Sunteți pe pagina 1din 238

Terorism şi mass-media

GeoPolitica

®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie

(recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul

Superior - CNCSIS)

Bucureşti 2005

ASOCIAŢIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC academician Dan BERINDEI

prof. univ. dr. Lucian CULDA

prof. univ. dr. Nicholas DIMA

prof. univ. dr. George ERDELI

prof. univ. dr. Ioan IANOŞ

prof. univ. dr. George Cristian MAIOR

prof. univ. dr. Vasile MARIN

prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ

prof. univ. dr. Gheorghe NICOLAESCU

prof. univ. dr. Radu Ştefan VERGATTI

conf. univ. dr. Silviu COSTACHIE

dr. Ion PETRESCU

NOTĂ

Autorii sunt responsabili atât de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, cât şi de

opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi

nu angajează în nici un fel redacţia revistei GeoPolitica.

Formulările şi prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica, în

ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în

privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor.

Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie

este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

COLEGIUL DE REDACŢIE AL REVISTEI „GeoPolitica”

DIRECTOR

Vasile SIMILEANU

REDACTOR ŞEF

Cristina GEORGESCU

SECRETAR DE REDACŢIE

Cristina IONESCU

REDACTOR COORDONATOR:

Silviu NEGUŢ

Documentare:

Ioan Mihail OPRIŢESCU

Dănuţ Radu SĂGEATĂ

Redactori:

Dan DUNGACIU

Veronica ILIOSU

Marius LAZĂR

Roxana MANEA

Coperta şi grafica

Radu MOLDOVAN

Vasile SIMILEANU

Editura TOP FORM

tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617; Email: simi@b.astral.ro

Anul III, nr. 12 (2 / 2005)

SUMAR

EDITORIAL

 

Gheorghe VĂDUVA

Repere geopolitice într-o posibilă dinamică a terorismului

contemporan

1

GEOPOLITICĂ

Vasile MARIN

Fizionomia schimbării în geopolitică, ordinea mondială şi

schimbarea

13

Vasile NAZARE

Geopolitica între promisiuni şi limite

25

Vasile SIMILEANU

Consecinţele geopolitice ale Djihad-ului

35

Dan DUNGACIU

Terorism la marginea Europei? - planul ucrainean

sau transnistrizarea R. Moldova

49

Radu SĂGEATĂ, Marcela NEDEA

Riscul terorist mondial

59

Aurelian RAŢIU

Asimetria terorismului - războiul celei de-a patra generaţii

73

Mihai HOTEA

Terorism şi violenţă simbolică

79

GEOSTRATEGIE

Stan PETRESCU

Securitatea internaţională - tendinţe şi evoluţii

Tiberiu TRONCOTĂ

85

The Paradox of Power: the United States and Europe After

the Cold War

97

Mădălina Virginia ANTONESCU

Considerations about the respect of juridical engagements

concerning the nuclear weapons non-proliferation regime,

assumed by signatories states

103

Ion DRAGOMAN Jurnalismul de război şi dreptul conflictelor armate

115

Mireille RĂDOI

 

Edificarea unui serviciu European de informaţii:

limite şi oportunităţi Cristian JURA

127

Dilemele democraţiei şi terorismul

135

Ionuţ MIRCEA

Specificul acţiunilor teroriste în spaţiul ex-sovietic

141

TERORISM ŞI MASS-MEDIA

Radu Ştefan VERGATTI

Terorism şi publicitate

147

Cornel CUCU

Consideraţii privind terorismul şi implicaţiile sale

în mass-media

157

Cristian BARNA

Terorismul şi mass-media

161

STUDII DE CAZ

Cristina Narcisa VERGATTI

Un studiu de caz: August Friedrich Ferdinand von Kotzebue

169

Maricel ANTIPA

11 septembrie al copiilor - criza ostaticilor din Breslan -

Osetia de Nord

173

PUNCTE DE VEDERE

Marius LAZĂR

„Dubla articulare” ideologico-pragmatică a geopoliticii

Republicii Islamice Iran, în spaţiul arabo – musulman

185

SEMNAL EDITORIAL

REPERE GEOPOLITICE ÎNTR-O POSIBILĂ DINAMICĂ A TERORISMULUI CONTEMPORAN Gheorghe VĂDUVA Noile ameninţări - se

REPERE GEOPOLITICE ÎNTR-O POSIBILĂ DINAMICĂ A TERORISMULUI CONTEMPORAN

Gheorghe VĂDUVA

Noile ameninţări - se precizează în documentul intitulat Strategia europeană de

securitate - sunt dinamice. În epoca mondializării, ameninţările cele mai îndepărtate

din punct de vedere teritorial produc tot atâta îngrijorare ca şi cele apropiate. De aceea,

zonele de interes pentru NATO şi pentru Uniunea Europeană, ca şi pentru oricare altă

ţară din cadrul acestor organizaţii, inclusiv pentru România, se extind, practic, la suprafaţa

întregii planete. Teoria haosului atrage atenţia că variaţia condiţiilor iniţiale, care se

regăseşte totdeauna în evoluţia sistemelor şi proceselor, nu cunoaşte nici reguli,

nici limite teritoriale, spaţiale sau acţionale. În această epocă a globalizării, totul capătă

dimensiuni şi implicaţii planetare. Şi, în aceeaşi măsură, se mondializează şi filosofiile

şi acţiunile identitare. Totuşi, în ceea ce priveşte stabilitatea şi gestionarea situaţiilor de criză,

prioritare sunt zonele de pe primul cerc, adică cele de la contactul frontalier nemijlocit.

Este unul dintre motivele pentru care UE doreşte să se înconjoare de un cerc de securitate,

fapt pentru care a realizat sau este în curs de a realiza, cu toţi vecinii, acorduri de bună

vecinătate sau parteneriate strategice. Unul dintre obiectivele acestor acorduri şi parteneriate

îl reprezintă protecţia împotriva atacurilor teroriste şi, respectiv, combaterea terorismului. În

ceea ce priveşte însă lupta împotriva terorismului, nu există priorităţi şi nu există

graniţe. Ţările UE participă, alături de Statele Unite, de ţările NATO şi de alte ţări, la

coaliţia antiteroristă. Deşi nu s-au elaborat încă pe deplin strategiile cele mai eficiente de

combatere a terorismului, acţiunile coaliţiei împotriva acestui flagel nu rămân fără

rezultate. Una dintre prevederile strategiei europene de securitate este acea că prima

linie de apărare se va situa, adesea, în străinătate, departe de frontierele proprii. Cât de

mult seamănă acest precept cu doctrina apărării înaintate din vremea războiului rece!

Pentru România, în afară de zona de interes care se contopeşte cu întreaga

planetă, de zona din imediata vecinătate a UE şi NATO (România fiind ţară frontalieră

pentru NATO şi, în viitorul apropiat, pentru UE), este profund interesată de vecinătatea

apropiată şi mai ales de zona conflictuală din Transnistria, de problemele de frontieră

de la graniţa cu Ucraina, de zona Mării Negre şi de impactul posibil asupra mediului de

securitate din această zonă, de terorismul caucazian şi de cel care se manifestă şi

se dezvoltă în Turcia şi în Orientul Apropiat. Fiecare dintre ţările europene, inclusiv

România, doreşte ca, în jurul ei să se realizeze un coridor de securitate şi stabilitate,

care să-i asigure siguranţă şi protecţie. Se pune însă întrebarea: În condiţiile globalizării

terorismului, mai este oare posibil aşa ceva?

Fără a avea structuri şi infrastructuri de mare anvergură şi baze de susţinere

complexe şi ultramoderne, teroriştii au dovedit că sunt în măsură să opereze în lumea

întreagă. Ei acţionează în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est, în Japonia, în China, în

Rusia, în Caucaz, în Balcani, în Turcia, în Irak, în Orientul Apropiat, în Africa, în Europa

Occidentală, dar, de la atacurile din 11 septembrie 2001, mai puţin pe teritoriul Statelor

Unite. Datorită măsurilor extrem de riguroase luate de autorităţile americane, deşi rămâne

încă vulnerabil la terorism, teritoriul american nu a mai fost supus, din 2001 încoace, la atacuri teroriste de anvergură. Teroriştii n-au încetat însă să-i atace pe americani şi pe prietenii şi aliaţii lor, oriunde au reuşit să o facă. Chiar dacă Al-Qaida şi multe alte organizaţii declară că ţintele lor predilecte sunt americanii şi tot ce ţine de americani şi că, în acest sens, au avut mari succese, realitatea este cu totul alta. Ofensiva americană

împotriva terorismului a dat roade. Teroriştii nu mai reuşesc să pătrundă atât de

uşor pe teritoriul american. Seria de atacuri de amploare de după 2001 s-a derulat

pe alte meridiane, dar „performanţa“ din 2001 nu a mai fost atinsă. Superputerea

americană a fost stârnită, aproape în acelaşi mod în care a fost stârnită după atacul

japonez de la Pearl Harbor, şi, probabil, nu se va opri din acţiune decât atunci când

terorismul (un anumit tip de terorism) va fi distrus sau pus sub control.

Terorismul contemporan este, totuşi, preponderent, antiamerican şi antioccidental

şi are câteva caracteristici specifice, printre care cele mai importante considerăm că ar

putea fi şi următoarele: spaţiile de generare şi de regenerare a reţelelor, organizaţiilor

şi grupurilor teroriste sunt tentaculare, cu filiale flexibile şi dinamice peste tot, dar

cu preponderenţă în ţările occidentale şi în zonele de falii strategice; baza de recrutare a

teroriştilor se află îndeosebi în populaţia tânără, instruită şi chiar domiciliată în Occident,

inclusiv în România, care se simte frustrată, înstrăinată, discriminată şi nemulţumită şi

împărtăşeşte preceptele fundamentaliste şi extremiste, nu preţuieşte viaţa şi acceptă

martirajul şi spiritul de sacrificiu, în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea

lor, sunt indiscutabile; ţintele predilecte ale teroriştilor contemporani le reprezintă oamenii

neînarmaţi, vulnerabili , locurile publice, infrastructurile, diferitele instituţii (occidentale

sau care-i sprijină pe occidentali), de regulă, cele vulnerabile la astfel de atacuri sau făcute

să devină vulnerabile; sporeşte caracterul punitiv şi răzbunător, în numele unor cauze

care vin din frustrări şi percepţii deformate, dar şi din realităţi dramatice.

Terorismul nu poate fi pus sub autoritatea unor principii, teorii şi metode unitare.

El rămâne, în continuare, un război specific, în mozaic, caracterizat de acţiuni hoţeşti,

precise, adică punctuale şi extrem de violente, care vizează îndeosebi zonele cele mai

vulnerabile şi urmăreşte umilirea, înspăimântarea şi agresarea continuă şi surprinzătoare

a oamenilor şi anumitor comunităţi, impactul media, precum şi distrugerea unora

dintre instituţiile care sunt percepute ca satanice sau care impun reguli şi realităţi

considerate ca inacceptabile pentru spaţiul ce generează terorism.

1

TERORISMUL DE SISTEM ŞI TERORISMUL DE REŢEA

Distincţia dintre aceste două forme de terorism este necesară pentru procesul

de elaborare a strategiilor de gestionare a acestui fenomen. Terorismul de sistem este, în

esenţa lui, politic, etnic, economic, informaţional sau religios. El provine din incompatibilităţile

şi disfuncţionalităţile existente între sisteme şi nu se va ameliora decât în măsura în

care se vor ameliora relaţiile între aceste sisteme. Terorismul basc, spre exemplu nu are

nici o perspectivă de atenuare sau de încetare, atâta vreme cât pretenţiile extremiştilor

basci vizează interesele Spaniei. Soluţiile în acest caz sunt greu de găsit, întrucât este

dificil de presupus că Spania va accepta vreodată separarea de teritoriul său a Ţării

Bascilor. Un asemenea terorism a existat şi există şi în România. El s-a manifestat şi

se manifestă, sub diferite forme, îndeosebi în zonele Covasna şi Harghita, împotriva

populaţiei de etnie română. În anumite etape a cunoscut forme violente. Este posibil ca

terorismul de sistem, îndeosebi în Europa, să se diminueze simţitor o dată cu integrarea

deplină a continentului, deşi s-ar putea ca, dimpotrivă, să asistăm la o recrudescenţă masivă a acestui fenomen. Respingerea Constituţiei Europene în cadrul referendumului

1 Rareori, teroriştii atacă baze militare, unităţi ale forţelor speciale sau alte structuri de forţă.

din Franţa şi din Olanda semnalează, între altele, îngrijorarea populaţiei din ţările occidentale şi în legătură cu creşterea vulnerabilităţilor de sistem şi, implicit, cu diminuarea capacităţilor naţionale de a riposta la un astfel de terorism. Terorismul de reţea este transnaţional. El este, în esenţă, un terorism politic, punitiv şi răzbunător, chiar dacă păstrează rezonanţe religioase, etnice sau frontaliere. La ora actuală,

suportul lui îl constituie falia strategică islamică, dar nu neapărat sub aspectul ei pur religios.

Filosoful iranian Darius Shayegan subliniază, în France culture, influenţa revoluţiei

iraniene asupra terorismului contemporan . El arată că religia nu mai este atât de importantă

pentru tineri. S-a creat chiar o expresie care ilustrează sugestiv această realitate: cei care au

alungat religia. Ei nu-şi pot exprima însă public convingerile, întrucât riscă pedeapsa capitală.

Iranul, afirmă filosoful Shayegan, este o societate complet schizofrenică. Pe de o parte, 75 %

din populaţia de până la 25 de ani, fascinată de America, de simbolurile Occidentului şi de

modernitate, exprimă nevoia de schimbare, de reforme. Absenteismul masiv de la vot din

cadrul recentelor alegeri reprezintă un blam la adresa regimului din Iran şi o realitate a

percepţiilor şi idealurilor populaţiei. Pe de altă parte, se află un regim ce nu poate fi în nici un

fel reformat. Singura schimbare, susţine filosoful iranian, poate veni din exterior. Europenii şi

americanii au uitat de prea multă vreme Iranul. „Ei n-au realizat că revoluţia islamică a servit

de model mişcărilor teroriste actuale“ 2 . Această afirmaţie acuză foarte grav Iranul. Revoluţia

iraniană a fost unul dintre evenimentele fundamentale de la sfârşitul secolului al XX-lea. Ea a

schimbat configuraţia lumii, mai ales prin faptul că a inventat formele şi instrumentele

terorismului contemporan, făcând din religie o ideologie de luptă. Iranul este o ţară mare, care

are aproape aceeaşi influenţă în lumea musulmană ca şi aceea pe care a avut-o Rusia în

ţările din Estul Europei, în timpul socialismului. Înainte de această revoluţie, în Iran nu au fost

niciodată guverne islamice. După opinia lui Shayegan, ideologizarea religiei este cel mai grav

eveniment petrecut în lumea musulmană. Islamiştii iranieni au preluat metodologia şi

sloganurile marxiste, identificându-se drept combatanţi anti-occidentali şi anti-imperialişti. S-au

înfiinţat tribunale revoluţionare şi s-a pus în operă o frază leninistă: Monarhia va fi aruncată în

pubela istoriei. Unul dintre sloganurile acestei revoluţii suna astfel: „Nici ca Estul, nici ca

Vestul: o republică islamică“. S-a crezut că este vorba de o nouă spiritualitate politică, de o a

treia cale, ce nu putea fi decât atractivă pentru unii dintre iranieni. N-a fost însă aşa. Nici Al-

Qaida nu este un fenomen islamic. Indivizii din această reţea, afirmă Darius Shayegan, par

mai degrabă personaje din Demonii lui Dostoievski decât teroriştii ismaelieni ai secolului al

XII-lea, ale căror acţiuni ucigaşe aveau obiective foarte precise. Terorismul ismaelian nu era

orb. Teroriştii din Al-Qaida neagă totul, distrug totul, inclusiv valorile moderne, occidentale.

Este îngrijorător şi ceea ce se petrece în India. În întreaga ei istorie, această ţară nu a

cunoscut niciodată un fundamentalism hindus. Hinduismul a fost dintotdeauna un imens

evantai care integra tot felul de credinţe. Astăzi, fundamentalismul hindus este un răspuns la

fundamentalismul musulman, iar acest lucru este foarte periculos. Trebuie însă precizat că

India nu este şi nu a fost niciodată o ţară care generează fundamentalism sau terorism. Este

însă unul dintre locurile ideale pentru manifestarea fundamentalismului religios, tocmai pentru

motivul că ea se prezintă ca o civilizaţie bazată încă pe caste şi pe reguli neschimbate de mii

de ani. Al-Qaida nu pare să aibă un calendar fondat pe o strategie politică precisă, ci,

dimpotrivă, pare a se baza pe un activism de tip oportunist, lovind în orice moment în care

poate să o facă, pentru a crea teroare şi a demonstra că toate intervenţiile militare din

Irak şi Afghanistan nu au nici un efect 3 . După 11 septembrie 2001, Grupul Al-Qaida, îşi

atribuie (sau i se atribuie) o serie de atentate şi atacuri teroriste între care cele de la

1

1 http://www.iranfocus.com/french/modules/news/article.php?storyid=393, Luc Chatel, L’Iran, Al-Qaïda et

2 Ibidem. 3 www.monde-diplomatique.fr, Olivier Roy, Al-Qaida, label ou organisation ?

Dostoïevski.

Madrid din martie 2004, acţiunile din Irak, desfăşurate de Abu Musab Al-Zarkaui, a cărui

locaţie se află la Falluja, atentatele din Bali (octombrie 2002), cele de la Casablanca, din mai 2003, de la Istanbul, din noiembrie 2003, cele din Arabia Saudită, din mai

2004 etc. Unii afirmă că, în ceea ce priveşte, Al-Qaida, nu se cunoaşte decât ceea ce

se vede. În realitate, avem de-a face cu o organizaţie tentaculară, realizată cu mult

înainte de 11 septembrie 2001, care dispune de un sistem de mesaje pe Internet, de

personal numeros şi de suficiente mijloace. Dacă ar fi aşa, de ce nu acţionează la scară

mai mare? Este foarte posibil ca respectiva organizaţie să fi slăbit mult, în urma

numeroaselor lovituri primite. Oricum, în jurul ei, s-a ţesut o legendă care depăşeşte

cu mult realitatea.

Olivier Roy împarte atentatele care se atribuie organizaţiei Al-Qaida în două

categorii: internaţionale şi locale. Cele internaţionale sunt efectuate de echipe internaţionale

care acţionează oriunde în lume (New York, Washington, Madrid etc., dar şi cele

dejucate la Los Angeles, Paris, Strasbourg), iar cele locale aparţin unor echipe

care acţionează pe teritoriul propriu, de regulă, împotriva unor ţinte occidentale

(Casablanca, Bali, Istanbul). „Internaţionaliştii“ sunt, după afirmaţiile lui Olivier Roy,

vechi combatanţi din Afghanistan. Chiar şi o parte dintre cei care acţionează acum

în Irak provin din aceşti vechi combatanţi afghani. De altfel, însăşi Al-Qaida este fondată

pe o asociaţie a vechilor combatanţi din războaiele desfăşurate în Afghanistan.

