Sunteți pe pagina 1din 138

Ursula K.

Le Guin

Mâna stângă a întunericului


The Left Hand of Darkness, 1969

Premiul Nebula 1969, Premiul Hugo 1970

1
O festivitate în Erhenrang

Sursa: Arhivele Hain. Transcrierea mesajului ansiblu 01-01101-934-2-


Gethen: Către Stabilul de pe Ollul. Sursa: Genly Ai, Prim Mobil pe
Gethen/Iarnă, ciclul hainish 93, anul ecumenic 1490-1497.

RAPORTUL ACESTA va avea forma unei istorisiri, deoarece pe planeta


mea natală am fost învăţat, încă din copilărie, că Adevărul este un
produs al imaginaţiei. Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins
după felul în care este relatat, aidoma acelei neasemuite bijuterii
organice din mările noastre, care străluceşte pe pieptul unei femei, dar,
purtată de o alta, păleşte şi se preschimbă în colb. Faptele nu sunt mai
solide, mai coerente şi mai reale decât perlele. Dar sunt la fel de
sensibile.
Povestea nu este doar a mea şi n-o voi relata singur. De fapt, nici nu
ştiu cui aparţine. Cititorul o să judece mai bine. Formează însă un întreg
şi dacă, pe alocuri, faptele par să se modifice o dată cu naratorul, atunci
puteţi alege ceea ce vă place mai mult. Cu toate acestea, nimic nu este
fals şi totul alcătuieşte o singură istorie.
Ea începe în a 44-a diurnă a anului 1491. Pe planeta Iarnă, în statul
Karhide, se numeşte Odharhahad Tuwa şi este a douăzeci şi doua zi din a
treia lună de primăvară a Anului Unu. Aici este întotdeauna Anul Unu.
Doar datarea anilor trecuţi şi a celor viitori se schimbă la fiecare început
de an, după cum numeri înapoi sau înainte de la unitatea din prezent.
Era deci primăvara Anului Unu în Erhenrang, capitala Karhidei, iar eu mă
găseam în pericol de moarte şi n-o ştiam.
Participam la o paradă. Mergeam chiar înapoia gossiworilor şi în faţa
regelui. Ploua.
Norii de ploaie acoperă turnurile întunecate şi potopul biciuie străzile
abrupte. Prin oraşul de piatră neagră izbit de furtună şerpuieşte încet un
firicel auriu. Primii vin negustorii, potentaţii şi meşteşugarii din
Erhenrang, rând după rând, bogat înveşmântaţi, înaintând prin ploaie cu
mulţumirea peştelui care înoată în mare. Chipurile lor sunt relaxate. Nu
păşesc în cadenţă. Aceasta nu este o paradă militară.
Urmează apoi Lorzii, primarii şi reprezentanţii - câte unul, cinci,
patruzeci şi cinci sau patru sute din fiecare Domeniu şi Co-Domeniu al
karhidei o vastă şi strălucitoare procesiune care avansează în sunetele
cornilor metalici, ale instrumentelor de percuţie din lemn şi os, sau în
ritmurile seci ale melodioaselor flaute electrice. Lovite de ploaie,
stindardele marilor Domenii se învălmăşesc într-o confuzie multicoloră
cu flamurile galbene ce împodobesc traseul, iar melopeele fanfarelor îşi
întrepătrund sonorităţile, răsunând între zidurile înalte din piatră ce
mărginesc străzile.
După ei vine un grup de jongleri cu sfere lustruite din aur, pe care le
aruncă sus, într-un zbor sclipitor, le prind şi le azvârl din nou, producând
fântâni arteziene scânteietoare. Deodată, parcă prinzând cu adevărat
lumina, sferele lucesc orbitor, ca sticla, soarele răzbate printre nori.
Îi urmează patruzeci de bărbaţi cu straie galbene, cântăreţii din
gossiwor. Instrumentul, care se foloseşte numai în prezenţa regelui,
emite un ţipăt prelung, tânguitor. Patruzeci de gossiwori îţi cutremură
mintea, cutremură turlele Erhenrangului, cutremură ultimele picături de
ploaie din norii mânaţi de vânt. Dacă aceasta este muzica regală, nu-i de
mirare că toţi regii Karhidei sunt nebuni.
Înapoia lor, apare alaiul suveranului: gărzi, funcţionari şi demnitari ai
oraşului şi ai Curţii, deputaţi, senatori, cancelari, ambasadori şi Lorzi ai
Regatului, nu se ţine seama de rang, dar toţi păşesc demni şi
impunători. În mijlocul lor merge regele Argaven al XV-lea, în tunică albă,
cămaşă şi pantaloni scurţi, bufanţi, cu jambiere din piele de culoarea
şofranului şi caschetă galbenă, cu cozoroc. Un inel de aur constituie
singura lui podoabă şi însemnul rangului. După el, opt bărbaţi voinici
poartă litiera regală.
Încrustată cu safire limonii, de sute de ani, nici un rege n-a mai suit
în ea. Este o relicvă ceremonială din „Foarte-De-Demult". O însoţesc opt
gărzi înarmate cu arme de foc, de asemenea vestigii ale unui trecut
barbar, însă în perfectă stare de funcţionare, încărcate cu gloanţe din
fier moale. Moartea umblă înapoia regelui. În spatele morţii vin studenţii
Şcolilor de Meşteşugari, ai Colegiilor, ai Comercialelor şi Vetrelor regale,
lungi şiruri de copii şi tineri înveşmântaţi în alb, roşu, auriu şi verde.
Parada e încheiată de mai multe maşini negre, rulând lent şi silenţios.
Alaiul regelui, din care fac parte şi eu, se adună pe o platformă din
buşteni proaspăt retezaţi, lângă arcul neterminat al Porţii Râului.
Ceremonia este pricinuită tocmai de terminarea arcului şi de inaugurarea
noului drum şi a portului fluvial din Erhenrang, un vast proiect edilitar ce
a durat cinci ani şi care va slăvi domnia lui Argaven al XV-lea în cronicile
Karhidei. Stăm destul de înghesuiţi pe platformă, în straiele noastre
voluminoase, acum jilave. Ploaia a încetat şi străluceşte soarele,
splendidul, sclipitorul, trădătorul soare al Iernii. Mă adresez persoanei din
stânga mea:
- E cald. E aproape zăpuşeală.
- Aşa-i, îmi răspunde un karhidean voinic, smead, cu părul des şi lins,
purtând o tunică grea din piele verde, încrustată cu aur, o cămaşă albă,
groasă, pantaloni bufanţi, iar la gât un lanţ din zale masive de argint, lat
de o palmă.
Aşa cum stăm, înghesuiţi pe platformă, feţele orăşenilor ne înconjură
precum nenumăratele pietricele cafenii, rotunde, sclipind ca mica din
miile de ochi atenţi.
Regele urcă o pasarelă din buşteni negeluiţi, care duce până în vârful
arcului ce se înaltă mult deasupra mulţimii, a cheiului şi râului. În acest
timp, mulţimea se foieşte şi răsună un murmur unanim: „Argaven!"
Suveranul nu răspunde. Nimeni nu se aşteaptă s-o facă. Gossiworii emit
o rafală asurzitoare, discordantă, şi amuţesc. Tăcere. Soarele străluceşte
deasupra oraşului, a râului, a mulţimii şi a regelui. Dedesubt, pietrarii
instalaseră deja un scripete electric şi, pe măsură ce Argaven urcă, cheia
de boltă a arcului, un bloc de aproape o tonă, trece pe lângă el într-o
benă, este ridicat, potrivit şi aşezat aproape fără zgomot în interstiţiul
dintre piloni, transformându-i într-un tot, o arcadă. Sus pe schelă, un
zidar cu mistrie şi cancioc îl aşteaptă pe rege. Toţi ceilalţi muncitori
coboară pe scări de frânghie aidoma unor furnici. Regele şi zidarul
îngenunchează sus, între râu şi soare, pe podişca micuţă. Luând mistria,
Argaven începe să cimenteze lungile îmbinări ale cheii de boltă. Nu pune
doar primul strat, lăsându-l pe pietrar se termine, ci lucrează metodic.
Foloseşte un mortar trandafiriu, diferit de celălalt. După cinci sau zece
minute, îl întreb pe tovarăşul din stânga:
- Întotdeauna cheia de boltă se fixează cu ciment roşu?
Aceeaşi culoare este vizibilă în fiecare arc al Podului Vechi, care se
avântă elegant în amonte.
Ştergându-şi sudoarea de pe fruntea întunecată, bărbatul - bărbat
trebuie să-i spun, deoarece l-am numit el — îmi răspunde:
- Foarte-De-Demult, cheile de boltă erau îmbinate cu un ciment
preparat din făină de oase amestecată cu sânge. Oase omeneşti, sânge
omenesc... Fără legătura sângelui, bolta s-ar prăbuşi, înţelegi? În ziua de
azi, folosim sânge de animale.
Vorbeşte adesea aşa, deschis, totuşi precaut, ironic, parcă mereu
conştient că eu văd şi judec ca un străin: o trăsătură rară la un popor
atât de izolat şi la un rang aşa important. El este unul dintre cei mai
puternici bărbaţi ai Regatului. Nu ştiu exact care ar putea fi echivalentul
istoric al poziţiei sale, vizir, prim-ministru sau cancelar. Termenul
karhidish care o denumeşte înseamnă Urechea Regelui. Este Lordul unui
Domeniu şi Lord Al Regatului, unul dintre cei care împing istoria înainte.
Se numeşte Therem Harth rem ir Estraven.
Regele pare să fi terminat munca şi mă bucur, trecând pe sub arc, pe
păienjenişul de schele, continuă însă de cealaltă parte a cheii de boltă. În
Karhide, graba este inutilă. Oamenii de aici nu sunt flegmatici, ci, mai
degrabă, încăpăţânaţi. Un lucru început trebuie dus la bun sfârşit.
Mulţimea de pe digul Sess e mulţumită să-şi privească suveranul
lucrând, dar eu am transpirat şi mă plictisesc. Niciodată nu mi-a fost atât
de cald pe Iarnă şi nici nu-mi va mai fi vreodată, totuşi, nu sesizez
unicitatea evenimentului. Sunt îmbrăcat pentru o eră glaciară: mai multe
rânduri de haine, ţesături din fibre vegetale, din fibre artificiale, blănuri
şi piele - o armură masivă împotriva frigului, în interiorul căreia mă
veştejesc precum frunza unei legume. Ca să-mi alung plictiseala, îi
cercetez pe ceilalţi participanţi la paradă, înghesuiţi în jurul platformei,
cu drapelele Domeniilor şi Clanurilor atârnând nemişcate şi strălucitoare
în lumina soarelui, şi, într-o doară, îl întreb pe Estraven despre diverse
însemne. El le cunoaşte pe toate, deşi sunt sute, unele din Domenii
îndepărtate, Vetre şi grupări de triburi din Pering Storm sau din Ţinutul
Kerm.
- Eu însumi sunt din Kerm, îmi spune când îi admir ştiinţa. Oricum,
este de datoria mea să cunosc Domeniile. Ele formează statul Karhide. A
guverna ţara asta înseamnă a-i guverna pe Lorzii ei. Ceea ce nu s-a
reuşit niciodată. Cunoşti proverbul: „Karhide nu-i o naţiune, ci o ceartă în
familie"?
Nu-l cunosc şi bănuiesc că l-a inventat Estraven. Poartă pecetea lui.
În aceeaşi clipă, un alt membru al Kyorremyei - parlamentul condus
de Estraven - îşi croieşte drum până la el şi începe să-i vorbească. Este
vărul regelui, Pemmer Harge rem ir Tibe. Vorbeşte încet, cu o atitudine
adesea insolentă, şi zâmbeşte des. Acoperit de şiroaie de apă, aidoma
gheţii sub soare, Estraven rămâne nemişcat şi indiferent ca gheaţa,
răspunzând şoaptelor lui Tibe cu glas tare, pe un ton a cărui politeţe
indiferentă îl pune pe celălalt într-o postură oarecum ridicolă. Îl ascult,
continuând să privesc truda regelui. Nu înţeleg nimic, dar simt
animozitatea dintre Tibe şi Estraven. În orice caz, nu se referă la
persoana mea. Pe mine mă interesează doar comportarea acestor
indivizi care conduc o naţiune - în sensul vechi al cuvântului - care
guvernează destinele a douăzeci de milioane de fiinţe. În evoluţia
Ecumenului, puterea a devenit ceva atât de subtil şi complex, încât doar
o minte pătrunzătoare o poate vedea la lucru: aici este încă primitivă,
vizibilă. La Estraven, de pildă, se simte ca o amplificare a personalităţii
sale. El nu poate face un gest lipsit de sens, nu poate rosti o vorbă care
să nu fie interpretată. Ştie lucrul acesta şi ştiinţa îi conferă mai multă
materialitate decât altora: o substanţialitate, o grandoare umană. Nimic
nu izbândeşte mai bine ca succesul. Nu mă încred în Estraven, ale cărui
motivaţii îmi rămân pe veci obscure. Nu-l plac, totuşi în prezenţa
autorităţii lui simt şi reacţionez ca înaintea căldurii soarelui.
Chiar în vreme ce gândesc aşa, soarele păleşte între norii ce se
strâng din nou şi, în scurt timp, o rafală de ploaie biciuie răzleaţă din
amonte, risipind mulţimea de pe dig şi înnegurând cerul. Când regele
coboară pasarela, lumina răzbate pentru ultima oară, iar silueta lui albă
şi arcul uriaş se decupează o clipă, distincte şi magnifice, pe fundalul
orizontului întunecat de furtună. Norii se contopesc. Un vânt rece mătură
strada Port-Palace, râul devine cenuşiu, copacii de pe dig se încovoaie...
Parada s-a terminat. Peste o jumătate de oră ningea.
În vreme ce maşina regelui porni pe strada Port-Palace, iar mulţimea
începu să se mişte aidoma nisipului rostogolit de maree, Estraven se
răsuci spre mine şi rosti:
- Îmi faci cinstea de-a cina cu mine în seara asta, domnule Ai?
Am acceptat, mai degrabă surprins decât încântat. În ultimele şapte-
opt luni, Estraven făcuse multe pentru mine, dar nu mă aşteptasem şi
nici nu dorisem o favoare de genul acestei invitaţii. Harge rem ir Tibe
rămăsese lângă noi şi am avut impresia că se intenţionase ca el să audă
totul. Deranjat de atmosfera aceea de intrigă femeiască, am coborât de
pe platformă şi m-am pierdut în gloată, gârbovindu-mă puţin ca s-o pot
face. Nu sunt mult mai înalt decât majoritatea gethenienilor, dar în
mijlocul mulţimii diferenţa e vizibilă. „El e, uite-l, el e Trimisul!"
Bineînţeles, asta făcea parte din misiunea mea, dar cu timpul situaţia
devenea penibilă. Tânjeam tot mai des după anonimat. Doream să fiu
asemenea celor din jur.
Am pornit pe strada Berăriilor şi, la a doua stradă pe dreapta, am
cotit spre locuinţa mea. Pe neaşteptate, aici, unde mulţimea se rărise,
am remarcat că Tibe mergea alături de mine.
- O paradă desăvârşită, rosti vărul regelui, zâmbindu-mi. Dinţii lui
lungi, curaţi şi gălbui apărură şi dispărură într-o faţă spelbă, acoperită
complet cu riduri fine, deşi nu era bătrân.
- Un semn bun pentru succesul noului port, am răspuns.
- Da, chiar aşa.
Îsi arătă iarăşi dinţii.
- Ceremonia cheii de boltă,mi se pare impresionantă...
- E-adevărat. Ceremonia se transmite din Foarte-De-Demult. Fără
îndoială însă că Lordul Estraven ţi-a explicat totul.
- Lordul Estraven este extrem de amabil.
Mă străduiam să vorbesc sec, cu toate că orice îi spuneam lui Tibe
părea să aibă două înţelesuri.
- Da, chiar aşa, extrem de amabil. Se ştie că Lordul Estraven e vestit
pentru bunăvoinţa lui faţă de străini.
Surâse iarăşi, şi fiecare dinte păru să aibă unul, două, mai multe,
treizeci şi două de înţelesuri diferite.
- Puţini străini sunt la fel de străini ca mine, Lord Tibe. Nu pot decât
să le fiu recunoscător celor binevoitori.
- Da, da, chiar aşa! Iar recunoştinţa este un sentiment nobil şi rar,
mult-slăvit de poeţi. Foarte rar aici, în Erhenrang, fiind un lux pe care nu
ţi-l poţi permite. Trăim vremuri grele, lipsite de recunoştinţă. Lucrurile nu
mai sunt ca pe vremea bunicilor, aşa-i?
- Nu mă pot pronunţa, însă am auzit aceeaşi plângere şi pe alte
planete.
Tibe mă privi câteva clipe, parcă diagnosticându-mi nebunia. Apoi îşi
dezveli dinţii lungi şi galbeni.
- Ah, da! Da, chiar aşa! Uit mereu că vii de pe altă planetă. Cu
siguranţă că nu-i o problemă pe care s-o poţi uita vreodată. Deşi, dacă ai
putea s-o uiţi, viaţa în Erhenrang ar fi mult mai sănătoasă, mai simplă şi
mai sigură, nu crezi? Da, da, chiar aşa! Uite şi maşina mea, am lăsat-o
aici, departe de aglomeraţie. Mi-ar face plăcere să te duc în insula
dumitale, dar trebuie să renunţ la acest privilegiu, întrucât sunt invitat la
Palat, şi rudele sărace trebuie să fie punctuale, cum spune proverbul,
nu? Da, da, chiar aşa!
Cu aceste cuvinte, urcă în micul. lui automobil electric, rânjindu-mi
peste umăr, cu ochii afundaţi în reţeaua de riduri.
M-am îndreptat pe jos spre insula 1 mea. Grădina din faţă era vizibilă
acum, când ultima ninsoare se topise şi uşile-iernii, aflate la trei metri
deasupra solului, erau sigilate pentru câteva luni, până la revenirea
toamnei şi a zăpezilor abundente.
După un colţ al clădirii, în noroi şi zloată, printre mlădiţele
primăvăratice ale grădinii, stăteau de vorbă doi tineri, ţinându-se strâns
de mână. Se aflau în prima fază de kemmer. Fulgi mari şi moi dansau în
jurul lor, aşa cum stăteau desculţi, în noroiul îngheţat, strângându-şi
mâinile, devorându-se din priviri. Era primăvară pe Iarnă.
Am prânzit în insula mea şi când gongurile turnului Remny au bătut
ora patru, eram la Palat, gata de cină. Karhidenii au patru mese
principale: micul dejun, dejunul, prânzul şi cina, între care există o
mulţime de gustări ocazionale. Pe Iarnă nu exista mamifere mari care să
fie crescute pentru carne, lapte, unt sau brânză. Singurele alimente cu
conţinut ridicat de proteine şi carbohidraţi sunt diferitele sortimente de
ouă, peşte mic şi cerealele hainish. O dietă sărăcăcioasă pentru un
climat aspru, şi de aceea trebuie să te alimentezi des. Mie cel puţin mi
se părea că mănânc aproape încontinuu. Abia mai târziu, în acelaşi an,
aveam să descopăr că gethenienii perfecţionaseră nu numai tehnica
hrănirii permanente, ci şi suportarea îndelungată a foametei.
Continua să ningă, o ninsoare uşoară de primăvară, mult mai plăcută
decât ploaia neîncetată a Dezgheţului abia terminat. Am mers prin
Palatul înconjurat de perdeaua albă şi tăcută a fulgilor, rătăcindu-mă o
singură dată. Palatul din Erhenrang e o citadelă interioară - un amalgam
de clădiri, turle, grădini, curţi, ganguri, pasaje acoperite, coridoare fără
platforme, tufişuri şi temniţe - produsul nenumăratelor secole de
paranoia. Deasupra tuturora se înalţă zidurile sumbre, stacojii şi baroce
ale Casei Regal 2, care, deşi permanent populată, nu este locuită decât
de rege. Toţi ceilalţi - slugi, curteni, Lorzi, miniştri, parlamentari sau gărzi
- dorm în alte clădiri ale Palatului. Drept semn al deosebitei preţuiri
regale, Estraven locuia în pavilionul Colţului Roşu, construit cu patru sute
patruzeci de ani în urmă pentru Harmes, iubitul lui Emran al III-lea, a
cărui frumuseţe este încă slăvită, care a fost răpit, mutilat şi torturat de
către asasini plătiţi de Facţiunea Interioară. Emran al III-lea a murit după
patruzeci de ani, răzbunându-se permanent pe sărmana lui ţară, ce l-a
poreclit Nefericitul. Tragedia este atât de veche încât, chiar dacă oroarea
ei s-a şters, umbrele şi zidurile clădirii par să răspândească o atmosferă
de trădare şi melancolie. Grădina era mică şi împrejmuită. Arbori serem
se plecau deasupra unui iaz stâncos. În lumina slabă ce răzbătea dinspre
ferestre, vedeam fulgii şi sporii albi, aţoşi ai copacilor coborând laolaltă,
lent, pe apa neagră. Estraven mă aştepta, cu capul descoperit şi fără
haină, în ger, privind în noapte căderea aceea tainică şi continuă de
1 Karhosh - insulă - termen care desemnează în mod obişnuit clădirile tip pensiune, ce
adăpostesc majoritatea locuitorilor oraşelor din Karhide. Insulele au între douăzeci şi
două sute de camere, iar masa se ia în comun. Unele sunt organizate ca nişte hoteluri,
altele sub forma unor comunităţi cooperatoare, iar altele combină cele două tipuri. Ele
reprezintă cu siguranţă o adaptare urbană a fundamentalei instituţii karhidish a Vetrei,
lipsite. bineînţeles de stabilitatea locală şi genealogică a acesteia (n.a.).
zăpadă şi seminţe. Mă salută cu glas scăzut şi mă conduse înăuntru! Nu
avea alţi musafiri.
Amănuntul acesta m-a surprins, dar ne-am aşezat imediat să cinăm,
iar afacerile nu se discută la masă. În plus, eram de-a dreptul fascinat de
delicioasele feluri servite, chiar şi de nelipsitele mere-de-pâine, gătite de
un bucătar a cărui artă am lăudat-o din toată inima. După cină, am
trecut lângă foc, să bem o bere fierbinte. Pe o planetă pe care unul
dintre tacâmurile obişnuite este un mic instrument cu ajutorul căruia se
sparge gheaţa formată pe suprafaţa băuturilor, berea fierbinte reprezintă
un lux demn de apreciat.
La masă, Estraven flecărise prietenos. Acum stătea vizavi de mine,
de cealaltă parte a şemineului, şi tăcea. Deşi trăiam de aproape doi ani
pe Iarnă, încă nu izbutisem să-i văd pe locuitorii planetei prin propriii lor
ochi. Încercasem, dar, cu toate strădaniile mele, îmi dădeam seama că-i
percepeam pe gethenieni mai întâi ca bărbaţi, apoi ca femei, limitându-i
la acele categorii atât de lipsite de importantă pentru natura lor, dar atât
de esenţiale pentru a mea. Astfel, sorbindu-mi berea acidulată şi
aburindă, mă gândeam că în timpul mesei comportamentul lui Estraven
fusese feminin: fermecător şi plin de tact, totuşi lipsit de substanţă,
amăgitor şi iscusit. Oare tocmai această feminitate suplă şi catifelată nu-
mi plăcea la el, făcându-mă să nu-i acord încredere? Era imposibil s-o
consider femeie pe fiinţa aceasta smeadă, ironică şi cu o puternică
personalitate, aflată lângă mine, în penumbra luminată de văpăile
focului. Cu toate astea, de câte ori mă gândeam la Estraven ca la un
bărbat, aveam impresia unui fals, a unei imposturi. Vina îi aparţinea lui
sau ţinea de prejudecăţile mele? Glasul îi era blând şi oarecum sonor,
însă nu profund. Nu putea fi considerat glas de bărbat, dar nici de
femeie...
- Iartă-mă, spunea el, că a trebuit să amân atât de mult plăcerea de-
a te primi în casa mea. Mă bucur cel puţin că între noi nu mai există
problema protejării.
Surprins, am tăcut o vreme. Într-adevăr, până acum el fusese
protectorul meu neoficial. Voise oare să spună că audienţa pe care mi-o
aranjase mâine la rege mă aducea pe acelaşi plan cu el?
- Nu cred că înţeleg, i-am răspuns.
Tăcu şi el, evident uimit.
- Păi, zise în cele din urmă, venind aici... e clar că nu mai acţionez în
numele dumitale pe lângă rege.
Vorbea parcă stânjenit de mine, nu de el. În mod clar, invitaţia lui şi
acordul meu aveau o semnificaţie care-mi scăpase. Însă gafa mea ţinea
de maniere, pe când a lui de moralitate. La început m-am gândit că
avusesem dreptate să nu mă mai încred în Estraven. Nu era doar iscusit
şi puternic, ci şi lipsit de onestitate. În tot timpul petrecut în Erhenrang
mă ascultase, răspunsese întrebărilor mele, trimisese medici şi ingineri
să cerceteze cât de străine erau trupul meu şi nava mea, mă prezentase
unor persoane pe care trebuia să le cunosc şi, treptat, mă ridicase din
poziţia avută în primul an - aceea de monstru straniu - la recunoaşterea
actuală, de Trimis misterios, care urma să fie primit de rege. Acum, după
ce mă adusese la înălţimea aceea primejdioasă, în mod brusc şi distant
anunţa că-şi retrage sprijinul.
- M-ai lăsat să mă bizui pe dumneata...
- N-am făcut bine.
- Vrei să spui că după ce ai obţinut audienţa, nu vei interveni pe
lângă rege în favoarea misiunii mele, aşa cum ai... Am avut prezenţa de
spirit să mă opresc înainte de „promis".
- Nu pot.
Eram foarte furios, dar nu vedeam la el nici iritare, nici părere de rău.
- Poţi să-mi spui motivul?
- Da, încuviinţă după câteva clipe, apoi tăcu iarăşi.
În momentele acelea, am început să mă gândesc că un străin
neputincios şi neprotejat n-ar trebui să solicite explicaţii de la primul
ministru al unui regat, mai ales atunci când nu înţelege, şi probabil că nu
va înţelege niciodată, bazele puterii şi acţiunile guvernului din regatul
respectiv. Fără îndoială, era vorba de o chestiune de shifgrethor -
prestigiu, reputaţie, poziţie, orgoliu - principiu intraductibil şi atotputernic
al autorităţii sociale în Karhide şi în toate civilizaţiile getheniene. Iar în
acest caz, eu nu puteam înţelege.
- Ai auzit ce mi-a spus regele astăzi, la ceremonie?
- Nu.
Estraven se aplecă prin faţa căminului, ridică recipientul cu bere
dinăuntru şi-mi umplu halba. Nu mai spuse nimic, aşa încât am
continuat:
- Nu l-am auzit pe rege să-ţi vorbească.
- Nici eu, îmi răspunse.
Am priceput că scăpasem un alt semnal. Blestemându-i ocolişurile
femeieşti, am rostit:
- Lord Estraven, încerci să-mi spui că nu mai eşti în graţia regelui?
Bănuiesc că s-a înfuriat, dar nu s-a trădat cu nimic, zicând doar:
- Nu încerc să-ţi spun nimic, domnule Ai.
- La naiba, aş fi preferat s-o faci!
Mă privi ciudat.
- Ei bine, atunci, să zicem aşa... Există la Curte unele persoane care,
după expresia dumitale, sunt în graţia regelui, dar nu-ţi agreează
prezenţa sau misiunea de-aici.
„Iar tu te grăbeşti să te dai de partea lor, vânzându-mă ca să-ţi
salvezi pielea", am gândit, însă era inutil s-o spun. Estraven era un
politician, iar eu greşisem încrezându-mă în el. Chiar şi într-o societate
bisexuală, politicianul este rareori un om integru. Invitaţia la cină
dovedea că se gândise că aveam să-i accept trădarea tot atât de uşor pe
cât o comisese el. În mod limpede, salvarea aparenţelor era cu mult mai
importantă decât cinstea. De aceea m-am străduit să replic:
- Îmi pare rău că bunăvoinţa faţă de mine ţi-a pricinuit neplăceri.
Pusesem paie pe foc. M-am bucurat de un sentiment trecător de
superioritate morală, însă nu pentru mult timp. El era prea imprevizibil.
Se lăsă pe spate, aşa încât lumina roşiatică a flăcărilor îi atingea
genunchii, mâinile delicate şi mici, dar puternice, şi halba din argint, însă
chipul îi rămase în umbră: o faţă smeadă, întotdeauna adumbrită de
părul des şi lung, de sprâncenele groase, de gene şi de inexpresivitatea
posacă. Poate cineva să descifreze chipul unei pisici, al unei foci, al unei
vidre? Mi se părea că unii gethenieni aduceau cu asemenea animale, cu
ochi adânci, strălucitori, ce nu-şi schimbă expresia când le vorbeşti.
- Neplăcerile mi le-am pricinuit singur, îmi răspunse, printr-o acţiune
ce n-are nici o legătură cu dumneata, domnule Ai. Ştii că între Karhide şi
Orgoreyn există un conflict cauzat de o porţiune dintre hotarul nostru şi
Cataracta Nordică, lângă Sassinoth. Bunicul lui Argaven a revendicat
Valea Sinoth pentru Karhide, dar Comensualii n-au recunoscut niciodată
pretenţia respectivă. Pentru un strat gros de zăpadă ajunge, un singur
nor. Ajutasem câţiva fermieri karhidish din vale să se mute înapoi în est,
dincolo de vechiul hotar, gândindu-mă că acest conflict s-ar putea stinge
de la sine dacă valea era pur şi simplu lăsată la orgota - care trăiesc
acolo de câteva milenii. Cu câţiva ani în urmă, am făcut parte din
Administraţia Cataractei Nordice şi i-am cunoscut pe fermierii aceia. Îmi
repugnă ca ei să fie ucişi în urma unei invazii sau să fie trimişi la Fermele
de Voluntari din Orgoreyn. De ce să nu elimin însuşi subiectul disputei...?
Ideea aceasta nu este însă patriotică. Dimpotrivă, este o trădare şi pune
la îndoială însuşi shifgrethorul regelui.
Ironiile lui şi aceste referiri la o dispută cu Orgoreynul pe teme de
frontieră nu mă interesau. Am revenit la chestiunea care ne privea pe noi
doi. Indiferent dacă mă încredeam sau nu în el, îmi putea fi încă util.
- Scuză-mă, i-am spus, dar sunt dezolat că problema câtorva fermieri
poate periclita şansele misiunii mele pe lângă rege. Miza e mult mai
importantă decât câţiva kilometri de frontieră.
- Da. Mult mai importantă. Dar poate că Ecumenul, care se întinde pe
o sută de ani-lumină, va fi răbdător cu noi încă o vreme.
- Stabilii Ecumenului sunt oameni foarte răbdători. Ei vor aştepta o
sută, chiar cinci sute de ani, pentru ca ţările de pe Grethen să delibereze
şi să analizeze dacă se vor alătura sau nu restului omenirii. Eu vorbesc
motivat de o speranţă personală. Şi de o dezamăgire personală.
Mărturisesc, crezusem că, beneficiind de ajutorul dumitale...
- Şi eu crezusem. Oricum, gheţarii nu s-au format peste noapte...
Proverbul îi venise automat pe buze, dar mintea îi era în altă parte.
Căzu pe gânduri. Mi l-am închipuit deplasându-mă de colo-colo, cu
ceilalţi pioni, în jocul puterii sale.
- Ai venit în ţara mea, rosti în cele din urmă, într-un moment aparte.
Lucrurile se schimbă. Pornim pe un drum nou. Deşi se pare că, mai
degrabă, vom continua pe calea pe care am apucat-o. Sperasem că
prezenţa şi misiunea dumitale ne-ar putea oferi o cu totul altă opţiune.
Dar la momentul potrivit... şi în locul potrivit. Totul este extraordinar de
riscant, domnule Ai.
Nemulţumit de generalităţile lui, am spus:
- Insinuezi că nu e momentul potrivit. Mă sfătuieşti să anulez
audienţa?
Gafa mea suna şi mai rău în karhidish, dar Estraven nu reacţionă în
nici un fel.
- Mă tem că numai regele are acest privilegiu, răspunse el încet.
- Oh, Doamne, da. N-am vrut să spun asta!
Mi-am lăsat fruntea în palme pentru un moment. Crescut în
societatea deschisă, neconformistă a Terrei, n-aveam să-mi însuşesc
niciodată protocolul şi impasibilitatea atât de apreciate de karhideni.
Ştiam ce sunt regii, istoria Terrei e plină de ei, dar nu aveam o intuiţie,
bazată pe experienţă, a privilegiului... n-aveam tact. Mi-am ridicat halba
şi am sorbit o înghiţitură prelungă şi fierbinte.
- Ei bine, îi voi spune regelui mai puţine decât aş fi intenţionat s-o fac
dacă puteam conta pe dumneata.
- Foarte bine.
- De ce? am întrebat.
- Domnule Ai, dumneata nu eşti nebun. Eu nu sunt nebun. Dar nici
unul dintre noi nu este rege, înţelegi...? Bănuiesc că intenţionai să-i spui
lui Argaven, în mod raţional, că misiunea dumitale aici este de-a încerca
să înfăptuieşti o alianţă între Gethen şi Ecumen. Şi, tot în mod raţional, el
cunoaşte deja acest lucru, pentru că, după cum ştii, l-am informat eu.
Am susţinut cazul dumitale şi am încercat să-i trezesc interesul. N-am
procedat bine, şi nici momentul n-a fost prielnic. Fiind prea interesat eu
însumi, am uitat că el e rege şi nu vede lucrurile în mod raţional, ci ca un
rege. Tot ceea ce i-am spus nu înseamnă pentru el nimic altceva decât
că puterea îi este ameninţată, că regatul său nu-i decât un simplu fir de
praf în spaţiu, iar calitatea lui de suveran nu reprezintă mare lucru
pentru aceia care conduc o sută de planete.
- Nu, Ecumenul nu conduce, ci coordonează. Puterea lui este puterea
membrilor săi - state şi planete. În urma alianţei cu Ecumenul, Karhide
va fi infinit mai puţin ameninţată şi mult mai importantă decât a fost
vreodată.
O vreme, Estraven nu răspunse. Rămăsese privind focul, ale cărui
flăcări pâlpâiau, reflectate de halba lui şi de lanţul lat de argint
strălucitor, purtat pe umeri ca însemn al funcţiei. În jurul nostru, clădirea
cea veche era tăcută. Cina fusese adusă de un servitor, însă karhidenii,
care nu au vasali sau servi, angajează servicii, nu persoane, şi de acum
servitorii plecaseră la casele lor. O personalitate ca Estraven trebuia să
aibă gărzi personale, deoarece asasinatele reprezintă o practică uzuală
în Karhide, dar, nu văzusem şi nici nu auzisem garda. Rămăseserăm
doar noi doi.
Rămăsesem cu un străin între zidurile unui palat întunecat, într-un
oraş ciudat - schimbat datorită omătului - în inima erei glaciare a unei
planete străine.
Brusc, tot ceea ce spusesem în seara asta şi de când venisem pe
Iarnă mi se păru totodată prostesc şi incredibil. Cum mă putusem
aştepta ca acest om, sau oricare altul, să creadă istoriile mele despre
alte planete şi alte ţări, despre un nebulos guvern aflat undeva, hăt în
spaţiu? Era o absurditate. Apărusem în Karhide într-o navă stranie şi, în
anumite privinţe, mă deosebeam fizic de gethenieni. Aspectele acestea
trebuiau explicate. Însă propriile mele explicaţii erau absurde. În
momentul acela, nici eu nu eram convins de adevărul lor.
- Eu îţi dau crezare, rosti străinul care rămăsese singur cu mine, şi
atât de puternic fusese sentimentul meu de autoînstrăinare încât am
ridicat privirea surprins. Mă tem că şi Argaven o face... Dar el nu e sigur
de dumneata. Pe de o parte, pentru că nu mai are încredere în mine. Am
comis unele greşeli, am fost neglijent... Pe de altă parte, deoarece te-am
pus în pericol, nu-ţi mai pot cere să te bizui pe mine. Am uitat că este un
rege, am uitat că el se consideră totuna cu ţara, am uitat ce înseamnă
patriotismul şi că regele este în mod necesar patriotul perfect. Aş dori să
te întreb, domnule Ai, dacă ştii din proprie experienţă ce este
patriotismul?
- Nu, am răspuns, zguduit de forţa cu care îşi întorsese asupra mea
personalitatea lui puternică. Nu cred că ştiu. Probabil, prin patriotism
înţelegi şi altceva decât dragostea pentru pământul natal, nu?
- Nu. Când spun patriotism, nu mă refer la dragoste, ci la frică. Frica
de celălalt. Un sentiment ale cărui manifestări sunt politice, nu poetice:
ură, rivalitate, agresiune. Frica aceea creşte în noi an de an. Ne-am
urmat calea prea departe. Iar dumneata vii de pe o planetă de pe care
naţiunile au dispărut cu veacuri în urmă şi de-abia înţelegi despre ce
vorbesc. Ne arăţi noul drum...
Se întrerupse. După o vreme, continuă, regăsindu-şi controlul, distant
şi politicos:
- Din cauza acestei frici, refuz să insist pe lângă rege cu problema
dumitale. Nu mă tem însă pentru mine, domnule Ai. Nu mă comport
patriotic. La urma urmei, există şi alte naţiuni pe Gethen.
Nu ştiam la ce făcea aluzie, deşi eram sigur că vorbele sale aveau cu
totul alt înţeles. Dintre multele suflete ciudate şi enigmatice pe care le
întâlnisem în oraşul acesta mohorât, al lui era cel mai ascuns. Nu
intenţionam să mă pierd în meandrele acelea. Nu i-am răspuns. După o
vreme, a continuat destul de precaut:
- Dacă te-am înţeles bine, Ecumenul vostru este devotat în esenţă
interesului general al omenirii. Actualmente, orgota posedă o anumită
experienţă în direcţia aceasta: subordonarea intereselor personale
binelui general, în vreme ce Karhide nu are nimic. Iar Comensualii din
Orgoreyn sunt în majoritate oameni cu capul pe umeri, chiar dacă lipsiţi
de inteligenţă, pe când regele Karhidei nu este doar nebun, ci aproape
idiot.
Se vedea clar că Estraven nu era deloc loial. Uşor dezgustat, am
rostit:
- Dacă-i aşa, trebuie să fie destul de greu să-l slujeşti.
- Nu sunt sigur că l-am slujit pe rege vreodată, spuse primul ministru.
Sau că am intenţionat s-o fac. Nu sunt sluga nimănui. Fiecare om trebuie
să aibă propria-i umbră...
Gongurile din turnul Remny băteau ora şase, miezul nopţii, şi le-am
folosit drept justificare ca să mă retrag. Pe când mă îmbrăcam în hol,
Estraven spuse:
- Deocamdată am pierdut ocazia, fiindcă bănuiesc că vei pleca din
Erhenrang (de ce bănuia aşa ceva?), dar sunt sigur că într-o zi voi putea
continua cu întrebările. Aş dori să cunosc multe lucruri, în special despre
graiul vostru mental. Abia ai început să încerci să mi-l explici.
Curiozitatea lui nu părea deloc prefăcută. Avea insolenţa celor
puternici, iar promisiunile sale de-a mă ajuta puteau fi adevărate. Am
spus da, desigur, oricând dorea, şi vizita a luat sfârşit. M-a condus prin
grădină, unde neaua se aşternuse fină sub lumina lunii roşcat-
întunecate. Temperatura era cu mult sub zero grade şi m-am înfiorat, iar
el a constatat cu o surprindere politicoasă:
- Ţi-e frig?
Într-adevăr, pentru ei era o seară plăcută de primăvară.
Mă simţeam obosit şi deprimat. I-am răspuns:
- Mi-a fost frig de când am sosit pe planeta asta.
- Voi cum numiţi planeta?
- Gethen.
- Nu i-aţi pus şi un nume de-al vostru?
- Ba da, primii Investigatori i-au zis Iarnă.
Ne opriserăm la poarta grădinii. Afară, parcurile Palatului şi
acoperişurile se ridicau într-un conglomerat întunecat şi înzăpezit,
luminat ici-colo, la diferite nivele, de fantele aurii ale ferestrelor. Stând
sub arcada îngustă, am înălţat privirea, întrebându-mă dacă şi cheia
aceasta de boltă fusese zidită cu oase şi sânge. Estraven îşi luă rămas
bun şi se întoarse. Niciodată nu exagera cu formulele protocolare. Am
traversat piaţetele şi aleile tăcute ale Palatului cu cizmele scârţâind pe
omătul subţire, luminat de lună, îndreptându-mă spre casă prin străzile
mărginite de ziduri semeţe. Mă simţeam înfrigurat, neîncrezător, obsedat
de perfidie, singurătate şi frică.

