Luna noua

Din punctul de vedere al lui Edward

CAPITOLUL 1 – PETRECEREA
- Alice, Bella a spus ca nu vrea sa i se sarbatoreasca ziua. De ce trebuie sa
fii atat de dificila? i-am spus lui Alice in timp ce ieseam din casa
indreptandu-ne spre scoala.
Astazi este ziua Bellei. Treisprezece septembrie. Implineste 18 ani azi. O varsta
la care eu nu voi ajunge niciodata. O varsta la care nu am ajuns niciodata.
Ca de obicei, Bella nu facea lucrurile umane si normale. Majoritatea oamenilor
adora zilele de nastere si cadourile...
Daca eu nu as fi fost prezent in viata ei, probabil si ei i-ar placea zilele de nastere.
Caci singurul motiv pentru care nu voia sa fie sarbatorita era pentru ca era mai
mare cu un an decat mine. Avea o frica ingrozitoare de a imbatrani pe cand eu
ramaneam pentru totdeauna de 17 ani. Fizic vorbind, ea urma sa se schimbe in
timp ce eu ramaneam la fel. Dar mintea ei, personalitatea, caldura ei si celelalte
lucruri pe care le ador la ea vor ramane aceleasi. Ea va avea aceeiasi
extraordinari ochi ciocolatii.
Imi doream totusi sa ramanem neschimbati amandoi, impreuna pentru
totdeauna dar asta ar fi insemnat condamnarea ei la o soarta pe care nu o merita,
deci trebuie sa tac si sa sufar in tacere. Sufletul si viitorul ei sunt prea
importanti. Nu putem schimba ce urmeaza sa se intample. Vreau ca ea sa fie
normala. Ma rog, cat de normala poate fi Bella. Iar daca asta inseamna sa stau
langa ea, ea continuand sa imbatraneasca, exact asta am sa fac. As ramane
bucuros cu ea in timp ce inainteaza in varsta.
Ea va fi mereu Bella mea. Ea va fi mereu frumoasa pentru mine. Pe dinafara si
pe dinauntru.
- Ei bine, va trebui sa se resemneze, Edward. Este majoratul ei astazi. Este
o zi mare. Trebuie sarbatorita. Va implini 18 ani numai o data, raspunse
Alice, trezindu-ma din reverie.
- Dar o petrecere Alice! Deja fortezi lucrurile aducand un cadou la scoala.
Doar stii cum va reactiona cand il va vedea.
Totusi... azi este ziua ei. Chiar daca nu vrea s-o sarbatoreasca, eu tot voiam ca ea
sa fie fericita astazi. In special astazi. Dar Bella nu va prea bucuroasa in legatura
cu asta. Dar ii dau dreptate lui Alice. Va implini 18 ani numai odata...
- Te rog Edward. Te rog, te rog, te rog! pleda Alice.
- ......Ok, Alice dar n-o forta prea tare. Stii cum esti atunci cand vrei ceva ce
nu poti obtine. Fii blanda cu ea. Nu fa asta mai greu decat e nevoie.
- Te porti de parca o voi rapi si o voi lega de un scaun. Este doar o petrecere.
Cateva ore. Doamne, mai da-mi o pauza, zise Alice.
Nu am mai spus nimic. Doar i-am aruncat o ultima privire de avertizare. Trebuie
sa stie ce inseamna asta.
„Ok, bland,si usor, am priceput” gandi ea.
Deja intram in parcarea scolii. Bella inca nu era aici, dar ii puteam auzi
camioneta pe-aproape. Ea va fi aici curand iar eu voi fi intreg din nou. Mi-a fost
un dor ingrozitor de ea in noaptea trecuta. Vrusesem sa stau cu ea, dar aveam
nevoie de vanat. In special daca urma sa n-o pierd din vedere astazi. Trecusera
saptamani de cand vanasem ultima data. Petrecusem fiecare zi impreuna.
Eram practic inseparabili.
Uram sa fiu departe de ea. Nu doar pentru ca ma ingrijoram ca i s-ar fi putut
intampla ceva, desi si asta era o mare grija, ci doar din cauza ca ma simteam
mai... fericit cand eram langa ea.
Cand toata povestea cu James se terminase, am fost exagerat de protector o
vreme. Nu voiam sa fie singura fara protectie nici macar o secunda. Asta ne-a
permis sa petrecem atat de mult timp impreuna. Banuiesc ca ma foloseam de
scuza asta. Dar nu este o scuza, nu?!
Crezusem ca atitudinea mea protectoare o va supara. Dar nu parea sa aiba vreo
problema cu asta. Ea parea sa se bucure de prezenta mea la fel de mult ca mine
de compania ei.
Din toate verile pe care le petrecusem in lunga mea existenta, vara trecuta a fost
de departe cea mai buna. Iar faptul ca fusese cea mai ploioasa vara din Peninsula
Olimpica nu ma deranjase deloc.
Desi nu ar fi contat.
Soarele nu m-ar fi tinut departe de Bella, cum s-a intamplat la inceput. Bella ma
iubeste, cu tot cu toata chestia cu vampirii. Pielea mea sclipitoare n-o speria.
Defapt o credea frumoasa. Tipic Bella.
Bella intra in parcare si opri camioneta ei straveche. Imediat cum i-am zarit
chipul, buzele mi se curbara intr-un zambet involuntar. Niciodata nu ma-s
plictisi de fata ei.
Ea zambi cand ma vazu ca apoi sa se strambe cand zari cadoul din bratele lui
Alice.
Incepe spectacolul. Aproape uitasem ca Alice statea langa mine.
Alice se indrepta catre Bella pentru a-i da cadoul. M-am hotarat sa stau in spate
si sa le dau putin spatiu.
- La multi ani, Bella! spuse Alice cand ajunse la ea.
- Shhh, raspunse Bella, cercetand atenta in jur ca sa se asigure ca nimeni
nu a auzit ceva. Bella ura sa fie in centrul atentiei.
- Vrei sa-ti deschizi cadoul acum sau mai tarziu? intreba Alice in timp ce
veneau spre mine.
Stia deja raspunsul.
- Fara cadouri.
- Ok, spuse sora mea si se gandi: Vei primi si mai multe la petrecere oricum.
Asta poate sa astepte pana atunci. Mai tarziu, atunci... Ti-a placut
albumul trimis de mama ta? Si camera foto de la Charlie?
- Da. Sunt grozave, spuse Bella fara entuziasm.
- Cred ca este o idee buna. Esti senior doar o data. Poti macar sa
imortalizezi momentul.
- De cate ori ai fost tu un senior? intreba Bella.
- Asta este altceva.
Ajunsera in sfarsit in locul unde stateam eu si mi-am intins mana dupa a Bellei.
Totdeauna ma surprindea cum pielea mea rece nu parea s-o deranjeze niciodata.
Nu-i repugna cum crezusem. Era capabila sa mi-o tina intr-ale ei. Caldura era
intotdeauna un sentiment placut.
I-am strans bland mana, salutand-o in tacere. Ea privi in ochii mei si inima ei
incepu sa bata nebuneste.
Am zambit.
Desi nu-i puteam citi gandurile, inima o dadea intotdeauna de gol. Am ridicat
mana si am trecut-o usor peste buzele ei.
- Deci, cum am discutat, nu am voie sa-ti urez la multi ani, corect?
Bella imi interzisese pana si mentionarea zilei ei de nastere. Nu voia sa-i cumpar
nimic. Desi voiam sa-i daruiesc ceva... Probabil o masina noua. Nu am inteles
niciodata ce ii placea la camioneta aia inceata si hidoasa. Dar el mai important
lucru era ceea ce voia Bella, iar ea nu voia sa cheltui bani pentru ea. Asa ca am
fost de-acord.
Dar... ea mi-a spus sa nu-i cumpar un dar, nu ca nu pot sa-i daruiesc unul. Ii
facusem un CD cu compozitiile mele favorite. Unul din ele era cantecul ei de
leagan. Adora sa il asculte interpretat de mine. Imi doream sa pot aduce un pian
la ea acasa asa putand sa-i cant tot timpul. Dar stiam ca este imposibil.
Intr-o zi va trebui sa accepte alti oameni avand grija de ea. In special eu.
- Da, este corect, raspunse ea.
- Doar verificam. Te puteai razgandi. Majoritatea oamenilor par sa le placa
cadourile si zilele de nastere.
Bella era intotdeauna o exceptie. Nu se purta niciodata ca ceilalti oameni.
Alice rase la afirmatia mea.
- Desigur ca o sa-ti placa. Toata lumea trebuie sa fie draguta cu tine, sa-ti
dea cadouri si sa-ti faca pe plac. Ce este rau in asta? Alice glumise, dar
Bella raspunse oricum.
- Sa imbatranesc, spuse ea. Vocea ii era nesigura cand spuse asta.
Am incercat sa-mi tin zambetul pe fata, dar era greu. Uram ca maturizarea ii
cauza atata durere. Si era totul din cauza mea.
- Optesprezece ani nu este atat de inaintat, spuse Alcie incercand sa o
inveseleasca. Femeile parca asteptau pana la 29 ca sa se supere cand este
ziua lor, nu?
- Este mai mult decat Edward, baigui Bella si am putut auzi durerea din
vocea ei.
Am oftat. Uram sa fiu motivul tristetii ei. Ce n-as da sa fiu om ca ea si sa
imbatranim impreuna.
- Practic. Cu un anisor, totusi, zice Alice. Incercand din nou s-o inveseleasca.
Scuze Edward, gandi ea. Stia ca uram cand Bella era trista. Nefericita.
Totusi, nu prea ajuta. Inca era trista, pierduta in ganduri. Acestea erau
momentele in care in care imi doream cu disperare sa-i pot citi mintea. Cand era
tacuta si ingandurata. Imi doream sa stiu ce sa spun ca s-o inveselesc, dar stiam
ca singurul lucru care ar fi inveselit-o era sa-i spun ca m-am razgandit in
privinta transformarii in vampir si ca nu va mai imbatrani niciodata.
As face orice pentru ea, inafara de asta.
Deci am ramas tacut. Din fericire, Alice este aici, pentru ca a schimbat subiectul.
- La ce ora ajungi la casa?
Grozav. Asta cu siguranta o va face sa se simta bine.
- Nu stiam ca aveam planuri sa fiu acolo, spuse Bella, sunand putin sceptica,
ca si cum ar fi stiut ca Alice planuia ceva.
E atat de perceptiva.
 - Oh, Bella, nu fi asa! Doar nu o sa ne strici toata distractia astfel, nu?
- Credeam ca de ziua mea fac ce vreau.
Asta probabil se va intampla toata ziua. Doar sa nu sar calul...
- O s-o iau de la Charlie imediat dupa ore, i-am spus lui Alice, gandind ca
asta va pune capat conversatiei.
- Am de lucru, protesta Bella. Mereu atat de incapatanata.
Alice deja se gandise la asta.
- De fapt, nu ai. Am vorbit cu Mrs. Newton despre asta. Faceti schimb de
randuri. Mi-a spus sa-ti transmit „La multi ani!”.
- Eu-eu inca nu pot veni. Nu am vizionat Romeo si Julieta pentru Engleza.
- Ai invatat Romeo si Julieta pe de rost.
- Dar domnul Berty a spus ca trebuie sa o vedem interpretata ca sa o
apreciem la justa ei valoare – asa cum Shakespeare a vrut-o.
Bella ar fi venit cu orice numai sa nu vina la petrecere. Mi-am dat ochii peste cap.
Avea si filmul memorat. Ar fi putut da un test in cinci minute.
Dar Alice nu avea de gand sa renunte. Era la fel de incapatanata ca Bella.
- Deja ai vazut filmul.
- Dar nu si varianta din anii 60. Domnul Berty a spus ca este cea mai buna.
Alice, in sfarsit, isi pierdu rabdarea cu Bella.
- Asta poate fi usor, sau poate fi greu, Bella, dar ori...
Aici am intrerupt-o. Nu numai ca incepea sa ma calce pe nervi dar mai si ruina
ziua de nastere a Bellei. Si doar o avertizasem sa fie blanda cu Bella, sa nu
forteze prea tare.
Iar asta facea ea acum.
- Relaxeaza-te, Alice. Daca Bella vrea sa vizioneze un film, atunci asta va
face. Este ziua ei.
- Asa, spuse Bella, putin prea increzatoare. Ea chiar credea ca aveam s-o las
sa rateze petrecerea.
Desi Alice dusese chestia cu sarbatorirea prea departe, intelesesem ce voia sa
spuna cand spusese de Bella nepierzand nimic. Eu, de asemenea, nu voiam sa
piarda nimic.
- O voi aduce in jur de ora sapte. Astfel vei avea mai mult timp de
organizare, i-am spus lui Alice.
Alice rase. Multumita ca pana la urma castigase. O sa-i placa, Edward. Nu te
ingrijora. gandi ea.
- Suna bine. Ne vedem in seara asta Bella! Ne vom distra, vei vedea! Alice o
saruta pe Bella pe obraz si se indrepta spre urmatoarea ei ora inainte ca
Bella sa poata spune ceva.
- Edward, te rog, incepu ea.
Am pus un deget pe buzele ei, oprindu-i protestul.
- Discutam mai tarziu. Intarziem la ore, i-am spus in timp ce mergeam spre
prima noastra ora.
Eram capabil sa-i conving pe administratori sa-mi modifice orarul, asa ca aveam
cam toate cursurile impreuna.
Admiratorii Bellei nu prea agreasera asta. In special Mike Newton. El zambea la
Bella doar ca s-o faca sa creada ca acceptase relatia noastra.
Dar eu stiam adevarul.
Inca isi dorea in secret ca eu sa cad de pe o stanca si sa-mi rup gatul in asa fel ca
el s-o poata consola pe Bella. Chiar isi schimbase look-ul, imitandu-ma pe mine.
Patetic. Desigur ca nu-i reusea, dar cred ca primeste puncte pentru efort.
Noi trebuia sa murim ca sa fim frumosi, frumosi pentru oameni oricum... stai,
asta nu suna ca o idee rea. Daca vrea sa arate ca mine, as putea sa-i indeplinesc
dorinta... Nu, Edward. Rezuma-te la vechile fantezii in care il trantesti pe Mike
de peretele salii de biologie.
Bella parea sa se relaxeze in timpul zilei. Ii spusesem lui Alice sa nu mai
pomeneasca de ziua de nastere si ea ma asculta. Sunt destul de sigur totusi ca
Bella se gandea cum sa scape de petrecere. Am sa-i spun lui Alice sa-mi duca
Volvo-ul acasa mai tarziu. Eu voi merge cu Bella pentru a ma asugura ca nu
scapa. Nu ca ar putea, dar sunt sigur ca ar incerca oricum.
Rosalie, Jasper si Emmet se prefaceau plecati la colegiu, asta lasandu-ma pe
mine si pe Alice blocati in liceu. Ne dadeam drept seniori anul asta. Acum,
stateam la masa Bellei cu prietenii ei. Ei stateau la capatul celalalt al mesei,
desigur, dar asta nu ne deranja. Eram obisnuiti ca oamenii sa ne evite.
Totusi, inca nu intelegeam de ce Bellei nu ii era frica sa stea atat de aproape de
noi. Era ca si cum nu avea instincte de auto-aparare. Nu ma plang, totusi. Atat
timp cat era ea langa mine, eram fericit.
Scoala trecu repede. Am condus-o pe Bella la masina ei (oh doamne, daca
asemenea monstruozitate poate numita astfel) si am tinut usa pasagerului
deschisa pentru ea. Isi incrucisa bratele si nu se misca. Desigur, nu putea sa nu
fie dificila.
- Este ziua mea, nu conduc eu? intreba ea.
- Ma prefac ca nu e ziua ta, asa cum ti-ai dorit.
- Daca nu este ziua mea, asta inseamna ca nu trebuie sa mai merg la tine in
seara asta...
- Bine... La multi ani, am spus cu voce tare, completand in gand cu ciuda
incapatanato.
Am inchis usa pasagerului si am trecut pe langa ea ca sa deschid portiera
soferului.
- Shh, murmura ea si intra in camioneta.
In timp ce ea conducea, am decis sa spun ceva despre nevoia ei de un radio nou.
Stiam ca Emmet, Rosalie si Jasper ii luasera un radio pentru camioneta. Avea
nevoie de unul. De fapt, avea nevoie de o noua masina, dar m-am decis sa raman
numai cu radio-ul. Macar nu poate sa-l dea inapoi. Odata ce e instalat. Si Alice va
avea grija ca Emmet sa-l instaleze inainte de asta.
