Sunteți pe pagina 1din 171

CAPITOLUL 1 CONCEPTUL, IMPORTANŢA ŞI ROLUL CONSULTANŢEI AGRICOLE

1.1. Conceptul de consultanţă

1.2. Conţinutul consultanţei agricole

1.3. Principiile consultanţei agricole

1.4. Funcţiile consultanţei agricole

1.1. CONCEPTUL DE CONSULTANŢĂ

Ca şi alte concepte care au apărut mai târziu în terminologia economică românească, noţiunea de consultanţă, ca definiţie, nu s-a cristalizat într-un concept care să întrunească unanimitatea. Termenul provine din latinescul „consultare“, de la care a derivat, în franceză, „consulter“ care înseamnă a întreba, a cere părere sau un sfat, dar şi a lua avizul unei persoane autorizate sau a se sfătui cu cineva. În decursul timpului, s-au conturat mai multe definiţii ale consultanţei, care se diferenţiază din punct de vedere semantic şi stilistic şi care s-au coagulat în două moduri diferite de abordare a conţinutului. Un prim mod de abordare, consideră consultanţa ca o metodă de a oferi sfaturi şi ajutoare concrete. Se apreciază procesul de consultanţă ca „o formă de a acorda ajutor, cu privire la conţinutul, desfăşurarea şi structura unei activităţi sau a unei serii de activităţi, acţiune în cadrul căreia consultantul nu răspunde de executarea acelei activităţi, ci îi ajută pe cei interesaţi“. Aceasta presupune o activitate de consiliere fără ca ea să angajeze vreo responsabilitate privind aplicarea în practică a sfatului sau a soluţiei avansate de consultant. Personalul aflat în această postură oferă numai sfaturi (gratuite sau plătite), neimplicându-se în acţiunile viitoare ale beneficiarului. Un al doilea mod de abordare presupune consultanţa ca un serviciu profesional specializat realizat de către persoane special instruite şi calificate într-un anumit domeniu care ajută, la solicitare, persoane sau organizaţii, într-un mod obiectiv şi independent să-şi identifice şi să-şi analizeze problemele cu care

se confruntă, recomandând soluţii şi ajutând, când li se cere, implementarea acestora. Acest mod de abordare angajează într-o măsură mai mare pe consultant, îl motivează mai puternic, întrucât el participă la „punerea în operă“ a sfaturilor şi soluţiilor pe care le avansează şi în urma rezultatelor obţinute îşi asumă o parte din răspundere, alături de beneficiar. Pentru agricultură, din cele prezentate mai sus, ţinând cont şi de particularităţile acestei ramuri se poate caracteriza consultanţa ca un serviciu profesional de consiliere şi, la cerere, de implicare, realizat gratuit sau pe baza unui onorariu, de către specialişti sau organizaţii autorizate, având ca scop sprijinirea managerilor exploataţiilor agricole sau altor persoane interesate în realizarea unor obiective sau rezolvarea unor probleme din sfera agriculturii. Consultanţa în agricultură reprezintă, în primul rând o profesie. Ea s-a ivit din necesitatea de a asigura asistenţă de specialitate (tehnică, tehnologică, economică, managerială, juridică sau cu caracter social). Pentru obţinerea statutului de consultant, mai mult ca în cazul altor profesii, este nevoie de înalt profesionalism, obţinut prin instrucţie şi experienţă practică. În mare măsură, această profesie are similitudini cu cea de medic, având însă dezavantajul unor diagnosticări mai anevoioase întrucât informaţiile sunt mai greu de obţinut de la fiinţe (plante şi animale) care „nu cuvântă“. În al doilea rând, consultanţa în agricultură constituie şi o metodă de lucru, care poate fi folosită de orice întreprinzător agricol care doreşte să-şi rezolve problemele cu care se confruntă şi care apelează la „tehnologia“ folosită de consultant. Această activitate o desfăşoară şi anumite persoane (profesori universitari, cercetători ştiinţifici, diferiţi manageri), care deţin competenţa profesională într-un anumit domeniu, dar care oferă consultanţă în mod ocazional. În conceptul de consultanţă trebuie să se găsească următoarele elemente:

a. consultantul trebuie să fie un altruist, împărtăşind din cunoştinţele sale

beneficiarului;

b. beneficiarul trebuie să colaboreze cu consultantul cât mai mult cu putinţă, pentru ca misiunea acestuia să se încheie cu succes;

c. pentru ambii parteneri orice misiune de consultanţă reprezintă o experienţă reciprocă de învăţare şi de perfecţionare a măiestriei profesionale.

Acţiuni ale consultanţei

1. Acţiuni cu caracter corectiv prin care se urmăreşte ameliorarea unei

situaţii ce se înrăutăţeşte sau este pe cale a se înrăutăţi. De exemplu: starea de sănătate a unei culturi sau a unui animal, situaţia economică de ansamblu a exploataţiei agricole, scăderea producţiilor medii etc.

2. Acţiuni cu caracter informativ prin care beneficiarul obţine informaţii

într-un domeniu care-i este mai puţin familiar (caracteristicile unor soiuri, rase sau

hibrizi; performanţele unor tipuri noi de maşini sau de substanţe chimice, elementele tehnologice ale unei activităţi noi, modalităţile de obţinere a unor

credite etc.). 3. Acţiuni cu caracter progresiv, care vizează creşterea performanţelor faţă de un nivel de referinţă. Ele se referă, de exemplu la asigurarea de asistenţă pentru ameliorarea unor soluri, extinderea activităţii prin creşterea dimensiunii exploataţiei, creşterea cifrei de afaceri, diversificarea pieţelor etc.

4. Acţiuni cu caracter creativ, când se solicită crearea unor situaţii noi, cu

caracter novator. Aceste acţiuni au o paletă foarte largă, cum ar fi: înfiinţarea unei exploataţii agricole; retehnologizarea unei activităţi; introducerea unui nou tip de management asistat de calculator etc.