Între zidurile viscolului

Document anonim, datând din timpul domniei lui


Argaven al VIII-lea şi făcând parte dintr-o culegere de
„povestiri de Vatră" din nordul Karhidei, aflată în arhivele
Colegiului de Istorici din Erhenrang. Înregistrare audio.

ACUM DOUĂ SUTE DE ANI, în Vatra Shath, de la hotarul Pering Storm,


trăiau doi fraţi care şi-au jurat kemmering unul celuilalt. Pe vremea
aceea, ca şi acum, fraţii aveau voie să păstreze kemmerul până ce unul
dintre ei trebuia să nască, dar apoi erau obligaţi să se separeu, de aceea
nu li s-a permis să-şi jure kemmering pe viata. Cu toate acestea, ei au
făcut-o. După ce a fost conceput un copil, Lordul de Shath le-a poruncit
să rupă jurământul şi să nu se mai întâlnească niciodată în kemmer.
Auzind porunca, unul dintre ei, cel care purta copilul, a fost cuprins de
disperare, n-a mai vrut să asculte nici un sfat sau îmbărbătare şi, făcând
rost de otravă, s-a sinucis. Atunci, oamenii din Vatră s-au ridicat cu toţii
împotriva celuilalt frate şi l-au alungat din Vatră şi de pe Domeniu,
aruncând asupra lui ruşinea sinuciderii. Iar pentru că propriul său Lord îl
exilase şi istoria sa călătorise mai repede decât el, nimeni n-a voit să-l
primească şi, după cele trei zile de ospeţie, îl alungau ca pe un proscris.
Aşa a rătăcit dintr-un loc în altul, până ce a înţeles că în ţara lui nu-i mai
rămăsese îndurare, iar crima n-avea să-i fie iertată 2. Până atunci nu
putuse crede aşa ceva, fiind tânăr şi lipsit de experienţă. Când însă
înţelese adevărul, se întoarse în Shath şi rămase în pragul Vetrei
Dinafară, ca un exilat. Apoi le spusese celor de acolo: „Sunt fără chip
printre oameni. Nu sunt văzut. Vorbesc şi nu sunt auzit. Vin şi nu sunt
primit. Pentru mine nu există un loc lângă jar, pentru mine nu există
mâncare pe masă, pentru mine nu se pregăteşte un culcuş în care să mă
odihnesc. Mi-a mai rămas doar numele: Getheren mă numesc. Numele
acesta îl las pe Vatra voastră ca un blestem şi, o dată cu el, las şi ruşinea
mea. Păstraţi-le pentru mine. Acum, fără nume, îmi voi căuta moartea."
La auzul acelor vorbe, unii dintre oameni au sărit asupra lui cu strigăte şi
mânie, gata să-l ucidă, căci pentru o Vatră omorul este o umbră mai
palidă decât sinuciderea. El a scăpat şi a fugit spre miazănoapte, către
Gheaţă, fără să fie ajuns. Urmăritorii s-au întors în Shath cu mâinile
goale, însă Getheren a mers mai departe şi după două zile a ajuns la
Gheaţa Pering 3.
Timp de două zile a umblat pe Gheaţă, mergând mereu spre
miazănoapte. Nu avea hrană, nu avea cu ce-şi ridica un adăpost, ci avea
doar hainele de pe el. Gheaţa este stearpă şi nici fiarele nu se încumetă
acolo. Era luna Susmy, şi ninsorile cele mari nu conteneau zi şi noapte.
Getheren mergea singur, prin viscol. În cea de-a doua zi, şi-a dat seama
că puterile îi slăbeau. În cea de-a doua noapte, trebui să se oprească şi
să doarmă. În cea de-a treia dimineaţă, deşteptându-se, şi-a aflat
mâinile degerate şi a descoperit că şi picioarele îi îngheţaseră, deşi n-a
putut să-şi dezlege încălţările să se convingă, pentru că degetele nu-l
mâi ascultau. A început să se târască mai departe, pe coate şi pe
genunchi. Nu avea nici un motiv s-o facă, deoarece era lipsit de
importanţă în care loc de pe Gheaţă avea să moară, dar simţea că
trebuie să continue către miazănoapte.
După mult timp, ninsoarea n-a mai căzut în jurul lui şi nici vântul n-a
mai suflat. A apărut un soare strălucitor. Târându-se, Getheren nu putea
vedea în depărtare, pentru că blana glugii îi acoperea ochii. Fără să mai
simtă răceala din picioare, din braţe şi de pe faţă, a crezut că gerul i le
amorţise. Zăpada i se părea ciudată. Semăna cu o pajişte albă, crescând
din gheaţă. Se apleca sub atingerea lui şi revenea precum firele de iarbă.
Atunci s-a oprit şi s-a ridicat, dându-şi gluga pe spate să poată vedea
în jur. Cât zărea cu ochii, se întindea un câmp de iarbă-zăpadă, albă şi
scânteietoare. Văzu pâlcuri de arbuşti argintii, cu frunze lucitoare.
Soarele strălucea, vântul nu mai sufla şi totul era alb.
Getheren şi-a scos mănuşile, privindu-şi mâinile. Aveau culoarea
omătului, dar degerăturile dispăruseră. Deci se putea folosi de mâini şi
de picioare. Nu simţea durere, nu simţea frig şi nu simţea foame.
Zări hăt departe, spre miazănoapte, un turn alb, aidoma turnului unui
Domeniu, din care cineva pornise către el. După o vreme, Getheren a
văzut că era un bărbat gol, cu pielea şi părul albe. S-a apropiat mai mult
şi Getheren l-a întrebat: „Cine eşti?"
2 Încălcarea codului referitor la incest a devenit o crimă, fiind privită drept cauza
sinuciderii fratelui său (G.A.).
3 Gheaţa (Gheţarul) Pering este calota glaciară ce acoperă nordul extrem al Karhidei.
Iarna, când golful Guthen îngheaţă, devine limitrofă Gheţarului Gobrin din Orgoreyn
(n.a.).
Bărbatul cel alb i-a răspuns: „Eu sunt fratele şi kemmeringul tău,
Hode."
Hode era numele fratelui său care se sinucisese, şi Getheren a văzut
că bărbatul semăna leit cu fratele său. Însă trupul lui nu mai avea viaţă,
iar glasul îi suna ca trosnetul gheţii.
A întrebat atunci: „Ce loc e acesta?"
Hode a răspuns: „Locul dintre zidurile viscolului. Aici trăiesc
sinucigaşii. Aici, tu şi cu mine ne vom ţine jurământul."
Getheren s-a temut şi a spus: „Eu nu voi rămâne aici. Dacă m-ai fi
însoţit spre miazăzi, părăsindu-ne Vatra, am fi putut rămâne laolaltă şi
ne-am fi ţinut jurământul pe viaţă, căci nimeni nu ne-ar fi ştiut vina. Dar
tu ai călcat jurământul, azvârlindu-l împreună cu viaţa ta. Iar acum nu-mi
poţi rosti numele."
Aşa a fost. Hode şi-a mişcat buzele albe, dar nu a putut rosti numele
fratelui său.
A venit iute spre Getheren, întinzând braţele ca să-l prindă, şi l-a
apucat de mâna stângă. Getheren s-a smuls şi a fugit de lângă el. A
pornit spre miazăzi, alergând, şi a zărit ridicându-se înaintea lui un zid
alb de zăpadă, iar când a pătruns în acesta a căzut iarăşi în genunchi şi
n-a mai putut fugi, ci s-a târât.
La nouă zile după ce pornise pe Gheaţă, a fost găsit de oamenii din
Vatra Orhoch, care se află la nord-est de Shath. Aceştia n-au ştiut cine
era şi nici de unde venea, căci l-au găsit târându-se prin zăpadă, lihnit de
foame, orbit de sclipirea gheţii, cu chipul înnegrit de soare şi ger, iar la
început nu putuse vorbi. Cu toate acestea, a supravieţuit şi doar mâna
stângă, care degerase, a trebuit să-i fie amputată. Unii oameni au spus
că el era Getheren din Shath, despre care auziseră. Alţii au zis că nu
poate fi adevărat, pentru că acela urcase pe Gheaţă în primul viscol al
toamnei şi cu siguranţă murise. El însuşi nega că s-ar fi numit Getheren.
După ce s-a însănătoşit, a plecat din Orhoch şi a coborât spre miazăzi,
spunându-şi Ennoch.
Când Ennoch era bătrân şi trăia pe câmpiile Rerului, a întâlnit un om
din locul lui de baştină şi l-a întrebat: „ Cum mai merge Domeniul
Shath?" Celălalt i-a răspuns că Shath o ducea rău. Nimic nu mai rodea în
vatră sau pe ogor, totul fiind atins de boală. Culturile de primăvară
degerau în sol, iar recoltele coapte putrezeau, şi asta se întâmpla de
mulţi ani. Atunci, Ennoch i-a spus: „Eu sunt Getheren din Shath", şi i-a
povestit cum urcase pe Gheaţă şi ce întâlnise acolo. La sfârşit, i-a zis:
„Spune-le celor din Shath că-mi iau înapoi numele şi umbra". La puţin
timp după aceea, Getheren s-a îmbolnăvit şi a murit. Călătorul i-a purtat
vorbele înapoi în Shath, şi se spune că, de atunci, Domeniul a înflorit
iarăşi şi totul a fost aşa cum se cuvine pe ogor, în casă şi în vatră.