După bombardarea Afghanistanului şi plasarea forţelor americane şi ale NATO,

nucleul dur ale organizaţiei nu s-a mai putut reînnoi. Foarte mulţi dintre aceşti vechi

luptători au fost ucişi sau arestaţi. Acest nucleu se compune din militanţii din Orientul

Apropiat, chemaţi să lupte, începând cu 1980, împotriva sovieticilor. Ei au fost

sprijiniţi, în acea perioadă, de americani. Partea cea mai importantă a organizaţiei

Al-Qaida se compune din două categorii de luptători: garda lui Bin Ladin (unii dintre

componenţi urmându-l de mulţi ani) şi tinerii sosiţi de pretutindeni, îndeosebi între

1997 şi 2001. Mulţi dintre cei care l-au urmat pe Bin Ladin în Yemen sau în Sudan

au fost ucişi sau arestaţi. Printre aceştia se află: şeicul Mohamed, Wadih El-Hage,

Modamed Odeh, Abu Hafs Al-Masri (Mohamed Atef), Soleyman Abu Gayth, Abu

Zubeyda etc. Ei au împărtăşit toţi aceeaşi viaţă. Fiica lui Laden s-a căsătorit cu

Mohamed Atef. Dintre toţi, au mai rămas Bin Ladin şi Ayman Al-Zawahiri.

Tânăra gardă a apărut după 1992 şi s-a dezvoltat, îndeosebi după 1996, când

talibanii au preluat puterea în Afghanistan. În cea mai mare parte, cei care au alcătuit

tânăra gardă s-au instruit în Occident, unii s-au căsătorit şi chiar au primit cetăţenia

ţărilor respective. A avut şi are încă loc o întoarcere a acestora la izvoare, adică la

sentimentul religios şi nu în teritoriul de origine, dar pe poziţii fundamentaliste, şi o

radicalizare politică. Olivier Roy subliniază că foarte puţini dintre cei care au comis

atentate în Occident vin direct din ţări musulmane (cu excepţia celor care au

participat la atentatele de la Istanbul din noiembrie 2003 şi care provin din Turcia).

Cei mai mulţi fac parte din ţările occidentale. Ei nu se vor mai întoarce niciodată în

ţările musulmane din care provin, unde se află familiile lor de origine. De exemplu,

nici un terorist din Grupul Islamic Armat (GIA) nu s-a mai întors în Algeria. Ei sunt

luptători pentru djihad, îndeosebi pentru djihadul periferic (Afghanistan, Bosnia, Cecenia),

nu pentru Orientul Apropiat. După isprăvile săvârşite prin aceste locuri, s-au întors

în Europa. Este o constatare foarte interesantă. De aici rezultă că nu ţările musulmane

generează terorism, ci o anumită categorie de musulmani deveniţi militanţi în Occident,

care au beneficiat şi beneficiază de avantajele democraţiilor occidentale şi de sistemul de instruire de aici. Este un mod foarte curios prin care cei plecaţi de acasă şi instruiţi în Occident încearcă să-şi „ajute“ locurile sau ideile de origine. Lui Bin Ladin i s-a încredinţat, probabil, prin 1997, controlul taberelor de

instrucţie ale arabilor din Afghanistan, mai puţin asupra celor ale uzbecilor şi pakistanezilor. Cu alte cuvinte, orice terorist arab, care nu era uzbec sau pakistanez, se afla sub controlul lui Bin Ladin. O parte dintre tinerii care se instruiau în Afghanistan se duceau sau reveneau în Occident pentru a comite atentate, ceilalţi rămâneau în Afghanistan pentru a lupta, împreună cu talibanii, împotriva lui Masaud. O parte dintre

aceştia din urmă au fost arestaţi în Afghanistan şi duşi în lagărul de la Guantanamo,

dar justiţia occidentală întâmpină mari dificultăţi în a le găsi altă vină, în afară de

aceea de a fi făcut parte din tabăra talibanilor.

Reţeaua Al-Qaida dispune de o anumită supleţe, care se fundamentează, pe de o

parte, pe relaţiile strânse, amicale, dintre camarazii de arme şi, pe de altă parte, pe spiritul

de corp care-i animă pe toţi cei care fac parte din această organizaţie. Efectul de grup

contează foarte mult aici. Întrucât sunt radicali, ei radicalizează şi acest efect.

Aproape tot ce ţine de Al-Qaida - stat major, nucleu dur, celule de bază, reţele

transnaţionale, lanţ de comandă - se fundamentează pe relaţii personale, construite şi

probate atât în Afghanistan, cât şi în alte locuri unde acţionează împreună. Acest spirit este

transmis în reţea, face parte din modul de viaţă al teroriştilor Al-Qaida. Numai că, fieful lor

din Afghanistan a fost distrus şi, deocamdată, nu există un alt loc unde veteranii să se

grupeze şi să acţioneze în siguranţă. Mai mult, având în vedere cele de mai sus, poliţia şi

numeroasele forţe care luptă împotriva terorismului au posibilitatea să-i depisteze pe toţi

aceşti „internaţionalişti“ şi să-i aresteze. Un alt fief nu este uşor de construit. Oriunde s-ar

încerca a se constitui, el va fi lovit cu precizie. Aşadar, reţeaua Al-Qaida este din zi în zi

măcinată, lovită şi distrusă printr-un război de atriţie (de uzură) care nu le dă teroriştilor nici

o posibilitate de a se regrupa, reconstitui, revitaliza. Este, poate, unul dintre puţinele

domenii unde americanii folosesc sau acceptă să fie folosită o strategie indirectă.

Pentru a ieşi din acest impas, este posibil ca Al-Qaida să recurgă la: lărgirea bazei

de recrutare; alierea cu alte grupări şi reţele teroriste; sprijinirea pe grupările, organizaţiile şi

reţelele locale; crearea unor mijloace de luptă performante sau, în orice caz,

surprinzătoare; încercarea de a realiza sau obţine arme de distrugere în masă sau unele

componente ale acestora; căutarea unor locaţii în zone în care nu se permite lovirea lor,

îndeosebi în ţări care au un puternic terorism interior sau în zone de falii strategice, dar şi în

zone care nu pot fi bănuite, cum ar fi, spre exemplu, şi România; crearea unui sistem de

„locaţii itinerante“, folosindu-se mijloacele de comunicaţii moderne şi chiar trecerea la

atacuri în ciberspaţiu.

Dacă îşi defineşte cu claritate şi precizie obiectivele politice (dacă elaborează o

politică), Al Qaida poate folosi, în viitorul apropiat, probabil, următoarele tipuri de strategii

asociate acestora: strategii de diseminare şi disimulare (strategii de stratageme); strategii

de alianţe; strategii de banditism. Toate acestea sunt strategii asimetrice, care se află, deci

în

strânsă legătură cu vulnerabilităţile societăţii şi civilizaţiei pe care teroriştii o urăsc şi vor

o atace pentru a o distruge sau pentru a o controla.

Este însă posibil ca Al-Qaida să dispară (ca realitate), rămânând doar un simbol. În

acest caz, terorismul va cunoaşte fie o recrudescenţă prin super-activarea reţelelor şi

organizaţiilor locale, fie o cădere semnificativă, pe timp îndelungat. Este, de asemenea,

posibil să apară noi forme, noi reţele şi noi organizaţii teroriste, de cu totul alt tip, cum ar fi,

spre exemplu, terorismul genetic, cel biologic şi ciberterorismul. În acelaşi timp,

neofundamentaliştii (care nu sunt adepţi ai djihadului), cum ar fi tablighii sau Jamaat al

tabligh (societate de propagare a islamismului, prezentă în Arabia Saudită, în

Maroc şi în ţările Oceanului Indian) şi chiar Hib-ut-Tahrir vor trece, probabil, la acţiuni individuale. Dinamica organizaţiilor, reţelelor şi grupurilor teroriste este foarte mare şi foarte ciudată. Atentatele de la Taşkent, din iulie 2004 ar putea aparţine Mişcării Islamice a Uzbekistanului, care a luptat împreună cu Al-Qaida, în

Afghanistan, împotriva americanilor, dar şi dizidenţilor din Hizb-ut-Tahrir. Veteranii Al-Qaida (cei care au mai rămas în viaţă) pot constitui, la rândul lor, reţele şi organizaţii care să renască spiritul Al-Qaida şi să-şi fixeze modalităţi de acţiune proprii, care să necesite noi investigaţii din partea societăţii occidentale şi noi situaţii conflictuale. Ceea ce se întâmplă acum în Irak reprezintă, pe de o

parte, o lovitură foarte puternică primită de terorişti şi, pe de altă parte, un exerciţiu

al acestora pentru campaniile viitoare. Oricum, teatrul de operaţii din Irak nu este şi

nu poate fi pe placul teroriştilor. Terorismul nu este atât de puternic încât să poată

declanşa şi întreţine un război de gherilă pe termen lung. Comunitatea internaţională

controlează din ce în ce mai mult spaţiile în care ar putea revigora organizaţiile şi reţelele

teroriste şi, de aceea, va fi foarte greu, pentru terorişti, să continue şi să întreţină acest

război. Este momentul în care lumea se coalizează împotriva terorismului şi, probabil,

acestuia nu-i vor mai rămâne prea multe şanse, în forma actuală de manifestare, dar

nici nu va dispărea uşor. Încă mulţi ani de acum înainte, el va constitui o ameninţare

dintre cele mai primejdioase la adresa securităţii cetăţeanului şi instituţiilor democratice.

TERORISMUL DE FALIE

Fenomenul terorist de falie se defineşte pe o imensă marjă de efecte secundare

care, în dinamica socială şi internaţională, au din ce în ce mai mult valoarea unei adevărate

circumvoluţii morale şi sociale. În acest spaţiu marginal, se construiesc, ingenios şi perfid,

centre vitale şi strategii de distrugere a unor sisteme de valori, fie pentru a demonstra

că există forţe distructive ce nu pot fi nici contracarate, nici egalate, fie pentru a

înlocui aceste sisteme de valori cu opusul lor. Opusul nu este însă nici foarte clar,

nici unitar, nici flexibil. El se prezintă ca un mozaic de ideologii, politici, religii, pasiuni,

ranchiune şi patologii şi se exprimă prin acţiuni duse la limită. În general, aceste

acţiuni vin nu doar din tabăra nemulţumiţilor, a opozanţilor la democraţie şi capitalism,

la libertate şi civilizaţie tehnologică şi informaţională, a psihopaţilor şi degradaţilor

sociali, ci şi din cea a unor ideologii exclusiviste şi intolerante, a inflexibilităţii,

idolatriei, absurdului şi cultului violenţei. Fenomenul terorist are un sistem de cauze

şi determinări care vin, toate, din realităţile dramatice ale acestei lumi.

Terorismul se prezintă ca un fenomen extrem de complex, constând din

manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta,

a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a

teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă

armă şi victimă, călău şi condamnat. Ameninţările şi riscurile de natură teroristă nu au

limite. „Arma“ principală a terorismului este omul, în speţă, omul disperat sau omul

manipulat, adică adus în stare de disperare sau de răzbunare, dar şi omul „demiurg“,

omul pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat şi predestinat a îndeplini o

misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârşit o

sarcină ce vine dintr-un spaţiu considerat a fi sacru, dintr-o lume care-l domină şi

care are menirea de a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi,

. Iar acest lucru este posibil mai ales în acele zone unde

există, de secole, limite greu de trecut, limitări acceptate sau impuse şi falii.

Caracteristicile principale ale terorismului de falie 2 nu diferă esenţialmente de cele

evident, de a o înlocui

1

1 Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul

terorist, războiul împotriva terorismului, Editura AISM, Bucureşti, 2004, p. 18. 2 Terorismul de falie se prezintă, pe de o parte, ca fiind generat de zonele de falii, de rupturi categorice

între interese şi culturi (existente în mod real, produse sau induse), efectele lui manifestându-se însă pe toate continentele şi în toate zonele, şi, pe de altă parte, ca terorism specific acestor zone, provenind din ele şi având efecte şi dincolo de aceste zone, în lumea civilizată.

ale terorismului tradiţional, din toate timpurile, dar sunt mult mai acute şi mai presante. Ele rezultă din efectul de falie şi se manifestă prin strategii şi tactici din sfera asimetriei ingenioase, violente, crude, răzbunătoare, surprinzătoare şi reci. Este posibil ca terorismul de falie, prin extensie, să afecteze, prin zona nistreană şi prin cea a Mării Negre, şi România. În zonele de interes ale NATO şi, implicit, ale României, terorismul se prezintă

ca o ameninţare asimetrică neclară şi continuă. Zonele generatoare de terorism

sunt considerate, în general, cele influenţate de fundamentalismul islamic, separatişti şi

traficanţi. Acestea se află nu numai pe coridorul islamic, ci şi pe teritoriile care fac

parte din arealul NATO sau în imediata vecinătate a acestora.

Între principalele caracteristici ale acestor acţiuni (atacuri, contraatacuri şi reacţii)

se situează şi următoarele: acţiunile teroriste din zona de interes a NATO şi a României

nu vizează, în mod nemijlocit, Alianţa sau România, ci acele nuclee sau locuri în care

se manifestă atitudini defavorabile fundamentalismului islamic şi anumitor interese ale

grupărilor agresive; reprezintă atacuri în sprijinul terorismului palestinian, kurd sau

antiamerican; vizează, direct sau indirect, ţările coaliţiei antiteroriste şi pe cele care

au forţe militare în Irak, în Afghanistan sau în Bosnia; sunt orientate împotriva acelor

ţări sau zone de interes ale ţărilor care au, pe teritoriul lor, baze militare americane sau

alte structuri de luptă împotriva terorismului; reţelele, organizaţiile şi grupurile teroriste

nu doresc să provoace acţiuni NATO şi nici ale UE împotriva lor; sunt acţiuni

punctiforme, cu obiective precise, desfăşurate în spaţiile şi zonele vulnerabile.

Este posibil ca implicarea României în materializarea strategiei europene de

construire a unui coridor de securitate european şi de securizare a frontierelor est-

europene să fie vizată de unele atacuri teroriste din zona nistreană, din cea a

traficanţilor sau chiar din falia strategică islamică. Răpirea şi apoi eliberarea celor trei

jurnalişti români în Irak nu se înscrie în acest context, dar poate constitui un avertisment.

ACŢIUNI TERORISTE ÎN SISTEM ŞI ÎN REŢEA

Atât acţiunile teroriste de sistem, cât şi cele de reţea sunt posibile şi în zonele de

interes pentru NATO, pentru Uniunea Europeană şi, în consecinţă, şi pentru România.

Acţiunile (reacţiile) teroriste de sistem (de proces) îşi au ca suporturi reconfigurarea

şi reidentificarea sistemelor (proceselor) politice, ideologice, economice, sociale,

informaţionale şi militare, în spaţiul eurasiatic, după spargerea bipolarităţii. Din competiţia

pentru putere, pentru influenţă, pentru resurse şi, evident, pentru o cât mai bună

siguranţă, declanşată atunci, s-a instalat o stare de haos din care încă nu s-a ieşit.

În aceste condiţii, s-au dezvoltat, îndeosebi în Asia Centrală, în Caucaz, în zona

transnistreană, în cea vest-balcanică şi în cea a coridorului islamic, relaţiile mafiote,

economia subterană, crima şi traficul de droguri, de fiinţe umane, migraţia şi bătălia

pentru noi frontiere, care sunt generatoare de terorism criminal şi identitar.

În aceste condiţii, specificul principalelor acţiuni şi reacţii teroriste în sistem sau

în reţea care pot afecta Alianţa Nord-Atlanică şi România s-ar putea referi la: intensificarea

acţiunilor teroriste cu profil identitar împotriva autorităţii ruse în Caucazul de Nord şi

în Asia Centrală; recrudescenţa terorismului etnic şi identitar şi chiar a ostilităţilor tip

gherilă în Nagorno-Karabah, în Cecenia, în Osetia de Nord, în Inguşeţia şi în alte spaţii

caucaziene; acţiuni ale mafiei internaţionale (îndeosebi ruseşti) în zona Caucazului,

pentru crearea unei stări de haos în exploatarea şi transportul petrolului caspic; acţiuni

teroriste ale separatiştilor de la Tiraspol pentru menţinerea unei stări de tensiune în

zonă, care să asigure un minim de condiţii de exercitare şi menţinere a influenţei ruseşti în acest spaţiu; acţiuni de destabilizare (şi prin terorism) încurajate sau întreţinute de diferite cercuri de interese politice şi economice care urmăresc realizarea unor obiective punctuale care ţin de câştiguri imense; acţiuni teroriste ale reţelelor de traficanţi sau în

sprijinul acestor reţele; acţiuni teroriste care pot avea ca obiectiv descurajarea procesului de extindere a NATO şi UE; acţiuni ale unor cercuri care au tot interesul să provoace situaţii ce pot să influenţeze parteneriatele NATO-Rusia şi NATO- Ucraina şi să diminueze rolul României, ca factor de stabilitate; acţiuni teroriste subversive sau în ciberspaţiu prin care să se menţină şi să se întreţină, în acest

spaţiu, o zonă de ruptură, de falie strategică între Est şi Vest, între Nord şi Sud.

Asemenea acţiuni există şi pe teritoriul României, îndeosebi sub forma unor

operaţiuni comerciale ilegale, a unor contrabande cu diverse produse şi unor evaziuni

fiscale. Poliţia Română a identificat membrii ai unor organizaţii teroriste palestiniene, ai

unor organizaţii fundamentaliste islamice şi ai unor organizaţii etnice separatiste. Sunt,

de asemenea, prezente pe teritoriul României sisteme şi reţele ale traficului de droguri,

de armament şi muniţie, de explozivi, de monede false, de persoane etc. Acţiuni de

acest fel au derulat organizaţiile kurde, Hezbollahul, dar şi alte organizaţii şi reţele. Unele

dintre fondurile obţinute sunt scoase din ţară, altele sunt folosite pentru întreţinerea

şi crearea unor structuri care să faciliteze şi să susţină terorismul din această zonă,

îndeosebi în spaţiul CSI, dar şi în falia balcanică şi în cea a Mării Negre. Unii dintre

reprezentanţi mafiei sau ai unor reţele teroriste şi-au creat în România acoperiri

comerciale legale, sub paravanul cărora se acţionează, deocamdată, pentru obţinerea

de fonduri, atât prin mijloace legale, cât şi ilegale, economia subterană fiind evaluată,

în ţara noastră, ca reprezentând în jur de 40 % din PIB.

ACŢIUNI TERORISTE ÎN MOZAIC

Există o mulţime de tipuri de acţiuni şi reacţii teroriste. Unele se desfăşoară

la lumina zilei, cum ar fi răpirea de persoane, deturnarea de avioane, atacul cu bombă,

atacurile sinucigaşe, distrugerea unor infrastructuri etc. Altele - şi acestea par a fi

cele mai subtile şi cele mai periculoase - nu sunt percepute imediat, întrucât nu vizează

neapărat distrugerea fizică a unui obiectiv, ci au alte scopuri, mult mai mari şi mai

perverse. Aceste tipuri de acţiuni - care se desfăşoară totdeauna în mozaic şi în sistem

aleator - vizează crearea, menţinerea, întreţinerea şi amplificarea, pe întreaga planetă,

a unui sentiment de frică, spaimă, nelinişte şi nesiguranţă. Pentru aceasta, este nevoie,

pe de o parte, de atacuri teroriste extrem de sângeroase, cum au fost cele din Statele

Unite, de la 11 septembrie 2001 şi cele de la Madrid de la 11 martie 2004 şi, pe de

altă parte, de unele „acţiuni teroriste de întreţinere“, care se desfăşoară de regulă

în ţările pe care terorismul le consideră ostile. Acţiunile teroriste locale nu fac parte

din acest sistem dar pot fi folosite pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor de înfricoşare

şi panicare a comunităţilor umane, instituţiilor şi sistemelor de protecţie şi pază.

