Sunteți pe pagina 1din 80

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

DISCIPLINA: DREPT INSTITUTIONAL COMUNITAR


ANUL IV-ZI, ID/ V- FR
Titular de curs -Prof. univ. dr. Marin Voicu
PARTEA I
CURSURILE (LECTIILE SELECTIVE) 1-14
CURS I
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
În doctrina se disting doua categorii esentiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare
primare si izvoare secundare.
1. Izvoarele originare (primare)
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale
dreptului comunitar1 constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene;
- cele doua tratate bugetare;
- deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;
- Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia si actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
- deciziile si tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunitatilor europene privind
Groenlanda (17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe. Ele fac parte
integranta din aceste acte, asa cum se precizeaza în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art.
84 CECO, art. 207 Euratom).
Aceste acte comunitare mentionate constituie un adevarat “corpus”
constitutional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior si
beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.
Conform art. 293 CE, statele membre, în masura în care este necesar, pot
încheia conventii între ele privind:
“- protectia persoanelor, satisfacerea si protectia drepturilor în aceleasi conditii ca
în cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor sai resortisanti;
- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunitatii;
- recunoasterea reciproca a societatilor comerciale si firmelor în întelesul par. 2 al
art. 48, pastrarea personalitatii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o tara în alta
si posibilitatea fuziunii între societati si firme cârmuite de legile diferitelor tari;
- simplificarea formalitatilor privind recunoasterea reciproca si executarea
hotarârilor curtilor ori tribunalelor si a sentintelor arbitrale”.
1 A sevedea în acest sens B. Goldman, A. Lyon-Caen, Droit commercial européen,
4eme éd. Dalloz, 1983, pag. 26-28.
Astfel au fost adoptate mai multe asemenea conventii2: Conventia din 1968
privind recunoasterea reciproca a societatilor, Conventia de la Bruxelles din 1968 privind
competenta judiciara si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala, Conventia
de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligatiilor contractuale, Conventiile de la
München din 1973 si de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv
comunitare, Conventia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a
beneficiilor întreprinderilor asociate3.
Pe de alta parte, în cazul în care o materie nu este reglementata prin legislatia
fundamentala, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea conventiilor sau
au pregatit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietatii industriale, falimentului
(proiectul de Conventie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul si alte
proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totusi, nu a fost semnat de
niciunul dintre statele membre; totusi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu
la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate retine elementele esentiale ale
acestui proiect). În asemenea situatii se poate recurge si la art. 308 CE prin care se
dispune ca, daca actiunea Comunitatii s-ar dovedi necesara spre a se atinge, în cursul
functionarii pietei comune, unul dintre obiectivele Comunitatii si Tratatul nu a prevazut
competentele necesare, Consiliul actionând unanim la propunerea Comisiei si dupa
consultarea Parlamentului, va lua masurile necesare.
2. Izvoarele secundare (derivate)
Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obisnuit,
actele adoptate de institutiile comunitare în scopul aplicarii prevederilor Tratatului:
regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple
rezolutii sau recomandari care sunt folosite de regula în dreptul international4.
Termenul “act comunitar” înseamna orice instrument legislativ sau administrativ
adoptat de autoritatile administrative ale comunitatilor. Având caracter derivat, dreptul
secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte
juridice. În acelasi timp, dreptul secundar trebuie sa fie conform obiectivelor
fundamentale, generale, ale Comunitatilor si obiectivelor cu caracter mai specific, care
sunt înfaptuite prin intermediul diverselor politici comunitare si, chiar daca Tratatul nu
enunta expres obiective specifice ale unei anumite activitati, aceste obiective pot fi
normal deduse prin interpretare. Ele, însa, trebuie sa fie conforme principiilor generale
ale dreptului comunitar, în sensul ca, spre exemplu, aplicarile diferentiate trebuie sa
respecte principiul nediscriminarii, inclusiv atunci când regulile de aplicare acorda unui
stat membru o perioada mare de implementare, precum si prohibitiile specifice enuntate
de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 si 59 CE [23, 39, 43, 49]).
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele
tertiare incluzând acele regulamente, directive si decizii care dobândesc forta juridica din
regulile de drept comunitar secundar.
2 Acestea sunt conventii internationale care produc efecte numai în relatiile dintre
statele membre ale U.E.
3 A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, op. cit. pag. 33-35.
4 L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept institutional comunitar, Editura Nora,
1994, pag. 91, care considera ca actele institutiilor comunitare constituie “sursa cea mai
importanta a dreptului comunitar”.
3. Jurisprudenta instantelor comunitare si cutuma
a. Jurisprudenta comunitara.
În general, jurisprudenta nu este acceptata ca izvor de drept în sistemul juridic
continental5. Hotarârile judecatoresti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în
principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se considera ca fiecare
aplicare a dreptului necesita interpretare, care înseamna ca, într-un fel sau altul, regulile
sunt perfectionate si suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma sa fie cu atât mai
necesara cu cât legea este mai generala si lacunele mai prezente. În acelasi sens, se
considera ca jurisprudenta Curtii este un izvor esential de drept întrucât în numeroase
probleme Curtea de justitie completeaza si precizeaza dispozitiile Tratatului,
concomitent cu asigurarea respectarii lor6. Doctrina a mai aratat ca Tratatul de la Roma
are în fapt caracteristicile unui tratat-cadru în sensul ca el stabileste în mod foarte
general un anumit numar de obiective si precizeaza un cadru în care politicile destinate
sa realizeze aceste obiective urmeaza ca fie puse în aplicare, astfel ca frecvent el
recurge la concepte cu un contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizeaza exact ce
înseamna “masuri cu efect echivalent” restrictiilor cantitative sau art. 39 care nu
specifica domeniul de aplicare a exceptiilor de “ordine publica” la libera circulatie a
lucratorilor7.
În concret, în unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenta Curtii a putut fi
considerata ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementarii sau
reglementarea lacunara, ca în materia concurentei relativa la validitatea noilor acorduri
încheiate dupa intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de justitie a
decis ca “deoarece Regulamentul presupune ca atât timp cât Comisia nu a luat o
decizie, acordul poate sa fie implementat pe riscul propriu al partilor, urmeaza ca
notificarea conform art. 4 alin. 1 din Regulament nu are efect suspensiv”.
În alte cazuri, Curtea face referire în mod expres la propriile hotarâri anterioare
pentru fundamentarea noilor hotarâri. Totusi, alteori ea a decis ca nu este obligata de
hotarârile sale precedente si ca tribunalele nationale sunt îndreptatite sa ceara o noua
hotarâre preliminara daca ele nu vor sa urmeze o decizie data asupra unei probleme
asemanatoare într-o cauza anterioara, aceste tribunale fiind libere sa foloseasca
hotarârile preliminare fara consultarea Curtii, chiar daca ele sunt tribunale de ultima
instanta si care sunt obligate în mod normal sa ceara darea unei hotarâri preliminare
asupra tuturor problemelor de drept comunitar.
O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum “efectul direct”,
“prioritatea dreptului comunitar”, “autonomia” ori “suprematia dreptului comunitar”,
“aplicabilitatea directa” sunt opera Curtii de justitie sau au fost perfectionate de catre
aceasta. Curtea a recunoscut si dezvoltat principiile generale de drept comunitar,
realizând un act creativ de legislatie judiciara, unele dintre ele fiind incluse în tratatele
comunitare (principiul solidaritatii si principiul nediscriminarii pe motiv de nationalitate),
5 Unii autori sunt de parere ca jurisprudenta ocupa un loc considerabil între izvoarele
dreptului comunitar, fara argumentarea necesara ori sustinându-se “aptitudinea Curtii de
a crea dreptul” – I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept institutional comunitar european, Ed.
Actami, Bucuresti, 1994, pag. 31.
6 A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 120.
7 R. Dehousse, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills,
Basingstoke, Hamshire and London, 1998, pag. 72.
iar altele fiind preluate din traditiile juridice nationale ale statelor membre si adaptate
complexului comunitar (principiul egalitatii ca principiu general, drepturile fundamentale
ale omului, principiul proportionalitatii)8.
b. Cutuma
Pâna în prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de drept
comunitar.
4. Dreptul international si dreptul national
a. Dreptul international
Deoarece o mare parte din regulile de drept international nu au o natura
obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de
drept. Curtea de Justitie a aplicat dreptul international ca izvor al dreptului comunitar, în
materie vamala, desi nu era obligata, întrucât nu este stricto sensu parte a ordinii juridice
comunitare.
Alteori, Curtea a facut numai trimitere la principiile dreptului international.
În privinta drepturilor si obligatiilor ce decurg din acordurile (tratatele) încheiate
între statele membre si statele terte, înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri,
înainte de data aderarii lor, art. 307 alin. 1 CE dispune ca ele nu vor fi afectate de
prevederile Tratatului CE; aceasta înseamna ca este exclusa considerarea tratatelor în
cauza ca facând parte din ordinea juridica a Comunitatilor, dar ele pot afecta dreptul
comunitar. De aceea, textul art. 307, la alin. 2, prevede ca în masura în care astfel de
acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele membre în cauza vor lua toate masurile
corespunzatoare spre a elimina incompatibilitatile stabilite.
Comunitatea europeana trebuie sa respecte dreptul international în exercitarea
competentelor sale, fiind necesar, asadar, sa se conformeze regulilor cutumiare
internationale când adopta un regulament ce suspenda concesiile acordate de sau în
virtutea unui acord care a fost încheiat cu o tara nemembra; de unde rezulta ca dreptul
international cutumiar privind încetarea si suspendarea tratatelor în virtutea unei
schimbari fundamentale a împrejurarilor este obligatoriu pentru institutiile comunitare si
constituie parte a ordinii juridice comunitare.
b. Dreptul national
Uneori, dreptul national poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie
exprese, fie implicite.
Referirile exprese sunt, evident, prevazute în chiar actele comunitare cu este, de
exemplu art. 48 CE, care priveste constituirea societatilor si firmelor în conformitate cu
legea statului membru.
Referirile implicite sunt facute în special de instantele comunitare de justitie în
unele cazuri în care au aplicat notiuni juridice din dreptul national.
Cu toate acestea, legea nationala nu se aplica discretionar. Astfel, procedurile
nationale care sunt mai putin favorabile, nu pot fi aplicate.
8 J. Tillotson, op. cit., pag. 74-75.

Curs 2
Cetatenia europeana
Daca notiunea de „cetatenie” îsi gaseste originea în dreptul intern, ea a evoluat
din timpurile cetatii grecesti sau romane, la care continua, însa, sa se raporteze1.
Doctrina „consemneaza” cetatenia politica, face referiri la cetatenia economica sau
sociala; este „noua cetatenie” care situeaza cetateanul în centrul oricarei vieti sociale.
Aceasta conceptie a gasit ecou în notiunea de Europa a cetateniilor care a precedat-o
pe cea de cetatenie europeana si ale carei legaturi cu aceasta din urma trebuie
precizate. (1)
Pe de alta, parte amploarea luata de conceptul de cetatenie la nivel european
pune problema relatiilor dintre cele 2 cetatenii: europeana si nationala.
1. Cetatenia europeana
1.1. Cetatenia si cetatenia europeana
Notiunea de cetatenie îsi gaseste originea în dreptul intern. Potrivit conceptiei
propuse de Aristotel, cetateanul se definea prin participarea la functiile judiciare si la
cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetatenia continua sa desemneze calitatea
juridica ce permite unei persoane sa ia parte la viata statului, bucurându-se de drepturi
civice si politice si fiind supusa, în schimb, anumitor obligatii cum ar fi votul obligatoriu
sau serviciul militar. Ca regula, cetatenia e recunoscuta de catre stat cetatenilor sai care,
ca membri ai Cetatii, participa la guvernarea Cetatii. Dar exista exceptii, ca de exemplu
„cetatenia britanica de peste mari”2 sau cea a Uniunii franceze. Dreptul international
recunoaste acest statut privilegiat, conditionat de nationalitate, care presupune, în
principal, dreptul de sedere pe teritoriul national, participarea la viata politica (dreptul de
a alege si de a fi ales), accesul la functiile publice, dreptul la protectia diplomatica.
Notiunea de cetatenie europeana ar putea sa fie bazata pe aceste drepturi si
obligatii corespondente. Ea implica faptul ca cetatenii Uniunii Europene beneficiaza, în
aceasta calitate, de aceleasi drepturi care sunt acordate în mod traditional propriilor
cetateni în ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu
ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetatenilor statelor membre
ale Comunitatii.
Trebuie retinut înca de pe acum ca structura Uniunii implica exercitarea anumitor
drepturi la nivelul Uniunii Europene si exercitarea altora la nivelul statelor membre.
1.2. Europa cetatenilor si cetatenia europeana
În special dupa Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o alta notiune sa
dezvoltat si anume cea de Europa a cetatenilor. O putem distinge cu dificultate de cea
precedenta, mai ales ca se dovedeste greu de definit3. Ideea de baza este ca cetateanul
european trebuie plasat în centrul constructiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul
1 V.A.MATTERA „ Civis europaeus sum”, RMUE, 1998, N.3, P.15
2 TPI, 21 martie 1996, FARRUGIA, T 230/94, P. II-195.
3 CL.BLUMANN, „Europe de citoyens”, RMC, 1991, P.284.
de apartenenta la Uniunea Europeana. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa
cetatenilor, numit si Comitetul ADONNINO, creat la initiativa Consiliului European de la
Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „masuri în vederea întaririi si promovarii
identitatii si imaginii Comunitatii fata de cetatenii sai în lume”.
Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetatenilor
figureaza, fara îndoiala, drepturile speciale inerente cetateniei europene si care instituie
o veritabila cetatenie politica. Dar putem gasi, de asemenea, drepturi care rezulta din
integrarea economica, cum ar fi liberul acces la un loc de munca într-o tara aleasa si
drepturi noi care consacra largirea domeniului integrarii, cum ar fi dreptul la cultura sau
protectia mediului. Acestea se încadreaza mai bine conceptiei celei mai largi (moderne)
a cetateniei. Dar aceasta conceptie rapeste conceptului o parte întinsa a specificitatii
sale, deoarece drepturile cetateanului nu se mai disting de drepturile oricarei alte fiinte
umane.
Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetatenie europeana si cea de Europa
a cetatenilor, este des întâlnita. Astfel, în Rezolutia asupra functionarii TUE în
perspectiva CIG din 1996, din 17 mai 1995, Parlamentul European a cerut ca cetatenia
europeana sa fie întarita mai ales prin aderarea Uniunii la Conventia europeana a
drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protectia minoritatilor, egalitatea
între barbati si femei ca si prin întarirea cetateniei politice. În mod evident, aceste
drepturi, desi sunt recunoscute în dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiintei umane în
general, deci nu rezervate cetatenilor statelor membre si nu drepturi inerente calitatii de
cetatean european.
La ora actuala, desi notiunea consacrata de tratate este cea de cetatenie
europeana, ambiguitatea nu pare sa se fi risipit în întregime.
1.3. Cetatenia europeana si tratatele constitutive
Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana în scopul întaririi relatiei
existente între Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre, dar nu defineste
aceasta notiune. Tratatul se margineste sa declare ca „este cetatean al Uniunii orice
persoana care are cetatenia unui stat membru” si ca „cetatenii Uniunii se bucura de
drepturi si sunt supusi obligatiilor prevazute de prezentul tratat” (tratatul CE, art. 8, art.
17 nou). Si paradoxal, insereaza dispozitiile consacrate cetateniei Uniunii în Tratatul CE
si nu în Tratatul Uniunii europene.
Aceasta redactare pe care unii au calificat-o drept „confuza si hazardata”4 nu a
fost ameliorata de Tratatul de la Amsterdam.
De fapt, tratatele de la Maastricht si Amsterdam, desi se bazeaza pe cele 2
conceptii, consacra un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de notiunea de
cetatenie în sens traditional, decât de cea de Europa a cetatenilor.
2. Cetatenia europeana si cetatenia nationala
Cetatenia europeana este esentialmente distincta de cea nationala, pe care,
conform formularii Tratatului de la Amsterdam, o „completeaza … si n-o înlocuieste”
(Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totusi, prin conditiile sale de atribuire ea deriva, ca si
cetatenia nationala, din nationalitatea acordata de catre statele membre.
4 J.H.H. WEILER „Les droits des citoyens europeens”, RMUE, 1996, 3, p.36.
2.1. Cetatenia europeana, complementara
cetateniei nationale
Departe de a aboli cetateniile nationale, cetatenia europeana li se adauga.
Cetatenii statelor membre ale Uniunii europene beneficiaza astfel de o dubla cetatenie.
Astfel, un cetatean francez este în acelasi timp cetatean francez si cetatean european.
În principiu, cele 2 cetatenii n-ar trebui sa se confunde. Cetatenia europeana este
reglementata de dreptul Uniunii, în care-si gaseste izvoarele; cetatenia nationala
apartine doar dreptului national. Cetatenia europeana nu suprima nici unul dintre
drepturile inerente cetateniei nationale. Pur si simplu ea confera drepturi suplimentare
care se exercita, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul si dreptul de a fi ales în Parlamentul
european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege si de a fi ales în
alegerile municipale).
Dar anumite elemente ale cetateniei europene pot fi uneori de natura a slabi
cetatenia nationala în masura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se
recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetatenilor. Cetatenia europeana
este, deci, perceputa ca amenintând sau concurând cetatenia nationala. Acest lucru
este evident mai ales în ce priveste dreptul de sedere sau dreptul de a alege sau de a fi
ales nu numai în Parlamentul European, dar si în alegerile municipale. De unde
reticentele mai multor state fata de dezvoltarea cetateniei europene. Astfel, Danemarca
a tinut sa declare ca cetatenia Uniunii nu acorda în nici un caz dreptul de a capata
cetatenia daneza.
2.2. Cetatenia europeana, corolar al nationalitatii
unui stat membru
Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), „este cetatean al Uniunii Europene orice
persoana având cetatenia unui stat membru”.
Calitatea de cetatean european este, deci, subordonata posesiei sau dobândirii
cetateniei unui stat membru. Rezulta, deci, ca revine dreptului national al fiecarui stat sa
determine daca o persoana are sau nu cetatenia sa. Aceasta solutie a fost expres
confirmata prin Declaratia relativa la cetatenia unui stat membru anexata tratatului de la
Maastricht conform careia „de fiecare data când Tratatul instituind Comunitatea
Europeana face referire la cetatenii statelor membre, problema de a sti daca o persoana
are cetatenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolva numai prin recurs la
dreptul national al statului vizat”.
Pentru a fi conform cu dreptul international, acest principiu ridica dificultati în
ipoteza în care o persoana are mai multe cetatenii dintre care una ar fi a unui stat
nemembru al Uniunii. În ordinea juridica internationala, opozabilitatea cetateniei fata de
statele terte este subordonata existentei unei „legaturi efective între persoana si stat”5.
Dar CJCE a recuzat exigenta efectivitatii în cazul MICHELETTI, din 7 iulie 1992, care
privea libertatea de stabilire. Domnul MICHELETTI, argentinian de origine, dar având si
cetatenia italiana ca descendent din parinti italieni, este titularul unei diplome de
odontologie obtinuta în Argentina dar omologata în Spania în aplicarea unei conventii
bilaterale între cele 2 tari. Nu îi poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala în Spania în
vederea exercitarii profesiei pe motivul ca resedinta sa obisnuita era în Argentina.
5 Curtea Internationala de Justitie, 6 aprilie 1955, NOTTEBOHM, Culegerea de
decizii CIJ, p. 4.
Curtea interzice unui Stat membru ”dreptul de a restrânge efectele atribuirii cetateniei
unui alt stat membru cerând o conditie suplimentara pentru recunoasterea acestei
cetatenii în vederea exercitarii libertatilor fundamentale prevazute de tratat”.
Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu si exercitiul unei activitati
profesionale poate fi aplicat si în ceea ce priveste exercitiul drepturilor civice, ca de
exemplu admiterea în functiile publice? Mari dificultati pot aparea daca statele Uniunii au
legislatii si practici diferite în materie de acordare si retragere a cetateniei, (conflict între
jus soli si jus sanguinus, practici diferite în ceea ce priveste naturalizarea lucratorilor
straini). Statele care restrâng dobândirea cetateniei risca sa accepte cu reticenta
deschiderea teritoriului lor, a pietei de munca, a drepturilor politice pentru cetatenii
provenind din alte state membre mai liberale. Cetatenia europeana invita în mod logic la
o anumita armonizare a legislatiilor privind acordarea cetateniei, armonizare putin
realizabila în prezent din cauza marii sensibilitati politice a problemei.
3. Statutul cetateanului european
Dispozitiile inserate în cea de-a doua parte a Tratatului CE sub titlul „Cetatenia
Uniunii” servesc ca ghid studiului statutului cetateanului european. Trebuie sa reamintim
ca ele nu prezinta o coerenta perfecta.
Mai întâi, desi art. 8.2 (noul art. 17.2) proclama în mod logic ca cetatenii Uniunii
nu au numai drepturi, dar sunt supusi în aceeasi masura si unor obligatii, el se limiteaza
în ceea ce priveste obligatiile sa trimita „la îndatoririle prevazute de prezentul tratat”, fara
sa le precizeze continutul. Ar trebui, de exemplu, sa socotim drept una dintre aceste
îndatoriri respectul egalitatii barbati-femei în materie de remuneratie (art. 119; noul art.
141) sau interzicerea oricarei discriminari bazate pe nationalitate (art. 6; noul art. 12)?
Pentru moment, recunoasterea cetateniei europene pare lipsita de orice continut
specific în ceea ce priveste obligatiile. Este poate rezultatul faptului ca solidaritatea
dintre cetatenii Uniunii nu a atins înca gradul suficient pentru a constitui fundamentul
obligatiei. Sau, mai simplu, e poate consecinta declinului serviciului militar obligatoriu
care era îndatorirea clasica a cetateanului la nivel national, serviciu caruia înca nu i se
poate substitui pentru moment unul social la nivel european.
Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirma, pe de o parte, dreptul deja
recunoscut anterior, dreptul de libera circulatie si de sedere, iar pe de alta parte,
consacra noi drepturi, drepturi politice (dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile
europene si la cele municipale), protectii (protectia diplomatica si consulara, dreptul de
petitionare, plângerea adresata mediatorului, dreptul de comunicare cu institutiile).
Este de necontestat ca libertatea de circulatie si de sedere constituie unul din
fundamentele Comunitatii Europene. Legatura sa cu cetatenia europeana are un
caracter important, mai ales pe plan simbolic. În prezent ea continua sa constituie o
ramura care se desprinde din cetatenie din cauza rolului pe care l-a jucat în dezvoltarea
integrarii comunitare.
În ceea ce priveste celelalte drepturi, ele se inspira din 2 concepte: cel al
cetateniei europene si cel al Europei cetatenilor.
Dar, tratatul nu respecta în întregime nici unul dintre cele 2 concepte. Cetatenia,
în sensul traditional, priveste un statut care este esentialmente politic: accesul la functia
publica prezinta pentru acest motiv unele afinitati cu drepturi politice cum ar fi
participarea la alegerile pentru Parlamentul European si alegerile municipale (S1).
Protectiile (S2) prevazute de tratat tin de o Europa a cetatenilor care nu se limiteaza
însa la cetatenii statelor membre ale Uniunii. Aceste garantii prezinta o puternica
complementaritate cu protectia jurisdictionala si accesul la documente pe care, de altfel,
tratatele o consacra.
3.1. Dreptul de participare la alegerile publice
Alegerile publice permit desemnarea membrilor autoritatilor chemate sa
reprezinte cetatenii în conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este
rezervata cea mai mare masura cetatenilor proprii, conform dreptului national.
Deschiderea pentru cetatenii altor state membre constituie, deci, un progres semnificativ
catre realizarea uniunii politice, fie ca este vorba de alegerile pentru Parlamentul
European, fie ca este vorba de alegerile municipale, fapt ce depaseste cu mult masurile
simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau pasaportul comunitar.
3.1.1. Participarea la alegerile pentru
Parlamentul European
Aceasta participare este de natura sa amelioreze calitatea reprezentarii
cetatenilor europeni de catre institutiile Comunitatii, deci contribuie la reducerea
„deficitului democratic” de care sufera acestea. Trebuie subliniat faptul ca aportul
tratatului de la Maastricht nu reprezinta decât încoronarea unei îndelungi evolutii.
a. Evolutia anterioara Tratatului Uniunii Europene
Atributul major al cetateniei europene s-a realizat efectiv prin intrarea în vigoare a
deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentantilor Adunarii
prin vot universal direct. Faptul ca din 1979, membrii Parlamentului European sunt, la
fiecare 5 ani, alesi direct de cetateni, a stirbit principiul traditional al societatii
internationale, conform caruia institutiile asigura doar o reprezentare indirecta a
cetatenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la politica europeana în fata
acestora.
Alegerea Parlamentului European merita, deci, sa fie calificata ca un progres din
punct de vedere democratic, chiar daca slabiciunea - pe punctul de a fi surmontata -
puterilor Adunarii si numeroasele imperfectiuni ale sistemului reprezentativ fac ca
integrarea cetatenilor în procesul de investire a puterii comunitare sa fie înca
insuficienta. Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o ameliorare care va fi analizata
separat, devreme ce analiza mecanismelor de alegere a Parlamentului European revine
de obicei lucrarilor consacrate institutiilor Uniunii.
Pâna la Tratatul asupra Uniunii Europene cetatenii comunitari care îsi aveau
resedinta în afara tarii lor de origine nu aveau posibilitatea practica de a lua parte la
alegerea parlamentarilor europeni. Într-adevar, cu exceptia Irlandei, Olandei si Belgiei
(în anumite conditii), Marea Britanie în ceea ce-i priveste pe cetatenii irlandezi, statele
nu permiteau votul cetatenilor altor state membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era
rezervat propriilor cetateni, cu exceptia Italiei. În aceste conditii, ramânea doar
posibilitatea incomoda a votului prin procura sau prin corespondenta.
b. Tratatul Uniunii si Directiva din 6 decembrie 1993
Dreptul de a alege si de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht.
Tratatul CE, în art. 8B (noul art. 19.2) prevede ca: „orice cetatean al Uniunii rezident întrun
stat membru si care nu este cetatean al acestuia are dreptul de a alege si de a fi ales
la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care-si are resedinta, în
aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat”. Directiva 93/109 din 6 decembrie 19936,
adoptata de Consiliu în unanimitate asa cum prevedea Tratatul, a definit modul de
exercitare a acestor drepturi.
Principiul este ca orice cetatean al Uniunii dispune de dreptul de a alege si de a fi
ales în statul în care îsi are resedinta în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui Stat. El
poate, deci, exercita acest drept daca îndeplineste „conditiile impuse de legislatia
statului membru de resedinta pentru exercitarea dreptului de a alege si de a fi ales
pentru proprii cetateni, în special conditia de resedinta (art. 6). În consecinta, cetateanul
comunitar dispune de alegerea statului – de origine sau de resedinta – în care voteaza
sau candideaza. Dar, nu poate sa exercite acest drept decât într-un singur stat (art. 4);
pentru a evita votul sau candidaturile multiple sunt prevazute masuri de siguranta, cum
ar fi cooperarea între statele membre. Decaderea din dreptul de a alege în statul de
origine poate fi luata în considerare si de catre statul de resedinta împotriva
cetateanului comunitar, în timp ce decaderea din dreptul de a fi ales în statul de origine
atrage interdictia de a fi ales si în statul de resedinta (art. 6). Scopul acestor dispozitii
este de a împiedica cetateanul european sa-si recapete drepturile civile prin deplasarea
dintr-un stat în altul.
Exercitiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea cetateanului comunitar pe
lista electorala a statului de resedinta care e însotita de renuntarea la vot în orice alt stat.
Votul devine chiar obligatoriu daca legislatia în vigoare în acel stat de resedinta este în
acest sens.
Posibilitatea unui regim derogator a fost prevazuta în cazul în care, într-un stat
membru, „procentul cetatenilor Uniunii care îsi au aici resedinta acolo fara a avea
cetatenia respectiva si care au vârsta ceruta pentru vot depaseste 20% din totalul
cetatenilor Uniunii cu vârsta de vot si rezidenti acolo”. Statul în cauza, Luxemburg, are
dreptul sa conditioneze exercitarea dreptului de a alege la 5 ani de rezidenta si dreptului
de a fi ales la 10 ani, maximum. Comisia, care are îndatorirea sa verifice persistenta
motivelor care au justificat aceasta derogare a prelungit-o si pentru alegerile din 1999.
3.2. Participarea la alegerile municipale
În general se acorda o mare importanta acestei participari, considerându-se ca
accelereaza integrarea cetatenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru.
3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat
al cetateniei europene
Importanta participarii la alegerile municipale o depaseste pe cea a participarii la
alegerile europene în statul de resedinta. Pe de o parte, dreptul comunitar pare sa
prefigureze ceea ce ar putea fi conditia acordata cetatenilor straini de Uniunea
Europeana. Pe de alta parte, alegerile municipale difera fundamental de alegerile pentru
Parlamentul European. Acestea din urma privesc o institutie care apartine ordinii juridice
comunitare, deci exterioara statului, în timp ce primele apartin unei institutii care
constituie un element al puterii statale.
Fara îndoiala, partizanii participarii strainilor la alegerile municipale
argumenteaza ca aceste alegeri locale au o natura esentialmente administrativa si mai
putin politica, lucru în masura sa atenueze opozitia fata de participarea strainilor.
Experienta integrarii europene nu permite însa subscrierea fara rezerve la acest punct
de vedere. Vom aminti ca înainte de Tratatul de la Maastricht, doar Danemarca, Irlanda
6 JOCE L329, 30 decembrie 1993.
si Olanda acordau, dupa un anumit interval de rezidenta, dreptul de participare strainilor
în conditii care sa faciliteze accesul cetatenilor comunitari. În marea majoritate a statelor,
Constitutia rezerva cetatenilor proprii participarea la alegerile municipale, fapt care a
determinat, de exemplu, modificarea Constitutiei franceze prealabil ratificarii Tratatului
de la Maastricht.
Participarea cetatenilor altor state membre ale Uniunii pe care o consacra art.
8B.1 (noul art. 19.1 TCE) marcheaza, deci, un important progres al cetateniei europene.
Reversul este reprezentat nu numai de îngreunarea metodelor de a pune în aplicare
aceasta participare (Tratatul prevazuse în plus o durata suplimentara de 1 an), dar si de
dificultatile de transpunere ale Directivei 94/80 din 19 decembrie 19947 (modificata prin
Directiva 96/30 din 13 mai 1996 menita sa adauge indicarea colectivitatilor locale de
baza ale celor 3 noi state membre). Belgia, Spania, Franta, Grecia, Suedia au întârziat
transpunerea, Austria si Finlanda nu au transpus-o decât partial. Si totusi Directiva
contine ample dispozitii derogatorii.
3.2.2. Modalitati de exercitare a participarii
Dupa ce prevede caror colectivitati le corespund alegerile municipale (în cazul
Frantei, comunele), Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 reia schema generala
retinuta pentru alegerea Parlamentului European. Ea ofera cetatenilor europeni
posibilitatea de a vota în statul membru de resedinta daca îsi manifesta vointa în acest
sens (art. 7), precum si posibilitatea de a candida (art. 9) în aceleasi conditii ca si
nationalii, inclusiv în ceea ce priveste durata de resedinta în colectivitatea locala. Spre
deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea
dreptului de vot în Statul membru de resedinta nu antreneaza pierderea dreptului de vot
si de a fi ales în statul membru de origine decât daca acesta din urma a decis în acest
sens.
Dar numarul exceptiilor fata de regula generala creste treptat, asa cum lasa sa
se întrevada propunerea de directiva elaborata în iunie 1988 de catre Comisia care
facilitase acordul în timpul negocierii Tratatului de la Maastricht. Pe de o parte, derogarii
„luxemburgheze” i s-a adaugat o derogare vizând Belgia, care permitea acestui stat sa
impuna conditii particulare de durata a rezidentei în anumite comune. Pe de alta parte,
se adauga o derogare franceza permanenta în masura în care consacra 2 limite aduse
eligibilitatii cetatenilor comunitari în momentul revizuirii Constitutiei din 25 iunie 1992
necesara datorita ratificarii TUE .
Statele pot sa rezerve propriilor cetateni functiile de conducator, de adjunct sau
de supleant sau de membru al Consiliului director al executivului comunal, fapt ce se
justifica datorita functiilor de autoritate publica pe care tratatul le permite a fi rezervate
nationalilor (TCE art. 48 si 55, noile art. 39 si 45). Ele pot dispune de asemenea ca alesii
cetateni ai unui alt Stat membru „sa nu poata participa la desemnarea electorilor unei
adunari parlamentare sau la desemnarea membrilor acestei adunari”. Este vorba, în
primul rând, de alegerile pentru Senat „marele consiliu al comunelor franceze”, conform
formulei lui Gambetta. Tot astfel, legea organica din 25 mai 1998 interzice consilierului
municipal care nu are cetatenia franceza sa fie ales primar sau adjunct sau sa exercite
chiar si temporar aceste functii, precum si sa participe la colegiul electoral al senatorilor
.
4. Protectiile cetateniei europene
7 JOCE L122, 31 decembrie 1994.
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalitati de protejare a cetateniei
europene. Trei erau prevazute în Tratatul de la Maastricht: protectia acordata de catre
autoritatile diplomatice si consulare ale statelor membre, dreptul de petitionare si dreptul
de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adaugat dreptul de comunicare
cu institutiile si anumite organe ale Comunitatilor (TCE art. 21, noul alin. 3).
Aceste protectii sunt de natura foarte diferita. Prima este pusa în aplicare de
catre statele membre fata de statele terte sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implica
o actiune a institutiilor si organelor Uniunii.
4.1. Protectia asigurata de autoritatile diplomatice
si consulare ale statelor membre
4.1.1. Principiul
Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede ca : „orice cetatean al Uniunii
beneficiaza de protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare ale oricarui Stat
membru, pe teritoriul unui stat tert în care statul membru caruia îi apartine ca membru nu
este reprezentat, în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat”. Aceste dispozitii au o
larga aplicabilitate, tinând cont de faptul ca totalitatea Statelor membre nu este
reprezentata decât în 5 tari (China, Statele Unite, Japonia, Rusia si Elvetia) si de
numarul mare de cetateni comunitari care se deplaseaza în afara Uniunii.
Protectia prevazuta de tratat nu poate fi exercitata decât de autoritatile unui stat
membru. Ea nu se poate, deci, confunda cu aceea ceruta de un cetatean comunitar unei
institutii comunitare. Si, daca în cazul ODIGITRIA, nici TPI, nici Curtea nu au exclus în
mod expres eventualitatea unor demersuri facute de Comisie pe care în speta aceasta a
refuzat sa le îndeplineasca8, tratatul manifesta în mod indubitabil intentia statelor de a nu
se dezinvesti de o competenta atât regaliana cât si traditionala.
Este vorba de protectie diplomatica si consulara sau doar de protectie
consulara? Problema a fost evocata dar nu si rezolvata cu prilejul CIG.
În ceea ce priveste protectia intereselor si drepturilor cetatenilor, dreptul
international nu pare sa faca vreo distinctie între cele doua tipuri de protectie, decât în
privinta naturii autoritatii care intervine: cele doua protectii au acelasi obiect, protectia
consulara fiind pusa în practica de catre consul si nu de catre alti reprezentanti ai
statului. Conventiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relatiile diplomatice (art. 3, b)
si din 24 aprilie 1963 privind relatiile consulare (art. 5, a ) fac referire la functia ce consta
în protejarea intereselor cetatenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) în limitele
admise de dreptul international. Decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre
reunite în Consiliul din 19 decembrie 19959 califica protectia reprezentantei diplomatice
sau consulare drept „protectie consulara” (art. 1).
O protectie de acest tip este conforma principiilor dreptului international,
Conventia de la Viena prevazând ca un stat poate sa exercite functiile consulare pentru
un stat tert (art. 8). Dar statul fata de care protectia este exercitata nu este legat de
aceasta decizie si i se poate opune. Tot astfel art. 8 TCE (noul art. 20) dispune ca
statele membre vor initia negocierile internationale necesare pentru asigurarea acestei
protectii.