3
Regele nebun

A DOUA ZI am dormit până târziu şi am petrecut restul dimineţii


răsfoind însemnările referitoare la protocolul din Palat, precum şi
observaţiile asupra psihologiei şi manierelor gethenienilor, redactate de
predecesorii mei, Investigatorii. N-am reţinut nimic din ceea ce am
parcurs, dar n-avea importanţa, deoarece cunoşteam perfect subiectele
respective şi citeam pentru a înăbuşi o voce interioară care-mi repeta
întruna: Lucrurile merg prost. Când nu voia să amuţească, mă certam cu
ea, afirmând că puteam continua şi fără Estraven - poate chiar mai bine
decât cu el. La urma urmei, misiunea mea era o treabă pentru o singură
persoană. Nu exista decât un Prim Mobil. Pe orice planetă, cele dintâi
veşti despre Ecumen sunt rostite de un glas unic, un individ prezent în
carne şi oase, care acţionează pe cont propriu. El poate fi ucis, cum s-a
întâmplat cu Pellegle pe Delta-Taurus, sau închis printre nebuni, ca primii
Trei Mobili pe Gao, unul după celălalt, totuşi, practica se menţine,
deoarece dă roade. Un glas care spune adevărul reprezintă o forţă mai
mare decât numeroase flote şi armate, dacă dispune de timp suficient,
iar Ecumenul nu se plânge de lipsa timpului. Tu însă n-ai timp, rostea
vocea interioară, dar am convins-o să tacă şi am sosit la Palat pentru
audienţă la ora două, calm şi decis. Totul s-a spulberat în anticameră,
înainte chiar de a-l vedea pe suveran.
Gărzile mă conduseseră acolo, prin sălile lungi şi coridoarele Casei
Regale. Un aghiotant mi-a cerut să aştept şi m-a lăsat singur în odaia
înaltă, fără ferestre. Am rămas locului, înzorzonat după cum o cerea
eticheta. Îmi vândusem al patrulea rubin (Investigatorii raportaseră că
gethenienii preţuiesc nestematele la fel ca ferrienii, şi venisem pe Iarnă
cu buzunarele doldora de pietre preţioase pentru a-mi deschide uşile) şi
cheltuisem o treime din suma încasată pe veşmintele de paradă şi pe
cele cu care eram îmbrăcat. Erau noi şi bine făcute, aşa cum se fac
straiele în Karhide: o cămaşă albă din blană împletită, pantaloni bufanţi
cenuşii, tunică lungă, aidoma unei livrele, hieb, din piele verde-
albăstruie, caschetă nouă, mănuşi introduse sub unghiul corect în
centura largă a hiebului, încălţări noi... Siguranţa de-a fi bine îmbrăcat
îmi sporea calmul şi hotărârea. Cu aceste sentimente, am privit de jur-
împrejur.
Ca toate sălile Palatului, încăperea era înaltă, roşie, veche şi goală,
aerul era rece şi mucegăit, de parcă ventilaţia se făcea din alte veacuri.
În şemineu, focul duduia zadarnic. În Karhide, focurile au scopul de-a
încălzi sufletul, nu trupul. Revoluţia lor industrială, Epoca Invenţiilor,
durează de cel puţin trei mii de ani, iar pe parcursul acestor treizeci de
secole s-au inventat mijloace de încălzire centrală excelente şi
economice, utilizând aburul, electricitatea şi alte principii, dar n-au fost
instalate în locuinţe. Poate că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi pierdut imunitatea
naturală faţă de climă, aşa cum păsărilor arctice care au fost ţinute în
corturi încălzite le degeră picioruşele când sunt eliberate. Mie însă, fiind
o pasăre tropicală, îmi era frig. Simţeam într-un anume fel frigul de afară
şi altfel pe cel dinăuntru, cu toate că era una dintre senzaţiile
permanente. M-am plimbat înainte şi înapoi să mă încălzesc. Cu excepţia
şemineului, anticamera prelungă conţinea puţine mobile: un scaun fără
spetează şi o masă, pe care se aflau un vas din belemnit şi un aparat de
radio vechi, din lemn sculptat, încrustat cu argint şi os - o minunată
piesă de artă. Se auzea murmurând şi am mărit puţin volumul, ascultând
Buletinul Palatului care luă locul psalmodierii monotone de până atunci.
În general, karhidenii nu citesc mult şi preferă oralitatea atât în privinţa
ştirilor cât şi a literaturii. Cărţile şi televizoarele sunt mai puţin obişnuite
decât radiourile şi nu există ziare. Plecasem de acasă înaintea difuzării
Buletinului matinal, iar acum eram doar pe jumătate atent, pierdut în
gânduri, până ce repetarea unui nume mi-a atras în sfârşit atenţia şi m-a
oprit din plimbare. Ce era cu Estraven? Se repeta un comunicat:
„Prin prezentul decret, hotărâm ca Therem Harth rem ir Estraven,
Lord de Estre in Kerm, să fie deposedat de titlul Regatului şi de locul din
Adunările Regatului şi să fie izgonit din Regat şi din toate Domeniile
Karhidei. Dacă nu va părăsi Regatul şi Domeniile în trei zile, sau dacă în
decursul vieţii sale va mai reveni în Regat, oricine are dreptul să-l ucidă
fără judecată. Orice locuitor din Karhide care îi va permite lui Harth rem
ir Estraven să-i vorbească, sau să locuiască în casa lui sau pe
pământurile sale, este pasibil de temniţă, iar orice locuitor din Karhide
care îi va da sau împrumuta bani sau bunuri, ori îşi va plăti datoriile faţă
de el, va fi pasibil de temniţă şi de amendă. Să afle tot poporul din
Karhide şi să spună că Harth rem ir Estraven este exilat pentru crima de
Trădare. Sub pretextul de slujire loială a regelui, a declarat în intimitate
şi în public, în Adunare şi la Palat că Naţiunea Domenii Karhide îşi
abandonează suveranitatea şi puterea pentru a deveni o naţiune inferi-
oară, supusă într-o aşa-zisă Uniune a Popoarelor, dar să afle toţi şi să
spună că nu există o asemenea Uniune, ea fiind o născocire lipsită de
temei a unor trădători şi conspiratori, care caută să şubrezească
autoritatea Regelui în profitul adevăraţilor duşmani ai ţării. Odguyrny
Tuwa, ora opt, în Palatul din Erhenrang: ARGAVEN HARGE."
Comunicatul era tipărit şi afişat pe câteva porţi şi panouri din oraş,
iar textul de mai sus e transcris după un asemenea afiş.
Prima mea reacţie a fost simplă. Am închis radioul, parcă oprindu-l să
mai aducă dovezi împotriva mea, şi m-am grăbit spre uşă. Acolo,
bineînţeles, m-am oprit. Am revenit lângă masa din faţa şemineului. Nu
mai eram nici calm, nici hotărât. Voiam să-mi deschid servieta, să scot
ansiblul şi să emit un „Urgent/Înştiinţare" spre Hain. Mi-am înfrânat şi
această pornire, deoarece era şi mai prostească decât prima. Din
fericire, n-am mai avut vreme de alte idei. Uşa dublă din capătul opus al
anticamerei s-a deschis şi aghiotantul s-a retras un pas, făcându-mi loc
să trec şi anunţându-mă:
- Genry Ai!
Mă numesc Genly, dar karhidenii nu pot pronunţa litera „l"... Apoi am
rămas în Sala Roşie, cu regele Argaven al XV-lea.
Sala Roşie din Casa Regală era o încăpere imensă. Până la şemineuri
puteau fi mai mult de cinci sute de metri şi tot atâţia până la grinzile
tavanului, de care spânzurau steaguri şi stindarde purpurii, prăfuite şi
zdrenţuite de timp. Ferestrele erau simple fante verticale în pereţii groşi,
luminile fiind puţine, palide şi situate foarte sus. Cizmele mele noi ticăiau
pe pardoseală, pe când străbăteam sala spre rege, un drum de şase luni.
Argaven stătea pe o estradă largă, în penumbra roşiatică din faţa
şemineului central, cel mai mare dintre cele trei. Un ins scund, destul de
pântecos, cu ţinuta rigidă, se contura ca o siluetă neclară şi întunecată,
exceptând sclipirea inelului cu sigiliu de pe degetul mare.
M-am oprit la marginea podiumului şi, aşa cum fusesem instruit, am
rămas nemişcat, fără să vorbesc.
- Urcă, domnule Ai. Ia loc.
L-am ascultat, aşezându-mă pe scaunul din dreapta lui. Până aici,
protocolul îmi fusese explicat de numeroase ori. Argaven nu se aşeză.
Stătea la trei metri de mine, cu flăcările vuind scăpărătoare îndărătul
său. Brusc rosti:
- Spune-mi ce ai de spus, domnule Ai. Se zice că eşti purtătorul unui
mesaj.
Chipul pe care îl întorsese spre mine, împurpurat şi pătat de umbrele
văpăilor, era lătăreţ şi sinistru, ca luna roşcată şi sumbră a Iernii. Văzut
de aproape, Argaven avea mai puţina prestanţă, era mai puţin
impunător decât părea din depărtare, printre curteni. Vorbea piţigăiat şi-
şi înclina capul fioros şi lunatic, într-o poziţie de aroganţă ciudată.
- Sire, mi-am pierdut şirul vorbelor... Tocmai am aflat de dizgraţia
Lordului Estraven.
Argaven rânji larg, dement. Râse ascuţit ca o femeie mânioasă,
prefăcându-se amuzat.
- Blestematul, făcu el, trădătorul cel sfidător, sperjur şi sigur de el!
Aţi cinat împreună aseară, nu? Şi ţi-a spus cât de puternic este, cum îl
manipulează pe rege şi ce uşor va fi să discuţi cu mine, fiindcă el mi-a
explicat totul... nu? Aşa ţi-a zis, domnule Ai?
Am ezitat.
- Ascultă ce mi-a zis mie despre tine, dacă te interesează. M-a sfătuit
să-ţi refuz audienţa, să te ţin în nesiguranţa aşteptării, poate chiar să te
izgonesc în Orgoreyn sau în Insule. Asta-mi zice de-o jumătate de lună,
blestematul! Însă el a fost cel izgonit în Orgoreyn, ha-ha-ha...!
Din nou râsul ascuţit şi fals, şi, în timp ce râdea, bătu din palme.
Dinapoia draperiilor de la capătul podiumului apăru un străjer tăcut...
Argaven rânji spre el, şi ostaşul dispăru. Continuând să hohotească şi să
mârâie, regele se apropie şi mă fixă cu privirea. Irisurile întunecate ale
ochilor săi străluceau parcă portocalii. Mă înspăimânta mai mult decât
mă aşteptasem.
Faţă de incoerenţa lui, onestitatea mi se părea singura cale
abordabilă.
- Sire, pot întreba dacă se consideră că aş fi implicat în mârşăviile lui
Estraven?
- Tu? Nu! Continuă să mă privească, apropiindu-se şi mai mult: Nu
ştiu ce dracu' eşti, domnule Ai, un deformat sexual, un monstru artificial
sau un vizitator din Domeniile Neantului, dar nu eşti un trădător, ci ai
fost doar unealta unuia. Eu nu pedepsesc uneltele. Ele fac rău numai în
mâinile unui lucrător nepriceput. O să-ţi dau un sfat!
Argaven vorbea cu o emfază şi o satisfacţie ciudate, şi abia atunci mi-
am dat seama că de doi ani nimeni nu-mi oferise vreun sfat. Mi se
răspundea la întrebări, dar nu mi se dădeau sfaturi în mod deschis. Nici
chiar Estraven n-o făcuse în momentele lui cele mai amabile. Era
probabil ceva legat de shifgrethor.
- Să nu laşi pe nimeni să te folosească, domnule Ai, continuă regele.
Ţine-te departe de facţiuni. Spune-ţi propriile minciuni şi acţionează pe
cont propriu. Nu te-ncrede în nimeni. O ştiai pe asta? Nu te-ncrede în
nimeni! Blestemat fie mincinosul de trădător cu sânge rece. Mă bizuiam
pe el. Am pus lanţul de argint în jurul gâtului său blestemat. Mi-ar plăcea
să-l sugrum! De fapt, niciodată nu m-am încrezut în el. Niciodată! Nu te-
ncrede în nimeni. Să crape de foame-n haznalele din Mishnory, să caute-
n gunoaie, putrezi-i-ar măruntaiele! Niciodată...
Se cutremură, se înecă, îşi trase răsuflarea cu un gâlgâit obscen şi se
răsuci cu spatele la mine. Izbi cu piciorul în buştenii din cămin până ce
scânteile se ridicară în vârtej, atingându-i faţa, părul şi tunica neagră, iar
el le lovi cu palmele. Fără să se întoarcă, vorbi cu glas ascuţit, chinuit:
- Spune ce ai de spus, domnule Ai.
- Sire, pot să vă pun o întrebare?
- Da.
Se legăna de pe un picior pe celălalt, privind focul. A trebuit să mă
adresez spatelui său:
- Credeţi că sunt ceea ce afirm că sunt?
- Estraven i-a pus pe doctori să-mi trimită o grămadă de benzi despre
tine. La fel au făcut şi inginerii din Ateliere, care ţi-au cercetat vehiculul.
Ei zic că nu eşti om, şi n-ar minţi chiar toţi. Atunci?
- Atunci, Sire, există şi alţii ca mine. Mai exact, sunt un reprezen-
tant....
- Al acestei Uniuni - această Autoritate. Da, foarte, bine. Vrei să te-
ntreb de ce te-au trimis aici?
Deşi era posibil ca Argaven să nu fie nici întreg la minte, nici viclean,
avea destulă experienţă în evitările, provocările şi subtilităţile retorice
folosite în conversaţie de cei a căror principală ţintă în viaţă o constituia
dobândirea şi menţinerea unui nivel înalt de shifgrethor. Continuau să-mi
fie necunoscute capitole întregi din ştiinţa aceasta, totuşi cunoşteam
câte ceva despre aspectul competitiv, de dobândire a prestigiului şi
despre permanentul duel verbal ce putea rezulta de aici. Faptul că eu nu
mă înfruntam cu Argaven, ci încercam doar să comunic cu el, era, în sine
ceva incomunicabil.
- Nu este un secret, Sire. Ecumenul doreşte o alianţă cu naţiunile de
pe Gethen.
- În ce scop?
- Profitul material. Sporirea cunoştinţelor. Dezvoltarea complexităţii şi
intensificarea vieţii inteligente. Îmbogăţirea armoniei spirituale întru
gloria Domnului. Curiozitatea... Aventura... Încântarea...
Nu vorbeam în graiul celor care conduc oamenii: regii, cuceritorii,
dictatorii, generalii. În graiul acela nu exista un răspuns la întrebarea lui.
Posac şi indiferent, Argaven fixa focul, mutându-se de pe un picior pe
altul.
- Cât de mare e acest Regat de Nicăieri, acest Ecumen?
- Domeniul ecumenic conţine optzeci şi trei de planete locuibile, pe
care trăiesc aproximativ trei mii de popoare sau grupuri antropologice...
- Trei mii? Aha! Spune-mi atunci ce ar câştiga poporul meu, unul faţă
de trei mii, dacă ne amestecăm cu toate naţiunile acestea de monştri
care trăiesc în Neant? Se întoarse să mă privească. Era în plin duel
oratoric, punând o întrebare retorică, aproape o glumă. Gluma însă era
mai degrabă forţată. Aşa cum mă avertizase Estraven, regele era
neliniştit, alarmat.
- Trei mii de naţiuni pe optzeci şi trei de planete, Sire, însă cea mai
apropiată de Gethen se află la şaptesprezece ani de drum cu nave ce
merg aproape cu viteza luminii. Dacă aţi crezut că Gethen poate fi
atacată şi prădată de planetele vecine, gândiţi-vă la depărtarea care vă
desparte. În imensitatea spaţiului cosmic, asemenea incursiuni de jaf nu-
şi găsesc rostul. (Nu foloseam cuvântul „război" din simplul motiv că în
karhidish nu există un termen pentru el.) Comerţul însă e profitabil, am
continuat. Schimbul de informaţii, transmise prin ansiblu, de bunuri şi
artefacte, expediate prin nave automate sau cu echipaj uman.
Ambasadori, savanţi şi negustori... unii dintre ei ar putea veni aici, iar
reprezentanţii voştri ar putea pleca pe alte planete. Ecumenul nu este un
regat, ci un coordonator, un oficiu de cliring pentru comerţ şi ştiinţă. Fără
el, comunicaţiile între lumile oamenilor ar fi supuse hazardului, iar
comerţul ar deveni extrem de riscant. Vieţile oamenilor sunt prea scurte
pentru distanţele interplanetare, dacă nu există un control şi un principiu
de continuitate. De aceea, se aderă la Ecumen... Cu toţii suntem oameni,
Sire. Cu toţii. Toate lumile oamenilor au fost populate, cu eoni în urmă,
pornind din acelaşi loc: planeta Hain. Ne deosebim, dar cu toţii suntem fii
ai aceleiaşi Vetre...
Nimic din discursul meu nu atrase curiozitatea regelui şi nici nu-l
linişti. Am mai continuat puţin, încercând să sugerez că prezenţa
Ecumenului putea spori, şi nicidecum ameninţa, shifgrethorul lui şi al
Karhidei, însă zadarnic. Argaven rămânea posomorât ca o vidră bătrână
în cuşcă, legănându-se înainte şi înapoi, de pe un picior pe celălalt,
înainte şi înapoi, dezgolindu-şi dinţii într-o grimasă de durere. M-am
oprit.
- Toţi sunt aşa negri ca tine?
În general, gethenienii sunt galbeni-cafenii sau roşii-cafenii, dar
văzusem destui cu pielea la fel de oacheşă ca a mea.
- Unii sunt mai negri, am răspuns, avem diferite culori. Am deschis
servieta (controlată de gărzile Palatului de patru ori până la Sala Roşie)
în care aveam ansiblul şi mai multe documente. Acestea - filme,
fotografii, tablouri, figurine animate şi câteva cuburi - alcătuiau o
microgalerie a Omului: chipuri de pe Hain, Chiffewar şi Cetis, de pe S,
Terra şi Alterra, din Extremităţi, Kapteyn, Ollul, Delta-Taurus, Rokanan,
Ensbo, Cime, Gde şi Sheashel Haven... Regele privi vreo două, fără
interes.
- Asta ce-i?
- O persoană de pe Cime, o femelă. Trebuia să folosesc termenul cu
care gethenienii denumeau doar persoanele în faza culminantă de
kemmer, alternativa fiind cuvântul lor pentru o femelă-animal.
- Permanent?
- Da.
Lăsă cubul holografic şi continuă să se legene, privindu-mă, sau
privind pe lângă mine cu luminile flăcărilor dansându-i pe chip.
- Toţi sunt aşa... ca tine?
Acesta era obstacolul pe care nu-l puteam îndepărta din faţa lor. În
cele din urmă, trebuiau să înveţe să-l depăşească.
- Da. Din câte ştim, fiziologia sexuală getheniană constituie un unicat
printre oameni.
- Deci, acolo, pe celelalte planete, toţi sunt în kemmer permanent? O
societate de perverşi sexuali? Aşa a spus Lordul Tibe. Credeam că
glumeşte. Poate că e adevărat, dar ideea mă dezgustă, domnule Ai, şi nu
văd de ce oamenii de pe Gethen ar dori sau ar tolera orice relaţie cu
fiinţe atât de monstruos diferite. Dar poate că te afli aici să-mi spui că n-
am de ales.
- În privinţa Karhidei, alegerea vă aparţine, Sire.
- Şi dacă te izgonesc şi pe tine?
- Aş pleca, bineînţeles. Aş putea încerca iarăşi cu generaţia
următoare...
Lovitura îl atinse.
- Eşti nemuritor? se răsti.
- Nu, Sire, nici vorbă. Dar salturile temporale au foloasele lor. Dacă aş
pleca acum de pe Gethen spre planeta cea mai apropiată, Ollul, aş avea
nevoie de şaptesprezece ani de timp planetar să ajung acolo. Salturile
temporale sunt o modalitate de călătorie aproape la fel de rapidă ca
lumina. Dacă m-aş întoarce imediat, eu aş petrece câteva ore pe navă,
dar aici vor trece treizeci şi patru de ani. Şi aş putea să reîncep totul.
Ideea salturilor temporale, care cu aluzia ei la nemurire îi fascinase
pe toţi interlocutorii mei, de la pescarul de pe insula Horden şi până la
primul ministru, îl lăsă indiferent.
- Ce-i asta? rosti el cu glas ascuţit şi aspru, arătând ansiblul.
- Comunicatorul ansiblu, Sire.
- Un radio?
- Nu foloseşte undele radio şi nici vreo energie cunoscută. Principiul
lui de funcţionare - constanta simultaneităţii - este oarecum analog
gravitaţiei... (Uitasem iarăşi că nu-i vorbeam lui Estraven, care citise
toate rapoartele despre mine şi-mi asculta explicaţiile cu atenţie şi
inteligenţă, ci unui rege plictisit.) El produce, Sire, acelaşi mesaj simultan
în două locuri, oricare ar fi ele. Unul dintre aceste locuri trebuie să fie
stabil, pe o planetă de o anumită masă, iar celălalt capăt mobil. Ansiblul
meu este capătul mobil. Am reglat coordonatele pentru planeta-mamă,
Hain. O navă NAFAL are nevoie de şaizeci şi şapte de ani pentru drumul
Gethen-Hain, dar un mesaj bătut pe aceste taste va ajunge instantaneu
pe Hain. Doriţi să le transmiteţi ceva Stabililor de pe Hain, Sire?
- Nu vorbesc graiul lor, rosti regele rânjind maliţios.
- I-am prevenit şi vor avea un translator care cunoaşte karhidish.
- Ce vrei să zici? Cum adică?
- Sire, după cum se ştie, eu nu sunt primul străin venit pe Gethen.
Înaintea mea a fost o echipă de Investigatori care nu şi-au anunţat
prezenţa, ci s-au travestit pe cât au putut de bine în gethenieni şi, vreme
de un an, au călătorit prin Karhide, Orgoreyn şi Arhipelag. Apoi au plecat
şi au raportat consiliilor ecumenice, acum patruzeci de ani, pe vremea
domniei bunicului dumneavoastră. Raportul lor a fost extrem de
favorabil, înainte de a veni, am studiat informaţiile adunate de ei şi
graiurile pe care le înregistraseră. Doriţi să vedeţi aparatul funcţionând?
- Nu-mi plac şiretlicurile, domnule Ai.
- Sire, nu este un şiretlic. O parte din savanţi l-au examinat...
- Eu nu sunt savant.
- Sire, sunteţi un suveran. Egalii dumneavoastră de pe planeta-mamă
a Ecumenului vă aşteaptă cuvintele.
Mă privi fioros. Încercând să-l flatez şi să-i câştig interesul, îl
încolţisem în fundătura prestigiului. Nimic nu mergea bine.
- Perfect. Întreabă-ţi maşina de ce sunt oamenii trădători.
Am bătut fără grabă pe tastele cu caractere karhidish:
„Regele Argaven din Karhide întreabă Stabilii de pe Hain de ce sunt
oamenii trădători." Literele au scânteiat pe ecranul micuţ, apoi au
dispărut. Argaven privea, oprindu-se un minut din permanenta lui foiala.
Urmă o pauză lungă. Fără îndoială, la şaptezeci şi doi de ani-lumină
depărtare, cineva consulta grăbit calculatorul lingvistic pentru karhidish,
dacă nu chiar un calculator cu bancă de date filozofice. În sfârşit, literele
luminoase apărură pe ecran, rămaseră o vreme şi se şterseră încet:
„Regelui Argaven din Karhide, de pe Gethen, salutări! Nu ştiu de ce sunt
oamenii trădători. Nici un om nu se consideră trădător, de aceea este
dificil de aflat. Cu respect, Spimolle G.F., în numele Stabililor din Saire, de
pe Hain. 93/1491/45."
Când banda s-a înregistrat, am scos-o şi i-am întins-o lui Argaven. El
a aruncat-o pe masă, s-a apropiat iarăşi de şemineul central, a lovit cu
piciorul buştenii din foc şi a alungat scânteile cu mâinile.
- Un răspuns tot atât de folositor cât şi al unui Prezicător.
Răspunsurile nu-s suficiente, domnule Ai. Nici cutiuţa ta, maşinăria de-
acolo. Nici vehiculul tău, nava. O geantă cu şiretlicuri şi un scamator.
Doreşti să te cred, să cred poveştile şi mesajele tale. Dar de ce-ar trebui
să te cred sau să te ascult? Şi dacă printre stele există optzeci de mii de
lumi pline de monştri? Noi nu vrem nimic de la ei. Ne-am ales un mod de
viaţă şi-l urmăm de multă vreme. Karhide se află în pragul unei noi şi
măreţe epoci. Noi ne vom urma drumul! Ezită, de parcă pierduse firul
argumentaţiei - deşi poate că nici nu erau argumentele lui. Cu siguranţă
exista o altă Ureche a Regelui, în locul lui Estraven. Iar dacă ecumenii
ăştia, urmă el, ar fi vrut ceva de la noi, nu te-ar fi trimis singur. E o
glumă, o farsă. Străinii ar veni aici cu miile.
- Sire, nu este nevoie de o mie de oameni ca să deschizi o uşă.
- Dar s-ar putea să fie nevoie de ei s-o ţină deschisă.
- Ecumenul va aştepta până ce o veţi deschide. Nu vă va sili cu
nimic. Am fost trimis singur şi voi rămâne singur aici, tocmai pentru a nu
vă teme de mine.
- Să mă tem de tine? repetă strident regele şi, întorcându-şi chipul
brăzdat de umbre, rânji. Ba mă tem de tine, Trimisule! Mă tem de cei
care te-au trimis. Mă tem de mincinoşi şi de scamatori, şi, mai rău, mă
tem de cruzimea adevărului. De aceea îmi cârmuiesc bine ţara. Pentru
că doar teama îi conduce pe oameni. Nimic altceva nu izbuteşte. Nimic
altceva nu durează îndeajuns. Tu eşti ceea ce spui că eşti, dar în realitate
eşti o glumă, o farsă. Între stele nu există nimic altceva decât neant,
spaimă şi beznă, iar tu vii de-acolo singur, încercând să mă sperii. Dar
sunt deja speriat, iar eu sunt regele. Teama este regele! Acum, ia-ţi
scamatoriile şi vicleşugurile şi pleacă, atât îţi spun! Am poruncit să fii
lăsat liber prin Karhide.
Aşa încât m-am îndepărtat de prezenţa regală, ticăind pe pardoseala
lungă şi roşie, în lumina stacojie a sălii, până ce uşile duble s-au închis
după mine.
Dădusem greş. Eşuasem în toate privinţele. Părăsind Casa Regală şi
traversând terenurile Palatului, mă îngrijora însă nu atât eşecul meu, cât
rolul jucat de Estraven. De ce îl exilase Argaven pentru susţinerea cauzei
Ecumenului (cum se deducea din proclamaţie), dacă (conform chiar
spuselor regelui) el făcuse contrariul? Când începuse să-l sfătuiască pe
rege să se ferească de mine, şi de ce? De ce el fusese exilat, iar eu lăsat
în libertate? Care dintre ei minţise mai mult, şi de ce o făcuse?
Estraven ca să-şi salveze pielea, iar regele ca să-şi salveze prestigiul,
am decis. Explicaţia era clară. Dar, de fapt, mă minţise vreodată
Estraven? Mi-am dat seama că nu ştiam.
Treceam pe lângă Colţul Roşu. Porţile grădinii erau deschise. Am
privit înăuntru, la arborii serem, plecându-se albi deasupra iazului
întunecat, şi la aleile din cărămizi roz, pierzându-se pustii sub lumina
cenuşie şi domoală a după-amiezii. Lângă iaz, în umbra bolovanilor, mai
dăinuia un petic de zăpadă. Mi l-am amintit pe Estraven, aşteptându-mă
acolo, sub ninsoare, cu o seară în urmă, şi am încercat un fior de milă
adevărată pentru omul pe care-l văzusem asudat în decursul festivităţii
de ieri, dar şi superb, împovărat de faimă şi putere, un bărbat la apogeul
carierei, viguros şi măreţ, acum exilat, năruit, distrus, gonind spre
graniţă, cu moartea la trei zile înapoia lui, şi înconjurat de un zid de
tăcere. Pedeapsa capitală este rară în Karhide. Viaţa pe Iarnă este grea,
şi în general oamenii lasă moartea pe seama naturii sau a furiei, nu a
legii. M-am întrebat cum avea să plece Estraven, mânat de sentinţa
aceea. Nu cu un automobil, deoarece toate erau proprietatea Palatului.
Oare avea să-l transporte o corabie sau o luntre de uscat? Sau pornise
pe jos, purtând asupra lui atât cât putea duce? În cea mai mare parte,
karhidenii merg pe jos, nu au animale de povară şi nici vehicule aeriene.
Aproape tot timpul anului, vremea împiedică circulaţia vehiculelor
mecanice, iar ei nu sunt un popor grăbit. Mi l-am închipuit pe bărbatul
cel mândru pornind în exil pe jos, o siluetă micuţă, trăgându-şi picioarele
pe lungul drum vestic spre Golf. Toate acestea mi-au fulgerat prin minte,
trecând pe lângă poarta Colţului Roşu. Odată cu ele au dispărut
speculaţiile mele confuze privind acţiunile, motivele lui Estraven şi ale
regelui. Terminasem cu ele. Dădusem greş. Ce urma să fac în
continuare?
Ar fi trebuit să plec în Orgoreyn, vecina şi rivala Karhidei. Însă odată
ajuns acolo, s-ar fi putut să fie greu să mai revin în Karhide, unde nu-mi
terminasem toate treburile. Ştiam prea bine că n-ar fi fost deloc
imposibil ca întreaga mea viaţă să fie consacrată îndeplinirii misiunii
pentru Ecumen. Fără pripă! Nu trebuia să mă grăbesc spre Orgoreyn
înainte de-a afla mai multe despre Karhide, şi în special despre Cetăţui.
Vreme de doi ani răspunsesem la întrebări, acum urma să întreb eu. Dar
nu în Erhenrang. Înţelesesem în sfârşit că Estraven mă prevenise, şi deşi
puteam sa nu mă încred în avertismentul lui, nu-l puteam neglija.
Spusese, desigur indirect, că trebuia să mă îndepărtez de oraş şi de
Curtea Regală. Dintr-un motiv sau altul, mi-am amintit de dinţii Lordului
Tibe... Regele îmi acordase libertatea de-a umbla prin ţară, şi aveam să
mă folosesc de ea. După cum se învaţă în Şcoala ecumenică: atunci
când acţiunea e lipsită de utilitate, strânge informaţii, când informaţiile
nu sunt utile, culcă-te. Deocamdată nu-mi era somn. Aveam să plec în
răsărit, spre Cetăţui, şi poate să adun informaţii de la Prezicători.

4
A nouăsprezecea zi
Legendă din estul Karhidei, povestită de Tobord Chorhawa, din Vatra
Gorinhering, şi înregistrată de G.A., 93/1492.

LORDUL BEROSTY rem ir Ipe a sosit în Cetăţuia Thangering, a oferit


patruzeci de beriluri şi jumătate din recolta livezilor sale pentru o
Prezicere, şi preţul a fost acceptat. Atunci l-a întrebat pe Urzitorul Odren:
În ce zi voi muri?
Prezicătorii s-au strâns şi împreună au intrat în întuneric. La sfârşitul
întunericului, Odren a dat răspunsul: Vei muri în Odstreth (a 19-a zi din
orice lună).
„În ce lună? Peste câţi ani?" a răcnit Berosty, dar legătura se
întrerupsese şi nu i-a răspuns nimeni.
Atunci a intrat în cerc, l-a înşfăcat pe Urzitorul Odren de beregată şi i-
a strigat că dacă nu capătă şi alt răspuns are să-i frângă gâtul. Ceilalţi l-
au îndepărtat şi l-au ţinut locului, deşi era un om puternic. El s-a zbătut
în mâinile lor şi l-a implorat: „Răspunde-mi!"
Odren i-a spus: „Răspunsul a fost dat şi preţul plătit. Pleacă!"
Turbat, Berosty rem ir Ipe s-a întors în Oharuthe, al treilea Domeniu al
familiei sale, un ţinut sărac în Osnorinerul nordic, pe care-l sărăcise şi
mai mult, strângând preţul unei Preziceri. S-a închis singur în odăile cele
mai de sus ale turnului Vetrei şi n-a mai vrut să iasă nici pentru prieten
sau duşman, nici pentru semănat sau recoltat, nici pentru kemmer sau
prădăciuni, nici în luna aceea, nici în următoarea şi nici în următoarea...
Au trecut şase luni şi au trecut zece luni, iar el continua să rămână ca un
prizonier în odaia lui, aşteptând. În Onnetherhad şi Odstreth (a 18-a şi a
19-a zi din luna) nu mânca nimic, nici nu bea şi nici nu dormea.
Kemmeringul său de iubire şi credinţă era Herbor din clanul
Geganner. În luna Grende, el a venit în Cetăţuia Thangering şi i-a spus
Urzitorului:
- Doresc o Prezicere.
- Cu ce plăteşti? întrebă Odren, deoarece văzuse că omul era
îmbrăcat şi încălţat sărăcăcios, iar sania îi era veche şi tot ceea ce-l
înconjura era ponosit.
- Vă dau viaţa mea, răspunse Herbor.
- Nu ai altceva, Lordul meu? întrebă Odren, vorbindu-i acum ca unui
nobil. Nu poţi oferi nimic altceva?
- Nu. Nu ştiu însă dacă viaţa mea are vreo valoare pentru voi.
- Nu, încuviinţă Odren, pentru noi n-are nici o valoare.
Atunci Herbor căzu în genunchi, copleşit de ruşine şi iubire, şi strigă:
- Vă implor să-mi răspundeţi la întrebare. Nu-i pentru mine!
- Pentru cine, atunci? întrebă Urzitorul.
- Pentru Lordul şi kemmeringul meu, Ashe Berosty, zise bărbatul şi
plânse. De când a venit aici şi a căpătat răspunsul acela, care nu era un
răspuns, el nu mai cunoaşte nici iubirea, nici veselia, nici puterea. Va
muri din această cauză.
- Aşa va fi. De ce oare moare un om dacă nu de propria-i moarte?
vorbi Odren. Totuşi, înflăcărarea lui Herbor îl mişcă şi în cele din urmă
adăugă: Voi căuta răspunsul întrebării pe care ai pus-o, Herbor, şi nu voi
cere nimic în schimb. Dar ţine minte. Întotdeauna există un preţ. Cel
care pune întrebarea plăteşte ceea ce trebuie să plătească.
Atunci, Herbor aşeză palmele lui Odren pe propriii ochi, în semn de
recunoştinţă, şi Prezicerea începu. Prezicătorii se adunară şi intrară în
întuneric. Herbor merse cu ei şi le puse întrebarea, iar aceasta a fost:
Cât va trăi Ashe Beresty rem ir Ipe? Herbor se gândise că în felul acesta
va afla numărul de zile sau de ani şi va readuce pacea iubitului său. Apoi
Prezicătorii s-au mişcat în întuneric şi, în cele din urmă, Odren a răcnit
îndurerat, parca ars în foc: Mai mult decât Herbor de Geganner!
Nu era răspunsul la care sperase Herbor, dar asta a fost tot ce a
căpătat şi, fiind o fire plină de răbdare, s-a întors acasă, în Charuthe, prin
zăpezile lui Grende. A intrat în Domeniu, s-a suit în turnul cetăţii şi acolo
şi-a găsit kemmeringul, pe Berosty, stând mohorât şi cu privirea pierdută
lângă un foc mocnit, cu braţele pe o masă din piatră roşie şi cu capul
afundat între umeri.
- Ashe, vorbi Herbor, am fost în Cetăţuia Thangering şi Prezicătorii
mi-au răspuns. I-am întrebat cât de mult vei trăi, iar răspunsul lor a fost:
Berosty va trăi mai mult decât Herbor.
Berosty ridică privirea spre el, atât de încet încât parcă îi înţepenise
gâtul, şi i se adresă:
- Aşadar, i-ai întrebat când voi muri?
- Nu... cât de mult vei trăi.
- Cât de mult!? Prostule! Ai fost acceptat de Prezicători şi nu ai vrut
să afli când voi muri, ziua, luna, anul, câte zile mi-au mai rămas... ai
întrebat cât de mult? Oh, prostule, prost fără de seamăn! Mai mult decât
tine? Da, mai mult decât tine!
Răcnind, apucă masa din piatră roşie, ca şi cum n-ar fi fost decât o
foaie de aramă, şi o azvârli în capul lui Herbor. Acesta căzu, cu masa
peste el. O vreme, Berosty rămase paralizat. Apoi ridică piatra şi văzu
că-i zdrobise ţeasta. Aşeză tăblia înapoi pe piedestalul ei, se întinse
lângă mort şi-l cuprinse cu braţele, de parcă erau în kemmer şi totul era
bine. Aşa i-au găsit locuitorii din Charuthe, când în cele din urmă au
pătruns în turn. Berosty înnebunise şi a trebuit să fie închis, deoarece
voia să plece ca să-l caute pe Herbor, despre care credea că se afla
undeva prin Domeniu. A mai trăit aşa o lună, după care s-a spânzurat, în
Odstreth, cea de-a 19-a zi a lunii Thern.