- Radio-ul tau are o receptie oribila, i-am spus, clatinand din cap in timp ce
cautam printre statii.
Se stramba. Stiam ca uraste cand ma iau de camioneta.
- Vrei un radio bun? Conduce propria masina.
A luat ceva autocontrol ca sa ma abtin din ras. Spusese asta pe un ton ridicat,
insemnand ca era nervoasa. Probabil din cauza petrecerii. Intotdeauna se
ingrijoreaza de lucrurile gresite. Dar stiam cum s-o fac sa-si uite grijile totusi.
Eram in fata casei lui Charlie acum si m-am intins sa-i ating fata. Mi-am apasat
degetele incet peste tamplele, pometii ei si peste linia maxilarului, peste pielea ei
fina, catifea peste sticla.... Repetandu-mi in minte cat de fragila era. Ca un balon
de sapun. Nu pot face greseli cu ea.
 - Ar trebui sa fii intr-o toana buna azi, din toate zilele, am murmurat.
- Si daca nu vreau sa fiu intr-o toana buna?
Mergea din cauza ca respiratia ii era inegala. Care in schimb imi provoca reactii
ciudate...
- Pacat, am spus si m-am aplecat s-o sarut.
Adoram s-o sarut pe Bella. Buzele ei erau intotdeauna moi si calde...
Gura mea intarzia pe a ei. Uram sa ma opresc, dar era necesar. Eram la fel de
dornic ca si ea in continuarea sarutului dar ea intotdeauna imi ataca auto-
controlul lasandu-se putin prea luata de val. Isi incolaci bratele in jurul gatului
meu, dedicandu-se sarutului, ca intotdeauna. Voiam s-o las s-o faca atat timp cat
voia. Sa raman nemiscat...
Dar nu puteam. Nu puteam pierde controlul. Asa ca mereu eu eram cel ce se
oprea. I-am dat drumul, desfacandu-i bratele.
- Fii cuminte, te rog, i-am soptit in ureche. Am mai sarutat-o numai o data,
imi promit, apoi m-am fortat deoparte.
Inima ei suna de parca urma sa-i sara din piept. Daca inima mea ar fi putut bate,
sunt sigur ca ar fi facut la fel.
- Crezi ca voi deveni mai buna la asta? Ca intr-o zi inima mea nu va m-ai
sari din piept atunci cand ma atingi? se intreba ea.
- Chiar sper sa nu, i-am raspuns. Adoram cand inima ei batea asa.
Sunetul inimii ei era cel mai important sunet in lumea mea. Nu suportam sa
nu-l aud. Facusem tot ce-mi statea in putere sa-l mentin astfel!
Ea isi dadu ochii peste cap.
- Hai sa mergem sa-i vedem pe Capuleti si pe Montagues omorandu-se unii pe
altii, da?
- Dorinta ta este porunca pentru mine.
M-am intins pe canapea in timp ce ea pornea filmul. Dupa ce trecu de inceputul
cu creditele, se aseza pe sofa in fata mea.
Trebuia sa stie ca nu aveam sa accept asta.
Mi-am incolacit bratele in jurul taliei sale, si am tras-o la pieptul meu. Am luat
paturica de pe spatar si am invelit-o putin. O voiam cat de aproape de mine dar
nu doream sa inghete din cauza pielii mele reci.
- Stii, niciodata nu am avut multa rabdare cu Romeo, i-am spus in timp ce filmul
incepea. A fost un personaj foarte complicat.
- Care-i problema cu Romeo? intreba ea. Suna putin ofensata. Ii plac clasicii.
- Pai, primul din toate, el e indragostit de Rosaline – nu crezi ca asta il face sa
para putin nestatornic? Si apoi, dupa cateva minute dupa nunta, o ucide pe
verisoara Julietei. Asta nu-i prea inteligent. Greseala dupa greseala. Putea sa-si
distruga mai tare fericirea decat atat? am raspuns. Chiar nu vedeam atractia
povestii. N-am inteles niciodata de ce a devenit atat de populara. Atat de epica.
Pe aceeasi treapta cu Elizabeth si Dl. Darcy sau Cathy si Heathcliff.
Bella ofta.
- Vrei sa privesc asta singura?
- Nu, i-am raspuns. Eu oricum ma voi uita la tine. Vei plange? am intrebat
in timp ce trageam linii pe bratele ei.
- Probabil, daca voi fi atenta, raspunse ea.
- Nu te voi distrage atunci, am spus si i-am sarutat parul.
Mirosul ei delicios ma inconjura. Dar nu mai aveam nici o problema. Arsura din
gat era ceva de mult intrat in rutina. Doar cand imi aminteam gustul... Mi-am
alungat gandurile.
In timp ce vizionam filmul, am murmurat cateva din replicile lui Romeo in
urechile Bellei. Trebuie sa admit, desi nu-l intelegeam pe Romeo, a avut niste
replici grozave. Credeam ca Bella glumise cand spusese ca va plange, asa ca in
momentul cand o facu, am zambit. N-am inteles niciodata nici de ce femeile plang
la o chestie vazuta intr-un film sau la televizor. Doar stiu ca nu este real. Iar
Bella a vazut filmul de nenumarate ori dar inca o face sa planga.
- Recunosc, il invidiez putin aici, i-am spus, stergandu-i lacrimile cu o suvita
de par.
- E foarte frumoasa, spuse Bella, palind.
Chiar credea ca il invidiez pentru fata? Mai ales cand ea statea in bratele mele.
- Nu-l invidiez pentru fata, ci doar pentru sinucidere.
Apoi am tachinat-o:
- Pentru voi oamenii este atat de usor! Tot ce trebuie sa faceti este sa beti un
pahar cu otrava...
Ma uimi cand ea icni:
- Ce?
- Este ceva la care m-am gandit odata, si stiam din experienta lui Carlisle ca
nu va fi usor. Nici nu sunt sigur de cate ori a incercat Carlisle sa se
sinucida la inceput... dupa ce a realizat ce a devenit...
Vocea imi devenise serioasa iar eu nu relizasem.Si cum nu voiam s-o supar, am
incercat sa-mi fac tonul mai relaxat.
- Si, dupa cum vezi, este intr-o stare excelenta.
Ea se intoarse cu o strambatura pe fata:
- Despre ce vorbesti? intreba ea. Era suparata, furioasa. Ce vrei sa spui, ca
te-ai gandit la asta odata?
- Primavara trecuta, cand ai fost... aproape ucisa...
Era greu, chiar si acum, cu ea in brate, sa ma gandesc la cum aproape ma
pierdut-o primavara trecuta. In mainile altui vampir. A fost cea mai rea
experienta pe care am avut-o. Nestiind daca Bella era in viata cand ajungeam la
ea. St totul din vina mea.
Am luat o gura de aer si am incercat sa-mi recastig tonul:
- Desigur ca ma concentram sa te gasesc in viata, dar o parte din mine facea
planuri de rezerva. Cum am spus, nu este la fel de usor pentru mine ca
pentru oameni.
Sunt sigur ca si ea isi amintea. Incepu sa urmareasca cu degetul cicatricea lasata
de James pe antebrat. Furia ma umplu din nou amintindu-mi cat de aproape
ajunsese sa...
Bella scutura din cap, incercand sa scape de toate amintirile, cred si intreba:
- Planuri de rezerva?
- Pai, nu aveam sa traiesc fara tine. Credea ca aveam pur si simplu sa merg
inainte cu viata mea daca s-ar fi intamplat?... Nu suportam nici sa ma
gandesc. Ce idee ridicola! Dar nu eram sigur cum sa o fac, am continuat,
stiam ca Emmet si Jasper nu aveau sa ma ajute... ci aveau sa ma opreasca
cu orice pret, am completat in gand. Deci ma gandeam ca as putea sa ma
duc in Italia si sa fac ceva sa-i provoc pe Volturii.
Ei cu siguranta ar fi facut treaba daca incalcam vreo regula.
In acel moment, ea era furioasa, contrariata:
- Ce este un Volturi?
- Volturii sunt o familie. O foarte batrana, puternica familie de ai nostri. Ei
sunt ca o familie regala, presupun. Carlisle a trait putin inainte, in Italia
inainte sa se stabileasca in America. – iti aduce aminte povestea? am
intrebat. I-o spusesem prima data cand venise la noi acasa.
- Desigur ca mi-o amintesc.
- Oricum, nu-i enervezi pe Volturii decat daca vrei sa mori – sau cum s-o
chema ceea ce facem noi.
Expresia ei se transforma din furie in groaza in timp ce imi lua fata in maini si
tinand cat de strans putea:
- Niciodata, niciodata, niciodata sa nu gandesti asa ceva! Orice s-ar
intampla cu mine, nu ai voie sa te ranesti! spuse ea, cu furia gen tigro-
pisica.
- N-am sa te mai pun niciodata in pericol, deci este un punct mort.
- Sa ma pui in pericol! tipa ea. Intotdeauna atat de iertatoare. Ea nu credea
niciodata ca am facut ceva rau. Era prea buna pentru mine. Cred ca am
fost amandoi de acord ca tot ghinionul e vina mea? Cum indraznesti sa si
gandesti asa?
- Ce ai face tu, daca ar fi fost invers? am intrebat-o.
- Nu este acelasi lucru.
Raspunsul ei ma facu sa rad. Nu vedeam diferenta. Ea continua pe cand eu nu
spuneam nimic.
- Dar daca se intampla ceva cu tine? Ai vrea s-o fac eu? intreba Bella.
Gandul de Bella ranindu-se, desi cu mine mort, era dureros.
- Banuiesc ca inteleg ce vrei sa spui... putin. Dar ce m-as face fara tine? am
intrebat-o. Parea ca nu avusesem o viata inainte sa apara ea. Intorcandu-
ma la acea vreme in care traisem fara ea era insuportabil pana s-o si
gandesc.
- Ce faceai si inainte ca eu sa apar si sa-ti complic viata. O spuse de parca ar
fi fost cel mai simplu lucru.
Am oftat.
- O faci sa sune atat de usor.
- Trebuie sa fie. Nu sunt chiar asa de interesanta, spuse ea.
Nu exista niciun mod in care s-o fac sa se vada clar. Ea era, de departe, cea mai
interesanta persoana pe care am intalnit-o vreodata. Si ia ceva timp sa-mi
captezi mie interesul.
Voiam sa-i explic toate astea Bellei, dar m-am razgandit.
- Punct mort.
Atunci am auzit masina lui Charlie venind pe strada. M-am ridicat si am pus-o
pe Bella langa mine in asa fel incat nu ne atingeam. Il infuria cand ne vedea
atingandu-ne. Aveam nevoie s-o imprumut pe Bella pentru o seara si nu voiam
sa-i dau un motiv sa spuna nu.
- Charlie? ghici Bella. Am zambit, raspunzand la intrebare.
Dupa un moment, amandoi am auzit masina lui Charlie in parcare.
Bella imi lua mana intr-a ei. Era determinata sa-l faca pe tatal ei sa accepte
relatia noastra chiar daca nu voia.
Desi nu-mi placea s-o stiu certata cu tatal ei, in special din cauza mea, m-am
simtit bine cand imi lua mana. Ca si cum ar fi fost mandra sa ma aiba alaturi.
Charlie intra ducand cu el o cutie cu pizza. Se uita la mainle noastre pentru o
secunda, Bella nu observa.
Ce vede ea la el? Nu-mi pasa de ce zic amandoi, il cred responsabil pentru ce s-a
intamplat primavara trecuta.
- Hei copii, spuse el ranjind numai la Bella. M-am gandit ca ti-ar placea o
pauza de la gatit si spalat vase de ziua ta.
- Sigur. Multumesc tata, raspunse Bella.
Mersera in bucatarie ca sa manance. Eu am trecut peste cina, ca de obicei, si m-
am uitat la televizor cat timp ei mancau. Plictisitoooor...
Cand se intoarsera in sufragerie, m-am intors spre Charlie.
- Va suparati daca v-o rapesc pe Bella pentru o seara?
Bella se uita la Charlie de parca il implora sa refuze.
- Nu-i nici o problema. Mariner are meci cu Sox in seara asta, deci nu voi fi o
companie placuta. Uite, spuse el brusc si arunca camera pe care mama
Bellei i-o daruise. Desigur ca ea nu o prinse, dar am prins-o eu inainte sa
atinga podeaua.
- Frumoasa prindere, spuse Charlie, cu gandurile uimite.. Daca va distrati
azi la Culleni, trebuie sa iei niste poze Bella. Stii cum e mama ta – va vrea
sa le vada inainte de-a le putea pana si face.
- Buna idee, Charlie, am spus in timp ce ii dadeam camera Bellei.
Ea se intoarse si-mi facu o poza.
- Merge, spuse ea.
- Asta-i bine. Hey, spune-i salut lui Alice din partea mea. N-a trecut pe aici
de ceva timp, spuse Charlie.
O iubea pe Alice ca pe propria fiica, Era foarte recunoscator fata de ea de cand o
ajutase pe Bella dupa „accident”.
Ok, recunosc, sunt un pic gelos pe Alice. Imi doream ca Charlie sa ma placa la fel
de mult ca pe ea. Sa ma accepte. Voiam sa-i spun adevarul. Ca de fapt salvasem
viata fiicei lui. Atunci probabil n-ar mai fi atat de... Insa apoi m-am gandit cum
ar reactiona cand ar afla ce sunt si ca din vina mea ajunse in situatia in care
avea nevoie de salvare, si m-am cutremurat. Dar desigur, nu putea sti asta.
- Ok, distractia placuta in seara asta.
Era nerabdator sa vada meciul. N-am mai vazut pe nimeni la fel de innebunit
dupa sport ca Charlie. Dar multumita pasiunii lui, o aveam pe Bella in seara asta.
Deoarece probabil ar fi vrut-o pe fiica lui pentru el de ziua ei.
Am zambit la victorie, i-am luat mana Bellei si am tras-o din bucatarie.
Am deschis usa pasagerului pentru ea cand am ajuns la camioneta. Ea nu ma
mai contrazise cum facuse mai devreme. Poate fiindca nu gasea niciodata
parcarea la mine acasa.
Conducand camioneta ei era o tortura. Era atat de inceata. Am incercat s-o fac sa
mearga mai repede. Motorul antic marai mai tare in timp ce incercam sa-l fortez
sa treaca limita vitezei.
- Ia-o mai usor, imi spuse Bella.
- Stii ce ti-ar placea? Un mic si dragut Audi Coupe. Foarte silentios, multa
putere... si capabil sa treaca de cincizeci, am continuat in gand.
 - Nu este nimic in neregula cu camioneta mea. si daca tot vorbim despre
lucruri nefolositoare si scumpe, daca stii ce-i bine pentru tine,sper ca n-ai
cheltuit bani pe cadouri.
- Nici macar 10 centi.
Dar ceilalti au cheltuit. N-am vrut sa le ranesc sentimentele. Toti erau atat de
emotionati in legatura cu petrecerea.
- Bun.
- Poti sa-mi faci o favoare?
- Asta depinde de ce ceri.
Am oftat. Nu putea sa faca nimic pe calea usoara. Expresia imi deveni serioasa.
- Bella, adevara zi de nastere pe care a avut-o unul din noi a fost a lui
Emmet in 1935. Fii buna si nu fi dificila in seara asta. Sunt toti foarte
entuziasmati.
- Bine, ma voi purta frumos, spuse ea.
Am uitat sa-i spun de Emmet si Rosalie care se intorsesera acasa special pentru
ziua ei.
- Probabil ar trebui sa te avertizez...
- Te rog.
- Cand spun ca toti sunt entuziasmati... ma refer la toti.
- Toti? Credeam ca Emmet si Rosalie sunt in Africa, spuse Bella, un licar de
ingrijorare trecandu-i prin ochii ciocolatii.
- Emmet a vrut sa vina.
Emmet o considera pe Bella sora mai mica pe care intotdeauna si-o dorise. Si de
asemenea credea ca ea este amuzanta. Deoarece era neindemanatica.
- Dar... Rosalie?
- Stiu, Bella. Nu te ingrijora. Se va purta cum trebuie.
Rosalie era singura care nu o placea pe Bella. Dar nu asteptasem la altceva din
partea ei. Restul familiei o iubea pe Bella. Este deajuns.