8 TPI,
6 iulie 1995, T 572/93, Culegerea p.ÎI-2025, CJCE 28 noiembrie 1996,
C293/95, Culegerea p.I-6129.
9 Decizia 95/553, JOCE l 314/73, 28 decembrie 1995.
4.1.2. Punerea în aplicare a principiului
Punerea în aplicare a acestor dispozitii nu este facila. Pentru moment nici o
negociere internationala de anvergura nu a fost întreprinsa. Statele membre au decis ca
orice cetatean al Uniunii va putea beneficia de protectia consulara, adica de asistenta în
caz de deces, accident sau boala grava, arestare, detentie sau violenta, sau de ajutor si
de repatriere în caz de dificultate. În schimb, beneficiarul se angajeaza sa ramburseze
propriului sau stat cheltuielile pe care acesta trebuie sa le achite la rândul sau statului
care a prestat asistenta (Decizia precitata a reprezentantilor guvernelor statelor membre
reuniti în interiorul Consiliului din 19 decembrie 1995). În aceeasi ordine de idei se
înscrie Decizia 96/409/PESC10 a reprezentantilor statelor membre reuniti în Consiliul din
25 iunie 1996, care permite cetateanului european care si-a pierdut pasaportul sa obtina
de la autoritatile unui alt stat membru, daca statul sau nu este reprezentat, un titlu de
calatorie provizorie, stabilit conform unui model uniform. Acest document este eliberat
doar cu autorizarea autoritatilor statului membru de origine si doar pentru durata
minimala a voiajului pe care îl efectueaza cel interesat.
Ramân însa unele probleme privind coordonarea actiunilor statelor membre.
Acordarea protectiei consulare este subordonata acordului statului de origine? Ce este
de facut daca un cetatean european se adreseaza simultan sau succesiv mai multor
state membre? În sfârsit, ne putem întreba daca nu era de preferat largirea protectiei si
pentru persoanele juridice dupa modelul admis pentru alte protectii.
4.2. Dreptul de petitionare
Petitia este o cerere prezentata unei institutii politice de catre una sau mai multe
persoane în scopul preîntâmpinarii unei presupuse injustitii sau a unei situatii
nesatisfacatoare sau pentru a obtine încetarea unei astfel de situatii.
4.2.1. Originea si sediul materiei
Dreptul de a prezenta petitii Parlamentului este în general recunoscut în statele
membre, dar nu este folosit în aceeasi masura. În schimb, dreptul de petitionare s-a
afirmat ca o modalitate foarte utila de protejare a drepturilor omului în ordinea
internationala11. În lipsa oricarei dispozitii din Tratate, acest drept a fost introdus de catre
Parlamentul European (la acea vreme Adunarea generala a CECA) prin Regulamentul
sau din 1953 dar a fost consacrat de celelalte institutii abia în 198912.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu face decât sa acorde o baza
„constitutionala” acestei practici: Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) si 138 D (noul art.
194). El întareste pozitia Parlamentului European autorizat sa ceara concursul, atât
celorlaltor institutii comunitare, cât si statelor membre. Dar, dreptul de petitionare
pastreaza caracteristicile conferite anterior de Parlament iar baza reglementarii este
determinata de regulamentul Adunarii.
10 JOCE L168/4, 6 iulie 1996.
11 Protocolul Facultativ cu privire la Pactul international asupra drepturilor civile si
politice din 1966, Carta OIT, art. 26 si urm.
12 Acordul interinstitutional intre Parlamentul european, Consiliul si Comisia din 12
aprilie 1989 asupra dreptului de petitionare, JOCE C 120, 16 mai 1989.
Comisia de petitii a Parlamentului, creata la 21 ianuarie 1987, joaca un rol major,
atât în ce priveste examinarea admisibilitatii, cât si examinarea în fond a petitiei.
4.2.2. Admisibilitatea petitiei
a. Conditiile de forma si de procedura nu sunt foarte riguroase. Astfel, sunt
admisibile atât petitiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cât si cele adresate
Presedintelui Adunarii. În schimb, petitia trebuie scrisa, redactata în una din limbile
oficiale ale Uniunii, semnata de petitionari si trebuie sa identifice în mod clar pe fiecare
dintre ei. Persoanele fizice trebuie sa mentioneze numele lor, calitatea, cetatenia si
domiciliul; persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar si
adresa.
Petitia poate fi individuala sau colectiva. Chiar daca în practica petitiile
individuale sunt majoritare, exista si un numar deloc neglijabil de petitii colective. Astfel,
în cursul anului parlamentar 1997-1998, 6 petitii au fost semnate de un numar de cel
putin 10.000 de persoane. Recordul ramâne detinut de petitia 150/91, privitoare la relele
tratamente aplicate animalelor, cu peste 1.000.000 de semnaturi!
Parlamentul European si-a manifestat dorinta ca petitiile sa-i fie adresate prin
Internet.
b. Calitatea de a prezenta o petitie este recunoscuta ”oricarui cetatean al Uniunii
si oricarei persoane fizice sau juridice, cu resedinta sau sediul statutar într-un stat
membru” (art. 138D, noul art. 194 din Tratatul CE).
Cercul petitionarilor nu se limiteaza la cetatenii Uniunii Europene. Dreptul de
petitionare nu este, deci, un atribut al cetateniei europene. Aceasta solutie este
preferabila, totusi, restrictiei care a existat pentru o vreme, anterior Tratatului de la
Maastricht. Parlamentul European si-a rezervat posibilitatea de a examina petitiile
adresate de persoane straine Uniunii europene si care nu-si au resedinta într-un stat
membru (Regulamentul, art. 156.9), atunci când considera oportun, de exemplu atunci
când se refera la libera circulatie a persoanelor sau la protectia drepturilor strainilor.
Din faptul ca dreptul de petitionare este deschis tuturor cetatenilor Comunitatii,
Parlamentul a dedus ca acest drept îi revine si unui parlamentar european. Si, fiind
vorba de persoane juridice, acelasi drept pare a fi recunoscut colectivitatilor teritoriale
dar nu si statelor.
c. Conform tratatului, subiectul petitiei trebuie sa faca parte din „domeniile de
activitate ale Comunitatii” (TCE, art. 138 D, noul art. 194). Parlamentul a largit aceasta
formula, referindu-se în regulamentul sau interior (art. 156.5) la ”domeniile de activitate
ale Uniunii europene”, formula ce include si problemele legate de al doilea si al treilea
pilon. Iar Comisia petitiilor continua sa interpreteze într-o maniera larga, declarând
admisibile nu numai petitiile al caror subiect priveste tratatele si dreptul derivat, dar si pe
cele care poarta asupra unor subiecte pertinente tinând cont de evolutia previzibila a
dreptului comunitar sau asupra unor subiecte având legatura cu actiunea unei institutii
sau organ al Uniunii.
Petitiile privind protectia drepturilor omului în interiorul statelor membre - de
exemplu, conditia persoanelor - sunt considerate admisibile în general, dar în astfel de
cazuri petitionarul va fi informat de pozitia Parlamentului European si va primi sfatul de a
se adresa organelor CEDO. Petitiile care poarta asupra unor probleme referitoare la
dreptul intern al Statelor membre sunt declarate inadmisibile; litigiul între un angajat si
angajator, condamnarea pentru ascunderea de bunuri furate …
Libera circulatie a persoanelor, a marfurilor, a serviciilor si a capitalurilor,
problemele sociale, discriminarea barbati-femei, protectia mediului si a animalelor,
armonizarea fiscala sunt subiectele cel mai des abordate de petitionari.
Subiectul petitiei trebuie sa priveasca direct pe petitionar. Aceasta conditie,
creatie a tratatului de la Maastricht, da prilejul unei interpretari largi, în linia practicii
anterioare si nu impune petitionarului stabilirea existentei unui interes individual si
personal ca urmare a succesului demersului sau, ci pur si simplu faptul ca problema
supusa atentiei este obiectul unei preocupari efective.
4.2.3. Examinarea în fond si posibile solutii date petitiei
Comisia petitiilor are sarcina de a stabili faptele mentionate în petitie. Ea poate
proceda la audieri, la anchete la fata locului. Poate transmite petitia pentru informare,
aviz sau atribuire altor Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petitiilor sunt
transmise Comisiei Europene care joaca un rol crucial în rezolvarea problemelor. În
schimb, cooperarea se dovedeste mult mai putin satisfacatoare la nivelul Consiliului si a
statelor membre.
Solutia data petitiei, daca aceasta este considerata întemeiata, depinde de
natura cererii prezentate. Daca petitia releva o violare a dreptului comunitar de catre
unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia sa intenteze un recurs în
constatare a neîndeplinirii obligatiilor (de exemplu discriminarea între proprii cetateni si
cetatenii comunitari cu privire la nivelul taxei de intrare în muzeele grecesti). Daca lipsa
este imputabila Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute
de tratate fata de aceste institutii, cum ar fi interpelari, vot de rezolutie. El poate încerca
si o rezolvare politica a problemei (numirea unui mediator în problema rapirii unor copii
de catre tatal lor algerian).
4.3. ”Plângerea” catre mediator
Introdus prin TUE – art. 8D TCE (noul art. 21) si art. 138E (noul art. 195), acest
recurs nejurisdictional a implicat crearea unei noi institutii, mediatorul.
4.3.1. Institutia mediatorului
Desi institutia este foarte raspândita în statele membre (sub diverse denumiri), ea
nu cunoaste decât aplicatii limitate la nivel comunitar (de exemplu, mediatorul instituit de
Comisie pentru a examina plângerile functionarilor).
De altfel, Parlamentul European considera ca recursul la mediator repeta inutil
dreptul de petitionare; cu toate acestea Parlamentul European a adoptat în 1979 o
rezolutie favorabila desemnarii unui ombudsman.
Profilul acestei institutii aminteste mai mult de ombudsman decât de mediatorul
francez, deoarece mediatorul european apare într-o anumita masura ca auxiliar al
Parlamentului. Parlamentul numeste mediatorul pentru durata legislaturii si îi poate
reînnoi mandatul. El poate cere Curtii de Justitie sa îl declare demis pe mediator, dar
numai în situatia în care acesta nu mai îndeplineste conditiile necesare exercitiului
functiunii sau se afla în culpa grava. El stabileste statutul (cu aprobarea majoritatii
calificate a Consiliului si cu avizul Comisiei) si conditiile generale de exercitiu a functiilor
mediatorului. Mediatorul prezinta în fiecare an un raport de activitate Parlamentului, iar
bugetul sau este anexat celui al Adunarii.
Totusi, „mediatorul îsi exercita atributiile în deplina independenta, în interesul
general al Comunitatilor si al cetatenilor Uniunii. El nu solicita si nici nu accepta
instructiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism” (Statutul mediatorului, art.
9.1).
Asa cum prevede tratatul (art. 138E.1, noul art. 195.1), în lupta sa contra
„administrarii defectuoase ”, mediatorul dispune de puterea de a actiona din proprie
initiativa. El a folosit aceasta putere, de exemplu, pentru a începe o ancheta, urmata de
proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele detinute de
institutiile si organele comunitare13 sau asupra atitudinii Comisiei fata de plângerile
privind încalcarea dreptului comunitar. Esenta atributiilor mediatorului ramâne, totusi,
examinarea plângerilor care îi sunt adresate.
4.3.2. Admisibilitatea plângerilor
a. Persoanele care au calitatea necesara pentru a adresa o plângere
mediatorului sunt aceleasi care pot adresa o plângere Parlamentului: „orice cetatean al
Uniunii sau … orice persoana fizica sau juridica având resedinta sau sediul statutar întrunul
din Statele membre”.
Identitatea celui care face plângerea trebuie clar precizata.
b. Regulile de forma nu sunt mai riguroase decât cele din materia petitiilor.
Plângerea poate fi adresata mediatorului fie direct, fie prin intermediul unui membru al
Parlamentului European. Ea trebuie sa specifice obiectul.
c. În schimb, competenta ratione materiae a mediatorului are reguli cu totul
specifice. Conform tratatului, mediatorul este competent a statua „asupra plângerilor …
relative la cazuri de administrare defectuoasa în activitatea institutiilor si organelor
comunitare, cu exceptia Curtii de justitie si a Tribunalului de prima instanta în exercitiul
atributiilor jurisdictionale” (TCE art. 138 E, alin. 1, noul art. 195, alin. 1).
Câmpul de interventie este, deci, mai îngust decât cel al Parlamentului cu privire
la dreptul de petitionare, devreme ce exclude implicarea statelor membre, a persoanelor
private sau a statelor terte. De aceea un mare numar de plângeri sunt declarate
inadmisibile pentru ca vizeaza proasta aplicare a dreptului comunitar de catre statele
membre.
Notiunea de „administrare defectuoasa”, nefiind definita nici de tratat, nici de
statut, a revenit mediatorului aceasta sarcina. Ideea generala este ca „este administrare
defectuoasa atunci când un organism public nu actioneaza în conformitate cu un
principiu având pentru el forta obligatorie”14. Mediatorul arata ca exemple: o
neregularitate administrativa, o omisiune, un abuz de putere, o neglijenta, o procedura
ilegala, o injustitie, o disfunctionalitate, o lipsa de competenta, o discriminare, o
întârziere, o insuficienta sau un refuz de a acorda informatii. Ilegalitati si comportamente
inoportune se îmbina în aceasta lista. Notiunea de proasta administrare se dovedeste,
ca si în dreptul intern, dificil de definit. Este exclusa, în orice caz, admisibilitatea
plângerilor contra deciziilor politice, cum ar fi pozitia luata de Parlamentul European fata
de problema testelor nucleare franceze în Pacific.
Mediatorul nu poate sa intervina într-o procedura jurisdictionala, nici sa puna în
discutie justetea unei decizii de justitie. El nu intervine nici în cazul în care Comisia de
petitii examineaza sau a rezolvat o petitie având acelasi subiect ca si plângerea. Dar se
întâmpla si ca aceasta Comisie de petitii sa-i trimita o petitie cu care a fost sesizata.
d. Cel ce face plângerea trebuie sa o introduca în termen de 2 ani de când a luat
cunostinta de faptele incriminate. În prealabil, acesta trebuie sa fi întreprins demersuri
administrative pe lânga institutiile si organele în cauza. Contrar solutiei retinute în dreptul
13 Raportul special 98/C44/09, JOCE C 44/9, 10 februarie 1998
14 Raport anual al Mediatorului european 1996, aprilie 1997, p.105
francez, agentii Comunitatilor Europene pot sesiza mediatorul cu plângeri privind relatiile
lor de munca doar dupa epuizarea posibilitatilor de reclamatii administrative interne.
4.3.3. Rolul mediatorului
În cazul în care considera plângerea admisibila, mediatorul începe studiul
problemei. El dispune de o putere de ancheta pe lânga institutiile si organele comunitare
ca si pe lânga agentii care sunt obligati sa depuna marturie la cererea sa (Statut, art.
3.2). Statele membre sunt obligate sa-i furnizeze informatiile solicitate cu privire la
administrarea defectuoasa a institutiilor sau organelor comunitare; aceasta reflecta
frecventa suprapunere între actiunea autoritatilor comunitare si cea a autoritatilor
nationale însarcinate cu aplicarea regulilor comunitare. Statutul de mediator prevede si
cooperarea cu mediatorii nationali, tradusa deja în realitate.
În cazul în care constata o administrare defectuoasa, mediatorul are mai întâi
scopul de a cauta o solutie amiabila care sa elimine administrarea defectuoasa si sa dea
satisfactie autorului plângerii. În caz contrar, el sesizeaza institutia sau organul în cauza,
formulând un proiect de recomandare pentru solutionarea problemei. Institutia sau
organul trebuie sa raspunda în urmatoarele 3 luni printr-un „aviz circumstantiat”. Dupa
ce mediatorul îsi stabileste raportul, cu eventualele recomandari, îl transmite institutiei
vizate cât si Parlamentului European. Acestuia din urma îi revine obligatia de a
întreprinde în caz de esec orice actiune pe care o considera oportuna pentru a stopa
persistenta administratiei defectuodefectuoase. Bineînteles, autorul plângerii este
informat despre derularea si rezultatul interventiei mediatorului
4.4. Dreptul de a comunica cu institutiile
si organele comunitare
Unica inovatie a Tratatului de la Amsterdam este dispozitia art. 21, alin. 3 nou
TCE, conform careia orice cetatean al Uniunii poate scrie oricarui organ sau institutii
vizate de prezentul articol sau de articolul 7 „într-una din cele 2 limbi oficiale ale
Comunitatii” si sa primeasca un raspuns „redactat în aceeasi limba”. Corespondentii
sunt cele 5 institutii, Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor; judecatorul este
inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse.
Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are
nevoie de autorizare pentru a fi exercitata, dar de un drept la raspuns, asadar de un
drept la comunicare cu institutiile comunitare. Aceasta comunicare poate sa se refere la
diverse probleme: cerere de informatii, comunicare de informatii ca urmare a unei cereri
– de exemplu semnalând o infractiune adusa dreptului comunitar, reclamatii. Ar fi fost
binevenita stabilirea unei legaturi cu dreptul de acces la documentele Parlamentului
European, ale Consiliului si ale Comisiei pe care îl consacra noul art. 255 TCE. Si poate
ar fi fost oportuna institutionalizarea practicii ”plângerilor sau cererilor adresate Comisiei”
privind nerespectarea dreptului comunitar care joaca un rol important în domeniul
concurentei, dar nu se margineste la acest domeniu.
Este, deci, de dorit organizarea progresiva a dreptului persoanelor private la
recursuri nejurisdictionale (sau extrajudiciare).

Curs 3
Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern
Comunitatea Europeana a instituit o ordine de drept autonoma, care este
“expresia unei constiinte deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativa
europeana”. Fireste, actualmente ea înca se prezinta ca o “ordine de drept partiala”
imperfecta, necesitând completarea din elementele fundamentale ale ordinii de drept
nationale, cu care – prin comunitatea originii – deseori se întrepatrunde si împleteste.1
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea
jurisdictiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Principiul înseamna ca
dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice si se desprinde – odata cu
concretizarea crescânda a notiunilor si principiilor sale de baza – atât de elementele lui
fundamentale de drept international, cât si de ancorarea sa istorica în concepte de drept
ale statelor membre. Autonomia rezulta – în primul rând – din principiile de structura si
constitutive, specific comunitare, ale autoritatii nemijlocite si ale prioritatii dreptului
comunitar.
1. Prioritatea dreptului comunitar
1.1. Principiul prioritatii dreptului comunitar
Raportul dintre dreptul statal si dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o tema
centrala a specialistului în drept constitutional si international. Disputa dintre scoli, si
anume dintre monismul orientat catre filosofia lui Kant si dualismul hegelian, strabate
istoria mai noua a raportului între “dreptul international si dreptul national”. În timp ce
pentru monisti dreptul international are întâietate fata de cel national, astfel ca – în caz
de conflict – dreptul national trebuie sa ramâna neaplicat, pentru dualisti ambele sisteme
stau alaturi unul de celalalt, egal îndreptatite, si fiecare se bucura de prioritate – în
interiorul propriei sfere de dezvoltare – înaintea celuilalt.
În masura în care suporta paralela cu dreptul international, se poate constata ca
ordinea de drept comunitara este organizata, fara echivoc, monist. Altfel decât în dreptul
international, în dreptul comunitar principiul prioritatii nu include, totusi, numai obligatia
statelor membre de a aduce dreptul lor national în concordanta cu dreptul comunitar
prioritar, ci pretinde, în afara de aceasta, ca – în legatura cu principiul efectului direct –
toate autoritatile si instantele statale sa lase neaplicat dreptul national contrar, în cadrul
proceselor în curs de solutionare la ele.
Aceasta ultima idee nu era noua. Întâietatea dreptului international clasic se
oprea la portile ordinii de drept nationale; dualismul împiedica actiunea acestuia asupra
raporturilor de drept din interiorul sferei juridice nationale si interventia lui asupra fiecarui
cetatean. Dimpotriva, “efectul util” al dreptului comunitar implica faptul ca dreptul
comunitar prioritar actioneaza direct în ordinile de drept nationale, trebuind sa fie luat în
considerare de catre toate institutiile statului respectiv.
La fel ca si principiul efectului direct, principiul prioritatii – un pilon de sustinere al
ordinii supranationale de integrare – este rezultatul activitatii creatoare, de perfectionare
în domeniul juridic, a CJCE, care – în aceasta privinta, în hotarârea cu semnificatie
principala, data în cazul Costa/Enel – a dezvoltat principiul:
1 Prof.
Manfred A. Dauses – Universitatea “Otto Firedrich” – Bamberg – R.F.
Germania, din conferinta tinuta la Seminarul din 8-10 aprilie 2002, la Bucuresti cu tema
“Drept interstatal si Drept comunitar european”.
“Ca înaintea dreptului creat de Tratat – deci izvorând dintr-o sursa juridica
independenta – nu are prioritate, dat fiind aceasta autonomie a lui, nici o norma juridica
nationala oricât de asemanatoare, daca lui nu-i va fi invalidat caracterul sau de drept
comunitar si daca însusi temeiul juridic al Comunitatii nu va fi pus în discutie.
Asadar, statele – prin faptul ca ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat
reglementarii prin ordinea de drept comunitara drepturi si obligatii, care se supuneau,
pâna atunci, propriilor ordini interne de drept – au provocat o restrângere a drepturilor lor
de suveranitate, care nu mai poate fi revocata ulterior, prin masuri unilaterale,
incompatibile cu notiunea de comunitate”.
Aceasta formulare a fost întarita într-o multime de decizii ulterioare si a fost
extinsa. CJCE a subliniat, în acestea, ca prioritatea ierarhica a normelor este valabila
pentru întreg dreptul comunitar, independent de calitatea normei în discutie. El are
întâietate chiar fata de dreptul constitutional national, si anume chiar si atunci când
respectivul drept national a fost emis mai târziu decât dreptul comunitar în cauza (lex
posterior).
1.2. Importanta si implicatiile principiului
Principiul prioritatii se exprima pe mai multe coordonate.
a. În domeniul competentelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea
acordurilor comerciale si a acordurilor de asociere cu terte state) sau în cazul unei
reglementari comunitare finale (cum este politica agrara comuna), dreptul comunitar
prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul ca el nu mai este
autorizat pentru decretarea unilaterala a dreptului national. Aceasta are valabilitate chiar
daca, în privinta continutului sau, dreptul national în discutie este armonizat cu dreptul
comunitar european.
b. În masura în care statele membre mai sunt înca autorizate sa actioneze, ele
nu au permisiunea de a elabora nici o forma de drept, al carei continut sa fie contrar
dreptului european.
c. Institutiile administrative si instantele nu mai au voie sa aplice dreptul national
ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacitatii lui de reglementare,
dreptului comunitar (lit. b). Este adevarat ca acest concept nu ajunge atât de departe
încât respectivul drept national incompatibil sa-si piarda ipso iure valabilitatea sa
(prioritatea validitatii), totusi el exprima faptul ca un astfel de drept nu trebuie luat în
considerare, în masura în care aceasta este în contradictie cu dreptul european
(prioritate la aplicare). Astfel, de pilda, o norma de drept a unui stat membru – referitoare
la imigrare, dar care încalca reglementarile comunitare privind libera circulatie – este
inaplicabila cetatenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicata, în
continuare, cetatenilor din terte state.
d. Implicatiile principiului prioritatii sunt îngradite, fireste, pe baza principiului
competentei individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE – ca organizatie
supranationala – dispune, ratione materiae, numai de acele competente, care i-au fost
atribuite prin respectivul Tratat de constituire (a se compara cu art. 3 b, alin. 1 din
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene TCE). Ei – ca o comunitate de state – îi
lipseste omnicompetenta principala, care le caracterizeaza pe acestea.
e. De altfel, CE/UE îi este permis sa devina activa – chiar si în privinta
profunzimii si intensitatii de reglementare – numai daca obiectivele urmarite pe planul
national al statelor membre nu pot fi atinse într-o masura suficienta (principiul
subsidiaritatii, art. 3 b alin. 2 TCE). În plus, masurile comunitare trebuie sa corespunda
principiului necesitatii (interzicerea excesului, art. 3 b alin. 3 TCE).
Se pot releva doua importante chestiuni privind dreptul procedural.
a. Prima problema
Sunt autorizate instantele (si, mutatis mutandis, autoritatile) statelor membre ca –
pe proprie raspundere – sa verifice valabilitatea normelor dreptului comunitar si,
eventual, sa le nege, cu consecinta juridica faptul ca respectiva norma ar fi inaplicabila
în proces si nu ar putea produce nici un efect prohibitiv fata de dreptul statal
incompatibil?
La aceasta întrebare, CJCE a raspuns negativ prin hotarârea data în cazul Foto-
Frost. Conform acesteia, instantelor din fiecare stat membru le este interzis ca constate
nevalabilitatea actelor organelor comunitare (adica ale dreptului comunitar secundar).
Ele pot, ce-i drept, sa verifice – si, eventual sa confirme – valabilitatea acestora, dar nu
au voie sa se exprime cu privire la nevalabilitate. Prin urmare, daca ele ajung sa fie
convinse ca o reglementare foarte importanta pentru luarea decizie ar fi nelegala, atunci
o pot lasa neaplicata pe aceasta numai daca nevalabilitatea ei a fost constatata anterior,
în mod obligatoriu, de catre CJCE. În acest scop, instanta de judecata a statului
respectiv va suspenda procesul si va înainta la CJCE – pe calea procedurii de luare a
deciziei prealabile (art. 177 TCE) – întrebarea referitoare la valabilitate. Asadar,
competenta de respingere cu privire la dreptul comunitar secundar este monopolizata la
CJCE, în calitate de instanta comunitara oficiala suprema. Aceasta centralizare serveste
caracterului unitar al ordinii de drept comunitare si coerentei sistemului comunitar de
protectie juridica.
b. A doua problema
Principiul – ca prevederile prioritare ale dreptului comunitar solicita valabilitatea
neîngradita si unitara în ordinile de drept ale statelor membre – implica si faptul ca
aceste prevederi trebuie aplicate direct de judecatorul din completul de judecata,
judecator care – pe baza propriei competente – nu va lua în considerare eventuale
norme de drept national contrare, fara a fi obligat sa astepte înlaturarea lor de catre
legiuitor (abrogare) sau de catre o Curte Constitutionala (constatarea
neconstitutionalitatii)? CJCE a decis astfel în cazul “Simmenthal” – o piatra de hotar în
dezvoltarea teoretica a principiului prioritatii – expunând, în aceasta privinta, faptul:
“Ca fiecare judecator al statului, la care s-a facut apel în cadrul competentei sale,
este obligat sa aplice neîngradit dreptul comunitar si sa apere drepturile, pe care acesta
le confera fiecarui cetatean, lasând neaplicata orice prevedere – posibil contrara – din
dreptul national, indiferent daca ea a fost emisa anterior sau ulterior normei de drept
comunitar. Prin urmare, orice prevedere a unei ordini nationale de drept sau orice
practica legislativa, administrativa sau judecatoreasca, ar fi incompatibila cu cerintele
stând în natura dreptului comunitar, care ar conduce la o diminuare a eficacitatii
dreptului comunitar prin faptul ca instantei competente pentru aplicarea acestui drept i
se contesta autorizarea ca – deja la momentul acestei aplicari – sa faca tot ce este
necesar pentru a înlatura acele norme juridice ale statului respectiv, care constituie,
eventual, o piedica pentru eficacitatea deplina a normelor de drept comunitar. Aceasta
ar fi situatia daca – în cazul unei contradictii între o prevedere juridica comunitara si o
lege statala ulterioara – solutionarea acestui conflict între norme ar fi rezervata unui alt
organ – dispunând de un mod propriu de apreciere – decât instantei, care trebuie sa
asigure aplicarea dreptului comunitar, chiar daca piedica, care se pune, astfel, în calea
deplinei eficacitati a acestui drept, ar fi una temporara. Asadar, trebuie sa se raspunda la
întrebarea ... daca instanta de stat, care – în cadrul competentei ei – trebuie sa aplice
prevederile dreptului comunitar, este datoare sa aiba grija de asigurarea deplinei
eficacitati a acestor norme, în care scop, la nevoie, aceasta instanta – pe baza propriei
sale competente – lasa neaplicata orice prevedere contrara, chiar ulterioara, din dreptul
national, fara a trebui sa solicite sau sa astepte înlaturarea prealabila a acestei prevederi
pe calea legislativa sau prin vreo alta procedura de drept constitutional”.
1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE
Aplicarea hotarâta si constanta a principiilor efectului direct si prioritatii dreptului
comunitar a ajutat, în mod deosebit, la rationalitate si eficienta. Ea a facut clara
subordonarea, pe plan normativ, a ordinilor de drept ale statelor membre si a întarit
durabil protectia juridica a cetatenilor comunitari. În plus, sentinta citata “Simmenthal” a
subliniat rolul judecatorului din completul de judecata, din fiecare stat membru, la
exercitarea controlului normelor dupa criteriul prioritatii dreptului comunitar. Competenta
lui de verificare poate ajunge – conform dreptului comunitar – mai departe decât
împuternicirea sa pentru controlul normelor, atribuita prin dreptul constitutional intern
respectiv, daca ar fi sa ne gândim doar la acele state membre, în care competenta de
respingere referitoare la legile formale neconstitutionale se afla în mâinile unor organe
constitutionale speciale (Germania: Curtea Constitutionala Federala; Italia: Curtea
Constitutionala; Spania si Portugalia: Tribunalul Constitutional; Franta: Consiliul
Constitutional).
Pentru stadiul îmbucurator al valabilitatii si impunerii unitare a dreptului
comunitar, este, poate, caracteristic faptul ca principiile de structura mentionate sunt
astazi acceptate, într-o forma sau alta, în ordinile de drept ale tuturor statelor membre si,
în masura în care este perceptibil, sunt strict respectate – cu exceptia celor câtorva
cazuri – de catre instantele nationale.
Diferite state membre au introdus – în constitutiile lor – prevederi explicite, care,
fie declara, în general, prioritatea dreptului international ori cel putin a dreptului tratatelor
internationale fata de legislatia nationala, sau declara, chiar în mod special, întâietatea
dreptului comunitar. Astfel, în justitia olandeza (art. 65 si urmatoarele) este consfintita
prioritatea dreptului international; jurisprudenta a aplicat aceste norme, în mod
corespunzator, la prioritatea dreptului comunitar.
Conform art. 55 al Constitutiei franceze din 1958, “tratatele sau acordurile
ratificate sau aprobate regulamentar au prioritate fata de legile interne, sub rezerva ca
ele sunt aplicate si de cealalta parte”. De aici, într-o decizie devenita faimoasa, Curtea
de Casatie a dedus prioritatea dreptului comunitar. De asemenea, în jurisdictia sa,
Consiliul de Stat recunoaste din 1989 – contrar punctului de vedere sustinut anterior –
prioritatea dreptului comunitar chiar fata de o lege emisa ulterior.
Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, care nu cunoaste nici o
constitutie formala, se declara – în Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene, din
1972 – pentru validitatea directa (§1) si pentru prioritatea (§2) dreptului comunitar, chiar
si fata de dreptul britanic ulterior. Cel mai departe pare sa fi mers Constitutia irlandeza.
Prin referendumul din 10 mai 1972, ea a fost amendata în sensul ca:
“Nici o prevedere a acestei Constitutii nu invalideaza sau împiedica normele,
actele juridice ori prevederile emise de catre stat, prin îndeplinirea obligatiilor lui de
membru al Comunitatii, si ca normele, actele juridice sau prevederile – emise de catre
Comunitate sau de catre organele ei – au putere de lege în stat”.
În ordinile de drept ale celorlalte state membre, printre acestea si Republica
Federala Germania, Italia si Belgia, legislativul a recunoscut autonomia, actiunea directa
si prioritatea dreptului comunitar. Rezistente de natura principala împotriva recunoasterii
actiunii nemijlocite si a prioritatii nu mai exista, astazi, doar în domeniul drepturilor
fundamentale. Curtea Constitutionala italiana, desi a recunoscut prioritatea dreptului
comunitar fata de dreptul italian, inclusiv fata de Constitutie, totusi ea a formulat anumite
rezerve pentru cazul unei încalcari – prin acte ale organelor comunitare – a drepturilor
fundamentale prevazute în Constitutie.
În hotarârea sa “Solange II” din 22 octombrie 1986, Curtea Constitutionala
Federal a Germaniei a declarat inadmisibile atât cererea înaintata conform art. 100 alin.
1 din Constitutie, cât si plângerile datorita încalcarii Constitutiei. De acum înainte, ea
recunoaste ca CJCE garanteaza – între timp – o protectie a drepturilor fundamentale,
care trebuie considerata egala, în esenta, cu aceea impusa de catre Constitutia
germana:
“Atât timp cât Comunitatile Europene, în special jurisprudenta Curtii de Justitie a
Comunitatilor, garanteaza – în general – o aparare eficienta a drepturilor fundamentale
fata de autoritatea suverana a Comunitatilor, aparare care, în esenta, este de considerat
egala cu apararea drepturilor fundamentale, impusa ca indispensabila de catre
Constitutie, si ele garanteaza – în general – mai ales continutul drepturilor fundamentale,
Curtea Constitutionala Federala nu va mai exercita jurisdictia sa asupra aplicabilitatii
dreptului comunitar derivat, care este considerat ca principiu de drept pentru conduita
instantelor sau autoritatilor germane pe teritoriul suveranitatii Republicii Federale
Germania, si – deci – nu va mai verifica acest drept dupa criteriul drepturilor
fundamentale prevazute de Constitutie; prin urmare, cererile corespunzatoare –
înaintate conform art. 100 alin. 1 din Constitutie – nu sunt admise”.
Este adevarat ca, odata cu aceasta decizie, conflictul de competenta dintre
instanta germana si CJCE pare sa nu fie, înca, înlaturat definitiv. Astfel, la 12 mai 1989,
CCF a statuat:
“Daca o directiva va încalca standardul drepturilor fundamentale al dreptului
comunitar, Curtea Europeana de Justitie acorda protectie juridica. Daca, în acest fel, nu
va fi obtinut standardul drepturilor fundamentale – impus ca indispensabil, de catre
Constitutie – se poate face apel la Curtea Constitutionala Federala”.
Caci:
“Competenta transmisa prin art. 177 al Tratatului de înfiintare a Comunitatii
Economice Europene (TCEE) nu este nemarginita. Limitele transmise ei prin Constitutie
se supun, în cele din urma, jurisdictiei Curtii Constitutionale Federale”.
Hotarârea relevanta cea mai recenta, din 12 octombrie 1993 (referitoare la Legea
de aderare la Tratatul de înfiintare a Uniunii Europene), arata o tendinta amplificata spre
“rationalizarea” apararii drepturilor fundamentale fata de autoritatea suverana a
Comunitatii. În aceasta hotarâre, CCF confirma competenta sa pentru garantarea
generala a unei aparari eficiente a drepturilor fundamentale în domeniul de valabilitate a
Constitutiei, dar accentueaza faptul ca vrea sa-si exercite jurisdictia într-un “raport de
cooperare” fata de CEJ, în cadrul caruia Curtea Europeana de Justitie garanteaza
apararea drepturilor fundamentale în fiecare caz separat, pentru întregul teritoriu al
Comunitatilor Europene; de aceea Curtea Constitutionala Federala se poate limita la o
garantare generala a standardului indispensabil al drepturilor fundamentale”.
În pofida principiului “neexercitarii” conditionate a jurisdictiei CCF, stabilit în
hotarârea “Solange II” (la care se refera, explicit, sentinta “Maastricht”), întelegerea
germana a Constitutiei este marcata, în continuare, de faptul ca, competenta de
integrare conform art. 23 din Constitutie îsi afla barierele în abandonarea “identitatii
ordinii constitutionale în vigoare, prin patrundere în textura ei de baza, în structurile care
o constituie”. Un mandat al viitoarei jurisdictii a CCF va fi acela de a concretiza, mai
amanuntit, aceasta “identitate”2.