5
Liniştirea suspiciunii

CĂLĂTORIA ÎN EST mi-a fost aranjată de gazda mea, o persoană


extrem de volubilă.
- Dacă vrei să vizitezi Cetăţuile, trebuie să traversezi Kargavul. Treci
munţii şi intri în Vechiul Karhide, mergând spre Rer, străvechea capitală
regală. Unul dintre tovarăşii mei de Vatră conduce o caravană cu luntre
de uscat prin trecătoarea Eskar şi ieri, la o ceaşcă de orsh, mi-a spus că
vor face primul drum din această vară în Getheny Osme. Primăvara este
caldă şi drumul deja accesibil până în Engohar, iar în câteva zile
plugurile vor curăţa trecătoarea. Eu unul n-o să traversez niciodată
Kargavul. Mi-ajunge Erhenrangul şi un acoperiş deasupra capului. Sunt
însă un yomeshta, slavă celor nouă sute de purtători ai Tronului şi
binecuvântat fie Laptele lui Meshe, iar yomeshta poţi fi oriunde. Noi
suntem un soi de nou-veniţi, înţelegi, pentru că Lordul meu Meshe s-a
născut acum două mii două sute doi ani, în vreme ce Calea Veche a
Handdarei se întinde în trecut cu încă zece mii de ani. Dacă eşti în
căutarea ei, trebuie să te duci în vechile ţinuturi. Domnule Ai, îţi voi
păstra permanent o cameră pe insula aceasta, deşi cred că eşti înţelept
şi vei părăsi Erhenrangul o vreme, pentru că toţi ştiu că Trădătorul a
făcut mare caz de prietenia cu tine. Acum, cu bătrânul Tibe ca Ureche a
Regelui, lucrurile vor reveni la normal. Dacă vei coborî în Portul Nou, îl
vei găsi acolo pe tovarăşul meu de Vatră şi dacă-i vei spune că vii din
partea mea...
Vorbea aşa întruna. Descoperind că n-am nici un shifgrethor, nu
pierdea nici o ocazie să-mi dea sfaturi, deşi le învăluia cu „dacă" şi „de
parcă". Era şeful insulei mele. Eu mi-l imaginam ca pe o proprietăreasă,
deoarece avea fese durdulii, ce se legănau când umbla, un chip rotofei,
cu moliciuni, iar firea îi era curioasă, iscoditoare, umilă şi amabilă. Era
binevoitor cu mine şi pentru o sumă modestă organiza vizitarea camerei
mele, atunci când eram plecat. „Priviţi odaia Misteriosului Trimis!" Era
atât de feminin ca aspect şi purtare, încât odată îl întrebasem câţi copii
născuse. Se posomorâse. Nu născuse niciodată. Ca tată însă, procrease
patru. Fusese unul dintre multele bobârnace pe care le căpătăm mereu.
Şocul cultural nu reprezenta nimic pe lângă şocul biologic, pe care-l
suportam ca mascul printre fiinţe care, cinci şesimi din timp, erau
hermafrodiţi asexuaţi.
Buletinele radiofonice relatau pe larg acţiunile noului prim-ministru,
Pemmer Harge rem ir Tibe. Majoritatea ştirilor se refereau la evenimente
din. nordul Văii Sinoth. În mod limpede, Tibe intenţiona să reia
revendicările Karhidei pentru regiunea aceea. Exact genul de acţiuni
care, pe oricare altă planetă în această etapă a civilizaţiei, ar fi declanşat
un război. Dar pe Gethen nimic nu declanşa un război. Dispute,
asasinate, răzbunări, expediţii de pradă, vendete, crime, torturi şi
mârşăvii - toate acestea se numărau printre faptele oamenilor, însă nu
duceau la război. Se părea că le lipsea capacitatea de mobilizare. În
această privinţă se comportau ca animalele sau ca femeile. Nu aveau
comportamentul bărbaţilor sau al furnicilor. Oricum, deocamdată nu
făcuseră aşa ceva. Cunoştinţele mele despre Orgoreyn indicau că în
ultimele cinci-şase secole devenise o societate tot mai mobilizată, un
adevărat stat naţional. Goana după prestigiu, mai ales în domeniul
economic, o putea sili pe Karhide să caute să-şi întreacă vecina, să
devină o naţiune, şi nu o ceartă între familii, aşa cum afirmase Estraven,
să devină, cum tot el spusese, patriotardă. Dacă s-ar fi petrecut aşa
ceva, s-ar fi putut ca gethenienii să aibă o excelentă ocazie de a dobândi
condiţiile favorabile războiului.
Doream să merg în Orgoreyn pentru a vedea dacă bănuielile mele în
această privinţă erau corecte, dar mai întâi voiam să termin cu Karhide.
De aceea, am vândut încă un rubin bijutierului cu chip brăzdat de
cicatrice de pe strada Eng şi, fără alte bagaje decât ansiblul, câteva
instrumente, banii şi un rând de veşminte, am pornit cu o caravană
comercială în cea dintâi zi a primei luni de vară.
Luntrile au plecat în zori din docurile măturate de vânturi ale Portului
Nou. Au trecut pe sub Arc şi au pornit spre răsărit. Douăzeci de vehicule
asemănătoare unor barje uriaşe, dar silenţioase, înaintând una câte una
pe şenile, pe străzile afundate ale Erhenrangului, prin negurile dimineţii.
Purtau containere, cu lentile, role de benzi audio, bobine de sârmă din
cupru şi platină, cupoane de stofe din fibre vegetale, prelucrate şi ţesute
în Cataracta Vestică, lăzi cu solzi uscaţi de peşti din Golf, cutii cu
rulmenţi şi alte piese mărunte, şi zece vagoane de grăunţe kardik
orgota, destinate provinciei de graniţă Pering Storm, colţul nord-estic al
uscatului.
Pe Marele Continent, toate transporturile se fac cu aceste platforme
acţionate electric, care, ajunse pe râuri şi canale, se transformă în
şlepuri. În lunile cu zăpezi mari, lentele tractoare-plug, săniile motorizate
şi corăbiile din sloiuri de pe râurile îngheţate sunt singurele mijloace de
transport, alături de schiuri şi săniile trase de oameni. Pe durata
Dezgheţului, nici o formă de transport nu este sigură, drept care, până în
vară, traficul de mărfuri se întrerupe. Vara, drumurile sunt ticsite de
caravane. Circulaţia este controlată. Fiecare vehicul sau caravană este
obligat să păstreze în permanenţă legătura radio cu staţiile de verificare
de pe drumuri. În ciuda aglomeraţiei, viteza traficului se menţine
aproape constantă la patruzeci de kilometri pe oră (terriana). Gethenienii
ar putea obţine şi viteze mai mari, dar nu o fac. Dacă sunt întrebaţi de ce
nu se grăbesc, ei răspund: „De ce să gonim?" Similar cu replica
terrienilor când îi întrebi de ce vehiculele lor trebuie să meargă atât de
repede: „De ce nu?" Gusturile nu se discută. Terrienii simt că trebuie să
ajungă cât mai departe, să facă progrese. Locuitorii de pe Iarnă, care
trăiesc permanent în Anul Unu, consideră că progresul e mai puţin
important decât Prezenta.
Gusturile mele erau terriene şi, părăsind Erhenrangul, mă irita ritmul
caravanei. Aş fi dorit să cobor şi să alerg. Eram fericit că scăpam de
lungile străzi pietruite, deasupra cărora atârnau acoperişuri negre,
abrupte şi nenumărate turle, de oraşul fără soare, în care toate şansele
mele se preschimbaseră în spaimă şi trădare.
Urcând dealurile de la poalele Kargavului, caravana făcea popasuri
dese, dar scurte, pentru ca să mâncăm la hanurile de pe drum. Tocmai
după-amiază am ajuns pe culmea unei coline de unde puteam zări
întregul lanţ muntos. Am văzut Kostorul, care are şase kilometri înălţime,
gigantica pantă a versantului său vestic ascundea piscurile aflate în
nordul lui, dintre care unele ajungeau la zece mii de metri. În sudul
Kostorului, crestele se distingeau albe pe fundalul unui cer incolor. Am
numărat treisprezece, ultima o scânteiere neclară în pâcla depărtării din
miazăzi. Şoferul mi le-a numit pe toate şi, într-un efort prietenesc de-a
mă înfricoşa, mi-a povestit despre avalanşe, luntre azvârlite în prăpastie
de vânturi, echipaje izolate săptămâni de zile pe înălţimi inaccesibile şi
multe altele. Mi-a descris în amănunt cum văzuse cu ochii lui un vehicul
derapând şi prăbuşindu-se într-o crevasă adâncă de cinci sute de metri.
Remarcabilă, spunea el, fusese încetineala cu care căzuse. Păruse că
plutise în abis toată după-amiaza şi se simţise nespus de fericit să-l
vadă, în sfârşit, dispărând fără zgomot în stratul de zăpadă gros de
cincisprezece metri de pe fund.
La ora trei ne-am oprit să prânzim la un han mare, o clădire
impunătoare, cu vetre gigantice vuind şi săli uriaşe, cu tavanele din
grinzi, pline de mese încărcate cu mâncare bună, însă nu am rămas
peste noapte. Caravana mergea non-stop, grăbindu-se (în stilul ei
karhidish) să ajungă înainte de deschiderea sezonului în Pering Storm şi
să ia crema pieţii pentru întreprinzătorii ei negustori. Acumulatorii au
fost încărcaţi, şoferii s-au schimbat şi am pornit mai departe. Unul din
vehicule slujea drept dormitor, numai pentru şoferi. Nu existau paturi
pentru pasageri. Mi-am petrecut nopţile în cabina rece, pe scaunul tare,
cu o pauză aproape de miezul nopţii, ca să cinăm la un mic han aflat pe
înălţimile dealurilor. Karhide nu era o ţară a confortului. La revărsatul
zorilor eram treaz şi am văzut că lăsasem totul în urmă, în afară de
stânci, gheaţă, lumină şi de drumul îngust ce urca mereu sub şenilele
noastre. Tremurând, m-am gândit că, exceptând bătrânele şi pisicile,
oricine putea găsi ceva care să transceadă confortul.
Pe povârnişurile acestea teribile, din granit şi zăpadă, nu mai existau
hanuri. La orele de masă, luntrile se opreau tăcute, una după cealaltă,
pe o pantă de treizeci de grade, acoperită de nea, şi toţi oamenii
coborau din cabine şi se strângeau în jurul dormitorului, unde se serveau
castroane cu supă fierbinte, felii de mere-de-pâine uscate şi căni cu bere
acidulată. Tropăiam în omăt, înghiţind totul pe nemestecate, cu spinările
spre vântul muşcător, ce purta o pulbere scânteietoare de zăpadă
uscată. După aceea, reveneam în luntre şi continuam urcuşul. La
amiază, în trecătorile din Wehoth, la aproape patru mii cinci sute de
metri altitudine, erau 28°C la soare şi -10°C la umbră. Motoarele
electrice erau atât de silenţioase încât puteai auzi avalanşele vuind pe
versanţii albăstrui de cealaltă parte a văilor, la treizeci de kilometri
depărtare.
Spre sfârşitul după-amiezii am depăşit vârful, la Eskar, la patru mii
şase sute de metri altitudine. Privind faţa sudică a Kostorului, pe care ne
târâsem toată ziua, am zărit o formaţiune stâncoasă stranie, cam la
patru sute de metri deasupra drumului, asemănătoare unui castel.
- Vezi Cetăţuia de sus? întrebă şoferul.
- E o clădire?
- Este Cetăţuia Ariskostor.
- Dar nimeni n-ar putea trăi acolo.
- Oho, Bătrânii puteau! Cândva am lucrat cu o caravană care le
aducea alimente din Erhenrang, la sfârşitul verii. E adevărat, zece-
unsprezece luni pe an nu pot coborî de acolo, dar nu le pasă. Sunt vreo
şase sau opt pustnici.
Am privit meterezele de piatră grosolană, solitare în imensa
singurătate a înălţimilor, şi nu i-am dat crezare şoferului, dar n-am
comentat în nici un fel. Dacă exista cineva care să poată supravieţui într-
un asemenea cuib de vulturi, acesta putea fi numai un karhidean.
Coborând, drumul cotea larg către nord, apoi spre sud, strecurându-
se pe marginea prăpăstiilor, deoarece faţa estică a Kargavului este mai
abruptă decât cea vestică, prăbuşindu-se către şes în trepte gigantice,
terase muntoase de origine tectonică. Înainte de apusul soarelui, am
văzut un şirag mititel de puncte, deplasându-se imperceptibil printr-o
uriaşă umbră albă, la două mii de metri mai jos, o caravană ce plecase
din Erhenrang cu o zi înaintea noastră. A doua zi am trecut şi noi pe
acolo şi ne-am târât pe aceeaşi pantă acoperită de zăpadă, extrem de
încet, fără zgomote care să declanşeze o avalanşă. Din locul acela am
putut distinge o vreme, hăt dedesubt şi spre est, ţinuturi întinse, neclare
datorită norilor şi umbrelor de nori, brăzdate de argintul râurilor. Era
câmpia Rerului.
Am ajuns în Rer după patru zile de drum. Cele două oraşe sunt
despărţite de o mie opt sute de kilometri, un zid înalt de câţiva kilometri
şi două-trei mii de ani. Caravana s-a oprit în afara Porţii Vestice, unde
urma să fie transbordată pe şlepuri. În Rer nu puteau intra luntrile de
uscat sau maşinile. Oraşul fusese construit înainte ca vehiculele
motorizate să fie folosite de karhideni, iar aceştia le utilizau de peste
douăzeci de veacuri.
Oraşul nu are străzi, ci doar pasaje acoperite, asemănătoare unor
tunele, iar vara se merge atât prin ele, cât şi pe deasupra lor, după
dorinţă. Casele, insulele şi Vetrele sunt dispuse în fel şi chip, haotic, într-
o dezordine incredibilă, care culminează brusc (aşa cum va face anarhia
în Karhide) prin splendoare: măreţele turnuri, roşii ca sângele, şi fără
ferestre, ale fostului Palat. Clădite cu şaptesprezece secole în urmă,
turnurile acelea îi adăpostiseră vreme de o mie de ani pe regii Karhidei,
până când Argaven Harge, primul din dinastia lui, a traversat Kargavul şi
s-a stabilit în marea vale a Cataractei Vestice.
Toate clădirile din Rer sunt extrem de masive, cu fundaţii trainice,
izolate împotriva frigului şi a precipitaţiilor. În timpul iernii, vântul de pe
câmpii poate spulbera zăpada din oraş, însă atunci când viscoleşte şi
troieneşte omătul, locuitorii nu curăţă străzile, deoarece nu au aşa ceva.
Se folosesc de tunelele de piatră sau le lasă pe cele temporare să fie
îngropate de nea. Doar acoperişurile caselor se ridică deasupra zăpezii,
iar uşile-iernii pot fi prevăzute sub streşini sau chiar în acoperişuri cu
nişte lucarne. Dezgheţul este anotimpul cel mai prost pe câmpiile acelea
cu multe râuri. Atunci, tunelele se transformă într-o reţea de canalizare,
iar spatiile dintre clădiri devin lacuri sau canale, pe care locuitorii Rerului
se deplasează cu bărci, împingând cu vâslele micile sloiuri plutitoare. Şi,
întotdeauna, peste praful verii, peste vălmăşagul de acoperişuri
înzăpezite ale iernii sau peste inundaţiile primăverii veghează turnurile
roşii, inima pustie şi indestructibilă a oraşului.
Am tras la un han teribil de scump, adăpostit la baza turnurilor. M-am
deşteptat în zori, după multe coşmaruri, am plătit un preţ exorbitant
pentru pat, dejun şi cele câteva indicaţii greşite asupra traseului pe care
trebuia să-l urmez, şi am pornit pe jos să găsesc Otherhordul, o Cetăţuie
străveche, nu departe de Rer. După nici cincizeci de metri de la han, m-
am rătăcit. Menţinând turnurile înapoia mea şi uriaşul contur alb al
Kargavului în dreapta, am părăsit oraşul prin sud, iar un copil de fermier
întâlnit pe drum mi-a spus unde anume să cotesc spre Otherhord.
Am ajuns acolo la amiază. De fapt, la amiază am ajuns undeva, însă
nu eram sigur unde anume. Era un codru sau o pădure deasă, totuşi,
pădurile erau chiar mai îngrijite decât văzusem până atunci în ţara
aceasta de pădurari harnici, iar poteca urca pe coasta dealului,
pierzându-se printre copaci. După un timp, am observat la o mică
distanţă în dreapta ei o colibă din lemn şi apoi o clădire mai mare,
construită din buşteni, puţin mai departe, în stânga. De undeva dintr-
acolo venea o aromă delicioasă de peşte fript.
Am pornit încet pe cărare, oarecum nesigur. Nu ştiam cum
reacţionează handdarata faţă de turişti. De fapt, cunoşteam foarte
puţine lucruri despre ei. Handdara este o religie lipsită de instituţii, de
preoţi, de ierarhie, fără legăminte şi fără crez. Nici acum nu pot spune
dacă are sau nu un Dumnezeu. Nu poate fi definită exact şi nici
încadrată undeva. Singura ei manifestare permanentă o găseşti în
Cetăţui, refugii, unde oamenii pot petrece o noapte sau toată viaţa. Nu
aş fi vizitat locurile tainice ale acestui cult straniu şi intangibil dacă n-aş
fi dorit să răspund întrebării lăsate nerezolvate de Investigatori: ce sunt
Prezicătorii şi cu ce se ocupă ei?
De fapt, petrecusem mai multă vreme în Karhide decât Investigatorii,
şi mă îndoiam că exista vreun adevăr în poveştile despre Prezicători şi
profeţiile lor. Legendele despre oracole reprezintă un loc comun la toate
rasele Omului. Prezic atât zeii cât şi spiritele, şi calculatoarele.
Ambiguitatea oracolului sau probabilitatea statistică oferă portiţe de
scăpare, iar contradicţiile sunt înlăturate de credinţă. Cu toate acestea,
legendele merită cercetate. Nu convinsesem încă nici un karhidean de
existenţa telepatiei, nu aveau să creadă în ea până n-o „vedeau" - exact
poziţia mea în privinţa Prezicătorilor Handdarei.
Continuând pe potecă, mi-am dat seama că în negurile acelei păduri
se întindea un sat, poate chiar un oraş, tot atât de haotic ca Rerul, dar
rezervat, paşnic, rural. Deasupra acoperişurilor şi cărărilor atârnau
crengi de hemmen, copacul cel mai răspândit pe Iarnă, un conifer
rezistent, cu cetină groasă, stacojiu-palidă. Conurile lui acopereau
potecile întretăiate, văzduhul era înmiresmat cu polen de hemmen şi
toate casele erau construite din lemnul său închis la culoare. Mă oprisem
după un timp, întrebându-mă la ce uşă să ciocănesc, când dintr-un desiş
a apărut un individ care m-a salutat politicos.
- Căutaţi o locuinţă? s-a interesat el.
- Am venit cu o întrebare pentru Prezicători.
Hotărâsem să-i las să creadă, cel puţin la prima impresie, că eram
karhidean. Aidoma Investigatorilor nu avusesem vreo dificultate în a mă
confunda cu localnicii. Printre atâtea dialecte karhidish, accentul meu
trecea neobservat iar anomaliile mele sexuale erau ascunse de straiele
groase. Îmi lipseau coama deasă de păr fin şi ochii piezişi ai
gethenianului tipic şi eram mai oacheş şi mai înalt decât cei mai mulţi,
totuşi nu depăşeam zona variaţiilor normale. Barba îmi fusese epilată
permanent înainte de a pleca din Ollul (pe atunci nu aflasem despre
triburile „îmblănite" din Perunter, care nu au doar bărbi, ci şi păr pe tot
corpul, ca terienii albi). Uneori eram întrebat cum îmi spărsesem nasul.
Eu îl am turtit, nasul gethenianului e proeminent şi îngust, cu nări
strâmte, adaptate respirării aerului îngheţat. Persoana de pe cărarea din
Otherhord îmi privi uşor curioasă nasul şi răspunse:
- Atunci poate că doriţi să vorbiţi cu Urzitorul? Dacă n-a plecat cu
sania de lemne, ar trebui să fie în luminiş. Sau preferaţi să discutaţi mai
întâi cu un Celibatar?
- Nu ştiu exact. Sunt total ignorant.
Tânărul râse şi făcu o plecăciune:
- Mă simt onorat! rosti el. Trăiesc aici de trei ani, dar încă n-am
dobândit destulă ignoranţă ca să merite s-o amintesc.
Era extrem de amuzat, totuşi se purta cu blândeţe, şi am reuşit să-mi
amintesc suficiente fragmente din ştiinţa Handdara ca să-mi dau seama
că mă lăudasem, ca şi cum aş fi venit la el şi i-aş fi zis: „Sunt foarte
arătos..."
- Voiam să spun că nu ştiu nimic despre Prezicători...
- Demn de invidiat! comentă tânărul. Vai, trebuie să pângărim zăpada
imaculată cu paşii noştri, pentru a ajunge undeva. Vă pot arăta drumul
spre luminiş? Mă numesc Goss.
Era un prenume.
- Genry, am spus, abandonând „l"-ul. L-am urmat în penumbra
friguroasă a pădurii. Cărarea îngustă cotea deseori şerpuind pe pantele
dealului. Pe alocuri, în preajma ei sau mai departe, printre tulpinile
masive de hemmeni, se ridicau căsuţele de culoarea copacilor. Totul era
roşu şi castaniu, rece şi umed, nemişcat, înmiresmat, mohorât. Dinspre o
locuinţă răzbătea slab şuierul dulce al unui flaut karhidish. Goss mergea
la câţiva metri în faţa mea, sprinten şi uşor, cu graţia unei fete.
Deodată cămaşa lui albă sclipi orbitor. Am ieşit din umbră în bătaia
razelor de soare, pe o pajişte largă şi verde.
La câţiva metri de noi o siluetă dreaptă şi nemişcată se profila pe
fundalul ierbii înalte. Hiebul stacojiu şi cămaşa albă îi confereau aspectul
unei încrustaţii din email strălucitor. La o sută de metri mai departe se
zărea un alt personaj, în albastru şi alb. Acesta nu se clinti şi nici nu privi
în direcţia noastră tot timpul cât am vorbit cu primul. Cei doi practicau
Prezenţa, una din disciplinele Handdarei, similară unei transe. Atraşi de
negative, handdarata o denumesc „ne-transă" - care duce la diminuarea
eu-lui (sau la creşterea lui?) prin receptivitate şi conştientizare senzitivă
extremă. Deşi tehnica respectivă este opusă majorităţii celor mistice, ea
rămâne probabil o disciplină mistică, năzuind spre experienţa
Universalului. Mă tem că nu pot defini cu precizie nici una dintre
practicile handdarata.
Goss se adresă persoanei în stacojiu. Întrerupându-şi nemişcarea,
aceasta ne privi. Când porni spre noi, m-am simţit copleşit. Cu tot
soarele amiezii, radia o aură personală.
Era la fel de înalt ca mine, zvelt, cu o faţă luminoasă, deschisă şi
frumoasă. Când privirile ni s-au întâlnit, am simţit brusc impulsul de a-i
atrage atenţia, de a încerca să-i vorbesc telepatic, ceva ce nu făcusem
niciodată de la sosirea pe Iarnă, şi nici nu aveam să fac deocamdată.
Impulsul era mai puternic decât reţinerea. I-am vorbit în minte. Nici un
răspuns. Nu se realizase un contact. Continua să mă privească atent.
După încă o clipă, zâmbi şi rosti cu un glas blând, puţin ascuţit:
- Eşti Trimisul, nu-i aşa?
M-am bâlbâit şi am răspuns:
- Da.
- Eu mă numesc Faxe. Suntem onoraţi să te primim. Vei rămâne cu
noi în Otherhord, o vreme?
- Cu plăcere. Aş dori să aflu mai multe despre obiceiul vostru de a
Prezice. În schimb, v-aş putea spune câte ceva despre ceea ce sunt sau
de unde vin...
- Orice doreşti, zâmbi Faxe. Sunt măgulit să ştiu că ai traversat
Oceanul Spaţiului, adăugând apoi călătoriei tale o mie patru sute de
kilometri şi traversarea Kargavului pentru a ajunge la noi.
- Otherhordul m-a atras datorită faimei oracolelor sale.
- Atunci poate că doreşti să ne urmăreşti prezicând? Sau ai o
întrebare personală?
Ochii săi limpezi impuneau adevărul.
- Nu ştiu, am răspuns.