1.2. CONŢINUTUL CONSULTANŢEI AGRICOLE

Pentru agricultură activităţile de consultanţă au ca obiective trei direcţii principale:

A. Activităţi de popularizare a unor noutăţi din domeniul agriculturii, precum şi asistenţă tehnică de specialitate, destinate producătorilor agricoli, specialiştilor şi altor agenţi economici. B. Realizarea fluxului informaţional prin editarea, multiplicarea şi distribuirea de reviste, cărţi, broşuri, pliante, filme şi alte materiale audiovizuale privind:

managementul exploataţiilor agricole;

legislaţia în agricultură şi industria alimentară;

prognoze cu caracter economic;

tehnologiile de cultură a plantelor şi de creştere a animalelor;

utilizarea tractoarelor, maşinilor şi instalaţiilor agricole;

valorificarea raţională şi eficientă a produselor agricole;

elaborarea de proiecte model pentru exploataţiile agricole.

C. Iniţierea de cursuri de instruire şi perfecţionare destinate producătorilor agricoli sau altor categorii profesionale din domeniul agriculturii sau tangent acesteia (specialişti agricoli sau agenţi economici din sfera aprovizionării şi valorificării produselor agricole etc.) Elemente specifice:

a. atribuţia esenţială a consultantului este de a depista necesitatea schimbării şi de a identifica modalităţile pentru realizarea ei;

b. pe timpul misiunii de consultanţă, beneficiarul rămâne răspunzător pentru

propria activitate, atât în ce priveşte implementarea soluţiei avansate de consultant, cât şi al controlului efectului acesteia. În unele situaţii, prin înţelegere prealabilă, această responsabilitate este asumată parţial sau total de către consultant;

consultantul îşi îndeplineşte misiunea în condiţii de independenţă, fără a fi subordonat, organizaţional, beneficiarului; d. înţelegerea corectă a rolurilor pe care le îndeplineşte fiecare parte (consultant-beneficiar) asigură, în mare măsură, eficienţa misiunii de consultanţă. În general, producătorii agricoli recurg la serviciile de consultanţă dacă simt necesitatea unui ajutor în rezolvarea diferitelor probleme cu care sunt confruntaţi. Activitatea consultantului începe, în cele mai multe cazuri, de la o situaţie considerată a fi nesatisfăcătoare sau posibil de a fi îmbunătăţită. În cazul managerilor exploataţiilor agricole sau a producătorilor agricoli, în calitate de proprietari, motivele potenţiale care-i determină să apeleze la consultanţi agricoli sunt următoarele:

c.

a. Obţinerea unor cunoştinţe sau tehnici speciale Există situaţii dificile cu care producătorul agricol este confruntat şi care implică metode şi tehnici speciale, pe care acesta nu le cunoaşte şi în care consultantul este expert. De exemplu: diagnosticarea şi combaterea unor boli sau dăunători; întocmirea unui studiu de fezabilitate sau a unui plan de afaceri pentru obţinerea unor credite etc.

b. Apelarea la asistenţă specializată intensă, cu caracter temporar

Unii manageri agricoli dispun de competenţa şi experienţa necesară pentru rezolvarea unor probleme majore, dar, datorită lipsei de timp, sunt obligaţi să apeleze la servicii de consultanţă. Exemplu: elaborarea unor planuri strategice de dezvoltare; acţiuni de retehnologizare, etc. Consultanţii pot rezolva aceste probleme la timp şi poate, cu mai mult profesionalism.

c. Obţinerea unui punct de vedere imparţial Chiar şi cei mai buni manageri pot fi influenţaţi de implicarea lor personală în propria activitate, pentru „a vedea“ o problemă în adevărata ei lumină, afectând, astfel, fezabilitatea soluţiilor pe care le propun. Consultantul, fiind independent de client, poate oferi un punct de vedere imparţial, uneori cu caracter original care reprezintă un avantaj pentru beneficiar. Există în practica unor manageri obiceiul (bun), ca înaintea luării unor decizii importante, să se sfătuiască cu diverşi consultanţi pentru a testa valabilitatea acestora.

d. Justificarea unor decizii sau acţiuni

Adesea, o parte din managerii agricoli, înaintea demarării unor acţiuni cu caracter strategic sau cu implicaţii economice majore, apelează la consultanţi, care analizează conţinutul deciziilor şi întocmesc rapoarte ce susţin, dacă este cazul, în faţa şefilor, acţionarilor sau subalternilor, oportunitatea acestora. În toate situaţiile, rapoartele consultanţilor trebuie să aibă un caracter imparţial, fără să fie influenţate, în nici un fel, de conţinutul deciziilor managerilor.

e. Necesitatea de a învăţa din consultanţă În conceptul modern de consultanţă, cea mai importantă componentă a activităţii consultanţilor este aceea de a învăţa pe oameni să-şi rezolve problemele cu care se confruntă.

1.3. PRINCIPIILE CONSULTANŢEI AGRICOLE

Consultanţa ca ramură a ştiinţei managementului, îşi desfăşoară activitatea pe baza unor principii bine definite. Dintre acestea, mai importante sunt următoarele:

a. Competenţa profesională şi înalta specializare în activitatea de consultanţă Prin însăşi conţinutul şi specificul activităţii sale, consultantul trebuie să deţină o înaltă competenţă şi să fie un bun profesionist. Aceste calităţi se dobândesc prin instruire (de regulă universitară şi postuniversitară) şi prin stagii de practică sau instruire specializată. Numai după parcurgerea acestor stagii specialiştii agricoli cu diplomă şi o anumită activitate practică, pot profesa consultanţa în agricultură.

b. Consultantul trebuie să dispună de independenţă totală în activitatea sa

Prin însăşi definiţia sa, consultanţa constituie o activitate independentă. Aceasta presupune ca persoana care îndeplineşte asemenea misiuni să nu aibă nici un fel de legături de dependenţă faţă de beneficiar. Consultantul trebuie să renunţe

la misiune, dacă nu poate fi obiectiv din motive sentimentale, politice sau de altă natură.

c. Consultanţa trebuie să fie, în esenţă, o activitate de consiliere, de recomandare, astfel încât, propunerile sau soluţiile avansate să nu aibă, pentru beneficiari un caracter imperativ Consultanţii trebuie să aibă statut de consilieri, ei neputându-şi asuma autoritatea ierarhică în legătură cu deciziile ce urmează a fi luate. Responsabilitatea acestora se extinde asupra calităţii sfaturilor sau recomandărilor pe care le avansează.

d. Confidenţialitatea

Caracterul de confidenţialitate privind conţinutul activităţii, a informaţiilor la care are acces şi a soluţiilor sau a propunerilor avansate constituie unul din principiile importante pe care consultantul trebuie să le respecte. Prin conduita lor, consultanţii trebuie să-i convingă pe beneficiari să aibă încredere în ei, pentru a avea acces la toate sursele de informaţii de care au nevoie pentru a reuşi în misiunea lor.

f. Consultantul, în activitatea sa, trebuie să promoveze noul, precum şi realizările ştiinţifice importante din domeniul în care-şi desfăşoară activitatea În momentul când recomandă diferite soluţii tehnologice (de exemplu, un tratament cu substanţe chimice sau un sortiment nou de soiuri), consultanţii

trebuie să fie la curent cu rezultatele cercetării privind efectele acestora şi dacă ele au fost încercate în condiţii similare locului în care urmează a fi aplicate.

