Sunteți pe pagina 1din 5

Istoriografia latina

Istoriografia latina are un profil propriu,desi intre societatea greaca si cea romana au existat puncte commune esentiale.Omul modern le percepe ca societati clasice sclavagiste.Dar diferentele de ordin politic-institutional,de dezvoltare statala,militara si de organizare constitutional sunt considerabile.Lumea greaca si cea romana au insa multe elemente similar de civilizatie si de cultura.Ele s-au exteriorizat in medii istorice distincte incit filiatiile,apropierile ai afinitatile opereaza numai intr-un strat profund de esente,dincolo de care apar specificatile si distinctile. Observatia este valabila,credem si in cazul istoriografiei.Unii autori releva ca romanii au dat istoriografiei un sens nou si au inovat menirea insasi a scrierii istoriei.Ei au pus un accent mai mare pe latura literara si morala a scrisului istoric fiind mai putin interesati de critica izvoarelor si de cercetarea obiectiva. Primele inceputuri au loc o data cu inregistrarile pontifilor.Din secolul al V i.e.n. am putea vorbi de o traditie istoriografica prin notatii autentice,iar un secol mai tirziu s-a ajuns la anale.Inregistrarea anuala a celor petrecute are un aspect pozitiv,ca ordine de succesiune a faptelor,si unul negativ,legat de lipsa spiritului de selectie si de insuficenta elaborarii literare a scrisului. Maturizarea istoriografiei latine,produsa in perioada de ascensiune a Republicii si de grandoare a imperiului,da istoriografiei citeva trasaturi distinctive :o nota pasionala a istoricului fata de materia tratat,un viu sentiment participatic cetatenesc,ca si cind ar fi vorba de lucrari care il intereseaza direct,o constiinta puternica a destinului cetatii si imperiului,o traire intensa a acestui destin.In alti termeni,istoricul participa ca cetatean la problemele societatii si intuieste,in acelasi timp,tensiunile profunde,semnele prevestitoare disolutive care se insinuau dincolo de fatada stralucitoare a imperiului.Marii istorici latini aveau deopotriva constiinta maretiei trecutului roman si,in acelasi timp,nelinistea semnelor disolutive ale acestui trecut grandios.Aceasta imprima istoriografiei latine o functie semnalizatoare,ii sporeste vibratia afectiva,laolalta cu rosturile ei cognitive.Istoriografia latina,in figurile ei exemplare,dobindeste o priza speciala,prin aceasta nota de neliniste,prin sublinierea ideii ca grandoarea trecuta nu este un cec in alb pentru toate slabiciunile sau chiar turpitudinile unor perioade recente.Numai asumarea unei responsabilitati pe masura face din virtutea antica un titlu de mindrie.Altfel ea devine un cuvint invocat in desert. Or,istoricii clasici ai latinitatii simteau ca si lumea si oamenii epocii lor se indeparteaza de valorile si idealurile angajate in epoca de ascensiune a romanitatii,ca se simt cumva straini de ele sau pur si simplu nu mai pot sa-si asume energiile necesare stapinirii situatiilor,purtari pe umeri a unei maretii devenite povara. Aceasta constiinta a abandonului responabilitatilor fata de o istorie incarcata de glorie da istoriografiei latine o nota umana,ii sporeste latura morala.In comparatie cu istoriografia greaca ea are,deci,un mai mare grad de realism,de intimitate spirituala.Observa semnele decaderii,dar nu poate accepta ivirea lor.De aici dramatismul pe care il sugereaza textele antichitatii latine. Patru nume sunt cele de care trebuie sa se tina seama in judecarea istoriografiei romane :Sallustius,titus Livius,Caesar si Cornelius Tacitus. Inainte de a creiona scrisul acestor istorici se cuvine sa arunca, o privire asupra ideilor lui Cicero,marel retor,filosof si om politic roman(106-43 i.e.n.) care a stimulat prin ideile sale asupra istoriei exigentele si