- Nusuth, zise el, nu contează. Poate că dacă vei rămâne o vreme, vei
afla dacă ai sau nu o întrebare... Ştii probabil că Prezicătorii sunt capabili
să se întâlnească cu toţii numai în anumite momente, deci oricum vei
locui cu noi câteva zile.
Aşa am făcut, şi au fost zile plăcute. Nu exista un program fix,
exceptând lucrul în comun, munca la câmp, grădinăritul, tăiatul lemnelor
sau întreţinerea, la care oaspeţii ocazionali, cum eram eu, puteau fi
solicitaţi de oricine avea nevoie de ajutor. Trecea şi o zi întreagă fără să
vorbesc decât despre chestiuni de muncă. Discutam mai des cu tânărul
Goss şi cu Faxe Urzitorul, a cărui personalitate extraordinară, limpede,
dar foarte profundă, ca o fântână de apă curată, reprezenta o
chintesenţă a caracterului locului. Uneori, serile, aveau loc reuniuni într-
una sau alta din casele scunde, înconjurate de arbori. Se discuta, se bea
bere şi câteodată se cânta muzica viguroasă din Karhide, simplă ca
melodie, dar cu ritmuri complexe, întotdeauna improvizată. Într-o seară,
dansară doi localnici, oameni bătrâni, cu părul alb şi membrele uscăţive,
ale căror cute pornind din colţurile exterioare ale pleoapelor le
ascundeau pe jumătate ochii negri. Dansul lor era lent, precis şi
controlat. Fascina ochiul şi mintea. Începură să danseze cam pe la ora
trei, după cină. Muzicanţii nu-i acompaniau tot timpul, cu excepţia
toboşarului care nu se opri nici o clipă din ritmul lui cu schimbări subtile.
Cei doi bătrâni continuau să danseze şi la ora şase, miezul nopţii, după
cinci ore terriene. Era prima dată când asistam la fenomenul dothe -
folosirea voluntară, sub control, a „energiei nervoase" cum o numim noi -
iar după aceea am fost mai pregătit să cred istoriile despre Bătrânii
Handdara.
Viaţa lor era introvertită, autonomă, imuabilă, saturată de acea
„ignoranţă" unică, preţuită de handdarata, şi respectând regula
inactivităţii sau a neamestecului. Regula aceea (exprimată în cuvântul
nusuth, pe care trebuie să-l traduc drept „nu contează") este inima
cultului şi nu pretind că am priceput-o. Totuşi, după o jumătate de lună
petrecută în Otherhord, am început să înţeleg mai bine Karhide.
Dedesubtul politicii, al festivităţilor şi pasiunilor acelei naţiuni se găsea
un întuneric străvechi, pasiv, anarhic şi tăcut, întunericul fecund al
Handdarei.
Iar din tăcerea aceea se înălţa, în mod inexplicabil, vocea
Prezicătorului.
Tânărul Goss, care era fericit să-mi fie călăuză, îmi spusese că
eventuala mea întrebare putea să aibă orice subiect şi orice formă de
exprimare.
- Cu cât e mai restrictivă, cu atât răspunsul e mai exact, zisese el.
Imprecizia naşte imprecizie. Şi, desigur, unele întrebări nu au răspunsuri.
- Ce se întâmplă dacă pun tocmai o astfel de întrebare? mă
interesasem.
Era o replică aparent sofisticată, totuşi nu surprinzătoare. M-a intrigat
însă răspunsul lui.
- Urzitorul o va refuza. Astfel de întrebări au distrus unele grupuri
Prezicătoare.
- Le-au distrus?
- Nu cunoaşteţi istoria Lordului de Shorth, care i-a silit pe Prezicătorii
din Cetăţuia Asen să răspundă întrebării: Care este scopul vieţii? Ei bine,
s-a petrecut acum vreo două mii de ani. Prezicătorii au stat în întuneric
şase zile şi şase nopţi. În cele din urmă, toţi Celibatarii au rămas în stare
cataleptică. Nebunii au murit, Perversul l-a ucis pe Lordul de Shorth,
zdrobindu-i capul cu o piatră, iar Urzitorul... Era un om numit Meshe.
- Întemeietorul cultului Yomesh?
- Da, încuviinţase Goss şi chicotise de parcă istoria fusese foarte
amuzantă, dar nu ştiam dacă râsese de yomeshta sau de mine.
Hotărâsem să pun o întrebare al cărei răspuns putea fi „da" sau „nu"
ca să evidenţiez măcar extinderea lui şi tipul de ambiguitate. Faxe îmi
confirmase spusele lui Goss. Subiectul putea fi complet necunoscut
Prezicătorilor. Puteam întreba dacă recoltele de hoolm aveau să fie
bogate anul acesta în emisfera nordică a lui S, iar ei răspundeau, fără să
fi ştiut măcar de existenţa planetei S. Aceasta părea să treacă
fenomenul în categoria prorocirilor de pură şansă, alături de ghicitul în
bobi şi de azvârlitul monedei. „Nici vorbă, răspunsese Faxe, câtuşi de
puţin. Şansa nu-i deloc implicată. Dimpotrivă, întregul proces este exact
opusul aleatoriului."
- Atunci, e vorba de citirea gândurilor.
- Nu, replicase Faxe, surâzând senin şi candid.
- Poate că o faceţi în mod inconştient.
- La ce bun? Dacă cel care punea întrebarea cunoştea răspunsul, n-ar
fi plătit preţul pe care-l ceream.
Am ales o întrebare al cărei răspuns cu siguranţă nu-l cunoşteam.
Doar scurgerea timpului putea dovedi dacă Prezicerea fusese sau nu
corectă, doar dacă nu avea să fie, aşa cum mă aşteptam, una dintre
acele admirabile prorociri profesionale, aplicabile oricărui rezultat.
Subiectul nu era banal. Când aflasem că acţiunea putea fi periculoasă
pentru cei nouă Prezicători din Otherhord, renunţasem la ideea de a-i
întreba când avea să plouă sau alt fleac de genul ăsta. Preţul era mare
pentru cel care întreba - două dintre rubinele mele intrară în visteria
Cetăţuii - dar şi mai mare pentru cei care răspundeau şi, pe măsură ce
am ajuns să-l cunosc pe Faxe, îmi venea tot mai greu să cred că era un
şarlatan profesionist sau, mai rău, un şarlatan cinstit, care se autoînşela.
Inteligenţa lui era la fel de dură, limpede şi cizelată ca şi rubinele mele.
N-am îndrăznit să-i întind o cursă. L-am întrebat ceea ce doream cel mai
mult să aflu.
În Onnetherhad - a 18-a zi a lunii - cei nouă s-au reunit într-o clădire
mare, descuiată numai cu aceste ocazii: o sală înaltă, cu pardoseala din
piatră rece, slab luminată de două ferestre înguste şi de focul din vatra
adâncă din capăt. Ei stăteau în cerc, cu mantii şi glugi, siluete
nemişcate, aidoma unor dolmene în sclipirea slabă a flăcărilor aflate la
câţiva metri. Când am traversat sala şi am pătruns în cerc, Goss
împreună cu alţi doi tineri localnici şi cu un medic din Domeniul cel mai
apropiat priveau tăcuţi din scaunele de lângă cămin. Totul era foarte
neprotocolar, totuşi tensionat. Una din glugi se înălţă când am pătruns
printre ele, şi am zărit o faţă stranie, masivă, cu trăsături aspre,
examinându-mă cu ochi insolenţi.
Faxe stătea cu picioarele încrucişate, nemişcat, dar încordat cu o
energie ce se acumula în el şi care făcea ca glasul lui blând şi moale să
detune aidoma unui trăsnet.
- Întreabă, rosti el.
Am păşit în interiorul cercului şi am pus întrebarea:
- Peste cinci ani de acum, va fi planeta Gethen membră a Ecumenului
Lumilor Cunoscute?
Tăcere. Am rămas locului, nemişcat, în centrul unei plase de păianjen
ţesută din tăcere.
- Se poate răspunde, şopti Urzitorul.
Urmă o destindere. Monoliţii cu glugi părură că se înmoaie şi se
mişcară. Cel care mă privise atât de ciudat începu să-i şoptească ceva
vecinului. Am părăsit cercul şi m-am alăturat celor de lângă şemineu.
Doi Prezicători rămăseseră retraşi, tăcuţi. Unul dintre ei înălţa din
când în când mâna stângă şi lovea pardoseala uşor şi rapid, de zece-
douăzeci de ori, apoi redevenea nemişcat. Până atunci nu-i mai
văzusem. Ei erau Nebunii, îmi explicase Goss. Erau bolnavi mintal. Goss
îi numise „împărţitorii timpului",, ceea ce ar fi putut însemna
schizofrenici. Psihologii karhidish, deşi lipsiţi de avantajele telepatiei,
fiind astfel asemănători unor chirurgi orbi, utilizau cu iscusinţă drogurile,
hipnoza, şocurile locale, criogenia şi diverse terapii mentale. Am întrebat
dacă cei doi psihopaţi nu puteau fi vindecaţi.
- Vindecaţi! exclamase Goss. L-aţi vindeca pe un cântăreţ de vocea
lui?
Alţi cinci membri ai cercului erau localnici, din Otherhord, adepţi ai
disciplinelor Prezenţei Handdara şi, de asemenea, mi-a explicat Goss,
Celibatari - neacceptând o pereche în decursul perioadelor lor de potenţă
sexuală. Unul din Celibatari trebuia să fie în kemmer în timpul Prezicerii.
L-am putut distinge, deoarece învăţasem să desluşesc subtila aură
sexuală, o anume strălucire care semnala prima fază a kemmerului.
Lângă el stătea Perversul.
- A venit din Spreve cu doctorul, mi-a spus Goss. Unele grupuri
Prezicătoare determină în mod artificial perversiunea într-o persoană
normală, injectând hormoni feminini sau masculini în zilele dinaintea
unei şedinţe. Este mai bine să ai un pervers natural. El e dornic să vină.
Îi place faima.
Goss folosise pronumele care desemnează un mascul-animal, nu pe
acela pentru o fiinţă omenească aflată în rolul masculin al kemmerului.
Părea uşor stânjenit. Karhidenii discută în mod liber problemele sexuale
şi vorbesc despre kemmer atât cu respect cât şi cu plăcere, dar sunt
reticenţi în privinţa perversiunilor - cel puţin faţă de mine. Prelungirea
excesivă a perioadei kemmerului, cu un dezechilibru hormonal
permanent spre mascul sau femelă, determină ceea ce ei denumesc
perversiune. Nu este o raritate. Din punct de vedere fiziologic, trei sau
patru la sută dintre adulţi pot fi perverşi sau anormali... adică normali,
după standardele noastre. Ei nu sunt excluşi din societate, dar sunt
toleraţi cu oarecare dispreţ, aşa cum se întâmplă cu homosexualii în
multe societăţi bisexuale. În argoul karhidish sunt numiţi jumătate-morţi.
Sunt sterpi.
După acea primă, lungă şi stranie privire spre mine, Perversul nu-l
mai băgă în seamă decât pe cel de lângă el, kemmererul, a cărui
sexualitate tot mai activă avea să fie în continuare stârnită şi, în cele din
urmă, stimulată la completa capacitate sexuală feminină de către
masculinitatea lui insistentă şi exagerată. Şuşotea întruna, aplecându-se
către kemmerer, care răspundea scurt şi părea că tresare. Nici unul
dintre ceilalţi nu vorbise de mult timp şi nu se auzea decât murmurul
Perversului. Faxe îl privea nemişcat pe unul din Nebuni. Perversul îşi lăsă
palma, iute şi uşor, pe mâna kemmererului. Acesta se feri brusc, cu
teamă sau dezgust, şi se uită spre Faxe, parcă cerând ajutor. Urzitorul nu
se clinti. Kemmererul rămase locului şi nu făcu nici o mişcare când
Perversul îl atinse din nou. Unul dintre Nebuni înalţă capul şi hohoti
prelung, fals şi răguşit:
- A-ha-ha-ha...
Faxe înălţă braţul. Imediat toate feţele din cerc se răsuciră către el,
de parcă le strânsese privirile într-un mănunchi.
Era după-amiază când intrasem în sală şi începuse să plouă. Lumina
cenuşie pierise repede din fantele ferestrelor de sub streşini. Acum,
dungi albe se întindeau ca nişte spectrale vele oblice peste feţele celor
nouă, raze ceţoase dinspre luna care răsărea peste pădure. Focul se
stinsese de mult şi nu exista altă lumină decât dârele acelea estompate,
târându-se peste cerc, dezvăluind un chip, o mână, o spinare neclintită.
O vreme am zărit profilul lui Faxe, rigid ca o piatră albicioasă în pulberea
difuză de raze lunare. Acestea continuau să se deplaseze şi ajunseră la o
mogâldeaţă întunecată, kemmererul, cu capul plecat pe genunchi, cu
mâinile încleştate pe pardoseală, cu trupul zgâlţâit de un tremur dublat
de răpăitul palmelor Nebunului pe piatră, în beznă, de cealaltă parte a
cercului. Erau conectaţi cu toţii, aidoma punctelor de susţinere ale unei
pânze de păianjen. Fie că o doream sau nu, simţeam legătura aceea,
comunicaţiile care goneau fără cuvinte, mute, prin Faxe, şi pe care
acesta încerca să le ordoneze, să le controleze, pentru că el era centrul,
Urzitorul. Lumina slabă se fragmentă şi dispăru, târându-se pe zidul
estic.
Am încercat să evit contactul cu minţile Prezicătorilor. Mă tulbura
mult tensiunea electrică şi tăcută, senzaţia de atragere spre înăuntru, de
transformare într-un nod a structurii, a reţelei. A fost şi mai rău când am
încercat să ridic o barieră. M-am simţit izolat şi m-am ghemuit în
interiorul propriei mele minţi, obsedat de halucinaţiile vederii şi
pipăitului, un vălmăşag de imagini şi idei nebuneşti, viziuni şi senzaţii
neaşteptate, toate încărcate de sexualitate şi violent groteşti, un clocot
roşu-negru de furie erotică. Eram înconjurat de hăuri căscându-se uriaşe,
cu margini zdrenţuite, vaginuri, răni, guri ale iadului, mi-am pierdut
echilibrul, cădeam... Dacă nu puteam alunga acest haos, urma să mă
prăbuşesc cu adevărat, să înnebunesc şi să nu-l mai pot goni niciodată.
Acţionau forţele empatice şi paraverbale, extrem de puternice şi
nedesluşite, înălţându-se din perversiune şi frustrare sexuală, dintr-o
nebunie care distorsionează timpul, şi dintr-o disciplină teribilă a totalei
concentrări şi a temerii de realitatea imediată, aflată cu mult dincolo de
puterile sau controlul meu. Şi totuşi erau controlate. Centrul continua să
fie Faxe. Trecură ore şi secunde, razele lunii sclipeau pe alt perete, nu
mai exista lumină, doar întuneric, iar în mijlocul lui era Faxe, Urzitorul, o
femeie înveşmântată în lumină.
Lumina era argint, argintul era armură, o femeie în armură, cu o
spadă. Lumina izbucni brusc, insuportabilă, înspăimântată şi îndurerată
- Da, da, da!
- Ha-ha-ha-ha, începu râsul răguşit al Nebunului, crescând mereu, tot
mereu, într-un zbieret tremurător, care continuă întruna, mai mult decât
ar fi putut ţipa orice glas, străbătând timpul. În întuneric se distingeau
mişcări, se auzeau fâşâituri şi foşnete. Părea o reaşezare a epocilor
străvechi, o retragere din faţa semnelor prevestitoare.
- Lumină, lumină, bubui o voce, în silabe vaste, o dată sau de
nenumărate ori. Lumină! Buştean pe foc, acolo! Lumină!
Era doctorul din Spreve. Pătrunsese în cercul destrămat şi
îngenunchease lângă Nebuni. Fiind cei mai fragili, aveau rolul unor
siguranţe electrice. Amândoi zăceau ghemuiţi pe pardoseală.
Kemmererul stătea cu capul pe genunchii lui Faxe, răsuflând spasmodic,
continuând să tremure. Indiferent, Urzitorul îi mângâia părul cu blândeţe.
Perversul se afla singur într-un colţ, posomorât şi abătut. Şedinţa luase
sfârşit, timpul se scurgea ca de obicei, reţeaua de putere se destrămase
în umilinţă şi oboseală. Unde era răspunsul meu, oracolul, profeţia
ambiguă?
Am îngenuncheat lângă Faxe. Mă privi cu ochii săi limpezi şi în clipa
aceea l-am văzut aşa cum îl zărisem în întuneric. O femeie cu platoşă de
lumină şi arzând într-un foc, strigând:
Glasul lui blând întrerupse viziunea.
- Ţi-ai primit răspunsul?
- l-am primit, Urzitorule.
Într-adevăr, îl primisem. Da, peste cinci ani, Gethen urma să fie
membră a Ecumenului. Fără ghicitori, fără echivocuri. Chiar atunci am
fost conştient de nuanţa răspunsului. Nu fusese o profeţie, ci o
constatare. Nu-mi puteam ocoli propria siguranţă: răspunsul era corect.
Deţinea limpezimea esenţială a unei intuiţii.
Aveam nave NAFAL, transmisie instantanee şi comunicare telepatică,
dar încă nu îmblânzisem intuiţiile pentru a fi valorificate. Pentru aşa ceva
trebuia să venim pe Gethen.
- Eu am rolul unui filament, mi-a spus Faxe la o zi sau două după
Prezicere. Energia creşte, creste mereu în noi, trimisă iarăşi şi iarăşi
înapoi, redublând de fiecare dată impulsul, până ce străpunge, şi lumina
este în mine, în jurul meu, eu sunt lumina... Cândva, Bătrânul din
Cetăţuia Arbin a spus că dacă Urzitorul ar putea fi pus în vid în
momentul răspunsului, el ar continua să ardă ani de zile. Asta cred
yomeshta despre Meshe: că a văzut limpede trecutul şi viitorul, nu doar
în clipa aceea, ci toată viata lui de după întrebarea lui Shorth. Este greu
de crezut. Mă îndoiesc că un om ar fi putut s-o îndure. Dar nu contează...
Nusuth, negativul omniprezent şi ambiguu al Handdarei.
Ne plimbam împreună, şi Faxe mă privi. Faţa lui, una dintre cele mai
frumoase feţe omeneşti pe care le văzusem vreodată, părea dură şi
delicată, ca piatra cioplită.
- În întuneric, a spus el, am fost zece, nu nouă. Lângă noi a apărut un
străin.
- Da, eu am fost. Nu ne-am putut apăra împotriva ta. Eşti un
ascultător, Faxe, un empat înnăscut şi probabil un puternic telepat
natural. Din acest motiv eşti Urzitorul, cel care poate prelua tensiunile şi
răspunsurile grupului, canalizându-le într-o structură care se
autodezvoltă, până ce încordarea o sfarmă şi-ţi poţi lua răspunsul.
Mă asculta, interesat şi serios.
- E ciudat să aflu tainele ordinului meu din exterior, prin ochii tăi. Le-
am privit numai dinăuntru, ca discipol.
- Dacă îmi permiţi... dacă vrei, Faxe, aş dori să comunic cu tine prin
graiul minţii.
Acum, aveam certitudinea că era un telepat natural, acceptul lui şi
puţină practică puteau duce la coborârea barierei sale instinctive.
- Când vei face asta, voi auzi ce gândesc alţii?
- Nu, nu. În nici un caz mai mult decât o faci deja, ca empat. Graiul
minţii este o comunicare emisă şi receptată în mod voluntar.
- Atunci de ce nu vorbiţi cu glas tare?
- Vorbind, poţi ascunde adevărul.
- Şi cu graiul minţii nu se poate?
- Nu în mod intenţionat.
Faxe reflectă o vreme.
- Pare o disciplină care trebuie să trezească interesul regilor, al
politicienilor, al oamenilor de afaceri...
- Oamenii de afaceri au luptat împotriva utilizării telepatiei, atunci
când s-a descoperit că este un talent ce poate fi deprins. Au interzis-o
decenii întregi.
- Şi regii? zâmbi Faxe.
- Noi nu mai avem regi.
- Da. Înţeleg... Îţi mulţumesc, Genry. Totuşi meseria mea nu este
învăţarea, ci ne-învăţarea. Şi aş prefera să nu deprind încă o artă ce
poate transforma complet lumea.
- Conform prezicerii tale, planeta aceasta se va schimba în cel mult
cinci ani.
- Iar eu mă voi schimba o dată cu ea, Genry. Deşi nu doresc asta.
Ploua. Burniţa statornică a verii getheniene. Mergeam pe sub arborii
hernmen, pe, coastele de deasupra Cetăţuii, unde nu existau poteci.
Lumina pătrundea cenuşie printre ramuri negre şi stropi limpezi picurau
din cetina stacojie. Aerul era rece, totuşi plăcut şi plin de sunetele ploii.
- Faxe, spune-mi ceva. Voi, handdarata, aveţi un dar după care
râvnesc oameni de pe toate planetele. Puteţi prezice viitorul. Cu toate
acestea, trăiţi ca şi noi... se pare că n-ar conta...
- Ce să conteze, Genry?
- Uite ce... De pildă, rivalitatea aceasta dintre Karhide şi Orgoreyn,
disputa legată de Valea Sinoth... Înţeleg că, în ultimele săptămâni,
prestigiul Karhidei a fost ştirbit. De ce regele Argaven nu-şi consultă
Prezicătorii, întrebându-i cum să procedeze sau pe care membru al
Kyorremyei să-l numească prim-ministru... sau aşa ceva?
- Întrebările sunt greu de pus.
- Nu înţeleg de ce. Ar putea întreba pur şi simplu: „Cine mă va sluji
mai bine ca prim-ministru?"
- Este adevărat. Însă el nu ştie ce înseamnă a-l sluji mai bine. Poate
însemna că alesul va ceda valea Orgoreynului sau va pleca în exil, sau îl
va asasina pe rege. Ar putea însemna multe lucruri la care nu s-ar
aştepta sau pe care nu le-ar accepta.
- Va trebui să-şi formuleze întrebarea foarte precis.
- Da. Apoi, vezi tu, vor fi multe întrebări. Până şi regele trebuie să
plătească preţul.
- I-aţi cere mult?
- Foarte mult, răspunse senin Faxe. După cum ştii, preţul e
proporţional cu ceea ce îşi permite solicitantul. De fapt, regii au venit la
Prezicători, dar nu foarte des...
- Şi dacă unul dintre Prezicători este el însuşi un om puternic?
- Locuitorii Cetăţuii n-au ranguri sau poziţii sociale. Eu pot fi trimis în
Erhenrang, la Kyorremy. Ei bine, dacă mă duc, îmi recapăt poziţia şi
umbra, dar nu voi mai prezice. Dacă aş avea o întrebare pe când aş fi în
Kyorremy, aş merge în Cetăţuia Orgny de-acolo, aş plăti preţul cuvenit şi
aş obţine răspunsul. Dar noi, handdarata, nu vrem răspunsuri. Sunt greu
de ocolit, totuşi încercăm s-o facem.
- Nu cred că pricep.
- Noi venim aici, în Cetăţui, mai ales pentru a afla ce întrebări să nu
punem.
- Dar rolul vostru este de a răspunde!
- Genry, n-ai înţeles încă de ce am perfecţionat şi de ce practicăm
Prezicerea?
- Nu...
- Pentru a demonstra că este perfect inutil să cunoşti răspunsul la o
întrebare greşită.
Am reflectat la cuvintele lui în timp ce ne plimbam împreună prin
ploaie, sub ramurile întunecate ale pădurii Otherhord. Sub gluga albă,
faţa lui Faxe era obosită şi liniştită, lipsită de lumină. Totuşi continua să
mă impresioneze. Când se uita la mine cu ochii săi limpezi, blânzi şi
candizi, sosea dintr-o tradiţie veche de treisprezece mii de ani, dintr-un
mod de a gândi şi a trăi atât de străvechi, atât de bine stabilit, integral şi
coerent, încât oferea unei fiinţe umane siguranţa infailibilă şi
perfecţiunea unui animal sălbatic. Părea o creatură stranie, care mă
privea din eternul ei prezent.
- Necunoscutul, rosti vocea lui blândă, neprevăzutul, nedoveditul - pe
ele se bazează viaţa. Ignoranţa este fundamentul gândirii. Absenţa
dovezii e fundamentul acţiunii. Dacă s-ar dovedi că nu există Dumnezeu,
n-ar exista religie. Nici Handdara, nici Yomesh, nici Zeii Vetrei, nimic.
Deşi, chiar dacă s-ar dovedi că Dumnezeu există, religia tot n-ar fi...
Spune-mi, Genry, ce se cunoaşte? Ce este sigur, previzibil, inevitabil...
unicul lucru cert pe care-l ştii din viitorul tău şi al meu?
- Că vom muri.
- Exact. Nu există decât o singură întrebare la care se poate
răspunde, iar noi cunoaştem deja răspunsul... Unicul lucru care face
viaţa posibilă este nesiguranţa permanentă şi intolerabilă, în nici un caz
cunoaşterea viitorului.