Fu tacere pentru un moment. Bella se gandea probabil la Rosalie. Am decis sa
schimb subiectul.
- Deci daca nu ma lasi sa-ti iau un Audi, ce altceva ti-ar placea de ziua ta?
- Stii ce vreau, sopti ea.
Sigur ca stiam ce vrea.
Ceva ce nu as lasa niciodata sa se intample.
Voia sa fie un vampir.
Dar chiar nu voiam sa avem aceasta conversatie in seara asta. De ce a trebuit sa
schimb subiectul.
- Nu in seara asta, Bella. Te rog.
- Ei bine poate Alice imi va da ce vreau
De ce era atat de determinata sa fie o creatura fara suflet?
Un marait imi scapa inainte sa ma pot controla. Ea era foarte creativa cand voia
ceva. Alice... de fapt toti, inafara de Rosalie, credeau ca ar fi mai bine daca Bella
ar fi una de-a noastra. Mai ales de cand ea credea ca vrea asta.
Era ciudat sa stiu ca Rosalie era de acord cu mine. Noi nu eram de acord
niciodata.
- Asta nu va fi ultima ta zi de nastere Bella.
Tonul imi era putin mai dur decat intentionasem, dar subiectul ma facea foarte
furios.
 - Asta nu e corect, se planse ea.
Dintii mi se inclestara in timp ce incercam sa-mi controlez mania.
Tocmai parcam langa casa. Sincronizare perfecta.
Alice exagerase. Ca de obicei. Intotdeauna sarea calul cand venea vorba de
petreceri. Asta nu avea sa fie o exceptie. Luminile straluceau la fiecare fereastra
a casei, mai putin la a mea, lanterne japoneze atarnau de poarta si boluri mari cu
flori erau pe scarile din fata.
Am auzit-o pe Bella gemand cand vazu toate decoratiile lui Alice. Am inhalat
adanc ca sa ma calmez din discutia anterioara.
- Este o petrecere. Incearca sa fii cuminte.
- Sigur, raspunse ea.
Am inconjurat camioneta pentru a-i deschide portiera si i-am dat mana ca s-o
ajut sa iasa. In timp ce imi lua mana, spuse:
- Am o intrebare.
Am asteptat pana cand ea intreba:
- Daca developez filmul, vei aparea in poza? continua ea jucandu-se cu
camera.
La asta, a trebuit sa rad. Dupa ce iesi din masina am impins-o pe scari, inca
razand. Am deschis usa iar ei ne asteptau in sufragerie. Pe cand intram, strigara
la unison:
- La multi ani Bella!
Bella se inrosi. Rosie ca trandafirii care erau peste tot in casa.
Era o masa langa pianul meu acoperita cu o fata de masa alba. Pe ea erau mai
multi trandafiri, farfurii, cadourile Bellei si tort roz. Tort? Farfurii? Ce-i trecuse
prin cap nebunei de Alice? Ca noi vom manca prajitura. Ce? Doar ca sa vomitam
mai tarziu?
Te vad uitandu-te la tort Edward. N-o vom manca. E doar o decoratie. Doamne...
I-am zambit pe jumatate lui Alice, usurat. Dupa cate stiam despree a era in stare
sa ne oblige pe toti sa mancam tort doar de spectacol.
Dar Bella era tensionata si nervoasa. Ochii ii erau concentrati, probabil pe a nu
se face de ras. Am strans-o in brate si i-am sarutat parul reasigurand-o ca totul
este bine.
Atunci veni Esme si o imbratisa apoi Carlisle.
- Ne pare rau pentru asta, Bella. N-am putut s-o stapanim pe Alice, se scuza
el zambind.
Buzele lui Emmet se curbara intr-un zambet urias cand o vazu pe Bella. Era usor
sa vezi ca-i dusese dorul. Si ea de asemenea.
- Nu te-ai scimbat deloc. ma asteptam la o schimbare perceptibila, dar totusi
iata-te, rosie ca de obicei, o tachina el.
- Mersi mult Emmet, spuse Bella rosind si mai tare.
Emmet rase.
- Trebuie sa ies pentru o secunda. Ii facu cu ochiul lui Alice, apoi spuse:
- Nu fa nimic amuzant cat timp lipsesc.
- Am sa incerc, spuse ea.
Alice se indrepta spre Bella, ca apoi s-o impinga spre masa.
- Timpul pentru cadouri, canta ea vesela.
- Alice, imi amintesc ca ti-am zis ca nu vreau nimic..., incepu Bella cu o
mutra de martira.
 - Si eu nu am ascultat. Deschide-l.
Bella inca tinea in maini camera, deci Alice i-o lua si ii inmana cadoul de la
Rosalie, Emmet si Jasper. Alice ii dadu cutia goala a radioului. Bella il deschise,
contrariata.
- Um... mersi, spuse ea. A facut-o chiar pe Rosalie sa zambeasca si pe Jasper
sa rada. Bella inca nu era in apele ei. Jasper ii explica ce este.
- Este un radio pentru camioneta. Emmet il instaleaza chiar acum asa ca
nu-l poti da inapoi.
Bella se incrunta imperceptibil.
- Multumesc Jasper, Rosalie.
Imi arunca o privire si incepu sa zambeasca. Trebuie sa-si aminteasca de cand ii
vorbeam de radioul ei astazi. Si-a dat seama ca fusese o mica inscenare. Atat de
perceptiva.
- Merci Emmet, spuse ea mai tare de parca Emmet n-ar fi auzit chiar si daca
ar fi soptit. Emmet incepu sa rada, si asta o facu si pe ea sa rada.
- Deschide-l pe al meu si pe al lui Edward urmatorul, spuse Alice
nerabdatoare.
Bellan se uita urat la mine.
- Ai promis.
Emmet intra in tromba pe usa, dorind s-o vada pe Bella rosind.
- La timp, spuse el
- Nici macar 10 centi, am reasigurat-o eu. I-am dat parul de pe fata.
Nu inteleg de ce era atat de important faptul ca nu cheltuisem bani pe cadou.
Chiar as fi vrut sa-i dau ceva dragut sau s-o duc la un restaurant elegant.
Dar ea trebuia sa fie atat de incapatanata.
Ea inspira adanc si se intoarse spre Alice de parca urma sa infrunte o sentinta la
moarte sau ceva de genul.
- Dami-l, spuse ea apoi ofta. In momente de genul as da orice sa aud ce
gandeste. Emmet rase din nou la ezitarea ei.
Lua pachetul din mainile lui Alice si in timp ce isi dadea ochii peste cap la mine
desi nu cheltuisem nici un ban, isi prinse degetul in hartia argintie si se taie la
deget.
O mica taietura, din care se prelinse o picatura rosie de sange.
Mirosul umplu camera, dand foc gaturilor tuturor, in special mie. Monstrul urla
incercand sa ajunga la suprafata... Amintirea gustului sangelui ei imi inunda
mintea, iar culoarea rosie a... OPRESTE-TE!
Mi-am oprit respiratia.
- La naiba, am auzit-o pe Bella spunand.
O secunda mi-a luat sa observ incoerenta gandurilor lui Jasper. Sa vad ce urma
sa se intample in viziunea lui Alice. Sa-l vad incordandu-se si...
Jasper nu mai era Jasper. Era un vampir.
Si tot ce voia era sangele ei.
- Nu! am racnit.
M-am aruncat in fata Bellei, impingand-o din fata lui Jasper. Am folosit prea
multa putere si ea zbura peste masa. Masa cazu cu ea, incluzand prajitura,
cadourile, florile si farfuriile care se sparsera in sute de bucati. Bella cazu in
cioburile ascutite, ranindu-se la mana.
Sangele scurgandu-se...
Aceasi imagine care era in toate mintile din incapere. Dar Carlisle nu avea
probleme cu setea, ca noi, saraci vampiri demni de mila si fara control.
Era de 100 de ori mai rau.
Jasper se izbi in mine incercand sa ajunga la ea. Imi iubeam fratele si stiam ca
nu era vina lui, dar nu aveam sa-l las langa ea.
Niciodata.
Daca ar fi trebuit, l-as fi ucis cu mainile mele inainte de a se apropia. Maraiturile
ii izbucneau intretaiat din piept, si incepu sa-si apropie coltii de fata mea. Daca
continua, nu s-ar fi terminat bine.
Ca si cum mi-a citit gandurile, Emmet aparu deodata si il prinse pe Jasper strans.
Jasper continua sa se zbata, ochii lui stralucind salbatic, insetati privind-o fix.
Pe Bella. Viata mea. Lumea mea. Tot ce insemnam eu.
Am stat in fata Bellei in pozitie de aparare, protejand-o. Ochii tuturor erau fixati
pe ea, setea mea amplificandu-se de 5 ori, gandurile lor fiind innebunitoare,
fanteziile cosmaruri pentru mine. Sangele ei era innebunitor. In orice secunda...
Dar nu puteau sa ajunga la ea decat peste mine. Peste bucatile mele. Caci acum
nu mai eram familia Cullen.
Erau 6 vampiri insetati iar eu stateam in calea lor. In fata prazii lor.
In tacerea asternuta maraiturile lui Jasper pareau sa exprime tot ce exista pe
lume pentru noi.

CAPITOLUL 2 – COPCI

Am ramas in fata ei, in garda, privindu-mi familia dar mai ales pe Jasper care
inca incerca sa treaca peste Emmet.
- Emmet, Rose, scoateti-l pe Jasper afara, l-am auzit pe Carlisle spunand. El
nu avusese probleme deloc. Cat il invidiez.
Emmet dadu din cap, realizand pentru prima data seriozitatea situatiei.
- Haide, Jasper.
Inca incerca sa scape de Emmet. Inca incerca sa ajunga la mine, maraind si
aratandu-si dintii. Deci m-am tras mai aproape de ea... oh dumnezeule, parfumul
asta, cand am inhalat pentru prima oara... si am dat drumul la un marait de
avertizare.
L-am avertizat ca aveam sa o apar oricat ar fi luat. Orice m-ar fi costat.
Rosalie il ajuta pe Emmet sa-l traga pe Jasper pe usa. In timp ce il ducea,
gandurile lui Rosalie ma strapungeau ca niste cutite: Stiam ca asta avea sa se
intample odata si odata. Nu putem sa negam ce suntem. Sa ne prefacem ca
suntem oameni. Sa ne prefacem ca simpla noastra existenta nu inseamna moarte
pentru ei.
Ochii lui Alice cereau iertare. Nu se asteptase la asta. La Jasper facand asa ceva.
N-am... Nu pot... Edward... Bella, imi...
Dar iesi si ea. Nu conta cat de mult o iubea pe Bella, era un vampir si sangele ei
mirosea prea bine.
„Nu putem sa negam ceea ce suntem... Sa ne prefacem ca simpla noastra
existenta nu inseamna moarte pentru ei...”
Cuvintele starneau ecouri dureroase in mintea mea...
Nu.
Nu puteam.
Dar eu o facusem.
Pentru prima data am privit-o.
- Lasa-ma pe mine Edward, spuse Carlisle, aplecandu-se asupra ei.
Am nevoie sa-i bandajez ranile. Inca sangereaza.
Soc. Asta era in ochii ei. Frica. Sangele ii curgea incet pe mana, rosu... Incerca sa-
si controleze expresia, dar deja o vazusem...
Alice intra in camera dupa ce ma avertiza de afara cu gandurile : Sunt bine
Edward. Vreau sa-i dau lui Carlisle un prosop. Am dat din cap.
- Poftim Carlisle.
- Prea multa sticla in rana, spuse Carlisle clatinand din cap. Apoi smulse o
bucata din fata de masa si facu un bandaj, pe care il infasura in jurul
antebratului ei. Bella, vrei sa te duc la spital sau sa ma ocup eu de asta aici?
- Aici, te rog, murmura ea.
Imi doream sa pot face ceva. Sa pot face ceea ce facea Carlisle acum pentru ea.
Dar eu nu puteam sa fiu cel care o ajuta. Eu trebuia sa fiu motivul pentru care
totul s-a intamplat.
- Iti aduc eu geanta, spuse Alice, trezindu-ma din reverie.
Carlisle ma privi:
- Hai s-o ducem la masa din bucatarie.
Am ridicat-o din cioburile de sticla sparta in timp ce Carlisle incerca sa opreasca
sangerarea.
- Cum te simti Bella?
De ce n-am intrebat eu asta? Ah, pentru ca imi tin respiratia.
- Sunt bine, spuse Bella pe o voce inceata. Alice se intorsese iar eu am lasat-
o usor in scaunul de langa masa, in timp ce Carlisle isi tragea si el unul.
Am ramas inca langa ea, inca protejand-o. Nu-mi venea sa cred ce se intamplase.
Dar sangele ei care imbiba bandajul dovedea... ca eu am impins-o peste masa.
Ca eu am adus-o acolo.
Ca eu am fost motivul pentru care James aproape a omorat-o.
Tot ce i se intamplase era din cauza mea. Din cauza ca o iubeam.
- Du-te, Edward, spuse Bella
Pot sa fac asta. Pot sa fac asta. Pot sa fac asta, imi tot repetam, incercand sa nu-
mi amintesc mirosul... gustul... sangele ei curgand.
- Pot sa fac asta, am spus cu voce tare, tragand aer in piept pentru a vorbi.
Arghh! Mirosul era atat de puternic, sangele emanand o esenta innebunitoare.
Nu. Monstrul urla sa iasa, dar era strans incatusat.
- Nu trebuie sa faci pe eroul, continua ea. Carlisle poate sa ma bandajeze si
fara ajutorul tau. Du-te si respira niste aer proaspat.
Se ingrijora despre mine.
Iat-o aici, insangerata si ea se ingrijora de cum ma va afecta pe mine.
- Voi ramane, am spus imediat. Uram s-o vad suferind. Aveam nevoie sa
stau cu ea.
Carlisle continua sa lucreze la mana ei, punand antiseptic ca sa-i curete rana.
Bella se crispa.
- De ce esti atat de masochist? baigui ea.
Inainte sa pot raspunde, Carlisle interveni:
- Edward, ar fi bine sa mergi si sa-l gasesti pe Jasper inainte sa ajunga prea
departe. Sunt sigur ca este foarte suparat, si ma indoiesc ca va asculta pe
cineva inafara de tine.
- Da, adauga repede Bella. Du-te dupa Jasper.
- Poti sa faci macar ceva folositor, mai spuse si Alice.
Deci aveau de gand sa ma calce toti pe nervi.
Va fi bine Edward. Ma voi asigura ca asa e, Voi avea grija de ea. Chair ai nevoie
de niste aer proaspat. Nu arati prea bine. Si nu o ajuta pe Bella sa te vada asa.
gandi Carlsile. Avea drepate. Va avea grija de ea. El putea sa aiba grija de ea, eu
eram cel care nu putea. Si chiar am nevoie de aer.
Am dat din cap si am iesit pe usa bucatariei.
Am fugit in padure, la rau, si am inhalat adanc. Am gasit stanca pe care stateam
si ma gandeam cand veneam aici. M-am intins pe ea, cu privirea spre stele si am
inceput sa ma gandesc.
Era vina mea. Numai si numai vina mea. Nu trebuia sa stau cu ea din prima.
Trebuia sa plec in prima clipa in care i-am simtit mirosul. Ar fi pus capat la toate
astea.
Rosalie are dreptate. Simpla noastra existenta inseamna moarte pentru ei.
Cum am putut fi atat de egoist sa cred ca voi putea fi cu ea, cu un om? Nu voi fi
niciodata fericit? Fericirea pe care Carlisle si Esme credeau ca o merit? Cum am
putut s-o aduc intr-o casa plina de vampiri?
Intrebarile se ingramadeau, una peste alta, chinuindu-ma.
Vina si durerea ma copleseau. Daca as fi putut, as fi plans.
M-am uitat din nou la cer.
Stelele inconjurau lucind argintiu luna fantomatica.
Mici greseli. Miliarde de mici greseli straluceau pe cerul vietii mele, atrase
inevitabil de o luna cu ochi caprui...
Edward imi pare atat de rau. Nici nu-ti poti da seama cat de tare imi pare rau.
Nu stiu ce s-a intamplat. Cand i-am simtit mirosul...
Numai amintirea lui ma facea sa iau foc.
M-am intors spre Jasper, cu intentia unei priviri acuzatoare... dar nu m-am putut
supara. Sa-l acuz de ce? Nu era vina lui. Era vina mea ca am inceput totul...
