ, sau din contră, se naşte dreptul de a efectua actul –
în cazul termenului prohibitiv.
Pe parcursul duratei, deci între punctul de plecare şi punctul de
împlinire, termenul procedural curge continuu, fără a fi întrerupt sau
suspendat.15
Constituie excepţie de la această regulă, cazuri precum:
– situaţia în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei (art. 103 alin. (1) Codul de procedură
civilă);
– cazuri de întrerupere a termenului de apel sau de recurs pentru
moartea părţii interesate să declare apel, respectiv recurs (art. 285 alin. (1)
şi art. 316 Codul de procedură civilă), şi pentru moartea mandatarului
căruia i se făcuse comunicarea (art. 286 şi art. 316 Codul de procedură
civilă);
– situaţia prevăzută de art. 249 Codul de procedură civilă, care
dispune că termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de
procedură făcut în vederea judecării procesului, de către partea care
justifică un interes.
Art. 250 Codul de procedură civilă prevede cazurile în care
termenul de perimare se suspendă, cât şi limitele între care, ori până la
care termenul de perimare se consideră suspendat.
Distincţia între instituţia întreruperii şi cea a suspendării termenului
este următoarea: ca efect al întreruperii va începe să curgă un nou termen,
integral, fără a mai intra în calcul termenul scurs înainte, pe când, efectul
suspendării este acela că termenul se reia din punctul unde se oprise,
adică se ia în calcul timpul scurs înainte de suspendare şi apoi timpul
scurs ulterior.16
În literatura mai veche se reţine şi faptul că termenele de procedură
se caracterizează prin fixitate şi continuitate.17

14
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 463.
15
Ibidem.
16
I.Leş, Tratat..., p.272; V.M. Ciobanu, op.cit., vol. I, p. 463 – 464.
17
I. Stoenescu, G. Porumb, op. cit., p. 228.
165
6.3. Sancţiuni procedurale privitoare
la actele procedurale
şi la termenele procedurale
Faptul că legea procesuală instituie condiţii privind îndeplinirea
actelor de procedură şi exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale în
anumite termene implică în mod necesar şi instituirea de sancţiuni, în caz
de nerespectare a regulilor de procedură.
Sancţiunile procedurale au fost definite ca măsuri cu caracter de
constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care
prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea
judiciară în pricinile civile.18
Prin finalitatea instituită de lege sancţiunilor procedurale, de a
contribui la optima administrare a justiţiei, acestea reprezintă o garanţie a
restabilirii ordinii de drept, şi în ultimă instanţă, a drepturilor subiective
contestate.19
Sancţiunea nerespectării condiţiilor cu privire la îndeplinirea actelor
de procedură este nulitatea.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor cu privire la termenele
procedurale este decăderea.

6.3.1. Nulitatea actelor de procedură


În ceea ce priveşte actele de procedură trebuie precizat că nulitatea
nu este singura sancţiune20 care se poate aplica, ori altfel spus, nu orice
neregularitate cu privire la un act de procedură este sancţionat cu nulitate,
ci numai acea neregularitate care vizează un viciu constitutiv.
Nulitatea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului
de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
validitatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti.21

18
D. Radu, în Dicţionarul de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 429.
19
I. Leş, Tratat..., p. 276.
20
Pentru o imagine unitară asupra conceptului de sancţiune v. I. Leş,
Sancţiunile procedurale în materie civilă, Editura Lumina Lex, Buc., 1997,
p.11 şi urm.
21
V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.465.
166
Conceptul de nulitate procedurală este esenţialmente definit prin
următoarele trăsături ce îl caracterizează:22
– nulitatea este o sancţiune procedurală;
– această sancţiune conduce la ineficienţa actelor de procedură şi a
efectelor acestora;
– respectarea formelor procesuale presupune ansamblul regulilor de
desfăşurare a procesului civil;
– nulitatea poate fi necondiţionată şi condiţionată, în raport de
prevederile art. 105 Codul de procedură civilă;
– nulitatea intervine numai dacă anularea actului este singura cale
de a înlătura vătămarea produsă părţii;
– nulitatea obligă la respectarea formei, având o funcţie inhibitorie
iar prin reparaţia ce o determină are şi o funcţie operativă, de respectare a
legalităţii.
Clasificarea23 nulităţilor este realizată în funcţie de mai multe
criterii:
– după izvor, adică după cum există sau nu un text de lege în care
să fie prevăzute expres, deosebim nulităţi exprese, respectiv virtuale;
– după cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului,
deosebim nulităţi extrinseci, respectiv intrinseci;
– după cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor
proprii unui act de procedură sau numai datorită dependenţei actului de
unul subsecvent, declarat nul, deosebim nulităţi: proprii, respectiv
derivate;
– după caracterul normelor încălcate la efectuarea actului de
procedură, deosebim nulităţi absolute (se încalcă norme imperative) şi
nulităţi relative (se încalcă norme dispozitive);
– după întinderea efectelor distructive, deosebim nulităţi totale
(vizează întregul act) şi parţiale (vizează numai o parte a actului).
În raport de dispoziţiile art. 105 Codul de procedură civilă,
distingem – după cum implică sau nu existenţa unei vătămări – nulităţi
condiţionate, respectiv necondiţionate, de existenţa unei vătămări.