6
Primul drum în Orgoreyn

M-A DEŞTEPTAT BUCĂTARUL, care venea întotdeauna foarte devreme.


Am un somn sănătos şi a trebuit să mă zgâlţâie şi să-mi strige în ureche:
„Treziţi-vă, treziţi-vă, Lord Estraven, a venit un mesager de la Casa
Regală!" În cele din urmă, l-am înţeles şi, cu ochii lipiţi de somn, m-am
sculat şi am deschis uşa camerei în care aştepta mesagerul. Aşa mi-am
început exilul, gol-goluţ şi neştiutor, ca un prunc abia născut.
Citind înştiinţarea adusă de sol, m-am gândit că mă aşteptasem la
ea, deşi nu atât de repede. Cu toate acestea, când l-am privit ţintuind
hârtia blestemată pe uşa casei, am simţit că ar fi putut la fel de bine să-
mi bată cuiele în ochi şi i-am întors spatele, rămânând nemişcat şi
copleşit, sfâşiat de o durere pe care n-o dorisem.
După ce criza mi-a trecut, am făcut ceea ce trebuia, iar când
gongurile au bătut ora nouă, părăsisem deja Palatul. Nu aveam nici o
obligaţie care să mă întârzie. Am luat doar cât puteam purta. În privinţa
proprietăţilor şi a banilor aflaţi în bancă, nu puteam obţine nimic fără să-i
pun în primejdie pe cei cu care tratam, şi cu cât îmi erau prieteni mai
buni cu atât pericolul era mai mare. I-am scris vechiului meu kemmering,
Ashe, explicându-i cum putea obţine anumite obiecte de valoare pe care
să le păstreze pentru fiii noştri, dar i-am transmis să nu încerce să-mi
trimită bani, deoarece Tibe avea să supravegheze graniţa. N-am semnat
scrisoarea. A telefona cuiva însemna să-l condamn la temniţă şi m-am
gândit să plec înainte ca vreun prieten neştiutor să mă viziteze şi, drept
răsplată a cordialităţii sale, să-şi piardă averea şi libertatea.
Am pornit către vest prin oraş. M-am oprit la o intersecţie şi m-am
gândit. De ce să nu merg spre est, peste munţi şi câmpii, până în Ţinutul
Kerm? De ce să nu revin ca un biet călător ce eram în Estre, unde mă
născusem şi să caut casa aceea din piatră pe panta abruptă a muntelui?
De ce să nu merg acasă? M-am oprit aşa de trei-patru ori şi am privit
înapoi. De fiecare dată am zărit printre chipurile nepăsătoare de pe
stradă unul care putea fi spionul pus să mă urmărească părăsind
Erhenrangul, şi de fiecare dată m-am gândit la nebunia de a încerca să
merg acasă. La fel de bine, mă puteam sinucide. Se părea că mă
născusem pentru a trăi în exil, şi singura mea cale spre casă era
moartea. De aceea mi-am continuat drumul către apus, fără să mai
privesc înapoi.
Dacă nu aveam vreun accident, în cele trei zile de care dispuneam,
puteam parcurge cel mult o sută patruzeci de kilometri, până la
Kuseben, în golf. Cei mai mulţi dintre exilaţi primeau înştiinţarea cu o zi
înainte de anunţarea publică a decretului de surghiun şi astfel se puteau
îmbarca pe o corabie în avalul râului Sess, înainte ca pedeapsa pentru
complicitate să-i ameninţe pe căpitanii navelor. Asemenea bunăvoinţă
nu-i stătea în fire lui Tibe. Acum nici un căpitan n-ar fi cutezat să mă ia la
bord. Toată lumea mă cunoştea în port deoarece eu îl construisem
pentru Argaven. Nici o luntre de uscat n-avea să mă accepte, iar din
Erhenrang până la graniţa cu Orgoreynul sunt şase sute cincizeci de
kilometri. Nu-mi rămânea decât să pornesc pe jos spre Kuseben.
Bucătarul intuise acest lucru. Îl expediasem imediat din casă, dar
înainte de a pleca, îmi pregătise într-un pachet toată hrana pe care o
putuse găsi, drept combustibil pentru cursa mea de trei zile. Bunătatea
lui m-a salvat şi mi-a redat curajul, deoarece, ori de câte ori mâncam din
fructe sau din merele-de-pâine, mă gândeam: „Există un om care nu mă
consideră trădător. El mi-a dat toate acestea."
Am constatat cât de greu e să porţi numele de trădător. Ciudat, dacă
socoteşti cât de uşor îl poţi atribui cuiva. Este un nume care se lipeşte de
tine, care se mulează pe tine, care convinge. Eu însumi eram pe
jumătate convins.
Am ajuns în Kuseben în amurgul celei de-a treia zile, cu sufletul greu.
Picioarele mă dureau teribil, pentru că în decursul ultimilor ani petrecuţi
în Erhenrang mă dedasem hranei îmbelşugate şi luxului şi-mi pierdusem
forma fizică. În faţa porţii orăşelului mă aştepta Ashe.
Fuseserăm kemmering vreme de şapte ani şi aveam doi fii. Fiind
născuţi de el, îi purtau numele, Foreth rem ir Osboth, şi crescuseră în
Vatra clanului său. Cu trei ani în urmă, el plecase în Cetăţuia Orgny şi
deţinea acum lanţul de aur al unui Celibatar al Prezicătorilor. Deşi nu ne
mai văzuserăm în acei trei ani, totuşi, zărindu-i chipul în amurg, sub
arcada din piatră, am simţit vechiul fior al iubirii noastre, de parcă ne
despărţiserăm abia ieri, şi i-am recunoscut loialitatea care-l trimisese să
împartă cu mine dezastrul. M-am înfuriat însă, simţind legătura aceea
inutilă strângându-se iarăşi în jurul meu, pentru că dragostea lui Ashe
mă silise întotdeauna să acţionez împotriva a ceea ce-mi dictase inima.
Am trecut pe lângă el fără să mă opresc. Dacă trebuia să fiu nemilos,
nu era nevoie s-o ascund, prefăcându-mă bun.
- Therem, a strigat după mine şi m-a urmat.
Mergeam grăbit pe străzile abrupte ale Kusebenului, spre chei.
Dinspre mare sufla vântul de miazăzi, clătinând copacii negri ai
grădinilor, şi în amurgul acela de vară, cald şi prevestitor de furtună,
fugeam de Ashe ca de un asasin. M-a ajuns însă, căci picioarele mă
dureau prea tare pentru a menţine pasul.
- Therem, mi-a spus, vin cu tine.
Nu i-am răspuns.
- Acum zece ani, chiar în luna aceasta, Tuwa, am jurat...
- Iar acum trei ani ai rupt jurământul, părăsindu-mă, ceea ce a
reprezentat o alegere înţeleaptă.
- Eu n-am rupt niciodată jurământul nostru, Therem.
- Adevărat. Nici nu aveai ce rupe. A fost un jurământ fals, un al doilea
legământ. O ştii, aşa cum o ştiai şi atunci. Singurul legământ adevărat
pe care l-am făcut vreodată n-a fost rostit şi nici nu putea fi rostit, iar cel
căruia i l-am făcut a decedat şi făgăduiala nu mai e valabilă de multă
vreme. Nu-mi datorezi nimic, şi nici eu ţie. Lasă-mă să plec.
Pe când vorbeam, furia şi amărăciunea mea nu mai erau îndreptate
asupra lui Ashe, ci se revărsau asupra propriei mele vieţi, care rămăsese
în urmă ca o promisiune încălcată. Însă Ashe nu ştia lucrul acesta şi
lacrimile i-au înceţoşat ochii.
- Vrei să iei asta, Therem? a zis el. Nu-ţi datorez nimic, dar te iubesc
mult. Mi-a întins un pacheţel.
- Nu. Am bani, Ashe. Lasă-mă să plec. Trebuie să fiu singur.
Am pornit, iar el a rămas locului. Dar umbra fratelui meu m-a urmat.
Făcusem rău că vorbisem despre el. Făcusem rău în toate privinţele.
În port, norocul m-a ocolit. Nu se afla nici o corabie din Orgoreyn la
bordul căreia aş fi putut urca, părăsind pământul Karhidei până la miezul
nopţii, aşa cum suna decretul. Puţinii oameni de pe chei se grăbeau spre
casă. Cel căruia m-am adresat, un pescar care îşi repara motorul bărcii,
m-a privit o dată, apoi mi-a întors spatele, fără nici un cuvânt. În clipa
aceea m-am temut. Omul mă cunoştea. Neavertizat, n-ar fi ştiut. Tibe îşi
trimisese oamenii pentru a-mi pune piedici şi a mă ţine în Karhide până
la expirarea termenului. Până acum fusesem copleşit de durere şi mânie,
dar nu de spaimă, nu mă gândisem că ordinul de exilare putea fi un
pretext pentru execuţia mea. Din clipa în care bătea ora şase, eram un
simplu vânat pentru slugile lui Tibe şi nimeni nu putea striga „Crimă!", ci
doar „Legea a fost respectată!"
M-am aşezat pe un sac cu nisip, acolo, în vântul şi bezna portului.
Valurile mării loveau în pilonii danelor, lotcile săltau, trăgând de
parâmele cu care erau amarate, iar în capătul cheiului ardea un felinar.
Am rămas locului, privind lumina lui şi întunecimea apei. Există oameni
care reacţionează prompt în faţa pericolului. Nu sunt unul dintre aceştia.
Eu pot anticipa. O ameninţare imediată mă năucea. Stăteam pe un sac
cu nisip, întrebându-mă dacă se putea înota până în Orgoreyn. De o lună
sau două, gheaţa dispăruse din golful Charisune şi puteam rezista un
timp în apă. Până la ţărmul orgota erau două sute patruzeci de kilometri,
dar eu nu ştiam să înot. Când mi-am întors privirea spre străzile
Kusebenului, mi-am dat seama că mă uitam după Ashe, cu speranţa că
mă urmase. Ruşinea de a mă înjosi într-atât mi-a scuturat amorţeala şi
am reuşit să gândesc.
Dacă îl abordam pe pescarul care continua să meşterească la barca
lui, aveam de ales între a-l mitui şi a recurge la violenţă. Pe de altă parte
era riscant să mă bizui pe un motor cu probleme. Singura soluţie
rămânea furtul, însă motoarele bărcilor de pescuit sunt asigurate
împotriva eventualilor hoţi. Forţarea dispozitivului antifurt, pornirea
motorului şi plecarea spre Orgoreyn la lumina felinarului de pe chei, deşi
nu condusesem în viaţa mea o barcă cu motor, păreau acţiuni de o
disperare prostească. Nu mă pricepeam la motoare, dar trăsesem la
rame pe lacul Piciorul-Gheţii, în Kerm, iar în docul exterior, între două
şalupe, era amarată o barcă cu vâsle. N-am mai stat pe gânduri. Am
alergat pe chei, sub razele felinarului, am sărit în barcă, am dezlegat
barbeta, am pus vâslele şi am ieşit pe apele agitate ale portului, unde
luminile lunecau şi scânteiau pe valuri negre. Când mă depărtasem
suficient, m-am oprit din vâslit ca să potrivesc furchetul unei rame,
deoarece funcţiona greu şi mă aştepta destulă trudă, deşi speram să fiu
cules a doua zi de o patrulă orgota sau de pescari. Aplecându-mă
deasupra lui, mi-am simţit întregul trup cuprins de slăbiciune. Am crezut
că aveam să leşin şi m-am chircit pe băncuţă. Mă doborâse criza de
laşitate? Nu ştiusem însă că laşitatea mea îmi atârnă atât de greu în
stomac. Ridicând ochii, am zări în capătul cheiului două siluete ca două
crenguţe negre sub îndepărtata strălucire electrică şi atunci am înţeles
că ameţeala mea nu era provocată de spaima, ci de o rază paralizantă.
Una dintre siluete ţinea o armă de foc şi bănuiam că, dacă ar fi fost
trecut de miezul nopţii, ar fi tras şi m-ar fi ucis, dar acum detunătura ei
sonoră ar fi creat probleme. De aceea folosiseră o armă sonică. Reglată
pentru paralizie, putea să-şi extindă câmpul de rezonantă doar la vreo
treizeci de metri. Nu ştiam până la ce distanţa era mortală, dar eu
fusesem la limită, deoarece eram încovoiat ca un prunc cu colici. Câmpul
mă lovise în piept şi abia mai răsuflăm. Probabil că foarte repede aveau
să trimită o şalupă după mine să mă termine, aşa încât nu mai puteam
pierde vremea gâfâind, aplecat peste vâsle. Întunericul se întindea
înapoia şi în faţa mea, şi trebuia să înaintez în beznă. Am făcut-o cu
braţele slăbite, privindu-mi palmele pentru a mă asigura că ţineam
ramele. Era imposibil să simt ceva. Astfel, pe întuneric, am ieşit în largul
mării. Acolo a trebuit să mă opresc. Fiecare lovitură de vâslă îmi sporea
amorţeala din braţe. Aveam palpitaţii, iar plămânii uitaseră să mai
respire. M-am străduit să vâslesc, dar nu eram sigur dacă braţele mi se
mişcau. Apoi am încercat să trag ramele în barcă, însă n-am izbutit.
Când reflectorul unei şalupe de patrulare portuare mă descoperi în
noapte, aidoma unui fulg de nea pe funingine, n-am fost capabil nici
măcar să-mi feresc ochii de raza lui.
Mi-au descleştat degetele de pe vâsle, m-au tras afară din barcă şi
m-au întins ca pe un peşte negru pe puntea şalupei. Îi simţeam privindu-
mă, dar nu le puteam înţelege vorbele, cu excepţia unei persoane care,
după ton, bănuiam că era căpitanul.
- Încă nu-i ora şase, rosti el. Apoi urmă: Ce mă priveşte asta pe mine?
Regele l-a exilat, iar eu mă supun poruncilor regelui, şi nu celor ale unui
slujitor.
În felul acesta, în ciuda ordinelor radiofonice primite de la oamenii lui
Tibe de pe ţărm şi în ciuda argumentelor tovarăşului său, care se temea
de represalii, un comandant al patrulei Kuseben m-a traversat golful
Charisune şi m-a debarcat în siguranţă în portul Shelt din Orgoreyn. Nu
ştiu dacă a făcut-o opunându-şi shifgrethorul oamenilor lui Tibe, care ar
fi ucis un ins fără apărare, sau pentru ca avea suflet bun. Nusuth.
„Minunile sunt inexplicabile."
M-am sculat în picioare când coasta orgota s-a desprins cenuşie din
negurile dimineţii, mi-am silit picioarele să se mişte şi am coborât de pe
navă pe străzile Sheltului, dar după câţiva paşi m-am prăbuşit din nou.
Când m-am deşteptat, mă găseam în spitalul Comensual din Zona Patru
a coastei Charisune, Comensualitatea 24, Sennethny. Am aflat toate
acestea pentru că erau gravate, sau brodate, în graiul orgota pe tăblia
de la capătul patului, pe suportul veiozei, pe cana metalică, pe noptieră,
pe hieburile infirmierelor, pe aşternuturi şi pe pijamaua de pe mine. Un
medic a intrat şi mi s-a adresat:
- De ce te-ai împotrivit la dothe?
- Nu eram în dothe, am răspuns eu, am fost într-un câmp sonic.
- Simptomele tale erau ale unei persoane care s-a împotrivit fazei de
relaxare post-dothe.
Era un doctor bătrân, autoritar, şi în cele din urmă m-a făcut să
recunosc că s-ar putea să fi folosit puterea-dothe pentru a învinge
paralizia în timp ce vâsleam, fără să fiu conştient că o făcusem. Apoi,
dimineaţa, în decursul fazei thangen, când trebuia să stai nemişcat, mă
sculasem şi umblasem, aproape gata să-mi pierd viaţa. Când toate astea
au fost stabilite, spre mulţumirea lui, mi-a spus că puteam pleca peste
vreo două zile şi a trecut la patul vecin. În urma lui a venit Inspectorul.
În Orgoreyn, în urma fiecărui om vine un Inspector.
- Numele?
Nu l-am întrebat acelaşi lucru. Trebuia să învăţ să trăiesc fără umbre,
aşa cum se făcea în Orgoreyn, să nu mă simt jignit şi să nu jignesc în
mod inutil. Nu i-am spus însă numele meu de ţinut, pentru că în
Orgoreyn nu era utilizat.
- Therem Harth? Nu-i un nume orgota. Ce Comensualitate?
- Karhide.
- Nu este o Comensualitate Orgoreyn. Unde-ţi sunt actele de imigrare
şi de identitate?
Unde îmi erau actele?
În mod evident, fusesem jefuit înainte de a fi adus la spital, unde
ajunsesem fără documente, haine, încălţăminte sau bani. Când am auzit
toate astea mânia mi s-a risipit şi am început să râd. Pe fundul prăpastiei
nu există mânie. Inspectorul a fost ofensat de hohotele mele.
- Eşti un vagabond fără identitate! Cum intenţionezi să te întorci în
Karhide?
- Într-un sicriu.
- Nu răspunde insolent la întrebările autorităţilor! Dacă nu doreşti să
te întorci în ţara ta, vei fi trimis la Ferma de Voluntari, unde sunt destule
locuri pentru criminali, vagabonzi, străini şi persoane suspecte. În
Orgoreyn n-au ce căuta haimanalele şi elementele subversive. Te
sfătuiesc să-ţi declari intenţia de a reveni în Karhide în cel mult trei zile,
altfel sunt nevoit să...
- Sunt exilat din Karhide.
Doctorul, care tresărise la auzul numelui meu, l-a tras pe Inspector
deoparte şi i-a vorbit în şoaptă. Chipul Inspectorului începu să se
acrească precum berea proastă, iar când reveni lângă mine, mi se
adresă tărăgănat şi posac:
- Înţeleg deci că-mi veţi declara intenţia de a face o cerere pentru a
obţine rezidenţă permanentă în Marea Comensualitate Orgoreyn,
urmând ca pe durata deliberării, ca şi după aceea, să ocupaţi o funcţie
utilă ca unitate a unei Comensualităţi sau Municipalităţi?
- Da, am răspuns. O dată cu acel cuvânt „permanentă", un adevărat
termen-cheie, îmi pierise orice chef de glumă.
După cinci zile mi s-a acordat rezidenţa, fiind înregistrat ca unitate în
Municipalitatea Mishnory (pe care o solicitasem), şi am primit adeverinţe
temporare de identitate pentru călătoria într-acolo. Probabil că aş fi
flămânzit în acele cinci zile dacă bătrânul medic nu m-ar fi ţinut în spital.
Era încântat să aibă un prim-ministru al Karhidei în salonul lui, iar primul
ministru îi era recunoscător.
Am pornit spre Mishnory ca hamal pe o luntre de uscat, într-o
caravană cu peşte proaspăt din Shelt. O călătorie rapidă şi mirositoare,
încheiata în cartierele sudice ale lui Mishnory, unde am găsit repede un
loc de muncă în antrepozitele frigorifice. Vara se găseşte permanent de
lucru în asemenea locuri, la descărcarea, ambalarea, depozitarea şi
expedierea produselor perisabile. Eu am fost repartizat în sectorul
pescărie şi locuiam într-o insulă de lângă pieţe cu tovarăşii mei de la
antrepozite. Era denumită Insula Peştilor şi trăsnea de duhoarea noastră.
Munca îmi plăcea însă pentru că stăteam aproape toată ziua în camerele
frigorifice.
Vara, Mishnory este o etuvă. Aerul nu pătrunde între dealuri, râul
fierbe, oamenii asudă. În luna Ockre au fost zece zile şi nopţi când
temperatura n-a coborât niciodată sub cincisprezece grade, iar într-o zi a
crescut până la treizeci şi unu de grade. La sfârşitul zilei, când eram
alungat din refugiul rece al pescăriilor în infernul de afară, mergeam vreo
trei kilometri până la stăvilarul Kunderer, unde existau copaci şi se
întrezărea fluviul cel mare, deşi nu se putea coborî la el. Hoinăream pe
acolo până târziu şi reveneam, în cele din urmă, la Insula Peştilor, în
noaptea înăbuşitor de fierbinte. În cartierul meu, felinarele erau deseori
sparte, pentru ca bezna să adăpostească unele fapte. Însă automobilele
Inspectorilor patrulau permanent, luminând cu farurile lor străzile
întunecoase şi răpindu-le sărmanilor unica intimitate: noaptea.
Noua Lege a Evidenţei Străinilor, promulgată în luna Kus, în cadrul
războiului tăcut cu Karhide, mi-a anulat cererea şi m-a făcut să-mi pierd
slujba. Am petrecut o jumătate de lună aşteptând în anticamerele
nenumăraţilor Inspectori. Foştii mei tovarăşi de muncă îmi împrumutau
bani şi furau peşte pentru mine, astfel încât am căpătat rezidenţa înainte
de a muri de foame, dar învăţasem lecţia. Îmi plăceau oamenii aceia duri
şi loiali, însă ei trăiau într-o capcană din care nu se putea evada, iar eu
munceam printre indivizi care-mi plăceau şi mai puţin. Am dat
telefoanele pe care le amânasem timp de trei luni.
A doua zi, îmi clăteam cămaşa în spălătoria din curtea Insulei
Peştilor, împreună cu alţi lucrători, goi sau pe jumătate goi. Deodată,
prin aburi, prin mirosul de murdărie şi de peşte şi prin zgomotul apei, am
auzit pe cineva strigându-mă cu numele meu de ţinut, după care a
apărut Comensualul Yegey. Arăta ca la recepţia ambasadorului
Arhipelagului, din sala de ceremonii a Palatului din Erhenrang, cu şapte
luni în urmă.
- Hai, ieşi de-acolo, Estraven, rosti el cu glasul ascuţit, răsunător şi
nazal al bogătaşilor din Mishnory. Lasă nenorocita aia de cămaşă!
- N-am alta.
- Atunci scoate-o din ciorba aia şi haide! E înăbuşitor aici.
Ceilalţi l-au privit cu o curiozitate făţişă, dându-şi seama că era un
om bogat, dar neştiind că era Comensual. Prezenţa lui mă irita, ar fi
trebuit să trimită pe cineva după mine. Foarte puţini orgota înţeleg
politeţea. Voiam să ieşim de-acolo. Cămaşa udă nu-mi era de nici un
folos şi i-am spus unui puşti orfan de Vatră s-o poarte pentru mine până
mă întorceam, datoriile şi chiria îmi erau achitate, iar actele le ţineam în
buzunarul hiebului. Am părăsit insula fără cămaşă şi am plecat cu Yegey
înapoi în lumea celor puternici.
Am fost înregistrat în evidenţele orgota ca „secretarul" lui Yegey. Nu
mai eram o „unitate", ci un „dependent". În Orgoreyn, un nume nu este
suficient, mai trebuie şi o etichetă, care e mai importantă decât numele.
Iar acum eticheta se potrivea, eram dependent şi, în curând, am ajuns să
blestem ţelul care mă adusese aici să trăiesc ca un parazit. Trecu încă o
lună, şi tot nu căpătasem vreun semn că mă apropiasem de ţelul acela
mai mult decât în Insula Peştilor.
În seara ploioasă a ultimei zile de vară, Yegey m-a chemat în
cabinetul său, unde l-am găsit discutând cu Comensualul Districtului
Sekeve, un individ pe nume Obsle, pe care-l cunoscusem când conducea
Comisia orgota de Comerţ Naval din Erhenrang. Scund şi adus de spate,
cu ochi mici, triunghiulari pe o faţă plată şi grăsună, nu se potrivea cu
Yegey, care era delicat şi foarte slab. Erau doi din Cei Treizeci-şi-Trei care
conduceau Orgoreynul, şi asta le conferea privilegii suplimentare.
După ce am schimbat politeţuri şi s-au băut câteva păhărele de apa-
vieţii sithish, Obsle a oftat şi mi-a vorbit:
- Estraven, spune-mi acum de ce ai făcut ceea ce ai făcut în
Sassinoth? Dacă a existat vreodată un ins pe care să-l consider incapabil
de a greşi asupra momentului unei acţiuni sau a aprecierii unui
shifgrethor, insul acela eşti tu.
- Teama mi-a învins prudenţa, Comensualule.
- Teama de ce dracu'?! De ce ţi-e frică, Estraven?
- De ceea ce se întâmplă acum: continuarea încleştării pentru
prestigiu din Valea Sinoth, umilirea Karhidei şi furia ce se înalţă din
umilire, folosirea acestei furii de către guvernul karhidish.
- Folosirea? în ce scop?
Obsle nu avea maniere. Yegey interveni delicat, totuşi înţepător:
- Comensualule, Lordul Estraven este oaspetele meu şi nu-i obligat
să răspundă.
- Lordul Estraven va răspunde întrebărilor când şi cum va considera
de cuviinţă, aşa cum a făcut dintotdeauna, surâse Obsle, înţepând ca un
ac ascuns într-un maldăr de grăsime. Ştie că aici se află printre prieteni.
- Îmi iau prietenii de acolo de unde-i găsesc, Comensualule, dar nu
mai intenţionez să-i păstrez mult timp.
- Îmi dau seama. Totuşi putem trage o sanie împreună fără să fim
kemmering, cum spunem noi în Sekeve... nu? Ce dracu', ştiu pentru ce-ai
fost exilat, dragul meu: pentru că ai iubit karhide mai mult decât pe
regele ei.
- Poate mai degrabă fiindcă l-am plăcut pe rege mai mult decât pe
vărul lui.
- Sau pentru că ţi-a plăcut Karhide mai mult decât Orgoreynul, spuse
Yegey. Greşesc, Lord Estraven?
- Nu, Comensualule.
- Crezi, atunci, vorbi Obsle, că Tibe doreşte să conducă Karhide aşa
cum conducem noi Orgoreynul... eficient?
- Da. Cred că Tibe va profita de situaţia din Valea Sinoth. Exploatând-
o după nevoi, poate determina în numai un an o transformare a Karhidei
mai profundă decât orice s-a petrecut în ultimii o mie de ani. El are un
model pe baza căruia să lucreze: Sarful. Şi ştie cum să se folosească de
temerile lui Argaven. E mai simplu decât să încerci să-i trezeşti curajul,
aşa cum am făcut eu. Dacă Tibe reuşeşte, domnilor, vă veţi confrunta cu
un inamic pe măsura voastră.
Obsle încuviinţă din cap.
- Renunţ la shifgrethor, rosti Yegey. Ce vrei să spui, Estraven?
- O simplă întrebare: Credeţi că pe Marele Continent pot exista două
Orgoreyn?
- Da, da, da, murmură Obsle, aceeaşi idee mi-ai plantat-o în minte cu
mult timp în urmă, Estraven, şi n-am putut-o dezrădăcina niciodată.
Umbra noastră creşte prea lungă. Va acoperi şi Karhide. O vrajbă între
două clanuri nu-i ceva nou, o ciondăneală între două oraşe, nici ea, o
dispută la hotare cu câteva crime şi case incendiate, la fel, dar o
duşmănie între două naţiuni? O încleştare implicând cincizeci de
milioane de suflete? Pe dulcele lapte al lui Meshe, gândul acesta mă
trezeşte scăldat în sudoare în unele nopţi... Nu suntem în siguranţă, nu
suntem deloc în siguranţă. O ştii şi tu, Yegey. În felul tău, ai spus-o de
multe ori.
- Până acum am votat de treisprezece ori împotriva unei politici
agresive în Valea Sinoth. Dar la ce bun? Hegemoniştii au oricând
douăzeci de voturi la dispoziţie, iar fiecare acţiune a lui Tibe întăreşte
controlul Sarfului asupra celor douăzeci. A ridicat de-a curmezişul văii un
baraj de sârmă ghimpată, păzit de santinele înarmate cu arme de foc!
Credeam că aşa ceva există numai în muzee. Oferă Hegemoniştilor
pretexte de provocare ori de câte ori e nevoie de aşa ceva.
- Şi astfel întăreşte Orgoreynul. Dar şi Karhide. Fiecare răspuns dat de
voi acestor provocări, fiecare umilire îndreptată împotriva Karhidei,
fiecare câştig al prestigiului vostru slujesc la întărirea Karhidei, până va
deveni egala voastră - controlată în întregime dintr-un singur loc, precum
Orgoreynul. Iar în Karhide, armele de foc nu se păstrează în muzee. Sunt
în dotarea Gărzii Regale.
Yegey turnă alt rând de apa-vieţii. Bogătaşii orgota beau ca pe bere
focul acesta preţios, adus de la opt mii de kilometri depărtare, peste
mările ceţoase din Sith. Obsle îşi şterse buzele şi clipi.
- Bine, făcu el, toate sunt cam aşa cum gândisem şi cum gândesc. Şi
cred că ne putem înhăma la aceeaşi sanie. Totuşi, înainte de-a o face,
vreau să-ţi pun o întrebare, Estraven. Mi-ai tras gluga peste ochi. Spune-
mi acum, ce-i cu povestea asta misterioasă, vagă şi cam fantezistă
despre un Trimis, venit de pe faţa nevăzută a lunii?
Deci Genly Ai solicitase permisiunea de a intra în Orgoreyn.
- Trimisul? Este ceea ce spune el că este.
- Şi anume...
- Un sol de pe altă lume.
- Termină cu blestematele tale de metafore karhidish! Abandonez
shifgrethorul, renunţ la el. Vrei să-mi răspunzi?
- Am făcut-o deja.
- Este un străin? întrebă Obsle.
Yegey rosti în acelaşi moment:
- A fost primit în audienţă de Argaven?
Am răspuns afirmativ la ambele întrebări. Au tăcut un minut, apoi au
început să vorbească simultan, fără să-şi ascundă interesul. Yegey era
adeptul digresiunilor, pe când Obsle ataca direct.
- Ce a reprezentat el în planurile tale? Se pare că ai mizat pe el şi ai
dat greş. De ce?
- Pentru că m-a răsturnat Tibe. Priveam stelele şi n-am observat
noroiul în care am călcat.
- Te-ai apucat de astronomie, dragul meu?
- Ar fi bine să ne apucăm cu toţii de astronomie, Obsle.
- Trimisul acesta poate reprezenta o ameninţare pentru noi?
- Nu cred. El aduce din partea poporului său propuneri pentru
comunicaţii, comerţ, tratate şi alianţe, nimic altceva. A venit singur, fără
arme, doar cu un aparat de comunicaţie şi cu nava lui, pe care ne-a
permis s-o examinăm complet. Cred că nu-i periculos. Totuşi, el poartă în
mâinile lui goale sfârşitul Regatului şi al Comensualităţilor.
- De ce?
- Cum să-i tratăm pe străini altfel decât pe fraţii noştri? Cum va trata
Gethenul o uniune din optzeci de lumi altfel decât ca o lume?
- Optzeci de lumi? repetă Yegey şi râse nesigur.
Obsle mă privi pieziş şi spuse:
- Aş prefera să cred că ai stat prea mult alături de Nebun în palatul
lui şi ai înnebunit şi tu... Pentru numele lui Meshe! Ce-i aiureala asta
despre alianţe cu stelele şi tratate cu luna? Cum a ajuns individul aici?
Călare pe o cometă sau purtat de un meteor? O navă - ce fel de navă
pluteşte prin văzduh? Dar prin vidul lipsit de substanţă? Totuşi nu eşti
mai nebun decât ai fost vreodată, Estraven, ceea ce înseamnă nebun de
viclean, nebun de înţelept. Toţi karhidenii sunt nebuni. Dă-i drumul,
Lordul meu, te însoţesc. Porneşte!
- Nu merg nicăieri, Obsle. Unde să mă duc? Voi însă puteţi ajunge
undeva. Dacă l-aţi urma doar puţin pe Trimis, v-ar putea arăta o cale de
ieşire din Valea Sinoth, de ieşire de pe drumul rău pe care aţi pornit.
- Perfect! O să mă apuc de astronomie la vârsta mea. Unde mă va
duce?
- Spre măreţie, dacă vei fi mai înţelept decât am fost eu. Domnilor,
eu am însoţit Trimisul. I-am văzut nava cu care a străbătut Neantul şi ştiu
că, într-adevăr, nu este de pe acest pământ. În privinţa onestităţii
mesajului său şi a adevărului asupra locurilor de unde vine, nu există
cunoaştere. Îl poţi doar judeca aşa cum ai face cu orice om. Dacă ar fi
unul dintre noi, aş spune că e cinstit. Poate că cinstea asta o veţi aprecia
şi singuri. Ceva este însă cert în prezenţa lui, liniile trase pe pământ nu
sunt graniţe şi nu constituie o apărare. Asta e o problemă mai
importantă decât prezenţa Karhidei în coasta Orgoreynului. Cei care o
vor rezolva, cei care vor deschide primii porţile pământului - ei vor fi
conducătorii noştri, ai tuturora. Ai celor Trei Continente şi ai întregului
pământ. Acum, hotarul nostru nu mai este o linie între două dealuri, ci
linia descrisă de planeta noastră în jurul soarelui. În acest moment, e pur
şi simplu stupid să-ţi mizezi shifgrethorul pe ceva mai mărunt.
Îl convinsesem pe Yegey, dar Obsle stătea afundat în propria-i osânză,
privindu-mă atent.
- Ţi-ar trebui o lună să mă convingi, spuse el. Dacă n-ai fi zis-o tu,
Estraven, aş fi considerat-o o simplă farsă, un năvod pentru mândria
noastră ţesut din scântei de stele. Tu însă ai o coloană mult prea dreaptă
ca să accepţi o presupusă dizgraţie doar pentru a ne păcăli pe noi. Nu
pot crede că susţii adevărul, totuşi ştiu că o minciună ţi s-ar opri pe
buze... Bine, bine! Va fi dispus să discute cu noi, aşa cum se pare că a
discutat cu ţine?
- Asta şi caută, să discute, să fie auzit. Acolo sau aici. Tibe îl va
reduce la tăcere dacă va încerca să mai vorbească în Karhide. Mă tem
pentru el. Am impresia că nu înţelege în ce pericol se află.
- Ne vei spune ceea ce ştii?
- Da. Există cumva vreun motiv pentru care el n-ar putea veni aici, să
vă explice cu propriile-i cuvinte?
- Cred că nu, răspunse Yegey, muşcându-şi o unghie cu delicateţe. A
solicitat permisiunea de a intra în Comensualitate. Karhide nu
obiectează. Cererea lui se analizează...

7
Probleme sexuale

Însemnări făcute de Ong Tot Oppong, Investigator. Prima expediţie


ecumenică pe Gethen/Iarnă, Ciclul 93 a.e. 1448

1448, ZIUA 81. Pare foarte probabil că au reprezentat un experiment.