statutul acesteia. Consideratiile lui Cicero se gasesc in scrierile sale Despre oratori,Oratorul si Despre legi. In primul rins,Cicero a considerat cunoasterea istorie indispensabila descifrarii identitatii de sine si culturii oricarui individ care incearca sa profeseze oratoria.A nu sti ce s-a intimplat dincolo de timpul trait,spunea Cicero,inseamna a ingusta inadmisibil propriul orizont de cunoastere si de intelegere a prezentului.Sa nu stii ce s-a intimplat inainte de a te fi nascut,inseamna a fi mereu copil.Caci ce este viata omului,daca ea nu se impleteste,prin istoria evenimentelor trecute,cu viata inaintasilor . Pentru a avea o buna istorie,Cicero formuleaza citeva deziderate:In primul rind sa spuna adevarul,iar daca imprejurari dincolo de dorinta lui il impiedica s-o faca,atunci macar sa nu spuna neadevarul.O alta exigenta consta in indemnul de a scrie fara ura si partinire,Cu alte cuvinte,seninatatea cugetului si obiectivitatea sunt indispensabile in realizarea unei opere demne de menirea ei. Sigur,un mare orator ca Cicero cerea claritate in expresie,forta expresica a descrierii,respectarea firului cronologic si localizarea precisa a faptelor.Sublinia,de asemenea,necesitatea explicarii cauzelor si,ca oratori,arata ca istoria dobindeste culoare si relief prin descifrarea psihologiei personaljelor.Ar fi dorit un stil alert,antrenant,captivant.Intr-o formula memorabila,Cicero considera istoria o opera prin excelenta oratorica.De unde se decuce omplicit acceptarea unei note de subiectivism,in pofida dictonului lui sine ira et studio(a scrie fara ura si partinire). 1

A introduce discursuri in text,a solicita textului virtuti artistice inseamna a-i imprumuta elemente subiective,pina la nivelul la care textul istoric nu isi compromite veracitatea,si nu pierde din prospetimea si atractivitatea menite sa predispuna apetitul cititorului,sa-i trezeasca mereu interesul. Anumite precepte ale marelui retor se regasesc la Titus Livius,in vestita sa opera De la fondarea Romei.Ca structura,autorul prezinta in mod cronologic dezvoltarea Romei de la 753 si pina la anul 9 i.e.n.Faptele sunt redate an de an,exceptind prima carte care este dedicata regalitatii. Unele epoci sunt expuse mai atent si amanuntit,altele mai pe scurt.El isi imparte cartea pe decade,desi aceasta nu corespund intodeauna cu unitatea reala a marilor episoade istorice. Titus Livius realizeaza fresca impresionanta a celui mai puternic stat din antichitate,de la zamislirea invaluita in legenda a Romei si pina la apogeul ei in vremea lui Octavian August. Unitatea de baza in arta intocmirii intregului-scrie autorul studiului introductive la editia in limba romana din 1959-par a fi tablourile si episoadele pe care autorul le leaga strins. Titus Livius este un maestru al naratiunii istorice,avind calitati remarcabile de prozator,de creator al starilor de spirit,al miscarilor sufletesti ale maselor si mai ales de portretizare a figurilor reprezentative ale epocii. Titus Livius a privit istoria ca pe o scena dramatica in care se consuma cele mai aprige inclestari.El a trasat portrete cu o vigoare sculpturala remarcabila,valorificand exceptional detaliile.Scrisul lui Titus Livius cauta si obtine unitate de impresie si forta expresiva. In opera sa faptele sunt retraite cu o intensitate surpinzatoare.Spre a spori senzatia de autenticitate el epeleaza intens la discurs.In toata lucrarea sunt introduse aproape 400 de discursuri.Cele mai multe sunt plasmuiri ale autorului,dar sunt construite cu arta,cu omare bogatie a amanuntelor si proprietate a situatiilor incit apar verosimile.Sunt,desigur,prea fastuoase,pasa cumva structura descrierii si osatura evenimentelor,in substanta lor,dar sunt captivante prin darul