22
O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998, p.21.
23
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 468-469.
167
Legea procesuală reglementează nulitatea actelor de procedură în
art. 105-108 Codul de procedură civilă dar aceasta nu înseamnă că
singurele cazuri de nulitate sunt cele prevăzute aici, mai precis în art. 105
Codul de procedură civilă.
Cazuri de nulitate sunt prevăzute şi în conţinutul altor articole din
Codul de procedură civilă (ex.: art. 288 alin. 2; art. 302; art. 43 alin. 2;
art. 88 alin. 2; art. 89 alin. 1) sau chiar în alte acte normative, (de ex.: art. 20
alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu
modificările şi completările ulterioare).24
Art. 105 Codul de procedură civilă prevede două cazuri de nulitate:
necompetenţa judecătorului (adică a instanţei de judecată) şi încălcarea
formelor procedurale şi necompetenţa funcţionarului.25
Prezintă relevanţă faptul că acest text de lege consacră pe de o
parte, un caz de nulitate necondiţionată de producerea unei vătămături (în
primul caz, prevăzut de alin. 1) şi pe de altă parte, un caz de nulitate
condiţionată de producerea unei vătămări (în al doilea caz, prevăzut de
alin. 2).
Datorită faptului că în sistemul dreptului procesual civil român nu
există nulităţi de drept, înseamnă că nulitatea trebuie invocată şi ulterior
constatată, respectiv declarată de către instanţă.
Pentru a stabili mijloacele de invocare a nulităţii trebuie să
distingem după cum procesul este pendinte ori nu, şi după caracterul
normelor încălcate.
Mijlocul prin care se invocă nulitatea în timpul desfăşurării
procesului civil este excepţia – de ex: excepţia de necompetenţă, excepţia
lipsei procedurii de citare, excepţia incompatibilităţii.26
Potrivit art. 108 din Codul de procedură civilă, nulitatea absolută
poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de judecător, în orice stare a
pricinii.

24
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a, dec. nr. 1678/02.12.2002 în
Culegere de practică judiciară comercială, 2002, Editura Brilliance, Colecţia
Lex Expert, Piatra Neamţ, p. 538-539.
25
Pentru analiza cazurilor de nulitate v. V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I,
p. 470-476.
26
Ibidem, p. 477.
168
Din prevederile art. 108 alin. 2 Codul de procedură civilă ar rezulta
că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată,
deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată. Momentul până
la care o poate face este prima zi de înfăţişare ce a urmat după această
neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. În cazul nerespectării
prevederii impuse de art. 108 alin. 3 Codul de procedură civilă, nulitatea
se acoperă, aşadar nu va putea fi invocată în calea de atac ce ar urma.
Acest lucru este posibil dacă nulitatea a fost invocată la momentul cerut
de lege dar a fost respinsă. Aceeaşi este soluţia dacă nulitatea a intervenit
la ultimul termen de judecată iar partea, nelegal citată, nu a fost prezentă
la dezbateri.
Art. 108 alin. 4 Codul de procedură civilă face o aplicare a
principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
În cazul în care excepţia prin care a fost invocată nulitatea este
respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere ce sa va putea ataca odată cu
fondul, instanţa rămânând în continuare investită. În cazul contrar, când
excepţia este admisă, instanţa se pronunţă fie prin încheiere care are
acelaşi regim, fie prin hotărâre, când instanţa se dezinvesteşte (de ex.: în
cazul declinării de competenţă).27
Efectele nulităţii actelor de procedură28 se subscriu principiului
general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este
lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.
Dacă este posibilă remedierea parţială, aceasta se va aplica, iar
actele de sine stătătoare nu vor fi afectate de nulitatea unui act anterior ori
subsecvent.

