Sunteți pe pagina 1din 4

Martin Wight Politica de putere Mari puteri

Termenul de putere dominanta apare atunci cand celelalte state in sistemul international recunosc o putere dominant fie colaborand cu ea, fie unindu-se in rezistenta impotriva ei. Distinctia in relatiile diplomatice normale este aceea dintre mari puteri si alte puteri. Dupa cel de al doilea razboi mondial mari puteri au fost Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franta, China. Sintagman mare putere poate fi gasita in scrieri politice inca de la inceputul sistemului international, in secolul al XV-lea in Italia fiind recunoscute ca mari puteri: Venetia, Milano, Florenta, Statul Papal si Neapole. Statutul de mare putere a fost stabilit cu regularitate in politica internationala la Congresul de la Viena, congres ce a marcat o dubla dezvoltare, a abandonat vechea ordine de intaietate printe suverani bazata pe vechimea titlului lor. Din acel moment imperii, regate si republici au fost toate egale in rang diplomatic. Un stat nu poate fi legal constrans prin decizii la care nu a consimtit. Congresul de la Viena a inlocuit vechiul sistem bazat pe traditii printr-un nou sistem bazat pe putere. Controlul Congresului trebuia sa fie in mainile a sase state dintre cele mai importante in populatie si greutate: Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Spania, Franta; dar in cadrul intalnirii Spania a fost eliminata. Cei patru aliati au condus congresul, puterile minore protestand dar in final acceptand deciziile. Pentru urmatorii o suta de ani prin termenul puteri s-a inteles de fapt mari puteri, iar Concertul Puterilor a guvernat lumea. Marile puteri justifica actiunile lor ca o intarire a pacii si a securitatii. Impartirea Poloniei de catre Prusia, Rusia si Austria (1772-1795) a fost justificata ca prezervand pacea intre puterile ce au organizat impartirea. In momentul in care Rusia si Germania au realizat cea de a patra impartire a Poloniei, in 1939, au semnat un tratat de prietenie asigurand o baza sigura pentru o pace durabila in Estul Europei. Istoria sugereaza ca marile puteri vor sa monopolizeze dreptul de a crea conflicte internationale. Cand expansiunea externa a inceput sa se apropie de sfarsit, in Europa, marile puteri au fost aruncate inapoi una impotriva celeilalte, Concertul cazand in crizelece au condus la primul razboi mondial. Conferinta de Pace de la Paris din anul 1919 a repetat experienta Congresului de la Viena, principalele puteri aliate si asociate au elaborat decizii importante inainte ca acestea sa fie discutate la conferinta.

La prima sesiune plenara, puterile minore au protestat, Sir Robert Borden intreband in numele lor de catre cine si in baza carei autoritati au fost luate acele decizii, iar Clemenceau, presedintele conferintei, a raspuns acelor plangeri reamintindu-le ca marile puteri au fost cele care au dorit sa se organizeze o conferinta de pace si invitand astfel natiunile interesate. A fost facuta o distinctie intre puteri cu interese generale, respectiv marile puteri, cele cu interese limitate fiind restul. Statutul de mare putere a obtinut pentru prima data o recunoastere legala, cu posesia unui loc permanent in Consiliul Ligii Natiunilor, deoarece se considera ca marile puteri au interese si resurse mai mari decat micile puteri iar principala ordine a afacerilor internationale trebuie sa revina in seama lor. S-a sperat ca marile puteri se vor dezvolta, iar din mari puteri sa devina mari responsabili. Liga Natiunilor a avut doua organisme: Adunarea, in care erau reprezentate toate statele, si Consiliul care a fost gandit initial sa fie un comitet executiv al marilor puteri. Fata de locurile permanente pentru marile puteri, mai existau patru locuri nepermanente pentru puteri minore alese de Adunare; acestea erau obiectul unei mari gelozii diplomatice, astfel incat dupa reglememtarile din 1919 au existat mai multe puteri mijlocii fiecare dorind sa fie recunoscuta ca mare putere. In anul 1925 Locarno, Germania a intrat in Liga avand un loc permanent in Consiliu fiind astfel considerata o mare putere. Polonia, Spania si Brazilia anuntand ca se vor opune admiterii fostului inamic daca nu vor primi si ele statutul de membru permanent in Consiliu. China aduce argumentul ca pentru a considera o natiune ca mare putere, ar trebui sa se tina cont de potentialul ei economic si de pozitia geografica. Acest conflict care a aparut datorita intrarii Germaniei in Consiliu s-a sfarsit cu retragerea Braziliei din Liga, Spania retragandu-si cererea, iar Polonia a fost impacata prin crearea unui loc cvasipermanent in Consiliu. Cel de al doilea razboi mondial a intarit preeminenta diplomatica si legala a marilor puteri. SUA, Rusia si Marea Britanie au fost de acord sa instituie o noua organizatie internationala cand rezboiul se va sfarsi. Acestea au invitat in anul 1945 China si Franta sa se alature lor ca puteri garante. Franta a refuzat sa fie o putere garanta si impreuna cu alte patru puteri a acceptat un loc permanent in Consiliul de Securitate. ONU acorda marilor puteri o pozitie intarita fata de cea pe care o oferea Liga, Carta Natiunilor Unite stabileste votul majoritar atat in Adunarea Generala cat si in Consiliul de Securitate si dand fiecarei mari puteri dreptul de veto in Consiliul de Securitate. Marile puteri nu sunt mari puteri pentru ca detin dreptul de veto ci pentru ca au fost singure sa isi ia singure veto-ul. Omul considera ca exista doar doua mari puteri, SUA si Uniunea Sovietica inventand fraze precum superputeri pentru a numi puterile ce i se par mari, pentru el fiind un adevar partial sa se spuna ca o mare putere este o putere recunoscuta a fi mare de catre contemporanii ei.