portretistic al autorului si prin finetea jocului psihologic pe care il stapineste Titus Livius. Constructia scenariului sau este grandioasa,iar naratiunea este aproape homerica.Frumusetea stilului si imaginatia creatoare a lui Titus Livius sunt atit de captivante,incit adevarul nud al istorie aproape ca nu mai intereseaza.Textul prezinta interes in sine,devine creator de constiinta istorica,indiferent de imprejurarea ca prin aceasta se lumineaza faptele reale sau autorul proiecteaza pe aceste fapte imense resurse ale propriului talent. In ansamblu,Titus Livius a lasat o opera vie,de o expresivitate aparte. Ear amine ca un ideal literar classic care imbina armonios sensibilitatea,imaginatia si ratiunea. Dincolo de cele amintite mai sus,in atentia cititorului se ridica,firesc,intelesul operei lui Titus Livius,sau mai bine spus felul in care el a cautat sa-si explice demersul.Marele istoric o face transant,dezvaluindu-si telul cu maxima claritate.Pentru un roman datoria marturisirii trecutului si a pastrarii memoriei lui este cu atit mai mare cu cit este vorna de cel mai grandios edificiu istoric al antichitatii. Titus Livius glorifica trecutul Romei si socoteste ca maretia ei este o realizare a destinului prin destoinicia stramosilor. Din cele 142 de carti scrise de Titus Livius s-au pastrat doar 35,respectiv I-Ix-de la inceputurile Romei pina la anul 293 i.e.n. ;apoi XX-XLV-cuprinzind perioada 218-167 i.e.n.In ce priveste documentatia,trebuie spus ca Titus Livius nu a fost un mare cautator de izvoare.A folosit in buna masura stiri de mina a doua preluate din scrierile si din literatura preexistenta.A inclus insa cu iscusinta aceste stiri in corpul expunerii,lasind o opera fundamentala alumii antice. Sallustius Mai virstnic cu circa douazeci de ani decit Titus Livius,dar mort cu mult inaintea acestuia a fost Sallustius Crispus(86-35 i.e.n.).Aavut o viata extrem de agitata,intr-o epoca nu mai putin framintata,cuprinsa intre prabusirea republicii si ivirea semnelor prevestitoare ale imperiului.Temperament pasional,a trait cu intensitate aspiratiile si infruntarile timpului sau.A avut o cariera sinuoasa ajungind pina la demnitatea de senator si de guvernator in Africa.A facut oarte din partidul popularilor si s-a infruntat cu Cicero lasind citeva pamflete impotriva lui,a scris de asemenea epistole catre Caesar si Despre Conjuratia lui Catilina.Opera sa principala este Razboiul cu Jugurtha,regele Numidiei,un raboi indelungat si crud(112-105 i.e.n.). Sallustius porneste de la naratiunea Conjuratiei lui Catilina(anul 68 i.e.n.) paleta evenimentelor cuprinzind circa patru decenii.Vederile lui Sallustiu au o deschidere democratica,nu atit ca un crez politic,cit mai ales ca dimensiune morala si filosofica.Intr-o epoca de aprige framintari si dispute partizane,Sallustius vedea in reforma morala a societatii sarcina conducatorilor politici ai vremi. Historia lui Sallustius e scrisa cu pasiune,spirit de intuitie,fantezie si cu o vie reprezentare a vietiii. 2

In expunerea sa domina momentul psihologic;el surprinde semnificatic aspectele mentale ale diferitelor paturi ale societatii-nobili si plebei,barbati si femei,multumi si personalitati ale vremii :Caesar,Catilina,Catone,Marius,Sulla,Iughurta,alti principi africani,Mithridate,Pompei,Spartacus.Toti sunt creionati in linii viguroase,in atitudini si actiuni de neuitat. Impune la sallustius densitatea frazei,proprietatea cuvintelor,substanta descrierii.Se resimte in scrisul sau influenta lui Tucidide,nazuita de a-l imita.Neindoios,Sallustiu este un protagonist al istoriografiei romane.Nu de talia lui Titus Livius sau Tacitus,dar cu un aport substantial in corpul acestei istoriografii. Caius Iulius Caesar (101-44 