Iar transformarea Bellei nu este o solutie. Nu. Ea este perfecta asa.
El simti durerea, dar vazand ca nu sunt suparat, se apropie si se aseza langa
mine.
- Edward, nu esti suparat, concluziona el, surprins si usurat.
- Nu, nu sunt suparat. Inteleg. Stiu ce ai simtit. Ar fi trebuit sa ma vezi la
prima mea ora de biologie cu ea, cand i-am simtit prima data mirosul. A
luat tot autocontrolul meu ca sa n-o omor pe ea si pe ceilalti din clasa.Cum
am mirosit-o, eu nu mai eram eu. Eram un vampir si ea era prada mea.
Nu am mai spus asta la nimeni.
- Dar tu te-ai controlat, Edward. Eu m-am purtat cu un animal. Saraca
Bella. Trebuia sa fi fost ingrozita. N-o sa ma ierte niciodata pentru asta.
La fel si Alice... spuse el, scuturand din cap.
- Jasper, noi suntem in asta de mult mai mult timp decat tine. Nu te mai
ingrijora.
- Imi pare insa rau, Edward....
Crede-ma, si mie. Durerea mea ar fi in stare sa dea timpul inapoi ca sa schimbe
totul asa cum trebuia sa fie.
- Jasper, este bine. Du-te sa vorbesti cu Alice. Sunt sigur ca nici ea nu este
suparata.
- Ok, Edward. Ma voi revansa. Si imi pare rau din nou.
Apoi disparu. Gandurile ma invadara din nou. Fusesem mai amabil decat as fi
vrut. Imi veneau unele cuvinte pe buze care cu greu puteau fi spuse in fata unei
doamne. Acum insa, mai importanta era intrebarea: Ce aveam sa fac acum?
Ca nimic nu s-a intamplat? Nu erau decat doua solutii.
Dar dureau una mai mult decat cealalta. Presupun ca asta este iadul pentru
mine, daca nu aveam sa experimentez raiul.
M-am ridicat si am alergat spre casa. L-am auzit pe Carlisle vorbind cu Bella
despre cum ma transformase.
Am prins sfarsitul.
- Nu mi-a parut rau, totusi. Nu mi-a parut niciodata rau ca l-am salvat pe
Edward.
Dar mie da.
Se opri. Ma auzise in sufragerie.
- Cred ca trebuie sa te duc acasa de acum, spuse el.
- Voi face eu asta, am spus in timp ce intram.
Incercam sa-mi ascund durerea, dar cam fara reusita. Intrebarea ma chinuia.
- Carlisle ma poate duce, zise ea, uitandu-se la hainele ei pline de tort si
sange.
- Sunt bine. Oricum, trebuie sa te schimbi. O sa ii dai lui Charlie un atac de
cord daca te vede asa. O sa vad daca Alice are ceva, i-am spus si am iesit
din camera.
Trebuie sa-mi compun cu grija expresia cand o voi vedea din nou. Va sti cu
siguranta ca ceva era in neregula. Ea intotdeauna vede prin prefacatoria mea.
Alice ma intalni pe scari.
- Edward, ce se intampla? Viitorul tau... viitorul Belei... se, nu stiu, se
schimba ceva, spuse Alice.
Trebuia sa-mi dau seama ca Alice va vedea ca singurul raspuns la intrebarea cea
mare se transforma in decizie, lasandu-ma pe mine ca un prizonier care isi
semneaza singur condamnarea la moarte.
 - Ai putea sa-i aduci Bellei ceva de imbracat pentru acasa? Nu vreau ca
Charlie s-o vada asa, m-am eschivat la intrebarea ei, nestiind inca care
este raspunsul din doua. Dupa cat de egoist sunt, as putea sa-i iau sufletul
si viitorul ca s-o tin doar pentru mine.
- Edward, ce... insista Alice. Dar am intrerupt-o.
- Alice, nu stiu. Ai putea doar sa faci ce-ti cer.
- Sigur, spuse ea ezitanta.
Ne-am intors in bucatarie. Inca aveam de furca cu controlarea durerii mele in
legatura cu ceea ce se intamplase. Alice nu o facu mai usor. Se grabi sa-i dea
Bellei ceva de imbracat.
- Haide, iti voi da niste haine mai putin macabre de purtat.
Se indreptara pe scari spre camera lui Esme.
Carlisle ma privi cu o expresie melancolica. Nu spuse nimic. Il puteam auzi
incercand sa-si controleze gandurile. Era ingrijorat. Ca de obicei.
- Cum te simti, Edward? Nu arati prea bine, spuse Esme.
- Voi fi bine. Doar ca am multe pe cap, atata tot. Nu trebuie sa te ingrijorezi,
am asigurat-o, dar era departe de adevar.
Dupa un timp, Alice si Bella coborara scarile. Eu le asteptam la usa.
- Ia-ti lucrurile, spuse Alice, inmanandu-i Bellei cadourile si camera. Poti
sa-mi multumesti mai tarziu, dupa ce le deschizi.
Esme si Carlisle isi luara si ei ramas-bun. Ma priveau ingrijorati in timp ce
ieseam afara.
Am mers in tacere spre camioneta si am deschis portiera pasagerului pentru ea,
fara sa spun nimic. Expresia faciala de abea puteam sa mi-o controlez, daramite
vocea...Ea intra fara sa spuna nimic. Stia ca ceva era in neregula. Cum putea sa
nu? Chiar daca nu ar fi fost la fel de perceptiva, era evident.
Smulse brusc panglica de pe radio si o arunca sub scaun inainte sa ajung eu in
scaunul soferului. Nici nu m-am uitat la radio. Sau la ea. Am condus in liniste.
Inca ma gandeam la o alta optiune.
Raspunsul la intrebare ma bantuia si inca incercam sa gasesc alta cale. Orice
inafara de asta.
- Spune ceva, zise Bella deodata.
- Ce vrei sa spun?
Vocea ma dadea de gol. Nu avea nici o emotie.
- Spune-mi ca ma ierti.
Tipic Bella. Luand vina asupra ei, o vina care de departe ma apasa pe mine.
- Sa te iert? Pentru ce?
Cuvintele imi iesira mai brusc decat intentionasem, dar afirmatia ei ma infuriase.
Nu avea sa ia vina pentru asta. Nu pentru asta.
- Daca eram mai atenta, asta nu s-ar fi intamplat, incepu ea.
- Bella, te-ai taiat intr-o hartie – asta cu siguranta nu merita pedeapsa cu
moartea.
- Este totusi vina mea. Asta ma infurie si mai mult. Cum putea sa se acuze
pentru ceea ce se intamplase? Oricum, daca scopul ei era sa ma faca sa
vorbesc, atunci era misiune indeplinita.
- Vina ta? Daca te-ai fi taiat la casa lui Mike Newton, cu Jessica si Angela si
cu ceilalti prieteni normali ai tai, se putea intampla ceva mai rau? Nu
gaseau un bandaj? Daca te impiedicai si cadeai peste un morman de
 farfurii de sticla – fara sa te impinga cineva in ele – ce se putea intampla
mai rau? Murdareai scaunul cu sange in timp ce te duceau la Urgenta?
Mike Newton putea sa stea langa tine si sa te tina de mana in timp ce-ti
puneau copcile – si el n-ar fi trebuit sa se lupte cu nevoia de a te ucide in
tot acel timp. Nu incerca sa iei asta asupra ta, Bella. Ma face doar si mai
dezgustat de mine insami.
- Cum naiba a ajuns Mike Mewton in conversatia asta? intreba ea furioasa.
- Mike Newton a ajuns in conversatie pentru ca ar fi al naibii de sanatos sa
ai o relatie cu el, am marait eu, pe jumatate din cauza imaginii mentale a
lui Mike cu Bella..
Ar fi fost mult mai in siguranta cu el. Ea ar fi fost mult mai fericita cu el. Eu am
ranit-o cel mai tare pe Bella in seara asta. Ea s-a taiat la deget intr-o hartie. Atat.
Dar eu a trebuit sa o arunc pe o masa plina de farfurii si acum e plina de bandaje
pe bratele zgariate.
- As muri mai degraba decat sa fiu cu Mike Newton. As muri mai degraba
decat sa fiu cu altcineva inafara de tine.
In alte imprejurari, asta m-ar fi facut fericit. Sa aud ca ma vrea numai pe mine.
Dar in seara asta, ma infuriau si mai rau. Cuvintele pe care le folosise rasucisera
cutitul in rana. Avea sa se omoare singura incercand sa fie cu mine. Stand cu
mine o punea intr-un pericol constant.
- Nu fi melodramatica, te rog. i-am spus.
- Atunci, tu nu fi ridicol.
Nu i-am raspuns. Doar m-am uitat pe geam. Incercand sa-mi adun gandurile.
Uram sa ma port asa cu ea. Si inca era ziua ei.
Cand am ajuns la casa lui Charlie, am oprit motorul, dar mainile imi stateau
stranse pe volan, de parca ar fi fost lipite.
- Vei ramane in seara asta? intreba ea. Cum de ma vrea dupa tot ce se
intamplase in seara asta?
- Ar trebui sa ma duc acasa. Aveam nevoie sa ma gandesc si ea avea nevoie
de odihna. Poate putea salva ce mai ramasese din ziua ei de nastere fara
mine, aducandu-i aminte de tot.
- E ziua mea, spuse ea. Oh, acum voia sa-i bag in seama ziua.
- Nu poti s-o ai pe amandoua caile – ori vrei ca oamenii sa-ti ignore ziua sau
nu vrei.
- Ok. Am decis ca nu vreau sa mi se ignore ziua. Ne vedem sus, zise ea in
timp ce sarea din masina ca apoi sa se intinda dupa cadouri.
M-am strambat. Cadourile alea erau motivul la toata porcaria asta. Daca nu i-am
fi dat cadouri, cum ceruse, nu s-ar mai fi taiat...
- Nu le vrei, i-am spus.
- Ba le vreau, raspunse ea, cu ochii patrunzatori de incapatanare.
- Nu, nu le vrei. Carlisle si Esme au cheltuit bani pe ele.
- Voi supravietui, raspunse ea in timp ce si le puse sub bratul sanatos. Bratul pe
care nu-l ranisem.
- Lasa-ma macar pe mine sa le iau. Voi fi in camera ta.
Ea zambi si imi multumi. Zambetul ei ma incuraja sa pun deoparte gandurile
negre pana cand eram singur. Ea nu merita asta. In special nu acum. Imi voi face
ordine in minte dupa.
 - La multi ani! am oftat si m-am aplecat s-o sarut, lasandu-ma prins intr-o
lume in care nu era decat ea si cu mine, si caldura buzelor ei.
Ea se intinse sa-l faca sa dureze mai mult. Ca de obicei, m-am retras si i-am
zambit. Nimic n-o deranja niciodata.
Am fugit in partea casei unde era fereastra ei, m-am catarat in camera ei si am
asteptat. M-am asezat in mijlocul patului si am inceput sa ma joc cu unul din
cadouri.
Incercand sa ma calmez. Incercand sa fiu eu, pentru ea.
Nu vorbi mult cu tatal ei. Se grabea sa ajunga la mine. Nici in baie nu statu mult
si iat-o intrand in camera.
- Salut, am spus.
Ea se indrepta spre pat, impinse cutia din mainile mele si mi se cuibari in brate.
As putea sa stau asa pentru totdeauna...
- Salut, raspunse ea, ghemuindu-se la pieptul meu. Pot sa-mi deschid
cadourile acum?
- De unde vine tot entuziasmul? m-am intrebat cu voce tare.
- M-ai facut curioasa, zise ea. Apoi lua cadoul de la Esme si Carlisle.
- Lasa-ma pe mine, i-am spus. Nu aveam nevoie de o repetare a ceea ce
tocmai s-a intamplat.
Am rupt hartia de pe cutie si i-am dat cadoul inapoi.
- Esti sigur ca sunt capabila sa ridic capacul? spuse ea sarcastica, dar am
ignorat-o.
Carlisle si Esme cumparasera doua bilete pentru Jacksonville cu ajutorul carora
putea sa mearga si sa-si viziteze mama, cu mine. Trebuia sa fiu cu ea ca s-o
protejez, nu?
- Mergem in Jacksonville? intreba ea, bucuria citindu-se in ochii ei clari. Era
nerabdatoare sa-si vada mama.
- Asta era planul, putin surprins de incantarea ei.
- Nu pot sa cred. Renee o sa explodeze! Nu te superi totusi, nu? Este insorit,
va trebui sa stai toata ziua in casa.
Ca intotdeauna, facandu-si griji pentru mine. Serios ca nu o merit.
- Cred ca ma voi descurca, am replicat eu, strambandu-ma putin. Daca
stiam ca vei reactiona asa, te faceam sa-l deschizi in fata lui Esme si a lui
Carlisle. Credeam ca ai sa te plangi.
- Desigur, e prea mult. Dar vei veni cu mine!
Ma facu sa rad. Dupa tot ce se intamplase in seara asta, aici, cu ea, totul pare o
amintire fada. Ea intotdeauna a stiut cum sa ma inveseleasca.
- Acum imi doresc sa fi cheluit bani pe cadouri. Nu am realizat ca poti fi
rezonabila.
Dupa spusele mele, ea puse biletele pe pat si se intinse dupa cadoul meu. L-am
luat inaintea ei si l-am despachetat, cum facusem si cu anteriorul. I-am inmanat
CD-ul.
- Ce este? intreba ea.
Nu am raspuns nimic. Ar fi ruinat toata surpriza daca ii spuneam. Pur si simplu
am luat CD-ul din mainile ei, l-am introdus in CD-playerul ei si am apasat play.
Am asteptat sa inceapa.
In timp ce muzica umplea camera, am urmarit atent reactia ei. Ii va placea? La
ce se gandea?
Ochii ei de ciocolata topita erau inrourati de lacrimi. Ce se intamplase?
- Te doare bratul? am intrebat-o ingrijorat.
- Nu, nu este bratul. Este frumos Edward. Nu puteai sa-mi dai ceva care sa-
mi placa mai mult. Nu pot sa cred.
Tacu, ascultand melancolica compozitiile de pe CD.
Wow, chiar ii placuse. Un lucru bun facut in ziua asta dezastruasa. Cantecul ei
de leagan era acum. Primul cantec din lista.
- Nu m-am asteptat ca tu sa ma lasi sa aduc un pian ca sa pot canta pentru
tine aici, am explicat.
- Ai dreptate.
- Cum te simti? am intrebat-o, pentru a cata oara?
- Bine.
Bella va fi doar Bella. Nu va vrea niciodata ca cineva sa aiba grija de ea. Stiam ca
bratul durea, tratamentele isi pierdeau efectul de acum.
- Iti aduc niste Tylenol.
- Nu am nevoie de nimic, se incapatana ea, dar am ignorat-o si m-am
indreptat spre usa.
- Charlie, sopti ea.
- Nu ma va prinde, am raspuns in timp ce ieseam din camera, luam
Tylenolul de pe masa din baie si intram in camera ei inainte ca usa sa se
inchida. I-am dat medicamentul si ea il lua fara sa se planga. Uimitor.
- Este tarziu, i-am spus
Era tarziu iar ea era obosita dupa tot ce se intamplase astazi. Iar eu aveam
nevoie sa ma gandesc.
Am luat-o cu o mana, cu cealalta tragand patura si am plasat-o in pat, invelind-o
bine, astfel incat temperatura mea sa nu-i dea fiori, si m-am asezat langa ea. Ea
isi lasa capul pe umarul meu si ofta.
- Multumesc din nou, murmura Bella.
- Cu placere.
Muzica inca se mai auzea in fundal. Ea asculta in timp ce eu alunecam in bratele
unor ganduri negre ca noaptea. Ce este bine si ce este rau de facut in situatia
asta? Ma gandisem, ma auto-convinsesem, imi dadusem scuze ca era bine sa stau
cu ea. Are nevoie de protectie, mi-am spus. Are nevoie de mine. Dar acum,
aceasta scuza se transformase intr-o decizie gresita. Stand aici cu ea era cea mai
gresita decizie pe care am luat-o de cand am intalnit-o.
Ah, durea. Durea singura alternativa posibila din doua. Caci ea nu va deveni un
monstru, orice s-ar intampla.
- La ce te gandesti? intreba Bella, intrerupandu-ma.
Am ezitat o secunda, intrebandu-ma daca sa ii spun adevarul. Ca ma gandeam
daca s-o parasesc.