Acţiunile în mozaic creează premise pentru realizarea surprinderii strategice.

EVALUARE ŞI PROGNOZARE

Evaluarea terorismului este o activitate complexă şi destul de dificilă, dar nu

imposibilă. Deja există modalităţi de monitorizare şi analiză a organizaţiilor, reţelelor

acţiunilor teroriste şi de evaluare a capacităţii, modului de operare şi efectelor. Cum

este şi firesc, în evaluarea terorismului se folosesc indicatori de sistem, de stare şi

de dinamică, prin care poate fi monitorizat şi evaluat acest fenomen.

Printre principalii indicatorii de sistem şi de stare a sistemului ar putea fi consideraţi

şi următorii: numărul reţelelor, organizaţiilor şi grupărilor teroriste; eventualele structuri şi

distribuţii ale acestor reţele, nodurile de reţea şi alte elemente constitutive; locaţiile

organizaţiilor şi grupurilor teroriste; numărul membrilor permanenţi şi al membrilor temporari; distribuţia geografică a acestora; profilul acestora; relaţiile între ele, intercondiţionările în ceea ce priveşte structurile şi locaţiile; infrastructuri ale reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste; state, organizaţii şi alte structuri care generează sau

susţin reţelele şi organizaţiile teroriste; sisteme de pregătire a teroriştilor şi locaţiile acestora. Indicatorii de dinamică se referă la consistenţa, frecvenţa, intensitatea şi efectele acţiunilor teroriste. Ele sunt numeroase, imprevizibile, de aceea, greu de inventariat şi de evaluat. Cei mai importanţi indicatori de dinamică ar putea fi: tipurile de acţiuni, amploarea, aria, efectele şi frecvenţa acţiunilor teroriste, repartizate pe organizaţii, reţele şi zone

geografice. În funcţie de acestea, se pot desprinde anumite concluzii şi anumite tendinţe,

care evaluate în mod corespunzător, pot ajuta la stabilirea unor strategii şi tactici

antiteroriste şi contrateroriste.

Metodele posibile de prognozare a fenomenului terorist trebuie să se bazeze pe un

sistem de indicatori şi de analiză a acestora, în primul rând, pentru stabilirea unor etaloane

şi, apoi, pentru încercarea de a prevedea unele elemente cu privire la acţiunile teroriste

(locaţiile aproximative, tipurile de atacuri, reţelele, organizaţiile sau grupurile care le-ar putea

efectua, motivaţia etc.). Cele mai utile metode ar putea fi: metoda comparaţiei, metoda

contrastelor, metoda evaluărilor succesive, metoda inductivă şi metoda analizei prin

contiguitate.

POLITICI ŞI STRATEGII DIRECTE ŞI INDIRECTE

Strategiile de combatere a fenomenului terorist pun şi trebuie să pună în operă

numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după atacurile de la 11 septembrie

2001, nu există stat important, organizaţie internaţională, alianţă sau coaliţie care să nu

fi abordat, într-o formă sau alta, problema combaterii terorismului. Uniunea Europeană

promovează un sistem multilateral eficace, bazat pe Carta Naţiunilor Unite. O ordine

internaţională fundamentată pe state democratice, bine guvernate, constituie garanţia

cea mai bună de securitate. Cu alte cuvinte, acest concept cere un sistem de strategii

directe şi indirecte prin care, realizându-se dezideratele politice ale unor guvernări

democratice şi ale unei politici internaţionale bazată pe Carta ONU, se înfăptuieşte, în

mod indirect şi o reducere la maximum a faliilor şi zonelor care generează terorism.

Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8 octombrie 2004, o rezoluţie - 1566

- de luptă împotriva terorismului

15 octombrie 1999, rezoluţiei 1373 din 28 septembrie 2001, rezoluţiei 1540 din 28

aprilie 2004 şi altora. Consiliul de Securitate reafirmă că terorismul, sub toate formele şi

manifestările, constituie una dintre cele mai grave ameninţări contra păcii şi securităţii

internaţionale. El afectează dezvoltarea economică şi socială a tuturor statelor, precum

şi stabilitatea şi prosperitatea mondială.

Cele 12 puncte ale Rezoluţiei 1566 din 8 octombrie 2004 condamnă cu cea

mai mare energie orice acte de terorism, cheamă toate statele să coopereze în lupta

împotriva terorismului, să adopte, prin consens, proiectul Convenţiei generale asupra

terorismului internaţional şi proiectul Convenţiei internaţionale pentru combaterea

actelor terorismului nuclear, în virtutea obligaţiilor ce le revin prin dreptul internaţional,

amintind că nu există nici o circumstanţă care să justifice adăpostirea sau finanţarea

actelor de terorism. Se cere, de asemenea, organizaţiilor internaţionale, regionale şi

sub-regionale să conlucreze pentru combaterea acestui flagel, consolidând cooperarea

cu ONU şi îndeosebi cu Comitetul împotriva terorismului. Rezoluţia fixează o mulţime

de sarcini pentru acest comitet, îndeosebi în ceea ce priveşte concertarea eforturilor

tuturor statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale în aplicarea rezoluţiei 1373

din 2001 referitoare la tăierea căilor de finanţare a terorismului.

În acest sens, s-a hotărât crearea unor grupuri de lucru, compuse din membrii Consiliului, care să examineze modul în care se îndeplinesc măsurile luate împotriva

1

. Nu este singura. Ea urmează rezoluţiei 1267, din

1 http://www.diplomatie.gouv.fr/actu/bulletin.asp?liste=20041012.

reţelei Al-Qaida şi altor organizaţii şi reţele teroriste. De problematica terorismului se preocupă şi ţările care fac parte din Comunitatea Statelor Independente. Pe 24 ianuarie 2005, la Moscova, a fost adoptat un plan de acţiune şi de luptă împotriva terorismului pentru anul în curs. El este o continuare a unei cooperări de câţiva ani în acest domeniu între ţările care alcătuiesc CSI. În cadrul operaţiei preventive

„Typon“, spre exemplu, a fost arestat unul dintre liderii organizaţiei extremiste internaţionale

Hizb-ut-Tahrir, împotriva căruia fusese emis un mandat de arestare de către organele

judiciare din Uzbekistan. În 2004, Ministerul de Interne al Rusiei căuta peste o sută de

terorişti care acţionau în Caucazul de Nord. Au fost declanşate, în cadrul CSI, operaţiile

„Nomazii“, „Căutarea“ şi „Lanţul“, operaţii care se desfăşoară cu regularitate la frontierele

Rusiei, Ucrainei şi Republicii Belarus. Rusia dispune de un Fond Federal Integrat de

Informaţii, care conţine date privind terorismul şi criminalitatea, la care au acces şi alte ţări

din CSI. Numai banca de date a unui singur birou dispune de peste 2.500 de dosare

asupra persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor care desfăşoară activităţi teroriste. Acest

plan, în virtutea experienţei anterioare, are ca prioritate cooperarea dintre statele CSI în

distrugerea filierelor de finanţare a teroriştilor. Operaţiile speciale desfăşurate de Rusia

împreună cu Kazahstanul au dus la distrugerea unui grup criminal din Daghestan care

alimenta cu fonduri reţelele teroriste din Caucazul de Nord pentru a-şi procura armamentul

şi muniţiile necesare.

După aprecierile experţilor organelor judiciare ruse, o mare parte din resursele

financiare destinate finanţării organizaţiilor teroriste sunt asigurate de activitatea grupurilor

criminale etnice, iar cea mai mare parte a veniturilor criminale provin din traficul de

stupefiante. Rusia este foarte interesată de o bună cooperare cu ţările CSI în acest

domeniu, întrucât unele dintre grupurile teroriste care acţionează în această ţară se

infiltrează printre refugiaţi şi muncitori sezonieri. Măsurile luate de Serviciul federal rus al

migraţiilor au permis arestarea a 314 criminali împotriva cărora fuseseră emise mandate de

arestare.

China a declarat, la rândul ei, că susţine, ca şi în trecut, lupta împotriva terorismului

1

de orice fel , întrucât ea însăşi se consideră a fi victimă a terorismului. Ea acţionează, după

declaraţiile oficialităţilor de la Beijing, împreună cu comunitatea internaţională, împotriva

reţelelor şi organizaţiilor teroriste.

La 1 ianuarie 2005, în Germania, a intrat în vigoare o nouă lege asupra imigrării,

care are în vedere realităţile concrete privind existenţa pe teritoriul german a unor posibile

puncte sau filiere (noduri de reţea) ale unor reţele teroriste. Pe baza acestei legi, landurile

pregătesc deja, aşa cum afirmă săptămânalul „Der Spiegel“, expulzarea a sute de islamişti,

consideraţi periculoşi. În Germania, numărul islamiştilor predispuşi la acte violente este în

jur de 300. De acest lucru se ocupă Curtea Federală Administrativă. Este, de asemenea,

facilitată, prin noua lege, expulzarea conducătorilor organizaţiilor interzise, a simpatizanţilor

terorismului şi a „predicatorilor de ură“ .

Deciziile şi acţiunile acestea sunt foarte importante, dar ele se cer aplicate şi, deci,

concretizate în acţiuni coerente şi eficace împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste. De

acest lucru se ocupă strategia. De aceea, strategiile de combatere a terorismului (care

pun în aplicare decizii politice corespunzătoare) trebuie să definească clar forţele,

mijloacele, sistemele de pregătire şi de acţiune pentru combaterea terorismului de orice

fel. Ele pot fi strategii directe, prin care se fixează forţele, mijloacele şi modalităţile de

lovire directă a bazelor şi reţelelor teroriste, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Afghanistan,

sau indirecte, prin care se vizează lichidarea surselor şi resurselor materiale şi financiare

2

1 http://by3fd.bay3.hotmail.msn.com/cgi-bin/getmsg?

2 http://www.lalibre.be/article.phtml?id=10&subid=91&art_id=202806, Vers l'expulsion d'islamistes.

ale terorismului, eradicarea cauzelor şi situaţiilor care generează terorism.

OPERAŢII ÎMPOTRIVA TERORISMULUI Armatele împreună cu alte forţe participante la războiul împotriva terorismului desfăşoară operaţii împotriva terorismului. Aceste operaţii sunt de un tip special şi nu se aseamănă decât în mică măsură cu operaţiile ofensive sau de apărare din războiul obişnuit

şi nici măcar cu operaţiile speciale. Operaţiile speciale împotriva terorismului se cer

concepute în aşa fel încât să răspundă prompt exigenţelor noului tip de confruntare. Ele pot

avea nivel strategic sau operativ şi pot fi desfăşurate de structuri militare aliate, de coaliţii

sau de grupări de forţe naţionale. De asemenea, ele pot fi operaţii militare, operaţii militaro-

civile, internaţionale, regionale sau naţionale. Ele pot preceda un război de tip clasic, se pot

desfăşura concomitent cu unele operaţii militare din teatre sau în situaţii post conflictuale.

Fiind vorba de acţiuni împotriva terorismului, astfel de operaţii se pot desfăşura oricând.

Totuşi, ele sunt momente distincte în cadrul războiului împotriva terorismului şi se

caracterizează prin: amploare variabilă; mare intensitate sau intensitate adecvată; caracter

interarme şi intercategorii de forţe armate; caracter antiterorist, contraterorist,

antiinfracţional, împotriva crimei organizate, reţelelor mafiote şi traficante; caracter militar

sau militar-civil; arie teritorială foarte mare; diversitate de acţiuni.

Forţele care participă la operaţiile împotriva terorismului sunt sau ar putea fi

următoarele: structuri de informaţii; armata; jandarmeria; poliţia; forţele speciale, structuri

militare speciale de protecţie şi pază; alte structuri de forţă (brigăzi şi detaşamente

antiteroriste, structuri de protecţie, de pază şi ordine etc.); instituţii private şi ONG-uri etc.

Aceste structuri pot primi misiuni diferite, potrivit unor planuri dinainte stabilite şi

situaţiilor concrete. Oricum, strategiile de combatere a terorismului trebuie să fie flexibile şi

uşor adaptabile situaţiilor concrete. Cele mai dificile misiuni revin structurilor de informaţii.

Ele au obligaţia să ţină mereu sub supraveghere fenomenul terorist şi să ofere suficiente

date decidenţilor politici şi celor militari pentru a fi în măsură să ia cele mai corecte hotărâri.

Armatele nu sunt forţe destinate războiului împotriva terorismului. Menirea lor este cu totul

alta. Dar ele nu pot să nu fie întrebuinţate în acest tip de război. Totuşi, în afara forţelor

speciale şi a senzorilor de informaţie, în momentul de faţă, cele mai multe dintre ele nu au

structuri capabile să acţioneze simetric cu reţelele şi grupările teroriste. Rămâne de văzut

dacă, în viitor, îşi vor crea astfel de structuri speciale, implicându-se total în combaterea

terorismului, sau vor acţiona potrivit specificului lor.

Armatele pot participa la operaţiile speciale împotriva terorismului în calitate de forţe

principale (care organizează şi conduc astfel de operaţii) sau în calitate de forţe de izbire,

de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi reţelelor teroriste.

Această dublă ipostază presupune:

În calitate de forţe principale care organizează, conduc şi desfăşoară operaţii de

acest tip, în opinia noastră, armatele pot îndeplini, potrivit obiectivelor şi scopurilor fixate de

decidentul politic, următoarele misiuni: detectarea, prin grila senzorilor de informaţie şi prin

forţele speciale, a centrelor şi bazelor de antrenament ale organizaţiilor şi reţelelor teroriste;

lovirea, prin mijloace militare, îndeosebi cu aviaţia şi forţele speciale, a centrelor vitale, a

bazelor de antrenament, a depozitelor şi infrastructurilor teroriste din zonele de falie şi de

oriunde s-ar afla ele, pe măsură ce acestea sunt descoperite şi identificate şi se

obţine acceptul ţării sau ţărilor în care se află acestea

cooperare cu forţele armate ale ţărilor respective; declanşarea războiului (luptei

, de cele mai multe ori în

1

1 Dacă nu se obţine acest accept, rezultă că ţările respective adăpostesc şi susţin reţele teroriste şi, în logica unora dintre ţările care fac parte din coaliţia împotriva terorismului, pot fi considerate ca inamice şi atacate prin mijloace militare (Afghanistan, Irak), întrucât, la ora actuală, există un război terorist şi un război împotriva terorismului.

armate) împotriva ţărilor şi regimurilor politice care practică, adăpostesc, finanţează şi susţin acţiunile teroriste; participarea la operaţii de căutare şi distrugere a reţelelor şi bazelor teroriste din zonele de falie; desfăşurarea unor operaţii speciale împotriva terorismului. În calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi

reţelelor teroriste, armatele au posibilitatea să lovească centrele de greutate (vitale) ale

reţelelor şi organizaţiilor teroriste şi să participe, cu forţe speciale, la căutarea şi

distrugerea grupurilor, organizaţiilor, grupărilor şi reţelelor teroriste.

CONCLUZII

1. Ameninţările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor

dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice şi chiar să se amplifice. Atacurile teroriste

sunt şi vor fi şi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli ale

păcii şi războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil - state, guverne, instituţii publice,

organizaţii internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri, reţele de

comunicaţii, reţele Internet şi, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni şi copii, întrucât unul dintre

obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust,

panică, nesiguranţă şi frică.

2. Cu cât civilizaţia progresează, cu atât terorismul devine mai abject şi mai

înfricoşător. Terorismul se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care

se accentuează şi se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este şi

nu poate fi uşoară. Şi aceasta nu neapărat pentru că teroriştii ar fi foarte puternici, ci pentru că

ei nu se înscriu într-o logică normală şi într-o filozofie a raţiunii. Combaterea terorismului nu

poate ieşi însă din legile şi obiceiurile războiului şi ale luptei armate şi, de aceea, dificultăţile

unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.

3. Terorismul constituie o ameninţare din ce în ce mai pronunţată la adresa păcii şi

securităţii, a fiinţei umane, a valorilor şi a civilizaţiei. Această ameninţare este direct

proporţională cu vulnerabilităţile societăţii moderne şi evoluează pe măsură ce faliile se

adâncesc, conflictele se amplifică şi crizele se înmulţesc.

4. România este supusă ameninţărilor de tip terorist din cel puţin trei perspective: ca

membră a Alianţei Nord-Atlantice şi viitoare componentă a Uniunii Europene, deci ca parte a

civilizaţiei de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile teroriste şi

îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca ţară situată în vecinătatea faliei strategice

musulmane, în zona Mării Negre şi în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană şi de

cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanşat împotriva terorismului,

în cadrul coaliţiei antiteroriste, conduse de Statele Unite.

5. Se cer identificate, analizate şi evaluate toate realităţile şi posibilităţile apariţiei,

întreţinerii şi dezvoltării unor reţele, noduri de reţea, elemente de infrastructură, premise ale

unor acţiuni sau oricare alte surse de generare, susţinere, finanţare sau protecţie a

terorismului, sub toate formele sale, inclusiv a celor CBRN.

6. Perspectiva evoluţiei fenomenului terorist în spaţiul de interes pentru România

trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicaţii în constituirea şi

modernizarea forţei şi în colaborarea dintre toate structurile, în consonanţă cu cele ale Alianţei

Nord-Atlantice şi cu cele ale Uniunii Europene, astfel încât să fie găsite şi aplicate la timp cele

mai potrivite formule pentru descoperirea şi combaterea reţelelor teroriste şi prevenirea unor

atacuri din partea acestora.

FIZIONOMIA SCHIMBĂRII ÎN GEOPOLITICĂ ORDINEA MONDIALĂ ŞI SCHIMBAREA Vasile MARIN Abstract: Change issues have been

FIZIONOMIA SCHIMBĂRII ÎN GEOPOLITICĂ

ORDINEA MONDIALĂ ŞI SCHIMBAREA

Vasile MARIN

Abstract: Change issues have been the concern of a great number of researchers and specialists,

inclusive of those belonging to the area of geo-politics, due to the fact that it represents the source of

progress in all respects deriving from it. This is the perspective from which the present study approaches

change. In geo-politics, this phenomenon is particularly significant as it is related to the concept of

power distributed space wise. In other words, geo-political change represents the denial of power

balance in favor of a different one, respectively, a replacement of a world orders by a different one.

This represents a perpetual ongoing of change dialectics in geo-politics with outstanding consequences

in humankind evolution. The management of geopolitical change plays a critical role in protecting the

world from convulsions and co-lateral damage.

1. SCHIMBAREA – CONSIDERAŢII GENERALE

Schimbarea este un proces prin care socialul şi naturalul îşi infirmă permanent

prezentul. Aceasta este o cerinţă de bază a evoluţiei, respectiv a progresului. Ca

urmare, schimbarea este un proces omniprezent, cu caracter spaţial şi temporal. În

domeniul socialului schimbarea îmbracă un dublu aspect: de proces premeditat,

proiectat şi dar şi de proces inerent, aleator, izvorât din esenţa fenomenelor. În acelaşi

timp, schimbarea ca fenomen social nu este dorită de toţi cei implicaţi sau afectaţi

de ea. Din această perspectivă, schimbarea este dificilă, indiferent de domeniul în

care se manifestă sau de gradul său de extindere. În acest sens Niccolo Machiavelli

(1469-1527) spunea că „Schimbarea nu are adepţi”. Fostul preşedinte american

Woodrow Wilson (1856-1924) spunea, şi el, ceva asemănător: „Dacă vrei să-ţi faci

duşmani, încearcă să schimbi ceva!”