i.e.n.) Dupa o traditie relativ indelungata a scrierilor de tip epopeic si perfectionarea literaturii istorice analistice si dupa o anumita extindere a operelor memorialistice din sec.I i.e.n.,Caius Iulius Caesar a inscris un moment semnificativ in acest gen de lucrari.A lasat doua scrieri de factura memorialistica,dar nu mai putin istorica in acelasi timp.Avem in vedere Razboiul gallic si Razboiul civil.Ambele carti au ramas neterminate,nu atit datorita mortii precipitate a lui Caesar,cit faptului ca acesta nu tinea neaparat sa lase opere incheiate,ci sa consemneze in primul rind faptele care coincideau cu actiunea sa de comandant militar si de factor politic proeminent al vietii publice romane. Asa se face ca ultima carte,a VIII-a,din Razboiul gallic a fost scrisa foarte aproape de moartea sa neasteptata,desi restul manuscrisului era elaborat cu multi ani inainte.La fel ,in evenimentele care au urmat campaniei din Gallia,Caesar a scris Razboiul Civil,dar apropiati ai marelui disparut au adaugat inca trei lucrari:Razboiul alexandrin,razboiul african si razboiul spaniol. Operele lui Iulius Caesar nu erau propriu-zis o istorie a vietii sale,ci a razboaielor pe care le-a purtat.Ele isi sporesc prin aceasta interesul,prin semnificatia modelatoare pe care au avut-o asupra istoriei romane.Sigur,Caesar apra inerent in descrierea razboaielor si faptelor sale cauza proprie si virtutile sale de comandant.Dar faptele ii dezvaluie prin ele insele calitatile exceptionale.Inca autorul nu avea nevoie sa recurga la o retorica speciala pentru a se infatisa intr-o lumina favorabila.Iata de ce opera lui Caesar nu este una viciata de subiectivism si discutabila ca sursa de informare istorica. O nota de grandoare exagerata putem distinge in sentimentul pe care il are despre sine ca se identifica cu interesele poporului roman.Se vroia,prin urmare,o figura exemplara.A fost,in adevar,una exceptionala,o personalitate cu semnificatie universala.Cit despre identificarea lui cu o personalitate demna de a sluji ca model este mai greu sa ne pronuntam fiindca Caesar a fost o figura exceptionala de talia careia se intilnesc putine in istorie.Spre model se tinde,dar nazuita de identificare inseamna,o aventura. Razboiul galic exprima omul de actiune al carui scop este sa descrie cu maximum de claritate si relief cele petrecute.Caesar poseda vigoare stilistica,precizie a descrierii,capacitatea de a surprinde deopotrica detaliul exact si tabloul de ansamblu al unei situatii.Expunerea lui Caesar are o remarcabila transparenta si o forta comunicativa care il fac pe cititor partas la cele petrecute.Strecoara,este drept,in cursul expunerii si elemente care sugereaza superioritatea sa de comandant si barbatia armatei romana,dar nu ascunde complexitatea situatiilor si energia razboinica a adversarilor sai. De aci,intensitatea dramatica si veridicitatea tabloului pe care il infatiseaza.Ca orice mare comandant,Caesar era iubit de ostasii sai,se bucura de autoritate si dragoste in rindurile lor,imprejurari pe care autorul nu ezita,bineinteles,sa le puna in valoare. Comentariile lui Caesar contin o serie de stiri despre organizarea galilor,despre capeteniilr si pregatirea lor de ordin militar.Foarte interesante sunt informatiile cu caracter geografic si demografic.Comentariile lui Caesar sunt la fel de importante pentru cunoaasterea Galiei preromane,ca si informatiile lui Tacitus despre Germania preromana.In Comentarii,Caesar meentioneaza pentru prima data numele dacilor. Aptitudinea de a sesiza esentialul,de a acorda fiecarui fapt sau fiecarei imprejurari valoarea sa exacta,capacitatea de a-l face pe cititor sa retraiasca evenimentele cu intensitate,ca si cind ar fi un martor ocular,stau marturie a