S-o parasesc. Singura alternativa, care durea ca naiba.
- Ma gandeam la bine si rau, de fapt.
Nu era o minciuna, doar ca nu era tot adevarul. Ea a trecut prin destule. Ea simti
ca nu era ceva de bine, asa ca schimba subiecul.
- Iti amintesti ca am hotarat sa nu-mi ignori ziua de nastere? intreba ea
nelinistita. Incerca sa ma distraga.
- Da.
 - Ei bine, ma gandeam, daca inca este ziua mea, ca mi-ar placea sa ma
saruti din nou.
- Esti lacoma in seara asta.
- Da sunt, dar te rog nu fa nimic din ceea ce nu vrei, adauga ea repede, cu
ochii lucind.
Da, de parca as putea sa nu vreau s-o sarut pe Bella vreodata.
- Fereasca sfantul daca voi face vreodata ce nu vreau sa fac, am spus in timp
ce mi-am pus mana sub capul ei si i l-am ridicat mai aproape de mine.
Mi-am unit buzele ei cu ale mele, degustand matasea calda si fina... In timpul
sarutului, inima ei batea nebuneste, ca intotdeauna, dar acum... era ceva diferit.
Ma facu sa ma simt diferit. O parte din mine stia ca intr-o zi nu-i voi mai auzi
bataile inimii. Ca intr-o zi nu-i voi mai simti buzele delicate sub ale mele.
Sentimenul acesta imi reaminti de disperarea, de golul care il simteam cand o
prinsese James primavara trecuta. Era ca si cum cineva incerca sa mi-o ia.
Inconstient, simtind o nevoie disperata de ea, mi-am zdrobit buzele de ale ei mai
tare. Degetele mi se inclestasera in parul ei matasos, tragand-o mai aproape,
vrand sa nu fim despartiti niciodata. Mainile ei se innodara in parul meu ca si
cum simtea si ea la fel.
Asta era mai mult decat permiteam, intre noi, dar acum nu mai conta. Nu mai
conta decat ea, in bratele mele, zdrobindu-si trupul de al meu. Mi-am dat seama
ca am ajuns prea departe.
M-am tras deoparte, lasand-o sa cada pe perna, gafaind. Eu nu aveam nevoie de
aer, dar ea avea. Cand o sarutam, nevoia de ea ma facea sa uit totul.
- Scuze. Asta nu era in plan.
- Nu ma supar, spuse ea.
M-am strambat. Niciodata nu-i pasa de limitele autocontrolului meu. Nu lua in
serios ca o puteam omori in fiecare secunda.
- Incearca sa dormi, Bella. Avusese o zi grea din cauza mea. Din cauza ca
am permis toate astea.
- Nu, vreau sa ma saruti din nou.
Crede-ma si eu, dar...
- Imi supraestimezi autocontrolul, am terminat gandul cu voce tare.
Ea uita des, sau se prefacea ca uita, ca sangele ei ma tenta cel mai tare. Lasand
deoparte faptul ca atat de cald si de aproape, trupul ei ma tenta si in alte feluri...
- Ce te tenteaza mai mult, sangele meu sau corpul meu? intreba ea, de parca
imi citea gandurile.
Era cumva o intrebare capcana?
- Este o dilema, am zambit, desi ma simteam total nevrednic de prezenta ei
in viata mea. Fata mea deveni fara expresie in timp ce ii spuneam:
- Acum, de ce nu incetezi sa-ti fortezi norocul si sa te culci odata?
- Bine, zise ea, ghemuindu-se mai aproape de mine.
Trupul ei fin si cald trezea reactii ciudate... Un impuls de a o trage mai aproape
ma cuprindea..
Dar m-am stapanit. Nu la asta trebuia sa ma gandesc.
Deodata, ea isi strecura bratul pe dupa umerii mei. Probabil raceala pielii mele ii
facea bine la brat. Al doilea lucru bun din ziua dezastruasa de azi.
In sfarsit, Bella adormi, lasandu-ma liber s-o contemplu in inconstienta somnului.
E atat de frumoasa. Cu ochii mari inchisi, tiviti de gene negre si dese, cu un
zambet usor pe buzele rozalii, si cu parul ei lung si matasos, inconjurandu-i capul
intr-o roata de mahon, ma facea sa ma intreb daca exista mai perfect decat atat.
Cum de aceasta creatura perfecta, magnifica este destinata mie. Un monstru
departe de perfectiune.
Am continuat sa ma holbez la chipul ei... intrebandu-ma daca a simtit disperarea
sarutului meu. Mi-am scuturat capul. Mai mult ca sigur ca da. Bella observa tot.
Nu m-am putut opri totusi... Fusesem prins in moment. Simtindu-i buzele
miscandu-se impreuna cu ale mele intr-o sincronizare de parca erau facute una
pentru cealalta. Auzindu-i inima accelerand bataile, la fel ca si respiratia, in timp
ce o sarutam de pe tample in jos pe maxilar, peste gat, mangaind clavicula...
Nu chiar asa de departe Edward, mi-am spus tragandu-mi o palma mentala.
Sunt alte lucruri la care trebuie sa te gandesti.
Trebuie sa fac ceva in legatura cu situatia asta imposibila pe care tot eu am
creat-o. Ea merita o viata fericita, departe de orice pericol, departe de vampiri.
Mai ales vampiri. De cand devenise o parte din viata mea, era in intr-un pericol
constant de a fi ranita de cei ca mine. Ca mine. Am oftat. Oare a cata oara imi
doresc sa fiu om?
Trebuia sa plec atunci cand am vazut-o prima data. Cand m-a avertizat Alice. Nu
sa incerc s-o ignor. Trebuia sa plec, era cea mai sigura metoda de a incerca sa nu
ma indragostesc de ea. Si acum trebuie s-o iubesc destul ca sa o pot parasi, s-o tin
departe de pericol, departe de mine.
Parasi? Avea sa doara. Avea sa doara mai rau ca atunci cand am crezut ca am
pierdut-o. Pentru ca acum eu imi semnam condamnarea la moarte. Analogia asta
mi se potrivea ca o manusa.
Nu puteam sa plec. Adica, daca se intorcea, de exemplu Victoria si nu ma gasea
aici. O va rani pe ea. Si nu va fi cine s-o apere.
Lasa naibii pretextele Edward, mi-am spus furios. Daca plecati voi, n-o va mai
ataca nimeni.
Dar... ea este sufletul meu. Ea este totul. Fara ea as muri, daca as putea.
Of, ma enerveaza din ce in ce mai mult sa adaug dupa fiecare afirmatie de genul
„daca as putea”...
Si nu mai fi atat de dramatic. Ma faci sa rad Edward.
Chestia asta cu vorbitul cu mine insami mergea macar.
- Edward, spuse Bella, oftand, tragandu-se mai aproape, ca si cum ar fi stiut
ca plecam.
Viseaza despre mine. Este uimitor cum sunetul numelui meu pe buzele ei inca
imi trimite fiori prin tot corpul.
Dar plecam?
Da.
Nu putem sa negam ce suntem. Sa ne prefacem ca suntem oameni. Sa ne
prefacem ca simpla noastra existenta nu inseamna moarte pentru ei.
Ma izbeau ca niste ciocane, fiecare litera o impunsatura de cutit. Avea dreptate.
Pentru prima data, Rosalie gandise ceva care nu tinea de perfectiunea proprie.
- Te iubesc, Edward, ofta ea din nou.
Trebuie sa plec inainte sa mai spuna ceva care m-ar lega cu lanturi si mai grele
de ea. Dar... nu m-am miscat. Cum voi supravietui fara ea?
Cum voi supravietui... daca i s-ar intampla ceva rau? am corectat intrebarea.
Desi nu va mai fi a mea, ea trebuie sa traiasca. Voi supravietui durerii, agoniei,
suferintei, ma voi forta sa supravietuiesc atata timp cat ea traieste. Cine va fi
aici pentru ea? Altcineva. Am privit-o din nou si imaginea ei sarutand pe
altcineva imi distruse aproape tot controlul asupra deciziei.
Termin-o cu scuzele. Esti patetic Edward Anthony Masen Cullen!!!! mi-am
imaginat vocea mamei mele.
Am indepartat-o foarte incet de langa mine, ridicandu-ma usor. Trebuie sa spun
familliei inainte sa ma razgandesc. Am sarit pe geam si am gonit ca o naluca prin
padure.
Nu putem sa negam ce suntem....
Padurea zboara in jurul meu.
Sa ne prefacem ca suntem oameni...
Vantul suiera, ceata verde din jur dizolvandu-se intr-un punct...
Sa ne prefacem ca simpla noastra existenta...
Se vad luminile casei.
... nu inseamna moarte pentru ei.
Am oprit cu un bang puternic, incercand sa alung vocea lui Rosalie din cap. Uite
unde am ajuns. Obsedat de Rose. Chiar sunt patetic.
Dar la intrare am dat de Alice. Nu trebuia sa citesc ganduri ca sa-mi dau seama
ca este suparata. Imi vazuse decizia, gandurile ii erau putin incoerente din cauza
furiei. Raneam pe toti pe care ii iubeam. Sunt un mostru a carui existenta este o
imensa greseala.
Crezusem ca anuntatul familiei va fi partea usoara. Se pare ca ma inselam.
Alice incepu sa spuna ceva, dar nu eram atent.
- Este pentru binele ei, Alice, am spus, ignorand durerea ce ma devasta
numai gandindu-ma la...
- Pentru binele cui Edward? Nu este bine pentru mine, nici pentru tine, si
cu siguranta nu este bine pentru ea. Asta o va devasta.
Crede-ma, stiu mai bine cum se va simti. Nici cea mai mica parte din durerea pe
care o voi simti eu fara ea.
- Va trece peste asta. Peste mine.
Desi, ca de obicei, eram egoist si voiam ca ea sa ma planga, sa ma vrea inapoi, sa
ma iubeasca pentru totdeauna, dar ea trebuie sa treaca peste mine.
Arghhh! Imaginea Bellei sarutandu-se cu altcineva ma innebunea.
- Este singura cale in care ea va fi in siguranta. Ea merita fericire, ea merita
siguranta, departe de noi. Prezenta noastra in viata ei o puna in pericol.
Nu poti vedea asta?!
Am realizat ca mai mult incercam sa ma conving pe mine.
- Daca nu ar fi fost cu noi la baseball, James n-ar fi incercat s-o omoare.
Daca nu ar fi fost la noi acasa, Jasper n-ar fi incercat s-o omoare. De
fiecare data a fost in pericol, NUMAI DIN VINA MEA! Practic am urlat
ultimele cuvinte. Era totusi bine sa ma descarc. Nu merita asta, am
continuat.
Alice incremenise. Gandurile ii erau confuze, plinde de durere, compasiune...
La naiba. Nu trebuie sa-i las sa-mi vada durerea. Vor incerca sa ma convinga sa
stau mai mult. De parca eu nu incercam destul.
- Edward, cred ca Bella era dreptul sa aleaga in aceasta chestiune. Ii
afecteaza viata la fel de mult. Afecteaza vietile tuturor. Nu esti singurul
care o iubeste. Toti o iubim, mai ales eu. Imi este cea mai buna prietena. Si
 ce zici de Esme? Deja o considera pe Bella fiica ei. Te-ai gandit la asta? Te-
ai gandit la altcineva inafara de tine? Nu poti sa hotarasti in locul ei. Nu
poti sa hatorasti pentru noi!
Alice practic marai la mine. Se pare ca era randul ei sa racneasca. Cine ar fi
crezut ca Bella era motivul...
- Decizia este luata, Alice. Nu am venit aici sa discutam. Am venit sa va
spun ca plecam si ca trebuie sa-ti faci bagajele.
Era foarte greu. Aproape cedam, viziunile lui Alice schimbandu-se in fiecare
secunda.
Plecam, toti ingandurati in masinile lor...
Bella la fereastra, deprimata...
Eu intr-o padure, deprimat...
Eu fugind spre casa Bellei, intorcandu-ma la ea...
Bella stand cu cineva in fata unui garaj, privindu-se...
Dar cine era nu se vedea. Pur si simplu. Nu-l puteam recunoaste ca sa-l fac
bucatele.
Dar ultima viziune ma zgudui in doua sensuri. Sensul bun era ca Bella urma sa
treaca peste mine si va fi fericita. Sensul rau era ca explodam de gelozie si durere.
Caci viziunea era tare ca stanca, neschimbata, numai plasarea in timp era
nesigura..
Dar ma convinse ca era spre binele ei. Va trece peste mine. Deci... plecam.
Viziunea lui Alice se schimba din ceata in care o aruncase mica mea lupta
interioara, clarificandu-se masinile noastre pe o sosea pustie.
- Vezi, Edward! Nu este spre binele ei nici al tau. Nu ma poti face sa plec.
Tu poti pleca daca vrei. Dar ea este prietena mea si n-am sa-i fac asta. O
cunosc destul ca sa stiu cum va reactiona. Este prostesc! Si ma doare capul
cand ma gandesc la mutat... Mai ales ca acest oras este perfect pentru noi,
fara soare...
Daca n-as fi fost inecat in disperare, asta m-ar fi facut sa rad. Alice devenea
foarte amuzanta cand se enerva, cu vocea aceea ascutita. Plus ca mintea, era
evident, nu trebuia sa-i ascult gandurile ca sa-mi dau seama.
- Alice... chestia cu mutatul n-o prea cred. Tu de abea astepti sa redecorezi,
sa cumperi haine noi pentru fiecare care sa se potriveasca cu atmosfera...
Alice se stramba, relaxandu-se putin.
Dar trebuia sa termin asta. Fiecare moment care trecea imi lua din timpul care
imi mai ramasese cu Bella.
- Eu m-am mutat oriunde ati vrut, cand mi s-a cerut fara sa ma plang. Nu v-
am intrebat niciodata motivele. Imi datorati asta si tu tu o stii.
Expresia ei se schimba din furie la infrangere.
Te rog Edward, gandi ea.
- Imi pare rau. Stiu ca o iubesti. De asta ar trebui sa fii de acord cu mine,
deoarece este cel mai bun lucru pe care il putem face pentru ea. Nu poate fi
fericita si in siguranta cu noi in viata ei.
- Bine, Edward. Inteleg, ofta ea infranta.
Gandurile ii erau totusi iritate. Sunt o persoana groaznica. Am ranit-o destul
pe Alice, asa ca era imposibil sa ma gandesc cum o va afecta asta pe Bella.
- Multumesc. Acum putem merge sa le spunem si celorlalti?
Trecusem de unul. Mai sunt doar cinci...
 - Cred ca da, raspunse ea, trista. Tristetea ei nu era nici o picatura din ceea
ce aveam sa indur peste cateva zile.
Zile...? Atat mai aveam de stat langa Bella? Cateva zile?
Atat? Nu puteam sa accept asta.
Viziunea din mintea surorii mele era stabila acum. Eu intr-o padure... suferind.
Stiam ca asta imi era viitorul si fara viziunile ei.
Am intrat impreuna cu Alice in casa si mi-am dat seama ca discutia noastra de
afara nu fusese neobservata. Din sufragerie ma asteptau multe reactii...nu prea
placute.
Cand am intrat, pe chipurile lor domina un sentiment din toate: tristetea.
Am vorbit inainte ca intrebarile lor sa umple camera.
- Deci, sunt destul de sigur ca ati auzit discutia mea cu Alice de afara si stiti
de ce sunt aici.
- Imi pare rau Edward. E doar vina mea. Eu voi pleca. Tu nu trebuia s-o
parasesti pe Bella din cauza mea. Ce am facut a fost de neiertat si eu ar
trebui sa fiu cel resp... izbucni Jasper, inainte sa pot continua.
- Nu, Jasper, l-am intrerupt la randul meu. Nu este vina ta. Te-am iertat. S-
a intamplat. Nu te duci nicaieri singur. Si nu esti responsabil de nimic...
Totusi putin este. Daca se controla nu-mi mai dadea de gandit si nu mai plecam...
- Nu plec din cauza a ce s-a intamplat astazi. Plec din cauza a tot ce s-a
intamplat pana acum. James, Jasper... Totul din cauza ca am lasat-o in
lumea mea. Prezenta noastra in viata ei este pericolul. Trebuia sa plec din
primul moment in care i-am simtit mirosul. Bella va fi devastata, dar va
trece peste mine, cum am vazut in viziunea lui Alice...