2 Prof. Manfred A. Dausses, op. cit.
2. Efectul direct al dreptului comunitar
2.1. Principiul efectului direct
Dupa cum arata art. 2 si 3 ale TCE, referitor la obiectivele Comunitatii,
întemeierea unei piete comune si realizarea politicilor comune presupun ca un anumit
numar de domenii – care, pâna acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului
statal intern – sunt supuse, de acum înainte, unui drept comun, integrat în ordinea
statala interna si aplicabil unitar pe teritoriul supus suveranitatii proprii al fiecaruia dintre
statele membre. Dupa vointa întemeietorilor ei, comunitatea este – mai degraba – o
alianta de state europene, cu o ordine de drept proprie si autonoma, ale caror subiecte
de drept sunt nu numai însesi statele membre, ci si fiecare persoana în parte.
Efectul direct constituie o notiune mult interpretata si cu „sclipiri multicolore”,
careia literatura de specialitate si jurisprudenta nu i-au harazit mereu claritatea
terminologica dorita. Ca element de baza al ordinii comunitare, el exprima faptul ca toate
principiile comunitare – suficient de precise si neconditionate – sunt “apte de penetrare”,
în sensul ca ele creeaza relatii juridice directe între autoritatea de stat si cetatenii
comunitari (indivizi sau unitati economice), ba chiar, în anumite circumstante, si în
raportul stabilit între cetatenii comunitari. Efectul direct ia nastere pe baza conditiei de
validitate a dreptului comunitar însusi, fara ca el sa necesite preluarea prealabila în
dreptul national – printr-un act de tranzactie sau ordin de executare – a normei în
discutie.
Prin aceasta, notiunea comunitara a efectului direct se deosebeste de notiunea
de drept international a tratatelor “auto-executabile”. Aceasta ultima notiune
caracterizeaza numai capacitatea de principiu a continutului unei prevederi a tratatului
de a-si gasi aplicarea în dreptul statal intern al partenerului contractual, dar nu afirma
nimic despre efectul real al prevederii în respectiva sfera juridica nationala.
Tratatele comunitare nu contin nici o exprimare despre vreun eventual efect
direct al reglementarilor lor. Facând abstractie de câteva putine norme selectate, precum
art. 85 si 86 ale TCE (reguli ale concurentei) – care, dupa natura lor, se adreseaza
fiecaruia dintre cetatenii pietei comune (unitatilor economice) – majoritatea prevederilor
se refera, conform textului lor, exclusiv la statele membre. Astfel, reglementarile
privitoare la libera circulatie a marfurilor (edificarea uniunii vamale si înlaturarea
limitarilor cantitative, precum si masuri cu acelasi efect) si la libera deplasare a
persoanelor (libertatea de deplasare a angajatilor, dreptul de stabilire a domiciliului si
liberul transfer al serviciilor) stabilesc – conform textului lor – numai obligatii ale statelor
membre, fara a le acorda indivizilor competenta de a deduce, din acestea, drepturi
subiective corespunzatoare obligatiilor statului.
De aceea, s-a lasat pe seama jurisprudentei CJCE ca – pe calea elaborarii
dreptului pretorian – sa faca pasul decisiv de la obligatia obiectiva a statului la dreptul
legal subiectiv al individului. Acesta a fost un act de deosebita temeritate, caci el
caracterizeaza, totusi, trecerea de la traditionala ordine de drept international la ordinea
comunitara autonoma, care se supune propriilor principii structurale, în sensul unei
ordini supranationale de functionare.
Elementele fundamentale au fost stabilite, pentru prima data, în mai vechea
sentinta din cazul Van Gend & Loos, în care CJCE a conferit articolului 12 din TCEE –
care interzice introducerea de noi taxe vamale si impozite, având acelasi efect, precum
si marirea taxelor vamale si a impozitelor existente în raportul dintre statele membre –
“efecte directe”, si anume în sensul ca acest articol “stabileste drepturi individuale, pe
care instantele statale trebuie sa le respecte”. În motivele sentintei se argumenteaza
sistematic si teleologic: daca o anumita reglementare ar produce efect direct, aceasta ar
fi de apreciat “conform spiritului, sistematicii si textului Tratatului”. Obiectivul TCEE este
crearea unei Piete Comune, a carei functionare îi priveste direct pe cetatenii comunitari,
adica Tratatul este mai mult decât un Acord, care stabileste numai obligatii reciproce
între statele membre.
Apoi, cu privire la art. 12 din TCEE, aflat în discutie, se subliniaza faptul ca
Tratatul contine o interdictie clara si neîngradita si – de aceea, conform naturii sale – el
se preteaza excelent pentru a produce efecte directe în relatiile juridice dintre statele
membre si dintre indivizi supunându-se dreptului acestora, fara ca, pentru aceasta, sa
fie nevoie de o interventie a legiuitorului statal.
Hotarârea Van Gend, adeseori citata în doctrina, consemneaza ca:
“Din toate acestea trebuie trasa concluzia dupa care Comunitatea reprezinta o
noua ordine de drept international, în favoarea careia statele – chiar daca în cadru
restrâns – si-au îngradit drepturile lor de suveranitate, si anume o ordine de drept, ale
carei subiecte sunt nu numai statele membre, ci si indivizii. De aceea, dreptul comunitar
– care este independent de legislatia statelor membre – urmeaza a le conferi indivizilor
si drepturi, asa cum el le impune si obligatii. Astfel de drepturi iau nastere nu numai daca
Tratatul le stabileste în mod explicit, ci si pe baza obligatiilor neechivoce, pe care
Tratatul le impune indivizilor, precum si statelor membre si organelor Comunitatii”.
2.2. Importanta si continutul principiului
2.2.1. Dreptul primar
Implicatiile acestei fundamentari juridice sunt deosebite. Dreptul comunitar are
caracter de drept obiectiv; el nu numai ca trebuie luat integral în seama de catre statele
membre, în calitate lor de parti contractante, ci are si legatura normativa directa cu
fiecare individ afectat. De aceea, conflictele dintre normele dreptului comunitar si ale
dreptului national reprezinta nu numai o chestiune de lezare a Tratatului, ci,
concomitent, ele sunt o problema a administratiei executive si cad în sarcina
jurisdictionala a instantelor nationale, care trebuie sa aplice – în procesele aflate pe rolul
lor – dreptul comunitar, care are efect direct. În felul acesta, chestiunea valabilitatii
directe capata, totodata, semnificatie de legitimare a competentei, caci – în general,
numai normele juridice comunitare cu efect direct pot deveni decisive la luarea hotarârii
în procesele de solutionat de catre instantele statale interne – deosebirea dintre aceste
norme si prevederile cu efect indirect determina masura competentei, ca judecator
comunitar, a judecatorului national.
Principiul efectului direct urmeaza sa fie consolidat si extins printr-o multime de
alte hotarâri. Actualmente – în jurisprudenta curenta – el este un principiu structural de
baza al ordinii de drept comunitare. Cele mai importante prevederi ale Tratatului, care au
efect direct, sunt:
- Art. 13 si 16 din TC(E)E, referitoare la desfiintarea taxelor vamale de import si
export, precum si a taxelor cu acelasi efect, între statele membre;
- Art. 30 si 34 TC(E)E, referitoare la înlaturarea limitarilor cantitative la import si
export, precum si a masurilor cu acelasi efect, între statele membre;
- Art. 48, 52 si 59 din TC(E)E, referitoare la asigurarea liberei deplasari a
angajatilor, la libertatea de stabilire a resedintei si la liberul transfer al serviciilor. Aceste
reglementari prevad ca libertatile mentionate vor fi transpuse treptat în practica, în cursul
perioadei de tranzitie, printre altele si cu ajutorul directivelor de coordonare. Desi pâna la
scurgerea termenului de tranzitie au fost “armonizate” doar putine dintre domeniile
relevante, CJCE a decis ca cel putin interdictia discriminarii pe motive de cetatenie –
interdictie continuta în aceste reglementari – produce efect direct.
- Art. 95 din TC(E)E, referitor la interdictia de a percepe – pentru marfurile
provenite din alte state membre – taxe interne mai mari decât acelea pe care trebuie sa
le suporte marfurile autohtone similare sau aflate în concurenta;
- Art. 119 din TC(E)E, referitor la egalitatea salarizarii barbatilor si femeilor.
Jurisprudenta privind art. 48, 52 si 59, ca si art. 119 din TC(E)E este remarcabila
deoarece ea a recunoscut efectul direct al acestor prevederi din Tratat nu numai fata de
acte ale autoritatii publice (de exemplu masuri pentru reglementarea intrarii într-un alt
stat, a sederii sau a expulzarii), ci si în raportul dintre persoanele particulare (efect pe
orizontala). Ca factori determinanti ai ordinii de drept comunitare, ei pot actiona –
modelând dreptul privat – în special asupra reglementarilor colective din domeniul
muncii si al prestarilor de servicii. CJCE a motivat aceasta prin faptul ca înlaturarea
piedicilor din calea liberei circulatii a persoanelor si a liberului transfer al serviciilor – unul
dintre obiectivele esentiale ale Comunitatii, enumerate în Tratat – ar fi periclitata, daca
desfiintarea barierelor dintre state ar fi, din nou, anulata în efectele ei, din cauza ca
subiectii dreptului privat – în temeiul autonomiei lor ca parte – ar ridica astfel de piedici.
În plus, ar exista pericolul ca – în cazul unei limitari la masuri ale statelor – nu ar fi
aplicata unitar interdictia discriminarii pe motive de cetatenie, deoarece conditiile de
munca se supun, în functie de statul membru respectiv, unei reglementari prin lege si
regulament, dar si prin modul de încheiere a tranzactiilor legale între persoane
particulare.
Caracteristic pentru jurisprudenta CJCE cu privire la art. 119 din TC(E)E este si
faptul ca este considerata ca interzisa orice discriminare, fie chiar si indirecta. Deci, sunt
incluse si cazuri în care tratamentul inegal – inadmisibil, deoarece nu este justificat pe
baza de criterii obiective – devine evident abia prin compararea alcatuirii reale, pe sexe,
a anumitor grupe de salarizare, adica se verifica daca activitatea – dupa care se
determina grupa de salarizare în discutie – este exercitata predominant de catre femei
(respectiv de barbati).
Doctrina efectului direct al dreptului comunitar a fost dezvoltata, initial, cu ocazia
interpretarii prevederilor din Tratat. Totusi, de la început a fost în afara oricarei discutii ca
– mutatis mutandis – criteriile elaborate vor fi utilizate si pentru dreptul comunitar derivat.
2.2.2. Dreptul secundar (derivat)
2.2.2.1. Regulamentele
Pentru regulamente, adica acte normative cu valabilitate generala, prioritatea
dreptului comunitar este prevazuta explicit la art. 189 alin. 2 din TCE. Este putin probabil
sa apara dificultati principale de natura juridica. Conform jurisprudentei curente a CJCE,
efectul direct al regulamentelor implica faptul ca exercitarea drepturilor conferite de catre
ele nu este permis a fi îngradita prin aceea ca ea se face dependenta de emiterea unor
reglementari de implementare, altele decât acelea necesare pe baza regulamentului
însusi. Necontestat este si faptul ca efectul direct al regulamentelor poate interveni –
corespunzator naturii si functiei acestor acte juridice – nu numai în favoarea indivizilor, ci
si creându-le acestora obligatii.
2.2.2.2. Directive si decizii
Mai dificil de argumentat este efectul direct, pe plan intern, al deciziilor adresate
statelor membre (adica acte individuale, obligatorii din punct de vedere juridic) si al
directivelor. Pentru acestea din urma, art. 189 alin. 3 din TCE stabileste ca ele obliga
statele membre – carora le sunt adresate – numai cu privire la obiectivul de realizat,
lasând, totusi, pe seama lor alegerea formei si mijloacelor.
Asadar, în mod normal, efectele directivelor îi afecteaza pe indivizi numai pe
calea actului de transpunere pe plan national, astfel ca – în principiu – nu se pune
chestiunea efectului lor direct. De aceea, evolutia jurisprudentei CJCE necesita o
examinare mai atenta.
Din punct de vedere al structurii lor, directivele au o mai mica intensitate de
reglementare în detaliu, comparativ cu regulamentele si deciziile; ele lasa statelor
membre o anumita libertate de apreciere cu privire la implementare. Aceasta se face
prin transpunere în dreptul national, forma juridica si temeiul de împuterniciri ale actului
de transpunere fiind stabilite de dreptul national. Pentru Germania aceasta înseamna ca
atât alegerea între lege si depozitie legala, cât si competenta de emitere în raportul
dintre statul federal si landuri, se orienteaza exclusiv dupa dreptul constitutional german.
De aceea, de exemplu, emiterea unei dispozitii legale pentru implementarea unei
directive comunitare necesita îndeplinirea tuturor conditiilor conform art. 80 din
Constitutia germana.
Directivele sunt adecvate mai ales în domenii unde se tinde spre o anumita
armonizare a situatiei juridice, dar nicidecum spre o completa unitate din punct de
vedere juridic, asa cum este cazul în domeniul ajustarii pe plan juridic (în special art. 100
a TCE). Fireste, de-a lungul timpului s-a dovedit ca simpla egalizare pe plan juridic – prin
renuntarea la uniformizarea juridica, care ajunge mai departe – nu raspunde, adesea,
cerintelor de integrare crescânda. Ca urmare, practica se foloseste mai mult de forma
directivelor, astfel ca – în lipsa unui temei de autorizare pentru emiterea de regulamente
– sa realizeze uniformizarea din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte: directivele
contin, în proportie marita, reglementari de detaliu concrete, care pot diminua – în mare
masura – libertatea de formulare a continutului de catre statele membre, obligate sa
asigure transpunerea. Aceasta observatie este valabila mai ales pentru directivele care
vizeaza desfiintarea obstacolelor de natura tehnica, existente înca în comertul dintre
statele membre. Astfel, în practica, tipologia regulamentelor si directivelor a fost
estompata în mare parte.
Aceasta dezvoltare – care se afla în sfera de responsabilitati a legiuitorului
comunitar – a determinat CJCE ca, în anumite conditii, sa atribuie efect direct si
prevederilor directivelor. În acest fel, CJCE le confera cetatenilor comunitari dreptul de a
invoca direct textul directivei, daca transpunerea nu are loc sau daca ea se face
neregulamentar. Hotarârile relevante pleaca de la considerentul ca invocarea
prevederilor directivei serveste protectiei juridice a individului si, de aceea, ea trebuie sa
se orienteze nu spre forma, ci spre continutul si functia respectivului act juridic în
sistemul Tratatului:
“Este adevarat ca regulamentele au efect direct, conform art. 189, si – ca urmare
– pot deja produce efecte directe datorita naturii lor juridice. Totusi, de aici nu rezulta ca
alte categorii de acte juridice, mentionate în acest articol, nu ar putea produce niciodata
efecte asemanatoare. Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit directivelor, prin
art. 189, sa se excluda – din principiu – ca persoanele afectate pot invoca obligatia
impusa prin directiva. În special în cazurile în care, de pilda, autoritatile comunitare –
prin directiva – obliga statele membre la o anumita conduita, efectul util al unei astfel de
masuri ar fi diminuat daca orice persoana nu ar putea invoca aceasta înaintea instantei
si daca instantele statale nu le-ar putea considera pe aceste persoane ca parte
constitutiva a dreptului comunitar”.
“Prin urmare, în lipsa masurilor de implementare emise la termen, orice persoana
poate invoca prevederile unei directive – al caror continut apare ca neconditionat si
suficient de precis – împotriva tuturor prevederilor interne ale acelui stat, neconforme cu
directiva; orice persoana poate invoca aceste prevederi si daca ele stabilesc drepturi,
care pot fi revendicate fata de stat”.
Elementul rational al efectului direct pare a fi de cautat, în cele din urma, în
principiul încrederii. Statele membre nu pot invoca – fata de cetatenii lor – omiterea,
contrara directivei, sau nereglementaritatea transpunerii.
Efectul luarii de masuri al directivelor are, astfel, caracter de sanctionare; din
actiunea lui de încalcare a dreptului comunitar, statului membru nu trebuie sa-i rezulte
nici un fel de avantaj. De aceea, dupa expirarea termenului stabilit pentru implementarea
lor (termen de transpunere), prevederile directivelor – care contin obligatii neconditionate
si suficient de exact conturate – pot fi opuse aplicarii dreptului national contrar.
Dimpotriva, invocarea prevederilor directivelor îsi pierde justificarea daca statul membru
si-a îndeplinit, regulamentar, obligatiile care-i revin dintr-o directiva. În orice caz, nu este
afectat dreptul oricarei persoane de a invoca o directiva, cu scopul de a lasa sa se
constate daca institutiile nationale – la alegerea, lasata pe seama lor, a formei si
mijloacelor de transpunere – s-au mentinut în cadrul limitelor de apreciere, care le-au
fost trasate prin directiva.
CJCE a stabilit efectul direct al prevederilor directivelor întotdeauna numai pentru
cazul ca acestea sunt în favoarea cetatenilor si cad în sarcina statului (asa numitul efect
direct vertical). Cazurile priveau mai ales domeniul activitatii fiscale a statului. Notiunea
de stat, ca destinatar al efectului direct, este de comentat pe larg. Ea cuprinde toate
institutiile statului, cum sunt federatia, landurile, administratiile locale, alte organizatii
teritoriale si persoane de drept public. De altfel, caracteristic este faptul ca este
indiferent daca statul devine activ conform dreptului public sau celui privat. Astfel, în
procesele Marshall si Foster s-a clarificat ca institutiile statale – chiar daca activeaza în
domeniul economiei private (de exemplu ca angajator) – pot fi destinatare ale efectului
direct. Acelasi lucru este valabil si pentru întreprinderile de stat, care îndeplinesc sarcini
publice si care – de aceea, în interesul public – se bucura de drepturi speciale,
comparativ cu întreprinderile private.
Nu este înca definitiv calificata întrebarea daca prevederile directivelor pot
produce efecte directe si în raportul dintre persoanele particulare (asa zisul efect direct
pe orizontala). Aceasta apare a fi îndoielnic, caci – totusi – directivele, conform
sistematicii Tratatului, obliga doar statele membre carora le sunt adresate si care,
singure, poarta raspunderea pentru implementarea regulamentara în cadrul sistemului
lor juridic intern. Din acest motiv pare a fi eliminat si asa numitul efect direct invers pe
verticala (în favoarea statului si împovarându-i pe cetateni).
CJCE a tras aceasta concluzie în mod repetat si nerestrictiv, pentru prima oara în
cunoscuta hotarâre “Marshall”, în care se expune faptul
“ca o directiva nu poate stabili doar obligatii pentru o persoana oarecare si ca –
drept urmare – nu se poate recurge la prevederea directivei, ca atare, fata de o astfel de
persoana”.
Limitarea efectului direct la raporturile pe verticala (cetatean fata de stat) se
justifica din puncte de vedere corespunzând statului de drept. Împotriva unui efect pe
orizontala sunt mai ales principiul sigurantei actului de justitie si cel al drepturilor
legitime. Cetateanul – deoarece poate avea încredere în transpunerea directivei – nu
trebuie sa conteze pe faptul ca, din prevederile directivei, rezulta consecinte
împovaratoare doar pentru el. Mai degraba el poate avea încredere ca efectele
directivelor îl afecteaza numai conform masurilor de transpunere pe plan national.
Principiul încrederii nu se opune acestui considerent, deoarece nici o persoana oarecare
nu are vreo vina pentru încetineala statului membru. În plus, împotriva unui efect direct
pledeaza absenta obligatiei de publicare pentru directive, care – odata cu remiterea lor
catre respectivul stat membru – devin obligatorii pentru aceasta, iar apoi apar, doar cu
titlu informativ, în Monitorul Oficial.
Este recunoscut, însa, faptul ca o directiva, netranspusa la termen, poate
conduce, indirect, la o împovarare a persoanelor, chiar daca – în conditiile existentei
unei marje corespunzatoare de interpretare – dreptul national relevant este interpretat
conform directivei.
Acelasi lucru este valabil pentru directivele cu dublu efect, adica directive care au
consecinte favorizante pentru anumite persoane, dar pentru altele au consecinte
împovaratoare. În aceasta privinta, este de mentionat mai întâi faptul ca – pentru a
aprecia daca exista o favoare sau o împovarare – orientarea trebuie sa fie catre situatia
materiala, nu catre situatia de drept procedural. Ca urmare, hotarâtor este cine are de
suportat, în mod real, consecintele – considerate din punct de vedere economic – ale
respectivei norme, nu în raport cu cine se revendica efectul în procesul concret. În plus,
continutul directivei nu va fi considerat izolat, ci comparativ cu ansamblul reglementarilor
dreptului national relevant.
Din caracterul de sanctionare al efectului direct al directivelor rezulta ca
prevederile directivelor, care impun obligatii tertilor, nu pot produce niciodata efect direct.
Aceasta trebuie sa fie valabil si pentru directivele cu caracter dublu, caci efectul direct al
directivelor nu are voie – în nici un caz – sa se rasfrânga împovarându-l pe cetatean,
care nu trebuie sa raspunda pentru încalcarea dreptului comunitar de catre statul
membru. Acest aspect devine deosebit de clar în domeniul protectiei mediului ambiant: o
persoana oarecare poate invoca un eventual efect direct al directivei numai în masura în
care reglementarea în discutie are consecinte împovaratoare material pentru institutiile
statului, adica activitatea de poluare a mediului ambiant este desfasurata de catre
acestea; posibilitatea de invocare dispare daca ea are drept scop o îngradire a
activitatilor poluante ale mediului ambiant, desfasurate de persoane particulare.
Hotarârea “Costanzo” nu se opune consideratiilor de mai sus. Procesul a avut ca
obiect interpretarea unei instructiuni a directivei de coordonare, referitoare la atribuirea
comenzilor publice pentru lucrari de constructii, conform careia – în cazul unor oferte la
preturi exceptionale – beneficiarul public trebuie sa verifice fiecare suma a ofertei. El se
referea, deci, numai la procedura de atribuire si nu a avut nici o consecinta directa
asupra situatiei de drept a concurentilor.
Curtea Constitutionala Federala (CCF) a Germaniei a aprobat hotarârea
respectiva, pronuntata de CJCE, scotând în evidenta caracterul de confirmare a acestei
perfectionari a dreptului comunitar. Ca urmare, trebuie plecat de la considerentul ca nici
CCF nu ar recunoaste un efect direct al directivelor, împovarator pentru indivizi, pentru a
nu sterge complet – în structura formelor de operare ale art. 189 din TCE – hotarul dintre
regulament si directiva.
Dimpotriva, Consiliul de Stat al Frantei refuza, în continuare, sa se conformeze
CJCE. Acesta a facut abstractie, pâna acum, de un proiect corespunzator conform art.
177 din TC(E)E, deoarece – pentru el – textul art. 189 din TC(E)E pledeaza clar
împotriva unui efect direct al directivelor.
În mod corespunzator se prezinta situatia juridica în cazul deciziilor, care sunt
adresate statelor membre. Daca aici sunt obligati, concomitent, cetatenii, totusi decizia
nu actioneaza direct. Abia atunci când respectivul stat membru si-a îndeplinit obligatiile
sale din decizie, intervin si pentru cetateni respectivele efecte dezavantajoase, fara ca ei
sa poata invoca dreptul national mai favorabil. Alta este situatia juridica în cazul
deciziilor, care obliga statele membre sa acorde anumite drepturi cetatenilor lor. În
aceasta privinta – la fel ca în cazul directivelor – CJCE recunoaste un efect direct:
“Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit deciziilor, conform art. 189 din
TCEE, sa se excluda – din principiu – ca persoanele afectate pot invoca obligatia
impusa prin decizie. În special în cazurile în care, de pilda, autoritatile comunitare – prin
decizie – obliga un stat membru sau toate statele membre la o anumita conduita, efectul
util al unei astfel de masuri ar fi diminuat daca membrii acelui stat nu ar putea invoca
aceasta înaintea instantei si daca instantele statale nu i-ar putea considera pe acestia ca
parte constitutiva a dreptului comunitar”.
“Articolul 177 din TCEE – conform caruia instantele statale sunt autorizate sa
solicite Curtii de Justitie sa se ocupe de valabilitatea si interpretarea tuturor actiunilor
organelor, fara deosebire – presupune, de altfel, ca orice persoana poate invoca, în fata
acestor instante, actiunile mentionate. Ca urmare, în fiecare caz individual, trebuie
verificat daca prevederea în discutie este adecvata – dupa natura ei juridica, mod de
sistematizare si text – pentru a motiva efecte directe în raporturile juridice dintre
destinatarul actiunii si terti”.
Premisa este, totusi, ca respectiva sarcina este obligatorie si este generala,
neconditionata, precum si suficient de clara si precisa.
În final este de retinut ca – pe baza jurisprudentei CJCE – fiecare cetatean
comunitar poate invoca, independent de natura actului juridic, norme ale dreptului
comunitar primar sau secundar, daca acestea sunt suficient de clare si neconditionate,
astfel ca executarea lor sa nu mai necesite nici o alta concretizare din partea legiuitorului
national. În cazul directivelor se mai adauga – ca o conditie suplimentara – faptul ca
termenul de transpunere a expirat. În acest fel, ordinea de drept comunitara se aplica
nemijlocit fiecarei persoane. Acestea sunt – precum în dreptul german – purtatori de
drepturi publice subiective.
2.3. Responsabilitatea administrativa a statelor membre
în cazul neaplicarii directivelor
Daca nu exista premisele pentru efectul direct al unei reglementari din directiva,
atunci – conform celei mai recente jurisprudente a CJCE – oricarei persoane favorizate
de directiva îi revine, în anumite conditii, un drept de a pretinde daune-interese din
partea statului membru, din cauza nerealizarii (sau a realizarii defectuoase) a
transpunerii directivei. Acest drept la despagubire, dezvoltat pe calea deliberarii
judecatoresti independente, pare – în masura în care motivele concise si indiscutabile
ale sentintei permit sa se sesizeze aceasta – ar fi fost derivat din “efectul util” al dreptului
comunitar si conceput ca o compensare pentru modul deficitar de implementare a
drepturilor conferite prin normele de drept comunitar, mod care este conditionat de
încetineala la transpunere din partea statului membru.
În procesele solutionate a fost vorba despre Directiva 80/897/CEE a Consiliului
din 20 octombrie 1980, cu privire la armonizarea acelor reglementari juridice ale statelor
membre, care se refera la protectia angajatilor în cazul insolvabilitatii angajatorului. Din
cauza insolvabilitatii respectivului lor angajator, angajatii reclamanti nu si-au putut
impune drepturile lor salariale; ei nu au putut invoca susmentionata Directiva – care nu
fusese transpusa la termen, respectiv regulamentar – deoarece nu erau îndeplinite
conditiile impuse pentru efectul ei direct. CJCE a decis ca – într-un astfel de caz –
respectivul stat membru raspunde, fata de angajatii reclamanti, pentru dauna suferita de
ei pe baza încalcarii Tratatului:
“Deplina eficacitate a prevederilor de drept comunitar ar fi influentata negativ, iar
apararea drepturilor stabilite de ele ar fi diminuata, daca o persoana oarecare nu ar avea
posibilitatea sa obtina o despagubire pentru cazul ca drepturile ei sunt lezate printr-o
încalcare a dreptului comunitar, care este de pus pe seama unui stat membru.
Posibilitatea unei despagubiri prin statul membru este indispensabila mai ales
daca eficacitatea deplina a prevederilor de drept comunitar depinde – precum în cazul
de fata – de faptul ca statul devine activ, si daca – drept urmare, în caz de inactivitate a
statului – o persoana oarecare nu-si poate revendica, în fata instantelor nationale,
drepturile conferite ei prin dreptul comunitar.
Astfel, principiul unei raspunderi a statului pentru daune, pe care le sufera orice
persoana datorita încalcarii, de catre stat, a dreptului comunitar, face parte inseparabila
din ordinea de drept creata prin Tratatul de înfiintare a Comunitatii Economice
Europene”.
În cazul unei încalcari a obligatiei de transpunere a unei directive, trebuie avute
în vedere urmatoarele premise:
- (1) Obiectivul respectivei directive trebuie sa fie conferirea de drepturi oricaror
persoane;
- (2) Continutul acestor drepturi trebuie sa poata fi stabilit pe baza directivei
însasi;
- (3) Între încalcarea obligatiei impuse statului membru si prejudiciul provocat
trebuie sa existe o cauzalitate. Atunci, dreptul la despagubire rezulta direct din dreptul
comunitar. Dimpotriva – în cazul lipsei unei reglementari de drept comunitar –
revendicarea dreptului la despagubire se conformeaza dreptului national referitor la
daune-interese, care este în vigoare în respectivul stat membru, în special în privinta
stabilirii instantei competente si a alcatuirii procedurii de intentare a actiunii.
Recent, CJCE a pronuntat hotarârile în procesele “Brasserie du Pecheur SA”,
“Factortame III” si “British Telecommunication”. Conform acestora, o obligatie a statelor
membre de compensare a unei daune exista, în principiu, daca sunt îndeplinite
urmatoarele trei conditii preliminare:
- dreptul comunitar confera oricarei persoane drepturi subiective;
- statul membru a depasit “evident” si “considerabil” limitele atributiilor sale, adica
încalcarea dreptului comunitar trebuie sa fie “suficient de calificata”;
- prin aceasta, reclamantului i-a fost provocata o dauna.
Curtea face aprecierea cu privire la conditiile preliminare în care exista o
încalcare evidenta si considerabila.
Dreptul de a invoca raspunderea statului exista si fara reglementare explicita în
Tratatul CE, deoarece numai astfel – dupa cum se afirma în motivele sentintelor – se
garanteaza deplina eficacitate a dreptului comunitar. De altfel, efectul util al dreptului
comunitar le interzice statelor membre sa invoce faptul ca legislatia lor interna nu
contine un astfel de drept la daune-interese, deci ca nu exista, astfel, obligatia de
despagubire.
Deoarece – cu privire la aceste procese – CJCE urma sa se pronunte în cadrul
procedurii de luare a deciziei prealabile, conform art. 177 din TCE, acum cade în sarcina
instantelor de judecata nationale sa hotarasca daca exista conditiile preliminare
mentionate mai sus.
Odata cu aceste hotarâri a fost revolutionat fundamental dreptul comunitar
referitor la raspunderea statului.
3. Dreptul comunitar si traditia constitutionala
nationala (exemplul dreptului britanic)
Cât de profund actioneaza, deja actualmente, dreptul comunitar în interiorul
ordinilor de drept ale statelor membre si le penetreaza, rezulta din exemplul Regatului
Unit, adica al tarii de origine a dreptului comun.
Atunci când la 1.01.1973, Regatul Unit a devenit membru al Comunitatilor
Europene, acestea erau constituite deja de 15, respectiv 20 de ani; aderarea a pretins
preluarea extrem de rapida a “acquis”-ului comunitar, adica a unei structuri ai carei sase
membri fondatori apartin – fara exceptie – sferei “dreptului continental” (drept civil). O
alta problematica a rezultat din împrejurarea ca Regatul Unit nu cunoaste nici o
Constitutie scrisa, ci – în mare masura – se bazeaza pe principii de drept nescrise si pe
reguli conventionale.
Cel mai important element al ordinii constitutionale britanice este parlamentarismul.
Parlamentul de la Westminster (“mother of Parliaments”) este cel mai vechi corp
legislativ reprezentativ din grupul tuturor statelor membre. De aceea, nu este de mirare
ca pretentia de validitate a dreptului comunitar s-a lovit – în primul rând – de vechea si
vulnerabila doctrina a suveranitatii parlamentului. Dogma rezultata din aceasta, si
anume ca “parlamentul nu îi poate angaja pe succesorii sai”, s-a reflectat în dominanta
unei stricte reguli a legii ulterioare (lex posterior) si a principiului abrogarii implicite
(“implied repeal”), care sunt atenuate numai printr-o regula de interpretare contestabila –
regula prezumtiei – conform careia legiuitorul, în caz de îndoiala, trebuie sa actioneze în
concordanta cu obligatiile internationale ale Regatului Unit.
În pofida acestei poveri – mostenite de sute de ani – a traditiei juridice si
constitutionale britanice, principiul comunitar al prioritatii s-a impus fara frictiuni în
aplicarea dreptului în Regatul Unit. În practica, judecatorii britanici nu mai sunt gata sa
urmeze, fara rezerve, doctrina neîngraditei “suveranitati a Parlamentului”, ci cauta – în
mod pragmatic – mijloace si cai pentru a-i ajuta, efectiv, dreptului comunitar sa se
impuna în ordinea de drept britanica. Astfel, în mai multe cazuri – în care, potrivit regulii
abrogarii implicite (“implied repeal”), o lege britanica ulterioara ar fi trebuit aplicata
prioritar fata de dreptul comunitar potrivnic – instantele au acordat, practic, întâietate la
aplicare reglementarii mai vechi a dreptului comunitar.
În pofida tuturor rezervelor de natura politica, pe care Regatul Unit le-a exprimat
fata de adâncirea – din punct de vedere social si al politicii generale – a Uniunii
Europene, trebuie constatat ca autoritatile si instantele britanice respecta scrupulos
ideea “comunitatii de drept” în Europa. Aceasta se reflecta într-o extrem de stricta si
corecta luare în considerare a dreptului comunitar în vigoare, care – mai mult, probabil,
decât în tarile Europei continentale – este interpretat si aplicat apolitic.
Un exemplu sugestiv în aceasta privinta este procesul “Factortame”, în care a
fost un conflict între “Merchant Shipping Act 1988” si dreptul comunitar. Fundalul aceste
legi – care conditiona înregistrarea navelor, printre altele, de cetatenia britanica – a fost
practica asa-numitului sistem de “contingentare”, în aceasta privinta cote de pescuit,
acordate britanicilor prin dreptul comunitar, erau jefuite de nave de pescuit spaniole si
portugheze, care erau înregistrate sub pavilion britanic, fara sa fi avut o legatura
autentica cu Regatul Unit.
În pofida unei reglementari de drept comun, bine statornicita, conform careia
instantele britanice nu aveau voie ca – în procedura protectiei juridice temporare (adica
înaintea deciziei definitive în speta principala) – sa lase neaplicata o lege emisa de
parlament, Camera Lorzilor a înaintat la CJCE, recursului în interpretare întrebarea daca
dreptul comunitar poate obliga o instanta dintr-un stat membru sa acorde protectia
juridica temporara daca sunt revendicate drepte subiective, decurgând din reglementari
cu efect direct ale dreptului comunitar. Conform asteptarilor, CJCE a raspuns afirmativ la
întrebarea înaintata si, în concluzie, a stabilit ca o instanta nationala este obligata ca – în
procedura protectiei juridice temporare – sa amâne, provizoriu, punerea în aplicare a
unei legi a statului, daca se ajunge la ideea ca legea incriminata este în contradictie cu
dreptul comunitar.
Procesul “Factortame” are semnificatia unei pietre de hotar în evolutia sistemului
constitutional britanic. Fidelitatea supunerii de buna voie a instantei britanice supreme,
bogate în traditii, oglindeste un nou stadiu de reflectie asupra chestiunii raportului dintre
dreptul comunitar si dreptul national. În aceasta privinta, Camera Lorzilor are o atitudine
fundamentala constructiva, proeuropeana, care a contribuit decisiv la reusita principiului
prioritatii dreptului comunitar.
Lordul Denning, custodele colectiei de documente, a recunoscut importanta
covârsitoare a dreptului comunitar în ordinea de drept britanica înca din 1974, atunci
când el – în decizia, devenita faimoasa, data în procesul “Bulmer contra Bollinger” – s-a
exprimat astfel:
“Când ajungem sa ne referim la chestiunea europeana, Tratatul este precum
fluxul unei maree. El se revarsa în estuare si în susul râurilor, neputând fi stavilit.
Parlamentul a decretat ca, de cum înainte, Tratatul urmeaza ca fie o parte din dreptul
nostru”.

Curs 4
Principiile dreptului comunitar
Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit,
datorita caracterului de noutate a dreptului comunitar care se afla înca în etapa
consolidarii sale, spre deosebire de ordinea interna a fiecarui stat care cunoaste o lunga
perioada în care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii care sunt o mostenire juridica comuna Europei ca
forma a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar daca sunt încorporate în
reglementarile comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netagaduit;
- reguli de reglementare comune legislatiei statelor membre, cu sau fara
elemente de echitate si impartialitate; ele îsi au originea în apropierea sistemelor lor
juridice, produsa de-a lungul anilor si în nivelul lor de dezvoltare economica, sociala si
culturala sensibil egal (este, în fapt, o conditie a dobândirii calitatii de membru al Uniunii
europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate
independent de ordinea juridica nationala; ele sunt o creatie a institutiilor comunitare
(inclusiv a Curtii de justitie) ca urmare a interpretarilor si motivarilor legale si pot lua
conturul unor principii generale.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresa în tratatele comunitare si
trebuie sa fie general acceptate în ordinea juridica nationala a statelor membre în scopul
de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, însa, ca ele sa fie
expres enuntate, ci numai sa fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul
încorporarii în legea fundamentala nationala, în legi ordinare, în practica jurisdictionala,
etc.