fortei spiritului si a claritatii scrisului sau.Sub eleganta viguroasa a scrisului i se ghiceste rafinamentul culturii.Sunt mai vizibile insa elementele de subiectivitate.Aceasta a doua lucrare nu se ridica,poate si de aceea,la nivelul Razboiul galic care il consacra deopotriva ca pe unul din memorialisti si istorici ai antichitatii. Publius Cornelius Tacitus(55-120e.n.) Iata un nume care isi poate disputa intietatea cu Titus Livius in istoriografia latina.Se deosebesc in multe privinte.Au insa si un punct care ii apropie contribuind la conturarea profilului istoriografiei latine. Titus Livius a scris ceamai impresionanta povestire a vietii romane,implinind o vasta opera a 3

istoriografiei nationale.E a subordonat epicului exactitatea si precizia amanuntelor.A jertfit stilului pasiunea pentru faptul nud si pentru ceea ce contrariaza simtul estetic. A privit istoria de la o prea mare inaltime si dintr-o perspectiva prea vasta spre a innoda o poveste cu suflu epopeic.Din aceasta cauza si-a permis sa nu fie intodeauna fidel adevarului,gasind ca enexactitatile nu prejudiciaza ansamblul,tinind seama de grandoarea sa,iar suflul poetic in care a stiut sa invaluie discursul istoric este in fond esential,nu faptul trecut cu vederea. Intr-un fel,Titus Livius avea dreptate.Romanii,cum arata un exeget al problemei,privilegiau manifest poetica istorie in raport cu filosofia istoriei.Istoria este considerate gen literar.Or,artei I se iertau omisiunile in favoarea impresiei estetice. In cazul lui Tacitus situatia s-a schimbat.El a trait intr-o perioada de criza a principatului si de decadere a cercurilor conducatoare incit se parea ca Roma,cetatea eterna,este pe marginea prabusirii,ca si institutiile sale fundamentale printre care Tacitus includea Senatul.Dupa Tacitus,si nu numai dupa el,Roma era centrul vital al imperiului.Or,sub Neros si urmasii sai,imparatii isi pierdusera sentimentul responsabilitatii de stat;ii luase locul extravagantele,desfriul si rivalitatile.Se clatina Roma,se miscau provinciile,armatele incepusera sa impuna regulile. Este de inteles ca o figura crescuta in cultul Romei,al respectului fata de Senat,ca ipostaza sa politica,nu putea sa fie decit adinc tulburat.Aceasta atmosfera avea s-o evoce mai tirziu Tacitus,atunci cind a scris Istoriile sale.De acum situatia se linistise,framintarile si decaderea din timpul lui Nero,Otho,Galba si Vitelius au fost inlaturate mai tirziu,o data cu suirea pe tron a lui Nerva si mai ales a lui Traian. Tacitus s-a oprit in Istoriile sale asupra vremurilor tulburi(69-96) care erau un izvor nesfirsit de reflectii morale si un prilej binevenit de a patrunde in cutele cele mai adinci ale sufletului uman.In istoria antica a ramas inegalabil in disectia intrigilor si culiselor personalitatilor din intreaga istorie antica.A avut o mare capacitate portretista si totodata a fost un bun cunoscator al psihologiei multimilor.A surprins cu finete schimbarea starilor de spirit ale acestora,avertizind ca imprejurarile si nu convingerile sunt cele care manuiesc sufletul maselor.Aplicarea spre analiza psihologica si morala i-a indreptat atentia mai ales spre curtea imperiala.Problemele administrative,financiare,problema razboaielor pulseaza slab in opera istoricului. Cea de a doua mare lucrare a lui Tacituc este Analele,scrisa tirziu,dar care imbratiseaza perioade premergatoare Istoriilor.Cum am amintit,Tacitus se deosebeste de Titus Livius sub doua aspecte:a acordat atentie documentarii,a apelat la istoricii anteriori,a consultat arhivele Senatului,scrierile si memoriile figurilor politice,ca si cele doua jurnale oficiale introduse de Caesar.In alta privinta,el era un adept al respectarii adevarului istoric. Sigur,intr-o carte