Sunteți pe pagina 1din 6

Comunicare si limbaj; comunicarea orala

Exista vorbitori care ne fascineaza. Iar fascinatia nu vine numai din ceea ce se comunica, ci, mai ales, din felul n care se comunica. n astfel de situatii suntem n prezenta a doua limbaje, spune Paul Watzlawick, ntr-un eseu care poarta chiar acest titlu. Unul din ele poate fi transpus n reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul rational, cuantificabil n fraze, judecati, propozitii, cuvinte, silabe, sunete. Celalalt este metaforic, figurat, opereaza nu cu semne, ci cu simboluri. Din punctul de vedere al analizelor de limbaj si comunicare, primul limbaj este atribuit unor fenomene de gndire dirijata, celalalt unor fenomene de gndire nedirijata. Limbajul datorat fenomenelor de gndire dirijata urmeaza legile lingvistice, se supune regulilor gramaticale, ale sintaxei si semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gndire nedirijata constituie o tesatura n care sunt prinse reprezentarile, experientele, gesturile, atitudinile, trasaturile de personalitate, farmecul vorbitorului. Formele gndirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronuntat individual si sunt mai putin susceptibile de normare n vederea constituirii unei discipline de studiu. Formele gndirii dirijate, care nu au un specific individual accentuat, ci unul general, au fost asamblate ntr-o disciplina, ntr-o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi studiate cu pertinenta si n mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi in continuare. 4.1. Limba limbaj: clarificari conceptuale Toate popoarele de pe pamnt, n ciuda diversitatii idiomurilor, vorbesc unul si acelasi limbaj, sustine Beauze. Toate limbile au un fundament comun, o ratiune fondatoare comuna, datorita faptului ca servesc aceluiasi scop: semnificarii prin intermediul limbii, transmiterii gndurilor personale unor altor oameni. Vorbirea este o oglinda, uneori o fereastra, a noastra, a eului, a persoanei. Persoana nu apare numai n hainele care nvesmnteaza corpul nostru, ci si n cuvintele care mbraca ceea ce dorim sa comunicam.
68 Teoria comunicarii

Limbaj desemneaza ceea ce este comun n modul n care toate fiintel e omenesti folosesc cuvntul sau scrisul. Este un cuvnt folosit mai ales la singular; el reprezinta o aptitudine care este singulara n lumea animala; l putem defini drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; n sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii. Limba (sens comun) produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate n mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire. Daca limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunitati umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizari conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse. Vorbirea actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea ntr-o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.
Info Distinctia dintre limba si vorbire constituie, dupa cum se stie, dihotomia saussuriana primordiala careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala. Pentru Saussure, limba constituie un sistem existent n mod virtual n constiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli si conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Aceeasi distinctie se regaseste sub o terminologie diferita la mai toti lingvistii structuralisti (schema/uzaj la Hjelmsev, competenta/ performanta la Chomsky).

Sistem de semne unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu

este altul dect referentialitatea lor. Codul lingvistic limba este necesar att emitatorului, ct si receptorului, pentru a realiza comunicarea. El consta ntr-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent, dintr-un set de reguli dupa care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor si combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau a frazei. Practicile discursive tipuri de organizare ale comunicarii reprezinta utilizarea limbii n vorbire. Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale codului lingvistic. Pentru a reusi, comunicarea ntre indivizi are nevoie de ntelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe cnd limba este un fenomen social, de grup. Jocurile de vorbire (L. Wittgenstein) consacra sensul folosirii unor expresii n conformitate cu ntrebuintarea lor. Semnificatiile termenilor unei limbi se regasesc n dictionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificatii. Asadar, fiecare vorbitor are un dictionar propriu pentru limba/limbile pe care o/le
Teoria proceselor de comunicare 69