3.1. Protectia drepturilor fundamentale ale omului
În fata Curtii de justitie au fost puse în discutie problemele privind protectia
drepturilor fundamentale ale omului în legatura cu care nici unul dintre tratatele
comunitare de baza adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general.
Numai Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 ca Uniunea europeana se întemeiaza
pe principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, precum si al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre
si respecta drepturile fundamentale asa cum sunt ele garantate prin Conventia
europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale semnata la
Roma, la 4 noiembrie 1950 si asa cum ele rezulta din traditiile constitutionale comune
statelor membre1.
Respectarea acestor drepturi formeaza o parte integranta a principiilor generale
de drept aparate de Curtea de justitie de la Luxembourg. Protectia acestor drepturi, cât
timp sunt inspirate de traditii constitutionale comune statelor membre, trebuie sa fie
asigurata în cadrul structurii si obiectivelor Comunitatii. Drepturile fundamentale
constituie o parte integranta a principiilor de drept a caror respectare o asigura organele
comunitare de jurisdictie si, în acest sens, Curtea de justitie si Curtea de prima instanta
1 ÎnPreambulul AUE s-a facut referire numai la promovarea democratiei pe baza
drepturilor fundamentale recunoscute în Constitutia si în legile statelor membre, în
Conventia europeana si în Carta sociala europeana.
se inspira din traditiile mentionate si din orientarile oferite de tratatele internationale
pentru protectia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au
semnat, Conventia Europeana a Drepturilor Omului având o semnificatie speciala în
acest sens.
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul
Uniunii Europene si Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale
omului.
3.2. Principiul respectarii dreptului la aparare
Un alt principiu care trebuie sa fie luat în considerare în procesul aplicarii
dreptului comunitar este principiul dreptului la aparare sub multiplele sale aspecte.
Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în
privinta audierii în procedurile în care pot fi aplicate sanctiuni, chiar în procedurile
administrative, cât si în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate,
când aceasta a fost ceruta.
Sub un alt aspect, dreptul la aparare trebuie sa fie asigurat si în privinta dreptului
de asistenta din partea autoritatilor nationale si a dreptului de asistenta si reprezentare
legala în legatura cu care exista privilegiul profesional legal.
Nu mai putin, principiul dreptului la aparare trebuie sa calauzeasca întreaga
procedura în fata organelor comunitare de justitie.
3.3. Principiul autoritatii de lucru judecat
Principiul autoritatii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamna ca o
actiune nu poate fi judecata decât o singura data – non bis in idem. În practica, însa,
daca o sanctiune este aplicata de doua ori pentru acelasi act, într-o procedura diferita,
dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se considera ca principiul este
respectat.
Este necesar ca faptele incriminate sa se fi produs pe teritoriul comunitar si
procedurile respective sa fie realizate în fata instantelor din statele membre.
3.4. Principiul certitudinii juridice
Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit careia
aplicarea legii la o situatie specifica trebuie sa fie previzibila. Principiul poate fi descris
ca obligatia ce revine autoritatilor publice de a asigura ca legea sa fie usor de stabilit de
catre aceia carora li se aplica si ca acestia sa poata, nu fara temei, sa prevada existenta
ei, ca si modul în care ea va fi aplicata si interpretata2.
Principiul ca o masura nu poate fi modificata odata ce ea a fost adoptata de
autoritatile competente constituie – a aratat Curtea de justitie – un factor esential care
contribuie la certitudinea juridica si la stabilitatea situatiilor juridice în ordinea juridica
comunitara, atât pentru institutiile comunitare, cât si pentru persoanele a caror situatie
juridica si de fapt este afectata printr-o decizie adoptata de aceste institutii.
3.5. Principiul egalitatii
2 A.
Charlesworth, H. Cullen, European Community Law, Pitman-Blackstone,
London, 1994.
Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune,
în primul rând, excluderea discriminarii, adica un tratament egal al partilor în situatii
identice si comparabile. El este prevazut, prin aplicatii, în chiar textele tratatelor
comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea
principiului ca femeile si barbatii trebuie sa primeasca plata egala pentru munca egala,
iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de nationalitate.
Alte dispozitii interzic discriminarea în materia liberei circulatii a marfurilor,
persoanelor si capitalului3.
Principiul nediscriminarii se aplica tuturor relatiilor juridice care pot fi statornicite
în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului
unde îsi produc efectele.
3.6. Principiul proportionalitatii
Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost
recunoscut prin jurisprudenta si este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în
cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare sa fie supusa conditiei ca
mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim urmarit de aceste reguli si
nu trebuie sa depaseasca, sa mearga mai departe decât este necesar sa îl atinga, iar,
când exista o posibilitate de alegere între masuri corespunzatoare, în principiu, trebuie
sa fie aleasa cea mai putin oneroasa. Totusi, s-a accentuat ca, într-un domeniu în care
organele legislative comunitare au o larga libertate de actiune, care corespunde
responsabilitatilor politice ce le revin prin Tratat, numai daca o masura este evident
necorespunzatoare având în vedere obiectivul care îi este cerut institutiei competente sa
îl urmareasca, legalitatea ei este afectata.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autoritati trebuie sa fie
proportionale cu scopul lor.
În mod asemanator, s-a precizat ca, în absenta unor reguli comune privind
vânzarea si cumpararea unor produse, obstacolele la libera circulatie a marfurilor în
cadru comunitar rezultând din disparitatile dintre legislatiile nationale trebuie sa fie
acceptate în masura în care astfel de reguli, aplicabile produselor nationale ori
importate, fara distinctie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii
cerintelor obligatorii privind protectia consumatorilor, dar, în acelasi timp, ele trebuie sa
fie proportionale cu scopul avut în vedere.
3.7. Principiul loialitatii (solidaritatii)
Acest principiu, consacrat de Tratat si promovat, de asemenea, de Curtea de
justitie, denumit si principiul solidaritatii, este prevazut la art. 10 CE, care dispune ca
statele membre vor lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau
speciale, de a asigura îndeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din actiunea
întreprinsa de institutiile Comunitatii si ca ele faciliteaza acesteia îndeplinirea misiunilor
ei. Ele se vor abtine de la orice masura care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
În acest principiu, considerat si el ca derivând din natura dreptului comunitar, se
constata ca sunt trei obligatii în sarcina statelor membre, doua pozitive si una negativa.
Obligatiile pozitive nu au o forma concreta, ci mai curând una generala; o forma
3 A se vedea L.J. Constantinesco, La Constitution économique de la CEE în RTDE
nr. II, 1977.
concreta a lor va fi dobândita, cu toate acestea, în conjunctie cu obligatiile si obiectivele
specificate în Tratat ori care se întemeiaza pe acesta.
Prima obligatie pozitiva este precizata în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina
statelor membre, în sensul de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt
generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din
actiunea întreprinsa de institutiilor Comunitatii.
Cea de-a doua obligatie pozitiva – prevazuta în partea a doua din alin. 1 al art.
10 – privind facilitarea realizarii sarcinilor comunitare vizeaza îndatorirea statelor
membre de a furniza Comisiei informatiile cerute spre a se verifica daca masurile pe
care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adica legislatiei primare sau
secundare.
Cea de-a treia obligatie – negativa – consta în aceea ca, potrivit art. 10 alin. 2
statele membre trebuie sa se abtina de la orice masura care ar primejdui realizarea
obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevazute la art. 2 CE, dar, acest articol
contine si mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere
la activitatile implicate în acest proces, mentionate la art. 3 si 4.

Cursurile 5-6
Cadrul general al Constitutiei U.E.
1.Conventia Europeana – „Laboratorul Constitutiei”*
1.1. Prima Conventie pentru Carta drepturilor fundamentale
a. Consiliul European de la Köln din 3 si 4 iunie 1999 a dat dovada de imaginatie
în privinta deciziei asupra compunerii grupului pe care voia sa-l însarcineze cu
redactarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii.
De la prima reuniune din decembrie 1999, membrii acesteia au decis sa o boteze
Conventie. Era astfel clara referirea la un proces constituant. Germanii nu puteau sa nu
se gândeasca la “Conventia Constitutionala” din 1948, începuta de presedintele
Conventiei, Roman Herzog, fost presedinte al Republicii Federale Germania, fost
judecator la Curtea Constitutionala din Karlsruhe si profesor de Drept Constitutional.
Francezii, la rândul lor, aveau în memorie Conventia care, de la prima sa reuniune din
21 septembrie 1792, a proclamat Republica.
În mai 1777, reprezentantii tuturor statelor americane, cu exceptia Rhode Island, s-au
reunit la Conventia de la Philadelphia. Ele erau mandatate sa propuna în Congres
amendamente la unele din articolele Confederatiei, tratat ce unea cele treisprezece foste
colonii. Reunite sub presedintia delegatului statului Virginia, George Washington,
acestea au adoptat o ordine de zi care prevedea “instalarea unui guvern national, constând
dintr-un legislativ, un executiv si un judiciar, supreme”.
Membrii grupului au dat dovada de un curaj simbolic în alegerea numelui. Aceasta nu ia
împiedicat sa lucreze cu tact si sa reuseasca sa adopte, la 2 decembrie 2000, un text
care putea sa obtina acordul unanim în Consiliul European.
Textul Cartei drepturilor fundamentale ale UE este departe de a întruni unanimitatea
comentatorilor si mai ales a juristilor. A fost vorba, totusi, despre un tur de forta care a
constat în formularea de o maniera relativ mai clara a unui numar de principii incluse
pâna atunci în tratatele institutive, în directive sau reglementari comunitare, precum si în
numeroase decizii ale Curtii de Justitie.
b. Curajul si realismul politic de care au stiut sa faca dovada membrii acestei
prime Conventii (62 de titulari si aproape tot atâtia supleanti, precum si 12 observatori) ia
convins pe sceptici, atât pe cei din rândul politicienilor, cât si din al practicienilor si al
universitarilor specializati în afaceri europene, ca formula Conventiei este una valida.
Aceasta se datoreaza în special combinatiei de tehnicitate – inclusiv în expertiza juridica
necesara redactarii textelor – si de lizibilitate, de care face dovada textul final. Conventia
s-a evidentiat ca fiind suficient de reprezentativa pentru toate institutiile europene si
nationale pentru a avea o legitimitate egala cu cea a Conferintelor Interguvernamentale
traditionale, ceea ce o distinge de toate comitetele anterioare de întelepti, de experti etc.
Desi a trebuit sa ajunga la unele compromisuri, ea nu a avut de suferit de pe urma
excesului de dispute diplomatice si de negocieri pe culoar, care au marcat tot mai mult
* M. Voicu, „Constitutia U.E.“, Ed. Fundatia România de Mâine, 2005, pag. 21 si urm.
conferintele menite sa revizuiasca tratatele comunitare si ale UE. Din acest motiv,
începând cu 1999, propunerile de reforma asupra procedurii de revizuire a tratatelor
europene se refera practic toate la modelul Conventiei, în pofida existentei mai multor
variante.
1.2. Mandatul de la Laeken: Conventia asupra viitorului Europei
a. Continuitatea dintre Conventia pentru Carta din 1999-2000 si Conventia
europeana din 2002-2003 este atât de evidenta încât se remarca eforturile care au
trebuit depuse în 2001 de partizanii acestei formule, pentru ca ea sa fie în cele din
urma adoptata de cei cincisprezece sefi de stat si de guvern ai Uniunii la summit-ul
de la Laeken din 14-15 decembrie 2001.
Anterior, sefii de stat si de guvern reuniti la Nisa au adoptat un tratat despre care se
considera ca va putea rezolva problemele institutionale puse de largire si care au fost
lasate în suspensie dupa tratatul de la Maastricht.
b. Lectura mandatului de la Laeken arata în ce masura au stiut membrii
Conventiei sa exploateze toate marjele de manevra pe care le-au avut la dispozitie.
Esentiala era, totodata, respectarea mandatului, pentru a nu da nici un motiv
guvernelor sceptice care nu ar fi fost dispuse sa puna la arhiva documentul final
chiar din momentul în care acesta le era prezentat. Aceasta explica, în mod deosebit,
insistenta lui Valery Giscard d’Estaing de a prezenta cel putin primele doua parti la
summitul de la Salonic din 20 iunie 2003 si nu la finele verii, asa cum i-au cerut-o
numerosi membri ai Conventiei.1
Compozitia si durata activitatilor au fost fixate din exterior, membrilor Conventiei
ramânându-le sa gaseasca o denumire. Acesta a fost “Conventia europeana”, o tranzitie
subtila în raport cu “Conventia asupra viitorului Europei” mentionata în declaratia din
2001.
Conventia a exploatat cu precadere marja de manevra în ceea ce priveste textul
final. Introducerea cuvântului “Constitutie” în Declaratia de la Laeken nu a fost tocmai
usoara.
c. În decembrie 2001, Consiliul european cerea un document final care sa poate
cuprinde fie diferitele opinii, precizând si sprijinul pe care l-au primit, fie recomandarile
în caz de consens”. În iulie 2003 a fost acceptat un text unic, botezat “Constitutie” având
de facut o singura optiune: fie repunerea articolului IV-1, relativ la “Însemnele
Uniunii”, în prima parte, fie lasarea lui acolo unde era.
Lectura Declaratiei de la Laeken, comentariul lui Valery Giscard d’Estaing,
“imperfect, dar nesperat”, dobândeste un sens deplin. “Aceasta este cu atât mai elocvent
tinând cont de viziunile si interesele divergente reprezentate de cei o suta cinci membri
titulari ai Conventiei, de supleantii lor, de institutiile care i-au numit si în fata carora
trebuia sa raspunda, ca si de anturajul lor profesional, atât în interiorul, cât si în afara
Parlamentului european de la Bruxelles, unde, din 28 februarie 2002 pâna în 10 iulie
2003, s-au reunit de doua ori pe luna.”2
1 JeanPaul Fitoussi si Jaques de Cacheux – “ Raport sur l’état de l’ Union Européenne” – Ed. Fayard
Presses et Science, Paris, 2004, p. 9.
2 V. Giscard D’Estaing – „La Constitution pour l’Europe”, 2003, Fundation Robert Schuman, Ed. A.
Michel, Paris, p. 20
Cu privire la nasterea textului Constitutional s-a precizat: „Demersul catre un
text constitutional a fost facilitat prin doua elemente: unul tehnic si altul politic.
Uniunea europeana functiona pâna acum cu mai multe tratate – constitutive si
modificatoare – si numeroase protocoale.
Obiectivele, competentele si instrumentele de actiune erau dispersate în cele
patru texte (Roma, Maastricht, Amsterdam si Nisa). Sistemul era organizat în jurul a trei
piloni: pilonul comunitar esential pentru piata unica, al doilea pilon pentru politica
externa si de securitate comuna si al treilea pentru problemele de siguranta si justitie
penala transfrontaliera. Pe scurt, o organizare confuza, multiplicând sistemele de
gestiune si totalmente opac fata de dorintele cetatenilor. Pentru a complica lucrurile,
Uniunea Europeana nu avea personalitate juridica, fiind diferita fata de S.U.A. si
Federatia Rusa. Ea dispunea de personalitati diferite, cele ale Comunitatilor europene si
cea a Uniunii, care nu era înca stabilita clar.
Conventia a adus claritate în aceasta confuzie”3.
1.3. Membrii Conventiei
Membrii Conventiei europene erau împartiti în mai multe categorii, prevazute
prin Declaratia de la Laeken, conform unor diviziuni reale mai mult sau mai putin
importante.
Cele patru componente
a. Parlamentele nationale. – Conventia cuprindea cincizeci si sase de
reprezentanti ai parlamentelor nationale: doi pentru fiecare stat membru si pentru
fiecare stat candidat, plus un numar egal de supleanti.
Obiectivul era de a avea un proces mai democratic decât CIG, datorita
implicarii unui mare numar de parlamentari alesi. Rezultatul a fost ca
reprezentantii guvernelor s-au simtit mult mai izolati atunci când adoptau pozitii
care nu erau în asentimentul majoritatii, un fenomen total opus celui din CIG. Se
poate adauga ca supleantii parlamentarilor nationali si europeni – care erau
deputati, senatori etc., cu acelasi titlu ca si titularii - au fost prezenti în mod
remarcabil la sedinte, în vreme ce guvernele nu erau în general reprezentate decât
de o singura persoana: fie titularul, fie supleantul.
b. Conventia a cuprins douazeci si opt de reprezentanti ai guvernelor: unul pentru
fiecare stat membru si pentru fiecare stat candidat, cu un numar egal de supleanti.
Alegerea reprezentantilor guvernelor era relevanta în ceea ce priveste importanta pe
care acestia o acordau Conventiei.
Se produce, însa, o schimbare de macaz când, la începutul lunii noiembrie
2003, cancelarul german Schröder îl numeste ca reprezentant pe Joschka Fischer,
ministru federal al afacerilor externe, care l-a înlocuit astfel pe Peter Glotz, o
personalitate usor neglijata partidului social-democrat.
3 V. Giscard D’Estaing – op. cit., p. 21
c. Parlamentul european - Conventia cuprindea saisprezece reprezentanti ai
Parlamentului european si tot atâtia supleanti.
Si pentru Parlamentul european, schimbarea fata de CIG este considerabila.
Parlamentul obtinuse, nu fara efort, ca doi dintre membrii sai sa poata asista ca
observatori la lucrarile CIG care aveau sa conduca la tratatele de la Amsterdam si
Nisa. La Conventie, numarul titularilor sai l-a depasit pe cel al reprezentantilor
guvernelor statelor membre: saisprezece contra cincisprezece.
d. Comisia europeana. – Conventia a cuprins doi reprezentanti ai Comisiei
europene, amândoi membri ai Prezidiului unde supleantii lor nu puteau sa-i înlocuiasca
(acestia din urma nu erau comisari).
Cei doi reprezentanti ai Comisiei la Conventie au fost cu siguranta alesi datorita
competentelor lor, dar nu numai: primul se ocupa de reformele institutionale, al doilea
de spatiul de securitate si de libertate, ca si de drepturile fundamentale.
e. Prezidiul - În afara de cei o suta doi titulari si de supleantii lor, Conventia s-a
compus si din trei personalitati independente, care au fost numite la summitul de la
Laeken pentru a asigura directia Conventiei.
În afara presedintelui si a vice-presedintilor, prezidiul celor treisprezece membri
reprezenta toate componentele Conventiei. Prezidiul reprezinta, în acelasi timp, într-o
maniera imperfecta un echilibru între fortele politice de o parte, statele, de alta parte,
care nu sunt toate reprezentate: treisprezece înseamna deja un grup important; dincolo
de aceasta, eficacitatea nu mai este garantata.
Rolul Prezidiului a fost esential pentru ca el este cel care a facut alegerile de
principiu si care a adoptat diferitele versiuni de proiecte de texte supuse Conventiei. S-a
reunit înaintea fiecarei sesiuni plenare si cel putin o data pe luna între doua sesiuni si
aproape continuu de la finele lui mai pana la începutul lui iunie 2003.
f. Observatorii - Conventia cuprindea în mod egal delegati care nu aveau statutul
de membru deplin, dar de observator. Dat fiind ca în Conventie nu s-a votat niciodata,
diferenta între cele doua categorii nu este esentiala. Observatorii au participat, ca si toti
ceilalti membri, la sedintele plenare si la grupurile de lucru si au primit aceleasi
documente, în acelasi timp si pe aceleasi canale, ca si ceilalti membri.
Comitetul Regiunilor a investit mult în Conventie, dând un sprijin specific celor
sase delegati si supleantilor lor, care au prezentat nu numai pozitia globala a institutiilor
lor, dar o serie întreaga de contributii individuale si de amendamente sistematice.
Comitetul economic si social nu a avut decât trei reprezentanti (si trei supleanti),
partenerii sociali fiind la rândul lor reprezentati de trei observatori.
Mediatorul european, în fine, care participase deja la lucrarile din cadrul
Conventiei asupra Cartei drepturilor fundamentale, avea de asemenea statut de
observator.
g. Secretariatul - Secretariatul era compus din nouasprezece persoane în total.
Sprijinul logistic de la reuniunile Conventiei erau asigurate de serviciile Consiliului, cat
si de cele ale Parlamentului European în ale caror locatii se va întruni si Conventia. Nu
avea deci cum sa fie vorba de o echipa suficienta pentru a redacta ordinea de zi si a fixa
orarul luarilor de cuvânt, pentru a întocmi procesele verbale ale sedintelor si a pregati
raportul general final.
1.4. Grupurile de lucru
Majoritatea deciziilor importante ale Conventiei, începând cu propunerea unui
proiect de tratat constitutional, care trebuia sa se substituie tratatelor de la Roma si
Maastricht, au fost pregatite în grupuri de lucru.
Numar si titlu Raportor Probleme tratate
Grupul I
Subsidiaritate
I. Mendez de
Vigo
Asigurarea manierei celei mai eficace de a controla
respectarea principiului subsidiaritatii: crearea unui
mecanism sau a unei proceduri de control de natura politica
si/sau judiciara
Grupul ÎI
Carta
europeana a
drepturilor
fundamentale
A. Vitorino Daca se decide inserarea Cartei drepturilor fundamentale
în tratat, prin ce modalitati si cu ce consecinte? Cu
consecintele unei eventuale adeziuni a Uniunii la Curtea
Europeana a Drepturilor Omului?
Grupul III
Personalitate
a juridica
G. Amato Consecintele unei recunoasteri explicite a personalitatii
juridice a Uniunii si ale fuziunii personalitatii juridice a
Uniunii cu cea a Comunitatii europene. Pot ele sa
contribuie la simplificarea tratatelor?
Grupul IV
Parlamentele
nationale
G. Stuart Rolul Parlamentelor nationale în actuala arhitectura a
Uniunii europene; aranjamente nationale care functioneaza
cel mai bine; considerarea unor mecanisme si a unor
proceduri noi la nivel national sau la nivel european
Grupul V
Competente
complementar
e
H.
Christophers
en
Este convenabil ca tarilor membre sa le revina toate competentele
în domenii în care actualmente Uniunea are
competente complementare sau trebuie explicitate limitele
competentelor complementare?
Grupul VI
Guvernarea
economica
K. Hänsch Introducerea monedei unice implica o cooperare economica
si financiara mai accentuata. Ce forma poate lua o astfel de
cooperare?
Grupul VII
Actiunea
externa
J.-L.
Dehaene
Definirea principiilor si a obiectivelor generale ale actiunii
externe: ameliorarea coerentei si a eficacitatii între
institutii si actori; o mai buna definire a procedurilor si
instrumentelor
Grupul VIII
Apararea
M. Barnier Gestiunea crizelor si raspunsul la amenintarea terorista;
capacitati si armament; dispozitivul institutional al unei
politici de aparare
Grupul IX
Simplificarea
G. Amato Redarea mai lizibila a sistemului european si întarirea
legitimitatii democratice a actelor Uniunii Europene;
reexaminarea instrumentelor juridice si a procedurilor
legislative si bugetare
Grupul X
Libertate,
Securitate,
Justitie
J. Bruton Stabilirea unui cadru juridic comun pentru o constructie a
unui veritabil spatiu european de libertate, securitate si
justitie
Grupul XI G. Katiforis Ce valori esentiale sunt în domeniul social? Includerea
Europa
sociala
obiectivelor sociale, oportunitatea de a defini competentele
în materie sociala si de a prevedea competente noi; relatia
dintre coordonarea politicilor economice si coordonarea
politicilor sociale; extensia eventuala a codeciziei si a votului
cu majoritate calificata; rolul partenerilor sociali
Cercul asupra
Curtii de
Justitie
A. Vitorino Consecintele largirii asupra compozitiei si a functionarii
Curtii de Justitie; reexaminnarea cailor de recurs pentru cei
trei piloni
Cercul -
Procedura
bugetara
H.
Christophers
en
Ameliorarea si simplificarea procedurii bugetare
Cercul –
Resurse
proprii
I. Mendez de
Vigo
Conformitatea sistemului de resurse proprii cu asteptarile
cetatenilor în materie de echitate si transparenta; procedurile
Consiliului si ale Parlamentului european;
competentele proprii ale statelor membre si ale Uniunii;
posibilitatea unei modificari substantiale a resurselor.
5. Calendarul lucrarilor Conventiei
28 februarie
2002
Sedinta
inaugurala
Discurs inaugural: discutie asupra regulamentului interior
Martieoctombrie
2002
17 sedinte
plenare
Faza audierilor si stabilirea grupelor de lucru
Octombrie
2002-
ianuarie 2003
9 sedinte
plenare
Prezentarea rapoartelor grupurilor de lucru si a
“scheletului” Constitutiei
Februarie –
aprilie 2003
12 sedinte
plenare
Prezentarea anteproiectelor articolelor, primele amendamente
si discutii în plenara
Mai-iunie
2003
7 sedinte
plenare
Amendamente, discutii si adoptarea prin consens a textului
celor doua parti (13 iunie)
20 iunie 2003 Consiliul
European de
la Salonic
Prezentarea Constitutiei (I si a ÎI-a parte)
Iunie-iulie
2003
2 sedinte
plenare
sedinte de
închidere (10
iulie)
Adoptarea partilor a III-a si a IV-a
Semnarea de catre toti membrii Conventiei mai putin de
catre 4 titulari si 4 supleanti
18 iulie 2003 Ceremonia
oficiala de la
Roma
Înaintarea textului complet presedintelui Consiliului
european
1.6. Redactarea textului Constitutiei
Redactarea unei ciorne de anteproiect în cadrul secretariatului
Discutarea lui de catre Parlament si redactarea definitiva a anteproiectului
Prezentarea textului în plenara cu comentariile presedintelui si publicarea
textului pe site-ul Internet al Conventiei
Propuneri de amendament depuse de membrii Conventiei
Sinteza amendamentelor de catre secretariat
Dezbatere în plenara
Dupa caz, rescrierea textelor în lumina dezbaterii din plenara pentru integrarea
amendamentelor, în continuarea fazelor 1 si 3
O noua dezbatere, daca este necesara, si constatarea consensului de catre
presedinte
Punerea în ordine si renumerotarea definitiva a proiectului
Dezbaterea generala si constatarea consensului asupra ansamblului textului (10
iunie si 18 iulie).
1.7. Reprezentarea intereselor în Conventie
a. Marile familii politice reprezentate în Parlamentul european nu s-au opus
deloc proiectului de integrare europeana, pentru ca ele numarau reprezentanti a diferite
proiecte de integrare. Acest lucru este evident pentru PPE, PSE si ELDR, care
constituiau batalionul principal al Conventiei, dar si pentru o parte a membrilor UEN.
Verzii/ALE s-au alaturat mai curând proiectului federalist, în timp ce extrema dreapta
este mai apropiata de suveranismul altermondialist. Suveranismul este afisat în mod
deschis de partidul Europa democratiilor si a diferentelor, dar numara de asemenea
anumiti fideli ai UEN. Cea mai mare parte a membrilor Conventiei era mai mult sau mai
putin oficial atasata acestor grupuri politice din Parlamentul european.
b. Opozitiile politice traditionale s-au manifestat în acelasi timp si în Conventie,
regasindu-se în câteva compromisuri ale Constitutiei. Este semnificativ în mod deosebit
în ceea ce priveste cele doua teme, a Europei sociale si a “guvernarii economice”. În
primul caz, disensiunile nu au împiedicat atingerea unui compromis, caracterizat de
acceptarea drepturilor sociale incluse în Carta, pe de o parte, si de renuntarea la o
întarire a metodei comunitare, pe de alta, totul însa cu pretul unor formulari uneori
contradictorii sau ambigue. În al doilea caz, conjunctia unor pozitii conservatoare si a
unui atasament profund fata de abordarea interguvernamentala explica, fara îndoiala,
absenta progresului real spre un Consiliu de ministri ai economiei cu puteri clar definite
si întarite.
c. Interesele nationale din Conventie. - Ar fi inutil sa se faca lista intereselor
nationale aparate deschis de reprezentantii guvernelor în cadrul Conventiei sau, de o
maniera mai subtila, de un anumit numar de parlamentari nationali sau europeni.
d. Interesele institutionale din Conventie. – Una dintre marile noutati ale
Conventiei a fost participarea deplina a reprezentantilor institutiilor europene la
lucrarile sale. Curtea de Justitie si Banca centrala nu au dispus însa de statut de
observator, contrar organelor consultative si mediatorului european, dar presedintii
acestora au fost audiati în grupele de lucru si cercurile de discutie. Cu ocazia CIG de la
Amsterdam si Nisa, Parlamentul european a fost reprezentat de doi deputati, iar Comisia
asista deja la lucrarile preparatorii într-o maniera activa începând cu Actul Unic
European. Dar nici Parlamentul, nici Comisia nu a dispus de un instrument institutional
de participare la însasi CIG, unde se decide în unanimitatea reprezentantilor guvernelor.
Structura diferita a Conventiei a permis, înta, intereselor institutionale sa se exprime mai
ferm.
1.8.Proiecte concurente pentru Europa
în dezbaterea Conventiei
Pozitiile de ordin ideologic în raport de integrarea europeana pot fi
regrupate în patru tendinte, care s-au cristalizat progresiv în dezbaterea
europeana4.
1.8.1 Proiectul federalist
Proiectul federalist – Proiectul federalist este cel mai adesea asociat cu numele
lui Altiero Spinelli (1907- 1986). El poate fi schematizat în doua puncte: obiectivul este
crearea unei federatii europene dotate cu o suveranitate externa, comparabila, într-o
oarecare masura, cu Statele Unite ale Americii; instrumentele sunt institutiile de tip
federal stabilite printr-o Constitutie, în particular un Parlament reprezentând popoarele
europene. Acestea sunt institutii democratice care vor crea o Europa federala. Proiectul
federalist, multa vreme considerat o utopie si depasit de pragmatismul metodei Monnet,
revine în forta în 1992, în urma reactiilor la Tratatul de la Maastricht. O abordare mai
tehnocratica a integrarii europene a fost indicata drept principala cauza a votului
negativ din Danemarca la referendumul din 2 iunie 1992 si a ezitarilor din Franta fata
de referendumul din 20 septembrie, obtinut pe muchie de cutit.
1.8.2. Proiectul functionalist
Proiectul functionalist. - Proiectul functionalist este legat direct de numele lui
Jean Monnet (1888–1979), fiind înscris în toate tratatele începând cu 1951, prin metoda
comunitara. Mult mai pragmatic decât proiectul federalist, a carui finalitate o
împartaseste de altfel, el insista mai putin pe obiective si mai mult pe metoda. Institutiile
vizate pentru a face sa avanseze integrarea europeana sunt mai ales concepute ca un
mijloc de a depasi toate egoismele nationale exprimate prin pozitiile diplomatilor
nationali.
În timpul lucrarilor Conventiei, expresia cea mai clara a proiectului functionalist a fost,
fara îndoiala, proiectul “Penelope”, un studiu de fezabilitate a unui tratat constitutional
realizat la cererea presedintelui Comisiei Europene.
1.8.3. Proiectul interguvernamental
Proiectul interguvernamental a fost initial asociat cu numele lui Charles de Gaulle (
1870-1970) si cu sloganul sau, “Europa patriilor”. Aceasta abordare a fost îndelung
perceputa ca fiind ostila integrarii europene, pentru ca refuza ideea disparitiei
suveranitatilor. Radacinile sale sunt la fel de vechi ca si cele ale cooperarii inter-
4 Jaques Ziller - „La nouvelle Constitution européenne”, Ed. La Découverte, 2003, Paris, p. 62
guvernamentale în Europa, a carei prima manifestare a fost Congresul de la Viena din
1814-1815. De Gaulle s-a opus constant lui Monnet: planurile Fouchet din octombrie
1961 si din ianuarie 1962, prin care el a încercat sa relanseze constructia Europei
politice în 1964, veneau în opozitie cu metoda comunitara. Obiectivul era o întarire a
cooperarii între guverne, sub impulsul tarilor celor mai importante; institutia cheie era
Consiliul sefilor de stat si de guvern.
1.8.4. Proiectul suveranist
Proiectul suveranist. - Proiectul suveranist este în mod clar legat de reactiile ostile
fata de Tratatul de la Maastricht dintr-un anumit numar de state membre. Doua trasaturi îl
disting în mod particular de proiectul interguvernamental: crisparea pe pozitii de
principiu, în opozitie cu pragmatismul mai ales absenta unui proiect structurat pentru
Europa. De vreme ce proiectele federalist, functionalist si interguvernamental sunt în
realitate în mare masura complementare, cum o arata progresia non lineara a integrarii
europene, proiectul suveranist li se opune de o maniera fundamentala. Contrar acestor trei
proiecte, el considera ca, în Europa, cooperarea este un joc.
2.Cadrul general al Constitutiei Uniunii Europene
2.1. Adoptarea si semnarea Constitutiei
Dupa doi ani de tratative si doua zile de negocieri intense, liderii Uniunii
Europene (U.E.) au ajuns în ziua de 18 iunie 2004 la Bruxelles, la un acord istoric privind
prima Constitutie Europeana, pe care, la 29 octombrie 2004, la Roma, au semnat-o, în
numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.
Pâna la urma, Anglia nu a uzitat de dreptul sau de veto, asa încât zilele de 18 iunie
2004 si cea de 29 octombrie 2004, au intrat în istoria Europei. Astfel, EUROPA UNITA -
cele 25 de state plus România si Bulgaria de la 1 ianuarie 2007 – va avea prima
CONSTITUTIE din istoria EUROPEI, CONSTITUTIE CE VA FI RATIFICATA ÎN MOD
DEMOCRATIC, PRIN VOINTA CELOR 25 DE STATE ALE U.E. SI NU PE CALEA
RAZBOIULUI SAU PRIN CONSTRÂNGERE, CI PRIN VOINTA POPOARELOR
REPREZENTATE DE PARLAMENTELE TARILOR RESPECTIVE.
“Toata lumea este victorioasa”, a declarat premierul irlandez, Bertie Ahern, care
asigura presedintia în exercitiu a Consiliului European. “Am putea spune, fara sa abuzam
de cuvinte mari, ca aceasta este o zi istorica”, a salutat presedintele francez, Jacques
Chirac, adoptarea Constitutiei. “Acesta este un semnal important, care demonstreaza
capacitatea Europei de a fi unita”, a întarit la rândul, sau, cancelarul german, Gerhard
Schroeder. “Este un succes pentru Marea Britanie si un succes pentru Europa”, a lansat
premierul britanic, Tony Blair.
Meritul adoptarii Constitutiei revine în mare masura presedintiei Consiliului
European, care a desfasurat în sase luni o munca intensa de consultare si convingere. De
aceea, înainte de a turna sampania în cupe, sefii de stat si de guvern din U.E. s-au ridicat
în picioare pentru a-l apaluda pe Bertie Ahern, presedintele în exercitiu pe semestrul
I/2003.