1.4. FUNCŢIILE CONSULTANŢEI AGRICOLE

Consultanţa agricolă îndeplineşte patru funcţii care au în special caracter metodologic:

a. transferul de informaţii din instituţiile de învăţământ superior şi cercetare spre grupele de beneficiari şi, în paralel, transferul de necesităţi în rezolvarea problemelor de la beneficiari către instituţiile menţionate;

b. studierea şi popularizarea performanţelor fermelor agricole care au fost

înfiinţate ca model pentru micii producători agricoli. Managementul acestor ferme trebuie adaptat la posibilităţile fermelor mici;

crearea de structuri organizatorice consolidate menite să stimuleze şi să dezvolte, în spaţiul rural, sistemul de producţie agricolă; d. mobilizarea agricultorilor prin discuţii şi ajutor concret, în vederea motivării şi capacităţii acestora pentru acţiuni proprii care să creeze premisele acceptării şi răspândirii inovaţiilor în spaţiul rural. Precursorii ştiinţei managementului: F.W. Taylor, H. Foyol, F. Gilbreth, H.L. Grant, H. Emerson, au dat un impuls puternic şi activităţii de consultanţă, mai ales în domeniul industrial. În paralel cu cercetările privind organizarea, pe criterii ştiinţifice a proceselor de producţie şi de conducere, au desfăşurat o intensă activitate de răspândire şi promovare a metodelor ştiinţifice pe care le-au descoperit. Prin conferinţele pe care le-au ţinut, cărţile care le-au scris şi prin demonstraţiile practice efectuate ei pot fi consideraţi ca veritabili consultanţi. La noi în ţară, în secolul trecut, Ion Ionescu de la Brad a desfăşurat o susţinută activitate de consultanţă cu specific agricol. În prima parte a secolului XX, consultanţa a continuat să se dezvolte, devenind profesie. Consultanţii au început să fie consideraţi persoane importante capabile să dea soluţii pentru economisirea de timp şi resurse. În România, în perioada interbelică, această activitate era desfăşurată de către Camerele Agricole, aflate în subordinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, precum şi în cadrul fermelor agricole demonstrative ale aceluiaşi minister.

c.

Acţiuni: promovarea unor soiuri de plante şi rase de animale cu caracteristici biologice superioare; metode moderne de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor; sisteme noi de organizare şi conducere a fermelor etc. Toate aceste acţiuni aveau ca scop creşterea performanţei şi eficienţei în agricultura românească. Sursele de inspiraţie privind modul de organizare a activităţii de consultanţă au reprezentat-o structurile organizatorice similare din ţările cu agricultură avansată din vestul Europei (Germania, Franţa etc.). Adevăratul avânt al activităţii de consultanţă, pe plan mondial l-a reprezentat perioada postbelică, când expansiunea industrială, puternicul progres tehnic-ştiinţific a determinat crearea unor puternice şi diversificate structuri de consultanţă. Acestea au putut oferi strategii, metode şi servicii de înaltă calitate şi eficienţă, care au putut şi pot satisface cele mai exigente pretenţii ale beneficiarilor. În România, în urma hiatusului produs după anul 1948 şi mai ales după anul 1962, consultanţa agricolă a fost asigurată, sporadic, prin activitatea specialiştilor agricoli (ingineri, agronomi, horticultori, zootehnişti şi medici veterinari). Ea nu avea asigurate structuri proprii de organizare, profesiunea de consultant nu era recunoscută şi nici nu existau pârghiile economice pentru exercitarea ei, mai ales în perioada 1975-1989. În perioada 1990-1998, această activitate s-a redus aproape până la desfiinţare, proces care a contribuit în mare măsură la declinul agriculturii româneşti. Apariţia HG 676/1998 a permis înfiinţarea cadrului organizatoric şi a creat premisele pentru realizarea unei activităţi eficiente de consultanţă agricolă, atât de necesară, în prezent, pentru economia României.

CAPITOLUL 2 MEDIUL AMBIANT AL CONSULTANŢEI AGRICOLE

2.1. Conţinutul şi cadrul structural de desfăşurare a activităţilor agricole

2.2. Particularităţile exploataţiilor agricole

2.3. Mediul ambiant al structurilor organizatorice în care se desfăşoară

consultanţa agricolă

2.1. CONŢINUTUL ŞI CADRUL STRUCTURAL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢILOR AGRICOLE

Producţia agricolă poate fi caracterizată ca un ansamblu de procese complexe de transformare a unei multitudini de forme de substanţe şi energie (fosilă, chimică, biochimică, solară etc.) – desfăşurate sub impactul muncii şi a factorilor naturali prin intermediul organismelor vii a plantelor şi animalelor – într-o categorie specifică de bunuri materiale, având ca destinaţie prioritară alimentaţia omului. În prezent există mai multe tipuri de exploataţii:

exploataţii private individuale;

exploataţii de producţie asociative simple;

exploataţii de producţie societare.