vorbeste. Sensurile cuvintelor se pot schimba, n functie de interpretarile care apar n cursul comunicarii. Asa se face ca unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri gresite, false (adica neconforme cu sensul de dictionar sau cu cel atribuit de grupul social n a carui limba se exprima). De aceea, N. Chomsky gaseste de cuviinta sa faca distinctia dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica. Competenta lingvistica este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi n ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba. Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune n joc zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica n abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica. O alta distinctie care se face n acest domeniu este cea ntre limba si discurs. Aici discursul joaca un rol analog vorbirii, att doar ca e vorba de o vorbire specializata. Specializarea implicata este datorata relatiei specifice care se stabileste n cadrul discursului ntre sens si efect de sens. Daca n cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor sa aleaga sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, n cazul discursului se pleaca de la asumtia ca, n pofida infinitatii de valori ale unui termen, unei unitati de semnificatie minimale i corespunde un sens si numai unul.
Limba si gndire n lingvistica, o teorie foarte larg acceptata afirma, cu argumente puternice, ca o limba impune gndirii o organizare originala. Saussure (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea) considera ca, fara limbaj, gndirea ar ramne o nebuloasa dezorganizata: doar el permite gndirii sa se organizeze. Cum nu exista un limbaj n sine, ci doar limbi multiple si diferite, gndirea unui individ ramne ntr-o larga masura dependenta de limba pe care a nvatat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit careia o limba este o viziune a lumii (Weltanschauung) i raspunde, n definitia lui Martinet, o afirmatie orientata n acelasi sens: limba este calificata drept instrument de comunicare n functie de care experienta umana se analizeaza, n mod diferit de la o comunitate la alta Toate acestea contrazic opinia generala, dar complet falsa, potrivit careia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete sau de semnale, legate de semnificatii invariabile care ar reflecta direct realitatea. Limba are anumite functiuni, are o anumita utilizare. Printre a ceste functiuni, specialistii considera ca predominanta fie functia de comunicare, fie functia de reprezentare. Aceasta se explica foarte usor: cele

doua sunt legate, dupa cum s-a constatat nca din Evul Mediu. Gndirea devine comunicabila doar pentru ca limba permite sa se afecteze semnale unor elemente de gndir e, deci sensului. Si necesitatile comunicarii, n mod reciproc, conduc la obligatia de a se pune ordine n gndire. Aceasta nu se ntmpla doar 70 Teoria comunicarii n momentul n care ne exprimam. De achizitia unei limbi, fie n primii ani de viata, fie mai trziu, se leaga cu siguranta o structurare specifica a gndirii care, fara sa o limiteze la tipare rigide si definitive, i permit sa corespunda gndirii celuilalt, multiplicnd n acelasi timp posibilitatile de mbogatire. Chiar daca n ansamblu lingvistii sunt de acord asupra faptului ca limba influenteaza gndirea, opinia lor variaza asupra profunzimii acestei influente. Pentru unii ipoteza afirmata de Humboldt-SapirWhorf, decupajul semantic astfel indus de o limba este n ntregime original, n asa fel nct ntre doua decupaje tinnd de doua limbi diferite nu exista multe puncte comune. Pentru altii, universul semantic al umanitatii conserva o anumita unitate, limbile nu sunt n ntregime ireductibile unele fata de celelalte. Daca ar fi altfel, cum ar fi posibile traducerile?

Realizati un eseu avnd ca tema relatia limba gndire si modul n care aceasta relatie influenteaza raporturile de comunicare ntre culturi diferite sau ntre indivizi ce apartin unor culturi diferite. Un posibil punct pe plecare l poate constitui o experienta personala ce exemplifica aceste raporturi. 4.2. Operationalizarea limbajului ntrebari legitime se ridica atunci cnd se pune problema achizitionarii de catre fiinta umana a limbajului. Cum se nvata sensurile si modurile de combinare ale cuvintelor si expresiilor? Cum se ajunge la performante lingvistice? Acestor ntrebari li se poate raspunde parcurgnd urmatoarele trei etape ale operationalizarii limbajului: analiza indicilor acustici; sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale; ntelegerea. Analiza indicilor acustici perceptia categoriala nvatarea sunetelor elementare si gruparea lor; adaptarea selectiva pentru a identifica mai multi termeni e nevoie de o prezentare variata de foneme si de parametri lingvistici; combinatii de foneme reprezentarea silabica: capacitatea de a uni n silabe mai multe semne. Sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale lexicul intern ansamblul de reprezentari corespunzatoare unitatilor semnificative dintr-o limba; efectul de frecventa lexicul intern creste cu ct cuvintele sunt folosite mai des; efectul de amorsare lexicul intern scade n conditiile nefolosirii cuvintelor. ntelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj, unitatea sintactica pe care trebuie sa o poata prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Perceptia lingvistica este data de nivelul competentei lingvistice, iar ntelegerea este consecinta directa a gradului de performanta lingvistica a subiectului. Aceste doua aspecte ale procesului de operationalizare a limbajului se completeaza reciproc, abia aici, la nivelul ntelegerii ntlnindu-se competenta si performanta lingvistica care, n afara procesului de operationalizare, functioneaza independent.
Teoria proceselor de comunicare 71