2.2. Unele obstacole si controverse
a) Primul obstacol în calea adoptarii noii Constitutii Europene îl reprezenta
disputa privind ponderea ce revine fiecarei tari în Consiliul de Ministri al U.E. La
summit-ul din decembrie 2003, Polonia si Spania s-au opus, cu vehementa, propunerii
din proiect care prevedea ca o reglementare va fi adoptata daca întruneste sprijinul a 50%
din state, reprezentând 60% din populatia statelor membre (asa-numitul principiu al
dublei majoritati). Ambele tari insistau pentru mentinerea sistemului prevazut în Tratatul
de la Nisa, din 2000, care le conferea aproape aceeasi greutate, ca si tarile cele mai mari
ale U.E., Franta, Germania, Italia si Marea Britanie. O alta tabara a fost cea a statelor
mici, care doreau ca procentele necesare pentru adoptarea unei legi sa fie 50% din state,
întrunind 50% din populatie. În fine, Germania, ca exponent al tarilor cu populatie
numeroasa, a sustinut ca pragurile de 55% din numarul de state si de 65% din populatie
ar reprezenta un echilibru just între statele mici, mijlocii si mari, idee sustinuta si de
presedintia irlandeza a U.E. Acest ultim punct de vedere a reusit sa se impuna în cele din
urma, fiind inclus în noua Constitutie. Daca în Spania, compromisul a fost acceptat ca
fiind “raul cel mai mic”, în Polonia, opozitia a calificat gestul guvernului drept o rusine
nationala, afirmând ca premierul Marek Belka ar trebui judecat pentru înalta tradare,
având vina de a fi cedat în acest aspect – cheie.
b) Cealalta disputa, care a încins spiritele la Bruxelles, se referea la numarul de
comisari europeni ce revin fiecarei tari. Statele mici ale Uniunii insistau asupra
mentinerii principiului “o tara, un comisar”, ceea ce ar fi complicat foarte mult procesul
decizional într-o uniune care are acum 25 de membri si ar putea ajunge la 29 prin
aderarea României, Bulgariei, Croatiei si Turciei. Proiectul initial al Constitutiei prevedea
reducerea numarului de comisari la 10. În cele din urma s-a ajuns la o varianta de
compromis, optându-se pentru reducerea numarului de comisari la 17, începând cu 2014.
Acestia vor fi alesi prin rotatie, pentru cinci ani.
c) Printre noutatile aduse de Constitutie figureaza instituirea functiei de
presedinte al Consiliului European, care, în ciuda importantei titlului sau va avea,
totusi, puteri limitate, crearea acestui post având rolul de a întari unitatea europeana, prin
alegerea unei persoane care sa vorbeasca în numele întregii Europe. În acelasi scop s-a
hotarât numirea unui ministru de externe european, dar si puterile sale vor fi limitate,
acesta fiind abilitat sa-si exprime pozitia doar în privinta unor chestiuni asupra carora
membrii au puteri concordante.
2.3. Cadrul general al Constitutiei
“Daca Europa doreste cu adevarat sa încorporeze o viziune a societatii, o viziune
a pacii si o antanta a popoarelor, atunci ea are nevoie de o Constitutie proprie” (Valéry
Giscard d'Estaing – presedintele Conventiei)
2.3.1. Consemnarea clara si precisa a valorilor europene si a obiectivelor
Uniunii Europene
Constitutia, uneste, într-un singur text fundamental prevederile tratatelor
comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate si un punct de
referinta în noua ordine mondiala.
Textul cuprinde patru parti:
partea I – Definirea valorilor europene si a obiectivelor Uniunii Europene;
partea a II-a - Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene;
partea a III-a – Politicile comunitare si functionarea Uniunii Europene;
partea a IV-a – Dispozitii generale si finale.
Constitutia prezinta Uniunea Europeana ca o uniune a cetatenilor si a statelor
Europei. Uniunea este deschisa tuturor statelor europene care respecta valorile sale si care
se angajeaza sa le promoveze.
Proiectul de Constitutie, consacra valorile pe care Uniunea se bazeaza:
respectarea demnitatii umane, a libertatii, a democratiei, a egalitatii, a statului de drept,
precum si respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre
într-o societate caracterizata prin pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si nediscriminare.
Libera circulatie a persoanelor, a marfurilor, a serviciilor si a capitalurilor, precum
si libertatea de stabilire sunt garantate prin Constitutie în cadrul Uniunii. Constitutia
interzice orice discriminare pe motiv de nationalitate.
Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile si bunastarea popoarelor sale.
Ea ofera, un spatiu de libertate, securitate si justitie, precum si o piata unica unde
concurenta este libera. Totodata, ea combate excluderea sociala, egalitatea între femei si
barbati, solidaritatea între generatii si protectia drepturilor copilului.
2.3.2. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
“Constienta de patrimoniul sau spiritual si moral, Uniunea se întemeiaza pe
valorile indivizibile si universale ale demnitatii umane, libertatii, egalitatii si solidaritatii;
Uniunea se sprijina pe principiul democratiei si pe principiul statului de drept. Uniunea
situeaza persoana în centrul actiunii sale instituind cetatenia Uniunii si creând un spatiu
de libertate, de securitate si de justitie. Uniunea contribuie la pastrarea si dezvoltarea
acestor comune respectând diversitatea culturilor si traditiilor popoarelor Europei,
precum si a identitatii nationale a statelor membre si a organizarii puterilor publice la
nivel national, regional si local; Uniunea va promova o dezvoltare echilibrata si durabila
si asigura libera circulatie a persoanelor, marfurilor, serviciilor si a capitalurilor, precum
si libertatea de stabilire. În acest scop, este necesar ca evidentiindu-le printr-o carta sa fie
întarita protectia drepturilor fundamentale în sprijinul evolutiei si a dezvoltarii stiintifice
si tehnologice.” (Preambul).
Institutiile Uniunii Europene trebuie sa respecte drepturile garantate de Carta.
Aceleasi obligatii le au statele membre care aplica dreptul Uniunii Europene, Curtea de
Justitie fiind însarcinata cu controlul aplicarii prevederilor Cartei.
2.3.3. Functionarea Uniunii Europene si politicile comunitare
Constitutia prevede o mai buna diviziune a competentelor între statele membre si
Uniune, si atribuie personalitate juridica Uniunii Europene. Totodata, ea stabileste o
simplificare a instrumentelor de actiunea ale Uniunii, si adopta masuri pentru dezvoltarea
democratiei, transparentei si eficientei Uniunii Europene, prin dezvoltarea contributiei
parlamentelor nationale, prin cresterea legitimitatii constructiei europene, prin
simplificarea procesului de decizie si prin functionarea institutiilor într-un mod
transparent; de asemenea, stabileste masurile necesare pentru a îmbunatati structura si
rolul fiecarei institutii europene, în conditiile noi ale largirii Uniunii Europene.
2.3.4. Unele caracteristici si particularitati
a) Europa se legitimeaza nu numai prin State, ci, si prin cetateni, iar procesul de
integrare ramâne deschis si dupa intrarea în vigoare a Constitutiei.
b) Nici un stat european nu mai poate ramâne singular si unic, ci integrat politic si
economic în Uniunea Europeana, întoarcerea la traditionala identitate nationala fiind
solutia imposibila. Statele europene trebuie sa ia decizia politica, dar nu trebuie sa fie
înfrânta identitatea fiecarui stat membru.
c) Formarea unitatii, bazata pe traditii, culturi, convingeri, va constitui, însa, un
proces de lunga durata, al carei fundament este Constitutia Uniunii.
d) În mod evident, Constitutia Uniunii Europene va asigura redefinirea unui nou
echilibru de putere în Europa si în lume, Uniunea Europeana devenind un actor economic
si politic foarte important.
e) Uniunea Europeana, este si trebuie sa fie, în primul rând, o comunitate de
valori si, apoi, o comunitate de state. Europa este o comunitate de valori, care are
coeziune si nu ramâne abstracta, fiind “rânduita” într-o structura europeana.
f) Uniunea Europeana este o uniune juridica deplina între State, având
recunoscuta personalitatea juridica unica.
g) O caracterizare a Europei, sub forma organizarii si legitimarii într-un tratat
constitutional determina puterea ierarhica si instituie, deci, o structura complexa, coerenta
si dinamica de institutii supranationale.
Supranationalitatea sta la baza Constitutiei Uniunii Europene, iar internationalitatea la
baza Tratatului constitutional dintre Statele membre.
h) Uniunea Europeana are caracter supranational, nu este o federatie de state ca
S.U.A., Rusia s.a., nici o confederatie. Dar, Uniunea Europeana are o Constitutie
instituita printr-un tratat adoptat de Statele membre, ceea ce atesta natura originala si fara
precedent istoric a Uniunii, în raport de conceptul clasic, conform caruia numai un stat
poate avea o constitutie proprie.
Exista, asadar, în interiorul Uniunii Europene, doua etaje – structurile supranationale si
relatiile internationale directe între Statele membre.
i) Constitutia recunoaste si consacra, cu valoare de principii fundamentale ale
dreptului comunitar, normele dreptului international, si pe cele din Conventia Europeana
a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ceea ce-i confera o vocatie universala
si un profund spirit umanist.

Curs 7
Valorile si obiectivele
Articolul 1 . Instituirea Uniunii
1. Inspirata de dorinta cetatenilor si a statelor Europei de a construi un viitor comun,
aceasta Constitutie instituie Uniunea Europeana, careia statele membre îi confera
competente pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordoneaza politicile
statelor membre pentru atingerea acestor obiective si exercita asupra modelului
comunitar competentele ce i-au fost transferate de catre acestea.
2. Uniunea este deschisa tuturor statelor europene care respecta valorile sale si care
se angajeaza sa le promoveze în comun.
Articolul 2: Valorile Uniunii
Uniunea se bazeaza pe valorile 1. respectarii demnitatii umane, 2. a libertatii, 3. a
democratiei, 4. a egalitatii, 5. a statului de drept, precum si pe 6. respectarea drepturilor
omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizata prin 1.
pluralism, 2. toleranta, 3. justitie, 4. solidaritate si 5. nediscriminare.
Articolul 3: Obiectivele Uniunii
1. Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale si bunastarea popoarelor
sale.
2. Uniunea ofera cetatenelor si cetatenilor sai 1. un spatiu de libertate, securitate si
justitie, fara frontiere interne, precum si 2. o piata unica unde concurenta este libera si
nedenaturata.
3. Uniunea actioneaza pentru dezvoltarea durabila a Europei, bazata pe o crestere
economica echilibrata, pe o economie sociala de piata foarte competitiva, vizând
ocuparea deplina a fortei de munca, progresul social si un înalt nivel de protectie si de
îmbunatatire a calitatii mediului. Uniunea promoveaza progresul stiintific si tehnic.
Combate excluderea sociala si discriminarile si promoveaza justitia si protectia
sociala, egalitatea între femei si barbati, solidaritatea între generatii si protectia
drepturilor copilului.
Promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala, precum si solidaritatea între
statele membre.
Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la
pastrarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.
4. În relatiile cu restul lumii, Uniunea 1. afirma si promoveaza valorile si interesele
sale. 2. Contribuie la a) pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabila a planetei, la
solidaritate si respectul reciproc între popoare, la comertul liber si echitabil, la eliminarea
saraciei si la protectia drepturilor omului, în special al copilului, precum si b) la
respectarea stricta si la dezvoltarea dreptului international, în special la respectarea
principiilor Cartei Natiunilor Unite.
5. Aceste obiective sunt duse mai departe prin mijloace adecvate, în functie de
competentele conferite Uniunii prin prezenta Conventie.
Articolul 4: Libertatile fundamentale si nediscrimnarea
1. Libera circulatie a persoanelor, a marfurilor, a serviciilor si a capitalurilor, precum
si libertatea de stabilire sunt garantate de catre Uniune si în cadrul acesteia, conform
dispozitiilor prezentei Conventii.
2. În domeniul de aplicare a prezentei Constitutii si fara sa aduca atingere
dispozitiilor specifice prevazute de aceasta, este interzisa orice discriminare pe motiv de
nationalitate.
Articolul 5: Relatiile dintre Uniune si statele membre
1. Uniunea respecta identitatea nationala a statelor sale membre în ceea ce priveste
structurile lor fundamentale politice si constitutionale, inclusiv în ceea ce priveste
autonomia locala si regionala. Respecta functiile esentiale ale statului, în special cele care
se refera la asigurarea integritatii teritoriale a statului, la mentinerea ordinii publice si la
apararea securitatii interne.
2. În temeiul principiului cooperarii loiale, Uniunea si statele membre se respecta si
se asista reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din Constitutie.
Statele membre faciliteaza îndeplinirea de catre Uniune a misiunii sale si se abtin de
la orice masura care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor enuntate în Constitutie.
Articolul 6: Personalitatea juridica
Uniunea are personalitate juridica.
Articolul 7: Drepturile fundamentale
1. Uniunea recunoaste drepturile, libertatile si principiile enuntate în Carta
Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a prezentei Constitutii.
2. Uniunea se angajeaza sa adere la Conventia europeana de aparare a drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale. Aderarea la aceasta Conventie nu modifica
competentele Uniunii asa cum sunt definite în prezenta Constitutie.
3. Drepturile fundamentale, garantate prin Conventia europeana de aparare a
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si care rezulta din traditiile
constitutionale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii
generale.
Articolul 8: Cetatenia Uniunii
1. Orice persoana care are cetatenia unui stat membru este cetatean al Uniunii.
Cetatenia Uniunii se adauga la cetatenia nationala si nu o înlocuieste.
2. Cetatenele si cetatenii Uniunii se bucura de drepturile si au obligatiile prevazute în
prezenta Constitutie. Ei au:
– dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre;
– dreptul de a vota si de a fi alesi în Parlamentul European, precum si în cadrul
alegerilor locale în statul membru unde îsi au resedinta, în aceleasi conditii ca si
resortisantii acelui stat;
– dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei tari terte în care statul membru ai carui
resortisanti sunt nu este reprezentat, de protectie din partea autoritatilor
diplomatice si consulare ale oricarui stat membru, în aceleasi conditii ca si
cetatenii acelui stat;
– dreptul de a prezenta petitii Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului
European sau de a se adresa institutiilor si organelor consultative ale Uniunii întruna
din limbile Uniunii si de a primi raspuns în aceeasi limba.
3. Aceste drepturi se exercita în conditiile si limitele definite în prezenta Constitutie
si în dispozitiile de aplicare a acesteia.
Articolul 9: Principii fundamentale
1. Delimitarea competentelor Uniunii are la baza principiul atribuirii. Exercitarea
competentelor Uniunii are la baza principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.
2. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea actioneaza în limitele competentelor ce
i-au fost atribuite prin Constitutie de catre statele membre în vederea atingerii
obiectivelor stabilite de catre aceasta. Orice alta competenta neatribuita Uniunii prin
Constitutie apartine statelor membre.
3. În temeiul principiului subsidiaritatii, în domeniile ce nu tin de competenta sa
exclusiva, Uniunea intervine numai si în masura în care obiectivele actiunii preconizate
nu pot fi atinse în mod satisfacator de catre statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional si local, dar pot fi, datorita dimensiunilor si efectelor preconizate, mai bine
atinse la nivelul Uniunii.
Institutiile Uniunii aplica principiul subsidiaritatii conform Protocolului privind
aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii anexat la Constitutie.
Parlamentele nationale vegheaza la respectarea acestui principiu conform procedurii
prevazute în Protocolul mentionat.
4. În temeiul principiului proportionalitatii, continutul si forma de actiune a Uniunii
nu depasesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constitutiei.
Institutiile aplica principiul proportionalitatii conform Protocolului prevazut în alin.
3.
Articolul 10: Dreptul Uniunii
1. Constitutia si dreptul adoptat de catre institutiile Uniunii în exercitarea
competentelor ce i-au fost conferite acesteia au prioritate fata de dreptul statelor membre.
2. Statele membre iau toate masurile generale sau specifice necesare asigurarii
executarii obligatiilor ce decurg din Constitutie sau din actele institutiilor Uniunii.
Articolul 11: Categoriile de competente
1. Atunci când Constitutia atribuie Uniunii competenta exclusiva într-un anumit
domeniu, numai Uniunea poate legifera si adopta acte obligatorii din punct de vedere
juridic, statele membre neputând sa faca acest lucru decât cu autorizarea Uniunii sau
pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de catre aceasta.
2. Atunci când Constitutia îi atribuie Uniunii o competenta comuna cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea si statele membre au puterea de a legifera
si de a adopta în domeniul respectiv acte obligatorii din punct de vedere juridic. Statele
membre îsi exercita competenta în masura în care Uniunea nu si-a exercitat competenta
sau a decis sa nu si-o mai exercite.
3. Uniunea dispune de competenta în vederea promovarii si coordonarii politicilor
economice si de ocupare a fortei de munca în statele membre.
4. Uniunea dispune de competenta pentru definirea si punerea în aplicare a unei
politici externe si de securitate comune, inclusiv pentru definirea progresiva a unei
politici de aparare comune.
5. În anumite domenii si în conditiile prevazute prin Constitutie, Uniunea are
competenta de a întreprinde actiuni de sprijinire, coordonare sau completare a actiunii
statelor membre, fara a înlocui însa prin aceasta competenta acestora în domeniile
respective.
6. Întinderea si modalitatile de exercitare a competentelor Uniunii sunt determinate
prin dispozitiile specifice fiecarui domeniu în partea III.
Articolul 12: Competentele exclusive
1. Uniunea dispune de competenta exclusiva pentru stabilirea regulilor de concurenta
necesare functionarii pietei interne, precum si în urmatoarele domenii:
– politica monetara pentru statele membre care au adoptat euro,
– politica comerciala comuna,
– uniunea vamala,
– conservarea resurselor biologice ale marii în cadrul politicii comune de pescuit.
2. Uniunea dispune de competenta exclusiva pentru încheierea de acorduri
internationale atunci când aceasta încheiere este prevazuta într-un act legislativ al
Uniunii, fie pentru a permite Uniunii sa-si exercite competenta la nivel intern, fie din
cauza ca aceasta afecteaza un act intern al Uniunii.
Articolul 13: Domeniile de competenta comuna
1. Uniunea dispune de competenta comuna cu statele membre atunci când Constitutia
îi atribuie o competenta care nu se refera la domeniile prevazute în art. 12 si 16.
2. Competentele comune ale Uniunii si statelor membre se aplica în urmatoarele
domenii principale:
– piata interna,
– spatiul de libertate, securitate si justitie,
– agricultura si pescuit, cu exceptia conservarii resurselor biologice ale marii,
– transport si retele transeuropene,
– energie,
– politica sociala, pentru aspectele definite în partea III,
– coeziune economica, sociala si teritoriala,
– mediu,
– protectia consumatorilor,
– obiective comune de securitate în materie de sanatate publica.
3. În domeniile cercetarii, dezvoltarii tehnologice si spatiului, Uniunea are
competenta de a desfasura actiuni, în special pentru definirea si punerea în aplicare a
programelor, fara ca exercitarea acestei competente sa poata avea ca efect interzicerea
dreptului statelor membre de a-si exercita competenta.
4. În domeniile cooperarii pentru dezvoltare si al ajutorului umanitar, Uniunea are
competenta de a întreprinde actiuni si de a face o politica comuna, fara ca exercitarea
acestei competente sa poata avea ca efect întârzierea dreptului statelor membre de a-si
exercita propria competenta.
Articolul 14: Coordonarea politicilor economice si de ocupare a fortei de munca
1. Uniunea adopta masuri pentru asigurarea coordonarii politicilor economice ale
statelor membre, în special prin adoptarea orientarilor generale ale acestor politici.
Statele membre îsi coordoneaza politicile economice în cadrul Uniunii.
2. Statelor membre care au adoptat euro li se aplica dispozitii specifice.
3. Uniunea adopta masuri pentru asigurarea coordonarii politicilor de ocupare a fortei
de munca ale statelor membre, în special prin adoptarea liniilor directoare ale acestor
politici.
4. Uniunea poate adopta initiative pentru asigurarea coordonarii politicilor sociale ale
statelor membre.
Articolul 15: Politica externa si de securitate comuna
1. Competenta Uniunii în materie de politica externa si de securitate comuna se
întinde asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum si asupra tuturor problemelor
referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresiva a unei politici de aparare
comune care poate conduce la o aparare comuna.
2. Statele membre sprijina în mod activ si fara rezerve politica externa si de
securitate comuna a Uniunii în spiritul loialitatii si solidaritatii reciproce si respecta actele
adoptate de catre Uniune în acest domeniu. Ele se abtin de la orice actiune contrara
intereselor Uniunii sau care poate dauna eficacitatii sale.
Articolul 16: Domeniile actiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare
1. Uniunea poate desfasura actiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare.
2. Domeniile actiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare, la nivel
european, sunt urmatoarele:
– industrie,
– protectia si îmbunatatirea sanatatii umane,
– educatie, formare profesionala, tineret si sport,
– cultura,
– protectie civila.
3. Actele obligatorii din punct de vedere juridic adoptate de catre Uniune în temeiul
dispozitiilor specifice acestor domenii din partea III nu implica armonizarea dispozitiilor
legale si de reglementare ale statelor membre.
Articolul 17: Clauza de flexibilitate
1. Daca o actiune a Uniunii se dovedeste necesara în cadrul politicilor definite în
partea III pentru a atinge unul dintre obiectivele stabilite prin Constitutie, fara ca aceasta
sa fi prevazut competente necesare în acest scop, Consiliul de Ministri, care hotaraste în
unanimitate la propunerea Comisiei si dupa aprobarea Parlamentului European, adopta
dispozitiile corespunzatoare.
2. În cadrul procedurii de control al principiului subsidiaritatii prevazuta în art. 9
alin. 3, Comisia atrage atentia parlamentelor nationale ale statelor membre asupra
propunerilor întemeiate pe prezentul articol.
3. Dispozitiile adoptate pe baza prezentului articol nu implica armonizarea
dispozitiilor legale si de reglementare ale statelor membre în cazul în care Constitutia
exclude o astfel de armonizare.

Curs 8
Sistemul general al institutiilor
TITLUL IV: INSTITUTIILE UNIUNII
Capitolul I – Cadrul institutional
Articolul 18: Institutiile Uniunii
1. Uniunea dispune de un cadru institutional unic care are drept scop:
- urmarirea obiectivelor Uniunii,
- promovarea valorilor sale,
- servirea intereselor Uniunii, ale cetatenelor si cetatenilor sai si ale statelor membre, si
asigurarea coerentei, eficacitatii si continuitatii politicilor si actiunilor întreprinse în
vederea atingerii obiectivelor ale.
2. Acest cadru institutional cuprinde:
Parlamentul European,
Consiliul European,
Consiliul de Ministri,
Comisia Europeana,
Curtea de Justitie.
3. Fiecare institutie actioneaza în limitele atributiilor care îi sunt conferite prin
Constitutie, confor, procedurilor si în conditiile prevazute prin aceasta. Institutiile
practica între ele o cooperare loiala.
Articolul 19: Parlamentul European
1. Parlamentul european exercita, împreuna cu Consiliul de Ministri, functiile
legislativa si bugetara, precum si functiile de control politic si consultative, conform
conditiilor stabilite prin Constitutie. Parlamentul European alege presedintele Comisiei
Europene.
2. Parlamentul European este ales prin vot universal direct de catre cetatenii
europeni, prin scrutin liber si secret, pentru un mandat de cinci ani. Numarul de membri
nu depaseste sapte sute treizeci si sase. Reprezentarea cetatenilor europeni este asigurata
în mod proportional degresiv, cu stabilirea unui prag minim de patru membri pentru
fiecare stat membru.
Cu suficient timp înaintea alegerilor parlamentare europene din 2009 si, daca va fi cazul,
si dupa, Consiliul European adopta în unanimitate, pe baza propunerii Parlamentului
European si cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a structurii Parlamentului
European cu respectarea celor mentionate mai sus.
3. Parlamentul European îsi alege presedintele si biroul dintre membrii sai.
Articolul 20: Consiliul European
1. Consiliul European da Uniunii impulsurile necesare dezvolta acesteia si îi
defineste orientarile si prioritatile de politica generala. Nu exercita functii legislative.
2. Consiliul European este format din sefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum si din presedintele sau si presedintele Comisiei. Ministrul afacerilor
externe al Uniunii participa la lucrari.
3. Consiliul European se întruneste în fiecare trimestru la convocarea
presedintelui sau. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot
decide sa fie asistati de catre un ministru li, în cazul presedintelui Comisiei, de catre un
comisar european. Presedintele convoaca o reuniune extraordinara a Consiliului
European atunci când aceasta situatie se impune.
4. Consiliul European se pronunta prin consens, cu exceptia cazului în care în
Constitutie se prevede altfel.
Articolul 21: Presedintele Consiliului European
1. Presedintele Consiliului European este ales de catre Consiliul European cu
majoritate calificata pentru o durata de doi ani si jumatate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singura data. În caz de imposibilitate sau de culpa grava, Consiliul
European poate pune capat mandatului presedintelui conform aceleiasi proceduri.
2. Presedintele Consiliului European:
- prezideaza si impulsioneaza lucrarile Consiliului European;
- îi asigura pregatirea si continuitatea în cooperare cu presedintele Comisiei si pe baza
lucrarilor Consiliului afacerilor generale;
- actioneaza pentru facilitarea coeziunii si consensului în cadrul Consiliului European;
- prezinta Parlamentului European un raport la sfârsitul fiecarei întruniri.
Presedintele Consiliului European asigura la nivelul sau si în aceasta calitate
reprezentarea externa a Uniunii în probleme referitoare la politica externa si de securitate
comuna, fara sa aduca atingere competentelor ministrului afacerilor externe al Uniunii.
3. Presedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat national.
Art. 22. Consiliul de Ministri
1. Consiliul de Ministri exercita, împreuna cu Parlamentul European, functiile
legislativa si bugetara, precum si functii de definire a politicilor si de coordonare,
conform conditiilor stabilite prin Constitutie.
2. Consiliul de Ministri este format dintr-un reprezentant numit de fiecare stat
membru la nivel ministerial pentru fiecare din formatiunile sale. Acest reprezentant este
singurul competent sa angajeze statul membru pe care îl reprezinta si sa-si exercite
dreptul de vot.
3. Consiliul de Ministri hotaraste cu majoritate calificata, cu exceptia cazului în
care în Constitutie se prevede altfel.
Articolul 23: Formatiunile Consiliului de Ministri
1. Consiliul legislativ si al afacerilor generale asigura coerenta lucrarilor
Consiliului de Ministri.
Atunci când actioneaza în calitate de Consiliu al afacerilor generale, pregateste întrunirile
Consiliului European si asigura continuitatea, în colaborare cu Comisia.
Atunci când îsi exercita functia legislativa, Consiliul de Ministri elibereaza si se pronunta
împreuna cu Parlamentul European asupra legilor europene si a legilor-cadru europene
conform dispozitiilor Constitutiei. Atunci când actioneaza în aceasta calitate,
reprezentarea fiecarui stat membru ete asigurata de unul sau doi reprezentanti de rang
ministerial ale caror competente corespund ordinii de zi a Consiliului de Ministri.
2. Consiliul afacerilor externe elaboreaza politicile externe ale Uniunii conform
liniilor strategice definite de catre Consiliul European si asigura coerenta actiunii sale.
Acesta este prezidat d ministrul afacerilor externe al Uniunii.
3. Consiliul European adopta o decizie europeana care stabileste celelalte
formatiuni în care Consiliul de Ministri se poate întruni.
4. Presedintia formatiunilor Consiliului de Ministri, cu exceptia celei a afacerilor
externe a Uniunii, este asigurata de catre reprezentantii statelor membre din cadrul
Consiliului, conform sistemului rotatiei egale pentru perioade de cel putin un an.
Consiliul European adopta o decizie europeana care stabileste unei astfel de rotatii tinând
cont de echilibrele politice si geografice europene si de diversitatea statelor membre.
Articolul 24: Majoritatea calificata
1. Atunci când Consiliul European sau Consiliul de Ministri hotaraste cu
majoritate calificata, aceasta se defineste ca întrunind majoritatea statelor membre,
reprezentând cel putin trei cincimi din populatia Uniunii.
2. Atunci când Constitutia nu obliga Consiliul European sau Consiliul de Ministri
sa hotarasca pe baza unei propuneri a Comisiei sau atunci când Consiliul European si
Consiliul de Ministri nu hotarasc la initiativa ministrului afacerilor externe al Uniunii,
majoritatea calificata necesara este constituita din doua treimi din statele membre,
reprezentând cel putin trei cincimi din populatia Uniunii.
3. Dispozitivele alin. 1 si 2 produc efecte de la 1 noiembrie 2009, dupa
organizarea de alegeri parlamentare europene, conform dispozitiilor art. 9.
4. Atunci când Constitutia prevede în partea III ca legile europene si legile-cadru
europene sunt adoptate de Consiliul de Ministri conform unei proceduri legislative
speciale, Consiliul European poate, din proprie initaitiva si în unanimitate, dupa o
perioada de examinare de minimum sase luni, sa adopte o decizie prin care sa autorizeze
adoptarea acestor legi sau legi-cadru conform procedurii legislative ordinare. Consiliul
European hotaraste dupa consultarea Parlamentului European si informarea parlamentelor
nationale.
Atunci când Constitutia prevede în partea III ca, într-un domeniu determinat,
Consiliul de Ministri hotaraste în unanimitate, Consiliul European poate, din proprie
initiativa si n unanimitate, sa adopte o decizie europeana prin care sa autorizeze Consiliul
de Ministri sa hotarasca în domeniul respectiv cu majoritate calificata. Orice initiativa
luata de Consiliul European pe baza acestui paragraf este transmisa parlamentelor
nationale cu cel putin patru luni înainte de adoptarea unei decizii.
5. În cadrul Consiliului European, presedintele acestuia si presedintele Comisiei
nu participa la vot.
Articolul 25: Comisia Europeana
1. Comisia Europeana promoveaza interesul european general si adopta
initiativele necesare în acest scop. Vegheaza la aplicarea dispozitiilor Constitutiei,
precum si a dispozitiilor adoptate de catre institutii în temeiul acesteia. Supravegheaza
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curtii de Justitie. Executa bugetul si gestioneaza
programele. Exercita functii de coordonare, executie si gestionare, în conditiile stabilite
prin Constitutie. Cu exceptia politicii externe si de securitate comune si a altor cazuri
prevazute în Constitutie, asigura reprezentarea externa a Uniunii. Adopta initiativele de
programare anuala si multianuala a Uniunii în vederea încheierii de acorduri
interinstitutionale.
2. Cu exceptia cazului în care în Constitutie se prevede altfel, un act legislativ al
Uniunii nu poate fi adoptat decât la propunerea Comisiei. Celelalte acte sunt adoptate la
propunerea Comisiei, atunci când Constitutia prevede acest lucru.
3. Comisia consta într-un colegiu compus din presedinte, ministrul afacerilor externe
al Uniunii/vicepresedintele si treisprezece comisari europeni selectati conform unui
sistem de rotatie egala între statele membre. Acest sistem este stabilit printr-o decizie
europeana adoptata de Consiliul European pe baza urmatoarelor principii:
a) statele membre sunt cu strictete tratate în mod egal în ceea ce priveste
determinarea ordinii succesiunii si a duratei prezentei reprezentantilor lor în cadrul
colegiului; în consecinta, diferenta dintre numarul total de mandate detinute de
reprezentantii a doua state membre date nu poate fi niciodata mai mare decât unu;
b) sub rezerva lit. a), fiecare din colegiile succsive este constituit astfel încât sa
reflecte în mod satisfacator evantaiul demografic si geografic al tuturor statelor
membre ale Uniunii.
Presedintele Comisiei numeste comisari fara drept de vot, alesi tinând cont de
aceleasi criterii ca si pentru membrii colegiului si provenind din toate celelalte state
membre.
Aceste dispozitii produc efecte la 1 noiembrie 2009.
4. Comisia îsi exercita responsabilitatile în deplina independenta. În îndeplinirea
sarcinilor lor, comisarii europeni si comisarii nu solicita si nici nu accepta instructiuni din
partea vreunui guvern sau organism.
5. Comisia, în calitate de colegiu, raspunde în fata Parlamentului European.
Presedintele Comisiei raspunde în fata Parlamentului European pentru activitatile
comisarilor. Parlamentul European poate adopta o motiune de cenzura împotriva
Comisiei, în conformitate cu procedurile prevazute îna rt. III-243. Daca o astfel de
motiune este adoptata, comisarii europeni si comisarii trebuie sa renunte în mod colectiv
la functiile lor. Comisia continua sa se ocupe de problemele curente pâna la numirea unui
nou colegiu.
Articolul 26: Presedintele Comisiei Europene
1. Tinând cont de alegerile pentru Parlamentul European si dupa consultarile
necesare, Consiliul European, hotarând cu majoritate calificata, propune Parlamentului
European un candidat la functia de presedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de
Parlamentul European cu majoritatea membrilor din care este format. Daca acest candidat
nu întruneste majoritatea, Consiliul European propune, în termen de o luna, un nou
candidat pentru Parlamentul European, urmând aceeasi procedura.
2. Pe baza sistemului rotatiei egale, fiecare stat membru stabileste o lista de trei
persoane, în care sa fie reprezentate ambele sexe, pe care le considera calificate pentru a
exercita functia de comisar european. Selectând câte o persoana de pe fiecare din listele
propuse, presedintele ales desemneaza cei treisprezece comisari europeni alesi pentru
competenta si angajamentul lor european si care ofera toate garantiile de independenta.
Presedintele, persoanele desemnate ca membri ai colegiului, inclusiv viitorul ministru al
afacerilor externe al Uniunii, precum si persoanele desemnate în functia de comisar fara
drept de vot, sunt supusi, în mod colectiv, unui vot de aprobare din partea Parlamentului
European. Mandatul Comisiei este de cinci ani.
3. Presedintele Comisiei:
- defineste orientarile în cadrul carora Comisia îsi exercita misiunea;
- decide organizarea sa interna pentru a asigura coerenta, eficacitatea si colegialitatea
actiunilor acesteia;
- numeste vicepresedinti dintre membrii colegiului.
Un comisar european sau un comisar îsi prezinta demisia daca presedintele îi cere acest
lucru.
Art. 27: Ministrul afacerilor externe al Uniunii
1. Consiliul European, hotarând cu majoritate calificata, cu acordul presedintelui
Comisiei, numeste ministrul afacerilor externe al Uniunii. Acesta conduce politica
externa si de autoritate comuna a Uniunii. Consiliul European poate capat mandatului sau
conform aceleiasi proceduri.
2. Prin propunerile sale, ministrul afacerilor externe contribuie la elaborarea
politicii externe comune si o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului
de Ministri. Actioneaza la fel si în ceea ce priveste politica de securitate si de aparare
comuna.
3. Ministrul afacerilor externe este unul din vicepresedintii Comisiei Europene. El
este însarcinat cu relatiile externe si cu coordonarea celorlalte aspecte ale actiunii externe
a Uniunii. În exercitarea responsabilitatilor sale în cadrul Comisiei si numai cu privire la
aceste responsabilitati, el este supus procedurilor care reglementeaza functionarea
Comisiei.
Art. 28: Curtea de Justitie
1. Curtea de Justitie cuprinde Curtea Europeana de Justitie, Tribunalul de Mare
Instanta si tribunale specializate. Aceasta asigura respectarea dreptului în interpretarea si
aplicarea Constitutiei.
Statele membre stabilesc caile de atac necesare asigurarii unei protectii jurisdictionale
efective în domeniul dreptului Uniunii.
2. Curtea Europeana de Justitie este formata dintr-un judecator pentru fiecare stat
membru si este asistata de avocati generali.
Tribunalul de Mare Instanta numara cel putin un judecator pentru fiecare stat
membru; numarul de judecatori este stabilit prin statutul Curtii de Justitie.
Judecatorii si avocatii generali de la Curtea Europeana de Justitie, precum si
judecatorii Tribunalului de Mare Instanta, alesi dintre personalitatile care ofera toate
garantiile de independenta si care îndeplinesc conditiile prevazute în art. III-260 si III-
261, sunt numiti de comun acord de catre guvernele statelor membre pentru un mandat de
sase ani care poate fi reînnoit.
3. Curtea de Justitie hotaraste:
- asupra actiunilor introduse de catre unul din statele membre, o institutie sau persoane
fizice sau juridice, conform dispozitiiloe prevazute în partea III;
- cu titlu prejudicial, la cererea instantelor nationale, asupra interpretarii dreptului Uniunii
sau asupra validitatii actelor adoptate de catre institutii;
- asupra altor cazuri prevazute de Constitutie.
Capitolul II – Alte institutii si organisme
Articolul 29: Banca Centrala Europeana
1. Banca Centrrala Europeana si bancile centrale nationale constituie Sistemul
European al Bancilor Centrale. Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale
ale statelor membre care au adoptat moneda Uniunii, euro, conduc politica monetara a
Uniunii.
2. Sistemul European al Bancilor Centrale este condus de organele de decizie ale
Bancii Centrale Europene. Obiectivul sau principal este mentinerea stabilitatii preturilor.
Fara sa aduca atingere obiectivului de stabilitate a preturilor, acesta sprijina politicilor
economice generale în cadrul Uniunii, în scopul realizarii obiectivelor Uniunii.