dedicata socrului sau,Agricola,figura de frunte a vietii civice si unul dintre generalii destoinici in extinderea stapinirii romane din Britania,Tacitus introduce o nota de subiectivism,fara sa fie strident. Stilul lui Tacitus este dens,precis si expresiv,fara sa caute efecte poetice sau retorice.Concizia si vigoarea expresiei,laolalta cu veridicitatea tablourilor infatisate dau scrisului lui Tacitus forta si sculpturalitate.Nu a avut impartialitatea lui Polibiu,dar nici credulitatea fantezista a lui Titus Livius. Inainte de a asterne principalele sale lucrari,Tacitus a lasat o descriere vie si captivanta a Germaniei.Este un text restrins ca intindere,dar bogat in informatii geografice si etnodemografice.Autorul scris din perspectiva unui roman ;se simte in aprecieri distanta dintre rafinamentul omului civilizat si caracterul frust al moravurilor,al felului de viata a germanilor,in genere.Tacitus nun-si poate insa reprima admiratia pentru anumite calitati,care sunt ale unei lumi barbare,dar degaja energie,vitalitate,simplitate,sobrietate si puritate interioara. Tacitus subliniaza ca desi erau divizati in triburi numeroase,formau de fapt un tot si erau sub aspect etnic o masa foarte omogena.Prin aceasta carte Tacitus atrage atentia imperiului roman asupra problemei pe care o putea constitui in viitor lumea germana.Este o premonitie pe care istoria a validat-o.Modul sau de a percepe chestiunea este similar celui al lui Caesar in legatura cu galii. Pentru istoria noastra,remarcam ca Tacitus aminteste de daci ca despre un neam cu care se invecineaza germanii :Germania-scrie Tacitus-e despartita de sarmati si deci pe de o parte,prin teama reciproca,pe de alta parte prin granite muntilor. La nivelul gindirii de ansamblu a lui Tacitus marea lui interogatie era daca starea societatii romane dintre August,si Traian mai era apta sa-si integreze traditia virtutilor si maretiei Romei sau se produsese o ruptura care nu mai dadea speranta redresarii.Sigur,Tacitus inca nu da un raspuns categoric la aceasta chestiune.El se arata insa profund ingrijorat de fenomenele petrecute dupa Augustus,care se cuveneau vehement dezaprobate.El numea epoca pe care a examinat-o fecunda in dezastre,inspaimintatoare prin razboaiele sale,destabilizata prin uneltiri si cruda chiar in timp de pace. 4

Opera lui Tacitus n-a gasit printre antici un ecou pe masura marilor sale calitati.A fost recuperata si pretuita cum se cuvine abia in perioada Renasterii cind i s-au tiparit scrierile.Ele au inspirat pe multi istorici ai vremii.In cultura romana l-au citat Miron Costin si Dimitrie Cantemir. Contemporan cu Tacitus a fost C.Suetnius Tranquillus(75-160) care a cultivat mai ales biografia istorica.Este cunoscut mai ales prin Viata celor 12 Cezari,care contine biografiile conducatorilor romani de la Caesar pina la Domitian.A scris,de asemenea.Oameni ilustri,o lucrare despre scriitorii latini din care nu s-au pastrat decit vietile lui Terentiu si Horatiu.Scrisul sau este lipsit de tensiune pasionala,dar contine o informatie bogata,expusa fara nerv epic,dar precisa si corecta.Dupa Tacitus si Suetonius istoriografia latina a cunoscut o indelungata eclipsa.Demna de atentie este lucrarea lui Eutropius,Breviarum Hristoriae Romanae,un compediu al intregii istorii romane pina la Valens(364-378) imparatul care l-a si insarcinat sa o redacteze.Ea contine stiri interesante cu privire la colonizarea Daciei si parasirea ei de catre Aurelian.Cel mai important istoric din ultima perioada a imperiului a fost Amianus Marcellinus(330400).Si-a ales ca model pe Tacitus,pe care a cautat sa-l continue.Cea mai mare parte a capitolelor scrise de el s-au pierdut,pastrindu-se doar acelea care expun evenimentele dintre 353-378.