4.3. Limbaj si actiune O importanta deosebita pentru ntemeierea limbajului este data de relatia acestuia cu actiunea. Daca se considera ca exista o distanta ntre limba si vorbire, cum cred gnditorii neo-pozitivisti, atunci nu trebuie sa se analizeze dect codul lingvistic. Considernd pentru nceput aceasta supozitie, analizele lingvistice pun n lumina trei tipuri de abordari si de ntemeieri posibile: sintactica; semantica; pragmatica. Perspectiva sintactica consta n determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.

Perspectiva semantica si propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa le puna n corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (nonverbal). Perspectiva pragmatica si propune sa analizeze formele limbii asa cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii. Scoala de la Oxford J. L. Austin ncearca o abordare a limbajului din perspectiva enunturilor. El distinge enunturi constative si enunturi performative. Enunturile constative descriu un eveniment (Azi e luni.) fara a avea pretentia de a induce o modificare n relatia emitator-receptor. Enunturile performative ncearca sa modifice relatia emitatorreceptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin si va modifica punctul de vedere, constatnd ca orice act de vorbire, fie el constativ sau performativ, poate induce o atitudine n receptor. Astfel, adncind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, nsa n grade diferite de intensitate. Aceste trei aspecte snt: locutiunea; ilocutiunea; perlocutiunea. Locutiunea consta n articularea si combinarea de sunete, n evocarea si combinarea sintactica a notiunilor si sensurilor, n actul de vorbire propriu-zis; Ilocutiunea enuntul exprimat n fraza reprezinta el nsusi un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, cnd spun promit nseamna ca ma angajez la o actiune care va modifica asteptarea interlocutorului; la fel cum atunci cnd spun ti interzic doresc sa ntrerup o actiune a interlocutorului. Printr-un act ilocutionar al enuntarii angajez o actiune specifica. Perlocutiunea enuntul are ncapsulata o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii poate sa nu fie exprimat sau sa nu fie identificabil n
72 Teoria comunicarii

enunt, dect n urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocutionar este inserat n interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima si recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie, cunoscut de catre unii dintre vorbitori. Un enunt, n momentul n care este emis, are mai multe obiective care se articuleaza unul pe celalalt: enuntatorul ncearca sa faca n asa fel nct acesta sa fie corect constituit (locutiune), ca sensul sau sa fie recunoscut (ilocutiune), ca acesta sa produca din partea auditorului o anumita reactie (perlocutiune). 4.4. Comunicarea lingvistica modele teoretice Jakobson a fost printre primii care au sugerat o schema a comunicarii lingvistice. Din punctul sau de vedere, n orice act de comunicare verbala intervin urmatorii factori constitutivi: Destinatorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi operant, mesajul necesita mai nti un context la care sa faca trimitere (ceea ce, ntr-o terminologie oarecum ambigua, este numit referent), context sesizabil de catre destinatar si care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi mesajul necesita un cod comun, n ntregime sau cel putin parti al, att destinatorului, ct si destinatarului (sau, n alti termeni, celui care codifica si celui care decodifica mesajul); n fine, mesajul necesita un contact, un canal fizic si o conexiune psihologica ntre emitator si destinatar, contact care le permite sa stabileasca si sa mentina comunicarea (Jakobson, Closing statements: Linguistics and Poetics, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea). Astazi, din punctul de vedere al lingvistului, se impun anumite completari si rezerve. De exemplu, situatia n care se desfasoara comunicarea, nu figureaza n aceasta schema: de fapt, prin termenul context, Jakobson a desemnat n bloc trei