Toti incremenisere, procesandu-mi cuvintele. Dupa cateva minute, in care
innebuneam din cauza blestematei de viziuni, Carlisle spuse:
- Edward, stiu ca te gandesti la siguranta Bellei, dar asta va fi foarte greu
pentru tine de asemenea. Poate ar trebui sa-i dai mai mult timp, trebuie sa
fie alta cale.
Tipic Carlisle. Cautand parte buna in orice.
- Carlisle, nu vad alta cale. Ea nu va deveni un monstru, iar daca stii cumva
cum sa ma faci om, as fi foarte fericit.
I-a durut pe toti cand am spus cuvantul mostru, maraind.
Esme ma privea trista si ingrijorata. Pentru mine... oh, cum nu-i merit pe toti.
- Esme voi fi bine, am spus, mintind.
- Esti sigur, Edward? Te-ai gandit bine? Ai verificat fiecare posibiliate?
intreba Carlisle.
- Carlisle, vezi alta optiune?
- Nu dar...
- Vedeti voi alta optiune ca Bella sa fie in siguranta? i-am intrebat pe toti.
Tacura.
Gandurile lor luau alt curs. Se gandeau la mine. Cat de mult voi suferi. Stiau cat
de fericit ma facea Bella. Nu puteau sa creada ca fac asta. Nici eu, sincer. O
iubesc prea mult.
I-am privit pe Rosalie si Emmet. Ei erau singurii care nu spusesera nimic. Desi
stiam ce credeau, nu sunt cititor de ganduri degeaba, am intrebat:
- Ei bine Edward, stii ca ador s-o am pe Bella prin preajma. Este ca o sora mai
mica pentru mine, spuse Emmet serios. Serios? Fara nici o urma de umor in
 ton? Wow, Emmet a facut progrese. El niciodata nu e serios, nici chiar in
situatiile cele mai serioase.
- Desi imi doresc sa te razgandesti caci si eu o iubesc, pot intelege. As face
totul numai ca Rose sa fie in siguranta, daca ar fi om, vulnerabila si fragila ca
Bella. Nu-ti contest decizia. Sunt cu tine.
Wow.
M-am uitat imprejur si am citit aceeasi surpriza pe chipurile celorlalti la
cuvintele lui Emmet.
- Oh haideti, sunt capabil sa spun ceva fara sa glumesc si sa rad, spuse el. Ma
rog, cateodata.
- Emmet, pot sa-ti pun o intrebare? spuse Alice, cu o expresie socata.
- Te rog.
- Cine esti si ce ai facut cu fratele meu Emmet Cullen?
Emmet incepu sa rada.
- Deci cand plecam? intreba Rosalie, stricand toata distractia.
Nici macar nu-i pasa. Ea n-a placut-o pe Bella niciodata. Chiar ii parea bine. Un
nou loc in care sa-si etaleze frumusetea. Se gandea la cu ce sa se imbrace. Am
iesit din mintea ei inainte ca superficialitatea sa ma innebuneasca. Nu stiu ce
minune s-a intamplat de a gandit toate chestiile alea care m-au innebunit. Le-o fi
citit de undeva...
Inainte de a tipa la ea toate injuraturile pe care le stiam, Alice spuse:
- Doamne Rosalie, poti fi mai putin simpatica? Fratele tau isi pierde
dragostea vietii lui si tie nu-ti pasa. Inteleg ca o urasti pe Bella, dar ura
asta este mai mare decat iubirea care ar trebui s-o arati fratelui tau? O
iubim toti pe Bella. Si noua ne ranesti sentimentele. Nu pot sa inteleg
cum...
Aveam sa ma rafuiesc cu Rosalie odata dar acum tot ce conta era sa ma intorc la
Bella.
- Este in regula, Alice. Nu m-am asteptat la altceva din partea lui Rosalie.
Simplu. Nu aveam sa-i dau lui Rosalie atentia pe care o voia. Doar ii voi arata cat
de neimportanta este in decizia pe care am luat-o.
- Deci, este hotarat, plecam? am intrebat, incercand sa ignor (pentru a cata
oara) durerea cauzata de acest cuvant.
Parea ca contine iadul pentru mine, dar raiul pentru ea. Caci fara mine ea va fi
in siguranta. Imi repetasem asta de atatea ori incat suna ca o mantra.
- Cred ca da. O vom invita pe Bella maine ca sa ne spunem la revedere si
vom pleca dupa.
- Nu, nu va puteti lua ramas-bun.
Asta fusese ultima picatura. Incepura sa tipe toti deodata.
- Ce? Ce vrei sa spui ca nu ne putem lua ramas-bun? Alice spera ca n-a auzit
bine.
- Edward, nu putem sa plecam pur si simplu... pleda Esme.
- Nu, Edward, trebuie sa-mi cer macar scuze, spuse Jasper cu ochii in
pamant.
- Trebuie sa-i explicam, sa... sugera Carlisle.
- Nu pot sa plec fara s-o vad rosind inca o data, glumi Emmet.
Bella rosind. Desi Emmet glumea, era un lucru care avea sa-mi lipseasca la fel de
mult ca bataile inimii ei.
 - Daca facem o scena cu adio si la revedere, va face lucrurile mai grele
pentru ea. Are nevoie de o pauza.
Ok. Oficial sunt cea mai groaznica persoana din galaxie. Nu, din Univers.
Durerea din vocile lor, din gandurile lor cand am spus asta, ma facea sa vreau sa
intru in pamant si sa nu mai ies vreodata.
- Edward, daca tu crezi ca am sa plec fara sa-mi iau ramas-bun, uite alta
chestie. O iubim cu totii. Nu o putem rani asa. Nu e corect!
Desigur, era Alice cea care trebuia sa faca totul mai complicat.
- Alice, este cel mai bine pentru ea. Daca ne va vedea plecand, ii va cauza
mai multa durere. Nu cred ca vreti asta.
- Dar Edward...
- Alice stii de ce are nevoie. Stiti cu totii.
Se gandira la asta si se resemnara tacuti, cu un mic resentiment fata de mine.
Cred si eu.
- Deci care este planul? Tu nu poti s-o parasesti fara niciun cuvant Edward,
stii asta, spuse Carlisle.
- Pai, ar trebui sa plecati maine in Denali si sa stati putin la clanul Tanyei
pana cand ne vom gandi unde sa mergem. Eu voi ramane in urma.
Fiecare isi sorta sentimentele, dar fiind de acord. Stiau ca imi datoreaza asta.
- Edward...
- Am vorbit despre asta. O iubesc mai mult decat orice. Si fiindca o iubesc,
plec. Nu neg ca asta are sa ma distruga, dar sper ca imi voi reveni.
Incepeam sa ma plictisesc sa tot dau explicatii. Un nou val de durere ma lovea
cand o faceam, iar atunci mai aveam un pas si ma razgandeam. Nu ca Alice nu
vedea asta.
In timp ce ieseam din casa le-am blocat gandurile. Cu durerea lor aveam sa ma
descurc mai tarziu. Aveam timp pentru asta. Nu aveam destul timp cu Bella. La
asta trebuie sa ma concentrez in zilele astea.
Cand am intrat la ea in camera mirosul ei ma izbi, arsura familiara cerandu-si
tributul. Dar nu va mai fi acolo pentru mult timp.
Iar creatura asta minunata, care dormea, incredibil de frumoasa, nu mai era a
mea. Nu suportam s-o privesc stiind ca... nu aveam s-o mai vad.
Am sarit pe geam, reluandu-mi goana fara tinta.

CAPITOLUL 3 – SFARSITUL

Am fugit inapoi acasa ca sa-mi schimb hainele si sa-mi iau masina pentru scoala.
Cand am ajuns, ma asteptam ca familia mea sa fie inca aici. Asteptand sa ma
atace, sa ma convinga sa raman. Dar cand am intrat, nu se auzea nimic.
Ganduri, televizor, voci, nimic.
Plecasera.
Oficial, chiar plecam. Chiar o paraseam pe Bella. Ma gandisem la asta toata
noaptea.
Hotarasem.
Dar acum, intorcandu-ma la o casa goala, o facea parca si mai oficial. M-am
plimbat prin casa, dorindu-mi sa fie o alta optiune, din nou. Stiind ca nu era,
decat una pe care nu voiam s-o accept. Mai bine plecam decat asta.
In sufragerie am gasit un bilet.
Edward,
Am plecat in Denali, cum ne-ai cerut. Vom fi aici pana cand vei veni. Vom hotari
atunci unde ne vom muta , cand te vei intoarce. Stiu ca am discutat deja asta si stiu ca
pari hotarat dar mai gandeste-te la asta fiule. Trebuie sa fie alta cale. Suntem aici
pentru tine. Stai cat crezi tu ca trebuie. Suna daca te raugandesti. Gandeste-te la asta.
Te iubim,

Carlisle si familia
M-am gandit la asta. M-am saturat sa ma gandesc la asta. Cu cat mai mult ma
gandesc la asta, ma conving sa raman asa ca fac totul numai sa nu ma gandesc la
asta. Decizia este luata. Trebuie sa-mi ignor durerea si s-o indeplinesc.
M-am schimbat si am zburat intr-o secunda la masina. Am pornit motorul,
incercand sa scap de ganduri.
Ah! Stiu cum sa scap de ganduri. Alice este un geniu.
Asa ca am inceput sa memorez imnul Elvetiei tradus in greaca veche.
Am ajuns inaintea Bellei.
Bun.
Voi avea timp sa ma pregatesc. Sa intru in pielea personajului.
Fii distant, rece, nepasator, Edward. Doar esti bun la asta, mi-am spus ironic
cand i-am auzit camioneta venind.
Trebuia sa-mi controlez gura ca sa nu mi se curbeze buzele intr-un zambet la
vederea ei. Ce ironic.
Inainte de a o intalni pe Bella, incercam sa zambesc, iar acum cu Bella in viata
mea, ma straduiam sa nu.
Ea opri masina in parcare iar eu am mers si i-am deschis usa.
- Cum te simti? am intrebat-o.
- Perfect, spuse ea.
E o mincinoasa teribila.
Am mers in liniste spre clasa. Am mers langa ea, nevrand sa cheltuiesc putinul
timp pe care il mai aveam cu ea. Desi nu ne-am vorbit deloc in toata dimineata.
Doar fiind cu ea era raiul pentru mine.
Nu era atat de greu sa fiu distant. Pur si simplu trebuia sa ma gandesc la cat rau
i-am facut si eram mai posomorat decat m-as fi putut preface.
Mi-a fost teama sa mergem la pranz astazi. Stiam ca Bella ma va intreba de ce
lipseste Alice. Ce aveam sa-i spun? Uram s-o mint.
Am intrat in cantina si Bella se uita imediat la masa noastra. Alice intotdeauna
ajungea inaintea noastra. Intotdeauna statea acolo si ne astepta.
Dar nu va mai sta niciodata la masa asta. Ea era plecata acolo unde urma si eu
sa plec.
Poate nu va intreba.
- Unde este Alice? intreba Bella nelinistita cand ii vazu pe Ben si Angela,
care aveau majoritatea orelor cu Alice singuri.
- E cu Jasper, am raspuns.
Asta nu este o minciuna pana la urma.
 - Ce? Unde?
Am ridicat din umeri. Ridicatul din umeri este bun. Arata indiferenta.
- Nicaieri in special.
- Da. Va fi plecata pentru o vreme. Incearca sa-l convinga pe Jasper sa
mearga in Denali.
Nici asta nu era chiar o minciuna.
Am auzit-o inghitind in sec, iar umerii ii cazura.
- Te deranjeaza bratul? am intrebat-o, incercand sa ascund ingrijorarea care
ma cuprindea.
- Cui ii pasa de bratul meu stupid? mormai ea.
Enervata de situatie, presupun. Sau dezgustata de comportamentul meu ciudat.
Uram sa fac asta. Dar este pentru tine. Tot ce fac este spre binele tau, Bella...
Macar in gand puteam sa spun adevarul, nu?
Isi puse capul pe masa. Eu am stat pur si simplu si am privit-o. Privind cum
parul ei maro intunecat ii cadea in valuri pe spate, punand in evidenta pielea ei
de marmura. Apoi i-am vazut bratul bandajat si...
Concentraza-te. Ai un rol de jucat.
Asa ca m-am holbat pe pereti in tot timpul pranzului.
Restul zilei trecu la fel. Nu ne-am vorbit aproape deloc.
Dar in timp ce mergeam spre camioneta ei, ea sparse prima tacerea.
- Vei veni mai tarziu la mine in seara asta?
- Mai tarziu? am intrebat, surprins ca a pus o asemenea intrebare. Doar
intotdeauna veneam dupa scoala.
- Mai am treaba. Stii ca am facut schimb cu Mrs. Newton ca sa am liber de
ziua mea.
- Oh.
Nu ma voia? Sa vin?
- Deci vei veni dupa ce voi termina, nu? insista ea.
- Daca vrei tu, am spus.
- Te voi vrea intotdeauna, spuse ea, foarte intens.
Aproape m-am pierdut. In ochii ei fierbinti era iubire si stiam ca trebuie sa-mi
controlez privirea din ai mei ca sa merg conform rolului. Dar era atat de greu....
Tot ce voiam era s-o sarut si sa-i spun ca si eu o vreau pentru eternitate.
- Bine, atunci, am spus simplu, repetand toate codurile postale din America
Centrala, astfel reusind sa par inexpresiv.
Alice chiar ca este un geniu. Nu numai in moda.
I-am sarutat parul si am trantit portiera. Am mers spre masina mea, simtindu-
ma eliberat cand am ajuns inauntru, singur.
Era mai greu decat crezusem.
M-am uitat in oglinda retrovizoare la expresia rece si inexpresiva de pe chipul
meu.
Masca cazu.
Dar nu era mai bine. Daca Bella m-ar fi vazut atat de indurerat... cu inima franta,
desi inima mea demisionase demult.
De zece ori mai rau decat masca pe care o folosisem astazi.
Am iesit din parcare cu viteza maxima si m-am indreptat direct acasa. Am urcat
spre camera mea, desi nu era nevoie. Casa era goala.
M-am intins pe canapea si m-am holbat la tavan... amintindu-mi. Cand am adus-
o prima data aici si cum m-am simtit eliberat cu Bella stiindu-mi toate secretele.
La usurarea pe care am simtit-o cand nu ma privi decat cu dragoste in ochii ei
mari. Ea se purta cu mine cum se poarta cu toti, in loc sa ma trateze ca ciudatul
ce sunt.
Unul din cele mai fericite momente din vi... existenta mea.
Ma iubea neconditionat. Si uite ce i-am facut. Sunt josnic.
Mereu spuneam ca Bella atrage pericolul ca un magnet, si eu trebuia sa fiu acolo
s-o protejez. Dar unul din cele mai periculoase lucruri atrase de ea eram eu.
Toate chestiile rele i se intamplasera de cand ma intalnise pe mine. Doar traise
normal si bine in Phoenix, care este totusi un oras mare. Iar acum trebuia s-o
apar de mine. Ceea ce faceam, paralel distrugandu-ma pe mine insami.
Nu voi fi la fel de slab, ca inainte. Acum chiar plec. Am facut-o.
Wow. Sunt surprins. Chiar ca o iubesc. Desi nu-mi dau seama de dovada iubirii
mele, faptul ca plec sau faptul ca imi doresc atat de mult sa raman.
Macar am ramas cu amintirile din vara asta, cea mai fericita din viata mea.
Macar am gasit-o pe Bella, adevarata mea dragoste, unica mea dragoste. Unii nu
gasesc asa ceva, chiar daca sunt oameni.
Am oftat si am privit pe geam. Se intuneca. Ar trebui sa ma duc la Charlie, s-o
prind din prima cand soseste. Nu puteam sa pierd nici o clipa. Desi... nu aveam
sa stau in noaptea asta.
Nu trebuia.
Refuzul facea parte din rol, rolul facea parte din plan, iar planul era pentru ea.
Era mult mai usor sa fiu distant la scoala. Aveam ore care necesitau atentie (de
parca nu stiam deja pe de rost fiecare lectie) . Acum am cateva ore cu ea, doar noi
doi...
Aveam sa ma prefac ca ma uit la TV cu Charlie.
Cand am ajuns la casa ei, m-am simtit recunoscator, unica si singura data, ca
avea cea mai inceata... masina, greu numita asa, din istorie.