Liderul comunist chinez Mao-Tze-dun (1893-1976) aprecia că „Revoluţia nu-i

o petrecere cu lăutari”. De altfel, în domeniul managerial este vehiculată afirmaţia:

„Este mai uşor să schimbi oameni decât să-i schimbi pe oameni”. Unii oameni nu

se opun atât de mult schimbării, ci mai degrabă sunt puşi în dificultate de ea. John

Maynard Keynes (1883-1946), aprecia în acest sens următoarele: „Cea mai mare

dificultate din lume nu este să-i faci pe oameni să accepte ideile noi, ci să-i faci să

le uite pe cele vechi”.

Pentru că vechile idei dispar greu, este important ca orice efort de schimbare

să se producă atât în plan cognitiv cât şi în cel afectiv. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie

să vadă avantajele schimbării şi să le şi aprecieze.

Orice schimbare presupune o procesualitate fundamentată pe un set de

componente, astfel: preocuparea, confruntarea, clarificarea, cristalizarea şi schimbarea

propriu-zisă. Preocuparea pentru schimbare creează emoţii deosebite în perioada

imediat premergătoare fenomenului. Acestea au un caracter preponderent negativ,

obligând pe individ să conştientizeze consecinţele schimbării. Confruntarea exprimă

elementul ce declanşează procesul de schimbare, prin contradicţiile ce se produc

la nivelul mentalului individual. Confruntarea conduce la canalizarea energiei nervoase

către acceptarea schimbării ca atare. Clarificarea se evidenţiază printr-o declaraţie publică de intenţie, dezvăluindu-se astfel opţiunea individului.

Declaraţia în cauză are un dublu rol, pentru că influenţează atât individul cât

şi anturajul său. Cristalizarea opiniei limpezeşte ideile şi conduce la formularea planurilor de perspectivă. În fine, schimbarea propriu-zisă asigură internalizarea

noii mentalităţi. Schimbarea nu reprezintă un proces care se produce de la sine, ci este consecinţa unei perturbaţii sau tendinţe de blocare a funcţionalităţii unui sistem sau a unui echilibru ajuns într-un stadiu precar. Din perspectiva sistemului care receptează schimbarea, acesta parcurge o serie de stări conexate în următoarea succesiune: şocul, refuzul acceptării, renunţarea la vechi, acceptarea noului.

Şocul reprezintă o stare de „blocaj” a sistemului, produsă ca urmare a declanşării

procesului de schimbare.

Refuzul acceptării exprimă tendinţa de remanenţă în trecut a sistemului, în

pofida sensului de evoluţie a evenimentelor. Prin urmare, răspunsul acestuia este mai

degrabă reactiv decât proactiv. Renunţarea la vechi este o ecuaţie cu multe necunoscute

la rezolvarea căreia puţini se angajează. Din această cauză pasul este angajat cu

maximă prudenţă.

Acceptarea noului reprezintă momentul în care vechiul echilibru este rupt, acţiunea

fiind canalizată către instituirea noii situaţii solicitată de schimbare. Din cele prezentate

rezultă, în mod evident, că procesul schimbării este extrem de complex, solicitând

o gestionare atentă şi competentă. Din această perspectivă gestionarea schimbării

presupune un algoritm ce cuprinde următorii paşi:

- crearea unei mentalităţi favorabile schimbării;

- stimularea modificărilor de comportament favorabile schimbării;

- crearea de atitudini, competenţe şi practici în consens cu schimbările propuse;

- intensificarea eforturilor pentru creşterea performanţelor structurilor ce

suportă schimbarea.

2. DIMENSIUNILE TEORETICE ŞI MODELAREA SCHIMBĂRII

Definirea schimbării reprezintă o problemă dificilă deoarece majoritatea

teoreticienilor leagă conţinutul acesteia de anumite forme de organizare socială.

Din această perspectivă schimbarea este conexată de teoriile privind raportul

organizaţiilor cu mediul lor de referinţă, natura strategiilor, modul de abordare a

acţiunii şi deciziei umane ş.a.

Astfel, în ecuaţia acestei interacţiuni sunt introduşi factorii de raţionalitate

decizională, cei legaţi de ecologia populaţiei, de existenţa şi calitatea resurselor etc.

În lucrarea „Trecerea la o nouă calitate prin conducerea ştiinţifică a schimbărilor”,

specialiştii români C. Florescu şi N. Popescu definesc schimbarea ca reprezentând

„înlocuirea, modificarea, transformarea sau prefacerea în formă şi/sau conţinut a

unui obiect, produs, lucrare, serviciu, activitate sau proces”.

În cadrul studiilor întreprinse, teoreticianul american John Naisbitt, apreciază

că schimbările cu mari implicaţii în evoluţia sistemelor sociale de dimensiuni mari,

ar putea fi următoarele:

- trecerea de la o societate industrială la o societate informaţională;

- trecerea la utilizarea personalizată a tehnologiei de vârf;

- trecerea de la o economie naţională la o economie regională, respectiv

mondială cu un puternic caracter de interdependenţă;

- trecerea de la previziunile manageriale pe termen scurt la previziuni pe termen lung;

- trecerea de la o ierarhie organizaţională la o reţea de muncă bazată pe partajarea

ideilor, informaţiilor, resurselor.

Aceste schimbări cu implicaţii majore la nivel social, sunt declanşate de un

complex etiologic care include, printre alţii, următorii factori:

- evoluţia în domeniul tehnologiilor;

- explozia cunoştinţelor;

- perimarea rapidă a produselor;

- condiţiile de muncă;

- schimbările privind natura forţei de muncă etc.

Schimbarea este un proces complex ce trebuie abordat prin efectele sale asupra omului şi societăţii. Din această perspectivă descrierea ei se face în

conexiune cu dezvoltarea de ansamblu a societăţii sau particulară a unei organizaţii şi cu teoriile legate de aceasta. În virtutea afirmaţiei respective, schimbarea suportă implicaţiile dezvoltării, care are ca trăsături de bază următoarele:

- se planifică, de regulă, pe termen lung;

- este orientată spre obiective concrete;

- reflectă o abordare sistemică;

- presupune schimbare continuă şi diversă ş.a.

Având în vedere aceste aspecte, pot fi abordate o serie de teorii legate de

procesualitatea schimbării, care structurează principalele idei conexe intimităţii

fenomenului, astfel:

- teorii interpretativ-simbolice potrivit cărora construcţia socială reprezintă un

proces dinamic, aflat într-o permanentă stare de schimbare. Schimbarea

este rezultatul interacţiunii forţelor interne şi externe ale structurilor sociale,

ce are ca obiectiv configurarea procesului dezvoltării;

- deconstructivismul (postmodernismul) aduce în prim-plan abordarea critică

a procesului schimbării, a bazelor valorico-normative ale acesteia, promovând

cerinţa unor viziuni alternative în promovarea schimbării. Deconstructivismul

evidenţiază rolul relaţiilor sociale în procesul schimbării. Schimbarea, potrivit

lui Henry Stanley Deetz, este rezultatul şi a unor acţiuni „imorale”, determinate

. Deconstrucţia generată de procesele de

schimbare este urmată de reconstrucţie, care reprezintă un amplu proces de

reconsiderare a valorilor morale dar şi de ordin sinergic şi teleologic. Potrivit

teoreticianului american Karl Weick, schimbarea generează noi oportunităţi

forţelor libertăţii, creativităţii şi posibilităţii, subminându-le pe cele de dominare,

constrângere şi control, specifice, de regulă, echilibrului.

Puterea, după K.

de relaţiile inegale de putere

1

2

Weick, este inerentă societăţii, dar ea trebuie, mereu, reconstruită pe baze

democrate. Prin urmare, „puterea nu constă, în primul rând, în menţinerea

şi reproducerea relaţiilor economice, ci, în ea însăşi - şi mai presus de orice

- ea reprezintă un raport de forţă” . Astfel se consideră că relaţiile de forţă

stau la baza proceselor de schimbare. Prin urmare, cei ce generează schimbarea

sunt, ceea ce se cheamă „operatorii de dominaţie”, care orientează schimbarea

spre obiective avantajoase lor. De altfel, Michel Foucault evidenţiază „felul

în care diferiţii operatori de dominaţie se sprijină unii pe alţii, trimit unii la

alţii, în unele cazuri se întăresc reciproc şi converg, iar în altele se neagă şi

. Discursul teoriilor schimbării are un caracter istoric şi

politic, în sensul că se bazează pe raportul de forţă ce „emite pretenţia de

tind să se anuleze”

3

4

5

adevăr şi de drept” .

Dintre teoriile ce descriu procesualitatea schimbării şi oferă anumite modalităţi de

coordonare a acesteia, sunt de menţionat: modelul lui Lewin, marele model pe trei

dimensiuni, modelul lui Nadler şi Tushman, teoria lui Gagliardi - Schein, modelul Leavit ş.a.

Modelul lui Kurt Lewin prezintă o teorie a schimbării sociale care defineşte

instituţiile sociale ca un echilibru între forţele care promovează sau resping schimbarea.

Stabilitatea apare astfel ca un echilibru între aceste forţe opuse, iar schimbarea

reprezintă o tranziţie de la o instabilitate ce întrerupe echilibrul la o altă stare de

echilibru. (Fig.nr.1)

1 H. Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press, New York, 1992.

2 Karl Weick, The Social-psichology of Organization, Mass Adison Wesley, Boston, 1969.
3

Micheal Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
4

5 Ibidem.

Ibidem.

Prin urmare, potrivit lui Lewin, schimbarea este un proces complex ce presupune trecerea de la o stare de echilibru la alta printr-o destructurare şi o restructurare.

Schimbare Stabilitate Stabilitate
Schimbare
Stabilitate
Stabilitate

Fig.nr.1 – Modelul lui K. Lewin privind schimbarea

Teoreticienii americani Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack au

abordat critic modelul lui K. Lewin deoarece schimbarea este văzută simplist. Potrivit

modelului lor, pe trei dimensiuni, schimbarea este multidimensională precum şi mai

mult sau mai puţin continuă. Aceştia apreciază că „

resursele sunt abundente şi uşor de obţinut, competitorii sunt puţini, iar competiţia

este geografic limitată prin protejarea pieţelor; tehnologiile sunt standardizate şi înţelese,

ambiţia individuală sau de grup este limitată (oamenii acceptă ce au), dezastrele

sau căderile de sisteme sunt puţine sau acceptate ca fatale, adeziunile sunt clare

şi

Axat pe modelele evoluţioniste „Marele model în trei dimensiuni” explică schimbarea

prin intervenţia mai multor agenţi, structuraţi pe trei niveluri: mediul, organizaţia,

individul. La nivelul mediului acţionează macroforţe determinate de presiunile demografice,

organizaţional-sistemice, resurselor etc.

La nivel organizaţional presiunile vin din partea diverselor cicluri de evoluţie

a structurilor micro sau macroorganizaţionale, iar la nivel individual cele ce acţionează

sunt forţele politice angajate în lupta pentru putere, deţinătorii de interese etc.

Modelul lui Nadber şi Tushman centrează conţinutul schimbării pe scopul şi

relaţiile acesteia cu mediul extern. Din această perspectivă, Nadler şi Tushman au

construit patru tipuri de schimbare: reactivă, anticipatoare, acceleratoare, strategică.

Modelul Gagliardi - Schein se fundamentează pe viziunea asupra culturii organizaţionale.

Din perspectiva acestui model sunt promovate trei tipuri de schimbări: schimbarea

aparentă (în cadrul culturii), schimbarea revoluţionară şi incrementalismul cultural.

Modelul Leavitt prezintă schimbarea ca pe un fenomen planificat rezultat din

interacţiunea a patru elemente: factorul uman, structura, tehnologia, activităţile şi

sarcinile propuse.

Din perspectiva celor abordate, rezultă faptul că schimbarea este un proces

complex a cărui gestionare necesită o analiză atentă şi o reacţie adecvată.

stabilitatea apare atunci când

acceptabile pentru deţinătorii de interese, iar interesele sunt adecvat orientate” .

1

Această gestionare presupune luarea în considerare a nivelurilor de manifestare

a schimbărilor, astfel:

- schimbări în sfera structurii organizaţionale;

- schimbări la nivelul politicilor şi practicilor operative;

- schimbări la nivelul politicilor de resurse, îndeosebi umane;

- schimbări în evaluarea şi perfecţionarea performanţelor profesionale;

- schimbări în atitudinile şi priceperile manageriale;

- schimbări în comportamentele de grup şi individuale ş.a.

1 Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack, The Challenge of Organizational Change, 1992.

În consens cu aceste niveluri se pot pune în evidenţă principalele aspecte manageriale ale gestionării procesului schimbării.

În primul rând trebuie remarcat faptul că din punct de vedere managerial gestionarea schimbării este arondată managementului strategic. Din această perspectivă, managementul strategic al schimbării se circumscrie unui algoritm de funcţionare care include următorii paşi:

- elaborarea perspectivei de acţiune;

- formularea strategiei schimbării;

- opţiunea strategică;

- evaluarea strategică.

Elaborarea perspectivei de acţiune evidenţiază faptul că managementul

schimbării trebuie să abordeze gestionarea procesului schimbării în mod proiectiv,

luând în considerare circumstanţele şi contextul declanşării acestuia. În acest sens

contextul devine o construcţie socio-culturală operată pe o realitate diversificată şi

importantă, diferite pentru fiecare structură în parte. Contextul poate fi operaţionalizat

pe următoarele dimensiuni:

- contextul economic de un anumit tip;

- contextul naţional sau internaţional;

- contextul percepţiei fenomenelor şi evenimentelor;

- contextul axiologic ş.a.

Formularea strategiei schimbării reprezintă activitatea prin intermediul căreia

se dimensionează modul de abordare a schimbării. Această activitate cuprinde

intenţia strategică şi variante strategice de schimbare. Opţiunea strategică este un proces

logico-analitic prin intermediul căreia se determină un anumit mod de abordare a

schimbării.

Rezultatele acestor procese constau în:

- promovarea unor scopuri clare, simple, consistente şi pe termen lung;

- înţelegerea profundă şi exactă a mediului schimbării;

- evaluarea corectă a resurselor disponibile;

- implementarea efectivă a strategiei schimbării.

3. SCHIMBAREA CA FENOMEN GEOPOLITIC

Cadrul de manifestare al schimbării de natură geopolitică este reprezentat

de mediul geopolitic, concept abordat în mai multe lucrări anterioare. Mediul geopolitic

cuprinde actorii şi pivoţii geopolitici, relaţiile dintre aceştia, fenomenele şi evenimentele

geopolitice rezultate în urma interacţiunii dintre ei, situaţiile geopolitice etc.

Ca şi fenomen geopolitic, mediul geopolitic este multidimensional, el evoluând

într-o permanenţă continuă pe axa timpului. Fiecărei etape sau subetape istorice îi

corespunde un mediu geopolitic specific, el putând evolua, ca stare dinamică de la

turbulent sau agitat la stabil ori echilibrat. Principalul fenomen ce conduce la această

evoluţie dinamică a mediului geopolitic este schimbarea. În geopolitică la fel ca şi

în alte domenii ale socialului schimbarea este conexă dezvoltării şi implicit progresului.

Desigur că în geopolitică ea capătă nuanţe specifice, adresându-se echilibrului,

simetriei, stabilităţii. Din această perspectivă, în geopolitică schimbarea capătă

nuanţe de acţiune premeditată, proiectată cu alte cuvinte de intenţionalitate. Nu

este mai puţin adevărat că şi în acest domeniu întâmplarea, aleatoriul îşi are rolul

său. Unii specialişti ai domeniului apreciază că în problematica schimbării trebuie

inclusă şi criza, ca nivel paroxistic al acesteia. Prin urmare, schimbarea ca fenomen

geopolitic implică o procesualitate ce cuprinde debutul său, evoluţia, care poate fi

lentă ori accelerată, criza ca moment de vârf, care uneori poate lipsi, şi destinderea

ori atenuarea procesului. Dinamica sistemului geopolitic afectat de schimbare continuă, însă de pe alt palier. Dacă în alte domenii ale vieţii sociale dinamica schimbării este rapidă şi de scurtă durată, putând fi uneori identificată cu fenomenul crizei în geopolitică aceasta are o evoluţie lentă putând dura de la câţiva ani la câţiva zeci

de ani. Numai dacă abordăm schimbarea din perspectiva primului şi al celui de-al doilea război mondial sau a războiului rece putem remarca cât de lent a evoluat schimbarea. Primele două evenimente au fost precedate de perioade derulare a schimbării ce au durat mai bine de douăzeci de ani, în timp ce deznodământul

războiului rece s-a produs după circa cincizeci de ani, timp în care fenomenul schimbării

a evoluat lent, fiind punctat din timp în timp de anumite crize, care uneori i-au accelerat mişcarea, alteori i-au încetinit-o.

În geopolitică, schimbarea se adresează echilibrului sau balanţei de putere,

care configurează o anumită ordine internaţională ce se materializează în plan spaţial,

care poate fi zonal, regional, continental ori global.

Din această perspectivă ordinea mondială este simultan cauză şi efect a

echilibrului de putere dar şi implicit a schimbării.

3.1. Echilibrul de putere şi problematica schimbării geopolitice

Problematica puterii reprezintă una dintre aspectele esenţiale ale domeniului

geopolitic, fiind intim legată de procesul de schimbare geopolitică. Puterea generează,

accelerează şi finalizează schimbarea în geopolitică. Dar ce este puterea? Există

în literatura de specialitate o mare varietate de moduri de definire a conceptului de

putere” însă, în ciuda eforturilor depuse în acest sens, se apreciază că „puterea

continuă să rămână o noţiune destul de vagă, imprecisă şi ambiguă, astfel că mult

timp aceasta a fost folosită cu reţinere. În viziunea unor autori, „puterea” reprezintă

o relaţie între două părţi, prin care una dintre ele are capacitatea de a o determina

pe cealaltă să se conformeze dorinţelor sau intereselor sale. Prin urmare, puterea

este o relaţie de asimetrie. Din perspectiva societală deci, puterea desemnează

facultatea de a acţiona, proprie fiinţei umane, şi într-un sens derivat capacitate unui

individ de a întreprinde acţiuni eficiente. Această accepţie largă stă la baza unor

definiţii, cum este cea a lui B. Russel (1872-1971) pentru care puterea constă în

producerea unor efecte căutate” . Desigur că generalitatea definiţiei este un impediment,

când abordăm puterea în contextul analizei situaţiei geopolitice. Prin urmare,

relaţia puterii trebuie descrisă prin prisma ponderii şi raporturilor dintre actorii

geopolitici, în dinamica evoluţiei situaţiei geopolitice la un moment dat.