Exploataţia poate fi privită ca un sistem în care procesele de producţie au loc ca urmare a unor „intrări“ de resurse, care, în urma unor acţiuni de procesare, determină, în final, o serie de „ieşiri“, a căror parametri trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ standardelor stabilite iniţial. Schema bloc a sistemului „Exploataţia agricolă“ (fig. 2.1.) prezintă cele şase componente ale acestuia:

X Y Subsistem de procesare (condus) P Ac]iuni de reglare (decizii) ∆x Subsistem informa]ional [i
X
Y
Subsistem de procesare
(condus)
P
Ac]iuni de reglare
(decizii)
∆x
Subsistem
informa]ional [i de
conexiuni
I
Subsistem managerial
(conduc\tor)
M

Fig. 2.1. Schema bloc a sistemului „Exploataţia agricolă

vectorul „intrări“ – X, cuprinde o serie de fluxuri parţiale de factori de producţie (19):

– fluxul materialului biologic (seminţe, material de plantat, pui de o zi etc.);

– fluxul diferitelor materiale (carburanţi, apă, energie, îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje, medicamente etc.);

– fluxul acţiunii forţei de muncă specializată;

– fluxul acţiunii diferitelor mijloace mecanice (tractoare, maşini, utilaje, instalaţii etc.);

– fluxul resurselor financiare;

– fluxul informaţiilor;

– fluxul acţiunii factorilor naturali;

– alte fluxuri. vectorul „ieşiri“ – Y, cuprinde următoarele fluxuri:

– fluxul produselor agricole principale (grâu, porumb, cartofi, ouă, carne, lapte, etc.);

– fluxul produselor agricole secundare (paie, colete, fulgi, dejecţii etc.);

– fluxul serviciilor cu caracter agricol (servicii de consultanţă etc.);

– fluxul profiturilor sau pierderilor;

– fluxul informaţiilor de ieşire etc.

subsistemul de procesare (condus) – P, în cadrul căruia se realizează procesarea „intrărilor“ şi care se caracterizează prin capacitate şi nivel de producţie:

subsistemul managerial (conducător) – M, reprezentat de manager sau echipa managerială, având scopul de a asigura starea normală de funcţionare a subsistemului de procesare; subsistemul informaţional (conexiuni) – I, care face legătura între cele două subsisteme, de procesare şi managerial, asigurând managerului necesarul de informaţii pentru fundamentarea deciziilor; acţiuni de reglare – x, care reprezintă diferite acţiuni ale managerului, concretizate în decizii menite să readucă subsistemul condus în stare de echilibru. Sub raportul structurii de producţie şi tehnologice la nivelul exploataţiei agricole, se pot evidenţia următoarele componente:

– subsistemele ramurilor de producţie, a activităţilor de asigurare a proceselor de producţie (mecanizare, chimizare etc. şi a activităţilor de prelucrare, depozitare, valorificare);

– subsistemele diverselor culturi şi respectiv specii de animale;

– subsistemul diverselor procese de muncă.

2.2. PARTICULARITĂŢILE EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

În comparaţie cu structurile de producţie şi servicii din alte ramuri ale economiei, exploataţia agricolă prezintă unele particularităţi distincte:

a. Îmbinarea proceselor de muncă cu procesul natural de creştere şi dezvoltare a materialului biologic. Această particularitate determină, pe de o parte, posibilitatea amplificării potenţialului productiv al forţei de muncă, prin participarea factorilor naturali în desfăşurarea proceselor de producţie, iar pe de altă parte, sezonalitatea utilizării resurselor naturale şi umane, ca urmare a neconcordanţei dintre timpul de producţie şi timpul de muncă. De aici rezultă cerinţe şi restricţii privind activitatea de consultanţă agricolă cu implicaţii directe asupra eficienţei soluţiilor avansate de consultanţi.

b. Toate relaţiile între exploataţia agricolă şi mediul ambiant (natural, economic, juridic şi social etc.) se află în continuă adaptare pentru a realiza produse şi servicii la nivelul de calitate impus de exigenţele pieţei. Rolul

consultanţei agricole, în acest context este de a ajuta managerii cu sfaturi şi soluţii pentru a restabili echilibrul necesar, atenuând sau eliminând acţiunea factorilor perturbatori. c. În cadrul exploataţiilor agricole există o neconcordanţă între timpul de muncă şi timpul de producţie, determinând o sezonalitate a activităţii umane şi implicit, un grad mai redus de folosire a forţei de muncă. Cu ajutorul unor programe macro sau microeconomice, în alcătuirea cărora consultantul are o contribuţie însemnată, se poate diminua acţiunea acestei caracteristici.

d. Energia necesară proceselor biologice solicită folosirea unei

multitudini de resurse: energii primare nelimitate (solară, hidraulică, eoliană), şi energii limitate (combustibili fosili, energia umană etc.). Raţionalizarea şi

optimizarea folosirii acestora pot constitui obiect al activităţii de consultanţă.

e. Pământul constituie principala resursă angrenată în procesul

producţiei agricole. Problema care se pune constă în valorificarea capacităţii acestuia de a aproviziona cu elemente nutritive, apă şi oxigen, plantele terestre. f. În cadrul exploataţiilor agricole sunt prezenţi factori cu un grad mai ridicat de risc (epizotii, temperaturi scăzute, secete prelungite, inundaţii, grindină etc.), decât în alte ramuri ale economiei. Nevoia de consiliere, la apariţia acţiunii acestor factori este deosebit de motivată.

2.3. MEDIUL AMBIANT AL STRUCTURILOR ORGANIZATORICE ÎN CARE SE DESFĂŞOARĂ CONSULTANŢA AGRICOLĂ

Prin mediu ambiant, în sens larg, se înţelege totalitatea elementelor, exogene exploataţiei, de natură economică, tehnică, politică, demografică, ştiinţifică, culturală, organizatorică, juridică, psiho-sociologică, educaţională şi ecologică, ce marchează stabilirea obiectivelor acesteia, obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor de realizare a lor. Un loc aparte pentru exploataţia agricolă îl reprezintă mediul natural. De asemenea, multe aspecte ale procesului de transformare a „intrărilor“ în produse şi servicii sunt reglate de factori de mediu.

Factorii care acţionează în cadrul mediului ambiant

Întrucât se condiţionează reciproc, iar intensitatea legăturilor ce îi unesc este

puternică, aceşti factori trebuie abordaţi într-o viziune sistemică.

Factori naturali care fac parte din mediul ambiant al exploataţiilor sunt

reprezentaţi de relief, condiţiile pedoclimatice, apa, vegetaţia, fauna. Utilizarea

raţională a acestora, luarea unor măsuri de protecţie şi conservare în paralel cu

păstrarea echilibrului ecologic trebuie să constituie o preocupare permanentă

pentru producătorii agricoli.