Ipoteza este neplăcută, dar posibilitatea nu poate fi ignorată. Acum
există dovezi că această colonie terestră a fost o încercare de implantare
a unui grup de hainishi normali pe o planetă cu propriii ei autohtoni
proto-hominizi. Cu siguranţă, manipularea genetică umană era
practicată de colonişti. E singura explicaţie a existentei hilfilor de pe S
sau a degeneraţilor hominizi înaripaţi de pe kokanan. Ar putea altceva să
justifice fiziologia sexuala getheniană? Poate hazardul, dar în nici un caz
selecţia naturală. Valoarea de adaptare a bisexualităţii lor este nulă sau
foarte redusă.
Nu există un răspuns la întrebarea: „De ce s-a ales o planetă atât de
neospitalieră?" Tinibossol consideră că începutul colonizării s-a petrecut
în decursul unei interglaciaţii. Pe durata primilor patruzeci-cincizeci de
mii de ani, condiţiile puteau fi destul de blânde. Înainte ca gheţarii să-şi
reînceapă avansarea, hainishii s-au retras complet şi coloniştii au rămas
pe cont propriu: un experiment abandonat.
Desigur, toate acestea sunt simple teorii. Nu se cunosc multe lucruri
despre originea fiziologiei sexuale getheniene. Raportul lui Otie Nim
făcut în regiunea Orgoreyn a clarificat unele dintre erorile mele iniţiale.
Întâi voi rezuma ceea ce cunosc, apoi îmi voi prezenta teoriile, faptele
primează.
În medie, ciclul sexual durează între 26 şi 28 de zile (când vorbesc
despre el, băştinaşii obişnuiesc să-l considere de 26 de zile,
aproximându-l ciclului lunii). Timp de 21-22 de zile, individul este în
somer, inactiv sexual, latent. Începând cu a 18-a zi, controlul pituitar
iniţiază modificări hormonale, iar din a 22-a sau a 23-a zi, individul intră
în kemmer, echivalentul rutului la animale. În această primă fază de
kemmer (secher în Karh.), el rămâne complet hermafrodit. Sexul şi
potenţa nu se pot obţine în stare de izolare. Dacă unul este singur sau cu
gethenieni care nu sunt în kemmer, nu e capabil de acuplare în secher.
Totuşi în această etapă, impulsul sexual devine extrem de puternic,
controlând întreaga personalitate şi sacrificând totul cerinţei sale. Când
individul găseşte un partener în kemmer, secreţia hormonală este
stimulată suplimentar (prin atingere? secreţii? mirosuri?) până ce într-
unul dintre parteneri se stabileşte o dominantă hormonală, fie
masculină, fie feminină. În funcţie de aceasta, aparatul genital se
măreşte sau se atrofiază corespunzător, preludiile sexuale se intensifică
şi partenerul, impulsionat de transformare, adoptă celălalt rol sexual.
Fără excepţie? Dacă există excepţii, rezultând în parteneri de acelaşi sex,
ele sunt atât de rare încât pot fi ignorate. Această fază secundară de
kemmer (thorharmen în Karh.), procesul mutual de stabilire a sexului şi
potenţei apare într-un interval cuprins între două şi douăzeci de ore.
Dacă unul dintre parteneri se află deja în kemmer complet,
transformarea celuilalt durează destul de puţin. Dacă cei doi intră
simultan în kemmer, este posibil să dureze mai mult. Indivizii normali nu
au o predispoziţie pentru un anume rol sexual în kemmer. Ei nu ştiu dacă
vor fi mascul sau femelă şi nici nu au de ales în această privinţă. (Otie
Nim a constatat ca în Orgoreyn este destul de uzuală folosirea derivaţilor
hormonali pentru a stabili o sexualitate preferată. N-am întâlnit încă aşa
ceva în satele Karhidei.) O dată ce a fost determinat, sexul nu se mai
poate modifica în decursul perioadei de kemmer. Faza culminantă a
acestuia (thokemmer în Karh.) durează de la două la cinci zile, iar
pornirile şi capacitatea sexuală sunt maxime. Ea se încheie destul de
brusc şi, dacă n-a avut loc concepţia, individul revine la faza somer după
câteva ore (obs.: Otie Nim consideră că „a patra fază" este echivalentă
ciclului menstrual), şi ciclul reîncepe. Dacă individul aflat în rolul femelei
a fost fecundat, activitatea hormonală continuă şi el rămâne femelă atât
în perioada de gestaţie, de 4-8 luni, cât şi în cea de alăptat, cuprinsă
între 6 şi 8 luni. Organele sexuale masculine sunt atrofiate (ca în somer),
sânii cresc, iar centura pelviană se lărgeşte. O dată cu încetarea
alăptării, femela revine în somer şi devine iarăşi un hermafrodit perfect.
Nu se stabileşte o deprindere fiziologică. Mama unor copii poate fi tatăl
altora.
Observaţii sociale (deocamdată superficiale, deoarece am umblat
prea mult şi timpul nu mi-a permis să le grupez într-un ansamblu
coerent):
Nu întotdeauna kemmerul este efectuat de un cuplu. Împerecherea
pare să fie obiceiul cel mai răspândit, dar în casele-kemmer publice se
pot forma şi grupuri, ai căror membri, masculi şi femele, să practice
relaţii sexuale promiscue. Opusul extrem al acestei practici este
jurământul kemmering (oskyommer în Karh.), o căsătorie monogamă
atât ca intenţii cât şi ca scopuri. Nu are un statut legal, dar din punct de
vedere social şi etic reprezintă o instituţie străveche şi puternică. Fără
îndoială, întreaga structură a Vetrelor de clan şi a Domeniilor karhidish
se bazează pe instituţia căsătoriei monogame. Nu sunt sigur asupra
divorţului. Aici, în Osnoriner, el există, dar exclude recăsătorirea
ulterioară sau după decesul partenerului. Kemme-ringul se jură o singură
dată.
Bineînţeles, pe întregul Gethen, descendenţa este maternă, adică
dinspre „părintele trupesc" (amha, în Karh.).
Incestul este acceptat, cu diverse restricţii, între copii ai aceloraşi
părinţi, chiar şi între cei provenind dintr-o pereche legată kemmering.
Fraţilor nu li se permite totuşi să jure kemmering, nici să păstreze
kemmeringul după naşterea unui copil aparţinând unui membru al
perechii. Incestul între generaţii e strict interzis în Karhide şi Orgoreyn,
dar se spune că e permis între membrii triburilor din Perunter,
Continentul Antarctic. (S-ar putea să fie o simplă calomnie.)
Ce alte lucruri sigure mai cunosc? Se pare că asta ar fi totul.
Această situaţie anormală prezintă o trăsătură ce ar putea avea
valoare adaptativă. Deoarece acuplarea sexuală se petrece numai în
timpul perioadei de fertilitate, şansa concepţiei este mare, ca la toate
mamiferele cu ciclu de rut. În condiţii dificile, cu mortalitate infantilă
ridicată, şansele de supravieţuire a rasei pot fi îmbunătăţite. În prezent,
nici mortalitatea infantilă, nici natalitatea nu ating valori însemnate în
regiunile civilizate ale Gethenului. (Tinibossol estimează populaţia la
maximum o sută de milioane pe cele trei continente şi o consideră
stabilă de cel puţin un mileniu. Abstinenta rituală şi etică, precum şi
utilizarea anticoncepţionalelor au jucat probabil principalul rol în
menţinerea acestei stabilităţi.).
Există aspecte ale bisexualităţii pe care noi abia le-am întrevăzut sau
bănuit, şi pe care s-ar putea să nu le înţelegem niciodată complet.
Desigur, fenomenul kemmer ne fascinează pe noi, Investigatorii, însă pe
gethenieni îi conduce, îi domină. Structurile lor sociale, organizarea
industriei, a agriculturii, a comerţului, mărimea aşezărilor, temele
legendelor - totul este de aşa natură încât să se potrivească ciclului
somer-kemmer. Fiecare are vacanţa lui. Lunar, nimeni, indiferent de
funcţie, nu este obligat sau silit să muncească atunci când e în kemmer.
Nimănui, fie el sărac sau străin, nu i se interzice accesul în casele-
kemmer. Periodic, totul cedează în faţa supliciilor şi extazurilor pasionale.
Aşa ceva e uşor de înţeles pentru noi. Mai greu este să acceptăm că
patru cincimi din timp, aceşti indivizi nu sunt câtuşi de puţin motivaţi
sexual. Există preocupare pentru sexualitate, chiar suficientă, dar este o
preocupare aparte. În funcţionarea şi continuitatea ei zilnică, societatea
de pe Gethen e lipsită de sex.
De reţinut: Oricine poate încerca orice. Pare foarte simplu, însă
efectele psihologice sunt incalculabile. Faptul că orice persoană între
şaptesprezece şi treizeci şi cinci de ani, sau cam aşa ceva, este (după
expresia lui Nim) „pasibilă de a-şi asuma o naştere" subînţelege că aici
nimeni nu-i chiar atât de strict „legat" ca femelele din alte părţi -
psihologic sau fizic. Datoriile şi privilegiile se împart aproape egal. Toţi îşi
asumă acelaşi risc sau au de făcut aceeaşi alegere. Din acest motiv,
nimeni dintre cei de aici nu-i chiar atât de liber cum ar fi oriunde
altundeva un mascul independent.
De reţinut: Un copil nu are nici o relaţie psihosexuală cu mama şi cu
tatăl lui. Pe Iarnă nu există mitul lui Oedip.
De reţinut: Nu există acte sexuale neconsimţite, nici violuri. Ca la
majoritatea mamiferelor, cu excepţia omului, acuplarea se poate face
doar prin invitaţie şi consens mutual, altfel este imposibilă. Desigur,
există seducere, însă trebuie să fie extrem de precis programată.
De reţinut: Nu există o împărţire a indivizilor în jumătatea puternică
şi cea slabă, în protectori / protejaţi, dominatori / supuşi, stăpâni / sclavi,
activi / pasivi. De fapt, pe Iarnă, întreaga tendinţă spre dualism ce
predomină în gândirea omenească este atenuată ori schimbată.
De introdus în recomandările finale: Când întâlneşti un gethenian, nu
poţi şi nu trebuie să procedezi ca un bisexual: să-i atribui rolul Bărbatului
sau al Femeii şi să adopţi faţă de el poziţia corespunzătoare (conformă
cu opiniile personale despre interacţiunile tipice sau posibile între
persoane de acelaşi sex sau de sexe diferite). Întregul nostru şablon de
interacţiuni socio-sexuale este inexistent aici. Ei nu cunosc jocul acesta.
Nu se văd unul pe celălalt ca bărbat sau femeie. Pentru imaginaţia
noastră, aşa ceva e aproape imposibil de acceptat. Care este primul
lucru pe care îl întrebăm despre un nou-născut?
Totuşi, gethenienii nu pot fi consideraţi ca fiind de gen „neutru”. Ei nu
sunt fiinţe neutre, ci integrale sau potenţiale. Lipsindu-mi „pronumele
uman" karhidish utilizat pentru persoanele în somer, trebuie să spun
„el", din aceleaşi motive pentru care folosim prenumele masculin când
ne referim la un zeu transcendent. Este mai puţin definit, mai puţin
specific decât neutrul sau femininul. Dar chiar utilizarea pronumelui în
gândurile mele mă face să uit că acest karhidean lângă care stau nu este
un bărbat, ci un bărbat-femeie.
Primul Mobil, dacă va fi trimis, trebuie avertizat că orgoliul îi va fi
serios afectat, dacă nu este foarte stăpân pe sine sau senil. Un bărbat
doreşte să i se accepte virilitatea, o femeie vrea să-i fie recunoscută
frumuseţea, indiferent cât de subtile şi indirecte ar fi dovezile de
apreciere şi recunoaştere. Pe Iarnă, ele nu vor exista. Eşti respectat şi
judecat doar ca fiinţă omenească. Este o experienţă teribilă.
Revin la teoria mea. Analizând motivele unui asemenea experiment,
dacă a existat cu adevărat, şi încercând poate să-i absolv pe strămoşii
noştri hainishi de crima barbară de a trata fiinţele umane ca pe cobai,
am emis câteva ipoteze referitoare la scopurile lor.
Ciclul somer-kemmer şochează ca fiind degradant, o întoarcere la
ciclul astral al mamiferelor inferioare, o subjugare a fiinţelor umane faţă
de mecanismul tiranic al perioadelor de împerechere. Poate că
cercetătorii au dorit să vadă dacă fiinţele umane lipsite de potenţial
sexual permanent pot rămâne inteligente şi capabile de cultură.
Pe de altă parte, limitarea impulsurilor sexuale la un segment
temporal discontinuu şi „egalarea" lor prin hermafroditism trebuie să
prevină, în mare măsură, atât exploatarea cât şi frustrarea dorinţelor.
Frustrarea sexuală există, deşi societatea i se împotriveşte (atât timp cât
colectivitatea e îndeajuns de mare pentru ca mai mult de o singură
persoană să fie în kemmer la un moment dat, satisfacţia sexuală este
aproape sigură), dar cel puţin nu se poate acumula, ia sfârşit o dată cu
kemmerul. În felul acesta se evită trauma psihică şi uzura mentală, dar
ce mai rămâne în somer? Ce se poate sublima? Ce ar putea realiza o
societate de eunuci...? Bineînţeles, în somer gethenienii nu sunt eunuci,
ci pot fi mai degrabă comparaţi cu preadolescenţii: necastraţi, dar
latenţi.
Altă teorie asupra scopului ipoteticului experiment: eliminarea
războiului. N-au postulat oare vechii hainishi că permanenta capacitate
sexuală şi agresiunea socială organizată (ambele fiind atributele unui
singur mamifer-omul) sunt cauză şi efect? Sau, ca Tumass Song Angot, ei
au considerat războiul o activitate de substituţie pur masculină, un uriaş
Viol. Dar, în experimentul lor, au eliminat ei astfel masculinitatea care
violează şi feminitatea care este violată? Dumnezeu ştie... Realitatea
este că gethenienii, deşi extrem de competitivi (fapt dovedit prin
complicatele filiere sociale existente pentru competiţie, prestigiu etc.),
nu sunt foarte agresivi şi, cel puţin aparent, nu cunosc încă războiul. Se
ucid cu uşurinţă între ei, câte unul sau câte doi, rareori cu zecile şi
niciodată cu sutele sau miile. De ce?
În cele din urmă, s-ar putea descoperi că nu există nici o legătură cu
psihologia lor hermafrodită, căci nu sunt foarte mulţi. Se mai pune şi
problema climatului. Pe Iarnă, vremea este atât de aspră, atât de
apropiată de limita suportabilului chiar şi pentru ei, cu toată adaptarea la
frig, încât poate că-şi consumă combativitatea luptându-se cu gerul.
Popoarele mici, cele care de abia supravieţuiesc, sunt rareori războinice.
De fapt, factorul dominant al vieţii gethenienilor nu este sexul sau altă
caracteristică umană, ci mediul lor, planeta cea rece. Aici, omul
întâlneşte un duşman mai nemilos chiar decât el.
Eu sunt o femeie de pe paşnica Chiffewar, prea puţin expertă în
tentaţiile violenţei sau în natura războiului. Altcineva va trebui să se
gândească la toate acestea. Nu ştiu însă cum te-ar mai bucura victoria
sau gloria după ce ai petrecut o iarnă pe Gethen şi ai văzut Chipul Gheţii.