În abordarea problematicii diferitelor forme de putere, un element important

l-a constituit chestiunea legitimităţii puterii. Aceasta a fost sesizată încă de către

J.J. Rousseau (1712-1778), în secolul al XVIII-lea, care afirma că: „cel care

stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă

nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie” (Contractul Social, 1762). În

contextul geopolitic, puterea ca domeniu relaţional se manifestă ca acea capacitate

a unui actor politic de a-şi promova şi susţine interesele, într-o anumită arie spaţială,

secţiune temporală sau domeniu acţional. Având în vedere această opţiune a

definirii puterii poate fi evidenţiat faptul că puterea ca relaţie prezintă un spectru

multidimensional al existenţei sale, care include în conţinutul său formele de exprimare

cum sunt: puterea politică, puterea economică, puterea financiară, puterea militară,

puterea culturală, puterea religioasă şi puterea sportivă. Continuând opera unui lung

şir de precursori, din rândul cărora se detaşează Sun-Tzî, Machiavelli, Hobbes,

geopoliticienii secolului XX care au aprofundat rolul şi importanţa factorului „putere

au elaborat un număr însemnat de scrieri dedicate domeniului, atât în Europa

Occidentală cât mai ales în S.U.A., ale căror idei au fost inspirate de practica

geopolitică, fie confirmate ulterior de către aceasta. Astfel, N.I. Spykman considera

că „întreaga civilizaţie se sprijină în ultima instanţă pe putere” iar Hans Morgenthau

încearcă şi în bună măsură reuşeşte să demonstreze că politica internaţională,

politica în general, deci şi războiul sunt forme de manifestare a puterii. Puterea, ca stare de potenţialitate a unui actor geopolitic, are o serie de

1

1 Larousse. Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

determinări care îi conferă acestuia un anumit statut în mediul geopolitic. Astfel,

statutul actual de superputere al S.U.A., potrivit lui Zbigniew Brzezinski, este dat de „poziţii dominante în patru domenii de importanţă hotărâtoare ale puterii mondiale:

militar, economic, tehnologic, cultural”. 1 În această calitate, S.U.A. „nu doar controlează toate mările şi oceanele planetare, ci au creat şi posibilităţi convingătoare pentru controlul ţărmurilor prin forţe maritime de desant, ceea ce le permite să-şi înfăptuiască puterea pe uscat cu

mari consecinţe politice”.

Prin urmare, puterea, în funcţie de nivelul său, conferă actorului geopolitic o

aură acţională” a cărei mărime este proporţională cu dimensiunea puterii acestuia.

În funcţie de acesta actorii geopolitici pot fi catalogaţi ca fiind: „puteri mondiale”,

„puteri regionale”, „puteri centrale”, „puteri de prim rang”, „puteri supreme”, „puteri

regionale dominante geopolitic”, „poli de putere”, „puteri de rang mijlociu”, „puteri

internaţionale”, „puteri cvasimondiale” ş.a. Puterea nu este un dat, ea are o

evoluţie istorică consonantă cu evoluţia istorică a actorului geopolitic. Astfel, de-a

lungul timpului un actor geopolitic, sub aspectul puterii poate evolua sau involua de

la un statut la altul. În anumite etape istorice, la scară planetară, regională sau

zonală lumea poate fi confruntată cu excedente, deficite ori vacuumuri de putere,

toate reprezentând semnale ale dezechilibrelor care preced crizele geopolitice.

Chiar în etapa în care ne găsim, existenţa unei singure superputeri, ca un „fac

totum” mondial, este expresia unui deficit şi dezechilibru de putere. Fragilitatea

situaţiei a fost evidenţiată de actul terorist de la 11 septembrie 2001 care, de altfel,

a imprimat evoluţiei situaţiei geopolitice generale un curs nou.

Puterea nu trebuie percepută ca pericol şi ameninţare prin ea însăşi, ci prin

ceea ce ea exprimă, adică forţa. Încă din antichitate, tiranul Siracuzei, Dionysios,

făcea aprecierea că puterea nu serveşte la nimic dacă nu ai putea abuza de ea, iar

aceasta se realizează prin intermediul forţei. Prin urmare, puterea este o stare de

potenţialitate a actorului geopolitic pe când forţa este puterea în dinamică, în

mişcare. Aici intervine şi rolul puterii în definirea sferei de influenţă şi de interes.

Puterea, ca potenţialitatea, generează schimbare dar şi sferă de influenţă pe

când forţa ca expresie a puterii în mişcare, generează spaţiul de interes. Aceasta

este cea mai elocventă relaţie dintre putere şi spaţiu. Din această perspectivă,

sfera de interes reprezintă modalitatea distribuirii valorii asupra entităţii de spaţiu.

Ea este expresia spaţiului în care se manifestă acţiunea forţei, care este expresă

sau disimulată. În această situaţie, prezenţa forţei este mai nuanţată, deoarece

aceasta trebuie să susţină şi să protejeze interese adică să se valorizeze. Prin

urmare, afectarea interesului în sfera proprie de interes a actorului geopolitic poate

conduce, în final, la folosirea brutală a forţei, care se traduce în afectarea echilibrului şi

implicit la schimbare. Aceasta reprezintă modul de exprimare a războiului. Având

în vedere demersul făcut, singura modalitate de preîntâmpinare a războiului ar

putea-o constitui simetria sau echilibrul de putere.

Concluzia este cât se poate de pertinentă, dacă ne gândim că istoria relaţiilor

dintre state a fost permanent caracterizată de această fugă pentru realizarea şi

menţinerea echilibrului de putere, pentru perioade de timp cât mai îndelungate. Era

sigura garanţie a păcii, de aici rezultând concluzia că schimbarea în geopolitică

este, de multe ori, indezirabilă. Analizând numai o scurtă perioadă din istoria

Europei secolului XX, ne putem da seama cu prisosinţă de importanţa echilibrului

de putere. Astfel, perioada interbelică „echilibrul de putere” dintre vestul şi estul

continentului a dobândit noi dimensiuni.

2

Excluderea din sfera polilor de putere a Germaniei învinse în primul război

1 Z. Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000. 2 Ibidem.

mondial şi Rusiei bolşevice, de către Anglia şi Franţa, puteri învingătoare, a condus

la o relaţie tot mai apropiată a celor două, marcată prin tratatul de la Rapallo (1922). Puternica relansare a forţelor revizioniste şi revanşare în deceniile 3 şi 4 a

condus la erodarea rapidă şi inexorabilă a echilibrului de putere din Europa, având ca suport Anglia şi Franţa. În primăvara şi vara anului 1939, raporturile de putere dintre principalii poli

de putere europeni - Anglia, Franţa Germania şi U.R.S.S. - au căpătat noi dimensiuni.

Odată cu desfiinţarea statului cehoslovac (15 martie 1939) de către Germania,

contradicţiile acesteia cu Anglia şi Franţa se adâncesc, propulsând astfel Moscova

în arbitru al situaţiei europene.

Stalin a optat pentru cea mai avantajoasă soluţie a momentului şi astfel ia naştere

Pactul Ribbentrop - Molotov (23 august 1939) prin care s-au împărţit sferele de

influenţă între Germania şi U.R.S.S., în centrul şi sud-estul Europei. Istmul ponto-balcanic a

devenit un codominium sovieto-german. Consecinţele pactului au condus la spargerea

definitivă a echilibrului de putere constituit prin tratatele de la Paris - Versailles şi la

declanşarea celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a se constitui un nou

echilibru de putere, gestionat de trilaterala Germania, Italia şi Japonia.

Războiul a produs doi actori geopolitici de mare forţă: pe de-o parte Axa iar

de cealaltă parte Coaliţia Naţiunilor Unite (S.U.A, U.R.S.S., Anglia şi Franţa). În preajma

încheierii războiului s-a pus problema realizării unui nou echilibru de putere, astfel

că a apărut acordul „procentajului” dintre Churchill şi Stalin (9 octombrie 1944).

Indiferent de participarea la război, de dorinţa sau voinţa lor, statele din Europa

Centrală şi din Peninsula Balcanică au fost incluse fie în sfera de influenţă sovietică

fie în cea occidentală. Consfinţirea „cortinei de fier” ce despărţea cele două lumi -

liberă” şi „comunistă” - a cauzat şi două consecinţe cu largi implicaţii, pentru o lungă

perioadă de timp, asupra lumii contemporane: realizarea unui echilibru de putere stabil

susţinut de existenţa N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia şi declanşarea „războiului

rece”, un tip special de conflict bazat pe fundamente ideologice şi geopolitice.

Curios a fost faptul că deşi „războiul rece” a avut şi numeroase secvenţe calde,

totuşi echilibrul de putere s-a menţinut oarecum stabil, până în anii ’90 ai secolului

XX. Anii 1989-1991 au produs schimbări radicale în situaţia geopolitică a lumii.

Comunismul ca orânduire s-a prăbuşit, „cortina de fier” a dispărut iar „războiul rece

s-a încheiat. De asemenea, Pactul de la Varşovia s-a dizolvat, Uniunea Sovietică s-a

destrămat iar lumea a trecut la realizare unui nou echilibru de putere. Deocamdată,

întreaga situaţie este gestionată de S.U.A., ca unică superputere a lumii actuale.

Cu toate acestea, nu trebuie neglijat rolul Rusiei care, deşi diminuată, reprezintă totuşi

o putere considerabilă. În acelaşi timp, în noua economie a puterii, un rol important

vor juca Japonia, China, India, Republica Sud-Africană, Nigeria, Brazilia, Turcia ca

actori geopolitici individuali dar şi Uniunea Europeană, ca actor geopolitic colectiv.

Deceniul nouă al secolului XX şi începutul de secol XXI sunt marcate de

numeroase conflicte, rod al unui echilibru de putere precar şi a faptului că o singură

superputere nu poate gestiona problemele atât de complexe ale lumii actuale. Mai

mult, lovitura teroristă dată S.U.A., la 11 septembrie 2001, demonstrează nu numai

fragilitatea acestei superputeri ci chiar şi a angrenajelor economico - financiare ce

conexează principalii actori geopolitici ai mapamondului. Este deci evident că se

impune cu necesitate găsirea unei formule adecvate pentru controlul şi menţinerea

păcii globale, prin realizarea unui echilibru de putere trainic şi stabil, prin urmare de

gestionare atentă şi raţională a schimbării.

4. ORDINEA MONDIALĂ ŞI SCHIMBAREA

Mulţi dintre specialiştii domeniului geopolitic consideră că ordinea mondială reprezintă un fenomen aflat într-o dinamică accelerată, cu mişcări şi evenimente contradictorii, unele premeditate altele aleatorii, de multe ori constructive dar şi în numeroase situaţii cu implicaţii distructive, consensuale sau conflictuale, totul

generând impresia unui anume „haos mondial”. Aş cita în acest sens pe Nathan Gardles cu lucrarea „Schimbarea ordinii globale” , Xavier Ranfer cu „Cele 13 capcane ale haosului mondial” , Wilhelm von Angelsdorf cu „Imperialismul noii ordini mondiale” 3 , James Mayall cu „Politica

mondială. Evoluţia şi limitele ei” 4 , A. Ralph Epperson cu „Noua ordine mondială” ş.a. Desigur, aprecierea nu este departe de adevăr, însă, nu trebuie pierdut din vedere faptul că cei ce generează acest haos sunt oamenii şi dincolo de acţiunile

5

1

2

desfăşurate, transpar interesele care sunt elemente puternic fundamentate pe

raţionalitate. Sintagma „haos mondial” desemnează situaţia apărută ca urmare a

relaţiilor internaţionale create în epoca post-Război Rece. Paradoxal, „războiul

rece” defineşte o stare de confruntare latentă între cele două supraputeri ale lumii,

S.U.A. şi U.R.S.S., punctată de izbucniri conflictuale violente realizate prin interpuşi.

De asemenea, ambele supraputeri s-au angajat în conflicte violente cu alte state,

mai întâi S.U.A. în Vietnam şi apoi U.R.S.S. în Afganistan. Ele şi-au creat propriile

sfere de influenţă pe care le controlau cu autoritate şi căutau să le extindă. În

pofida tuturor disputelor şi crizelor, în perioada Războiului Rece lumea s-a aflat

într-o perioadă de relativă stabilitate, fără schimbări majore în evoluţia ei, regulile

impuse de cei doi mari fiind, în general, respectate. Această ordine bipolară a durat

circa patru decenii, la finalul deceniului al nouălea sistemul socialist prăbuşindu-se,

ca urmare a unor procese de schimbare unisens cu caracter evolutiv. Sfârşitul Războiului

Rece a creat o lume unipolară, condusă, după cum arăta Anton Carageo în lucrarea

„Război în Golf. Dosar secret”, de Statele Unite „care s-au dovedit a fi nu puterea

numărul unu a planetei, cum greşesc anumiţi comentatori, ci singura putere a planetei” 6 .

Prin urmare, secolul XX de curând încheiat, aparţine S.U.A. fiind un secol

7

. Prezentul şi viitorul, gândindu-ne, probabil, la primul sfert al secolului XXI,

ne sugerează menţinerea valabilităţii afirmaţiei lui H. Kissinger. Marile evenimente

ale secolului XX au fost gestionate sau influenţate major de către S.U.A. Aşa a fost

situaţia Primului şi Celui de-al doilea război mondial, crearea Ligii Naţiunilor (1919),

crearea O.N.U. (1945), Planul Marshall (1947), apariţia N.A.T.O. (1949) etc.

Rămasă singura supraputere mondială, S.U.A. încearcă să edifice o nouă

ordine mondială, gestionând de una singură marile probleme cu care se confruntă

lumea contemporană. Această ordine se va constitui ca urmare a unor profunde

schimbări, regândindu-şi strategia şi metodele, utilizând o gamă largă de acţiuni,

inclusiv violente. Legat de aceste aspecte, preşedintele american Bill Clinton făcea

în 1993 următoarea apreciere: „Schimbarea cu care ne confruntăm în anii 90, este,

într-un anumit fel, ceva mai dificilă decât în trecut, întrucât este mai puţin distinctă.

Dacă am fost dispuşi să cheltuim mii de miliarde de dolari pentru a asigura

] [

înfrângerea comunismului în timpul Războiului Rece, vom fi cu siguranţă dispuşi să

investim o mică parte a acestor sume pentru sprijinirea succesului democraţiei în

american

zonele unde comunismul a căzut” . Schimbările produse în deceniul XX al

secolului trecut nu s-au oprit, ele continuând şi azi, practic lumea găsindu-se într-

un prelung proces de tranziţie care nu se va încheia curând.

Deşi ordinea mondială este clamată, ca existând după un prototip american,

ea efectiv nu este consolidată, Statele Unite fiind doar în poziţia de gestionar al

marilor probleme ale lumii. La palierul superior al puterii mondiale consensul este

8

1 Nathan Gardles, Schimbarea ordinii mondiale, Editura Antet Press, Filipeştii de Târg, 2004.

2 Xavier Ranfer, Cele 13 capcane ale haosului mondial, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

3 Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 1999.
4

5 A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Antet Press, Filipeştii de Târg, 2003.
6

7 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002. 8 Emilian Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, 1944-1994, Bucureşti, 1995.

James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura Antet Press, Filipeştii de Târg, 2000.

Anton Caragea, Război în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, Bucureşti, 2003.

doar aparent, deoarece actori politici ca Rusia, China ş.a. subminează intenţiile şi eforturile americane. Dincolo de relaţiile de putere, lumea contemporană se confruntă

cu o serie de fenomene izvorâte din însăşi sensul său de evoluţie, fenomene care generează schimbări majore şi împing procesul de constituire a ordinii mondiale către fizionomii ce depăşesc cele mai optimiste (pesimiste!) aşteptări. Dintre acestea, pot fi evidenţiate:

- globalizarea economică;

- globalizarea comunicării şi progresul rapid al tehnologiei informaţiei;

- proliferarea terorismului;

- dispersia fenomenului religios şi dezvoltarea ocultismului;

- disoluţia asistenţei sociale publice;

- reconfigurarea schemei clasice a puterii la nivel global;

- regionalizarea globalizării şi apariţia „cercurilor” de dezvoltare.

Globalizarea economică este un concept a cărui reflectare practică reorientează

şi restructurează întreaga economie mondială, forţând la reconsiderarea rolului

economiilor şi al statelor naţionale. Pieţele bunurilor industriale, serviciilor şi finanţelor

au depăşit graniţele naţionale. Politica monetară şi fiscală a statelor este dictată de

pieţele financiare. Toate acestea produc modificări majore în conţinutul ordinii

internaţionale, astfel că azi aceasta nu mai reprezintă o ordine interstatală. Se

produce un transfer de suveranitate, în detrimentul statului naţional şi organismelor

supranaţionale O.N.U., N.A.T.O., U.E., în domeniul politicii. Un lucru asemănător

se produce în domeniul economic, în favoarea pieţelor organizate sau a marilor

grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate.

Astfel din cele 100 principale puteri economice ale lumii, 51 nu mai sunt

state naţionale ci societăţi multinaţionale. De asemenea, dintre primele 60 puteri

mondiale, primele 22 sunt state naţionale, urmate pe locul 23 de General Motors

cu o cifră de afaceri de 178,2 miliarde de dolari, pe locul 26 de Ford Motors cu

153,5 miliarde de dolari, pe locul 28 de Mitsui&Co ş.a. Principalele 200 de grupuri

mondiale reprezintă aproape 30% din activitatea economică planetară, 100 dintre

acestea impunând legea lor economiei globului. Printre ele se află General Electric,

Ford Motors, Royal Dutch Shell, General Motors, Exxon, Toyota, IBM, Volkswagen,

Nestle, Daimler-Benz. Cifra de afaceri a acestora reprezintă cumulat circa 2.100

miliarde de dolari, la nivelul anului 1998, ceea ce reprezintă o dată şi jumătate PIB-

ul Franţei. Ele au peste 6 milioane de angajaţi în întreaga lume. Toate acestea

evidenţiază faptul că la nivelul ordinii mondiale actuale se produc şi continuă să se

producă mari mutaţii ca urmare a unui proces continuu de redistribuire a puterii.

Noile mijloace de comunicare şi noua economie pe care au realizat-o fac ca

oamenii să poată comercializa bunuri şi schimba idei pe tot globul, la o viteză foarte

mare şi cu costuri relativ reduse. Internetul şi comerţul electronic remodelează atât

avuţia, cât şi puterea. Distanţa şi timpul nu mai reprezintă bariere, oamenii putând

cu uşurinţă să desfăşoare afaceri într-un loc şi să trăiască în altul. Noile mijloace

de comunicare vor permite apariţia unor forme virtuale de organizare politică. Ele

permit crearea unor comunităţi virtuale alcătuite din oameni cu opinii asemănătoare,

îngăduindu-le să-şi urmărească propriile interese şi să iasă de sub tutela instituţiilor

teritoriale. Mass-media a permis proliferarea informaţiei în forma sa brută dincolo

de graniţele fizice, lingvistice sau spirituale, formând şi manipulând opinia publică

potrivit unor fizionomii, nu permanent ortodoxe. Manipularea a devenit un concept

la ordinea zilei, reprezentând principala modalitate prin care mass-media susţine

sau combate diferite interese. Se poate aprecia că relaţia dintre economie şi comunicare

este determinantă în ecuaţia globalizării, la intersecţia celor două găsindu-se informaţia de natură economică şi politică. Rapiditatea circulaţiei informaţiilor în timp şi spaţiu condiţionează mişcarea capitalurilor şi obiectelor. 11 Septembrie 2001 a reprezentat momentul în care fenomenul terorist a intrat într-un conflict ireconciliabil cu cel mai puternic stat al lumii. Şi înainte de această dată terorismul

s-a manifestat ca atare, însă lucrurile nu au căpătat o asemenea amploare. Astăzi acesta a proliferat deosebit incluzând forme de organizare şi acţiune, metode,

procedee şi instrumente extrem de diversificate şi eficiente, din perspectiva scopurilor propuse. Gravitatea problematicii este legată de organizarea terorismului, de faptul că acesta este finanţat de forţe oculte, necunoscute care urmăresc anumite interese. Asocierea mass-media terorismului, amplifică rolul acestuia, urmările acţiunilor teroriste, inoculează frica şi panica, facilitând de cele mai multe ori îndeplinirea

scopurilor teroriste. Amplificarea şi proliferarea terorismului reprezintă adevărate

atentate la adresa stabilităţii interne a unor state, dar şi a ordinii mondiale. Această

situaţie se acutizează, îndeosebi ca urmare a apariţiei şi manifestării terorismului

de stat şi transnaţional.

