Sunteți pe pagina 1din 4

9.5. Combustia subterană 9.5.1. Mecanismele recuperării ţiţeiului prin combustie subterană

Combustia subterană sau spălarea cu foc reprezintă o clasă de procese de recuperare a ţiţeiului caracterizată prin arderea unei părţi din ţiţei în zăcământ, în prezenţa aerului injectat de la suprafaţă. Aceste denumiri se mai folosesc şi pentru a desemna procesul de combustie directă uscată, în cadrul căruia se injectează numai aer, iar frontul de ardere se deplasează în acelaşi sens cu fluxul de aer. Alte variante ale combustiei subterane sunt: combustia inversă (care este tot un proces uscat, în care frontul de ardere se deplasează în sens invers curentului de aer) şi combustia umedă sau spălarea cu foc şi apă (în care apa se injectează simultan sau alternativ cu aerul, iar frontul de ardere şi curentul de aer şi apă au acelaşi sens). În funcţie de raţia de injecţie apă–aer, combustia umedă poate fi: optim umedă, parţial înăbuşită sau superînăbuşită [133]. O altă clasificare a combustiei umede include:

combustia umedă propriu-zisă şi combustia superumedă. Combustia umedă propriu-zisă este procesul de spălare cu foc şi apă în care aburul uscat traversează zona de combustie cu temperatură mare. Combustia superumedă este procesul în care zona fierbinte, având o temperatură maximă apropiată de temperatura de vaporizare a apei, se deplasează în regim staţionar în mediul poros [20]. În cadrul variantelor de combustie subterană se întâlneşte şi combustia cu gaze recirculate (rar folosită), caracterizată prin injectarea aerului în amestec cu alte gaze, constituite, de regulă, din gazele produse de sondele de reacţie. Aceste variante ale combustiei subterane au motivaţii bine precizate. Astfel, injecţia de apă are ca scop atât reducerea necesarului de aer, reflectată şi prin micşorarea cantităţii de combustibil ars pe unitatea de volum de zăcământ, cât şi creşterea volumului zonei de abur care se deplasează în faţa frontului de combustie. Temperaturile maxime, tipul reacţiilor de oxidare şi corosivitatea efluentului sunt determinate de raţia de injecţie apă–aer, care poate varia între

. Combustia inversă se aplică la zăcămintele cu ţiţeiuri

extrem de vâscoase, la care nu se poate realiza procesul de combustie directă. Aplicarea combustiei inverse este limitată de instabilităţile inerente dezlocuirii ţiţeiului foarte vâscos, precum şi de tendinţa de stingere a frontului de ardere la o anumită distanţă de sonda de injecţie a aerului (către care avansează acest front). În principiu, combustia subterană constă din aprinderea ţiţeiului din zăcământ printr-o sondă de injecţie (în cazul combustiei directe) sau de reacţie (în cazul combustiei inverse), urmată de deplasarea lentă a frontului de ardere spre sondele de reacţie sau spre sonda de injecţie, după cum combustia este directă sau inversă. Aprinderea are loc la temperaturi cuprinse între 315 °C şi 530 °C, iar întreţinerea arderii necesită o temperatură cel puţin egală cu 315 °C, în condiţiile asigurării

unui debit specific minim de aer cuprins între 1,2 şi 2,7

/(m 2 ·oră), care

1,87·10 3 şi 11,2·10 3

m

3
3

m

3

N

m 3

N

determină o avansare a frontului de ardere cu viteze variind între 0,04 şi 0,67 m/zi. Combustibilul ars în cadrul combustiei directe este cocsul rezultat în urma cracării termice a unei părţi din ţiţeiul aflat în amonte de frontul de ardere. Cantitatea de cocs depus prin cracare în mediul poros variază între 15 şi 37 kg pe m 3 de rocă arsă, în funcţie de compoziţia ţiţeiului, care poate fi caracterizată prin raportul atomic hidrogencarbon. În cadrul combustiei subterane directe se disting următoarele zone: zona arsă, zona de combustie, zona de vaporizare, zona de condensare şi zona rece. În zona de combustie, caracterizată prin temperaturi de (350…400) °C, arde cocsul, format la temperatura de aproximativ 270 °C. În zona de vaporizare, delimitată de temperaturile 270 °C şi 160 °C, componenţii uşori ai ţiţeiului trec în stare de vapori şi se alătură vaporilor de apă şi fracţiilor volatile formate ca efect al distilării şi cracării ţiţeiului. Aceşti vapori sunt antrenaţi de gazele rezultate din arderea cocsului spre zona de condensare unde, între temperaturile 160 °C şi 100 °C, condensează, cedând sistemului rocă–fluide căldura latentă de vaporizare. Apoi temperatura scade treptat spre aval, până la temperatura iniţială a zăcământului. Mecanismele recuperării ţiţeiului prin combustie subterană sunt, în principal, următoarele: spălarea cu gaze la temperatură mare, prin care se antrenează în zona de condensare amestecul de abur, hidrocarburi şi gaze arse, rămânând în spate doar cocsul; spălarea cu abur, reflectată prin dezlocuirea ţiţeiului şi antrenarea fracţiilor volatile rezultate din distilare; spălarea miscibilă, determinată de condensarea componenţilor uşori ai ţiţeiului, de dizolvarea în ţiţei a dioxidului de carbon din gazele arse şi de formarea unei emulsii trifazice care împinge ţiţeiul, ducând la formarea unui banc de ţiţei care se deplasează spre sondele de extracţie. Căldura disipată în stratele adiacente influenţează în mod substanţial valoarea temperaturii maxime şi viteza de avansare a frontului de ardere. Pe de altă parte, creşterea presiunii de operare duce la creşterea temperaturii maxime şi la micşorarea vitezei de avansare a frontului de combustie, în timp ce gravitaţia determină dezvoltarea unui proces de combustie segregată, manifestată prin avansarea preferenţială a frontului de combustie pe la partea superioară a stratului. TADEMA [168], studiind calitativ oxidarea unei probe de nisip saturate cu ţiţei, a arătat că există două reacţii principale de oxidare şi anume: una care are loc la aproximativ 270 °C şi constă din arderea mai ales a hidrogenului (cu formare de apă) şi alta care se dezvoltă la aproximativ 400 °C, când arde aproape numai carbonul, formându-se oxizi de carbon. ALEXANDER ş.a., [1] şi MUSTAEV [116], efectuând experimente de oxidare a ţiţeiului în mediu poros în regim de temperatură programată, au urmărit determinarea cantităţii de combustibil ars şi a reactivităţii unor ţiţeiuri. Analizându-se dependenţa cantităţii de combustibil ars de proprietăţile ţiţeiului [1], reprezentate prin densitate, vâscozitate, raportul atomic hidrogen–carbon şi valoarea reziduului CONRADSON, s-a stabilit că masa