Factorii economici constituie un grup de factori deosebit de importanţi care

structurează mediul economic. Ei includ ansamblul elementelor de natură

economică a acestui mediu. Din grupa respectivă, cei mai importanţi sunt: piaţa

internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare. Factori naturali Factori tehnici [i tehnologici Factori
internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare.
Factori naturali
Factori tehnici [i
tehnologici
Factori biologici
Factori socio-
Exploata]ia
Factori
culturali
demografici
agricol\
Factori politici
Factori juridici
Factori de
management
Factori
economici

Fig. 2.2. Principalele categorii de factori ai mediului ambiant

Mediul economic influenţează direct sau indirect piaţa exploataţiei agricole,

determinând volumului şi structura ofertei de produse şi servicii. Exploataţia

trebuie să producă şi să ofere pieţei ceea ce se cere, piaţa fiind principala legătură

dintre producţie şi consum.

Factorii demografici reprezintă o altă categorie de factori reprezentaţi prin:

numărul populaţiei; structura acesteia pe categorii de vârstă, calificare şi sex; ponderea populaţiei ocupate; navetismul; rata natalităţii şi mortalităţii etc. Importanţa acestor factori este de necontestat, întrucât de calitatea şi eficienţa activităţii umane depinde, în mod hotărâtor, eficienţa economică a exploataţiei.

Factorii socio-culturali, în structura cărora intră: starea sănătăţii şi modul de ocrotire a ei, învăţământul, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, ştiinţa, influenţează atât direct cât şi indirect rezultatele de producţie şi economice ale exploataţiilor. În funcţie de aceştia se formează mentalitatea, atât a celor care conduc activitatea din agricultură, cât şi a celor care realizează produsele şi serviciile agricole. Un rol aparte îl are învăţământul care, alături de instruire şi educaţie, poate influenţa structura socio-profesională a populaţiei, prin oferta de opţiuni profesionale pe care o avansează.

Factorii manageriali (69) provin din mediul managerial exterior exploataţiei. Din această categorie fac parte metodele şi tehnicile manageriale, mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte exploataţia (în special cele financiare), asigurarea unor corelaţii între indicele preţurilor şi cel al salariilor, proiectarea unui sistem de protecţie socială. La asigurarea unei componente manageriale şi profesionale ridicate a conducătorilor de exploataţii, un rol important îl deţin structurile organizatorice de consultanţă, care prestează servicii specializate de acest gen, precum şi sistemul de învăţământ.

Factorii tehnici şi tehnologici, constituie o grupă aparte de factori care determină, în agricultură tipul de tehnologie adoptat pentru realizarea diferitelor activităţi. Ei se referă la nivelul tehnic al tractoarelor, maşinilor, utilajelor existente în exploataţie, calitatea tehnologiilor utilizate sau la care se doreşte a avea succes nivelul cercetării ştiinţifice dintr-o anumită etapă etc. Este cunoscut faptul că mediul tehnologic reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale mediului extern al exploataţiei agricole, influenţându-i întreaga activitate economico-socială.

Factorii biologici, specifici, în majoritatea cazurilor, numai agriculturii, se referă la varietatea speciilor de plante şi animale, a soiurilor şi raselor care le compun, toate constituind obiectul de activitate al ramurilor agricole. Potenţialul productiv al acestor factori, nivelul de calitate pe care-l au, exigenţele tehnologice

pe care le solicită îşi pun puternic amprenta asupra costurilor de exploatare şi, implicit, asupra performanţelor economice ale fermelor.

Factori juridici sunt constituiţi din ansamblul reglementărilor cu caracter juridic care influenţează într-o măsură mai mare sau mai mică exploataţia şi managementul acesteia. În mod concret, ei sunt alcătuiţi, din legi , hotărâri guvernamentale, ordonanţe, ordine ale miniştrilor, hotărâri la nivel de prefecturi şi primării, cuprinzând norme de drept care trebuie însuşite şi respectate. Aceste acte normative, pe anumite segmente de timp, mai mici sau mai mari, pot avea o acţiune benefică sau negativă asupra nivelului de dezvoltare al exploataţiilor. Aceşti factori îşi exercită acţiunea asupra tuturor celorlalte categorii de factori, favorizând sau împiedicând influenţa acestora.

Factorii politici au un caracter conjunctural şi reprezintă componente ale politicii economice din anumite perioade de timp. Condiţionându-se reciproc cu factorii juridic, determinându-le conţinutul şi efectul ei, pot acţiona conjugat şi pot influenţa pozitiv modul de dezvoltare a exploataţiilor agricole.

Etapele procesului de consultanţă

1. Iniţierea;

2. Diagnosticul;

3. Alegerea soluţiilor şi planificarea acţiunilor viitoare;

4. Aplicarea soluţiilor (implementarea);

5. Încheierea.

A. Iniţierea

Iniţierea reprezintă faza de început în orice proces de consultanţă. Ea constituie o etapă în care consultantul şi beneficiarul (producătorul agricol) se prezintă reciproc, caută să obţină cât mai multe informaţii unul despre altul şi definesc domeniul pentru care consultantul a fost solicitat. Importanţă:

se pun bazele reuşitei misiunilor de consultanţă;

se stabilesc relaţii de încredere reciprocă;

se testează compatibilităţile celor două părţi, mai ales cele de ordin psihologic.

Etapa de iniţiere este obligatorie şi prezintă o importanţă mai mare în situaţia în care este vorba de beneficiari noi, necunoscuţi de către consultant. Dacă între cele două părţi au avut loc contacte anterioare, problematica iniţierii va fi simplificată. La rândul ei etapa de iniţiere cuprinde mai multe faze:

a) realizarea unor contacte preliminare;

b) stabilirea diagnosticului preliminar;

c) întocmirea planului de acţiune;

d) încheierea contractului de consultanţă.

a) Realizarea unor contacte preliminare Contactele preliminare pot fi stabilite atât din iniţiativa beneficiarului, cât şi a consultantului.