Fenomenul religios continuă să rămână unul dintre elementele de coeziune

socială, teritorială şi naţională deosebit de important în lumea contemporană. Din

această perspectivă religia se constituie ca însăşi izvorul de stabilitate pentru

numeroase state ale lumii. Prin urmare se manifestă acţiuni concertate din partea

unor forţe ostile, pentru a rupe această solidaritate de natură religioasă ce se

manifestă la diverse comunităţi constituite pe baze spirituale. Această situaţie se

asociază apariţiei şi proliferării sectarismului religios, a ordinelor şi confreriilor care

disociază comunităţile religioase, contribuie la dispersia fenomenului religios

atentând la unitatea spirituală a comunităţilor umane. Din această perspectivă,

ordinea mondială capătă noi conotaţii, pentru că lipsa de unitate a părţilor conduce

la eterogenizarea şi diluarea substanţei întregului. Ca atare, fizionomia ordinii

mondiale ca şi consecinţă a schimbării, capătă o slabă consistenţă internă, ceea ce

conduce în mod indubitabil la instabilităţi şi schimbări permanente, lumea intrând

într-un îndelung proces de tranziţie. Problematica asistenţei sociale publice joacă şi

ea un rol important în domeniul socialului, cu implicaţii până la nivelul ordinii

globale. Astfel, cei ce dispun de resurse financiare pot alege să trăiască oriunde

doresc şi să aibă acces la întregul glob. Ei se vor refugia în paradisuri fiscale şi vor

evita formele de consum colectiv bazate pe vechile comunităţi teritoriale bazate pe

împărtăşirea unui destin comun. Aceştia îşi vor permite servicii private şi vor

respinge solidaritatea socială. Statele ce promovează asistenţa socială sunt sortite

să piardă. Efectul va consta în implozia acestor state, care nu vor putea recupera

sumele destinate asistenţei. De asemenea, autoritatea acestora se va reduce ca

urmare a imposibilităţii lor de a împărţi poverile şi furniza servicii adecvate pentru

toţi cetăţenii. Un alt aspect este cel legat de criza mediului înconjurător care se

acutizează pe zi ce trece. Mediul existenţial comun al planetei reprezintă cadrul

natural de manifestare a socialului cu tot ceea ce derivă din această relaţie. Prin

urmare reprezintă aproape o consecinţă firească necesitatea că acest cadru

trebuie să fie protejat şi menţinut în parametrii săi care să-i permită să susţină viaţa

pe planetă. Este evident că nu se poate realiza o ordine mondială pe o planetă

aridă ori îngheţată, deci fără condiţii biotice adecvată. Mai mult atât la nivel naţional

cât şi supranaţional este necesar să se acţioneze pentru un control mai mult decât

exigent pe linia conservării mediului natural. Problema reconfigurării relaţiilor de

putere la nivel global conduce şi ea la reconsiderarea conceptului de ordine

mondială. În ecuaţia puterii au început să se ia în considerare şi alţi subiecţi în

afara statelor naţionale şi organismelor supranaţionale. Astfel, statisticile actuale

evidenţiază că printre primele 60 de puteri economice ale lumii sunt incluse o serie

de societăţi multinaţionale, cum ar fi: General Motors (S.U.A.), Ford Motors

(S.U.A.), Mitsui & Co (Japonia), Mitsubishi (Japonia), Royal Dutch Shell (Olanda),

Iochu (Japonia), Exxon (S.U.A.), Wal Mart (S.U.A.), Marubeni (Japonia), Sumitomo (Japonia), Toyota Motors (Japonia), General Electric (S.U.A.), Nesho Iwai (Japonia), IBM (S.U.A.) ş.a. De asemenea, la nivel personal, averea celor mai bogate 200 de persoane din lume este estimată la 945 miliarde euro, adică mai mult decât produsul naţional brut al celor 42 de state cele mai sărace din lume,

care cumulează peste 600 milioane de locuitori. Toate acestea demonstrează că ordinea mondială suportă un puternic impact din partea acestor factori. Mai mult, la nivelul acestui palier al puterii se manifestă o acută luptă pentru ierarhizare şi, îndeosebi, pentru creşterea influenţei în gestionarea problemelor lumii, implicit pentru configurarea unei ordini mondiale după o schemă favorabilă. Regionalizarea globalizării se manifestă ca un factor important în realizarea

ordinii mondiale. Poziţionarea diverselor regiuni ale globului, diversitatea lor culturală,

nivelul dezvoltării economice inegale generează un nou curent în globalizare:

regionalizarea. Părintele managementului japonez, Kenichi Ohmae, a identificat

trei forţe iniţiale ce promovează acest curent, anume: globalizarea consumatorilor

şi corporaţiilor, formarea statelor-regiuni ca o reacţie la statele naţionale, formarea

blocurilor economice precum Uniunea Europeană sau N.A.F.T.A.

Cultura, etnicitatea, credinţele şi ritualurile comunitare, limbile, dialectele s-

au întrepătruns cu migraţia, comerţul şi investiţiile, utilizarea resurselor naturale,

productivitatea, transferul tehnologic şi dezvoltarea resurselor umane. Acest mecanism

complex a generat şi generează zone economice, zone spirituale, zone de consum,

care în anumite situaţii capătă consistenţă şi se transformă în spaţii / regiuni globalizate.

Ele constituie paşi în direcţia globalizării mondiale, stimulând dezvoltarea

diverselor regiuni ale globului şi asigurând ridicarea standardelor lor de civilizaţie.

Toate aceste consideraţii ne conduc la concluzia, reiterată anterior, că

procesul schimbării domeniul geopolitic este extrem de complex, depinde de

numeroase cunoscute şi, mai ales, necunoscute, are consecinţe previzibile dar şi

imprevizibile. De asemenea, se mai poate sublinia ideea că schimbarea, de cele

mai multe ori este un proces inerent, care nu trebuie căutat dar nici iscat, deoarece

poate avea şi efecte dintre cele mai neplăcute. Din această perspectivă, gestionarea

schimbării reprezintă o chestiune de maximă importanţă căci de modul cum este

înţeles acest proces, depind rezultatele procesului. Având în vedere aceste aspecte se

impune ca problematica gestionării schimbării în geopolitică să fie abordată într-o

lucrare de sine stătătoare.

BIBLIOGRAFIE

Manfred Kets de Vries, Leadership, Artă şi măiestria de a conduce, Editura Codecs, Bucureşti, 2003.

Liz Clarke, Managementul schimbării, Editura Teora, Bucureşti,1994.

Iulian Ceauşu, Dicţionar Enciclopedic Managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000.

H. Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press,

New York, 1992.

Nathan Gardles, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2004.

A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2004.

Werner Bauwens,Luc Keychler, Arta prevenirii conflictelor, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996.

Xavier Rufer, Cele 13 capcane ale haosului mondial, Editura Corint, Bucureşti, 2000

James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2000.

Paul Hirst, Război şi putere în secolul 21, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001

Oscar Hoffman, Sociologia organizaţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2004

Karl Weick, The Social-psichology of Organization, Mass Adison Wesley, Boston, 1969.

Micheal Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack, The Challenge of Organizational Change, 1992.

Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

Z. Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 1999.

Anton Caragea, Război în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, Bucureşti, 2003.

Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002. Emilian Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, 1944-1994, Bucureşti, 1995.

GEOPOLITICA ÎNTRE PROMISIUNI ŞI LIMITE

Vasile NAZARE

Abstract: The complexity of the socio-political and contemporary military phenomenon puts a question mark

on the geopolitical theory, doubting its actuality and value as a method in determining and orienting political

actions at a regional, national or global scale. We think that explicative valences of the geopolitical principle

have been substituted in time by modern ones that have they origin and basis on the classical theory.

Nowadays, there is an increase of interest in studies of chronopolitics, geoeconomy, demopolitics, ecopolitics,

geoculture, geoinformation or geogovernment, all of them important due to their epistemological signification.

I. GEOPOLITICA CLASICĂ REDIVIVUS?

Sfârşitul secolului XX şi începutul noului mileniu coincide, paradoxal, cu o

precipitată preocupare teoretică de a redescoperi şi valorifica în practica politică şi

militară unele teze şi principii ce ţin de patrimoniul teoretic clasic al geopoliticii. Situaţia

solicită un răspuns pertinent la unele întrebări fireşti: Oare gândirea teoretică este

într-o adevărată criză încât nu are răspunsuri la noile provocări ale începutului de mileniu?

Poate teoria clasică a geopoliticii să explice adecvat noile probleme ridicate de actuala

evoluţie a fenomenului politic şi militar? Ce putem folosi şi la ce trebuie renunţat din

fundamentele teoretice cunoscute?

Deşi, astăzi, vorbim de o altă balanţă a puterilor sub aspect politic, economic,

cultural şi militar, de accentuarea fenomenului de globalizare, de un alt tip de principii

în relaţiile dintre state, de un nou tip de armament şi tehnică militară, de adevărate

mutaţii în arta şi strategia militară, sesizăm o revenire în forţă, o supralicitare a unor principii,

teorii şi practici formulate în timpuri demult apuse.

Dispariţia războiului rece şi disoluţia sistemului social-politic socialist nu au

înlăturat cu totul ideea de competiţie şi conflict în viaţa internaţională. Singura noutate

a fost translarea sa din planul realului în cel al imaginarului, din cel preponderent

ideologic în altul mai sofisticat şi mai periculos - economic şi politic, cu implicaţii mult mai

păguboase decât în trecut. Prind tot mai mult viaţă, sub diferite pretexte, „teoria realismului

politic” (H. Morgenthau, H. Kissinger, J.J. Mearsheimer), „teoria politicii anaconda” (Mahan)

sau „teoria zonei pivot” (H. Mackinder, Spykman, Z. Brzezinski).

Modelul geopolitic formulat de A. Mahan (în „Influenţa puterii maritime în istorie”) şi

politica preconizată de el, cunoscută în istorie sub numele de „politica anaconda”, sunt

reiterate şi completate de Z Brzezinski cu motive mackinederiene adaptate noilor condiţii

şi situaţii geopolitice şi geostrategice. În fapt, totul se reduce la cunoscuta confruntare

dintre „heartland” şi „rimland”, dintre puterea continentală (Rusia şi China) şi puterea

maritimă (SUA). De fapt, doctrinele de securitate ale marilor puteri gravitează încă

în jurul unor teze cunoscute şi care au făcut istorie, au stimulat instinctele şi imaginaţia

geopoliticienilor şi geostrategilor civili sau militari.

Potrivit comentariilor lui S. Dalby (în „American Security Discourse: the Persistence

of Geopolitics”), C. Gray (în „The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimland

and the Technological Revolution”) sau R.G. Sloan (în „Geopolitics in the United

States Strategic Policy”) doctrina de securitate a SUA, în perioada postbelică, a oscilat

între două soluţii considerate ca fiind cele mai viabile şi eficiente: pe de o parte,

continuarea politicii de containment, iar pe de cealaltă, crearea unui sistem de baze şi alianţe militare care să încorseteze geostrategic Rusia, să-i anuleze potenţialul pericol. 1

1 Claval, P., Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, 2001, p. 126-128

Politica SUA - de extindere spre Est a NATO şi realizarea unui parteneriat

transatlantic veritabil pentru controlul „bordurii maritime a Eurasiei” (care începe cu Finlanda şi ţările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei), a „rimland-ului” Asiei de Sud (pentru care SUA caută parteneri în gestionarea rutei ce leagă Golful Persic de strâmtorile Asiei de Sud-Est şi unesc

Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian şi Oceanul Pacific), redislocarea bazelor militare

aeriene şi navale din Vest pe teritoriile statelor recent primite în organizaţie (ţările

baltice, România şi Bulgaria) - confirmă punerea în practică a „politicii anaconda”, a

politicii de „îngrădire” (Kennan) sau de „îndiguire a adversarului” (Truman), corelată

cu tendinţa de cucerire a „zonei pivot.”

Z. Brzezinski, în ultima sa lucrare „Opţiunea. Dominaţie globală sau conducere

globală”, susţine că America se află în faţa unei opţiuni strategice fundamentale:

asumarea rolului de lider în politica mondială fie prin impunerea voinţei partenerilor

şi aliaţilor, fie prin obţinerea consensului acestora prin recurs la dialog şi convingere.

Dacă până acum Administraţia americană a fost sedusă de prima cale, pentru viitor

autorul se simte obligat să avertizeze: „Hegemonia mondială americană este (

) o

fază tranzitorie. Pe termen lung, chiar dacă mai este mult până atunci, hegemonia

mondială a Statelor Unite se va eroda.” Motiv pentru care strategia „cooperării şi

parteneriatului”, a „echilibrării răspunderilor şi beneficiilor, împărţirea iniţiativelor şi

nu impunerea dictatelor”, determinată de „comunitatea de interese” şi configurată

de procesul globalizării, trebuie să prevaleze politicii orgolioase de superputere.

Poziţia vizează îndeosebi aliaţii europeni (UE, în toate formele ei). În contextul

politic, geopolitic şi geostrategic actual, parteneriatul euro-american devine vital.

„Fără Europa, America îşi păstrează preponderenţa, dar nu este atotputernică în

lume; fără America, Europa îşi păstrează bogăţia, dar suferă de neputinţă ( )

Singura opţiune realistă implică nu un partener european cu greutate egală sau o

contrapondere europeană, ci un partener european influent.” Pentru contracararea

multiplicării tendinţelor „antiamericane şi antiatlantice” într-o viitoare UE extinsă,

ceea ce ar reprezenta, în viziunea autorului, deopotrivă un eşec pentru actorii implicaţi.

Remarcăm un prim semn că în politica lor statele resimt nevoia de alte abordări

teoretice care să ofere soluţii alternative ameninţărilor simetrice şi asimetrice,

provocărilor istoriei începutului de mileniu.

2

3

II. GEOPOLITICA ÎNTRE MIT ŞI REALITATE

Geopolitica nu este nici politică, nici strategie. Ea nu derivă din politică, ci reprezintă

doar o ştiinţă în sprijinul politicii şi a strategiilor de orice gen: politice, economice,

militare etc. Deci ea nu poate fi responsabilă pentru deciziile adoptate în domeniul

politicului. Dar indiscutabil această disciplină îşi afirmă valoarea metodologică în

analiza interdisciplinară complexă a determinismelor şi, indeterminismelor spaţiale

în viaţa şi destinul societăţii, cu implicaţii şi influenţe deosebite în planul politicii.

Politica statelor, remarca A. Litzellman, trebuie privită prin prisma determinismelor

geografice care-şi pun amprenta asupra evoluţiei sale în mod hotărâtor. Complementar,

geopolitica, în viziunea unor analişti militari, „explică, certifică, justifică şi fructifică

2 Munteanu, M., „Geopolitică şi geostrategie: viziune pe termen lung”, în Ziua, din 3. 05. 2003 3 vezi Brzezinski, Z., Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale starategice, Bucureşti, Ed. Univers enciclpoedic, 2000; Soroş, G., Despre globalizare, Iaşi, Ed. Polirom, 2002; Antonescu, A., Zbigniew Brzezinski despre rolul Statelor Unite in lumea secolului XXI. Dilema Americana, www.lumeam.ro/nr5 2004/dosar_lumea.html

spaţiul confruntării dintre state.” 4 Nu întâmplător, referindu-se de politica României, N. Titulescu afirma că preferă o politică mai puţin abilă în schimbul unei poziţii strategice (geopolitice-s.n.) mai bune. Iar peste ani, Z. Brzezinski, îi dădea dreptate, susţinând rolul decisiv al

geografiei politice în relaţiile internaţionale. Aşezarea geografică, remarca politologul american, constituie „punctul de plecare în definirea priorităţilor externe ale unui

stat-naţiune, iar mărimea teritoriului naţional rămâne (

de stabilire a statutului şi puterii (

unul din criteriile majore

)

cu atât este mai extinsă, dincolo de vecinii săi imediaţi, sfera de interese geopolitice

vitale, de influenţă şi de mijlocire a acestui stat.”

)

)

Şi cu cât este mai mare puterea sa politică (

5

În timp ce geopolitica clasică a consacrat teoretic şi practic o serie de teze şi

principii - „geopolitica spaţiilor-pivot” (inspirată de Ratzel şi Haushofer, adoptată şi

dezvoltată de fosta URSS), „teoria rimlandului” (profesată de Mackinder şi

Spykman şi ridicată la rangul de politică de stat prin “doctrina Truman” - politica de

îndiguire prin mijloace militare şi economice a principalului rival URSS), „complementaritatea

rimlandului şi heartlandului”, „poziţia corijează, supradimensionează sau subdimensionează

spaţiul” (Ratzel), „relativa independenţă, variaţia poziţiei geopolitice în raport cu

poziţia geografică” (R. Kijllen), „legile creşterii spaţiale a statelor, teoria spaţiului vital”

(Ratzel şi Haushofer), “principiul druckquotientului” (Al. Supan), „prevalenţa puterii

maritime în structura puterii unui stat” (A. Mahan), „teoria puterii aeriene” (A. Seversky),

„geneza statelor prin pulsaţiile mittelpunctului, nucleului etno-politic” (Ratzel), „principiul

balanţei puterilor” (Hupe), „perenitatea luptei pentru resurse” - care şi-au demonstrat,

parţial, valabilitatea, astăzi realitatea politică, economică, socială, culturală şi militară

solicită abordări şi soluţii noi, adecvate momentului şi mai ales viitorului. Nu mai

departe, securitatea naţională sau regională, dintr-o problemă exclusiv individuală

a devenit una colectivă şi rezolvabilă prin recursul şi statuarea unui nou principiu,

cel al „strategiei parteneriatelor.” Acesta reuneşte actori politici şi militari de culturi,

coloraturi doctrinare atât de diferite, încât acţiunile lor concertate în această direcţie

erau greu de anticipat sau chiar imposibil de conceput înainte de sfârşitul Războiului rece.

Astfel, „centrele de putere - ţările continentale şi cele off shore - nu se mai bat, ci

cooperează pentru controlul şi gestionarea faliilor” , a conflictelor îngheţate sau fierbinţi

din diferite zone ale lumii: Asia, Orientul Mijlociu, Balcani, Cecenia sau Transnistria.

Exagerările doctrinare privind valoarea practică a teoriilor geopolitice în domeniul

politic şi militar impun recursul la noi exigenţe de abordare: a) recitirea fără prejudecată

a operelor clasicilor în domeniu, b) manifestarea unei prudenţe fireşti faţă de exegezele

comentatorilor; c) necesitatea unei complementarităţi, îmbogăţirea teoriei clasice cu

idei şi principii noi derivate din actualul context economic, politic şi militar internaţional;

d) încurajarea gândirii prospective şi formularea continuă de răspunsuri la eterna

întrebare: ce va urma după

Şi atunci, şi acum regăsim în literatura de specialitate atenţionări şi îndemnuri la

temperanţă şi luciditate atât din partea autorilor, cât şi din cea a comentatorilor. De

pildă, în ultima parte a vieţii sale, Karl Haushofer preciza că elementul geografic nu

poate oferi explicaţii decât pentru maximum 25% din orientările şi deciziile politice,

precizare care punea sub semnul întrebării unele teze, formulări oarecum rigide din

6

?