China este o mare putere care creste puternic si se dezvolta independent daca este recunoscuta sau nu de catre unele guverne, afirma Hrusciov dupa o vizita la Beijing in anul 1958. Existenta a ceea ce este recunoscut determina actul recunoasterii si nu viceversa. Autorelevarea unei mari puteri este completata de razboi. Italia a devenit mare putere dupa unificarea sa benevola dezvoltand un complex de inferioritate national. Japonia a devenit o mare putere prin infrangerea Rusiei in Razboiul ruso-japonez. China a devenit o mare putere prin neimblanzita ei rezsitenta impotriva Japoniei, confirmandu-si rangul prin infrangerile pe care le-a pricinuit Statelor Unite in rzboiul coreean. Se considera ca SUA a atins statutul de mare putere in Razboiul spaniolo-american din 1898, cu extinderea unui protectorat asupra Cubei si anexarea Puerto Rico si a Filipinelor. Statutul de mare putere este pierdut, la fel cum este si castigat, prin violenta. Uneori ea isi poate pierde pozitiile intr-un razboi in care e victorioasa, fiind intrecuta de un aliat mai puternic. Un exemplu fiind situatia Olandei dupa razboiul impotriva lui Ludovic al XIV-lea, cand aceasta a picat in dependenta Marii Britanii, asa cum si Marea Britanie dupa razboiul impotriva lui Hitler a cazut in dependenta Statelor Unite. O mare putere moare, de regula, printr-o infrangere, Suedia incetand sa mai fie o mare putere dupa infrangerea ei de catre Rusia in Marele Razboi Nordic. Spania nu a mai devenit niciodata o mare putere dupa supunerea ei de catre Napoleon in anul 1808. Aceleasi verdict il are si Franta dupa supunerea ei de catre Hitlerin anul 1940. Italia a abandonat pretentia de a fi o mare putere dupa cel de al doilea razboi mondial. Exista insa si posibilitatea ca o putere sa inceteze temporar sa fie o mare putere, un exemplu fiind situatia Prusiei care si-a pierdut statutul sau in catastrofa de la Jena, dar l-a recastigat in 1818 cand a fost acceptata in Concertul Puterilor la Congresul de la Aix-la-Chapelle. Rusia a fost pusa in afara discutiei datorita infrangerii ei in anul 1917, iar Germania prin infrangerea din 1918. Germania si-a reluat rangul sau a conferinta de la Locarno in anul 1925, iar Rusia cand a intrat in Liga Natiunilor in 1934. Japonia si Germania au fost deposedata a doua oara de statutul lor de mari puteri ca rezultat al dezastruoasei lor infrangeri in cel de al doilea razboi mondial. O mare putere este mai puternica decat una mijlocie referitor la unele componente ale puterii: in populatie, intinderea teritoriului, resurse industriale, organizare sociala, traditii istorice si dorinta de marire. In timpul negocierilor de dezarmare din 1955, puterile occidentale au propus ca SUA, Rusia si China sa aiba cate 1.500.000 de oameni sub arme in timp de pace, Franta si Marea Britanie venind in urma cu nu mai mult de 750.000. Calvocoressi sugereaza ca cele trei milionare erau acum mari puteri. Harold Macmillan sustine ca Marea Britanie trebuie sa confirme locul sau ca mare putere realizand bomba cu hidrogen. Altii au spus ca testul pentru o mare putere este abilitatea de a lanasa un satelit.

Daca urmarim o definitie stiintifica pentru o mare putere, trebuie indeplinite doua cerinte. Trebuie sa clarificam aprecierea exacta a puterii mai degraba decat a recunoasterea ei conventionala si trebuie sa gasim aceasta nu in cantitatea si ingredientele puterii, ci in relatie cu sistemul de state ca un intreg. La Conferinta de la Paris din 1919 apare distinctia dintre puteri cu interese generale si puteri cu interse limitate. Marile puteri sunt puteri cu interese generale ale caror interese sunt la fel de largi ca si cele ale sistemului de state insusi, care astazi inseamna globale. A.J.P Taylor vede marile puteri din Europa secolului al XIX-lea ca organizatii pentru putere, de rabzboi. Treitschke considera ca un stat poate fi definit ca o mare putere daca distrugerea lui ar necesita o coalitie a altor state pentru a putea fi dusa la indeplinire. Aceasta definitie este falsa relativ din punct de vedere istoric Multe mari puteri dominante au fost puteri dominante in declin, astfel putem afirma ca fiecare mare putere aspira sa devina o putere dominanta, la fel cum o putere dominanta aspira sa devina imperiu universal.