Întreprinde orice alta misiune de banca centrala, conform dispozitiilor partii III din
Constitutie, statutului Sistemului European al Bancilor Centrale si statutului Bancii
Centrale Europene.
3. Banca Centrala Europeana este o institutie care are personalitate juridica. Ea
este singura abilitata sa autorizeze emisiunea de euro. Ea este independenta în exercitarea
prerogativelor sale si în finantele sale. Institutiile si organismele Uniunii, precum si
guvernele statelor membre se angajeaza sa respecte acest principiu.
4. Banca Centrala Europeana adopta masurile necesare îndeplinirii misiunilor sale
conform dispozitiilor art. III-77 – III-83 si III-90 si conditiilor stabilite în statutul
Sistemului European al Bancilor Centrale si al Bancii Centrale Europene. Conform
acelorasi dispozitii, statele membre care nu au adoptat euro, precum si bancile lor
centrale, îsi pastreaza competentele în domeniul monetar.
5. În domeniile care tin de competenta sa, Banca Centrala Europeana este
consultata asupra oricarui proiect de act al Uniunii, precum si asupra oricarui proiect de
reglementare la nivel national si poate emite avize.
6. organele de decizie ale Bancii Centrale Europene, structura lor si modalitatile
de functionare sunt definite în art. III-84 – III-87 si în statutul Sistemului European al
Bancilor Centrale si statutul Bancii Centrale Europene.
Articolul 30: Curtea de Conturi
1. Curtea de Conturi este institutia care asigura controlul conturilor.
2. Ea examineaza conturile pentru totalitatea veniturilor si cheltuielilor Uniunii si
asigura buna gestiune financiara.
3. Ea este formata din câte un cetatean din fiecare stat membru. Membrii sai îsi
exercita functiile în deplina independenta.
Articolul 31: Organismele consultative ale Uniunii
1. Parlamentul European, Consiliul de Ministri si Comisia sunt asistate de un Comitet al
Regiunilor si de un Comitet Economic si Social care exercita functii consultative.
2. Comitetul Regiunilor este format din reprezentanti ai colectivitatilor regionale si locale
care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivitati regionale sau
locale, fie raspunzatori din punct de vedere politic în fata unei adunari alese.
3. Comitetul Economic si Social este format din reprezentanti ai organizatiilor patronale,
salariale si alti reprezentanti ai societatii civile, în special din domeniile socioeconomic,
civic, profesional si cultural.
4. Membrii Comitetului Regiunilor si ai Comitetului Economic si Social nu sunt obligati
prin nici un mandat imperativ. Ei îsi exercita functia în deplina independenta, în interesul
general al Uniunii.
5. Regiunile referitoare la structura acestor comitete, la desemnarea membrilor lor, la
atributiile si la functionarea lor sunt definite în art. III-292 – III-298 din Constitutie.
Regulile referitoare la structura sunt revizuite cu regularitate de catre Consiliu, la
propunerea Comisiei, pentru a reflecta evolutia economica, sociala si demografica a
Uniunii.

Curs 12
Tratatele C.E. si U.E. si drepturile omului. Raportul cu C.E.D.O.
1. Cadrul constitutional al drepturilor
fundamentale
Dupa cum este cunoscut, UE nu dispune înca – în pofida numeroaselor cereri
existente în literatura de specialitate si a celor din partea Parlamentului European – de
nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral si cu valabilitate obligatorie,
catalog care sa corespunda - ca marime si forta de exprimare – partii, din constitutiile
statelor, referitoare la drepturile fundamentale. Profesiunea de credinta pentru
respectarea drepturilor fundamentale – preluata în Tratatul de la Maastricht, referitor la
Uniunea Europeana – nu specifica nici un drept individual, ci se limiteaza la o stabilire a
telului Constitutiei, care este formulata ca o clauza generala si, în plus, este luata în
jurisprudenta CJCE:
“Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt ele garantate în
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale – semnata la
Roma, la 4 noiembrie 1950 – si cum rezulta ele, ca principii generale ale dreptului
comunitar, din traditiile constitutionale comune ale statelor membre” (art. 8, fost art. F, II
al TUE)”.
Ce-i drept, “Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” – adusa la
cunostinta publica, în mod festiv, la 8 decembrie 2000, a obtinut o larga semnificatie
simbolica si un amplu efect politic. Dar, consecintele ei juridice nu tin pasul cu acestea,
caci – daca nu se ia în seama titlul pretinzând respect – este vorba, în realitate, despre o
simpla Proclamatie, înzestrata cu înalta autoritate morala, dar fara obligativitate juridica.
În preambul se face referire la faptul ca Uniunea este o comunitate de valori, care se
întemeiaza pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate si solidaritate, bazându-se pe
principiile democratiei si statului de drept. În 54 de articole (continute în 7 capitole) se
jura credinta demnitatii omului, drepturilor la libertate, egalitatii, solidaritatii, drepturilor
cetatenesti si drepturilor în fata justitiei.
Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi “clasice” – precum
respectarea vietii private si a vietii de familie, dreptul la încheierea casatoriei si la
întemeierea familiei, libertatea religioasa, dreptul la exprimarea libera a opiniei si la
informare – dar si drepturi “moderne”, precum sunt dreptul la azil, dreptul la educatie,
libertatea antreprenoriala, drepturile copilului precum si ale oamenilor vârstnici si
handicapati, protectia datelor referitoare la persoana, protectia mediului înconjurator si a
consumatorilor sau interzicerea clonarii oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative
între cei 62 de membri ai Adunarii, care au elaborat Carta, au fost deosebit de
controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a lucratorilor la luarea
deciziilor în întreprinderi, securitatea sociala si ajutorul social, a caror garantie s-a lovit –
înainte de orice – de rezistenta din partea Regatului Unit.
Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organe si institutii ale Uniunii
Europene, precum si la statele membre, dar acestea implementeaza dreptul comunitar
(art. 51). Îngradirile exercitarii drepturilor si libertatilor recunoscute trebuie sa fie
prevazute legal si sa respecte esenta acestor drepturi si libertati (art. 52).
Pe de alta parte, este adevarat ca toate cele 15 state membre UE – nu însa si
Comunitatile Europene/Uniunea Europeana ca atare – sunt parti contractante ale
Conventiei Europene asupra Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliului Europei, care este
conceputa ca o veritabila conventie între state. În afara de aceasta, o aderare CE/UE la
CEDO ar fi exclusa – cel putin în actuala conjunctura juridica – din motive de drept
comunitar. Într-un recent raport, referitor la aderarea Comunitatii la CEDO, CJCE a scos
în evidenta “dimensiunea de drept constitutional” a modificarii esentiale – survenind
odata cu o astfel de aderare – a sistemului de aparare a drepturilor omului în
Comunitate si a conchis, de aici, ca tratatele internationale din acest domeniu nu se pot
sprijini pe nici un temei juridic specific al dreptului comunitar, nici pe clauza subsidiara a
umplerii lacunelor, prevazuta la art. 308 (fost art. 235) al TCE. Aderarea ar pretinde o
modificare a Tratatului, mai ales daca se tinea seama de amplele efecte – pe plan
institutional – ale unei astfel de masuri de aderare (prin care ar putea fi reduse
competentele CJCE conform art. 220 [fost art. 164], art. 292 [fost art. 219] ale TCE). Ca
urmare, chintesenta acestui raport pare a sta în faptul ca – pe de o parte – nu este
permisa punerea la dispozitie, prin acorduri internationale, a structurii de baza a
Comunitatii, ca si în faptul ca – pe de alta parte – un catalog de drepturi fundamentale al
Comunitatii nu poate fi elaborat pe baza dreptului comunitar secundar, în cadrul caruia –
în cazul unei aderari a CE – ar fi considerat si CEDO.
Facând abstractie de câteva sporadice reglementari din tratate – care se refera
la drepturi fundamentale (de exemplu interzicerea discriminarii pe considerente de
catatenie – art. 12 [fost art. 6] TCE; principiul salarizarii independente de sex – art. 141
[fost art. 119] TCE; principiul proportionalitatii si interzicerea discriminarii în domeniul
Pietei Agrare Comune – art. 34 II 2 [fost art. 40 III 3] TCE) – tratatele comunitare sunt
“oarbe la drepturile fundamentale”. Ca urmare, în general evolutia apararii drepturilor
fundamentale în CE/UE si în special cristalizarea domeniului de aparare si a limitelor
fiecaruia dintre drepturile fundamentale se sprijina pe dreptul judiciar; ele sunt opera
elaborarii dreptului pretorian de catre CJCE, care – conform propriei sale metodici
cazuistice – a dezvoltat, cu intensitate crescânda, o doctrina coerenta a drepturilor
fundamentale.
2. Apararea drepturilor fundamentale
în jurisprudenta CJCE
2.1. Principii de drept
În jurisprudenta ei – între timp puternic consolidata – CJCE sprijina drepturile
fundamentale ca pe o parte componenta a principiilor de drept generale. În aceasta
privinta, ea se lasa condusa, în primul rând, de traditiile constitutionale comune ale
statelor membre, considerate ca surse de gasire a solutiei legale, dar ea antreneaza –
ca mijloace de orientare ajutatoare – si tratatele internationale referitoare la apararea
drepturilor fundamentale, încheiate de catre statele membre, în primul rând CEDO. În
ceea ce priveste CEDO, tendinta jurisprudentei CJCE este de a considera prevederile
acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comunitar, ceea ce are scopul practic
de reproducere autonoma a CEDO în ordinea de drept comunitara.
Curtea de Justitie stabileste continutul fiecarui drept fundamental pe calea
compararii evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentueaza ca garantarea acestor
drepturi trebuie sa fie inclusa în structura si telurile Comunitatii. De aceea, CJCE nu este
dispusa sa compare direct dreptul comunitar secundar cu vreuna din constitutiile
nationale, de exemplu cu Constitutia germana, dar – cu toate acestea – CJCE recurge la
ordinile constitutionale nationale în cadrul stabilirii continutului propriilor principii de drept
ale Comunitatii.
Atentia principala a jurisprudentei initiale a CJCE a fost la sursele juridice si la
introducerea drepturilor fundamentale în structura generala a dreptului comunitar.
Ulterior, pe primul plan a trecut conotatia sociala a drepturilor fundamentale. Similar
clauzei legaturii sociale, din art. 14 al Constitutiei germane, Curtea de Justitie scoate în
evidenta faptul ca drepturile fundamentale – recunoscute de catre ea – trebuie privite în
legatura cu functia lor sociala. Interventii în pozitiile relevante pentru drepturile
fundamentale sunt admisibile numai în urmatoarele trei conditii:
- justificarea interventiei prin telurile Comunitatii, care servesc binelui general;
- proportionalitatea interventiei, tinând seama de scopul urmarit;
- garantarea esentei dreptului aparat.
În privinta întinderii apararii, trebuie mentionat faptul ca drepturile fundamentale
prevazute de CE/UE îi protejeaza – în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar –
nu numai pe cetatenii Uniunii, adica pe cetatenii statelor membre UE (a se vedea art. 17
[fost art. 8] I TCE), ci si pe toate persoanele fizice si juridice, deci si subiecti din terte tari,
daca aceste drepturi fundamentale sunt – conform calitatii respectivei norme – adecvate
în acest scop (îndreptatirea la drepturi fundamentale). Pe de alta parte, drepturile
fundamentale ale CE/UE angajeaza nu numai organele comunitare – în special pe acela
având functia de organ legislativ al Comunitatii – ci si statele membre, daca acestea
implementeaza dreptul comunitar, mai ales daca ele îl pun în executare pe plan
administrativ (obligarea fata de drepturile fundamentale). Din acest punct de vedere,
pentru institutiile nationale aceasta înseamna ca ele sunt supuse unei duble obligari în
privinta drepturilor fundamentale, si anume, decurgând din dreptul statului respectiv si
din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc – legat de acest aspect – al
ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apararii, pe plan intern, a
drepturilor fundamentale în acele state membre, al caror grad de aparare autonoma este
înca inferior dreptului comunitar.
2.2. Garantarea drepturilor fundamentale
în jurisprudenta CJCE
Corespunzator stabilirii obiectivelor preponderent economice ale Comunitatii,
drepturile fundamentale cu legatura economica si sociala formeaza obiectul principal al
jurisprudentei de pâna acum, totusi exista deja o succesiune de diferite alte drepturi
fundamentale. În aceasta privinta, juristul pregatit în dreptul german remarca
predispozitia metodica si pragmatica a jurisprudentei, care – de regula – procedeaza
într-un mod orientat spre rezultat si, cu aceasta ocazie, chiar omite ocazional o mai
precisa stabilire a domeniului de aparare a drepturilor fundamentale, asigurat de dreptul
în discutie.
Între drepturile fundamentale recunoscute de catre CJCE sunt urmatoarele:
- dreptul de proprietate;
- libertatea profesiei, respectiv dreptul la activitate economica;
- libertatea de asociere si libertatea de coalizare;
- libertatea religioasa si libertatea cultului;
- libertatea opiniei si a informarii;
- respectarea vietii private si a vietii de familie;
- confidentialitatea corespondentei purtate cu aparatorul;
- dreptul de a nu trebui sa te acuzi singur;
- inviolabilitatea locuintei;
- alegerea libera a partenerului de afaceri.
Principiul echitatii (interzicerea discriminarii) afirma – în definitia lui cea mai
generala – ca “situatii de fapt compatibile nu este permis sa fie tratate diferit, chiar daca
o diferentiere ar fi justificata în mod obiectiv”.
Principiul proportionalitatii (a se vedea art. 5 [fost art. 3b] III TCE) cuprinde –
similar ca în dreptul constitutional german – o dispozitie de apreciere a bunurilor si
intereselor, care contine aspectele referitoare la caracterul adecvat si de necesitatea, la
alegerea mijloacelor si la interdictia excesului.
Principiul drepturilor legitime poate împiedica retragerea unui act administrativ
nelegal, favorizant, cu efect ex tunc, respectiv intrarea retroactiva în vigoare a unui
regulament. Astfel, de exemplu, în domeniul unei reglementari a cotelor de lapte,
fermierii pot invoca principiul drepturilor legitime, daca au fost exclusi de la repartizarea
unei cote tocmai din cauza faptului ca – pe baza unei obligatii temporare de
necomercializare, promovata chiar de catre Comunitate – ei nu produsesera deloc lapte
în anul de referinta în discutie; în aceasta situatie, agentii economici afectati aveau
dreptul de a se încrede în efectele, limitate în timp, ale obligatiilor asumate de ei
anterior.
Dreptul de a fi audiat în justitie trebuie respectat – ca o componenta de baza în
procesul aflat pe rol – în procedura administrativa în fata Comisiei, dar si în procedura
CJCE. Principiul afirma ca nu este permis ca masuri defavorizante sa se sprijine pe
fapte sau documente, în legatura cu a caror existenta si importanta persoanele afectate
nu s-au putut exprima concret.
Sanctiunile în procedura disciplinara si în procedura de stabilire a amenzii se
supun imperativului non bis in idem. Fireste, acest principiu nu este valabil direct în
raportul dintre sanctiunile dreptului comunitar si acelea ale dreptului national (de
exemplu datorita încalcarii reglementarilor referitoare la concurenta), deoarece aici este
vorba despre doua sfere juridice separate una de cealalta. Totusi – la impunerea unei
amenzi pe baza dreptului comunitar – autoritatea comunitara trebuie sa ia în considerare
sanctiunea aplicata deja într-un stat membru, pentru aceeasi situatie, pe baza
respectivului drept national. Aceasta jurisprudenta ar putea capata relevanta actuala în
privinta competentei Bancii Centrale Europene (EZB) de a dispune – împotriva acelor
societati lente în îndeplinirea obligatiilor si contravenind politicii monetare a Sistemului
European al Bancilor Centrale (ESZB) – amenzi sau obligarea la plata (art. 110 [fost art.
108 a] III EGV).
2.3. Apararea drepturilor fundamentale la nivel
comunitar si national
Dupa cum s-a aratat, cerinta existentei unui eficient sistem comunitar de aparare
a drepturilor fundamentale este, totodata, o chestiune a teoriei dreptului constitutional
national, care leaga transferul – catre detinatori internationali de suveranitate – al
drepturilor de suveranitate nationale de conditia unui nivel functional echivalent de
aparare a drepturilor fundamentale. În cultura juridica germana, în mod traditional
conservativ-izolationista, aceasta cerere a condus la o exagerare nationalista, unica pe
plan european, care – nu pe nedrept – le-a adus agitatorilor, în acest caz Curtea
Constitutionala Federala a R.F. Germania (CCF), reprosul de imperialism de dreapta.
Problematica încarcata de stare conflictuala a devenit cunoscuta în literatura ca
jurisprudenta “Solange”, dupa cuvântul initial al tezelor din deciziile în discutie.
Desi în hotarârea “Solange I” din 29 mai 1974, CCF a recunoscut – în
concordanta cu jurisprudenta CJCE – ca dreptul comunitar constituie o ordine de drept
de sine statatoare, care decurge dintr-o sursa juridica autonoma, totusi ea a avut
suspiciuni ca – cel putin în actualul stadiu al procesului de integrare europeana – nu ar fi
garantata înca o suficienta certitudine de natura legala cu privire la o aparare eficienta a
drepturilor fundamentale, caci ordinea comunitara nu dispune înca de nici un catalog al
drepturilor fundamentale – definitiv formulat si hotarât de catre un Parlament – care sa
fie corespunzator catalogului drepturilor fundamentale al Constitutiei germane. Cel putin,
însa, “atât timp cât” aceste conditii nu sunt îndeplinite, îi revine CCF obligatia de a
verifica compatibilitatea dreptului comunitar derivat cu drepturile fundamentale.
Decizia mentionata a CCF a fost resimtita, în mod general, ca o lovitura împotriva
integrarii europene, fiind puternic criticata în literatura, desi ea are si partea ei buna, caci
i-a dat CJCE ocazia ca, ulterior, sa ia mai des în considerare chestiuni privind drepturile
fundamentale. Ca urmare, chiar si fara ca, între timp, sa fi fost adoptat un catalog al
drepturilor fundamentale pentru CE, CCF a putut – cu Hotarârea din 22 octombrie 1986
(“Solange II”) – sa abandoneze rezervele sale fata de afirmatul deficit de drepturi
fundamentale al Comunitatii. De acum înainte, CCF recunoaste ca între timp – pe calea
perfectionarii dreptului judiciar – CJCE garanteaza o aparare a drepturilor fundamentale,
care trebuie considerata ca fiind, în esenta, egala celei impuse de catre Constitutia
germana. Asadar – atât timp cât CJCE garanteaza o protectie eficienta a drepturilor
fundamentale, în raport cu autoritatea suverana a Comunitatii – CCF nu va mai exercita
activitatea de control al normelor fata de dreptul comunitar, care serveste ca baza
juridica pentru atitudinea instantelor si autoritatilor germane. Cererile înaintate de
judecatori, referitoare la acest aspect, nu sunt admise.
Cu toate acestea – desi, odata cu “hotarârea Solange II”, conflictul de
competenta latent între Luxemburg si Karlsruhe1 pare a fi dezamorsat – el nu este înca
înlaturat definitiv. “Sentinta Maastricht” din 12 octombrie 1993 – cu care CCF a afirmat,
summa summarum, compatibilitatea Tratatului asupra Uniunii Europene cu Constitutia
germana, dar a pus obstacole semnificative în calea dezvoltarii mai departe – lasa sa se
recunoasca, mai degraba, o reînnoita punere a accentului în sensul unei amplificate
tendinte spre “renationalizarea” apararii drepturilor fundamentale fata de autoritatea
suverana a Comunitatii. În aceasta sentinta, CCF întareste competenta sa pentru
garantarea generala – în domeniul de valabilitate a Constitutiei – a unei aparari eficiente
a drepturilor fundamentale, dar subliniaza faptul ca vrea sa-si exercite jurisdictia sa întrun
“raport de cooperare” cu CJCE, raport “în care CJCE garanteaza apararea drepturilor
fundamentale în fiecare caz individual, pe întreg teritoriul Comunitatilor Europene, drept
urmare CCF putându-se limita la o garantare generala a standardului indispensabil
pentru drepturile fundamentale”.
Asadar, în pofida principiului – stabilit în hotarârea “Solange II” (la care se refera
explicit “sentinta Maastricht”) – al neexercitarii conditionate a jurisdictiei CCF,
întelegerea germana a constitutiei este înca marcata de teza conform careia competenta
pentru integrare a Republicii Federale Germania (art. 24 Cf. noua versiune) îsi gaseste
limitele ei în abandonarea “identitatii ordinii constitutionale în vigoare, prin patrunderea
în structura ei de baza”.
3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental
De mai mult timp, voci critice – exprimate în literatura – critica insuficienta
apararii pur pretoriene a drepturilor fundamentale în ordinea de drept a Uniunii si
asociaza aceasta critica cu cerinta întocmirii unui catalog al drepturilor fundamentale,
obligatoriu din punct de vedere juridic si având valoare de constitutie a UE. Aceasta teza
este sustinuta cu diferite argumente, în prim plan fiind doua directii de argumentare: pe
de o parte siguranta în fata legii si transparenta, iar pe de alta parte functia de legitimare
si de integrare a drepturilor fundamentale.
3.1. Siguranta în fata legii si transparenta
1 Sediul Curtii Federale Constitutionale a Germaniei.
Drepturile fundamentale au nu numai caracter de aparare individuala, ci si o
functie de ordine politica. Ca expresie a angajamentului fata de valori ale dreptului, ele
întruchipeaza concomitent elemente ale unei ordini valorice obiective a “comunitatii
juridice” europene. În aceasta perspectiva, solicitarea unei codificari a drepturilor
fundamentale în Uniune – asa cum, de multa vreme, a cerut-o energic Parlamentul
European – merita o sustinere durabila. Un catalog aflat în vigoare, nu doar proclamativ,
al drepturilor fundamentale – formulate într-o forma inteligibila pentru cel supus legii si
confirmate prin documente – ar aduce transparenta suplimentara, siguranta în fata legii
si apropiere de cetatean. Prin aceasta constatare nu trebuie, în nici un caz, subapreciata
activitatea CJCE de edificare juridica, care consta în faptul ca – anticipând elaborarea
unei constitutii a UE, de catre o putere constituanta – a inclus Uniunea într-o ordine
caracteristica statului de drept. Chiar si în sistemele juridice ale statelor membre UE,
stabilirea continutului textelor din constitutie, precum si precizarea si alcatuirea acestora,
este încredintata puterii judecatoresti. Totusi, aceasta înseamna o crestere a
transparentei si a previzibilitatii, asadar siguranta în fata legii, daca justitia pretoriana
individuala – la urma urmelor cunoscuta si înteleasa numai de catre specialisti – este
delimitata, ca obiectiv si continut, prin instructiunile cu caracter normativ ale unui catalog
întocmit în scris si având valoare de constitutie.
3.2. Functia de legitimare si de integrare
Pe baza caracterului de transparenta urmeaza a nu se pierde din vedere efectul
– aducând legitimitate si promovând integrarea – al unui catalog al drepturilor
fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic. Un astfel de catalog ar putea sa
contribuie la formarea – în rândul populatiei UE – a unei constiinte europene comune a
drepturilor fundamentale, sa ajute la dezvoltarea unor concepte comune privind
democratia si statul de drept si – astfel, în mod indirect – sa devina un factor de
impulsionare si o forta motrice a procesului de integrare aflat în curs. Eficienta apararii
pretoriene a drepturilor fundamentale de catre CJCE ar avea numai de câstigat în
aceasta privinta: “densitatea controlului” – deseori resimtita din perspectiva doctrinei
germane a dreptului constitutional, ca fiind insuficienta – ar putea fi marita, iar
temeritatea judecatorilor de a casa acele acte de justitie comunitare, care sunt contrare
drepturilor fundamentale, ar putea fi consolidata. Desigur, un catalog UE al drepturilor
fundamentale va putea sa-si dezvolte întreg potentialul sau politic de integrare numai
daca el este realizat prin coparticiparea si cu aprobarea unei Adunari Populare
europene, alese în mod democratic, adica a Parlamentului European.
Cursurile 9,10, 11
Institutiile U.E. Cadrul general
Jurisdictia comunitara
În conformitate cu art. 7 din Tratatul CE, sarcinile încredintate Comunitatii sunt
realizate de:
- un Parlament european
- un Consiliu
- o Comisie
- o Curte de justitie
- o Curte de conturi,
fiecare institutie actionând în limitele atributiunilor care îi sunt conferite prin tratat.
Initial, prin tratatele de instituire a Comunitatilor europene s-au creat organe
paralele cu atributiuni asemanatoare. Ele au fost unificate prin Tratatul de fuziune, astfel
ca, începând cu 1 iulie 1967 cele trei Comunitati au dispus de institutii comune.
1. Parlamentul European
1.1. Constituire
Parlamentul European, compus din reprezentanti ai popoarelor reunite în
Comunitate, exercita puterile care îi sunt conferite prin Tratat (art. 189). Aceste dispozitii
legale au o dubla semnificatie: prima – în sensul ca de vreme ce membrii Parlamentului
reprezinta popoarele respective, ei nu pot sa fie mandatati de guvernele statelor lor spre
a îndeplini anumite instructiuni si nici nu pot sa fie tinuti de vreo obligatie de consultare;
a doua – în sensul ca statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce releva o comuniune de
interese si aspiratii, potrivit obiectivelor ce le stabilesc. Mai mult, s-a afirmat ca membrii
Parlamentului reprezinta nu numai propriile lor popoare, ci si alte popoare ale
comunitatii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice.
Numarul total al reprezentantilor alesi este în prezent de 626, din care 99 revin
Germaniei, câte 87 revine Frantei, Italiei si Marii Britanii, 64 Spaniei, 31 Olandei, câte 25
pentru Belgia, Grecia si Portugalia, Suediei 22, Austriei 21, câte 16 Danemarcei si
Finalandei, 15 Irlandei si numai 6 pentru Luxembrug, fata de totalul de 567 la alegerile
din 1994 si 518 anterior.
Parlamentul se întruneste în sesiune anuala ordinara care este prevazuta sa
înceapa în a doua zi de marti a lunii martie, dar el se poate întruni si în sesiune
extraordinara, la cererea unei majoritati a membrilor sai ori la cererea Consiliului sau a
Comisiei. El îsi alege presedintele si biroul dintre membrii sai (art. 197 CE). Daca nu
este prevazut altfel în Tratat, Parlamentul va actiona pe baza unei majoritati absolute a
voturilor exprimate. Regulile de procedura determina cvorumul (art. 198).
Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinta presedintilor,
Conferinta presedintilor birourilor permanente si temporare, Conferinta sefilor tuturor
delegatiilor interparlamentare (chestorii au functii consultative).
Parlamentul îsi îndeplineste atributiile daca este realizat un cvorum de o treime
din membrii sai. Dreptul de vot este personal, votul prin procura fiind interzis. Dezbaterile
sunt publice, afara daca Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de doua treimi din
voturile exprimate.
1.2. Atributii
1.2.1. Definirea atributiilor
În conformitate cu art. 192 din Tratat, în masura în care acesta din urma prevede,
Parlamentul European participa la procesul ce conduce la adoptarea de acte
comunitare, exercitând atributiile sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 si art.
252; el da avize conforme si avize consultative (alin. 1).
1.2.2. Atributii decizionale legislative
Dupa enuntarea acestor atributii, s-ar putea discuta în ce masura Parlamentul
European are o competenta decizionala de natura legislativa comunitara. Textul art. 192
alin. 1 enunta un principiu, acela al participarii la procesul ce duce la adoptarea de acte
comunitare prin doua modalitati:
1. exercitarea atributiilor sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 si art. 252,
si
2. emiterea de avize conforme si formularea de avize consultative.
Un drept de cooperare al Parlamentului în luarea deciziilor este instituit în virtutea
art. 252 în putine cazuri (de exemplu, art. 99 par. 5, art. 103 par. 2, o buna parte dintre
trimiterile la art. 252 [fostul art. 189 C introdus prin TMs], fiind înlocuite cu trimiteri la art.
251 [fostul art. 189 B introdus prin TMs], urmare a modificarilor aduse prin TA).
Un drept decizional individual este acordat numai în materie bugetara – art. 272
si art. 273 CE.
Atributiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni Parlamentului numai în
cazuri strict determinate, cum ar fi cele privind propria organizare interna si functionarea
sa, aprobarea amendamentelor ce-i sunt înaintate dupa ce s-a obtinut avizul Curtii de
justitie în cazul revizuirii Tratatului CECO (art. 95 alin. ultim), elaborarea de propuneri în
scopul de a se permite alegerile prin vot universal direct potrivit unei proceduri uniforme
în toate statele membre si luarea unor decizii privind alegerile.
1.2.3. Atributii de ancheta si de avocat
al poporului
Parlamentul, poate, la cererea unui sfert dintre membrii sai, sa constituie o
comisie temporara de ancheta pentru a examina, sub rezerva atributiilor conferite prin
Tratat altor institutii sau organisme, afirmatiile de infractiune sau de rea-administrare în
aplicarea dreptului comunitar, afara daca faptele afirmate sunt în discutie în fata unui
organ de jurisdictie si, de asemenea, cât timp procedura jurisdictionala nu este
terminata.
Pe de alta parte, este asigurat si un drept de petitionare, potrivit art. 194 si art.
195 CE, pentru orice cetatean al Uniunii, precum si pentru orice persoana fizica sau
juridica rezidenta sau având sediul sau statutar într-un stat membru. Acest drept este un
element de noutate absoluta în dreptul comunitar, ca urmare a modificarilor aduse prin
Tratatul de la Maastricht (art. 21 CE).
O pozitie importanta în valorificarea dreptului la petitionare este detinuta de
mediatorul numit de Parlament si abilitat sa primeasca plângerile ce provin de la
persoanele mentionate si care sunt relative la cazurile de rea-administrare în actiunea
institutiilor sau organismelor comunitare, cu exceptia Curtii de justitie si Curtii de prima
instanta în exercitarea functiilor lor jurisdictionale (art. 195 par. 1).
1.2.4. Atributii de supraveghere si control
Functia de supraveghere si control este exercitata de Parlament, în special cu
privire la Comisie, prin mai multe modalitati:
- membrii Comisiei pot sa participe, conform art. 197 alin. 2 la toate sedintele
Parlamentului si, la cererea lor, vor fi audiati în numele Comisiei potrivit unei proceduri
orale;
- în cadrul unei proceduri asemanatoare la care se adauga si o procedura scrisa,
Comisia va raspunde oral sau în scris, la întrebarile ce i se pun de Parlament sau de
membrii sai (art. 197 alin. 3);
- în cadrul unor discutii publice se va dezbate, conform art. 200, raportul general
anual prezentat de Comisie;
- instituirea de comisii parlamentare care pregatesc deciziile ce se iau de
Parlament si vor stabili contacte cu membrii Comisiei mai ales când Parlamentul nu se
afla în sedinta efectiv si
- depunerea unei motiuni de cenzura (art. 201).
1.2.5. Atributii consultative
În general, este utilizata expresia “...dupa consultarea Parlamentului european”
fara a se distinge în legatura cu natura avizului sau. Totusi, din interpretarea sistematica
a dispozitiilor Tratatului, rezulta ca avizul care va fi dat în îndeplinirea acestei atributiuni
este consultativ, întrucât atunci când s-a dorit sa se faca vreo distinctie în legatura cu
natura avizului, textele legale au facut acest lucru. De fapt, în putine cazuri se face
referire expresa la notiunea de “aviz” (art. 300 par. 3 partea I, de exemplu). Categoria
avizelor conforme este prevazuta expres prin art. 11 par. 2, art. 105 par. 6, art. 107 par.
5, art. 161, art 190 par. 4, art. 300 par. 3 partea a II-a si a III-a, sau în cazul TMs – art.
49 alin. 1.
2. Consiliul european
2.1. Constituire si componenta
Consiliul este institutia comunitara careia, prin tratatele comunitare, i s-au
încredintat importante atributii, pe care urmeaza sa le îndeplineasca potrivit unei stricte
proceduri. De aceea, compozitia sa, precum si instrumentele ce-i stau la îndemâna sunt
astfel concepute încât actiunile comunitare sa fie bine definite si fundamentate.
Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel
ministerial, împuternicit sa angajeze guvernul acestui stat membru (art. 200 alin. 1). Prin
urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanti ai statelor, în domeniul decizional, la nivel
politic si juridic, exprimând interesele nationale si nu vor actiona cu titlu independent (ca
în cazul membrilor Comisiei).
Presedintia Consiliului este exercitata, pe rând, de catre fiecare stat membru
pentru o durata de 6 luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 203 alin. 2, introdus
prin TMs.):
- pentru un prim ciclu de 6 ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania,
Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie;
- pentru ciclul urmator, tot 6 ani: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franta,
Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia.
Pe lânga Consiliu functioneaza un Comitet al reprezentantilor permanenti ai
statelor membre (Coreper), care are sarcina de a pregati lucrarile Consiliului si de a
executa mandatele care le sunt încredintate de acesta (art. 207 par. 1).
2.2. Atributii
Tratatele comunitare încredinteaza, în principal, Consiliului atributiile necesare
realizarii obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în
conformitate cu prevederile Tratatului:
- asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- are puterea de a lua decizii;
- confera Comisiei, în actele pe care le adopta, puteri pentru implementarea
regulilor pe care le stabileste, putând sa impuna unele conditii în exercitarea acestor
puteri.
Actele Consiliului sunt adoptate potrivit principiului stabilit la art. 205 par. 1, în
sensul ca “în afara dispozitiei contrare a prezentului Tratat, Consiliul va actiona cu
majoritatea membrilor sai”.
În luarea deciziilor sale Consiliul actioneaza, în mod obisnuit, pe baza unor
propuneri sau recomandari ale Comisiei si, dupa caz, dupa consultarea Parlamentului
sau a altor institutii ori organisme – Curtea de conturi (art. 279), BCE (art. 123 par. 4),
Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor (art. 148, art. 149 par. 4, art. 156, art.
161) ori a numai unuia dintre aceste Comitete (art. 153 par. 4, art. 151 par. 5) sau chiar
a Comisiei si Curtii de justitie (art. 225A alin. 1 CE).
Consiliul încheie acorduri internationale care au fost negociate de Comisie, în
virtutea art. 300 CE. În materie bugetara adopta bugetul, cu contributia legislativa a
Parlamentului (art. 203 CE).
În afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate sa hotarasca impunerea de
amenzi într-un cuantum determinat, în procedura prevazuta la art. 104 CE privind
deficitele publice (apr. 11) sau sa adreseze recomandari statelor (de exemplu art. 99
par. 4 CE – la recomandarea Comisiei, art. 149 par. 4 CE – la propunerea Comisiei).
3. Comisia
3.1. Componenta si decizii
Comisia este organul executiv comunitar cu atributii foarte importante pentru a
caror îndeplinire este afectata cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde si
caracterul sau de supranational.
În prezent, ea se compune din 20 membri, resortisanti ai statelor respective, alesi
potrivit art. 213 par. 1 CE, avându-se în vedere competenta lor generala si oferirea
tuturor garantiilor de independenta.
Membrii Comisiei sunt numiti pentru un mandat de cinci ani (care poate sa fie
reînnoit), potrivit procedurii stabilite la art. 214 par. 2 CE, sub rezerva art. 201 CE. Astfel,
Consiliul întrunit în compunerea sefilor de stat sau de guvern si statuând cu majoritate
calificata, desemneaza persoana pe care el intentioneaza sa o numeasca în calitate de
presedinte al Comisiei, dupa care desemnarea este aprobata de Parlament.
Potrivit reglementarii în vigoare, Comisia trebuie sa cuprinda cel putin un
resortisant din fiecare stat membru, fara ca numarul membrilor având nationalitatea unui
aceluiasi stat membru sa fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere
echitabila a nationalilor unui stat.
Comisia actioneaza colectiv în conformitate cu regulile sale de procedura
(adoptate la 18 septembrie 1999) si, în îndeplinirea orientarilor politice stabilite de
presedintele ei (art. 219 alin. 1 CE), care decide, potrivit art. 217 CE, asupra organizarii
ei interne în scopul de a asigura ca ea actioneaza neîntrerupt, eficient si pe baza
raspunderii colective, îsi fixeaza prioritatile si îsi adopta programul de activitate.
