Sunteți pe pagina 1din 2
 
Lacustrăde George BacoviaApariţia volumului „Plumb” de George Bacovia, în 1916, „trece simbolismul autohton din suprafaţăîn adâncime”. Opera lui e invadată de „ o acută notaţie a senzaţiilor de moarte, de descompunere, de plictisorganic, de degradare a materiei şi dezaxare a eului”( Pompiliu Constantinescu).Reprezentativă pentru întregul volum, ca şi pentru universul liric bacovian este „Lacustră”, în care se poate regăsi sentimentul dezolant al însingurării absolute într-o lume în descompunere, de care eul liric sesimte despărţit printr-un „gol istoric”.
Titlul
nu poate fi explicat decât prin raportare la întregul text, pentru a se înţelege mecanismul poetic prin care se trece de la sensul denotativ la cel conotativ al cuvântului „lacustră”. În vremurile preistorice,locuinţele lacustre erau construite pe apă, susţinute pe piloni, podul asigurând legătura cu malul. În sensgeneral, casa era spaţiul consacrat care-i apăra pe membrii familiei de pericolele din afară sau de duhurilerele. În poezia bacoviană Însă ea nu mai reprezintă acest spaţiu de siguranţă, ci dezvăluie o conştiinţăsolitară, bântuită de angoase, pentru care orice contact cu semenii, cu exterioritatea nu poate aduce decât răuşi spaimă.Poezia are o
compoziţie simetrică,
primul catren fiind reluat în final doar cu versul al doileamodificat. De asemenea, se suprapun două planuri; unul exterior, al lumii şi al naturii, altul interior, altrăirilor eului liric. Relaţia dintre ele se realizează prin percepţii, printr-o invazie a unei stări pornite dinsubconştient.Textul dezvolo serie de
motive simboliste
: noaptea,ploaia, vidul social şi moral, plânsulsingurătatea, nevroza, moartea. Sentimentul dezagregării lumii şi a individului, sub imperiul apei, genereazăangoasa.
Prima strofă
se deschide cu o sintagmă cu valoare de superlativ absolut, în care adjectivul cantitative pus în valoare prin inversiune. Eul liric, incapabil să-şi găsească odihna, chinuit de nelinişti, vegheazăcontinuu, percepe auditiv căderea ploii. Durata nocturnă a fenomenului meteorologic se prelungeşte lainfinit, apa inundă materia care, personificată, „plânge”, prelungind disperarea interioară a omului.Spre deosebire de tradiţia mitologică, unde ploaia e simbol al influenţelor celeste primite de pământ,e un element primordial fecundator, la Bacovia ea pare ca factor distructiv, cotropeşte totul şi descompunemateria.Sentimentul însingurării totale e adâncit până la aneantizarea eului care se întoarce în timp, înanistorie: „De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând… / Sunt singur, şi mă duce-un gând / Sprelocuinţele lacustre.”În
strofa a doua
, adverbul „parcă” accentuează starea de incertitudine şi de coşmar. Spaţiul interior al locuinţei, departe de a fi armonios şi ocrotitor, se dovedeşte neprimitor şi ostil, este agresat deexterioritatea care ia forma unui val care izbeşte ritmic, ameninţând să distrugă totul. Predominante suntacum senzaţiile tactile, adjectivul-epitet „ude” cumulând sensuri în a căror plasmă intră solitudinea, plânsul,neantul. Eul liric pare cufundat într-un somn agitat şi bântuit de coşmaruri. El „tresare”, înspăimântat lagândul că a uitat podul lăsat la mal. În contextul existenţei primitive, puntea îi apăra pe oameni de fiare, cândera ridicat, dar şi păstra legătura cu pământul, cu lumea. În poezia lui Bacovia, podul înseamnă un pericoliminent care permanentizează starea de angoasă: „Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un val- / Tresar prin somn şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.”Eul liric descoperă o realitate care-l desfiinţează ca om, strivind orice iniţiativă de a lua contact cuviaţa. El simte ameninţarea morţii, subliniată în primul vers al
strofei a treia
. Substantivul „gol” sugereazăideea de neant, întărită şi de următorul vers („Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc”). Imaginea stâlpilor desusţinere care se prăbuşesc sub forţa distructivă a apei este apocaliptică, totul năruindu-se în haos. Epitetul„grei” simbolizează apăsarea, putând fi incluse aici şi timpul greu, şi orizontul greu, succesiunea nopţilor.Toată lumea e grea, îmbibată de apă, semnificând înfrângerea interioară, prăbuşirea, suferinţa, anulareaoricărui act dinamic, a oricărei iniţiative: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc… / Şisimt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc.”
576648e32a3d8b82ca71961b7a986505