6.3.2. Decăderea
Decăderea constituie o sancţiune care determină stingerea unui
drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.29
În conformitate cu dispoziţiile art. 103 Codul de procedură civilă,
neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de
procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea

27
Ibidem, p.478.
28
Pentru studiul instituţiei v. O. Ungureanu, op. cit., p.80-87.
29
I. Leş, Tratat..., p. 297.
169
dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei.
Aşadar art. 103 alin.1 Codul de procedură civilă conţine definţia
legală a sancţiunii cât şi cauzele ce se conturează ca excepţii. Desigur
există şi alte texte legale ce conţin prevederi incidente în materie, precum
art. 138, art. 136, art. 610 Codul de procedură civilă.
Sancţiunea decăderii nu este numai expres prevăzută, ci poate
apărea şi virtual, prin norme care fixează termenul, ca în cazul art. 38 alin. 1
Codul de procedură civilă.
Din acest considerent doctrina precizează că toate termenele, legale
imperative sunt prezumate a fi statornicite sub sancţiunea decăderii.30
Condiţiile esenţiale ale decăderii rezultă din chiar conţinutul
art. 103 alin. 1 Codul de procedură civilă şi pot fi enunţate sintetic astfel:
– existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia
exercitării dreptului în interiorul acelui termen;
– neexercitarea dreptului procedural înăuntrul acelui termen
imperativ, legal;
– să nu existe o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.31
Chiar dacă elementul timp este de esenţa decăderii, s-a observat în
mod judicios în doctrină32 că sancţiunea intervine şi atunci când anumite
acte trebuie făcute într-o anumită ordine (de ex.: în materia probelor).
În ceea ce priveşte mijlocul prin care se va invoca decăderea, sunt
incidente elementele circumscrise nulităţii. Aşadar, în cursul procesului,
decăderea este invocată pe cale de excepţie, cu distincţia de condiţii între
excepţia absolută şi cea relativă şi ţinând cont de regula că sarcina probei
revine celui care invocă excepţia. În acest sens, dacă norma încălcată este
imperativă, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror
sau de instanţă din oficiu, pe când, în cazul încălcării unei norme
dispozitive, numai partea interesată poate invoca decăderea.
Aceeaşi distincţie se impune în privinţa momentului în care este
invocată decăderea: dacă priveşte o normă imperativă, decăderea poate fi
invocată în orice moment procesual, dar dacă priveşte o normă

30
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 480.
31
I. Leş, Tratat..., p. 298-303.
32
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 429.
170
dispozitivă, termenul limită îl reprezintă primul termen de judecată ce
urmează termenului la care partea a luat cunoştinţă de motivul decăderii.
Dacă procesul s-a soluţionat în primă instanţă, decăderea poate fi
invocată pe calea apelului iar dacă se soluţionează şi apelul, decăderea
poate fi invocată pe calea recursului. Şi în acest caz, ca şi în materia
nulităţii, se impune precizarea că, dacă decăderea priveşte o normă
dispozitivă va putea fi invocată prin intermediul cererii de apel, respectiv
de recurs, numai dacă a fost invocată în cursul judecăţii pe cale de
excepţie.
Din însăşi definiţia decăderii rezultă ca efect al său, stingerea unui
drept procedural ori, altfel spus, stingerea posibilităţii de punere în
valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.33
Trebuie subliniat că sancţiunea nu aduce atingere dreptului
subiectiv ce se valorifică pe cale de acţiune dar poate duce indirect la
pierderea dreptului la acţiune, în componenţa sa, dreptul de a obţine
condamnarea pârâtului.34
Tot în cuprinsul art. 103 Codul de procedură civilă este prevăzută o
cauză de înlăturare a efectelor decăderii, şi anume instituţia repunerii în
termen. Aceasta presupune ca partea interesată să facă dovada că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească
respectivul act de procedură în termen. După cum legea nu distinge,
apreciem că instituţia repunerii în termen este compatibilă oricărui act ce
trebuie exercitat într-un termen, pentru care, în caz contrar se aplică
sancţiunea decăderii.
Odată cu cererea de repunere în termen se arată şi motivele
împiedicării iar un nou termen de 15 zile va curge de la data încetării
împiedicării pentru a se efectua respectivul act de procedură (art. 103 alin. 2
Codul de procedură civilă).
Cererea de repunere în termen se soluţionează de instanţa
competentă să efectueze actul de procedură ori să judece calea de atac şi
se va pronunţa fie prin încheiere, fie prin hotărâre, după caz. De altfel, în
doctrina mai veche,35 repunerea în termen a fost definită ca fiind
posibilitatea pe care o are instanţa de a înlătura decăderea părţii, atunci

