Sunteți pe pagina 1din 4

Psihologie şi pedagogie

Răspunsurile marelui psiholog la problemele învăţământului


Jean Piaget

Evoluţia pedagogiei.

Aş vrea să încep prin a menţiona ca acest prim studiu,datat în 1935,


reprezintă o muncă de pionierat,aş spune chiar “munca” de pionierat în ceea
ce priveşte corelarea dintre experimentele empirice şi descoperirile genetice
din acea perioadă.Această lucrare a lui Jean Piaget a adus o contribuţie
semnificati-vă la înrădăcinarea pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare prin
simplul fapt că se axează pe o bază experimentală solidă,spre deosebire de
cele anterioare.
Al doilea studiu,mult avansat primului,merită analizat mai
îndeaproape nu numai datorită faptului că depăşeşte aproape în orice
privinţă problemele abordate în studiul din 1935 ci pentru că pune sub
semnul întrebării pedagogia actuală atât din punct de vedere al metodelor,cât
şi din cel al programelor.
#n zilele noastre ca şi în 1965 nu trebuie tratată cu indiferenţă
disproporţionalitatea dintre imensitatea eforturilor depuse şi absenţa unei
reînoiri fundamentale a metodelor,a problemelor şi chiar a modului de a
pune probleme-le,a pedagogiei în ansamblul ei ca disciplină
călăuzitoare.Nici în prezent,şi mai ales în România,unde importanţa
pedagogiei a fost oarecum subestimată până acum,nu ştim mai mult ca în
1965 în legătură cu ceea ce se păstrează după cinci,zece sau douăzeci de ani
la reprezentanţi ai diferitelor pături sociale ale populaţiei,din ansamblul
cunoştinţelor dobândite în scoala generală.#ntr-un fel deţinem unele
rezultate,dar parţiale,indirecte,cum ar fi acelea pe care ni le furnizează
examenele de capacitate şi de admitere în facultate,deşi acesta din urmă este
şi mai ambiguu,deoarece se bazează pe cunostinţe dintr-un singur
domeniu,maxim două şi nu verifică cultura generală a elevului în
ansamblu.Nu se ştie nimic exect,de pildă,despre cunoştinţele de geografie
sau de istorie,care rămân în capul unui ţăran de treizeci de ani,sau despre
cunoştinţele de chimie,de fizică şi chiar de geometrie achiziţionate în
liceu,pe care le păstrează un avocat.
Una din multitudinea de dileme care bântuie şi astăzi învăţământul se
referă la faptul că memorarea cunoştinţelor nu are legătură cu cultura
achiziţio-nată.Cu legătură la acestă dilemă Piaget a pus următoarea
întrebare: “dar cum am putea oare să evaluăm această cultură,dacă nu vrem
să ne limităm la judecăţi extrem de globale şi de subiective?“.Această
întrebare deschide calea pentru o multitudine de abordări şi
interpretări;cultura care conteză la un individ oarecare este mereu aceea care
rezultă din pregătirea propiu-zis şcolară,deşi au fost uitate amănuntele
conform cerinţelor examenului final,sau este cea pe care şcoala a reuşit s-o
dezvolte în virtutea unor incitări sau interese provocate independent de ceea
ce părea esenţial în aşa zisa pregătire de bază?
#n acest context educatorul este pus în situaţia de a da sfaturi asupra
unor subiecte atât de importante,sprijinindu-se nu pe o ştiintă,cum ar fi
dealtfel normal, ci pe consideraţii de bun simţ,fapt întru-totul subiectiv.
O altă problemă întâlnită şi în această carte,de o actualitate
covărşitoare este promovarea de învăţăminte lipsite în mod evident de orice
valoare formativă şi pe care continuăm să le impunem fără a şti dacă ele
ating sau nu scopul utilitar care le este atribuit.Este clar ca studierea limbilor
moarte are o valoare formativă,şi are o multitudine de semnificaţii,deşi nu-
mi vine în minte decât o semnificaţie raţională.Dar problema este că nu
cunoaştem deloc în mod cert, că o predare specializată a acestora
favorizează această învăţare,rămâne indiferen-tă sau devine dăunătoare.
Cu toate acestea pentru a aprecia randamentul metodelor şcolare,nu
dispunem decât de rezultatele examenelor de absolvire a şcolii şi,în parte,ale
unor examene de concurs.#n acest caz avem de-a face cu o “petitio principaii
“ şi cu un cerc vicios pe care ni-l explică Piaget mai jos.
“O petititio principali,în primul rând,deoarece se postulează că reuşita
la la examene constituie o garanţie a unei însuşiri trainice a cunoştinţelor,în