factori pe care trebuie sa-i diferentiem: a) Situatia comunicatorilor (emitatorul si destinatarul sunt, n momentul producerii mesajului sau al receptiei sale, ntr-un anumit loc si ntr-un anumit moment si au, unul n raport cu celalalt, functii net diferentiate); b) Contextul, adica mesajele care fac parte din acelasi ansamblu si de la care anumite elemente ale mesajului trebuie sa-si primeasca sensul, fiind adeseori greu de stiut pe cine desemneaza acestea daca nu exista date furnizate n partea precedenta a mesajului; c) Referentul, la ceea ce trimite mesajul, ceea ce ncearca acesta sa descri e (atunci cnd descrie). Jakobson adopta un punct de vedere functional n interpretarea schemei sale, n sensul ca un sistem cum este limbajul este utilizat n scopuri care trebuie explicitate. Astfel, factorii pe care Jakobson i-a delimitat n schema sa pot reprezenta obiectul unei analize separate n analizarea limbajului. De altfel, n cunoscuta sa teorie a
Teoria proceselor de comunicare 73

limbii, din 1934, Karl Buhler, plecnd de la o schema mai simpla, defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, ceea ce l determina sa adopte, pentru prima data, termenii de emitator, mesaj si receptor. Buhler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie n raport cu emitatorul, ca reprezentare n raport cu mesajul si ca apel n raport cu destinatarul. n consecinta, el distinge functiile expresiva, reprezentativa si apelativa. Roman Jakobson opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasnd functii distincte acestor doua componente. Se ajunge astfel la o clasificare cuprinznd urmatoarele functii: 1. Functia emotiva a comunicarii consta n evidentierea starilor interne ale emitatorului. O valoare emotionala foarte mare au interjectiile, unele forme verbale (modul optativ), epitetele si o suma ntreaga de mijloace stilistice prin care exprimam reactile noastre sufletesti la contactul cu o realitate oarecare. 2. Functia conativa, persuasiva, sau retorica ndreptata catre destinatarul comunicarii de la care se intentioneaza sa se obtina un anume tip de raspuns. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. n calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea n vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane. 3. Functia poetica e centrata pe mesaj. Trebuie nsa observat ca ea nu are n vedere si referinta, sau fenomenul real pe care l vizeaza comunicarea. Asa se si explica alegerea de catre Jakobson a denumirii acestei functii. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Daca cel dinti privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. n spatele cuvintelor dintr-un text stiintific se vad ntelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cnd cuvintele unui poem sunt, n mare masura, opace, ele retinnd atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice ncercare de a le nlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului. 4. Functia referentiala acopera referinta mesajului, dar ea vizeaza, n conceptia lui Jakobson, si cadrul situational n care are loc transmiterea acestuia. Ideea de a trata mpreuna aceste doua aspecte pare sa se fi nascut din dorinta de a separa printr-o cenzura unica aspectele ce tin de sintaxa mesajului de tot ceea ce priveste relatia acestuia cu realitati exterioare, adica de componentele semantica si pragmatica. Desi logica, abordarea aceasta a fost receptata de alti cerectatori drept insuficient de pertinenta, motiv pentru care Derill Hymes a propus scindarea functiei jakobsiene n doua: una propriu-zis referentiala, axata pe subiectul comunicarii, si alta contextuala sau situationala, orientata catre cadrul n care se desfasoara procesul de comunicare. 5. Functia metalingvistica se manifesta ori de cte ori n cadrul comunicarii apare

necesitatea de a se atrage atentia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea n care trebuie nteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia n care trebuie decodificat mesajul, apartin toate sferei metalingvisticului.
74 Teoria comunicarii

6. Functia fatica are n vedere caracteristicile mijlocului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Nenumarate semnale fatice nsotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin miscari ale capului , dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului. Potrivit conceptiei lui Jakobson, cele sase functii pe care el le-a definit coexista practic n orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, stratificarea rezultata constituind un criteriu de cl asificare a evenimentelor verbale.