33
I. Leş, Tratat..., p. 305.
34
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.483.
35
I. Stoenescu; I. Zilberstein, op. cit., p.430.
171
când constată că au existat motive obiective care au împiedicat-o să
introducă actul procedural în termenul legal.
Dat fiind că atât nulitatea, cât şi decăderea sunt sancţiuni
procedurale care determină ineficacitatea actului nul, respectiv tardiv, cât
şi faptul că atât decăderea cât şi prescripţia au ca efect stingerea
drepturilor ce nu au fost exercitate în timpul prevăzut de lege, între cele
trei instituţii se pot stabili anumite raporturi.
Pe de o parte există asemănări între nulitate şi decădere dar şi
deosebiri de regim juridic între acestea.
Pe de altă parte, comparaţia între decădere şi prescripţie conduce la
stabilirea atât a unor asemănări, cât şi a unor deosebiri.36

36
Pentru această analiză comparativă v. V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I,
p.484-487.
172
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

DOCTRINĂ
1. Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1983.
2. Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992.
3. T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
4. G. Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol. I, Editura Rom Jel SRL,
1993.
5. G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001.
6. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria
generală, vol. I, Editura Naţional, 1996.
7. V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de
procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 (I), în „Dreptul”, nr. 1/2001.
8. V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ediţia a II-a,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
9. M. Condoiu, I. Dragne, Consideraţii cu privire la rolul activ al
judecătorului prin prisma modificărilor legii procesual-civile, în
„Curierul Judiciar” nr. 1/2004.
10. M. Constantinescu, M. Amzulescu, Drept contencios constituţional,
Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 2002.
11. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovanu, I. Muraru, F. Vasilescu,
I. Vida, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992.
12. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia
României revizuită – comentarii şi explicaţii–, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.

173
13. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
14. D. C. Dragoş, Recursul administrativ şi contenciosul administrativ,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
15. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Servo-Sat, Arad, 2001.
16. Gh.Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor în
procesul civil, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
17. I.P. Filipescu, Drept internaţional privat vol II, Editura Actami, Bucuresti
1997.
18. S.Ghimpu, Gh. Breboi, Gh. Mohanu, A. Popescu, I. Sas, Dicţionar
juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
19. E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, vol.I, Institutul de Arte
Grafice „Lupta” N. Stoilă, Bucureşti, 1932.
20. Hilsenrad, V.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957.
21. Gh. Iancu, Contenciosul electoral constituţional, realitate şi perspective,
în A.U.B., 1993.
22. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
23. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
24. I.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
25. Leş., Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997.
26. R. Martin, Théorie générale du procès (Droit processuel), E.J.T.,
Semur-en-Auxois, 1983.
27. F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
28. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi Instituţii publice, ediţia a IX-a,
revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
29. V. Negru, D. Radu, Dreptul procesual civil, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
30. D. Radu, în Dicţionarul de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
31. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1966.
32. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
33. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Bucureşti,
2003.

174
34. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2002.
35. M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie,
jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
36. M. Tăbârcă, I. Dragne, Condiţiile de aplicare şi procedura de judecată a
cererii de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct.7 Codul de
procedură civilă.
37. G. Tocilescu, Curs de procedură civilă – Partea a II-a, Iaşi, 1889.
38. O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond),
ediţia a II-a, Editura Press, Bucureşti, 1997.
39. O. Ungureanu, Nulităţile procedurile civile, Editura All Beck, Bucureşti,
1998.
40. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001.

JURISPRUDENŢĂ
41. Constituţia României 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
42. Buletinul jurisprudenţei, 1997.
43. Buletinul jurisprudenţei, 1998.
44. Culegere de decizii pe anul 2000.
45. Culegere de jurisprudenţă 1993-1994.
46. Culegerea de practică judiciară în materie civilă 2000.
47. Culegere de practică judiciară în materie comercială 1999.
48. Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001.
49. Culegere de practică Judiciară Comercială, Bucureşti, Editura Briliance,
Colecţia Lex Expert, Piatra-Neamţ, 2004
50. Codul deontologic al avocatului român adoptat de Congresul avocaţilor
din România în iunie 1999.
51. „Justiţia populară” nr. 7/1956.
52. Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, vol. IV.

175
Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 9.05.2007; Coli tipar: 11
Format: 16/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

176