Am batut la usa lui Charlie, compunandu-mi cu grija expresia.
- Vin acum, tipa el, ridicandu-se cu regret din fata TV-ului. Logic ca se uita
la un meci.
- Hei, Edward. Bella nu a ajuns inca acasa.
- Oh. Atunci daca nu va suparati, mi-ar placea s-o astept.
- Sigur, se stramba el imperceptibil si ma lasa inauntru.
Am intrat in sufragerie dar Charlie se ducea in bucatarie.
- Am niste pizza rece aici. Vrei si tu? intreba el.
La naiba. Era mai usor sa refuz cand Bella era acasa si manca cu el. Nu pot sa-l
refuz.
- Sigur, am raspuns, deja regretand hotararea de a veni inaintea Bellei.
M-am asezat in fata mesei si am privit feliile de pizza, gandindu-ma ca va trebui
sa vomit mai tarziu. La naiba, la naiba, la naiba.
Nu stiu de ce urasc atat de tare mancarea umana.
Am mancat cateva felii, gandindu-ma la Bella, ca sa ignor gustul groaznic, apoi
ne-am ridicat si am mers in sufragerie. M-am asezat pe canapea iar Charlie se
aseza in fata TV-ului ca intotdeauna.
Unde era ea? I se intamplase ceva? Ar fi trebuit sa ajunga pana acum. Poate ar
trebui...
Zgomotul camionetei ei antice imi intrerupse gandul. Bataile inimii ei se
accelerara cand parca si iesi din masina. De ce? La ce se gandea? Repede mi-am
compus masca care o avusesem toata ziua.
- Tata? Edward?
Stiind ca nu-i voi mai auzi vocea de acum incolo...
- Aici, striga Charlie.
Isi atarna haina in cuier si intra in sufragerie. M-am concentrat pe enumerarea
jucatorilor meciului ca sa nu ma uit la ea. Stiam ca voi zambi si ma voi pierde.
- Salut, spuse ea cu o voce slaba.
- Hey Bella, raspunse Charlie, nedezlipindu-si ochii de ecran. Este niste
pizza rece in bucatarie. Cred ca este inca pe masa.
Hei, de cand ii plac lui meciurile? gandi el putin uimit.
- Bine, spuse ea, dar nu se misca.
Astepta s-o observ oficial. A trebuit sa ma uit acum. Dupa cat de incapatanata
este, ar sta acolo pana maine, daca nu mai mult. Imaginea ei ma invigora, ca si
cum imi tinusem respiratia pana acum. Dar repede mi-am mutat privirea pe
ecran. Joaca-ti rolul.
- Vin acum, am spus pe o voce inexpresiva.
Ii simteam inca privirea, dar nu i-am intors-o. Oricat de mult imi doream, trebuia
sa joc rolul. E pentru ea, e pentru ea, e pentru ea, e pentru ea, e pentru ea... Imi
repetam asta atat de des in ultima vreme incat suna de parca spuneam: Epent
Ruea. Si incepea sa ma plictiseasca. Trebuie sa gasesc ceva mai convingator.
Dupa un minut renunta si se duse in bucatarie. Am auzit scaunul harsaind pe
linoleum cand se aseza. La ce se gandea? Cu siguranta observase, cu siguranta o
durea indiferenta mea falsa. O durea probabil cat un sfert cat ma durea pe mine
s-o fac.
Oricum, de ce nu m-a intrebat despre comportamentul meu? Atunci am auzit-o
chicotind. LA CE SE GANDEA? Eu ma purtam asa si ea radea? Atunci am auzit-
o ridicandu-se de pe scaun si fugind pe scari spre camera ei.
Curiozitatea ma innebunea. Era ca atunci ca in cantina, cand am vazut-o prima
data.
Dar acum era si mai rau. Stiam ca puteam intreba, dar totusi... nu puteam. De ce
nu venise la mine? Ce facea acolo?
Cobori in sfarsit scarile, incet pentru ea. Atunci am auzit clicul unui aparat de
fotografiat.
- Ce faci Bella? intreba Charlie strambandu-se, ca un ecou al propriei mele
frustrari.
- Oh, haide, spuse Bella. in timp ce se aseza in fata lui Charlie.
Zambea dar ceva era diferit. Zambetul nu-i afecta si ochii, parea ca se forteaza sa
zambeasca.
- Stii ca mama va suna in curand si va intreba daca am folosit camera.
Trebuie sa ma apuc de treaba inainte, ca sa nu-i ranesc sentimentele,
termina Bella.
- Dar de ce ma fotografiezi pe mine? intreba Charlie.
- Pentru ca esti atat de chipes. Si pentru ca tu esti cel care am cumparat
camera, asa ca esti unul din subiectele mele.
- Trebuia s-o las la magazin, baigui Charlie pe un ton prea jos ca sa-l auda
Bella.
 - Hei Edward, spuse Bella indiferenta. Fotografiaza-ma pe mine si cu tata
impreuna.
Arunca aparatul spre mine. Arata de parca incerca sa nu se uite in ochii mei.
Nu ma plang. Faceam acelasi lucru oricum.
Ea se aseza langa Charlie pe canapea iar el ofta.
- Trebuie sa zambesti, Bella, am spus eu.
Imi dadu zambetul ala gol pe care il avea si inainte. Charlie se simtea la fel de
incomfortabil ca Bella. Se pare ca de la el a mostenit frica de atentie. Am apasat
pe buton.
- Lasati-ma sa iau una cu voi, copii, spuse el ridicandu-se.
I-am dat camera si m-am dus langa Bella. Mi-am asezat mainile pe umerii ei si
ea isi puse bratul in jurul taliei mele.
Arghh!!
Caldura... parca nu o mai simtisem de o vesnicie. Voiam s-o strang in brate si s-o
sarut, sa-i spun... ca totul nu era decat o mare, mare, MARE prostie.
- Zambeste, Bella, spuse Charlie.
Intreruperea lui imi dadu timp sa-mi clarific gandurile. Ea inspira si zambi ca si
inainte, la blitzul argintiu al camerei.
- Destule poze pentru ziua de azi, spuse Charlie, intinzandu-se pe canapea.
Nu trebuie sa consumi tot filmul.
Mi-am retras mainile de pe umerii ei, golul lasat durea si uram fiecare secunda...
Dar rolul o cerea asa ca m-am smuls din stransoarea bratului ei, din nou
simtindu-ma ca naiba, si m-am asezat inapoi pe sofa. Ea ezita putin si se aseza si
ea. Din coltul ochiului am vazut ca mainile ii tremurau. De ce? Ii era frig?
Deodata isi apasa mainile pe stomac, probabil simtind ca observasem. Se holba la
TV ca si mine. Stiam ca nu e nebuna dupa TV, in special sport. Va pune intrebari
in curand. Si eu trebuia sa mint.
S-o mint?
La mintit eram expert, dar s-o mint pe ea... nu era bine.
E pentru binele ei, e pentru binele ei... mi-am repetat in continuare, in timp ce
ma ridicam si spuneam:
- Mai bine as pleca acasa.
- Pa, spuse Charlie fara sa se uite la mine. Gandurile ii erau usurate.
Bella se ridica si ma conduse la usa. Am iesit si m-am indreptat spre masina mea.
- Vei ramane? Durea atat de mult durerea de pe fata ei...
- Nu in seara asta, am spus si mi-am dat voie sa ma injur si sa ma blestem
in toate modurile posibile pentru asta.
Am intrat in masina, fugind de intrebarile ei. Nu i-am dat timp. Nu intrebase de
ce. Dar... de ce nu intrebase?
M-am uitat in oginda retrovizoare in timp ce imi conduceam masina pe drum.
Inca statea la usa, privindu-mi masina plecand.
Incepu sa ploua dar Bella parea ca nu avea de gand sa se miste. In sfarsit am
trecut coltul.
Am apasat frana si am oprit masina, lasandu-mi capul pe spate. Am inchis ochii
si mi-am dorit sa dorm. Orice numai sa scap de asta.
M-am saturat de gandit. M-am saturat de tot. Nu am muncit niciodata atat de
mult sa ma fac atat de nefericit. Ce ironic. Si eu care il criticam pe Romeo... Eram
la fel. Greseala dupa greseala.
Fiecare moment cu ea era o binecuvantare totusi. Desi o raneam atat de mult cu
purtarea mea falsa. Era atat de greu sa nu zambesc, sa nu ma pierd in ochii ei
caprui. Durerea era insuportabila. Am deschis ochii, oftand, stiind ca somnul nu
avea sa vina oricat ma rugam.
M-am dus acasa. Nu aveam s-o privesc dormind astazi. Ar durea prea tare. Nu
puteam suporta. Era goala si am facut acelasi lucru ca mai devreme. M-am
asezat pe canapea si m-am inchis in lumea suferintei. Tot ce puteam face.
Telefonul imi vibra in buzunar. Sper sa nu fie Bella, punand intrebari.
Dar era Alice. Am simtit usurare si tristete in acelasi timp. Nu era Bella, nu
punea intrebari dar totusi voisem sa-i aud vocea catifelata, moale...
Oftand, am raspuns.
- Ce este, Alice?
- Edward, de ce iti ia atata timp? intreba ea. Nu te-ai razgandit oricum.
- Incerc sa plec. Este mai greu decat mi-am imaginat, am recunoscut.
Si era adevarul. Planuisem sa plec a doua zi dupa ziua ei, dar ma razgandisem
cand i-am vazut fata a doua zi dimineata.
- Edward, ce faci? Nu vrei sa pleci. Stii asta. Opreste-te. Pur si simplu...
ramai. Vom gasi o cale sa razolvam asta, promit. Poate...
Ma gandisem la asta. Ma gandisem destul la asta. De ce toata lumea ma calca pe
nervi cu chestia asta? Gandindu-ma la asta era ceva ce nu mai suportam, ci doar
imi indeplineam sarcina auto-impusa.
- Alice, decizia este deja luata. Ma voi face sa plec. Asta nu este despre mine.
Ea merita altceva. Nu voi discuta pe tema asta. Voi ajunge acolo in curand.
Pa, am spus si am inchis telefonul.
Am scuturat din cap, incercand sa alung orice gand din cap. Orice emotie...
Orice... Totul... Mai ales nevoia de a fugi la casa ei si s-o privesc dormind.
Dar nu prea mergea. Asa ca am sarit pe geam si am folosit vechea mea metoda de
a scapa de ganduri. Am luat-o la fuga ca nebunul, concentrandu-ma pe goana
fara tinta.
Ceata verde din jur se lumina in timp ce zorile aureau orizontul. M-am oprit
daramand un copac si m-am uitat in jur.
Unde naiba eram?
Am urmarit mirosul vag al unui om si am dat de o cafenea micuta. Eram pe
undeva in America Centrala. La naiba!
Daca 5 ore mi-a luat cu viteza medie... si acum e ora... m-am scotocit prin
buzunare, aruncand inca un „la naiba”, fiindca nu aveam ceas la mine. Am intrat
in oras si am intrebat cat e ceasul pe prima persoana intalnita.
- Hmm... este aproape 5... se alinta blonda palida.
Of, ce noroc aveam. Dar ce cauta ea afara la ora asta?
- Te grabesti undeva?
- Da, i-am spus, nerabdator sa scap de gandurile ei identice cu ale Jessicai.
Multumesc.
Am luat-o la fuga cu viteza umana pana am ajuns in padure. Atunci m-am lansat
cu toata viteza spre Forks. Daca este ora 5, in jur de 7-8 ajung in Forks.
Si ma prinse si ploaia inainte de a intra in oras. Putea fi ghinionul mai complet?!
Of of of....
Ajunsesem la timp pentru a pleca la scoala.
Astazi o voi face.
Azi era ziua.
Ziua in care o parasesc pe Bella pentru totdeauna.
Ultima zi in care ii voi vedea chipul, voi simti mirosul ei delicios si ultima data
cand voi simti caldura pielii ei.
Deja am stat prea mult. Ok, deci, fa ceva numai ca sa scapi de ganduri.
1+1=2+2=4+4=8+8=16+16=32+32=64+...
Am pierdut sirul numerelor.
Durerea mea crestea odata cu numerele, iar faptul ca astazi era ultima mea zi de
fericire nu ajuta deloc.
Am ajuns la scoala in acelasi timp cu ea. Am intalnit-o la masina ei ca de obicei,
si am mers spre sala de clasa in tacere. Din nou. Fii distant.
Nu o puteam privi. Era deja prea greu.
Acum aveam ora de Engleza. Mr. Berty o intreba pe Bella ceva de doua ori dar
Bella nu parea sa fie atenta.
La ce se gandea? Simtea ce urma?
- Sotul ei, i-am soptit raspunsul la intrebare.
Si apoi m-am intors la patetica mea incercare de a nu ma uita la ea. Si la
numarat... 2048+2048=4096+4096=8192+...
La pranz, linistea continua. Bella o rupse aplecandu-se deasupra mesei si
spunandu-i Jessicai:
- Hei, Jess.
- Ce faci, Bella?
- Poti sa-mi faci o favoare? Mama mea vrea sa iau mai multe poze cu
prietenii mei pentru albumul pe care mi l-a daruit. Deci, ia niste poze cu
toata lumea, spuse Bella in timp ce scotocea in rucsac dupa camera foto.
Ce-i cu ea si cu pozele ei?
Ii dadu aparatul Jessicai.
- Sigur, spuse Jessica zambind in timp ce il fotografia pe Mike cu gura plina.
Apoi inmana camera foto tuturor, blitul argintiu auzindu-se de multe ori. Razand
si tachinandu-se si fiind normali... asta merita Bella, o viata normala, chiar daca
ea nu este ca ceilalti.
Dar aici am pierdut putinul control care il mai aveam.
Am privit-o in ochi pentru prima data in ultimul timp.
Era ca si cum am luat o gura de aer dupa o scufundare in apa... Ca si cum ce-mi
lipsea atat de mult era la locul lui... pentru putin, caci azi...
Deci 8192+8192=16384+....
Dar in ochii ei era ceva schimbat. Nu pot explica ce. Era o urma de fericire in
ochii ei. Fericire?? Fusese atat de posomorata din cauza comportamentului meu,
dar... asta ma surprinse.
Nu pot sa plec azi.
Poate maine. Da, maine. Nu pot s-o fac azi. Pur si simplu... nu pot.
- Uh-oh, spuse Jessica ingrijorata. Cred ca am folosit tot filmul.
- Nu-i nimic. Cred ca deja am fotografii cu tot ce voiam, spuse Bella.
Dupa scoala, am condus-o la masina ei, ca de obicei.
In liniste. Apoi m-am intors la masina mea. Ea avea de lucru astazi din nou.
Nu puteam sa plec astazi. Mai ales cand avea de lucru.
Cand am ajuns acasa, m-am trantit pe canapea incercand sa scap de tot. Nu
aveam sa ma duc azi la ea. Nu-mi puteam controla expresia indurerata cu ea
singura si poate, rugand si intreband... Voi pleca maine. 15 septembrie va fi
aniversarea ruinarii vietii mele.
Dar logic ca am luat-o din nou la goana prin padure, dar de data asta am fost
atent sa fug in cerc si sa nu trec granitele Statelor Unite. Alergatul ajuta.
Devenea din nou un obicei.
La scoala a fost la fel. Liniste. Dureros.
Eu repetandu-mi in cap ca ea e importanta, ca este pentru ea, facand adunari si
concentrandu-ma disperat la ore.
Ea tacuta si mohorata.
Eram in drum spre camioneta ei cand m-am hotarat. Era acum sau niciodata.
- Te superi daca vin pe la tine astazi? am intrebat inainte de a intra in
masina ei, neuitandu-ma in ochii ei.
- Sigur ca nu, raspunse ea nesigura.
- Acum? am intrebat in timp ce deschideam usa pentru ea.
- Sigur. Voiam sa las o scrisoare pentru Renee in cutia postala pe drum. Ne
vedem acolo, spuse ea.
Daca nu faceam asta cat de curand urma sa explodez. Nu mai suportam. Trebuia
sa termin odata. Nu puteam astepta atat.
- O fac eu, am spus in timp ce luam scrisoarea. Si inca te voi bate pana acolo,
am spus incercand sa zambesc.
- Bine, spuse ea. Incerca si ea sa zambeasca, dar nu putea sa ascunda
nelinistea. Cat de receptiva.