În majoritatea cazurilor, beneficiarul este cel care stabileşte primul contact, datorită nevoii pe care o are pentru rezolvarea unor probleme cu care se confruntă. Contactarea consultantului se face pe baza unor informaţii obţinute pe diferite căi:

informaţii de la un partener de afacere; prin mijloace mass-media;

reclama directă pe care o face consultantul. Sunt situaţii în care consultantul îşi prezintă oferta potenţialilor beneficiari iar aceştia se pot găsi în postura de a avea, în perioada imediat următoare, nevoie de serviciile consultantului.

Pregătirea întâlnirilor iniţiale:

culegerea unor informaţii esenţiale privind exploataţia beneficiarului

(potenţialul economic, natura şi volumul activităţii etc.);

obţinerea unor informaţii privind particularităţile psihologice ale beneficiarului;

stabilirea datei şi locului întâlnirii.

Desfăşurarea întâlnirii preliminare:

se realizează sub forma unui interviu de analiză;

 

fiecare

parte

încearcă

să

obţină

informaţii

suplimentare

despre

cealaltă parte;

 

se stabileşte metoda de consultanţă ce va fi aplicată, în funcţie de natura problemei beneficiarului;

se va stabili (dacă este cazul) onorariul consultantului;

se va efectua o analiză preliminară a problemei;

se va face o programare a etapelor de parcurs.

Dacă în această fază cele două părţi cad de acord să colaboreze, se va efectua o analiză preliminară a problemei ce urmează a fi rezolvată şi se va face o programare a etapelor de parcurs pentru realizarea activităţii de consultanţă. Scop:

efectuarea unor investigaţii preliminare;

identificarea etapelor pentru realizarea misiunii;

stabilirea mijloacelor pentru realizarea cu succes a misiunii;

stabilirea faptului dacă este consultantul competent pentru realizarea acţiunii.

Durata:

durata diagnosticului preliminar trebuie să fie scurtă, datorită

urgenţei misiunii de consultanţă.

Acţiuni:

colectarea şi analiza informaţiilor cu privire la activităţile beneficiarului;

stabilirea tendinţelor fenomenelor şi proceselor ce urmează a fi

rezolvate; beneficiarul trebuie să se implice în mod direct, oferind informaţii cu

caracter operativ utile consultantului; beneficiarul îşi va crea o imagine asupra profesionalismului consultantului.

o investigare „pe viu“ a problemei pe care o are consultantul;

b) Întocmirea planului de acţiune Fazele anterioare sunt utile şi pentru elaborarea planului de acţiune a consultantului în misiunea sa. Înainte de a stabili un plan de acţiune, consultantul trebuie să-şi definească strategia pe care o va adopta. Ea presupune, printre altele, şi stabilirea „rolurilor

ce vor fi jucate de consultant şi beneficiar, precum şi modul în care aceştia îşi vor armoniza activităţile şi vor identifica resursele pentru realizarea obiectivelor propuse. Planul de acţiune va cuprinde elemente concrete privind:

obiectivele ce vor trebui atinse; tipul de activităţi informaţionale şi tehnice care se vor derula în execuţia misiunii; sinteza diagnosticului preliminar, cuprinzând şi elemente de comparaţie cu date iniţiale prezentate de beneficiar; unele estimări preliminare privind efectele economice ale soluţiilor propuse de consultant; ritmul de lucru al consultantului şi termenul final de încheiere a misiunii. Stabilirea planului de acţiune mai are menirea de a face posibil controlul activităţii consultanţilor. Pentru aceasta, planul va trebui să descrie rezultatul fiecărei faze şi va indica ce rapoarte vor fi prezentate beneficiarului şi în ce moment al misiunii acestuia. În legătură cu definirea rolurilor pe care le vor avea cele două părţi, este necesară stabilirea exactă a dimensiunii acestora concretizată în:

stabilirea activităţilor, pe etape, ce urmează a fi desfăşurate de consultant; stabilirea sprijinului acordat consultantului, de către beneficiar, în realizarea misiunii sale; ce date şi ce documente vor fi puse la dispoziţie de către beneficiar; tipul de rapoarte pe care le va prezenta consultantul la sfârşitul misiunii; natura responsabilităţii consultantului şi unde se sfârşeşte ea. Înainte de a încheia contractul de consultanţă, este necesară prezentarea

propunerilor pe care consultantul le va face beneficiarului, care vor cuprinde următoarele:

aspecte cu caracter tehnic şi de strategie; aspecte care vizează factorul uman (detalii despre consultant şi eventual despre echipa cu care colaborează); aspecte financiare.

Primele aspecte cu caracter tehnic se referă, succint, la constatările preliminare ale consultantului, abordarea pe care vrea să o utilizeze şi programul de lucru pe care-l propune. Datele care se referă la consultant, pe lângă elementele care descriu profilul şi experienţa acestuia, precum şi ale echipei sale, au în vedere şi timpul disponibil pentru a se angaja în activitatea de consultanţă. Aspectele financiare cuprind nivelul onorariilor şi eventualele marje de creştere a costurilor şi a cheltuielilor neprevăzute sau cauzate de procesul inflaţionist.

c) Încheierea contractului de consultanţă Elaborarea contractului de consultanţă constituie elementul final al etapei de iniţiere. Prin acest contract, ambele părţi cad de acord să lucreze împreună la un proiect sau la o misiune. Practica a demonstrat că nu există forme standardizate privind conţinutul

contractelor de consultanţă, acestea variind de la o situaţie la alta. Indiferent de forma acestor contracte, ele trebuie să prezinte garanţia că obligaţiile reciproce sunt înţelese şi respectate de ambele părţi. Există trei forme de contractare a serviciilor de consultanţă:

Acordul verbal; Scrisoarea de confirmare; Contractul scris.

Acordul verbal reprezintă o formă o formă obişnuită în practica serviciilor de consultanţă agricolă din România. El se exprimă prin viu grai după ce beneficiarul (sau consultantul) a văzut propunerea celeilalte părţi şi a considerat-o acceptabilă. Această formă se utilizează în situaţia în care:

serviciul de consultanţă solicitat este de mică anvergură şi care, în caz de eşec sau nerespectare a prevederilor, nu aduce prejudicii majore beneficiarului; atât consultantul cât şi beneficiarul se cunosc bine, au mai colaborat şi au încredere reciprocă deplină.