4 vezi Mureşan, M., Văduva,G., Războiul viitorului, viitorul războiului, Bucureşti, Ed. Universităţii Naţionale de

Apărare, 2004, p. 152; A. Litzellman, Géopolitique du Pacifique, www.stratisc.org

5 Brzezinski, Z., op. cit
6

Mureşan, M., Văduva, G., op. cit.

primii ani ai şcolii gepolitice germane şi care meritau a fi criticate. Indiscutabil,

geopoliticianul german definea în revista „Scrieri de geopolitică” (1928) noua teorie sub influenţa concepţiei determinismului geografic, dar ea conţine şi precizări care ar fi trebuit să ne îndemne la o analiză mai nuanţată: „Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu (…) are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică (…) Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea

politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie capabilă

să conducă politica practică până la punctul la care se produce avântul novator al

acţiunii.”

În acelaşi sens, A. Golopenţia, dintr-o perspectivă sistemică, atrăgea atenţia că

potenţialul statelor este dat de coroborarea dimensiunilor geografice, demografice,

economice, sociale, politice şi culturale.

Reacţii potrivnice exagerărilor le regăsim şi în literatura franceză. Dincolo de

orgoliile ştiinţifice paternaliste, reacţiile critice faţă de tendinţele de ideologizare şi

de confiscare a conceptului de către Şcoala germană, noua teorie era gratulată cu

sintagme mai mult sau mai puţin reuşite sau adevărate: „superstiţie cartografică”,

„geografie pusă în slujba politicii”, „instrument al războiului”, „produs gazetăresc”.

Reprezentanţii şcolii franceze - A. Demangeon, H. Hauser, P.M. Gallois, A. Siegfried,

J. Ancel, Fr. Joyaux etc. -, impresionaţi de ororile celui de al doilea război mondial,

priveau cu o oarecare circumspecţie tendinţa de consacrare a geopoliticii ca

disciplină de studiu. Reticenţi, ei susţineau că geopolitica reprezintă o ştiinţă nu pentru

toată lumea, ci doar pentru germani şi Germania. Mai polemic, A. Demangeon (în „Analele

de Geografie”) considera geopolitica germană drept instrument de „propagandă naţionalistă”,

„război” şi „educaţie”, care pregăteşte poporul german pentru asaltul asupra ordinii

europene, iar J. Ancel obişnuia să definească geopolitica ca o ştiinţă germană după

război, iar folosirea termenului în spaţiul cultural francez fiind determinată doar de

dorinţa ca acesta să nu „fie acaparat de o nouă aşa zisă ştiinţă germană”.

Insurgenţa teoretică nu diminuează cu nimic contribuţiile notabile ale unor

reprezentanţi francezi care depăşesc punctul de vedere ideologic. Astfel, P.M. Gallois

remarca importanţa teoriei geopolitice fundamentată pe „studiul relaţiilor care există

între conducerea unei politici de putere şi cadrul geografic în care acestea se exercită.”

În spiritul acestei tendinţe mai vechi sau mai noi, Darie Cristea, partizanul demitizării

teoriei în sine, remarca că nu putem să căutăm „rezolvări geopolitice şi geostrategice

bazându-ne prioritar pe hărţi.”

geopoliticii - Kijllen, Ritter, Mehedinţi - care ne atrăgeau atenţia că statul nu este o

„ficţiune cartografică, ci o realitate biologică.” Remarcă care obligă la operarea distincţiei

dintre poziţia geografică (statică) şi poziţia geopolitică (dinamică, schimbătoare).

Un exemplu recent îl constituie disputa teoretică destul de vie privind reconsiderarea

rolului geopolitic şi geostrategic al zonei extinse a bazinului M. Negre în ansamblul

politicii mondiale sau al marilor puteri.

III. PLEDOARIE PENTRU O NOUĂ CONSTRUCŢIE CONCEPTUALĂ

7

Deci o teorie evoluează în propriile sale limite.

8

9

O reiterare a avertismentului formulat de unii precursorii

Ultimul deceniu al veacului trecut a fost marcat de evenimente şi prefaceri

înnoitoare de o covârşitoare importanţă pentru evoluţia vieţii politice internaţionale: sfârşitul

Războiului rece, dezintegrarea sistemului socialist, a fostei URSS, dispariţia Pactului

de la Varşovia, reunificarea Germaniei, opţiunea fostelor state socialiste pentru o

7 apud Conea, I., Geopolitica. O ştiinţă nouă, în vol. Geopolitica.

8 Gallois, P.M., Géopolitique. Les voies de la puissance, Paris, Plon, 1960. 9 Cristea, D., Mitul hărţii în geopolitică, în Studii de securitate. ro, nr. 1, 2004.

dezvoltare capitalistă de tip liberal. „Puţine prefaceri - nota politologul american Z. Brzezinski (în „Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”) - au avut loc într-un timp aşa de scurt şi într-o perioadă de pace.” Consumarea Războiului rece a marcat intrarea în istorie a principiului bipolarismului ca fundament al securităţii internaţionale. Lua sfârşit perioada unei bipolarităţi de natură militară, economică, social-politică, geopolitică, ideologică şi psihologică.

Decesul bipolarismului a indus efecte (mutaţii) majore şi în domeniul teoretic. Unele

noţiuni - devenite vetuste şi neoperaţionale - dispar, iar altele sunt substituite cu

concepte noi, adecvate realităţilor practicii politice contemporane. De pildă, „mişcarea

de nealiniere”, aşa cum a fost ea concepută, a devenit lipsită de conţinut, fără sens. În

contextul bipolarităţii, a existenţei celor două blocuri politico-militare situate pe

poziţii conceptuale şi de atitudine ireconciliabile, nealinierea semnifica un fel de „a treia

cale”, o manifestare diferită de orientările evocate. O situaţie identică fiind împărtăşită şi de

conceptul de „neutralitate” care a devenit indezirabil în dicţionarul politic contemporan.

Reverberaţiile preocupărilor de înnoire se resimt şi în câmpul teoretic de tip

geopolitic. Performanţele statului nu mai sunt gândite şi apreciate doar din perspectiva

unei geografii politice sau a unei absolutizări geodeterministe. Înţelegerea evoluţiei

societăţii, prezente şi viitoare, solicită o analiză multifactorială, conjugarea mai

multor variabile.

Astăzi, sunt teoreticieni care susţin că „cronopolitica” dispune de valenţe cognitive

şi explicative superioare vechiului concept de geopolitică. „Pierderea spaţiului material,

apreciază Paul Virilio (în „Vittesse et politique”), face ca guvernarea să aibă ca principal

parametru timpul (…) Există o mişcare de la geopolitică la cronopolitică: distribuţia

teritoriului devine distribuţia timpului”. Spaţializarea timpului şi temporalizarea spaţiului,

exprimarea unei dimensiuni prin cealaltă a fost dintotdeauna o rocadă uzitată. Se

impune însă redefinirea sa în sens modern, deoarece timpul capătă şi alte conotaţii

deosebit de importante. Spaţiul tradiţional, definit prin însuşirile fizice ale corpurilor,

în condiţiile societăţii informaţionale, se suprapune pe spaţiul cibernetic. Din

perspectiva timpului, delimitarea dintre aici şi acolo devine imposibilă. Elementele

ciberspaţiului, sunt, potrivit lui P. Virilio, „lipsite de dimensiuni spaţiale, dar înscrise

în temporalitatea unică a difuzării instantanee (…) Prin interconectarea computerelor

şi monitoarelor din toată lumea, discrepanţele dintre aici şi acolo şi-au pierdut

sensul.”

faţă de loc determinată nu de mobilitatea ca atare, ci de „durata mai scurtă a relaţiei

Nimic nu este mai naiv decât ideea că putem continua să conducem

societatea din punct de vedere politic aşa cum o facem astăzi.”

Totul presupune competiţia cu timpul. Astfel, viteza de reacţie devine o

cu locul. (

10

Are loc, remarca Toffler (în „Şocul viitorului”), o dezangajare a individului

)

dimensiune esenţială a conducerii şi guvernării moderne, a gestionării şi rezolvării

conflictelor, un factor hotărâtor în identificarea domeniilor strategice cu potenţial de

progres, un element condiţional al fenomenului de inovaţie (tehnică şi socială) şi valorificare

a

tuturor oportunităţilor economice, de afaceri, financiare, culturale, politice, geopolitice

şi

geostrategice etc. „Timpul în sine este una din cele mai importante resurse economice,

) capacitatea de a

scurta timpul (

cunoştinţe grăbesc lucrurile, ne conduc spre o economie de timp-real ( ).”

şi schimbarea schimbării au devenit termenii uzuali ai vremurilor noastre. „Fără timp

chiar dacă nu se arată nicăieri în inventarele vreunei companii (

Noile

Schimbarea

)

poate însemna diferenţa dintre profituri şi pierderi. (

11

)

10 apud Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Filipeştii de Pădure, Ed. Antet, f. a. 11 Toffler, A., Puterea în mişcare, Bucureşti, Ed. Antet, 1995.

schimbarea n-are nici-un sens. Iar fără schimbare timpul s-ar opri în loc. (

)

ritmul

schimbării a crescut atât de mult încât imaginaţia noastră nu mai poate ţine pasul.” 12 Tranzienţa profeţită de A. Toffler reprezintă noua provocare a vremurilor noastre; a face acest lucru cu viteza necesară reprezintă un adevărat comandament

care se structurează în jurul timpului. Se configurează o nouă mentalitate şi strategie de management al timpului centrat pe anumite coordonate fundamentale: administrare,

competenţă-caracter, eficienţă-randament, timpul de calitate

Th.L. Friedman (în „The Lexus and the Olive Tree”) susţinea că unitatea de

măsură a puterii în perioada Războiului rece a fost greutatea (cea a rachetelor

militare), iar în era globalizării unitatea de evaluare devine viteza (timpul). „Ieri,

întrebarea care conta era: cât de mare este racheta ta ?; mâine, întrebarea cea

mai precisă va fi: cât de rapid este modemul tău ? Războiul rece a avut la bază

13

etc.

ecuaţia lui Einstein, celebra E = mc ; globalizarea este ghidată de prima legea a lui

Moore, cea care spune că statele care vor conta mâine vor fi cele în care puterea

cipurilor de silicon se va dubla la fiecare 18-24 de luni.”

Într-o lume globalizată

trebuie să gândim holistic (global), la un viitor comun, în care toţi actorii, indiferent

de mărime sau importanţă, trebuie să se implice în gestionarea cu înţelepciune a

conflictelor şi crearea unei mediu de securitate pe termen lung.

În acelaşi spirit al schimbării, regăsim partizani ai trecerii de la analiza geopolitică

tradiţională la una de inspiraţie „geoeconomică”. Globalizarea, ca proces şi concept,

remarca P. Veltz (în „Economia mondială, o economie arhipelag”), se va realiza „sub

auspiciile geo-economiei, şi nu sub acelea ale gepoliticii, sub guvernarea pragmatismelor

şi nu sub influenţa speculaţiilor specialiştilor în ştiinţe sociale.”

Chiar de la debutul geopoliticii, R. Kjellen propunea studiul statului din mai multe

perspective: geopolitică (aşezare, înfăţişare şi teritoriu), ecopolitică (viaţa economică,

relaţiile economice proprii, satisfacerea nevoilor), demopolitică (neamul, poporul,

firea neamului, constituţia neamului), sociopolitică (viaţa şi structura socială), cratopolitică

(forma de stat, administraţia, autoritatea statulu).

Ideea operaţionalizării acestui concept a fost determinată şi de un anumit

declin al puterii militare în configurarea statutului de putere. Astăzi, puterea militară

se defineşte mai puţin prin indicatori de natură militară (numărul bazelor militare,

dotarea, modernitatea tehnicii) şi mai mult prin recurs la indicatori economici.

Capacitatea de a răspunde provocărilor pieţei şi de a o domina reprezintă indicatorul

sintetic al puterii. Distincţiile care se fac astăzi între „puterea hard” (puterea care

apelează la instrumentele clasice, inclusiv cele ale constrângerii şi forţei) şi „puterea

soft” (cea care, dimpotrivă, seduce, atrage, convinge, influenţează) pornesc de la

schimbările spectaculoase în ceea ce priveşte sursele şi modalităţile de exprimare

ale puterii. Bazele şi conţinutul puterii se schimbă. PNB pe cap de locuitor este mult

mai important decât dotarea militară pe cap de locuitor, iar forţa de producţie a unei

ţări constituie baza de calcul a puterii sale. Performanţele unui stat depind prioritar

de potenţialul economic şi nu de pulsaţiile dimensiunilor teritoriale. Este semnificativ în

acest sens, clasamentul primelor 50 de state din lume făcut de Revista „Capital” din

2

14

12 Idem, Şocul viitorului, Bucureşti, Ed. politică, 1973.

13 Antonoaie, M., Antonoiaie, C., Managementul timpului, în Caietele Universităţii Sextil Puşcariu, Braşov, anul

II, nr. 2, vol. I, 2002, p. 45-46; Covey, R.S., Managementul timpului sau cum ne stabilim priorităţile, Bucureşti, Ed. All, 2000; Pincovschi, I., Mihai, M., Managementul timpului, Bucureşti, Ed. HGA, 2001. 14 vezi Informaţie şi putere, în Lumea Magazin, nr. 8. 2000; traducere de A. Cioroianu din Lettre Internationale; Munteanu, F., în Ştiină şi tehnică, www.rov.ro/ complexity /portal/ modules.

php?op=modload&name= Sections&file= index&req= viewarticle &

- 34k

9.12.1999. Primele puteri economice ale lumii, după cifra de afaceri, sunt: 1. SUA

(7.475,7 miliarde $); 2. Japonia (4.201,6 miliarde $); 3. Germania (2.100,6 miliarde $); Franţa (1.398,5 miliarde $); 5. Marea Britanie (1.371,7 miliarde $) … 7. China (996, 4 miliarde $)…12. Rusia (440, 6 miliarde $). Ţări care, prin potenţialul lor economic, joacă un rol foarte important în viaţa politică, în balanţa puterilor pe plan mondial. În opinia lui K. Ohmae, corporaţiile concentrate în spaţiul geografic delimitat

de triada SUA-UE-Japonia manifestă tendinţa de a domina lumea.

Fenomenul de globalizare pune în evidenţă şi un alt aspect. Excederea

graniţelor statului-naţiune de către dezvoltarea explozivă a forţelor productive. Ele au

depăşit caracterul naţional şi multinaţional şi au căpătat o coloratură transnaţională

realitate ce configurează alte probleme şi sfidări. Asupra cărora nu militarii sau

politicienii, ci economiştii sunt cei care avertizează. Astfel, Kenichi Ohmae (în „The

Rise of Region State”; „The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”)

perorează despre un capitalism virtual fără graniţe, care va aboli „statul naţional”,

iar Edward Luttwak (în „Turbo-capitalism: Winners and Losers în the Global Economy”)

consideră că actuala organizare politică în „entităţi spaţiale structurate pentru a

delimita cu stricteţe teritoriile lor (…) inevitabil înclinate să obţină avantaje în

detrimentul celorlalte entităţi de pe scena internaţională” se apropie de sfârşit. Iar

pentru a-şi prezerva şi spori rolul, statele urmăresc să-şi „dobândească un substitut

geoeconomic pentru rolul geopolitic aflat în decădere”. Armonia nu se va întrona în

relaţiile internaţionale. „Logica conflictului” va translata zona disputelor strict militare şi

se va cantona în domeniul economic, în “gramatica comerţului”. În prezent, lupta

15

,

nu se mai poartă pentru teritorii, ci pentru pieţe de desfacere.

Axioma demografică - „puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi

scade populaţia lor” -, formulată de S. Mehedinţi (în „Politica de vorbe şi omul politic”) şi

confirmată ulterior şi de teoreticienii occidentali (P. Kennedy) justifică şi legitimează

abordarea demopolitică a evoluţiei societăţii umane. Factorul demografic exprimă

vitalitatea unei naţiuni, a unui stat.

În ultima jumătate a veacului trecut s-a produs o mutaţie vizibilă în evoluţia

demografică a planetei: populaţia ţărilor dezvoltate devine staţionară sau consemnează

sporuri nesemnificative, iar cea din ţările slab dezvoltate înregistrează o creştere

explozivă, îngrijorătoare. La nivelul anilor 1995 situaţia, din datele oferite de B. Negoescu

şi G. Vlăsceanu (în „Terra, geografie economică”), se prezenta astfel: ţări dezvoltate -

1.224 milioane şi ţări subdezvoltate - 5.533 milioane locuitori; pe structură urban/rural

în 1994: rural, ţări dezvoltate - 326 milioane, iar ţări subdezvoltate – 2.667 milioane

de locuitori; urban, ţări dezvoltate - 919 milioane, ţări subdezvoltate - 1.967 milioane de

Conform cifrelor avansate de T.J. Rourke (în „International Politcs on the

locuitori.

World Stage”), tendinţa demografică, în perioada 1998-2025, pe zone geografice, va

arăta astfel: Africa (1.496), Asia şi Oceania (4.825), America Latină şi Caraibe

(690), SUA şi Canada (369), Europa (701) milioane de locuitori.

Creşterea procentuală cea mai ridicată o înregistrează Africa, în timp ce Europa

are o creştere negativă. Dacă în 1985 Africa şi Europa aveau o populaţie aproximativ

egală, la orizontul anilor 2025 populaţia Africii va fi de cel puţin două ori mai mare

decât cea a Europei, iar în 2050 de trei ori. Până în 2025, o serie de state africane

vor atinge niveluri demografice absolut dramatice, dacă avem în vedere că mijloacele

16

17

15 Hirst, P., Thompson, P., Globalizarea sub semnul întrebării, Bucureşti, Ed. Trei, 2002. 16 Negoescu, B., Vlăsceanu, G., Terra, geografie economică. 17 Rourke, T.J., International Politcs on the World Stage.

de subzistenţă îşi vor menţine o dinamică malthusiană. Datele diferă puţin în funcţie de baza de calcul. De pildă, numărul populaţiei în 1998, potrivit lui T.J. Rourke era de 5.030 milioane, iar conform surselor ONU, volumul demografic era

de 5.757 milioane încă din 1995. Oricum, un lucru este cert, în 1999 populaţia lumii

a depăşit pragul celor şase miliarde. Paul Kennedy consideră că în intervalul 1990-2025 aproximativ 95% din sporul

populaţiei se va produce în ţările în curs de dezvoltare. Creşteri alarmante se vor

consemna pe continentul asiatic şi african. Se anticipează chiar o răsturnare a

ierarhiei la vârf în anii 2050. Un ipotetic clasament demografic al primei jumătăţi a

veacului XXI propulsează un alt lider mondial India (cu 1.528.853 milioane de locuitori),

urmată de China (cu 1.477.730 milioane de locuitori), SUA (cu 349.318 milioane de

locuitori), Pakistan (cu 345.484 milioane de locuitori). Cinci din primele zece ţări cele

mai populate ale lumii se află în Asia; în acelaşi timp, numai două ţări dezvoltate

figurează în primele 20 de ţări (SUA şi Japonia). Populaţia Iranului va fi mai numeroasă

decât cea a Japoniei, iar populaţia Etiopiei va fi de aproape trei ori mai mare decât

cea a Franţei. Canada va avea o populaţie mai redusă decât cea a Siriei, Nepalului

sau Madagascarului. Ţările europene mari (acum) vor figura din acest punct de vedere

printre ţările mijlocii sau chiar mici.

Evoluţia indicatorului demografic nu poate fi indiferentă unei comunităţi responsabile

faţă de destinul său. Reducerea sporurilor creşterii demografice trebuie să constituie

un semnal de alarmă pentru autorităţile politice din orice ţară. Fără îndoială factorul

demografic nu influenţează automat puterea economică, militară şi culturală a statelor.