timp ce problema,de loc rezolvată,constă dimpotrivă în a stabili ce se
păstrează după câţiva ani din cunoştinţele testate cu ajutorul examenelor şi
ce anume se menţine independent de amănuntele cunoştinţelor dispărute.”
Acest cerc vicios este creat de pretenţia,absurdă aş putea spune,prin
care apreciem valoarea învăţământului şcolar pe baza reuşitei la examenele
de absolvire,în timp ce de fapt o bună parte a muncii şcolare este influenţată
de perspectiva acestor examene şi,după părerea unor specialişti competenti,
aceas-tă munca este chiar în mod grav deformată de preocuparea
menţionată,care a devenit dominantă.
Foarte important în evoluţia învăţământului,şi în acelaşi timp trist,este
faptul că profesorul nu este considerat de către altii şi - ceea ce este mai grav
- el înşuşi nu se consideră,în general un specialist din dublul punct de vedere
al tehnicilor şi al creaţiei ştiinţifice,ci e privit doar ca un simplu transmiţător
de cuno-ştinţe aflate la îndemâna oricui.Cu alte cuvinte,se consideră că un
bun profesor dă ceea ce se aşteaptă de la el,dacă posedă o cultură generală
elementară şi câteva reţete învăţate care-i permit s-o transpună în mintea
elevilor.
#n felul acesta,se uită,pur şi simplu,faptul că învăţământul în toate
formele, ridică trei probleme centrale,ale căror soluţii nu sunt nici pe departe
cunoscute.}i ne putem întreba în continuare cum vor fi ele rezolvate altfel
decât cu colabora-rea profesorilor sau a unei părţi dintre aceştia:
1.Care este scopul acestui învăţământ?Acumularea de cunoştinţe
utile? (dar utile în ce sens?) A învăţa să înveţi? A învăţa să inovezi,să produci
noul într-un domeniu oarecare,în măsura în care-l cunoşti? A învăţa să
controlezi,să verifici sau doar să repeţi? etc.
2.Aceste scopuri fiind alese (dar de către cine,sau cu consimţământul
cui?) rămâne apoi să determinăm care sunt domeniile (sau elementele
acestor domenii) necesare,indiferente sau contraindicate pentru atingerea
acestor scopuri:domenii de cultură,domenii de raţionare (gândire?) şi mai
ales (ceea ce lipseşte dintr-un număr mare de programe),domenii de
experimentare,care formează aptitudinile pentru descoperire şi control activ?
3.După alegerea acestor ramuri rămâne în sfârşit să cunoaştem
suficient legile dezvoltării mintale pentru a găsi metodele cele mai adecvate
tipului de formare educativă dorită.
Deşi,ca români,ne putem mândri cu o programă şcolară
preuniversitară foarte bună,ce s-a concretizat în obţinerea de rezultate bune
şi foarte bune atât pe plan naţional cât şi mai ales pe plan internaţional,nu
putem spune acelaşi lucru si despre învăţământul universitar.Una din
problemele care a dus la această situaţie o reprezintă poziţia corpului
profesoral în raport cu cercetarea şi a obstacolelor sociale care-i impiedică
pe profesori să se ocupe cu această cercetare a cunoştinţelor elementare şi nu
numai.
Un obstacol major constă în faptul că,ignorând complexitatea acestor
probleme,publicul nu ştie (şi până la urmă publicul cuprinde anumite
autorităţi şcolare şi chiar un număr apreciabil de profesori) că pedagogia
este,între altele,o ştiinţă şi încă una foarte grea,dată fiind complexitatea
factorilor aflaţi în joc.
De la bun inceput trebuie să înţelegem că societatea este cea care
fixează telurile educaţiei pe care o oferă generaţiilor tinere,fixându-le mai
întâi spontan prin constrângerile limbajului,ale obiceiurilor,ale opiniei
publice,ale familiei,adică prin numeroase forme de acţiune colectivă,prin
intermediul cărora societatea se păstrază şi se transformă,modelând fiecare
generaţie nouă după mulajul static sau mobil al celor precedente.
Cu toate că programele şi metodele didactice sunt impuse de stat,fie
că sunt lăsate la iniţiativa profesorilor,este cât se poate de limpede că nu
putem trage nici o concluzie întemeiată asupra randamentului lor efectiv sau
asupra multiplelor efecte neprevăzute pe care ele le pot avea asupra formării
generale a indivizilor,fară un studiu sistematic dispunând de toate mijloacele
de control atât de bogate pe care le-au elaborat statica moderna.