Scrisoarea de confirmare constituie o formă predominantă care se întâlneşte în ţările în care activitatea de consultanţă este bine organizată. În cazul acestei forme, consultantul avansează diferite propuneri de consultanţă unor

potenţiali beneficiari, iar aceştia, dacă sunt în situaţia de a avea nevoie de unele servicii, trimit o scrisoare de confirmare arătând că acceptă propunerea şi condiţiile avansate de consultant. Beneficiarul poate solicita schimbarea unor condiţii şi, în acest caz, consultantul trebuie să răspundă, la rândul său, dacă le acceptă. Contractul scris reprezintă forma recomandată pentru rezolvarea, prin consultanţă, a unor situaţii complexe care angajează valori mari şi trebuie rezolvate într-un timp determinat. De asemenea, este formula cea mai bună, în situaţii în care cele două părţi provin din medii economice şi juridice diferite, când pot apărea uşor interpretări ale acordurilor verbale. De regulă, beneficiarul este cel care avansează tipul de contract al cărui conţinut poate fi negociat şi amendat de către cele două părţi. Conţinutul contractului de consultanţă:

1. Părţile contractante (beneficiarul şi consultantul);

2. Obiectul misiunii de consultanţă;

3. Planificarea calendaristică a activităţii consultantului (data începerii, durata activităţii, etapele intermediare);

4. Conţinutul finalităţii activităţii consultantului (studii, rapoarte, acţiuni concrete, recomandări, atestate, etc.);

5. Onorariile şi cheltuielile ocazionate de activitatea de consultanţă;

6. Modalităţile de facturare şi de plată;

7. Responsabilităţile profesionale ale consultantului (confidenţialitatea datelor la care are acces), precum şi obligaţiile acestuia pentru pagubele aduse beneficiarului prin activitatea sa;

8. Condiţiile de revizuire şi reziliere a contractului;

9. Arbitrajul, în caz de conflict;

10. Semnătura şi data.

Uneori este recomandabil să se semneze un contract numai pentru o singură fază a misiunii şi ulterior să se decidă dacă mai este necesară continuarea activităţii din partea consultantului. De multe ori, însuşi consultantul poate să solicite întreruperea activităţii sale dacă apreciază că misiunea sa nu mai este necesară sau problematica pe care trebuie să o rezolve depăşeşte, prin complexitate, propria competenţă.

Un aspect important în activitatea de consultanţă îl reprezintă componenta psihologică (contractul psihologic nescris) prin care beneficiarul şi consultantul cooperează într-o atmosferă de încredere şi respect cu caracter reciproc, dorind ca misiunea de consultanţă să reuşească

B. Diagnosticul

Cu

această

consultanţă.

etapă

se

începe

activitatea

propriu-zisă,

operaţională

de

Scopul:

de a obţine şi pregăti toate informaţiile necesare pentru a se lua o decizie menită să soluţioneze problema. Diagnosticul poate conduce la concluzia că aceasta nu poate fi rezolvată sau că nu merită efortul pentru a o rezolva.

de a analiza, în detaliu, problema cu care se confruntă beneficiarul;

a) Problematica diagnosticului

Problematica ce trebuie abordată în această fază se referă la următoarele:

descrierea problemei ce trebuie rezolvată; identificarea cauzelor care au generat problema;

potenţialul de rezolvare a problemei de către beneficiar. Aşa cum s-a arătat anterior, există trei categorii mari de probleme: de corecţie, de îmbunătăţire şi de creaţie. Toate au însă o caracteristică ce le este

comună: în fiecare situaţie există o diferenţă între ceea ce se întâmplă şi ce se doreşte a se întâmpla. Această diferenţă reprezintă elementul esenţial de care trebuie să se ocupe consultantul. În agricultură, principalele aspecte care necesită servicii de consultanţă se referă la probleme de ordin:

tehnologic (tehnologie inadecvată sau neperformantă);

organizatoric (deficienţe în organizarea producţiei sau a muncii);

social (stil managerial defectuos, conflicte interumane);

biologic (simptome atipice în dezvoltarea plantelor, etc.). Problematica în agricultură, datorită particularităţilor ei, este foarte vastă şi prezintă un caracter aleatoriu.

b) Etapele diagnosticului

Stabilirea diagnosticului presupune parcurgerea unor etape:

definirea cadrului problemei, a naturii şi volumului informaţiilor necesare; culegerea, trierea şi verificarea datelor necesare; prelucrarea şi interpretarea datelor;

stabilirea concluziilor, întocmirea raportului şi informarea beneficiarului asupra diagnosticului găsit. Pentru definirea problemei, orice consultant are nevoie de un volum important de informaţii şi fapte. Ele trebuie să aibă un caracter de detaliu, astfel încât să permită examinarea proceselor, relaţiilor, cauzelor şi influenţelor reciproce, dând o atenţie specială posibilităţilor neutilizate şi îmbunătăţirilor posibile. Sursele de informare sunt evidenţele contabile şi statistice, precum şi observaţiile directe sau memoria oamenilor. Datele alese vor trebuie verificate, în prealabil, şi sistematizate în vederea prelucrării şi interpretării. Prelucrarea şi interpretarea datelor – presupune din partea consultantului, capacitatea de a sintetiza acele aspecte care definesc problema şi de a găsi şi interpreta indicatorii specifici ai acesteia. Obiectivul principal este de a stabili dacă există vreo relaţie specifică între diverşii factori şi evenimentele descrise de date şi de a examina natura acestor relaţii. În sfârşit, în ultima etapă a diagnosticului, consultantul, pe baza datelor obţinute, prelucrate şi interpretate în etapele anterioare, va formula concluziile la care a ajuns şi va elabora un raport cu privire la evoluţia misiunii sale care va fi adus la cunoştinţa beneficiarului.