Am condus afara din parcarea scolii si am lasat plicul cu poze in cutia postala in
drum. Am ajuns la casa Bellei in timp record. Acum urma sa se termine. Un fior
ma patrunse si durerea care uimitor, palise putin, eu purtandu-ma ca un robot,
ma izbi cu o putere inimaginabila. O parasesc?
Voi reusi sa nu o iau in brate si sa ma dau batut ca de obicei?
Nu. Trebuie sa reusesc. E pentru ea. Fac asta pentru ca o iubesc.
Am oprit masina in locul lui Charlie. Eu voi fi plecat inainte ca el sa ajunga...
Trebuie ca Bella sa ma uite. Oricum, ma va uita. Va trece peste mine. Viziunea
lui Alice imi aparu in fata ochilor, torturand tot ce ramasese dintr-o inima franta.
Oricum, trebuie sa fac totul s-o ajut. Am zburat in camera ei si am insfacat
cadourile de la noi si aveam de gand sa le pun in masina, dar... nu era corect.
Sunt lucrurile ei, nu?
Puteam sa las o parte din mine cu ea.
Deodata albumul de pe masa imi atrase atentia. L-am deschis si m-am uitat la
pozele pe care le pusese acolo.
Prima poza era cu mine. Inaintea petrecerii. Cand eram fericit, cu Bella. Am scos
poza, impreuna cu celelalte si le-am ascuns sub podea. Poate intr-o zi... cand va
fi... m-am chinuit sa gandesc cuvintele. Cu altul, isi va aminti de mine. Poate va
pune CD-ul si se va gandi la mine.
I-am auzit camioneta prin apropiere si m-am grabit in sufragerie unde am lasat
un bilet pentru Charlie. M-am straduit sa falsific scrisul Bellei. Cine stie cat va
dura s-o conving ca nu o mai iubesc?
Am fugit apoi in masina mea exact cand ea aparea la colt. Trebuia sa para ca am
asteptat-o acolo.
Ea opri masina in parcare, dar cand iesi din camioneta isi scutura capul. Ce
insemna asta?
Am iesit din masina si m-am dus s-o intalnesc. Avea un pachet in maini pe care
voia sa-l duca in casa dar i l-am luat si l-am pus pe bancheta masinii. Trebuia sa
termin odata.
- Vino la o plimbare cu mine, i-am spus luandu-i mana calda, fina si un val
de disperare ma cuprinse iar.
Ea nu spuse nimic si oricum nu i-as fi dat sansa sa ma refuze. Am tras-o dupa
mine in padure. Cativa pasi intre copaci, undeva de unde se vedea casa ei, ca sa
se poata intoarce... caci eu nu aveam sa fiu aici s-o conduc.
M-am sprijinit de un copac si m-am holbat la ea.
Intrebandu-ma cum aveam s-o fac.
Ea era atat de frumoasa. Parul intunecat ii incadra fata palida, luminata de
perechea uimitoare de ochi ciocolatii, acum nelinistiti, privirea staruindu-mi pe
buzele ei.
Ea ma facuse mai fericit decat am fost vreodata. Iar acum trebuia sa las totul in
urma si sa plec. Nu voi iubi pe nimeni, inafara de ea. Singura fata din lumea.
Fata careia urma sa-i frang inima.
- Bine, deci... sa vorbim, spuse ea cu vocea ei moale, clara.
Am luat o gura mare de aer. E pentru ea...
- Bella, plecam, am spus.
In sfarsit le-am spus. Ea inhala adanc dar era surprinzator de calma. Suspecta
asta? Stia ca voiam s-o parasesc?
- De ce acum? Un alt an... spuse ea, dar am intrerupt-o.
- Bella, este timpul. Cat timp mai putem sta in Forks oricum? Carlisle de-
abea poate parea de 30, si spune ca are 33 de ani acum.
Se uita la mine cu o privire confuza in ochii calzi... Se holba la mine si eu i-am
intors privirea, mentindandu-mi cu greutate masca pe fata.
Atunci ea intelese.
- Cand spui noi... murmura ea.
Oh... crezuse ca vorbeam de noi doi. Cum putea sa creada asa ceva? Chiar ar fi
venit cu mine daca as fi cerut?
Nu m-am lasat sa fiu fericit la aceasta realizare. M-am cufundat si mai mult in
starea de robot.
- Ma refeream la familia mea si eu, am spus accentuand fiecare cuvant.
Ea scutura mecanic din cap. Va fi aproape imposibil sa accepte. Imi pare bine ca
am lasat biletul. Nu puteam spune cat de mult va dura.
- Bine, atunci voi veni cu tine, spuse ea.
- Nu poti Bella. Unde mergem noi... nu este locul potrivit pentru tine, am
spus.
- Unde esti tu este locul potrivit pentru mine.
Oh, cat voiam sa cred asta.
- Nu sunt bun pentru tine Bella.
- Nu fi ridicol. Esti cea mai buna parte a vietii mele.
Era de fapt invers. Ea era cea mai buna parte a vietii mele. Ma schimbase atat de
mult. Nu avusesem viata pana cand am intalnit-o.
- Lumea mea nu este pentru tine.
Durea sa stiu cat e de adevarat... Dar inapoi la starea de robot, sau de copac care
nu simte si nu gandeste nimic.
- Ce s-a intamplat cu Jasper a fost nimic, Edward! Nimic!
 - Ai dreptate, era exact la ce trebuia sa ma astept.
Cum putusem sa cred ca voi putea fi cu un om?
- Ai promis! In Phoenix ai promis ca vei ramane..., tipa ea.
- Atata timp cat era in siguranta pentru tine.
Si nu era in siguranta cu mine. Cu pericolul personificat.
- Nu! Este vorba de sufletul meu, nu-i asa? striga ea furioasa. Carlisle mi-a
spus despre asta si nu-mi pasa Edward! Nu-mi pasa! Poti avea sufletul
meu. E al tau deja.
Era de nesuportat.
Iat-o aici daruindu-si sufletul si inima unui monstru.
Ma holbam la pamant, gandindu-ma din nou la toata chestia cu siguranta ei. M-
am stapanit, i-am urat bun-venit robotului Edward si mi-am ridicat privirea.
- Bella, nu vreau ca tu sa vii cu mine.
Cea mai neagra blasfemie.
- Tu... nu... ma... vrei? spuse ea in timp ce intelegea cuvintele mele.
- Nu.
Cum pot doua litere sa produca atata... durere?
Tot ce vrusesem, voiam si vreau este ea. De cand am vazut-o prima data. Nu era
viata fara ea.
Se holba la mine, incercand sa gaseasca o urma de minciuna in vorbele mele. Nu
eu i-am mentinut privirea cu indiferenta, nu eu am convins-o ca nu mai era nimic
de spus. Nici nu stiam cum am putut face asta.
- Ei bine, asta schimba lucrurile, spuse ea calma.
CALMA!? Cum de am convins-o atat de usor? Cum putea sa creada... adica...
M-am uitat inspre copaci pentru a-mi ascunde expresia.
Ce naiba ii trecea prin capul ala ciudat si intortocheat?
- Desigur, te voi iubi intotdeauna... nu stia ea cat de mult, desi am spus-o pe
un ton de parca nu conta... intr-un fel. Dar ce s-a intamplat atunci in seara
aceea m-a facut sa-mi dau seama ca este timpul pentru o schimbare. M-
am... saturat sa ma prefac ceva ce nu sunt, Bella. Nu sunt om, am spus
intorcandu-ma spre ea.
Era calma, de parca aveam o conversatie obisnuita. Chiar nu contam deloc
pentru ea?
- Am lasat asta sa mearga inainte prea mult si imi pare rau, am continuat.
- Nu... Nu fa asta...
M-am uitat la ea cu aceeasi expresie, gandindu-ma la reactia ei. Simteam ca mai
aveam putin si explodam. Tot ce voiam era sa urlu: Bella, ce naiba e cu tine? Nu
ti-am spus ca te iubesc de un milion de ori? Care este problema cu tine? Cum de
crezi minciunile astea? dar n-am facut-o. Doar am continuat:
- Nu esti buna pentru mine Bella.
Ea intelese. Dar evitam sa vad urmarile...
Dar mai aveam nevoie de ceva. Nu aveam sa fiu aici ca s-o protejez. Trebuie sa fie
in siguranta. Daca nu, toate astea erau pentru nimic.
- Totusi ti-as mai cere o favoare, daca nu este prea mult.
Desigur ca era prea mult. Ce fel de intrebare idioata e asta?
- Orice, sopti ea.
Eu ii frangeam inima si ea inca facea tot pentru mine. Cat nu o merit.
Atunci... am devenit Edward al ei, care nu exista decat prin ea. Masca cazu
pentru o secunda...
- Nu fa nimic nesabuit sau stupid, am spus cu mai multa emotie decat am
pus in orice spusesem in ultimele zile. Intelegi ce spun?
Asta era o importanta parte din decizia asta exasperanta.
Ea dadu din cap.
M-am intors la expresia fara nici o emotie.
- Ma gandesc la Charlie, desigur. Are nevoie de tine. Ai grija de tine, pentru el...si
pentru mine, am adaugat in gand.
Neutru. Asa trebuia sa par.
- Bine, murmura ea.
- Si-ti voi face o promisiune in schimb. Promit ca este ultima data cand ma
vezi. Nu ma voi intoarce, decat probabil sa te spionez ca de obicei cand
dormi fiindca sunt sigur ca nu ma pot controla, am spus ultima parte in
gand. Nu te voi pune prin ceva de genul niciodata de-acum inainte. Iti poti
continua viata fara vreo interventie din partea mea. Va fi ca si cum nu am
existat niciodata.
Genunchii incepura sa-i tremure. Am zambit, ca s-o linistesc, si am spus:
- Nu te ingrijora. Esti om, memoria ta este ca o sita. Timpul vindeca toate
ranile pentru oameni.
- Si amintirile tale? intreba ea.
- Pai, am ezitat, cat pe-aci sa-i spun ca ma voi gandi la ea mereu, dar
trebuia sa fiu distant. Nu voi uita. Dar noi... suntem foarte usor de distras,
am zambit usor. Totusi nu am pacalit-o.
M-am dat cu un pas inapoi si am spus:
- Asta este totul, presupun. Nu te vom deranja din nou.
Am incercat sa plec. M-am fortat sa plec. Dar am stat nemiscat.
- Alice a plecat? intreba ea necrezand cuvintele ce-i ieseau din gura.
- A vrut sa-si ia ramas-bun dar am convins-o ca o pauza ar fi mai bine
pentru tine.
Ea pur si simplu statea acolo. Pierduta in gandurile pe care muream sa le aflu.
Acum, mi-am poruncit.
- La revedere, Bella.
- Asteapta!!! striga ea apropiindu-se.
Voiam s-o iau in brate si sa-i spun c-o iubesc. S-o sarut si sa-i spun ca totul era o
mare prostie.
Nu m-am putut controla si m-am apropiat prinzand-o de incheieturile mainilor si
m-am aplecat. Era permis un sarut de ramas-bun, nu?
Mi-am lipit buzele de fruntea ei pentru o secunda, pielea ei calda si matasoasa
arzand sub buzele mele reci.
Ea inchise ochii, inima batandu-i mai repede.
- Ai grija de tine, am repetat ceea ce ma obseda si motivul a toate astea...
Apoi am fugit.
O clipa daca mai stateam vazandu-i parul fluturand usor, deasupra ochilor ei
mari, ciocolatii indurerati nu mai suportam si o sarutam de-a binelea. Si n-as
mai fi plecat.
Am continuat sa fug.
Fara sa respir.
Fara sa ma concentrez.
Pentru prima data in istoria vampirilor probabil, m-am impiedicat de cateva ori
si apoi m-am izbit intr-un copac.
Nu durea.
Doar am aterizat pe pamant unde am ramas nemiscat ca o statuie.
Romeo si Julieta. Acum il intelegeam perfect, desi nu mi-a placut prea mult
povestea, trebuie sa recunosc similaritatile tragediilor noastre. Nu era scris sa se
intample... Destinul ii voia separati. Nu-si putusera gasi linistea decat in moarte.
Dar eu nu puteam muri cu Bella. Imi doresc sa fie atat de usor. Si chiar daca as
putea muri cu ea, nu era nicio garantie ca ne vom intalni in acelasi loc. Macar
Romeo si Julieta urmau sa fie impreuna in moarte dupa tot haosul pe care
trebuisera sa-l infrunte. Dar eu si ea... nu predestinati sa ne intalnim nici in
viata de dupa. Oricum te uitai la problema, Bella si eu... pur si simplu nu a fost
sa fie.
Daca as fi murit in 1918, cum ar fi trebuit, nu ne-am fi intalnit niciodata. Eu as fi
fost mort pana acum iar ea traind o viata fericita.
Dar eu sunt un vampir iar eu este un om. Vanator si prada.
Dar chiar daca as fi fost om si as fi fost la liceu, tot nu puteam fi impreuna. Ar fi
trebuit sa privesc cum duba lui Tyler o zdrobea. Daca nu eram un mostru nu as fi
putut s-o salvez. Nu este alta cale. Este singurul mod...
Macar, asta incerc sa ma conving.
Si desi totul este adevarat, sunt devastat... nu, nu este un cuvant destul de
potrivit pentru ceea ce simt.
Ce am facut? Cum am facut-o? Cum am putut sa-i spun ca nu o mai vreau? Si,
mai important, cum de m-a crezut?
Dupa tot ce se intamplase intre noi, ea ma credea.
A trebuit sa privesc cum se ineaca in cuvintele mele, cum le accepta – ca nu o mai
iubeam, si calmul...
Ma simt fara viata. Ca si cum as cantari 100 de tone.
Serios vorbind pot sa zac aici pentru restul existentei mele. Imi tot amintesc
discutia dintre noi si devine din ce in ce mai rau.
Privirea din ochii ei era de nesuportat...
Am vazut direct in sufletul ei prin ochii ei frumosi si tot ce-am vazut a fost
durere... la cuvintele mele.
Cum am putut sa-i cauzez atata durere persoanei pe care o iubesc mai mult
decat propria-mi viata?
Nu am crezut niciodata ca voi fi motivul acelei priviri din ochii ei. Uram tot impul
cand Jessica Stanley avea ganduri rele despre ea. Stiam ca daca le-ar auzi ar
durea si as fi facut orice s-o protejez. Dar iata-ma ranind-o mai mult decat ar
putea Jessica vreodata...
Incepu sa ploua.
Nu stiu unde sunt. Ce fac aici. Tot ce conteaza este ca sunt fara Bella si ca fara ea,
nu exista nimic. Eu traiam prin ea.
Cum voi trai fara ea?
Cum am trait fara ea inainte? Pare acum o viata de om. Fiind cu Bella imi
adusese atat de multa bucurie. Inainte imi traiam rutina, dar defapt nu traiam.
Ea imi deschisese ochii spre o alta lume. Un loc fericit. Numai cu ea. Iar acum, ca
ea nu mai este cu mine, ce voi face? Nimic.
Este imposibil sa traiesc fara sa stiu, sa simt ca sunt intreg.
Inainte am trait probabil fiindca nu stiam cum este sa fii intreg. Credeam ca sunt
complet, satisfacut de mine, dar ca de obicei, Bella imi dovedise ca nu era asa.
Dar odata ce ai simtit cum este sa fii intreg, nu poti sa traiesti fara.
Trebuie sa termin. Nu-mi face bine sa ma gandesc...
In timp ce stateam pe pamant si ma uitam la cer, stiam ca viata se terminase
pentru mine. Pentru ca acum era un cer gol, nefiind o luna ca sa atraga tot ce
insemnam eu.
Inima nu era acolo. Nu era cu mine.
Am lasat-o, franta cu ea. In Forks, un loc pe care nu-l voi mai numi niciodata
acasa. Desi va fi singura casa pe care o cunosc.

LOVE... LIFE... ME@NING... OVER.

by ANDRU

Ok. Recunosc ca m-am inspirat putin dintr-un fanfic in engleza, dar n-

am luat decat cateva idei. Era scris prea afectat... Ma rog, sper sa va
placa. Stiu ca pe Stiri Twilight a mai postat cineva un fanfic cu aceeasi
tema ca a mea, si chiar mi-ar placea sa aflu ce credeti. Lasati
comentarii pe Stiri Twilight. Depinde de voi daca sa mai continuu.
Mz... Daca vreti sa ma contactati adugati in lsita idul sweet_eleonor18.
Si scuzati-mi unele greseli de scriere.