Presedintele poate sa încredinteze membrilor Comisiei domenii speciale de
activitate cu privire la care ei sunt în mod concret raspunzatori pentru pregatirea
lucrarilor Comisiei si punerea în aplicare a deciziilor ei. El poate sa schimbe aceste
însarcinari în timpul mandatului Comisiei. Membrii Comisiei îsi realizeaza sarcinile care
le sunt încredintate de presedinte sub autoritatea lui (art. 217 par. 2). De asemenea,
poate sa stabileasca grupe de lucru ale membrilor Comisiei si le va desemna
conducatorul lor.
Regulile de procedura (art. 4) instituie trei modalitati de luare a deciziilor:
“a. în sedinte, ori
b. prin procedura scrisa conform art. 12, ori
c. prin delegare, potrivit art. 13”.
3.2. Atributii
Principalele atributii ale Comisiei, care îi definesc competenta au finalitatea
“asigurarii si functionarii pietei comune”, în conformitate cu art. 211 din Tratat. În concret,
Comisia:
“- va asigura ca prevederile Tratatului si masurile luate de institutii potrivit
acestuia sunt aplicate;
- va formula recomandari ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere
de Tratat, daca el astfel prevede ori în cazul în care Comisia considera necesar acest
lucru;
- va avea puterea proprie de decizie si va participa la conturarea masurilor luat de
Consiliu si Parlament în modul prevazut în Tratat;
- exercita puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor
stabilite de acesta”.
În primul rând, Comisia are competenta decizionala si de executare. Ea poate sa
adopte regulamente, sa emita directive ori sa ia decizii, asemenea atributii fiindu-i
conferite direct prin Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de catre Consiliu.
Procedând astfel, Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare si a actelor
adoptate în aplicarea lor, adica legislatia primara si subsidiara.
În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregatirea si conturarea masurilor
luate de Consiliu si de Parlament prin care se formuleaza politicile comunitare,
prezentându-le propuneri.
Comisia are atributii de control si de impunere ale respectarii legislatiei
comunitare de catre statele membre si de catre resortisantii lor, persoane fizice si
juridice, ea putând sa interzica ori sa impuna o anumita conduita, considerând-se chiar
ca în aceasta privinta rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a
propriilor sale decizii care ar fi de natura judiciara1.
În sfârsit, Comisia poate sa formuleze avize sau recomandari2, ca în cazurile
prevazute, spre exemplu, în art. 27C si art. 27E (ambele din TMs.) sau în art. 99 par. 2 si
4, part. 104 par. 6 si 13, art. 111 par. 2, art. 120 par. 2 si 3, art. 121 par. 2, art. 133 par. 3
(toate CE) – pentru Consiliu, si în art. 77 CE – pentru statele membre.
1 J. Tillotson, op. cit, pag. 98; W. Cairns, op. cit. pag. 23; I.P. Filipescu, A. Fuerea,
op. cit., pag. 72.
2 J. Boulouis, op. cit., pag. 280; J. Tillotson, op. cit., pag. 97-98; W. Cairns, op. cit.,
pag. 23-24.
4. Justitia comunitara. Organizare, competenta
si functionare
I. Jurisprudenta si functiile Curtii de Justitie
a Comunitatilor Europene în sistemul
Ordinii de drept comunitar
4.1. Rolul institutional al CJCE
În primul rând si înainte de orice, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene
(CJCE) trebuie înteleasa ca unul dintre cele cinci organe ale Comunitatii Europene
(CE)3. Ea reprezinta puterea judecatoreasca tipica într-o structura, care abia corespunde
categoriilor traditionale de împartire a puterilor: Consiliul si Comisia exercita, ambele,
atât functii legislative, cât si executive; Parlamentul European poate fi comparat doar
conditionat cu un parlament traditional. La acestea se adauga faptul ca – în calitatea sa
de organ de stabilire a normelor de drept – Consiliul se recruteaza dintre reprezentanti ai
executivelor nationale, precum si faptul ca statele membre pot – ca parti semnatare ale
tratatelor – sa le modifice pe acestea dupa dorinta, prin conventii de drept international.
Data fiind aceasta situatie, la înfiintarea Comunitatilor s-a considerat necesar sa i
se atribuie CJCE o pozitie solida de putere judecatoreasca; deoarece – pe de o parte –
nu s-a putut ajunge la un consens politic pentru a face ca Parlamentului sa-i revina
competente legislative autentice (si, astfel, competente de control fata de executiv), dar
– pe de alta parte – si pentru ca nu se dorea acordarea unui exagerat ansamblu de
competente Consiliului si Comisiei, a fost conceputa o stricta competenta de control,
efectuat de catre Curtea de Justitie. În pofida competentelor – între timp largite – ale
Parlamentului, aceasta constelatie a ramas, practic, aceeasi pâna azi.
Dincolo de controlul interinstitutional, s-a trecut în responsabilitatea CJCE si
sarcina de a realiza punerea de acord a intereselor comunitare cu acelea ale statelor
membre. În fata CJCE au posibilitatea atât organele de a obliga statele membre la
loialitate fata de Comunitate, cât si statele membre de a controla legalitatea modului de
a actiona al organelor.
Ca urmare, CJCE joaca un rol la fel de important pentru echilibrul institutional al
Comunitatii, ca si pentru raportul ei cu statele membre.
4.2. Mandatul jurisdictional al CJCE ca organ al CE
4.2.1. Generalitati
Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiintare a CE (TCE), CJCE – ca putere
judecatoreasca tipica – îi revine functia “de a asigura respectarea normelor de drept la
interpretarea si aplicarea acestui tratat”4. CJCE controleaza atât actele juridice, cât si
modul de administrare ale Comunitatii – deci verifica atât legislativul, cât si executivul –
si aplaneaza litigiile dintre fiecare organ al Comunitatii si statele membre. În plus, ei îi
3 Conform art. 7 (4) al TCE, acestea sunt: Parlamentul European, Consiliul, Comisia,
Curtea de Justitie, Curtea de Conturi.
4 Reglementarile corespunzatoare se gasesc la art. 131 al TCECO (Tratatul de
înfiintare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului) si la art. 136 al TCEEC
(Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene pentru Energie Nucleara).
este încredintata – în mod general – interpretarea si alcatuirea juridica a dreptului
comunitar.
Pentru functiile CJCE este valabil “principiul împuternicirii individuale limitate”5,
de altfel cunoscut în dreptul comunitar. Pentru jurisdictie, aceasta înseamna ca aplicarea
dreptului european ramâne – principal si primar – sarcina instantelor nationale, în timp
ce CJCE i se atribuie numai anumite competente, care sunt definite fiecare la art. 220
(164) si urmatoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor tipuri de actiuni, care
sunt tratate individual în partea a II-a.
Bineînteles ca, independent de aceasta limitare, activitatea CJCE priveste toate
obiectele materiale ale dreptului comunitar6 si – astfel, practic – toate sectoarele justitiei.
În cadrul competentelor atribuite, jurisdictia CJCE este si obligatorie, adica nimeni – si
mai ales – nu o poate contesta.
4.2.2. Compententa de control a CJCE
În ceea ce priveste posibilitatile de actiune ale CJCE, exista o “competenta de
control” gradata, în functie de apropierea partilor implicate în raport cu ordinea de drept
comunitara:
- CJCE are cele mai puternice competente de control în raportul organelor CE
între ele (exemplu: Parlamentul este de parere ca – în procedura de stabilire a normelor
de drept – Consiliul nu a tinut seama suficient de drepturile sale de participare7), precum
si în raportul dintre fiecare organ, exclusiv pentru totalitatea relatiilor reciproce.
- Competentele de control sunt deja ceva mai putin puternice în raportul dintre
organe si statele membre: aici, CJCE verifica numai respectarea obligatiilor specifice
dreptului comunitar (exemplu: Comisia acuza Austria pentru obstructionarea politicii
transporturilor, din cauza taxei de trecere prin tunelul Brenner8; Republica Federala
Germania acuza Consiliul din cauza unei directive, care contine o interzicere a reclamei
pentru tigari9).
- În ceea ce priveste verificarea activitatii organelor, efectuata de persoane
particulare din Comunitate si de alti terti, chiar si de terte state, se poate apela la CJCE
numai în cazul afectarii individuale a celor implicati (exemplu: plângerea unei firme
împotriva unei hotarâri a Comisiei CE de stabilire a unei amenzi din cauza existentei
unui cartel interzis prin dreptul comunitar). Nu exista nici o posibilitate de introducere a
unei “actiuni populare”, în sensul ca persoanele particulare pot face apel la CJCE, daca
ele considera activitatea organelor ca fiind, în totalitate, nelegala.
- În raportul dintre statele membre si persoanele particulare exista o competenta
a CJCE doar pentru interpretarea si verificarea valabilitatii dreptului comunitar,
concretizata pe calea asa-zisei proceduri de luare a deciziei prealabile, asadar numai
atunci când instantele nationale apeleaza la CJCE pe propria lor raspundere. Fireste ca,
în astfel de cazuri, consecintele juridice pentru statele membre pot fi extrem de ample
5 Vezisi art. 240 (183) al TCE.
6 Totusi,în dreptul Tratatului UE (TUE), CJCE îi sunt atribuite doar putine
competente; vezi art. 46 (L) al TUE.
7 CJCE, sentinta din 8.07.1999, Parlament/Consiliu, C-189/97, înca nepublicata în
culegere.
8 CJCE, proces în curs de solutionare, Comisia/Republica Austria, C-205/98,
Monitorul Oficial al CE/1998, C 234, pag. 20.
9 CJCE, proces în curs de solutionare, Germania/Consiliu si Parlament, C-376/98,
Monitorul Oficial CE/1998, C- 378, pag. 12.
(exemplu: cazul “Francovich”10, în care CJCE a stabilit obligatia statelor membre de a-i
despagubi pe proprii cetateni pentru cazul ca nu sunt transpuse regulamentar directivele
ale caror dispozitii contin – în aceasta privinta – drepturi subiective ale persoanelor
particulare).
- În raportul dintre persoane particulare exista o posibilitate de actiune a CJCE tot
numai pe baza cererii – înaintate de instantele nationale – de luare a deciziei
preliminare; bineînteles ca sunt mai putin frecvente cazurile în care dreptul comunitar
stabileste – în raport pe orizontala – drepturi si obligatii (exemplu: interzicerea – prin
clauze – a limitarii libertatii de stabilire a resedintei prin transfer la asociatii sportive
private, cum s-a decis în cazul “Bosman”11).
4.2.3. Functiile CJCE
Conform acestei gradari a apropierii partilor implicate fata de ordinea de drept
comunitara, rezulta o definire diferita a respectivei functii a CJCE (simplificat - figura 3):
- În raportul dintre organele CE, CJCE joaca rolul unei Curti Constitutionale. În
privinta plângerilor functionarilor, acestui rol i se adauga functia unei instante pentru litigii
de serviciu, respectiv a unei instante pentru litigii de munca.
- Calitatea de Curte Constitutionala este valabila si în raportul dintre organele CE
si statele membre, si anume în privinta obligatiilor reciproce specifice dreptului
comunitar.
- În raportul dintre organele CE si persoane particulare sau state terte, CJCE
devine activa în mod asemanator unui tribunal administrativ, respectiv unui tribunal
international.
- În raportul dintre statele membre si propii lor cetateni, sau dintre acestea si
cetateni straini, instantele nationale sunt preponderent chemate sa garanteze protectia
juridica, pentru respectarea normelor de drept comunitar. Aici, sarcina CJCE este numai
de a asigura o aplicare unitara a dreptului comunitar de catre instantele tuturor statelor
membre; deci, ea este o “instanta de asigurare a unitatii juridice”, la care instantele
nationale pot face apel pe calea cererii de luare a deciziei preliminare. Aceasta situatie
poate avea consecinte în toate domeniile justitiei.
- Acelasi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare.
4.2.4. Principalele tipuri de actiuni
Conform functiilor CJCE, la art. 220 (164) si urmatoarele din TCE sunt prevazute
– în diferite situatii – urmatoarele tipuri principale de actiuni (figura 4):
- În raportul dintre organele CE sunt admise actiunea în anulare si actiunea pentru
neîndeplinire (art. 230-232 [173-175] din TCE). În privinta litigiilor organelor CE cu proprii
salariati, mai trebuie mentionata actiunea înaintata de functionari (art. 236 [179] din
TCE).
- Controlul raporturilor juridice dintre statele membre si organele CE se
desfasoara tot pe baza actiunii în anulare si a celei pentru neîndeplinire – daca statele
10 CJCE, sentinta din 19.11.1991, Francovich si Bonifaci/Italia, C-6/90 si C-9/90,
Culegerea de sentinte ale Curtii de Justitie si ale Curtii de prima instanta (CS)/1991, pag.
I-5357.
11 CJCE, sentinta din 15.12.1995, Uniunea Regala belgiana a societatilor de fotbalasociatie
s.a./Bosman s.a., C-415/93, CS/1995, pag. I-4921.
membre sunt reclamante – respectiv pe baza actiunii pentru încalcarea Tratatului (art.
226 [169] din TCE), daca organele sunt reclamante.
- Tot pe baza actiunii în anulare, persoanele particulare pot solicita verificarea
activitatii administrative a Comunitatii, ele trebuind sa faca dovada ca sunt afectate
direct; aceasta nu reuneste aproape niciodata în cazul unei actiuni pentru neîndeplinire.
La nevoie, exista posibilitatea unei actiuni pentru daune-interese (art. 235 [178] din
TCE).
- În raportul dintre statele membre si persoane particulare exista numai
posibilitatea procedurii de luare a deciziei preliminare (art. 234 [177] din TCE), cu ocazia
unui proces aflat pe rolul instantei nationale; totusi, asupra înaintarii cererii respective
hotaraste – pe propria lui raspundere – judecatorul national.
- Acelasi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare. Ce-i drept, în
ultimul timp, aici se mai adauga actiunile juridice referitoare la marci si sortimente, în
care CJCE capata o autoritate speciala în raportul pe orizontala.
Aceste tipuri principale de actiuni, precum si celelalte tipuri de actiuni
complementare, respectiv secundare, sunt examinate – separat – în Sectiunea a II-a.
4.3. Componenta CJCE si a CpIPE
4.3.1. Istoric
CJCE a fost înfiintata în Luxemburg – în anul 1952 – drept Curte de Justitie a
Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), iar ulterior a devenit competenta
ca organ comun al celorlalte doua Comunitati: Comunitatea Economica Europeana
(CEE) si Comunitatea Europeana pentru energie nucleara (Euratom). De atunci, centrul
de greutate al activitatii sale s-a aflat în domeniul CEE, respectiv CE; actiunile din
domeniile CECO si Euratom sunt foarte putine la numar si, de aceea, nu sunt tratate mai
departe în acest manual12. Din anul 1989, organul CJCE este împartit în CJCE si Curtea
de Prima Instanta a Comunitatilor Europene (CpICE) (art. 225 [168a] din TCE13).
Aceasta din urma îsi desfasoara activitatea tot în Luxemburg. Asadar, în cazul denumirii
“CJCE” trebuie bagat de seama daca este abordata functia de organ sau functia de
curte de justitie.
Împartirea devenise necesara mai ales din cauza faptului ca CJCE s-a vazut în
fata unui volum de lucru tot mai mare, pe care nu-l mai putea rezolva singura. În afara
de aceasta, împartirea corespundea si cerintei opiniei publice pentru o jurisdictie
europeana cu mai multe nivele: de acum înainte, împotriva sentintelor CpICE se poate
face apel la CJCE.
Treptat, CpICE si-a extins competentele. În timp ce, la început, ea era autorizata
numai pentru actiuni ale persoanelor particulare în cauze referitoare la concurenta si la
CECO, precum si pentru actiunile în justitie ale functionarilor, competenta a fost extinsa
– din anul 1993 – la toate actiunile intentate de persoane particulare împotriva organelor
12 Desigur, tipurile de actiuni se aseamana forte mult; desfasurarea actiunii este
identica, în mare masura, cu aceea din spetele CEE. Ca urmare, pe baza respectivelor
texte din Tratat, utilizatorul ar trebui sa fie capabil sa se orienteze rapid.
13 Vezi, pentru aceasta, Hotarârea Consiliului din 24 oct. 1988, referitoare la
înfiintarea unei Curti de prima Instanta a Comunitatilor Europene, publicata în Monitorul
Oficial al CE/1988, L 319, pag. 1, modificata si publicata în M. Of. al CE/1993, L 144,
pag. 21 si în M. Of. al CE/1994, L66, pag. 24.
CE; este în pregatire o noua extindere la anumite cazuri, în care reclamante sunt statele
membre (de exemplu în spete privind subventiile). CpICE îi revin preponderent – în
prima instanta – functiile de “instanta administrativa” si de “instanta pentru litigii de
serviciu” ale organului CJCE, descrise mai sus14.
4.3.2. Schema de functiuni
Schema posturilor la CJCE si la CpICE este relativ simplu structurata:
actualmente (de când CE are 15 state membre) exista câte 15 judecatori15 la fiecare din
cele doua instante, precum si – suplimentar – un numar de noua avocati generali16 la
CJCE. Teoretic, la CpICE, un judecator poate prelua ad hoc functia de avocat general.
În majoritatea statelor membre functia de avocat general este necunoscuta.
Conform art. 222 (166) alin. 2 din TCE, avocatul general – în deplina impartialitate si
independenta – trebuie sa formuleze, public, concluzii motivate la procesele supuse
dezbaterii la Curtea de Justitie, pentru a-i ajuta acesteia sa-si îndeplineasca misiunea.
Concluziile nu sunt obligatorii, dar – din punct de vedere al rezultatului – ele corespund,
frecvent, sentintelor. Din punct de vedere al motivarii, ele sunt – cel mai adesea – mult
mai amanuntite si, ca urmare, foarte valoroase pentru întelegerea stiintifica a dreptului
comunitar.
Numirea judecatorilor si a fiecarui avocat general este facuta de catre guvernele
statelor membre pentru un mandat de câte 6 ani, fiind permis sa fie numiti si pentru un al
doilea mandat17. Judecatorii de la CJCE si de la CpICE îsi aleg din rândul lor – pentru 3
ani – respectivul presedinte, care are pozitia de primus inter pares18. Bineînteles ca, din
punct de vedere institutional, Presedintele CJCE este unul din reprezentantii de rang cel
mai înalt ai CE.
În procesele aflate pe rol, judecatorii pot decide în alcatuire diferita:
- la CJCE exista posibilitatea de complet de judecata integral (15 judecatori), de
complet de judecata redus (11 judecatori), de Curte din 5 judecatori si de Curte din 3
judecatori;
- la CpICE exista posibilitatea de complet de judecata integral (15 judecatori), de
Curte cu 5 judecatori, de Curte cu 3 judecatori, precum si – mai recent – posibilitatea
luarii deciziei de catre judecator unic19.
14 De aceea, are o anumita îndreptatire cererea CpICE – exprimata în luarea sa de
pozitie la Conferinta sefilor de guvern, din 1996 – de a fi “rebotezat” în “Tribunalul
Administrativ European”.
15 Art. 221 (165) alin. 1 si 225 (168a) din TCE.
16 Dintre acestia, fiecare dintre “statele membre mari” – Germania, Franta, Italia,
Spania si Regatul Unit – trimit câte o personalitate; restul pozitiilor este repartizat în
ordine alfabetica – începând cu Belgia, stabilita pentru 1998 – celorlalte state membre
(vezi Declaratia comuna cu privire la art. 31 al Hotarârii pentru armonizarea
documentelor referitoare la aderarea de noi state membre la Uniunea Europeana, M. Of.
al CE/1995, L 1, pag. 221).
17 Art. 223 (167) din TCE.
18 Art. 223 (167) din TCE. În prezent, Presedintele CJCE este prof. dr. Gil Carlos
Rodriguez Iglesias (S); Presedintele CpICE este dr. Bo Vesterdorf (D).
19 În aceasta privinta, vezi III.2.5; în practica, sedinta în plen nu joaca nici un rol la
CpICE. Pentru luarea deciziei de catre judecator unic, vezi Hotarârea Consiliului din
16.04.1999, în M. Of. al CE/1999, L 114, pag. 52. Prima sentinta a CpICE, care a fost
4.3.3. Organizarea (autoritatea) CJCE
În prezent, organul CJCE este o autoritate cu un total de circa 1.000 angajati, din
care aproximativ 400 de juristi. Cu titlu de exemplu, fiecare judecator si avocat general
de la CJCE are ca referenti – în “cabinetul” sau – 3 juristi, iar fiecare judecator la CpICE
2 juristi. De altfel, cam jumatate din totalitatea angajatilor de la CJCE, activeaza în
serviciul de limbi straine20; alte compartimente importante sunt, înainte de toate, cele
doua cancelarii – care sunt raspunzatoare pentru modul de desfasurare a tuturor
preoceselor si au sub-compartimente nationale, respectiv sub-compartimente organizate
în functie de limba – precum si compartimentele stiintific si de documentare, inclusiv
biblioteca, care activeaza în egala masura pentru ambele instante.
4.4. Modul de lucru si mecanismele adoptarii
hotarârilor
4.4.1. Generalitati
Atât CJCE, cât si CpICE sunt instante care se întrunesc continuu, cu sedinte în
mai multe zile ale saptamânii; deci nu au loc sesiuni speciale sau altele asemanatoare.
Bineînteles ca exista – distribuite în cursul anului – circa 10 saptamâni fara sedinte
(asanumitele
“saptamâni albe”), în care judecatorii nu trebuie sa fie prezenti permanent. La
acestea se mai adauga vacanta judecatoreasca, care dureaza de la mijlocul lunii iulie
pâna la mijlocul lui septembrie.
În fata CJCE si CpICE este dat un numar total de 500 de sedinte/an, din toate
domeniile dreptului, la o durata a unui proces de 11 - 2 ani la CJCE si de circa 21 ani la
CpICE; de cele mai multe ori, CJCE îi revine un numar ceva mai mare, deoarece
procedurile la CpICE sunt – în medie – mult mai ample, includ fazele de cercetare a
probelor, etc si – ca urmare – nu pot fi încheiate atât de repede. În perioada de la
înfiintarea CJCE pâna la sfârsitul anului 1999 au fost aduse, în fata ambelor instante,
aproape 14.000 de spete juridice, din care circa 1.400 sunt actualmente în curs de
solutionare (din acestea circa 60% la CJCE si restul la CpICE).
Nu exista nici o specializare a judecatorilor sau a Curtilor, pentru a asigura un
efect uniform al tuturor ordinilor de drept nationale asupra tuturor proceselor. Nu are loc
publicarea opiniilor divergente ale judecatorilor, aceasta mai ales pentru a sublinia
independenta fiecarui judecator fata de statul de catre care a fost delegat.
4.4.2. Stilul hotarârilor
În privinta stilului hotarârilor de la CJCE si CpICE, aceasta se deosebeste
considerabil de practica din statele membre. În timp ce, de exemplu în Franta, sentintele
pronuntate de Curtile de Apel sunt, în mod obisnuit, redactate extrem de concis – având
adeseori numai câteva pagini, iar decizia formulata în ele fiind apodictica, fara ca sa fie
date motivarile pentru aceasta, astfel ca sentintele date de CJCE sunt considerate ca
data de un judecator unic, a fost sentinta din 28.10.1999, în cazul Cotrim/CEDEFOP, T-
180/98, nepublicata înca în culegerea de sentinte.
20 De asemenea, în compartimentele de limbi straine este un numar de juristi,
deoarece toate traducerile scrise ale documentelor procedurale, sentintelor, etc. sunt
facute de catre juristi.
fiind foarte amanuntite – în statele membre, care fac parte din spatiul de limba germana,
impresia este mai degraba contrara. În aceste state se simte mai ales lipsa faptului ca
CJCE nu se ocupa îndeaproape cu conditiile de drept din literatura de specialitate, asa
cum fac instantele supreme nationale din acest spatiu.
Stilul sentintelor, mai ales al CJCE, este caracterizat – pe de o parte – prin
concizie, în special în expunerile considerentelor de drept. Pe de alta parte, stilul este
marcat de afirmatii autorizate si aproape deloc de argumentari. Confruntarea cu teoria
sau cu jurisprudenta nationala este lasata pe seama avocatului general. Ce-i drept, la
CpICE sentintele sunt cu mult mai lungi, ceea ce este de pus mai curând pe seama
prezentarilor – cel mai adesea ample – ale respectivelor situatii de fapt si ale sustinerilor
partilor (cu privire la dreptul de atacare prin apel) si mai putin pe seama argumentatiei
juridice, care si aici este mai degraba apodictica.
De altfel – în mod cu totul constient – CJCE nu vrea sa joace rolul unei “instante
de suprarevizuire”, de exemplu în spete tinând de dreptul comunitar fiscal, ci doreste sa
tina seama de traditiile juridice diferite ale celor 15 state membre, ceea ce, câteodata,
aduce cu sine compromisuri, care – privite dintr-o perspectiva pur nationala – par a nu
se potrivi. Aceasta este, totusi, consecinta unei jurisdictii supranationale specifice, care
trebuie sa judece cu aceeasi masura pentru toate statele membre.
4.4.3. Metode de adoptare a hotarârilor
În vederea clarificarii modului de lucru al CJCE pentru stabilirea solutiei legale,
este necesara o scurta privire asupra metodelor de care se foloseste CJCE la
interpretarea dreptului comunitar.
Interpretarea dreptului comunitar dupa cuprinsul textului este o metoda adecvata
doar limitat. Dupa cum se stie, TCE – conform propriului sau art. 314 (248) – are
caracter obligatoriu în toate versiunile lingvistice (în prezent 11), acest aspect fiind
valabil, în egala masura, si pentru toate actele dreptului secundar. Daca ne gândim sub
ce presiune a timpului sunt formulate, deseori, actele legislative în Consiliu si Comisie
(de cele mai multe ori de catre nejuristi) si ca ele sunt, adesea, expresia compromisurilor
politice, facute fara a da atentie unei coerente metodice deosebite, atunci devine clar ca
textul dreptului comunitar nu poate reprezenta deloc un factor de interpretare demn de
încredere. Dimpotriva, adeseori, diferentele de continut – existente între textele de lege
ale fiecarei versiuni lingvistice – sunt, la rândul lor, motivul cererilor înaintate la CJCE,
care trebuie sa decida, apoi, asupra continutului obligatoriu al unei dispozitii21.
De o importanta la fel de mica este, în dreptul comunitar, interpretarea istorica.
“Materialele”, asa cum sunt ele cunoscute din doctrina juridica a spatiului de limba
germana, nu joaca, practic, nici un rol în dreptul comunitar; dintre actele juridice, cele
mai putin publicate sunt documentele de lucru. Chiar atunci când aceasta se întâmpla,
ele provin – cel mai adesea – de la fiecare guvern si redau doar punctul de vedere
national, nu însa si consensul la care s-a ajuns în final. Nici declaratiile de intentie ale
Comisiei, de ce ea aspira la un anumit act juridic, nu sunt deloc obligatorii si nu
corespund, în caz de dubiu, compromisului acceptat ulterior în Consiliu.
Mecanismele folosite preponderent de catre CJCE corespund, mai degraba, unei
aprecieri sistematic teleologice, care ia în considerare particularitatile dreptului
comunitar. Aici sunt de observat urmatoarele elemente:
21 Vezi,
de exemplu, sentinta din 7.07.1988, în cazul Maksel/BALM, 55/87, CS 1988,
pag. 3845; CJCE, sentinta din 28.03.1985, Comisia/Regatul Unit, 100/84, CS 1985, pag.
1169.
- Uniformitatea în toate statele membre, “interpretarea autonoma”: în vederea
asigurarii uniformitatii ordinii de drept comunitare, se apeleaza frecvent la CJCE pentru
ca sa interpreteze “autonom” notiuni, deci sa le dea acestora un continut autonom,
eliberat de definitiile nationale. Aceasta este o metoda, care se utilizeaza – în primul
rând – în domenii foarte tehnice, cum este dreptul fiscal22.
- Efectul util al dreptului comunitar: aceasta demonstreaza o metoda, care
urmareste sa confere impunerii dreptului comunitar cea mai mare eficienta posibila, ceva
în sensul ca dispozitiile procedurale nationale – precum termenele de prescriere si altele
asemanatoare – nu au voie sa-i rapeasca dreptului comunitar eficienta sa23.
- Dezvoltarea dinamica a dreptului comunitar: Este clar ca, adeseori, dreptul
comunitar trebuie interpretat din puncte de vedere politice, referitoare la promovarea
integrarii. Astfel, de exemplu, în prim planul interpretarii unei directive sta – adesea –
întrebarea: ce obiective ale TCE urmeaza a fi urmarite prin aceasta directiva?
- Interpretarea, conforma Tratatului, a dreptului comunitar secundar: aceasta este
o consecinta logica, rezultata din împartirea dreptului comunitar în drept primar si drept
secundar, asadar – pe de o parte – dreptul Tratatelor constitutive, respectiv – pe de alta
parte – dreptul creat de organele comunitare, si anume regulamentele si directivele.
- Principii de drept generale: Aici este vorba de un domeniu deosebit de complex,
caruia CJCE îi acorda o mare atentie. Bineînteles ca CJCE ia în considerare drepturi
fundamentale si principii, cum sunt principiul proportionalitatii, etc. La acestea se adauga
dispozitii, precum cele ale art. 288 (215) alin. 2 din TCE, care lasa la aprecierea CJCE
luarea în considerare a “principiilor de drept generale, care sunt comune ordinilor de
drept ale statelor membre”24. Ce-i drept, acest articol contine doar o regula pentru un
domeniu special, totusi ideea lui fundamentala este prezenta în multe sentinte.
- Compararea legislatiilor: Chiar si în afara acesteia, CJCE lucreaza foarte mult
pe baza studiilor de drept comparat, care sunt întocmite de catre propriul compartiment
stiintific. În plus, însusi colegiul judecatorilor – precum si participarea statelor membre la
procese, permisa în mare masura – ofera deja garantia prezentei permanente a
compararii legislatiei25. Chiar si principiile de drept generale – pe care, cum s-a
mentionat mai sus, CJCE le aduce în dreptul comunitar – sunt stabilite, în definitiv, pe
baza compararii legislatiilor. Compararea legislatiilor este interesanta pentru CJCE nu
numai pentru stabilirea temeiurilor sentintelor sale, ci si pentru efectele ulterioare ale
acestora în statele membre.
- Principiul subsidiaritatii (art. 5 [3b] TCE): De la Tratatul de la Maastricht, la
interpretare joaca un rol important si principiul subsidiaritatii, adica principiul conform
caruia o activitate va fi desfasurata la nivelul Comunitatii numai în masura în care ea nu
poate fi realizata mai bine la nivelul statelor membre26.
22 Vezi,de exemplu, CJCE, sentinta din 17.11.1993, în cazul Comisia/Franta, C-
68/92, CS 1993, pag. I-5881.
23 Vezi, de exemplu, CJCE, sentinta din 14.12.1995, în cazul Peterbroeck, Van
Campenhout & Cie/Statul belgian, C-312/93, CS 1995, pag. I-4599.
24 Foarte instructiva pentru aceasta este, de exemplu, CJCE, sentinta din 3.02.1994, în
cazul Grifoni/EAG, C-308/87, CS 1994, pag. I-341.
25 Vezi, pentru aceasta, Jann/Hakenberg, “Recurgerea la fiecare drept national în
activitatea CJCE” în Rodriguez Iglesias s.a. (editor) “Contributii la omagierea lui
Fernand Schockweiler”; Baden-Baden, 1999, pag. 255.
26 Vezi, în aceasta privinta, articolul fundamental al lui Schima “Principiul
subsidiaritatii în dreptul comunitar european”, aparut în publicatia “Studii de drept
În final, cu privire la perfectionarea legislatiei în dreptul comunitar, CJCE este
indicata cu mult mai mult decât instantele nationale, deoarece – pentru asigurarea
respectarii dreptatii în dreptul comunitar – trebuie, adesea, umplute lacunele. Rezulta
particularitati, avându-se în vedere atât materia imperfecta supusa reglementarii în
dreptul comunitar, cât si dinamica dezvoltarii acestuia.
4.5. Perfectionarea justitiei comunitare
În mod sigur, CJCE este unul din organele CE, care se bucura de cel mai mare
respect si de cea mai înalta pretuire în statele membre. Activitatea ei, desfasurata în cei
aproape 50 de ani ai existentei sale, a marcat decisiv imaginea Comunitatii ca o
comunitate de drept si a întarit considerabil drepturile fiecarui individ. În opinia generala,
ea este considerata ca fiind extraordinar de eficienta.
Cu toate acestea, treptat, si în cazul CJCE se simte nevoia unei reformari
fundamentale: în anii scursi, competentele sale au sporit puternic; în special Tratatul de
la Amsterdam a adus cu sine o largire considerabila, chiar si în domenii, care – pâna
atunci – erau straine dreptului comunitar, de exemplu dreptul la azil sau dreptul
international al familiei (vezi II.14, cu privire la noile competente). La aceasta se mai
adauga faptul ca, între timp, si dreptul comunitar traditional a atins dimensiuni deosebite,
daca ne-am gândi doar la feluritele masuri de ajustare juridica în sfera dreptului privat –
la care “parintii Tratatelor” sigur nu cutezau sa viseze – sau la problemele juridice aflate
în legatura cu uniunea monetara, ca sa nu mai amintim de extinderea UE în curând la
21, iar ulterior la si mai multe state membre.
Curtea de Justitie a luat ea însasi initiativa si a prezentat Consiliului – în
primavara lui 1999 – un memoriu cu privire la propiul ei viitor27. La început, în acestea
sunt enumerate diverse puncte, care ar urma sa conduca la o schimbare rapida, si
anume:
- introducerea procedurii rapide (mai ales în privinta noilor domenii: azil si
imigrare);
- o posibilitate sporita de a renunta la dezbaterea orala;
- o mai buna colaborare cu partile si cu instantele nationale, cu privire la
instructiuni si informatii;
- introducerea unei proceduri simplificate de luare a deciziei preliminare în cazuri
speciale, ca si
- îmbunatatirea situatiei de suprasolicitare, existenta în compartimentele de
traduceri (adeseori durata lunga a proceselor provine de la asteptarea traducerilor).
Mai departe sunt puse în discutie câteva puncte, pe care însasi Curtea de Justitie
nu le sustine integral si neconditionat, acestea fiind:
- introducerea unui mecanism de filtrare în cazul cailor de atac, dar – poate – si
în cazul procedurilor de luare a deciziilor preliminare; astfel s-ar putea ajunge la o
limitare a dreptului de înaintare a cererilor (de exemplu limitare la instantele nationale
supreme28);
austriece”, vol. 22, Viena 1994, ca si articolul aceluiasi autor “Evaluarea principiului
subsidiaritatii de catre CJCE” aparut în ÖJZ, 1997, pag. 761.
27 Vezi rezumatul memoriului în “Revista europeana pentru drept comercial”, 1999,
pag. 420.
28 Vezi, în aceasta privinta, Lenz, Carl Otto “Spoiala sau comunitate de drept –
restrângerea, la instantele supreme, a dreptului de înaintare a cererii conform art. 177 din
TCEE?”, în publicatia “Neue Juristische Wochenschrift” 1993, pag. 2664.
- o mai ampla stramutare, la Curtile de Apel interinstitutionale sau la institutii
similare, a cauzelor privind actiunile înaintate de catre functionari;
- o modificare în componenta si organizarea Curtii de Justitie (modificarea
principiului “un judecator pentru fiecare stat membru”, o mai pronuntata repartizare catre
Curti si institutii similare), precum si
- o transferare mai ampla, catre instantele nationale descentralizate, a verificarii
chestiunilor de drept comunitar.
Desigur, viziunea generala a unei “Curti de Justitie pentru Europa în noul mileniu”
consta în faptul ca, treptat, CJCE evolueaza spre o Curte Constitutionala suprema
pentru Europa, actualele discutii – referitoare la elaborarea unei Carte Europene a
drepturilor fundamentale – mergând tot în aceasta directie. Într-o astfel de situatie,
CpICE – care ar putea fi extinsa considerabil din punct de vedere al personalului si ar
putea fi împartita în Senate speciale – ar fi raspunzatoare pentru detaliile domeniilor
materiale, iar instantelor statelor membre le-ar fi conferita o mai mare responsabilitate
pentru aplicarea zilnica si pentru impunerea dreptului comunitar.