C. Alegerea soluţiilor şi planificarea acţiunilor viitoare

Această etapă cuprinde:

elaborarea mai multor variante de soluţii pentru problema diagnosticată;

prezentarea de propuneri către beneficiar; pregătirea pentru implementarea soluţiei acceptate de acesta. Este deosebit de importantă necesitatea continuităţii între diagnostic şi planificarea acţiunii. Bazele unei planificări eficiente a acţiunii se pun, evident, printr-o activitate de diagnostic excelentă, respectiv printr-o analiză detaliată,

alegerea unei soluţii din mulţimea variantelor;

precisă şi cuprinzătoare a problemei şi a cauzelor ei, precum şi a factorilor şi forţelor care îi pot aduce rezolvarea. În această etapă nu se mai pune accent pe

căutarea sistematică a datelor şi pe analiză, ci pe inovare şi creativitate. Şi aceasta întrucât beneficiarul aşteaptă să primească de la consultant recomandări cu privire la cea mai bună soluţie a problemei. Etapa de planificare a acţiunii începe deci prin căutarea de idei cu privire la soluţiile posibile ale problemei. Obiectivul constă în a indica toate variantele fezabile şi a le supune unei evaluări preliminare înainte de a începe acţiunea de proiectare şi planificare a unei singure variante. În plus, beneficiarul va fi sigur că nu este forţat să accepte o soluţie fără a fi informat de existenţa şi a altor posibilităţi. Fiecare din variantele de soluţii analizate va trebui să cuprindă următoarele elemente de caracterizare:

a) Ce trebuie să se obţină prin aplicarea noilor soluţii ?

b) În ce constă diferenţa dintre situaţia nouă şi cea actuală ?

c) Ce efecte economice va avea noua soluţie ?

d) Ce dificultăţi vor apare ?

e) Care va fi efectul social ?

f) Care este momentul cel mai potrivit pentru efectuarea schimbării ?

În situaţia în care se caută modalităţi de îmbunătăţire a situaţiei, consultantul poate să apeleze la surse diferite pentru elaborarea şi alegerea soluţiei optime:

experienţa proprie obţinută în misiunile anterioare pe care le-a întreprins; literatura de specialitate;

experienţa altor consultanţi. Dacă este o problemă de corecţie sau de îmbunătăţire poate fi aplicată o soluţie obţinută dintr-o experienţă anterioară. Dacă este necesară rezolvarea unor probleme de creaţie, care reclamă soluţii novatoare, sursele menţionate anterior pot să nu sugereze nici o cale potrivită şi atunci consultantul, în cooperare cu beneficiarul, va trebui să găsească singur calea. În momentul când s-au conturat soluţiile fezabile, acestea vor fi prezentate beneficiarului într-o formă care să dea o imagine clară a tuturor soluţiilor avute în vedere şi să justifice alegerea făcută de consultant. Consultantul trebuie să fie cinstit cu beneficiarul arătând:

riscurile pe care le implică toate soluţiile prezentate, alături de avantajele acestora; condiţiile pe care trebuie să le creeze beneficiarul (materiale, financiare, umane, organizatorice) pentru ca soluţia propusă să fie fezabilă. În final, beneficiarul va fi acela care va trebui să decidă ce soluţie va alege şi aplica. Un beneficiar care simte că soluţia i-a fost impusă nu va fi foarte activ în perioada de aplicare a acesteia şi va profita de prima ocazie pentru a-l învinui pe consultant dacă lucrurile nu merg aşa cum s-a propus.

D. Aplicarea soluţiilor (implementarea)

Aplicarea soluţiei alese reprezintă o etapă la care consultantul poate să lipsească dacă beneficiarul vrea să continue singur lucrarea. În situaţia în care beneficiarul preferă să-şi asigure sprijinul consultantului pe perioada aplicării, prevederea trebuie să fie cuprinsă în contractul de consultanţă. Implicarea consultantului în această etapă îl angajează mai mult, pe întreaga durată a procesului de consultanţă, şi este, din multe puncte de vedere avanjoasă pentru beneficiar. Sunt situaţii în care consultantul nu trebuie neapărat implicat în implementare:

dacă problema este relativ clară şi nu se anticipează dificultăţi tehnice sau de altă natură în această etapă; dacă lucrul în comun în fazele de diagnostic şi de planificare a acţiunii arată că beneficiarul înţelege foarte bine problema şi şi-a dezvoltat capacitatea de a acţiona fără asistenţă ulterioară; beneficiarul nu este dispus financiar să plătească, în continuare, pe consultant pentru implicarea în această etapă. Avantajele pe care le implică participarea consultantului la aplicarea soluţiei pe care a propus-o se referă la faptul că:

în multe situaţii, soluţia necesită, în timp, corecţii pe care numai consultantul le poate face;

apar dificultăţi neprevăzute care reclamă prezenţa consultantului.

În această etapă, consultantul se va ocupa numai de problemele dificile ale implementării, lăsând restul de activitate pe seama beneficiarului sau va interveni numai la solicitarea specială a beneficiarului.

Aplicarea soluţiei propusă de consultant impune elaborarea unui plan de acţiune care să cuprindă:

definirea responsabilităţilor în realizarea etapei de aplicare;

stabilirea ritmului şi a marjelor de timp pentru fiecare fază;

modalităţile de realizare a controlului;

stabilirea elementelor de flexibilitate în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute; stabilirea procedurilor necesare menite să ducă la reuşita acţiunii; instruirea personalului care realizează implementarea;

crearea condiţiilor pentru aplicarea soluţiei. Pe perioada implementării atât beneficiarul cât şi consultantul trebuie să evalueze regulat mersul acţiunii, acordând atenţie ritmului de lucru, a consecinţelor neprevăzute, operând corecţii programului calendaristic, metodei folosite sau chiar proiectului iniţial.

E. Încheierea

Orice misiune care a necesitat o activitate de consultanţă trebuie încheiată odată ce scopul ei a fost atins iar ajutorul consultantului nu mai este necesar. În această etapă o importanţă deosebită o are evaluarea activităţii consultantului. Fără evaluare este imposibil de precizat dacă misiunea şi-a atins obiectivele şi dacă rezultatele obţinute justifică resursele utilizate. Nici beneficiarul, nici consultantul nu pot trage concluzii utile din misiunea realizată, dacă nu există nici o evaluare. Procesul de evaluare presupune existenţa următoarelor elemente:

conţinutul proiectului de consultanţă (dacă acesta a fost realist, obiectivele au fost dimensionate corect, diagnosticarea a fost reală); cantitatea şi calitatea resurselor, care se referă atât la resursele puse la dispozi