Sunt exemple de state cu un volum demografic relativ mic - Olanda, Singapore etc.

- care reprezintă adevărate puteri economice. Dar un lucru este cert, o naţiune

îmbătrânită este o naţiune fără viitor. Ea nu se poate dezvolta şi nu poate juca un

rol important în viaţa politică internaţională. Devine tot mai evident faptul că astăzi

Europa Occidentală nu-şi poate realiza relansarea economică decât prin recursul

la forţa de muncă din ţările proaspăt admise sau aspirante la UE. Fără o politică

demografică raţională, comună şi aplecată spre dinamica resurselor, umanitatea va

intra într-un colaps social.

În condiţiile dinamicii accelerate a economiei celui de Al Doilea Val, a

multiplicării unor noi pericole pentru dezvoltarea sănătoasă şi durabilă a societăţii,

semnalate şi concretizate în primele avertismente şi îndemnuri ale „teoriei creşterii

zero”, alţi teoreticieni consideră că cea mai importantă tranziţie s-a produs prin trecerea

de la „geopolitică” la „ecopolitică”. Viitorul umanităţii este ameninţat preponderent

de degradarea continuă a mediului înconjurător. Aparent ar fi vorba de o revenire

la origini, la o reconsiderare a mediului natural-fizic. O premisă facilă şi tot atât de

falsă. Acum este vorba de un mediu total diferit, unul bolnav, aflat într-o continuă

degradare, ireversibilă, în opinia majorităţii specialiştilor. Geopolitica nu poate face

abstracţie de această nouă realitate. Conştient de riscul major pe care-l prezintă

fenomenul, fostul vicepreşedinte al SUA, Al. Gore, atrăgea atenţia că omenirea are

nevoie nu de o Iniţiativă de Apărare Strategică, ci de o Iniţiativă Strategică de Apărare

a Mediului. În viziunea lui G. Toal (expusă în „At the End of Geopolitics? Reflections on

a Plural Problematic at the Century’s End”), ecologia a devenit „agenda sacră” care

implică o nouă credinţă centrată pe un set de principii fundamentale privind respectul

şi ocrotirea mediului fizic-natural şi a vieţii pe planeta noastră. Iar Otto Kinnke propune

şi soluţia salvatoare: ecoetica care-şi propune ca obiectiv fundamental supravieţuirea sistemului om-natură în ansamblu său. Ecoetica trebuie să înrâurească activitatea umană din toate domeniile, de la economie la politică şi cultură, de la aspectele

naţionale la cele ale comunităţii mondiale. Obiectiv generos ce implică un set de exigenţe:

a) înlocuirea, atât cât este posibil, a degradării lineare a resurselor prin reutilizarea lor ciclică; b) restructurarea economiilor şi societăţilor pe principiile ecosistemului; c) rearmonizarea lumii umane cu mediul înconjurător şi diminuarea efectelor dăunătoare ale activităţii umane asupra naturii; d) adaptarea factorului demografic la consumul de energie şi materie pe cap de locuitor, corespunzător posibilităţilor

ecosistemului; numai prin realizarea unei relaţii armonioase dintre necesităţile

umane şi capabilităţile de susţinere ale ecosistemului, numai printr-o dezvoltare

firească, potrivit legilor şi principiilor ecoeticii, putem contribui la prelungirea duratei

de viaţă a speciei noastre şi evita o catastrofă de dimensiuni inimaginabile.

Trecerea la societatea informaţională a condus la o schimbare de paradigmă:

„puternicul este substituit cu inteligentul”, iar puterea îşi revendică geneza în inteligenţă

şi cunoaştere. Cunoaşterea - în ipostaza de informaţie cu înţeles şi care acţionează -

se obiectivează în principalul vector de putere. Societatea cunoaşterii este nu numai o

realitate ci şi o necesitate pentru „a se asigura o societate sustenabilă din punct de

vedere ecologic, deoarece fără cunoaştere ştiinţifică, cunoaştere tehnologică şi

managementul acestora nu se vor putea produce acele bunuri, organizări şi

transformări tehnologice (poate chiar biologice) şi economice necesare pentru a

salva omenirea de la dezastru în secolul XXI.”

18

19

Noul tip de societate consacră un termen şi o direcţie nouă de cercetare:

„geoinformaţia.” „Puterea de cea mai înaltă calitate, nota A. Toffler, provine din aplicarea

cunoaşterii”. Cunoaşterea, cea mai democratică şi inepuizabil izvor de putere, poate fi

sursă de „convingere”, „multiplicator” şi „ingredient” al „averii (bogăţiei) şi forţei”. Dacă

în ultimele veacuri, disputele din lumea industrializată priveau distribuţia bogăţiei,

astăzi, „iminenta luptă pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o

confruntare pentru distribuţia şi accesul la cunoştinţe”. Astfel, controlul cunoaşterii

devine, concluziona autorul, „nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru

cunoaşterea, sursa puterii de cea mai înaltă

calitate, câştigă în importanţă cu fiecare fugară nanosecundă (

K» al luptelor globale pentru putere.”

Alvin Toffler aprecia că prăbuşirea comunismului a fost influenţată în mod deosebit

de competiţia din domeniul cunoaşterii. „În cele din urmă, ceea ce le-a pus capac

sovieticilor nu au fost armele sau economia, ci factorul K - noile cunoştinţe de care

sunt acum tot mai dependente atât forţa militară, cât şi puterea economică.”

răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaştere şi a liberei circulaţii a ideilor, SUA,

Europa Occidentală şi Japonia au reuşit să consacre superioritatea economiei capitaliste

faţă de cea socialistă. Aceleaşi tehnologii au contribuit în mod evident şi la diferenţierea

uriaşă a puterii militare în perioada bipolarităţii. Realitatea recunoscută de Mihail

Gorbaciov într-un discurs din 1989: „Am fost aproape printre ultimii care să ne dăm

seama că, în epoca ştiinţei informaţiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoaşterea.”

La nivelul comunităţii mondiale cunoaşterea evidenţiază o distribuţie mai

disproporţionată decât „armele şi averea”; „numai o redistribuire a cunoaşterii (şi mai

ales a cunoaşterii despre cunoaştere), adăuga Toffler spre sfârşitul cărţii „Puterea

Datorită

putere, în toate instituţiile omeneşti (

)

20

)

reprezintă «factorul

21

22

18 Kinnke, O., Omenirea poate supravieţui numai cu un concept al eticii: ecoetica, www.int-rest.com

19 Dragănescu,M., Societatea informaţională, societatea cunoaşterii, www. academia romana.

ro/carti/carti2004/pag_carte_md1.html-8k
20

Toffler, A., Puterea în mişcare, Bucureşti, Ed. Antet, 1995. 21 .Ibidem. 22 vezi Munteanu, M., op. cit.

în mişcare”, e chiar mai importantă decât - şi poate duce la - redistribuirea celorlalte principale resurse ale puterii.” Richard Falk (în „This Endangered Planet: Prospects and Proposals for Human Survival”; “On Human Governance: Toward a New Global Politics”; „Predatory Globalization. A Critique”; „Religion and Human Global Governance”), A. Gidenns (în „A treia cale. Renaşterea social-democraţiei”; „A treia cale şi criticii ei”), M

Horsman şi A. Marshall (în „After the Nation State: Citizen, Tribalism and the New

World Disorder”), E. Luard (în „The Globalization of Politics. The Changed Focus of

Political Action in the Modern World”), sau A. Linklater (în „The Transformation of

Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era”) - pornind

de la premisa că lumea se mişcă rapid de la geopolitică “spre o realitate mai integrată

economic, cultural şi politic” - susţin şi, de fapt, contribuie la configurarea unei noi

teorii: geoguvernarea. În condiţiile apariţiei problemelor de factură transnaţională,

diminuării capacităţii de reacţie şi intervenţie a statului naţional în adoptarea de

soluţii adecvate faţă de aceste provocări, capacitatea de guvernare de tip clasic se

află într-un declin evident şi continuu. Teoria globalismului politic – sub forma unei

federaţii globale, a unui „guvern mondial”, a unui „stat mondial democratic” sau a

unui „megastat supranaţional” cu monopolul forţei coercitive şi legislative la nivel

global; „deplasarea guvernării la nivel mondial”, instituţionalizarea unui „sistem mai

amplu de guvernare globală”, după modelul UE - este tot mai des invocată astăzi.

Deci miza politicilor globale nu o mai formează geopoliticile, ci geoguvernarea,

menită să asigure structuri de guvernare eficientă la nivel global.

În concluzie, geopolitica clasică, operaţională într-un sistem internaţional de

23

tip anarhic, în condiţiile mileniului actual devine relativ neadecvată. A ambiţiona

astăzi rezolvări geopolitice şi geostrategice bazându-ne pe hărţi este un nonsens.

Handicapurile geopolitice pot fi surmontate de multiplele posibilităţi de distribuţie a puterii,

de apariţia comunităţilor de securitate fireşti sau încrucişate. Ceea ce creează fundamentul

real pentru un echilibru al puterilor în viaţa internaţională. Jocul de sumă nulă, uriaşele

costuri şi incertitudinea atingerii obiectivelor propuse - victoria şi substituţia hegemonică -

garantează pe termen mediu pacea şi stabilitatea în politică internaţională.

Fenomenele de globalizare şi integrare, dezvoltarea fără precedent a tehnicii

şi tehnologiei, trecerea la societatea informaţională diminuează tot mai mult importanţa

factorului geopolitic şi propulsează în topul factorilor de condiţionare alte variabile:

timpul, economia, populaţia, mediul, informaţia, guvernarea etc. Factori care au şi generat

apariţia unor noi tipuri de abordare a statelor şi relaţiilor dintre acestea: cronopolitica,

geoeconomia, ecopolitica, demopolitica, geoinformaţia, geocultura sau geoguvernarea.

Globalizarea sau Parteneriatele strategice nu vor eradica situaţiile conflictuale,

competiţiile acerbe pentru dominaţie regională şi mondială şi tendinţele de ierarhizare a

statelor funcţie de factorul putere, dar, indubitabil, vor conduce la o diminuare a focarelor,

actelor de beligeranţă, la crearea unui nou mediu de securitate, transformând războiul într-

un fenomen caduc, punând sub semnul întrebării chiar raţiunea declanşării sale.

23 vezi Huzum E., Uniunea Europeană: model pentru o integrare politică globală?, în Symposion, tom. I, nr. 2, 2003.

CONSECINŢELE GEOPOLITICE ALE DDJIHAD-ULUI

Vasile SIMILEANU

Când parcurgem istoria omenirii, civilizaţia ne apare ca o pasăre îndrăgostită de

râuri şi ţărmuri de mare, care şi-a făcut iniţial cuib în Mesopotamia şi în Orientul

Mijlociu, a zburat apoi pe Nil, de unde s-a îndreptat spre insulele şi coastele

greceşti; şi-a continuat călătoria spre peninsula italică de unde a supravegheat

întinderea unui imperiu şi apoi, ca o ezitare înspre Bosfor, s-a stabilit pe Rhon şi

Rhin, neezitând să treacă Canalul Mânecii; antrenată în zborul milenar, a trecut

peste Atlantic alegându-şi coasta estică a unui continent, pe care l-a străbătut,

ajungând la Pacific; nedescurajată de această întindere a ajuns recent în

insulele nipone, de unde o impetuozitate sporită o duce spre Asia, de unde a

plecat, având Orientul Mijlociu şi continentul european la orizont”.

Mircea Maliţa

Într-o societate informatizată, individul ca sinteză bio-psiho-socială este „bombardat”

zilnic cu informaţii bio-psiho-sociale în scopul definitivării personalităţii sale complexe.

Trebuie să precizăm că ponderea fiecărei variabile şi modul în care se ierarhizează

şi interacţionează în procesul umanizării, este dată de modul în care fiecare dintre

noi percepem noul. Privind înapoi, la începutul anilor nouăzeci, constatăm că ne-am

despărţit de societatea bazată pe reproducerea socială forţată, construită pe baza unor

multiple mecanisme autoritare de control social şi politic torţionar. Europa de Est a

devenit o societate a schimbărilor rapide, adeseori haotice, în dorinţa de uita cei cincizeci

de ani de îndoctrinare şi totalitarism, în speranţa reclădirii unei societăţi democratice cu

echivalent occidental. Numai că democraţiile occidentale nu dau, încă, semnul

instituţionalizării unei noi ordini sociale. Aceste schimbări au generat o stare pe care

unul din fondatorii sociologiei - Emile Durkheim - o numeşte anomie . Adică sistemele

normative tradiţionale intră în colaps iar persoanele individuale nu se mai simt controlate

intern de un set de norme puternice, investite cu autoritate.

1

Noua lume care s-a născut după „Revoluţia de Catifea” este una a mobilităţii,

migraţiei şi schimbării modelelor culturale şi de consum. Piaţa se extinde tot mai

mult, incluzând forţa de muncă, bunurile de consum, capitalurile. Împreună, aceste

schimbări solicită reacţii de apărare individuală. Dar tot ele ne scindează între

chemarea progresului şi chemarea tradiţiei. A fi şi a face nu mai sunt convergente.

O disociere importantă se produce între memorie şi judecată, raţiune şi acţiune.

Integrarea lineară este tulburată şi înlocuită de victoria agresivă a unui element

asupra celuilalt. Pe un plan mai extins, se conturează un decalaj între cei care trăiesc

într-o lume a pieţelor şi schimbărilor cu care se armonizează şi cei care se confruntă

cu reconstrucţia şi restabilirea agresivă a identităţii culturale individuale şi colective.

Pentru lumea islamică succesul din Iran şi războiul afgan împotriva Uniunii

Sovietice au fost percepute de către musulmani ca un nou stadiu al războiului global

dintre Islam şi cultura occidentală. Revoluţia iraniană, sprijinită îndeaproape - am zice

chiar pregătită şi susţinută de Franţa, în scopul acaparării exploatărilor petroliere şi

înlăturării capitalului american şi englez - a asigurat un model revoluţionar pentru

sunniţi ca şi pentru şiiţi, chiar dacă grupurile islamice sunnite au avut multe rezerve în

privinţa conţinutului acestui model. Prin abdicarea URSS, lumea fundamentalistă

islamică a considerat că i s-a servit nu numai o victorie împotriva ascensiunii

1 ANOMIA - Acest concept desemnează comportamentele care nu se încadrează în normele morale ale societăţilor democratice, generate de cele mai multe ori de aplicarea tehnicilor de manipulare interne sau externe asupra membrilor unui grup social.

occidentale în spaţiul arab, dar această disoluţie va opri „conspiraţia globală împotriva Islamului”, iar Statele Unite rămase singura forţă anti-islamică vor fi uşor de anihilat. În lumea contemporană, influenţa crescândă a Franţei şi a Germaniei în lumea islamică, în special pentru deţinerea Eurasiei, a făcut ca Statele Unite să fie percepute de islamici ca vârful de lance al culturii vestice şi libertăţilor omului care ameninţă lumea islamică, nu neapărat prin forţă militară sau colonizare politică, cât mai ales

prin influenţă culturală.

Masele de islamici revoluţionari recrutaţi pentru a lupta împotriva sovieticilor în

războiul afgan au căutat, mai târziu, să extindă acest moment şi model al victoriei şi

în Irak, aderând la mişcări de tip terorist sau implicându-se în constituirea primului stat

fundamentalist-islamic în Europa: Bosnia, după eşecul revoltei kurde din Turcia.

Prin urmare conflictul afgan a condus la deschiderea unui front islamic în diverse dispute

locale şi naţionale cu ecouri religioase: Bosnia, Albania, Kosovo, Cecenia, Daghestan,

Kashmir, Irak. Aceste implicaţii au determinat analiştii să vadă „fenomenul islamicilor

afgani ca pe un fel de Internaţională Islamică”, similară în mai multe feluri cu Brigăzile

de voluntari ai Internaţionalei Socialiste şi Comuniste din războiul civil spaniol al anilor 1930.

În aceste circumstanţe, politologii şi analiştii de renume văd formele de manifestare

a fenomenului violent islamic ca pe un fel de „nou terorism”, diferit de cel „clasic” - manifestat

în anii 70-80. Considerăm, totuşi, că nu este vorba de manifestarea unor noi forme de

terorism, ci doar de transformarea şi adaptarea vechiului terorism la noile realităţi

mondiale. Putem vorbi de o evoluţie ascendentă, privind adaptarea la noile tehnologii

cât şi de atragerea în cadrul mişcărilor a unor persoane instruite în lumea occidentală.

Această nouă formă de adaptare ne impune să studiem şi să descoperim legăturile

dintre religie şi formele extreme de violenţă, în vederea contracarării paşnice a ofensivei

islamice, bineînţeles, în situaţiile în care se impun variantele paşnice de negociere.

Din nefericire, ofensiva islamică a încălcat orice lege şi principiu moral, aceste manifestări

declanşând reacţii cu caracter militar, din partea comunităţii internaţionale.

Care ar fi consecinţele geopolitice ale distribuirii inegale a populaţiei pe glob,

ale decalajelor demografice dintre diverse ţări, ale perturbării proporţiilor dintre categorii

de vârstă în cadrul aceluiaşi stat?

Aceste tendinţe nu pot să rămână fără urmări în diverse planuri, care, deocamdată,

nu pot fi decât aproximate. De pildă, schimbarea raportului dintre numărul persoanelor

ocupate şi cel al pensionarilor este analizat într-un articol din „Foreign Affairs” de M.

Ezrati, care se referă la situaţia Japoniei. Procesul de îmbătrânire a populaţiei Japoniei

şi scăderea numărului de persoane active în raport cu numărul pensionarilor au ca

rezultat schimbarea orientării economiei, dinspre producţie şi exporturi către servicii,

cercetare, finanţe. Abilitatea din ce în ce mai scăzută de a exporta e urmată, în mod

natural, de o mai mare nevoie de a importa, corelată cu extinderea peste hotare a

industriei japoneze, pe baza exportului de tehnologie. Toate acestea se vor reflecta

într-o politică externă mult mai activă, cu consecinţe pentru întreaga zonă.

Majoritatea analiştilor consideră că, existenţa unor concentrări demografice

inegale în diferite zone şi regiuni ale lumii va declanşa un proces de „emigraţie

inversă” de populaţii dinspre ţările şi regiunile cu densitate demografică ridicată,

dar în prezent sărace, spre cele cu o populaţie mai puţin numeroasă, dar bogate.

Paul Kennedy aprecia că între anii 1950-1985, către statele dezvoltate din Europa

au emigrat, în căutare de lucru, aproximativ 30 de milioane de persoane din ţările

în curs de dezvoltare. Dintre acestea, 5 milioane s-au stabilit permanent în ţările

europene. Dacă avem în vedere şi familiile lor, se poate aprecia că în Europa s-au stabilit definitiv, în perioada menţionată, aproximativ 13 milioane de emigranţi. Un proces absolut asemănător are loc şi în SUA, unde s-a stabilit un număr chiar mai mare de emigranţi din America Latină (cu precădere din Mexic), din Asia etc.

Războiul terorist Indonesia Irak Tailanda Arabia Saudită Pakistan China Xingjiang Egipt Afganistan Libia

Războiul terorist

Indonesia Irak Tailanda Arabia Saudită Pakistan China Xingjiang Egipt Afganistan Libia Transnistria Federaţia
Indonesia
Irak
Tailanda
Arabia Saudită
Pakistan
China
Xingjiang
Egipt
Afganistan
Libia
Transnistria
Federaţia Rusă
Balcani
Franţa
Ucraina
Belgia
Maroc
Rotterdam
Olanda