5. Curtea de conturi
1.1. Componenta
Curtea de conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent
celui instituit pentru celelalte patru institutii comunitare principale29.
În compunerea Curtii de conturi fiecare stat membru este reprezentat de un
cetatean al sau. Membrii sai, potrivit art. 247, sunt alesi dintre personalitatile care fac
sau au facut parte în tarile lor respective din institutiile de control extern sau poseda o
calificare speciala pentru aceasta functie.
Membrii Curtii sunt numiti pentru 6 ani de catre Consiliu, care, statuând cu
majoritate calificata, dupa consultarea Parlamentului european, adopta lista membrilor
întocmita în conformitate cu propunerile facute de fiecare stat membru.
1.2. Competenta
Curtea de conturi asigura controlul conturilor (art. 246). Ea este competenta sa
verifice conturile totalitatii veniturilor si cheltuielilor Comunitatii, precum si ale oricarui
organism creat de Comunitate, în masura în care actul constitutiv nu exclude aceasta
verificare (art. 248).
În îndeplinirea atributiilor sale, Curtea verifica legalitatea si regularitatea
veniturilor si cheltuielilor si certifica buna gestiune financiara, semnalând, în special,
orice neregularitate.
Curtea de conturi întocmeste un raport anual dupa încheierea fiecarui exercitiu
financiar, fiind transmis celorlalte institutii comunitare si publicat în Jurnalul Oficial al
Comunitatii europene, însotit de raspunsuri ale acestor institutii la observatiile Curtii.
În sfârsit, Curtea va asista Parlamentul si Consiliul în exercitarea functiilor de
control al executiei bugetare.
6. Alte organisme comunitare
29 A se vedea si J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 439-
442.
6.1. Banca europeana de investitii
Aceasta Banca este înfiintata potrivit art. 9 (Titlul IV din Partea a treia – în
reglementarea anterioara Tratatului de la Maastricht) si actioneaza în limitele ce-i sunt
conferite prin Tratat si prin statutele prevazute în Protocolul anexa la Tratat. Ea are
personalitate juridica.
Membrii Bancii sunt statele membre. Ea este condusa de Consiliul guvernatorilor,
compus din ministrii delegati de statele membre.
Banca de investitii are sarcina, potrivit art. 267, de a contribui, facând apel la
pietele de capitaluri si la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrata si fara obstacole a
pietei comune în interesul Comunitatii.
În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca faciliteaza finantarea programelor de
investitii în legatura strânsa cu interventiile fondurilor structurale si ale altor instrumente
financiare ale Comunitatii. La data de 5 iunie 1998 Consiliul guvernatorilor a decis
cresterea capitalului Bancii la 100.000 milioane EURO, subscris de Statele membre în
proportiile stabilite prin Protocolul (A) privind Statutul Bancii, astfel cum a fost modificat
la 1 ianuarie 1995.
6.2. Comitetul consultativ al CECO
Acest Comitet (art. 8 CECO) functioneaza pe lânga Comisie, fiind compus din cel
putin 84 de membri, dar nu mai mult de 108, care reprezinta în mod egal producatorii,
lucratorii si cumparatorii (consumatorii), plus comerciantii. Ei sunt numiti de Consiliu.
Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie în toate cazurile în care aceasta
considera necesar, dar daca acest lucru este expres prevazut în Tratatul CECO, ea este
obligata sa solicite consultarea.
6.3. Comitetul regiunilor
Comitetul regiunilor (art. 7 par. 2 si art. 263 CE) a fost înfiintat prin Tratatul de la
Maastricht, cu un rol consultativ30. El cuprinde reprezentantii colectivitatilor regionale si
locale care sunt, fie titularii unui mandat electoral în cadrul acestora, fie sunt
raspunzatori politic fata de o adunare aleasa. Numarul membrilor este fixat în functie de
ponderea populatiilor statelor membre.
Comitetul regiunilor este consultat de Consiliu si de Comisie în cazurile
prevazute în Tratat si în toate celelalte cazuri, în special care privesc cooperarea
transfrontiera, în care una dintre aceste doua institutii considera oportun (de exemplu,
art. 149 par. 4, art. 151 par. 5, art. 156, art. 161).
Comitetul poate emite un aviz si din proprie initiativa, daca va considera acest lucru
necesar, avizul, precum si o prezentare a deliberarilor fiind transmise Consiliului si
Comisiei - acestea fiind, în mod normal, institutiile beneficiare, potrivit principiului
simetriei. El poate fi consultat si de Parlamentul european.
6.4. Comitetul economic si social
30 A se vedea si J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 408-
413.
Acest Comitet asista, de asemenea, Consiliul si Comisia, având un rol
consultativ, potrivit art. 7 par. 2 CE31. El este format din 222 de membri, reprezentanti ai
diverselor componente economice si sociale ale societatii civile organizate, în special
reprezentanti ai producatorilor, fermierilor, transportatorilor, muncitorilor, comerciantilor,
mestesugarilor, profesiilor liberale, consumatorilor si ai interesului general.
Comitetul este obligatoriu consultat de catre Consiliu sau Comisie în cazurile
expres prevazute, spre exemplu, art. 93, art. 94, art. 149 par. 4, art. 150 par. 4, art. 156
CE, etc. Obligatia Consiliului de a consulta Comitetul – s-a statuat de catre tribunal
(Curtea de prima instanta) – trebuie sa priveasca optiunile pe care intentioneaza sa le
faca asupra bazei propunerilor nationale si nu asupra acestor propuneri însesi. În
celelalte cazuri consultarea va avea loc numai daca cele doua institutii comunitare vor
considera oportun, desigur, aceasta în functie de materia si de importanta problemei în
discutia lor.
7. Principiile si cooperarea comunitara
7.1. Tratatul
Conferinta Interguvernamentala din decembrie 2000 are meritul de a finaliza
formarea Tratatului adoptat la reuniunea Consiliului european de la Nisa (9-11
decembrie 2000) si semnat de guvernele statelor membre la 26 februarie 2001.
El reprezinta un nou si semnificativ episod în evolutia constructiei europene, cu
efecte majore în dinamizarea reformei Uniunii Europene, ceea ce „va schimba
fundamental si ireversibil harta politica a Europei si a lumii”.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a marcat începutul procesului de adaptare
institutionala si legislativa a Uniunii Europene la noile cerinte ale extinderii sale, iar noul
Tratat îl dezvolta si constituie, totodata, un mijloc mai eficient de actiune pentru:
- accelerarea reformei Uniunii Europene;
- strategia optima de extindere si problematica sa;
- noile aspecte ale complexitatii relatiilor externe si de securitate ale U.E.;
- armonizarea si amplificarea cooperarii statelor membre, în solutionarea noilor
„provocari” si sfidari continentale si globale.
2. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar si unitatea Uniunii Europene
constituie obiectivul major al protectiei noului Tratat (TN), în contextul reglementarilor
sale privind perspectiva largirii Uniunii europene si aprofundarea integrarii europene.
Este evidenta aceasta finalitate a Tratatului de la Nisa, care chiar de la început,
în primul sau articol (art. 1 pct. 1) pune un accent important pe "violarea grava" a
principiilor fundamentale care garanteaza unitatea Uniunii Europene.
Articolul 1 pct. 1 "Art. 7 (din Tratatul asupra U.E. - T.U.E.) se înlocuieste cu
urmatorul text:
Articolul 7
31 A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, 5-e édition,
Montchretien, Paris, 1995, pag. 150; J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes si J. Weiland, op.
cit., pag. 416-418; W. Cairns, op. cit., pag. 40-41.
1. În baza unei propuneri motivate din partea unei treimi a Statelor membre, a
Parlamentului European sau din partea Comisiei Consiliului, cu o majoritate de patru
cincimi a membrilor sai, dupa obtinerea avizului conform al Parlamentului European,
poate constata ca exista un risc de încalcare grava din partea unui stat membru a
principiilor enuntate în art. 6 alin. 1 si sa-i adreseze acestuia recomandari adecvate.
Înainte de a proceda la o asemenea constatare, consiliul audiaza respectivul stat
membru si, hotarând în conformitate cu aceeasi procedura, poate cere unor personalitati
independente sa prezinte, în cadrul unei limite rezonabile de timp, un raport asupra
situatiei statului membru în cauza.
Consiliul verifica cu regularitate daca motivele care au condus la o atare
constatare îsi pastreaza valabilitatea.
2. Consiliul, reunit la nivelul sefilor de Stat sau de guvern si hotarând în
unanimitate la propunerea unei treimi din numarul statelor membre sau din partea
Comisiei si dupa obtinerea avizului conform din partea Parlamentului European, poate
constata existenta unei încalcari grave si repetate din partea unui stat membru a
principiilor mentionate în art. 6 alin. 1, dupa invitarea guvernului statului membru în
cauza spre a-si prezenta orice obiectie referitoare la aceasta.
3. Atunci când, conform alin. 2, o astfel de constatare a fost facuta, Consiliul, cu
o majoritate calificata, poate decide sa suspende anumite drepturi ce decurg din
aplicarea prezentului Tratat privind statul membru în cauza, inclusiv drepturile de vot ale
reprezentantilor guvernului acestui stat membru în Consiliu. Procedând astfel, Consiliul
ia în considerare consecintele posibile ale unei atare suspendari asupra drepturilor si
obligatiilor persoanelor fizice si juridice.
Obligatiile ce revin statului membru în cauza, în conformitate cu acest Tratat, îsi
mentin, în orice situatie, caracterul de obligativitate pentru acel Stat".
3. Politicile comune ale Uniunii Europene
Europa celor 15 a realizat performanta consolidarii institutiilor sale si, chiar a
cristalizat procesul reformarii acestora.
Tratatul de la Amsterdam (TA) a conturat proiectele Uniunii Europene în
domeniile Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC), Politicii de Aparare
Comuna, Afaceri Interne si Justitie (EUROJUST) si în alte politici comune generale si
sectoriale. Dupa semnarea TA, Uniunea Europeana a marcat o etapa decisiva în:
- realizarea Uniunii Monetare, îndeosebi prin impunerea monedei unice EURO;
- asigurarea identitatii interne si de aparare a U.E. (prin crearea armatei
europene) si
- pregatirea legislativa pentru aprofundarea si accelerarea reformei institutionale.
3.1. Tratatul de la Nisa (TN), în prima sa parte, intutulata "Modificari
fundamentale", vizeaza, în art. 1 pct. 2 "Politica Externa si de Securitate Comuna",
pilonul II al U.E., ceea ce va putea da o noua imagine externa Europei celor 15 si, în
perspectiva, a celor 27.
Textul consacra obiectul si limitele de actiune ale Politicii externe si de securitate
comuna, cuprinde definirea progresiva a unei politici de aparare comuna, care ar putea
conduce la o aparare comuna, daca Consiliul European decide în acest sens.
Se precizeaza, mai clar si fara echivoc, limitele PESC, în sensul ca Politica
Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate si de aparare a
unor state membre, respecta obligatiile ce decurg din Tratatul NATO si este compatibila
cu politica Uniunii de securitate si de aparare stabilita în cadrul respectiv (art. 17 pct. 1
alin. 2).
În context, Tratatul de la Nisa (TN) instituie "un Comitet politic si de securitate,
care urmareste situatia internationala în domeniile care tin de politica externa si de
securitate comuna si contribuie la definirea politicilor, emitând avize adresate Consiliului.
El exercita, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic si dirijarea strategica a
operatiunilor de gestionare a crizelor" (art. 25 reformulat).
3.2. Noi reglementari (art. 27 A-D) au ca obiect "cooperarile intensificate" care au
drept scop "protejarea valorilor si servesc intereselor Uniunii, în ansamblul ei, afirmândui
identitatea ca forta coerenta pe scena internationala" (art. 27 A).
Aceste cooperari intensificate trebuie sa respecte:
a. principiile, obiectivele, directiile generale si coerenta politicii externe si de
securitate, precum si deciziile luate în cadrul acestei politici;
b. competentele Comunitatii Europene si
c. coerenta între toate politicile Uniunii si activitatile externe ale acesteia.
Cooperarile intensificate într-unul dintre domeniile la care se face referire "au ca
scop sa permita Uniunii sa devina mai rapid un spatiu al libertatii, securitatii si justitie,
respectând totodata competentele Comunitatii Europene" (art. 40).
3.3. Tratatul de la Nisa cuprinde noi dispozitii relative la "o mai strânsa cooperare
între autoritatile judiciare si alte autoritati competente ale statelor membre, inclusiv prin
intermediul Uniunii Europene de cooperare judiciara (EUROJUST)" (art. 29 alin. 2).
Actiunea comuna în cadrul cooperarii judiciare în materie de drept penal vizeaza,
în principal:
a. facilitarea si accelerarea cooperarii dintre ministerele si autoritatile judiciare
sau echivalentele acestora, competente îîn statele membre, incluzând, acolo unde este
necesar, cooperarea prin intermediul EUROJUST în domeniul procedurilor si al aplicarii
deciziilor;
b. facilitarea extradarii între statele membre;
c. asigurarea, în masura necesara ameliorarii acestei cooperari, a compatiblitatii
regulilor aplicabile în statele membre;
d. prevenirea conflictelor cu privire la jurisdictia între statele membre;
e. adoptarea progresiva a unor masuri care sa stabileasca reguli minimale
referitoare la elementele constitutive ale infractiunilor penale si la sanctiunile aplicabile în
domeniile crimei organizate, terorismului si traficului de stupefiante.
Deosebit de aceasta, cooperarea este încurajata de Consiliu prin EUROJUST:
a. împuternicind EUROJUST sa contribuie la o buna coordonare între autoritatile
nationale ale statelor membre de urmarire penala;
b. promovând participarea EUROJUST la anchetele penale în cazurile de
criminalitate transfrontaliera grava, în special privind crima organizata, tinându-se cont
mai ales de cercetarile efectuate de Europol;
c. facilitând cooperarea strânsa între EUROJUST si Reteaua judiciara europeana
în special, în vederea facilitarii executiei unor comisii rogatorii si a punerii în aplicare a
cererilor de extradare.
Rolul EUROJUST este subliniat si în Declaratia nr. 2 aupra art. 31 alin. 2 din
Tratatul Uniunii Europene în care se releva:
- decizia de a crea o unitate compusa din procurori, magistratia sau ofiteri de
politie de competenta echivalenta, detasati de fiecare stat membru (EUROJUST) s-a
luat în octombrie 1999 la Tampere, iar
- Reteaua judiciara europeana a fost înfiintata prin Actiunea Comuna
98/428/J.A.I. adoptata de Consiliu la 29 iunie 1998 (J.O.L. 191/7.798).
4. În domeniul social textul Tratatului instituie un Comitet de protectie sociala cu
caracter consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre si
Comisie, care are scopul:
- de a urmari situatia sociala si evolutia politicilor de protectie sociala în statele
membre si în Comunitate,
- de a facilita schimburile de informatii, de experienta si bune practici între statele
membre si Comisie,
- de a pregati rapoartele, de a formula avize sau de a întreprinde si alte activitati
în domeniile ce tin de competenta sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din
proprie initiativa.
II. Reforma institutionala
1. Sistemul institutional de decizie. Procedurile
Reforma institutionala constituie obiectivul central al Tratatului de la Nisa.
Tratatul (TN) îsi propune, în perspectiva extinderii U.E., la 27 de state membre,
sa asigure flexibilitatea procesului decizional prin cele trei proceduri:
a. regula unanimitatii;
b. majoritatea calificata si
c. majoritatea simpla pentru deciziile de procedura.
a. Regula unanimitatii functioneaza în mecanismul decizional în domeniile de:
- politica externa si de securitate comuna (PESC);
- cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala;
- politica de azil si imigrari;
- politica de coeziune economica si sociala si
- fiscalitatea.
b. Regula majoritatii calificate este substantial extinsa prin TN, fiind definita în
functie de adeziunile necesare.
Majoritatea calificata trebuie sa cuprinda cel putin 62% din populatia Uniunii, ea
fiind, deci, de cel putin 62 de voturi din cele 87 totale.
Conform noului tablou al repartizarii voturilor primele 4 state cu populatie mare -
Germania, Franta, Italia si Marea Britanie - vor avea câte 29 de voturi, apoi, Spania si
Polonia, câte 27 de voturi, România (locul 7) cu 14 voturi s.a.m.d.
Majoritatea calificata este, de regula, procedura aplicata în adoptarea deciziilor
politice ale UE privind piata interna la un numar de zece politici comunitare, inclusiv în
domeniile comerciale si al cooperarii judiciare în materie civila.
c. În ce priveste regula majoritatii simple aceasta se aplica numai în luarea
deciziilor de ordin procedural, neafectat de noile dispozitii.
7.2. Institutiile comunitare
7.2.1. Parlamentul European
În procedura de codecizie si cooperare, Parlamentul are rolul de organ legislativ
si de autoritate bugetara, îndeplinind, distinct si functia de control politic al Comisiei.
Deputatii europeni sunt grupati pe grupari de partide politice, considerate ca
exprima vointa politica a cetatenilor europeni.
2.1.1. Protocolul asupra largirii Uniunii Europene (A), anexa la Tratatul de la
Nisa, în art. 2, contine noile prevederi privind Parlamentul European, care fixeaza
numarul reprezentantilor alesi în fiecare stat membru începând cu "1 ianuarie 2004 si cu
efect în mandatul 2004 - 2009", stabilind ca:
- numarul total al acestora este de 732, iar
- repartizarea lor pe statele membre este urmatoarea: Belgia - 21, Danemarca -
13, Germania - 99, Grecia - 22, Spania - 50, Franta - 71, Irlanda - 12, Italia - 72,
Luxembourg - 6, Olanda - 25, Anglia - 17, Portugalia - 22, Finlanda - 13, Suedia - 18 si
Regatul Unit - 72.
Textul prevede si repartitia locurilor pentru statele candidate, dupa criteriul
numarului cetatenilor nationali; România ocupa locul 7 cu 33 de deputati, dupa Polonia
(5) si înainte de Olanda (25), Belgia, Grecia si Portugalia (cu câte 22), Ungaria si
Republica Ceha (câte 20) s.a.
2.1.2. Distinct, Conferinta a adoptat ca "Finantarea partidelor" politice la nivel
european facuta din bugetul Comunitatilor Europene nu poate fi folosita, direct sau
indirect, pentru functionarea partidelor politice la nivel national.
Prevederile asupra finantarii partidelor politice se aplica, pe aceeasi baza, tuturor
fortelor politice reprezentate în Parlamentul European.
7.2.2. Consiliul
Dispozitiile art. 3 din protocolul asupra largirii UE (anexa a TN) stabilesc
ponderea votului membrilor în Consiliu în cazurile în care este aplicabil votul calificat al
majoritatii: Germania, Franta, Italia si Regatul Unit - câte 29, spania - 27, Olanda - 13,
Belgia, Portugalia si Grecia - câte 12, Suedia si Austria - câte 10, Danemarca, Irlanda si
Finlanda - câte 7 si Luxemburg - 4. Textul nou mai prevede ca: "Pentru adoptarea lor,
deciziile vor avea nevoie de cel putin 169 de voturi pentru, din partea a cel putin doua
treimi dintre membri (art. 23-2 Tratat CE).
Protocolul (anexa - diagrama 2) contine si repartizarea contine si repartizarea
ponderii voturilor ce revine noilor state candidate (12), astfel ca totalul acestor voturi
ajunge la numarul de 345. România ocupa, de asemenea, locul 7 cu 14 voturi, dupa
Germania, Marea Britanie, Franta, Italia (câte 29), Spania si Portugalia (câte 27).
7.2.3. Comisia
Protocolul privind largirea UE (art 4) include noi dispozitii care prevad ca:
- membrii Comisiei sunt alesi în baza competentei lor generale si independenta
lor trebuie sa fie deasupra oricarei îndoieli;
- Comisia are în competenta un reprezentant national din partea fiecarui stat
membru si ca
- numarul membrilor Comisiei poate fi modificat de catre Consiliu, care statueaza
cu unanimitate de voturi.
Când Uniunea va avea 27 de state membre, numarul membrilor Comisiei trebuie
sa fie mai mic decât numarul statelor membre, urmând sa fie alesi printr-un sistem de
rotatie bazat pe principiul egalitatii.
În sfârsit, prin norma finala (pct. 4) a Protocolului se prevede ca "orice stat care
adera la Uniune are dreptul ca, în momentul aderarii sale, sa aiba un reprezentant
national ca membru al Comisiei", pâna la adoptarea deciziei Consiliului.
Tratatul de la Nisa contine norme care întaresc puterile presedintelui Comisiei,
aceasta urmând sa decida repartitia voturilor, remanierea responsabilitatilor comisarilor
pe durata mandatului sau s.a.
Compunerea Parlamentului, a Consiliului si, mai ales, a Comisiei, precum si noile
prerogative acordate presedintelui, releva perspectiva noii ordini constitutiv reale a
Uniunii europene, Comisia putând dobândi rolul de guvern supranational al unei
eventuale federatii europene.
7.2.4. Justitia comunitara
2.4.1. Tratatul de la Nisa contine Protocolul asupra statutului Curtii de Justitie
(C.J.), a Tribunalului (Curtii) de Prima Instanta (C.P.I.) si norme relative la o noua
institutie judiciara - Camera Jurisdictionala.
Potrivit art. 220 C.E., în formularea noua (art. 2 TN), "Curtea de Justitie si
Tribunalul de Prima Instanta, fiecare în cadrul jurisdictiei proprii, asigura respectarea
legii în interpretarea si aplicarea prezentului tratat".
Noile prevederi stabilesc expres criteriul conform caruia cele doua instante sunt
formate din câte un judecator din fiecare stat membru, iar, pâna la noua extindere, sunt
formate din câte 15 judecatori si 8 avocati generali (erau 9 pâna acum). Avocatul
general continua sa aiba functia de autoritate profesionala impartiala si independenta,
care pune concluzii în anumite cauze, potrivit competentei determinate prin statut.
Tratatul de la Nisa prevede si pentru Tribunalul de Prima Instanta avocati
generali, statutul Curtii de Justitie fiind aplicabil atât judecatorilor, cât si avocatilor primei
instante.
Instituind o noua instanta judiciara denumita Camera Jurisdictionala (art. 2 pct.
32), careia sa i se stabileasca prerogative privind solutionarea cauzelor în anumite
materii specifice, TN reglementeaza si calea de atac a recursului la C.P.I. contra
hotarârilor date în prima instanta de Camera Jurisdictionala.
Protocolul B, anexa la TN, cuarinde norme privind "Statutul judecatorilor li
avocatilor generali" (Titlul I - art. 2-8), "Organizarea" curtii (Titlul II - art. 9-18),
"Procedura" (Titlul III - art. 19-46), "Tribunalul de Prima Instanta al Comunitatilor
Europene" (Titlul IV - art. 47-62) si "Prevederile finale" (Titlul V - art. 63-64).
2.4.2. De asemenea, Conferinta a adoptat un numar de 6 Declaratii relative la
Justitia comunitara (nr. 12-17) prin care:
- solicita Curtii si comisiei sp examineze ansamblul reparatiei competentelor între
Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta, în special în sfera recursurilor directe;
- sa se defineasca prevederile esentiale ale procedurii de revizuire în Statutul
Curtii, cu privire speciala la rolul partilor în procedura Curtii, efectul procedurii de
revizuire asupra caracterului executoriu al deciziei C.P.I. si efectul deciziei C.J. asupra
litigiului;
- în cazurile exceptionale în care Curtea decide sa revizuiasca o decizia C.P.I.
asupra unei chestiuni prejudiciale, trebuie sa actioneze în cadrul unei proceduri de
urgenta;
- cere Curtii si Comisiei sa pregateasca, în cel mai scurt timp posibil, un proiect
de decizie pentru crearea unei Camere Jurisdictionale competenta în a solutiona litigiile
dintre Comunitate si particulari în prima instanta s.a.

Cursurile 13-14
Carta Drepturilor Fundamentale a U.E.
Consiliul European, în reuniunea solemna din 7 decembrie 2000, a adoptat Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene acceptata, cu un an mai târziu, de sefii de
state si de guverne din cele 15 State membre ale Uniunii Europene.
Carta constituie rezultatul extraordinar al eforturilor din ultimii ani de elaborare a
unui document scris care sa garanteze drepturile fundamentale si un relevant „punct de
vedere” în dezbaterea actuala asupra unei proceduri adecvate de elaborare a
Constitutiei Uniunii.
Istoricul adoptarii Cartei
În declaratia comuna a Parlamentului, Consiliului si Comisiei din 5 aprilie 1977 sau
facut referiri la jurisprudenta dezvoltata dupa 1969 a Curtii de justitie în materia
drepturilor fundamentale, la traditiile constitutionale comune statelor membre si la
conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDH).
Alaturi de declaratiile Consiliului, având valoarea programelor politice, declaratia
Parlamentului European relativa la drepturile si libertatile fundamentale, din 12 aprilie
1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale,
codificata dupa modelul CEDH.
Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994,
privind „proiectul unei constitutii europene” a fost prezentat Parlamentului European, el
reluând, cu unele nuante, Declaratia din 1989.
Preambulul Actului Unic European (A.U.E.) din 28 februarie 1986 si cel al
Tratatului asupra Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7 februarie 1992, introduc o
revizuire a Tratatelor trimitând, deja, la raportul dintre legitimarea democratica si
izvoarele precitate ale jurisprudentei. Singura dispozitie conventionala figura în art. 6 II
din Tratatul asupra Uniunii (fostul F II 2) sub forma unei obligatii de respect a drepturilor
fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a aparut abia în
concluziile Consiliului European din 15 si 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe
ordinea de zi a Conferintei interguvernamentale din 1996 (Anexa 15).
La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la
propunerea guvernului federal german, crearea unui organism special cu misiunea
elaborarii unei carte a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat
acestuia trebuia sa contina principiile comune ale CEDH si traditiile constitutionale
comune Statelor membre: drepturile fundamentale economice si sociale care figurau în
„Carta sociala europeana” si în „Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale
muncitorilor” trebuiau, de asemenea, sa fie luate în consideratie.
Constituirea Conventiei pentru drepturile fundamentale a fost decisa la una din
reuniunile Consiliului European de la Tampere (Finlanda) la 16 octombrie 1999, fiind
compusa din 15 reprezentanti ai sefilor de state si de guvern, 16 membri ai
Parlamentului European si 30 de membri ai Parlamentelor nationale (2 la un Stat
membru), precum si un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri.
Mandatul acestei Conventii cuprindea si sarcina de a proceda la un schimb de
idei intense cu statele candidate la aderare si cu alte instante, grupari sociale si experti.
Astfel definita, Conventia s-a constituit, practic, la 17 decembrie 1999 la Bruxelles,
alegându-si presedintele, în persoana fostului presedinte la Curtii Constitutionale
federale germane si al Republicii Federale, dr. Roman Herzog.
2. Elaborarea, adoptarea si publicarea Cartei
Procedura de lucru a Conventiei a fost adoptata de aceasta, potrivit cu
autonomia larga care i-a fost încredintata de Consiliul European.
Presedintele a renuntat la votul pe articole si a considerat adecvata regula
consensului, în masura în care, nu putea fi obtinuta unanimitatea. Potrivit concluziilor
Consiliului European de la Tampere, documentele de lucru au fost elaborate de
comitetul de redactare si prezentate Conventiei. Pentru a asigura o eficacitate optimala,
timpul de interventie (luarea de cuvânt) al membrilor Conventiei a fost strict reglementat,
fiind limitat la 3 minute pentru fiecare membru si numai la o singura interventie în privinta
unui articol.
O noua redactare a textului a fost elaborata pe baza discutiilor tinând cont de
propunerile de modificare orale sau scrise, iar, fiecare articol s-a propus la vot.
Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de un numar mare de organizatii
neguvernamentale si de experti, fiind, apoi, examinat de reprezentantii organelor
Comunitatii Europene, ai Comitetului economic si social, ai Comitetului regiunilor si a
Mediatorului european; de asemenea, proiectul a fost examinat de reprezentantul
Consiliului Europei, de 66 organizatii neguvernamentale (ONG) care lucreaza în
favoarea protectiei si promovarii drepturilor omului si care au fost audiate la sesiunea din
12 mai 2000 a Conventiei, insistându-se, mai ales, asupra raportului Cartei cu drepturile
sociale, asupra nediscriminarii si principiului egalitatii.
La 2 octombrie 2000, Conventia pentru drepturile fundamentale a prezentat,
conform mandatului sau, proiectul Cartei, iar, la 7 decembrie 2000, ea a fost semnata în
sedinta solemna de la Nisa a Consiliului European, de cele trei organe constitutionale
europene: Presedintele Parlamentului European, cel al Comisiei Europene si cel al
Consiliului de ministri.
În paralel, Consiliul European a primit, cu satisfactie, Declaratia comuna a trei
institutii politice si a subliniat ca problema valorii juridice a Cartei va fi examinata ulterior.
Carta drepturilor fundamentale a fost publicata câteva zile mai târziu în partea C
a Buletinului oficial al Comunitatii Europene.
3. Principalele norme ale Cartei drepturilor fundamentale
Carta se compune din preambul si 7 capitale.
Preambul
Capitolul I – Demnitatea (art. 1-5)
- art. 1 – Demnitatea umana
- art. 2 – Dreptul la viata
- art. 3 – Dreptul la integritatea persoanei
- art. 4 – Interzicerea torturii si a tratamentelor sau a
pedepselor inumane sau degradante
- art. 5 – Interzicerea sclaviei si a muncii fortate
Capitolul II – Libertati
- art. 6 – Dreptul la libertate si securitate
- art. 7 – Respectul vietii private si de familie
- art. 8 – Protectia datelor personale
- art. 9 – Dreptul la casatorie si dreptul de
întemeiere a familiei
- art. 10 – Libertatea gândirii, constiintei si religiei
- art. 11 – Libertatea expresiei si informarii
- art. 12 – Libertatea de întrunire si de asociere
- art. 13 – Libertatea artelor si stiintelor
- art. 14 – Dreptul la educatie
- art. 15 – Libertatea alegerii ocupatiei si dreptul de
angajare în munca
- art. 16 – Libertatea de a conduce afaceri
- art. 17 – Dreptul de proprietate
- art. 18 – Dreptul de azi
- art. 19 – Protectia fata de eventualitatea stramutarii,
expulzarii sau extradarii
Capitolul III – Egalitatea (art. 20-26)
- art. 20 – Egalitatea în fata legii
- art. 21 – Nediscriminarea
- art. 22 – Diversitatea culturala, religioasa si
lingvistica
- art. 23 – Egalitatea între barbati si femei
- art. 24 – Drepturile copilului
- art. 25 – Drepturile persoanelor vârstnice
- art. 26 – Integrarea persoanelor cu handicap
Capitolul IV – Solidaritatea (art. 27-38)
- art. 27 – Dreptul lucratorilor la informare si
consultare în cadrul întreprinderilor
- art. 28 – Dreptul de negociere si actiune colectiva
- art. 29 – Dreptul de acces la serviciile de plasament
- art. 30 – Protectia împotriva concedierii
nejustificate
- art. 31 – Conditii de munca egale si juste
- art. 32 – Interzicerea muncii copiilor si protectia
tinerilor la locul de munca
- art. 33 – Viata de familie si profesionala
- art. 34 – Securitatea sociala si asistenta sociala
- art. 35 – Asistenta sanitara
- art. 36 – Accesul la serviciile de interes economic
general
- art. 37 – Protectia mediului
- art. 38 – Protectia consumatorului
Capitolul V – Drepturile cetatenesti (art. 39-46)
- art. 39 – Dreptul de vot si de candida la alegerile
pentru Parlamentul European
- art. 40 – Dreptul de a vota si de a candida la
alegerile municipale
- art. 41 – Dreptul la o buna administrare
- art. 42 – Dreptul de acces la documente
- art. 43 – Avocatul poporului
- art. 45 – Libertatea de circulatie si de resedinta
- art. 46 – Protectia diplomatica si consulara
Capitolul VI – Justitia (art. 47-50)
- art. 47 – Dreptul la cai de atac efective si la o
judecata corecta
- art. 48 – Prezumtia de nevinovatie si dreptul la
aparare
- art. 49 – Principiile legalitatii si proportionalitatii
faptelor penale si a sanctiunilor
- art. 50 – Dreptul de a nu fi judecat si pedepsit de
doua ori în procedurile penale pentru aceeasi fapta
Capitolul VII – Dispozitii generale (art. 51-54)
- art. 51 – Domeniul de aplicabilitate
- art. 52 – Domeniul de aplicabilitate a drepturilor
garantate
- art. 53 – Nivelul de protectie
- art. 54 – Interzicerea abuzului de drepturi
Preambulul Cartei subliniaza fondul de valori comun popoarelor europene si
constiinta responsabilitatii pentru patrimoniul sau spiritual si moral, indivizibilitatea si
universalitatea drepturilor omului; el accentueaza, totodata, competentele si misiunile
actuale ale Comunitatii, astfel încât, principiul subsidiaritatii sa tina cont de traditiile
constitutionale comune statelor membre si de drepturile omului, regionale si
internationale.
În capitolele I-III sunt cuprinse drepturile si libertatile esentiale continute în
CEDH, unele drepturi fiind, însa, o inovatie proprie Cartei, cum ar fi protectia datelor cu
caracter personal (art. 8), recunoasterea libertatii artei si stiintei )art. 13) si, de
asemenea, unele drepturi economice fundamentale (libertatea profesionala, dreptul de a
munci) sau dreptul de azil. Totodata, sunt reglementate principiile generale, cum este cel
al egalitatii, ca si drepturile fundamentale sociale, care se regasesc si în Carta sociala
europeana din 18 octombrie 1961, în Carta comunitara a drepturilor sociale,
fundamentale al muncitorilor din 9 decembrie 1989, ca si în Pactul international asupra
drepturilor economice, sociale si culturale, adoptat de ONU la 19 decembrie 1966.
Carta garanteaza drepturile cetateanului, privite ca drepturi fundamentale
acordate cetatenilor Uniunii (cap. V), ca si drepturile de natura procesuala recunoscute
de CEDH si de Pactul international asupra drepturilor civile si politice (cap. VI-VII).
4. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale
4.1. Persoanele vizate de Carta
Din punct de vedere comparativ, Carta are o conceptie larga care deschide, în
principiu, oricarei persoane si, deci, chiar resortisantilor tarilor terte, accesul la toate
drepturile fundamentale, cu exceptia drepturilor de cetatenie evocate în capitolul V.
Numai dreptul la libertatea de circulatie si la libertatea de sedere sunt rezervate
prin art. 45 cetatenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetatenesti sunt, fara exceptii,
recunoscute ca drepturi individuale si nu ca drepturi colective, inclusiv din cele
referitoare la minoritati )art. 22).
4.2. Din punct de vedere material
Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplica institutiilor si organelor Uniunii în
respectul principiului subsidiaritatii, ca si statelor membre, numai atunci când „pun în
aplicare dreptul Uniunii”.
Contrar CEDH (Conventia Europeana a Drepturilor Omului), care contine – ca si
numeroase ale constitutii europene – pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice
care pot fi aduse limitarii exercitiului sau, Carta a optat pentru o clauza limitativa
generala sau orizontala. Prima limita priveste garantarea substantei dreptului
fundamental, iar cea de-a doua, principiului proportionalitatii, relativ la limita interesului
general si la necesitatea protectiei drepturilor si libertatilor altuia (ale celuilalt).
Conceptia împartasita de membrii Conventiei, dupa care CEDH trebuie sa
serveasca drept norma directoare si de referinta în interpretarea Cartei nu trebuie sa
conduca la concluzia ca ordinea comunitara a drepturilor omului îsi poate pierde
autonomia si caracterul sau propriu. Drept urmare, interpretarea, la nivelul minim oferit
de CEDH, ca o interdictie de a coborî sub acest nivel, apare oportuna, aceasta
interpretare trebuind sa tina cont de distinctia între executarea directa de catre organele
C.E. si transpunerea în fapte de Statele membre.
Chiar daca aceasta Carta nu are valoare juridica directa, nu se poate nega ca ea
produce deja efecte asupra organelor Uniunii, dar si asupra cetatenilor, fiind
considerata, totodata, ca un izvor indirect al dreptului comunitar.