combustibilului (cocsului) depus este cu atât mai mare cu cât pe de o parte densitatea, vâscozitatea şi parametrul CONRADSON sunt mai mari, iar pe de altă parte raportul atomic hidrogen–carbon este mai mic. Totodată, s-a arătat că masa combustibilului format în zăcământ este mai mare în cazul mediilor poroase care au un conţinut mai ridicat de argile.

9.5.2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru combustia subterană În general, aplicarea cu succes a combustiei subterane uscate sau umede la un zăcământ de ţiţei depinde de capacitatea procesului de a produce căldură în zăcământ şi de a asigura dezlocuirea şi recuperarea ţiţeiului într-un mod controlat. La alegerea unui zăcământ de ţiţei în vederea aplicării combustiei subterane trebuie să se ţină seama, în principal, de următorii parametri: adâncimea zăcământului, grosimea efectivă, porozitatea, permeabilitatea, densitatea şi vâscozitatea ţiţeiului, tipul rocii colectoare, conţinutul în ţiţei, calitatea ţiţeiului etc. În scopul asigurării unei presiuni litostatice care să permită injectarea aerului în zăcământ fără riscul fisurării formaţiunii, zăcământul trebuie să aibă o adâncime mai mare de (70…100) m. Limita superioară a adâncimii zăcământului este determinată de considerente economice privind presiunea necesară injectării aerului, în corelare cu cheltuielile implicate de comprimarea acestuia. Grosimea efectivă a formaţiunii trebuie să fie mai mare de (2,5…3) m, pentru a se asigura că disiparea de căldura în stratele adiacente nu atinge o valoare excesivă. Se impune ca porozitatea să depăşească (18…20) %, iar permeabilitatea să fie mai mare de 100 mD (10 13 m 2 ) în cazul ţiţeiului cu vâscozitate mare situat la adâncimi mici (la care presiunile de injecţie sunt limitate), respectiv mai mare de (25…50) mD în cazul ţiţeiului cu vâscozitate relativ mică situat la adâncimi mai mari. Întrucât depunerea de cocs este o caracteristică a ţiţeiurilor grele, densitatea ţiţeiului trebuie să fie cuprinsă între 825 şi 985 kg/m 3 . Ţiţeiul cu densitate mai mare de 985 kg/m 3 se opune avansării frontului de combustie, ca urmare a vâscozităţii prea mari pe care acesta o prezintă în faţa frontului de ardere. Combustia subterană se poate aplica la zăcăminte de ţiţei cu vâscozitatea în condiţii de zăcământ mai mare de 2 mPa·s. Valorile mici ale vâscozităţii ţiţeiului corespund însă unor cantităţi reduse de cocs depus prin cracare termică, existând riscul stingerii frontului de ardere din cauza combustibilului insuficient, în timp ce valorile prea mari ale acesteia nu asigură o mobilitate adecvată a ţiţeiului în faţa frontului de ardere, determinând creşterea cheltuielilor implicate de injectarea aerului prin majorarea presiunii necesare. Deşi combustia subterană se aplică frecvent în cazul nisipurilor şi gresiilor, ea a fost aplicată cu succes şi în cazul unor zăcăminte cu roca colectoare calcaroasă. Conţinutul minim de ţiţei [133] al unui zăcământ care candidează pentru combustie subterană este de 1.030 m 3 /(ha·m) în

cazul combustiei uscate şi de 515 m 3 /(ha·m) în cazul combustiei umede. Ţiţeiurile care conţin asfaltene şi naftene depun o cantitate de cocs mai mare şi de mai bună calitate decât cele parafinoase. Temperatura mare a zăcământului, permeabilitatea mică pe direcţie verticală, viiturile de nisip slabe sau absente şi starea tehnică bună a sondelor existente constituie factori favorabili combustiei subterane. Zăcămintele care prezintă fisuri extinse, capete de gaze de dimensiuni mari, acvifere puternice, sonde vechi cu coloane necimentate, viituri puternice de nisip, dificultăţi legate de emulsionarea ţiţeiului sunt nerecomandate pentru aplicarea combustiei subterane.