8
Al doilea drum în Orgoreyn
MI-AM PETRECUT VARA mai mult ca Investigator decât ca Mobil,
cutreierând Karhide, din oraş în oraş, din Domeniu în Domeniu, privind şi
ascultând - lucruri pe care un Mobil nu le poate face la început, cât timp
este încă o minune şi o monstruozitate, şi trebuie să fie veşnic în
avanscenă, gata de spectacol. În Vetre şi în sate le dezvăluiam gazdelor
identitatea mea. Majoritatea auziseră câte ceva la radio şi aveau o vagă
idee despre mine. Erau curioşi, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Doar câţiva se înfricoşaseră de mine personal sau dovediseră o repulsie
xenofobă. În Karhide, inamic nu este străinul, invadatorul. Străinul şi
necunoscutul sunt oaspeţi, adevăratul duşman e vecinul.
În decursul lunii Kus, am locuit pe coasta răsăriteană, într-o Vatră de
clan, numită Gorinhering, un oraş-fort-fermă ce se înălţa pe o colină
deasupra ceţurilor veşnice ale oceanului Hodomin. Avea cam cinci sute
de locuitori. Cu patru mii de ani în urmă, i-aş fi putut găsi pe strămoşii lor
locuind tot aici, în acelaşi tip de case. În patru milenii, se inventaseră
motorul electric şi radiourile şi începuseră să fie utilizate automobilele cu
acumulatori, utilajele agricole şi toate celelalte. Treptat se instaurase o
Epocă Maşinistă, fără o revoluţie industrială, de fapt fără nici un fel de
revoluţie. Planeta nu dobândise în treizeci de secole ceea ce Terra
obţinuse, cândva, în treizeci de decenii. Dar nici nu plătise vreodată
preţul plătit de Terra.
Iarnă este o planetă ostilă. Orice greşeală aduce după sine pedeapsa
promptă şi cunoscută: moartea prin frig sau prin inaniţie. Fără amânări,
fără graţieri. Un individ se poate încrede în norocul său, dar o societate
nu, iar o revoluţie culturală, aidoma mutaţiei aleatorii, poate face
lucrurile şi mai haotice. De aceea, progresul a fost foarte lent. În orice
punct al istoriei getheniene, un observator pripit ar fi spus că
dezvoltarea tehnologică a încetat complet. În realitate nu s-a întâmplat
aşa ceva. Comparaţi un torent cu un gheţar. Amândouă ajung la
destinaţia spre care au pornit.
Am discutat mult cu bătrânii din Gorinhering, dar şi cu copiii. A fost
prima mea ocazie de a-i studia pe îndelete pe copiii gethenieni, deoarece
în Erhenrang ei stăteau mai mult în Vetrele şi Şcolile particulare sau
publice. Un sfert până la o treime din populaţia urbană adultă era
implicată permanent în creşterea şi educarea copiilor. Aici, clanul avea
grijă de ai lui, responsabilitatea fiind generală. Erau nişte puşti zvăpăiaţi,
care se fugăreau-peste colinele şi plajele ascunse în ceţuri. Reuşisem să-l
amăgesc pe câte unul atât cât să-i vorbesc, şi constatasem că erau
timizi, mândri şi extrem de încrezători.
Pe Gethen, instinctul părintesc diferă de la o persoană la alta, ca şi în
alte părţi. Nu poţi generaliza. N-am văzut nici un karhidean lovind un
copil, şi o singură dată unul se răstise la un pici. Blândeţea faţă de copiii
lor m-a şocat ca fiind profundă, efectivă şi aproape complet altruistă.
Poate că numai prin acest altruism se deosebesc de ceea ce noi numim
instinct „matern". Bănuiesc că distincţia dintre instinctul matern şi cel
patern este neglijabilă. Instinctul părintesc, dorinţa de a proteja, de a
încuraja, nu este o trăsătură legată de sex...
La începutul lunii Hakanna, am auzit un Buletin al Palatului: regele
Argaven anunţase că aştepta un moştenitor. Nu un alt fiu-kemmering,
din care avea deja şapte, ci un urmaş al trupului, un os domnesc.
Suveranul era însărcinat.
Mi s-a părut amuzant, iar membrii clanului din Gorinhering au
considerat la fel, dar din alte motive. Ei apreciau că era prea bătrân ca
să ţină sarcina şi comentau ironic şi obscen. Bătrânii au continuat să
chicotească zile întregi. Râdeau de rege, însă altfel persoana lui nu-i
interesa. „Karhide înseamnă Domeniile", spusese Estraven, şi, pe măsură
ce aflam mai multe, îmi aminteam această remarcă şi altele
asemănătoare. Pretinsa naţiune, verificată de secole, era un mozaic de
principate necoordonate - oraşe, târguri, „unităţi economice tribale
pseudofeudale" - o extindere şi împrăştiere a unor indivizi competenţi şi
arţăgoşi, deasupra cărora fusese aplicată reţeaua fragilă a unei autorităţi
nesigure. M-am gândit că nimic n-ar fi putut vreodată să unească
Karhide într-o naţiune. N-o făcuse nici măcar răspândirea generală a
mijloacelor de comunicare rapidă, despre care se presupune că
determină aproape inevitabil naţionalismul. Ecumenul nu i se putea
adresa ca unei unităţi sociale, ca unei entităţi mobilizabile. Mai degrabă
trebuia să apeleze la puternicul, deşi încă nedezvoltatul simţ al
umanismului, vorbind despre unitatea umană. Gândindu-mă la asta, m-
am simţit oarecum tulburat. Mai mult ca sigur, greşeam, dar aflasem
despre gethenieni câteva lucruri ce puteau fi utile în perspectivă.
Dacă nu doream să-mi petrec tot anul în Vechiul Karhide, trebuia să
revin la Cataracta Vestică înainte de a se închide trecătorile Kargavului.
Chiar şi aici, pe coastă, în ultima lună a verii căzuseră două ninsori slabe.
Fără tragere de inimă, am pornit din nou spre apus şi am ajuns în
Erhenrang la începutul lui Gor, prima lună a toamnei. Argaven îşi mutase
reşedinţa în palatul de vară din Warrever şi, pe durata absenţei sale, îl
numise drept regent pe Pemmer Harge rem ir Tibe. Acesta îşi utiliza deja
la maximum atribuţiile funcţiei. La câteva ore după ce sosisem, mi-am
dat seama că analiza mea asupra Karhidei era de acum depăşită, în plus,
începusem să mă simt stingher, chiar nesigur, în Erhenrang.
Argaven nu era întreg la minte şi sinistra incoerenţă a gândirii lui
înnegura atmosfera capitalei. Era un individ care se hrănea din frică.
Toate lucrurile bune ale domniei sale fuseseră realizate de miniştri şi
Kyorremy, deşi el nu făcuse mult rău. Lupta cu propriile-i coşmaruri nu
afectase Regatul. Vărul său, Tibe, era cu totul alt individ. Nebunia lui
ţinea de o anumită logică. Ştia când şi cum să acţioneze, dar habar nu
avea când să se oprească.
Tibe se adresa frecvent poporului prin radio. Când fusese la putere,
Estraven n-o făcuse niciodată şi nici nu era în stilul karhidish. În mod
normal, guvernarea nu constituia un spectacol public, era ascunsă şi
indirectă. Tibe însă ţinea discursuri fulminante. Auzindu-i glasul,
revedeam zâmbetul cu dinţi lungi şi chipul acoperit cu o reţea de riduri
fine. Cuvântările lui erau interminabile şi zgomotoase: elogieri ale
Karhidei, defăimări ale Orgoreynului, discreditări ale „facţiunilor
neloiale", analize asupra „integrităţii hotarelor Regatului", predici despre
istorie, etică şi economie, totul pe un ton bombastic, făţarnic şi
emoţionant, care devenea isteric, cu acuzaţii sau apologii. Vorbea mult
despre mândria ţării şi iubirea pământului natal, însă puţin despre
shifgrethor, mândrie personală sau prestigiu. Pierduse Karhide chiar atât
de mult prestigiu în afacerea Văii Sinoth, încât subiectul nu mai putea fi
abordat? Nu, pentru că pomenea adesea de Valea Sinoth. Am decis că
evita în mod deliberat să amintească de shifgrethor deoarece intenţiona
să stârnească sentimente de un tip mult mai primar, mai puţin
controlabil. Voia să trezească forţe primitive pentru care shifgrethorul
reprezenta doar desăvârşirea, sublimatul. Voia ca ascultătorii lui să fie
înspăimântaţi şi mânioşi. Temele sale nu erau câtuşi de puţin mândria şi
iubirea, deşi utiliza permanent aceşti termeni, aşa cum îi folosea el
însemnau laudă de sine şi ură. De asemenea, vorbea frecvent despre
Adevăr, pentru că acesta „pătrundea sub poleiala civilizaţiei".
Metafora aceea despre poleiala (sau vopsea, sau pliofilm, nu
contează) care tăinuieşte realitatea mai nobilă de dedesubt se
dovedeşte trainică, universală şi înşelătoare. Poate ascunde o duzină de
erori. Una dintre cele mai primejdioase este implicaţia că, fiind artificială,
civilizaţia devine anormală, nefirească: se opune valorilor primitive...
Desigur, nu există nici o poleială, ci doar un proces de maturizare, iar
primitivismul şi civilizaţia nu reprezintă decât etape ale dezvoltării.
Unicul adevăr al civilizaţiei îl constituie războiul. Cele două se exclud
reciproc. Ascultând discursurile înverşunate ale lui Tibe, mi se părea că,
prin spaimă şi convingere, el căuta să-i oblige pe karhideni să schimbe o
alegere pe care o făcuseră înainte de începutul istoriei lor: alegerea între
cele două contrarii.
Poate că sosise momentul respectiv. Lent, aşa cum fusese progresul
lor material şi tehnologic, oricât de puţin apreciau „progresul" în sine,
reuşiseră totuşi, în ultimele cinci, zece. sau cincisprezece secole, să o ia
înaintea Naturii. Nu mai erau în mod absolut la mila neîndurătorului lor
climat, o recoltă slabă nu mai înfometa o întreagă provincie, şi nici o
iarnă grea nu izola toate aşezările. Pe această bază a stabilităţii
materiale, Orgoreynul construise treptat un stat unificat, centralizat şi
tot mai eficient. Acum, Karhide încerca să facă acelaşi lucru, dar nu prin
stimularea mândriei naţionale, prin sporirea comerţului ori prin
îmbunătăţirea şoselelor, a fermelor şi colegiilor. Toate acestea însemnau
civilizaţie, poleială, iar Tibe le respingea cu dispreţ. El urmărea ceva mai
sigur, modul infailibil, rapid şi trainic de transformare a unui popor într-o
naţiune: războiul. În această privinţă, ideile lui nu erau foarte precise,
însă păreau destul de temeinice. Cealaltă cale de mobilizare rapidă şi
totală a oamenilor, înrolarea sub stindardul unei noi religii, nu-i era la
îndemână, aşa încât urma să se descurce cu războiul.
Am expediat regentului o scrisoare în care i-am reprodus întrebarea
pusă Prezicătorilor din Otherhord şi răspunsul primit. Tibe nu mi-a trimis
nici măcar o confirmare. Atunci m-am dus la ambasada orgota şi am
solicitat permisiunea de a intra în Orgoreyn.
Birourile Stabililor Ecumenului de pe Hain au mai puţini funcţionari
decât avea ambasada aceea a unei ţări destul de mici, şi toţi umblau
înarmaţi cu kilometri de benzi magnetice. Erau lenţi şi meticuloşi, nu
aveau nimic din aroganţa impetuoasă şi eschivările bruşte ce
caracterizau oficialităţile karhidish. Am aşteptat să-mi completeze
formularele. Aşteptarea a devenit destul de neplăcută. Cu fiecare zi,
numărul gărzilor Palatului şi al poliţiştilor de pe străzile din Erhenrang
părea că sporeşte. Pe lângă arme, începuseră să poarte şi un soi de
uniformă. În oraş, atmosfera devenise sumbră, deşi afacerile prosperau,
bunăstarea era generală şi vremea însorită. Nimeni nu voia să se
compromită cu mine. „Proprietăreasa" mea nu mai aducea curioşi să-mi
viziteze odaia, ci mai degrabă se plângea de şicanele „indivizilor de la
Palat". Pentru ea nu mai reprezentam o atracţie aducătoare de câştig, ci
un suspect politic. Tibe informă populaţia despre un raid în Valea Sinoth:
„Bravi fermieri karhidish, adevăraţi patrioţi" se năpustiseră peste graniţa
sudică a Sassinothului, atacaseră un sat orgota, îl incendiaseră şi
uciseseră nouă localnici. Leşurile fuseseră azvârlite în râul Ey care,
proclamase regentul, „va fi mormântul tuturor duşmanilor naţiunii
noastre!" Am auzit cuvântarea aceasta în sala de mese a insulei.
Ascultând-o, unii oameni păreau încruntaţi, alţii indiferenţi, alţii
mulţumiţi, totuşi în aceste expresii diverse existau elemente comune,
ticuri mărunte ori spasme faciale, care nu apăruseră până atunci, alături
de priviri neliniştite.
În seara aceea, în camera mea a intrat un necunoscut, primul
vizitator de când revenisem în Erhenrang. Era slăbuţ, cu pielea delicată,
sfios, şi purta lanţul de aur al unui Celibatar.
- Sunt prietenul unei persoane care v-a protejat, vorbi el cu
bruscheţea timidului. Am venit să vă solicit o favoare, în numele lui.
- Vă referiţi la Faxe...?
- Nu. La Estraven.
Probabil că expresia mea se schimbase. Urmă o pauză, apoi străinul
adăugă:
- Estraven Trădătorul. Poate vi-l mai amintiţi...
Mânia luase locul timidităţii şi intenţiona să ne confruntăm în
shifgrethor. Dacă doream sa intru în joc, trebuia să spun ceva de genul:
„Nu sunt sigur. Spuneţi-mi ceva despre el." Dar n-o doream şi de acum
mă obişnuisem cu vulcanicele temperamente karhidish. I-am privit
dezaprobator furia şi am răspuns:
- Bineînţeles.
- Dar nu cu prietenie. Ochii lui întunecoşi şi piezişi erau direcţi.
- Da, mai degrabă cu recunoştinţă şi dezamăgire. El v-a trimis la
mine?
- Nu.
Am aşteptat să-mi explice.
- Scuzaţi-mă, a rostit. Am fost prea cutezător. Accept ceea ce mi-a
adus cutezanţa.
L-am oprit pe individul micuţ şi băţos, care se îndrepta spre uşă.
- Vă rog, nu ştiu cine sunteţi sau ce doriţi. Nu v-am refuzat, pur şi
simplu am avut o reţinere. Trebuie să-mi acceptaţi dreptul la o prudentă
rezonabilă. Estraven a fost exilat deoarece mi-a susţinut misiunea aici...
- Pentru aceasta, vă consideraţi îndatorat lui?
- Într-un fel. Deşi misiunea mea este mai presus de toate obligaţiile şi
devotamentele personale.
- Atunci, spuse străinul cu un ton brutal şi categoric, este o misiune
imorală.
Replica lui m-a amuţit. Mi se păruse un partizan al Ecumenului şi n-
aveam ce să-i răspund.
- Nu sunt de aceeaşi părere, am rostit în cele din urmă. Vinovat este
mesagerul, nu mesajul. Spuneţi-mi, vă rog, cu ce v-aş putea fi de folos.
- Am reuşit să salvez o parte din averea prietenului meu: bani-gheaţă
provenind din acţiuni, rente şi datorii. Aflând că veţi pleca în Orgoreyn,
m-am gândit să vă rog să-i duceţi banii, dacă îl găsiţi. După câte ştiţi,
constituie o infracţiune care se pedepseşte penal şi, în plus, s-ar putea
să fie ceva inutil. El poate fi în Mishnory, într-una din blestematelor lor de
Ferme, sau chiar mort. N-am cum să aflu. N-am prieteni în Orgoreyn, iar
aici nu îndrăznesc să întreb pe nimeni. M-am gândit la dumneavoastră,
deoarece nu sunteţi implicat în politică şi aveţi libertate de mişcare. Nu
mi-am dat seama că aveţi, desigur, propriile convingeri. Îmi cer scuze
pentru stupiditate.
- Bine, o să-i duc banii. Dar dacă e mort, sau nu poate fi găsit, cui îi
vor înapoia?
Mă privi fix. Chipul i se crispă şi-şi schimbă expresia. Suspină adânc.
Cei mai mulţi karhideni plâng cu uşurinţă, fără să se ruşineze de lacrimi,
aşa cum nici noi nu ne ruşinăm să râdem în public.
- Mulţumesc, zise. Mă numesc Foreth. Sunt locuitor al Cetăţuii Orgny.
- Faceţi parte din clanul lui Estraven?
- Nu, sunt Foreth rem ir Osboth. Am fost kemmeringul lui. Estraven
nu avusese nici un kemmering când îl cunoscusem, totuşi individul
acesta nu-mi putea trezi suspiciuni. Poate că, inconştient, servea scopul
altcuiva, dar el era inocent. Îmi dăduse o lecţie: shifgrethorul putea fi
jucat pe plan moral, iar cel mai bun câştiga. Mă încolţise din numai două
mişcări... Avea banii cu ei şi mi i-a dat: o sumă importantă în hârtii de
credit ale Băncii Comerciale Regale karhidish. Nimic care să mă
incrimineze şi deci să mă oprească, pur şi simplu, să mi-i însuşesc.
- Dacă-l găsiţi...
- Să-i transmit vreun mesaj?
- Nu. Doar dacă aş şti...
- Dacă îl voi găsi, o să încerc să vă trimit veşti.
- Mulţumesc, spuse, şi-mi întinse braţele, un gest de prietenie care în
Karhide nu se face cu uşurinţă. Vă doresc succes în îndeplinirea misiunii,
domnule Ai. Estraven era convins că aţi venit aici să faceţi bine, ştiu
asta. O credea din tot sufletul.
Pentru omul acesta, pe lume nu exista nimic în afară de Estraven. Era
unul dintre cei blestemaţi să iubească o singură dată. L-am întrebat din
nou:
- Nu doriţi să-i transmit nimic?
- Spuneţi-i atât: copiii sunt sănătoşi. Apoi ezită şi şopti: Nusuth, nu
contează, şi plecă.
Peste două zile am părăsit Erhenrangul, de data asta pe drumul de
nord-vest, pe jos. Permisiunea de a intra în Orgoreyn sosise mai repede
decât mă lăsaseră să cred funcţionarii şi oficialităţile ambasadei orgota,
ori poate chiar decât se aşteptaseră ei. Când m-am prezentat să-mi iau
actele, m-au tratat cu un fel de respect nesatisfăcut, iritaţi de faptul că
prin intervenţia unui superior protocolul şi regulile fuseseră încălcate
pentru mine. Deoarece în Karhide nu existau nici un fel de legi în privinţa
părăsirii ţării, am plecat imediat. În decursul verii, apreciasem peisajele
de care se puteau bucura călătorii. Drumurile şi hanurile erau deschise
atât pietonilor cât şi vehiculelor şi se putea conta întotdeauna pe codul
ospitalităţii. Locuitorii Co-Domeniilor, sătenii, ţăranii sau Lorzii ofereau
călătorului hrană şi adăpost vreme de trei zile, conform tradiţiei, dar de
fapt mult mai mult timp. Era minunat că întotdeauna te primeau fără
ceremonie, de parcă te-ar fi aşteptat.
Am hoinărit de-a curmezişul superbului ţinut dintre Sess şi Ey, fără să
mă grăbesc, întârziind câteva dimineţi pe şesurile marilor Domenii, unde
începuse recoltatul. Toate braţele, uneltele şi maşinile munceau să
secere lanurile aurii înainte ca vremea sa se schimbe. A fost o
săptămână blândă şi de neuitat, iar seara, înainte de culcare, ieşeam din
ferma întunecată ori din sala Vetrei unde fusesem găzduit şi mă plimbam
peste miriştea uscată ca să privesc stelele, sclipind ca nişte oraşe
îndepărtate în bezna vântoasă a toamnei.
De fapt nu mă trăgea inima să părăsesc această ţară, pe care o
descoperisem atât de binevoitoare faţă de străini, deşi indiferentă faţă
de Trimis. Mă îngrozea să iau totul de la început, repetându-mi mesajul
altor ascultători, în alt grai şi înregistrând poate un alt eşec. Mă
abătusem mai mult spre nord decât spre vest, justificându-mi traseul
prin dorinţa de a vedea regiunea Văii Sinoth, scena rivalităţii dintre
Karhide şi Orgoreyn. Deşi vremea se menţinea frumoasă, începuse să se
răcească şi, în cele din urmă, am cotit către vest înainte de-a ajunge la
Sassinoth, amintindu-mi că zona era barată cu sârmă ghimpată şi de-
acolo putea să-mi fie mai greu să părăsesc Karhide. Aici frontiera era Ey,
un râuleţ îngust, dar năvalnic, izvorând din gheţari ca toate râurile
Marelui Continent. M-am întors câţiva kilometri spre sud ca să găsesc o
trecere peste el şi am ajuns la un pod ce lega două sătucuri, Passerer din
Karhide şi Siuwensin din Orgoreyn, privindu-se somnoroase peste
zgomotosul Ey.
Podarul karhidish m-a întrebat doar dacă intenţionam să mă întorc în
aceeaşi seară şi mi-a făcut semn să trec. De partea orgota, a fost
chemat un Inspector să-mi cerceteze paşaportul şi documentele, acţiune
care a durat aproape o oră. Mi-a reţinut paşaportul, spunându-mi că-l voi
primi în dimineaţa următoare, şi în schimbul lui mi-a dat un permis
pentru hrană şi adăpost la tranzitul Comensual din Siuwensin. Am
petrecut încă o oră în biroul şefului Tranzitului, până ce mi-a examinat
actele şi a verificat autenticitatea permisului, telefonând Inspectorului de
la postul de frontieră.
Nu pot defini exact cuvântul orgota, care aici se traduce prin
„comensual", „comensualitate". Rădăcina lui este un cuvânt care
înseamnă „a mânca laolaltă". Utilizarea sa include toate instituţiile
naţionale guvernamentale din Orgoreyn, începând de la Stat ca un tot,
cele treizeci şi trei de substate sau Districte componente, şi până la sub-
sub-state, oraşe, ferme colective, mine, fabrici şi altele care le
alcătuiesc. Ca adjectiv se aplică tuturor celor de mai sus, sub forma
„comensualii" înseamnă de obicei cei treizeci şi trei de Şefi de Districte
care formează organul guvernamental, executivul şi legislativul Marii
Comensualităţi a Orgoreynului, însă poate însemna şi cetăţenii, poporul.
În această ciudată lipsă de distincţie între aplicaţiile generale şi cele
particulare ale termenului, în utilizarea lui atât pentru întreg cât şi pentru
parte, stat şi individ, în această imprecizie constă sensul său cel mai
precis.
În cele din urmă, actele şi prezenţa mi-au fost aprobate şi, pe la ora
patru, am luat prima masă după micul dejun matinal: o cină compusă
din fiertură de kadik şi felii de mere-de-pâine reci. În ciuda numeroşilor
funcţionari, Siuwensin era o aşezare micuţă şi modestă, cufundată într-o
moleşeală rurală. Tranzitul Comensual părea o clădire mai puţin
pompoasă decât o arăta numele. Salonul neîncălzit avea doar o masă şi
cinci scaune şi mâncarea se aducea de la cantină. Cealaltă odaie slujea
drept dormitor: şase paturi, mult praf şi urme de mucegai. Eram singurul
client. Întrucât se părea că în Siuwensin toată lumea mergea la culcare
imediat după cină, am făcut la fel. Am adormit în acea linişte absolută a
satului care face să-ţi ţiuie urechile. După o oră, m-am trezit în mijlocul
unui coşmar plin de explozii, invazii, morţi şi război, un coşmar teribil,
dintre acelea în care alergi prin beznă pe o stradă necunoscută, printre
oameni fără chip, în timp ce înapoia ta casele explodează în flăcări, iar
copiii ţipă.
M-am pomenit în câmp deschis, pe o mirişte ţepoasă, lângă un gard
viu. Printre norii de deasupra se întrevedeau câteva stele şi o semilună
roşcată. Vântul sufla tăios. În apropiere se ridica în beznă silueta unui
hambar, iar dincolo de el, în depărtare, se zăreau jerbe de scântei
înălţându-se în vânt.
Rămăsesem desculţ şi fără pantaloni, doar în cămaşă, fără hieb sau
haină, dar aveam raniţa. Pe toată durata călătoriei, dormisem cu ea
drept pernă, deoarece conţinea nu numai hainele de schimb, ci şi
rubinele, banii, actele, însemnările mele şi ansiblul. Evident, o păstrasem
lângă mine chiar şi în coşmaruri. Mi-am scos încălţările, pantalonii şi
hiebul îmblănit de iarnă şi m-am îmbrăcat acolo, în bezna rece şi tăcută,
în vreme ce Siuwensin fumega la vreun kilometru îndărătul meu. Apoi
am pornit să caut un drum. În curând am găsit unul, pe care mergeau
alţi oameni, refugiaţi ca şi mine, dar care ştiau încotro se îndreptau. I-am
urmat, neavând o destinaţie precisă, ci doar pentru a mă îndepărta de
Siuwensin, care, după cum aflasem în timpul drumului, fusese atacat de
un grup din Passerer.
Atacatorii trecuseră podul, incendiaseră şi se retrăseseră. Nu avusese
loc o luptă propriu-zisă. Brusc, lumina unor faruri se năpusti asupra
noastră, împrăştiindu-ne spre marginile drumului. Era o caravană
formată din douăzeci de luntre de uscat, îndreptându-se către Siuwensin
dinspre vest şi trecând pe lângă noi cu fulgere de lumină şi şuierat de
cauciucuri, repetate de douăzeci de ori, după aceea, tăcere şi iarăşi
întuneric.
Am ajuns în curând la un centru agricol comunal, unde am fost opriţi
şi interogaţi. Am încercat să mă ataşez de grupul pe care-l urmasem,
însă n-am avut noroc. Acelaşi lucru l-au păţit şi cei care n-aveau asupra
lor actele de identitate. Ei şi cu mine, un străin fără paşaport, am fost
separaţi de restul şi zăvorâţi peste noapte într-un uriaş depozit-hambar,
din piatră, fără ferestre. La răstimpuri, uşa se descuia şi un nou refugiat
era îmbrâncit înăuntru de către un poliţist al fermei, înarmat cu pistolul
sonic gethenian. Când uşa se închidea, se făcea o beznă totală. În
absenţa oricărei raze de lumină, ochii îţi jucau feste, proiectând explozii
stelare şi scântei orbitoare, care se roteau prin întuneric. În aerul rece se
simţea miros de praf şi de grâne. Nimeni nu avea vreo lanternă. Aidoma
mie, toţi fugiseră direct din paturile lor. Vreo doi erau realmente goi-
puşcă şi pe drum primiseră pături în care să se învelească. Nu apucaseră
să ia nimic din case. Bineînţeles că, dacă ar fi putut, ar fi preferat să-şi fi
luat actele. În Orgoreyn e preferabil să fii gol decât să n-ai acte.
Se risipiseră prin hala uriaşă, prăfuită şi întunecată. Uneori discutau
câte doi, cu glas scăzut. Faptul că eram cu toţii prizonieri nu trezea un
sentiment de solidaritate. Nu se auzea nici o plângere.
Am auzit o şoaptă în stânga:
- L-am văzut pe stradă, lângă uşa mea. Parcă-i explodase capul.
- Aveau arme din alea care trag cu bucăţi de metal. Arme de foc.
- Tiena zicea că nu erau din Passerer, ci din Domeniul Ovord, c-au
venit cu camioane.
- Dar n-avem nimic de-mpărţit cu Ovord...
Nu înţelegeau, nu se plângeau. Nu protestau pentru că fuseseră
încuiaţi într-o pivniţă de către compatrioţii lor, după ce se trăsese în ei şi
li se incendiaseră casele. Nu căutau motive pentru cele întâmplate.
Şuşoteau în melodiosul grai orgota, pe lângă care cel karhidish părea un
zăngănit de pietroaie într-o găleată. Treptat, murmurele lor se stinseră.
Oamenii adormiră. Un prunc scânci o vreme, departe în întuneric, speriat
de ecoul propriilor ţipete.
Uşa scârţâi, deschizându-se. Era în toiul zilei şi razele soarelui ne
pătrunseră în ochi ca un cuţit, puternice şi înspăimântătoare.
Împleticindu-mă, am ieşit după ceilalţi. Îi urmam în mod mecanic, când
mi-am auzit numele. Nu-l recunoscusem, în primul rând pentru că orgota
îl puteau pronunţa pe „l". Cineva mă strigase repetat din momentul
descuierii uşii.
- Pe aici, vă rog, domnule Ai, rosti un individ îmbrăcat în roşu. Şi n-am
mai fost un refugiat, am fost despărţit de necunoscuţii alături de care
alergasem pe un drum întunecat, împărţind apoi cu ei lipsa de identitate
toată noaptea într-o sală cufundată în beznă. Eram numit, ştiut,
recunoscut. Existam. A fost o uşurare profundă. Mi-am urmat fericit
salvatorul.
Biroul centrului agricol era în plină agitaţie, dar şi-au făcut timp să-mi
cerceteze situaţia şi s-au scuzat pentru neplăcerile nopţii trecute.
- Dacă aţi fi intrat prin altă parte decât prin Siuwensin...! se lamentă
un Inspector rotofei. Dacă aţi fi ales una din căile obişnuite...!
Nu ştiau cine sunt sau de ce trebuia să mi se acorde o atenţie
specială. Ignoranţa le era vădită, dar asta nu conta câtuşi de puţin.
Genly Ai, Trimisul, trebuia tratat ca o persoană importantă. Aşa şi era. Pe
la amiază mă îndreptam spre Mishnory într-o maşină pusă la dispoziţia
mea de către Centrul Agricol Comensual din Homsvashom Est, Districtul
Opt. Aveam un paşaport nou, un permis gratuit pentru toate tranzitele
de pe drum şi o telegramă ce mă invita la rezidenţa din Mishnory a
domnului Uth Shusgis, Prim-Comisar de District Comensual al Punctelor
de Acces în Orgoreyn.
Radioul maşinuţei funcţiona atât timp cât mergea motorul, aşa încât
am ascultat emisiunile toată după-amiaza. Traversam uriaşele şesuri
grânare din estul Orgoreynului, lipsite de orice îngrădituri (deoarece nu
existau turme de animale) şi străbătute de multe pârâiaşe. Radioul m-a
informat despre starea vremii, recolte şi starea şoselelor, m-a prevenit să
conduc prudent, mi-a oferit ştiri din toate cele treizeci şi trei de Districte,
precum şi informaţii navale din porturi maritime şi fluviale. Am ascultat
cântece Yomesh, apoi a reînceput cu buletinul meteo. Totul era extrem
de plăcut după fanfaronada postului din Erhenrang. Nu s-a făcut nici o
menţiune despre raidul asupra Siuwensinului. În mod evident, guvernul
orgota intenţiona să prevină tulburările, şi nu să le aţâţe. Un scurt
comunicat oficial, repetat la răstimpuri, spunea doar că de-a lungul
graniţei răsăritene situaţia era calmă şi avea să fie menţinută ca atare!
Mi-a plăcut, era liniştitor, evita orice provocări şi deţinea forţa tăcută pe
care o admirasem dintotdeauna la gethenieni. Ordinea avea să fie
menţinută... Mă bucuram acum că plecasem din Karhide, o ţară
incoerentă, împinsă spre violenţă de un rege paranoic şi însărcinat, şi de
un regent egocentric. Eram fericit că şofam calm, cu patruzeci de
kilometri la oră, printre imensele lanuri brăzdate rectiliniu, sub un cer
cenuşiu, uniform, spre o capitală al cărei guvern credea în Ordine.
Drumul avea multe indicatoare (spre deosebite de şoselele karhidish,
unde trebuia să întrebi sau să ghiceşti direcţia), care anunţau opririle la
diversele Posturi de Inspecţie ale nu-ştiu-cărei Zone sau Regiuni
Comensuale. La aceste puncte de control, prezentai actele şi ţi se
consemna trecerea. Documentele mele au fost acceptate la toate
examinările şi, după o minimă întârziere, am fost lăsat să plec,
explicându-mi-se politicos cât mai aveam până la următorul Tranzit, dacă
doream să mănânc ori să dorm. Cu patruzeci de kilometri pe oră, drumul
de la Cataracta Nordică până la Mishnory dura destul şi am petrecut
două nopţi pe drum. În Tranzite, mâncarea abunda, deşi calitatea ei lăsa
de dorit, iar cazarea era decentă. Reticenţa celorlalţi călători suplinea
într-o oarecare măsură absenţa unei intimităţi. La nici unul dintre
popasuri n-am izbutit să înfirip o legătură şi nici măcar o conversaţie,
deşi am încercat în câteva rânduri. Orgota nu părea un popor
neprietenos, ci mai degrabă indiferent, lipsiţi de excentricităţi, erau
cuminţi şi blânzi. Îmi plăceau. În Karnide, trăisem doi ani de scandaluri,
isterie şi pasiuni. O schimbare era bine venită.
Urmând malul estic al marelui fluviu Kunderer, după trei zile de la
intrarea în Orgoreyn, am ajuns în Mishnory, cel mai mare oraş de pe
planetă.
În lumina palidă a soarelui care răzbătea printre aversele autumnale,
părea un oraş straniu cu clădirile lui din piatră simplă, având câteva
ferestre înguste, aşezate foarte sus, cu străzile vaste ce transformau
pietonii în pigmei, cu felinarele cocoţate pe stâlpi ridicol de înalţi şi
acoperişurile atât de ascuţite încât semănau cu o pereche de palme
împreunate pentru rugăciune, cu streşinile desprinzându-se din pereţi la
şase metri deasupra solului, aidoma unor gigantice şi inutile rafturi - un
oraş cu proporţiile greşite, grotesc sub razele soarelui. Nu era construit
pentru soare, ci pentru iarnă. Iarna, când străzile erau acoperite de trei
metri de zăpadă bătătorită, când acoperişurile se împodobeau cu ţurţuri,
săniile se adăposteau sub streşini şi ferestrele înguste luminau gălbui
prin lapoviţă, puteai înţelege rostul oraşului, organizarea şi frumuseţea
lui.
Mishnory este mai curat, mai mare şi mai luminos decât Erhenrang.
Aerisit şi impunător, el este dominat de clădiri masive din piatră alb-
gălbuie, simple paralelipipede maiestuoase, identice, adăpostind
birourile şi serviciile Guvernului Comensual şi, de asemenea, principalele
temple ale cultului Yomesh, care este religia oficială. Nu există
aglomerări şi ocolişuri, nu există, ca în Erhenrang, senzaţia permanentă
de a fi sub umbra unui organism superior. Totul e simplu, măreţ conceput
şi sistematizat. Aveam impresia că ieşisem dintr-o epocă întunecată şi
regretam că-mi irosisem doi ani în Karhide. Mă aflam în sfârşit într-o ţară
care mi se părea pregătită să intre în Epoca Ecumenică.
Am străbătut o vreme oraşul, apoi am predat maşina la cuvenitul
Birou Regional şi am pornit pe jos spre locuinţa Primului Comisar de
District Comensual al Punctelor de Acces în Orgoreyn. Nu eram deloc
sigur dacă invitaţia constituia o solicitare sau un ordin politicos. Nusuth.
Mă aflam în Orgoreyn ca să susţin cauza Ecumenului şi puteam începe
de oriunde doream.
Noţiunile mele despre rezerva şi indiferenţa orgota au fost spulberate
de comisarul Shusgis, care a înaintat spre mine, zâmbind şi exclamând,
mi-a prins mâinile cu gestul pe care karhidenii îl rezervă momentelor de
intensă trăire emoţională, mi-a scuturat braţele în sus şi-n jos, parcă
încercând să pună un motor în funcţiune, şi a răcnit un salut către
ambasadorul Ecumenului Lumilor cunoscute pe Gemen.
Am fost surprins, deoarece nici unul dintre cei doisprezece-
treisprezece Inspectori care îmi cercetaseră actele nu dovedise, prin
vreun semn, că-mi recunoscuse numele sau cuvintele Trimis şi Ecumen -
termeni vag familiari karhidenilor pe care-i întâlnisem. Ajunsesem la
concluzia că cei din Karhide nu permiseseră posturilor orgota să preia
emisiunea despre mine, încercând să mă păstreze ca pe un secret
naţional.
- Nu ambasador, domnule Shusgis. Un simplu mesager.
- Atunci, viitor ambasador. Da, pe Meshe! Shusgis, un tip solid, radios,
mă privi din cap până în picioare şi hohoti din nou: Nu eşti deloc cum îmi
închipuisem, domnule Ai! Absolut deloc. Înalt cât un felinar - aşa ziceau -
slăbănog ca un alergător de sanie, negru ca tăciunele şi cu ochii piezişi.
Mă aşteptasem la un căpcăun al gheţurilor, un monstru! Nici vorbă de
aşa ceva. Eşti doar mai oacheş decât cei mai mulţi dintre noi.
- Culoarea Pământului, am rostit.
- Şi ai fost în Siuwens în noaptea atacului? Pe sânii lui Meshe, în ce
lume trăim! Puteai să fii ucis traversând podul peste Ey, după ce ai
traversat atâta spaţiu ca să ajungi aici. Ei bine, iată! Eşti aici! Mulţi
doresc să te vadă, să te audă şi să-ţi ureze, în sfârşit, bun sosit în
Orgoreyn.
Mă instală imediat într-un apartament al casei sale. Stilul de viaţă al
acestui om bogat şi cu funcţie însemnată nu-şi găsea echivalent în
Karhide, nici printre Lorzii marilor Domenii. Casa lui Shusgis era o
întreagă insulă, adăpostind peste o sută de angajaţi, servitori,
funcţionari, consilieri şi alţii, dar nici o rudă, nimeni din neamul său. Deşi
încă vizibil în structura Comensuală, sistemul clanurilor de familie
extinse, al Vetrelor şi Domeniilor, fusese „naţionalizat" în Orgoreyn cu
câteva sute de ani în urmă. După ce împlinesc un an, copiii sunt luaţi de
lângă părintele sau părinţii săi. Toţi sunt crescuţi într-o Vatră
Comensuală. Nu există rang ereditar. Testamentele nu sunt legale:
murind, îţi laşi averea statului. Toţi pornesc de pe aceeaşi poziţie.
Evident însă, nu continuă aşa. Shusgis era bogat şi generos cu bogăţiile
sale. În apartamentul meu se găseau bunuri despre care nu ştiusem că
se găsesc pe Iarnă - de pildă, un duş. Aveam un radiator electric, alături
de şemineul în care duduia focul. Shusgis râsese:
- Mi-au zis: Fă-i cald Trimisului. Vine de pe o planetă fierbinte, un
adevărat cuptor, şi nu suportă frigul nostru. Poartă-te cu el ca şi când ar
fi însărcinat, pune-i blănuri pe pat şi radiatoare în odaie, încălzeşte-i apa
de spălat şi ţine ferestrele închise! E bine? E confortabil? Te rog să-mi
spui ce altceva îţi doreşti.
Confortabil! În Karhide nu mă întrebase nimeni, indiferent de situaţie,
dacă mă simţeam confortabil.
- Domnule Shusgis, i-am spus emoţionat, mă simt ca acasă.
Nu s-a declarat mulţumit până ce n-a adus încă o pătură din blană
pesthry şi a mai pus lemne pe foc.
- Ştiu cum e, zise el. Când am fost însărcinat, mi-era frig tot timpul -
aveam picioarele ca de gheaţă. Toată iarna am stat lângă foc. E mult de
atunci, sigur că da, însă îmi amintesc!
Gethenienii obişnuiesc să nască la tinereţe. După douăzeci şi patru
de ani, majoritatea folosesc anticoncepţionale, iar pe la patruzeci
încetează şi fertilitatea în faza de femelă. Shusgis avea în jur de cincizeci
de ani, de aceea spusese „e mult de atunci", şi cu siguranţă era dificil de
imaginat în postura de mamă tânăra. Era un politician dur, viclean şi
jovial, ale cărui acte de bunătate îi serveau interesul şi al cărui interes
era însăşi persoana lui. Un tip de om universal. Îl întâlnisem pe Pământ,
pe Hain şi pe Ollul. Mă aştept să-l întâlnesc şi în Iad.
- Eşti bine informat în privinţa gusturilor mele, domnule Shusgis. Sunt
măgulit. Nu crezusem că faima mi-a luat-o înainte.
- Nu, mi-a răspuns înţelegându-mă perfect, cei din Erhenrang ar fi
preferat să te ţină îngheţat sub un troian, nu-i aşa? Dar te-au lăsat să
pleci şi atunci ne-am dat seama că nu eşti pur şi simplu un nebun
karhidish, ci o realitate.
- Nu înţeleg...
- Păi, Argaven şi oamenii lui se temeau de dumneata, domnule Ai...
Din acest motiv s-au şi bucurat să te vadă plecat. Se temeau că dacă te
desconsiderau sau te reduceau la tăcere puteau urma represalii. Un atac
din spaţiu, eh?! De aceea n-au îndrăznit să te atingă şi au încercat să-ţi
astupe gura. Pentru că le e frică de dumneata şi de ceea ce aduci pe
Gethen!
Exagera. Ştirile karhidish nu trecuseră sub tăcere prezenţa mea, cel
puţin atâta vreme cât Estraven fusese la putere. Avusesem totuşi
impresia că, din cine ştie ce pricină, veştile despre mine nu ajunseseră în
Orgoreyn, iar Shusgis îmi confirma bănuielile.
- Atunci, dumitale nu ţi-e frică de ceea ce aduc în Gethen?
- Nu, domnule, nici vorbă!
- Mie îmi este, uneori.
Preferă să-mi răspundă printr-un râs jovial. Nu-mi pregătisem
cuvintele. Nu sunt un comerciant ambulant, nu vând „progresul"
băştinaşilor. Înainte ca misiunea mea să poată începe cu adevărat,
trebuia să tratăm de la egal la egal, cu înţelegere şi sinceritate reciprocă.
- Domnule Ai, mulţi oameni aşteaptă să te întâlnească, oameni
importanţi şi mai puţin importanţi. Cu unii dintre ei ai fi dorit să discuţi
aici, cu aceia care conduc lucrurile. Am solicitat onoarea de a te găzdui,
deoarece am o casă mare şi sunt recunoscut ca o persoană mai degrabă
neutră, şi nu ca un Hegemonist sau un Comerciant Liber, ci ca un simplu
Comisar, care îşi face meseria şi care nu te va arunca în gura lumii
pentru faptele dumitale. (Râse). Dar asta înseamnă că vei participa la
multe mese, dacă n-ai nimic împotrivă.
- Îţi stau la dispoziţie, domnule Shusgis.
- Atunci, diseară vom cina la Vanake Slose.
- Comisarul din Kuwera... Districtul Trei, nu?
Bineînţeles că făcusem unele investigaţii înainte de a veni aici.
Shusgis se arătă extrem de măgulit de amabilitatea mea de a catadicsi
să învăţ ceva despre ţara lui. În mod limpede, manierele de aici difereau
de cele din Karhide. Acolo reacţia lui i-ar fi coborât shifgrethorul sau l-ar
fi înjosit pe al meu. Nu ştiam exact, dar ceva s-ar fi întâmplat - practic,
orice acţiune sau discuţie ducea la asemenea rezultate.
Aveam nevoie de haine adecvate unei cine oficiale, deoarece costumul
meu din Erhenrang se pierduse în noaptea atacului din Siuwensin. După-
amiază am luat un taxi guvernamental până în centrul oraşului şi mi-am
cumpărat straie orgota. Hiebul şi cămaşa semănau cu cele din Karhide,
însă în locul pantalonilor bufanţi de vară, aici se purtau tot timpul anului
jambiere înalte până la coapsă, largi şi groase, se folosea mult roşul sau
albastrul ţipător, iar materialul şi croiala păreau grosolane. Toate erau de
gata. Hainele mi-au arătat ce anume îi lipsea acestui oraş impresionant:
eleganţa. Era însă un preţ mic pentru atmosfera senină şi-l plăteam
bucuros. Am revenit la casa lui Shusgis şi m-am desfătat sub duşul
fierbinte, care ţâşnea simultan din toate părţile, aidoma unei ceţi
pişcătoare. M-am gândit la căzile de aramă rece din estul Karhidei, în
care clănţănisem şi dârdâisem vara trecută, şi la bazinul tivit cu gheaţă
din odaia mea din Erhenrang. Aceea să fi reprezentat oare eleganţa?
Trăiască confortul! Mi-am îmbrăcat zorzoanele roşii, ţipătoare, şi am
plecat împreună cu Shusgis în maşina lui personală cu şofer.
În Orgoreyn există mai multe servicii şi mai mulţi servitori decât în
Karhide, deoarece toţi orgota sunt angajaţii statului. Statul le asigură
locuri de muncă tuturor cetăţenilor. Cel puţin asta e explicaţia oficială,
deşi asemenea celor mai multe justificări de natură economică, se pare
că, privită dintr-un anumit unghi, omite un amănunt esenţial.
În sala de recepţii a Comensualului Slose, înaltă, albă şi orbitor
luminată, se aflau douăzeci-treizeci de oaspeţi, dintre care trei Comisari,
toţi fiind în mod clar persoane însemnate. Reprezentau mai mult decât
un grup de orgota curioşi să vadă „străinul". Nu mai eram o bizarerie,
aşa cum fusesem un an întreg în Karhide, nici un monstru sau un mister.
Eram, se părea, o cheie.
Ce uşă urma să descui? Unii dintre aceşti oameni de stat şi oficiali
care mă întâmpinaseră călduros ştiau ceva, dar eu nu aveam habar.
N-am putut afla prea repede. Pe Iarnă, chiar şi în îngheţata şi barbara
Perunter, discutarea afacerilor în timpul mesei constituia o culme a
vulgarităţii. Cina a fost servită prompt, aşa încât mi-am amânat
întrebările şi mi-am împărţit atenţia între supa de peşte, gazdă şi ceilalţi
invitaţi. Slose era un tânăr fragil, cu ochi neobişnuit de deschişi şi
luminoşi, cu glas reţinut, dar intens, părea un idealist, un suflet delicat.
Îmi plăcea comportamentul său, deşi mă întrebam care îi era idealul. În
stânga mea stătea un alt Comensual, un ins cu o faţă rotundă, pe nume
Obsle. Vulgar, jovial şi indiscret. Pe la a treia lingură de supă, mă întreba
ce dracu, chiar mă născusem pe altă planetă... şi cum era acolo... toţi
ziceau că mai cald decât pe Gethen... cât de cald?
- Păi, la aceeaşi latitudine, pe Terra nu ninge niciodată.
- Nu ninge niciodată. Nu ninge niciodată? Hohoti, realmente înveselit,
aşa cum râde un copil la o minciună amuzantă, încurajând şi alte
năzdrăvănii.
- Regiunile noastre subarctice seamănă cu zonele voastre locuibile. În
comparaţie cu voi, suntem mai îndepărtaţi de ultima noastră eră
glaciară. În esenţă, Terra şi Gethen se aseamănă foarte mult. De fapt, e o
remarcă valabilă pentru toate planetele locuite. Oamenii pot vieţui doar
într-un anumit ambient, destul de limitat în privinţa condiţiilor naturale.
Gethen se găseşte la una din extreme...
- Deci există şi planete mai fierbinţi decât a voastră?
- Majoritatea au temperaturile medii mai ridicate. Unele sunt fierbinţi:
de pildă, Gde, care în cea mai mare parte e acoperită de nisip şi deşert
stâncos. A fost caldă de la bun început, iar o civilizaţie nesăbuită i-a
distrus echilibrul natural acum cincizeci-şaizeci de mii de ani. Mai exact a
tăiat toate pădurile şi le-a folosit ca lemn de foc. Planeta continuă să fie
populată şi, dacă am înţeles bine textele sacre, seamănă cu ideea
Yomesh despre locui în care ajung hoţii după moarte.
Comparaţia îi smulse lui Obsle un rânjet tăcut şi aprobator, care m-a
făcut brusc să-mi schimb părerea despre el.
- Unii deviaţionişti afirmă că Interimatele Postmortem există în mod
fizic pe alte lumi, pe alte planete din universul real. Cunoşti această
teorie, domnule Ai?
- Nu. Am fost descris în multe feluri, dar nimeni nu m-a categorisit
drept o fantomă.
Vorbind, am privit întâmplător în dreapta şi, la cuvântul „fantomă",
am zărit una. Întunecată, în vesminte negre, nemişcată şi adumbrită,
stătea lângă mine - fantoma de la banchet.
Atenţia lui Obsle se îndreptase asupra celuilalt vecin, iar cei mai mulţi
comeseni îl ascultau pe Slose, aflat în capul mesei. Am rostit cu glas
scăzut:
- Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici, Lord Estraven.
- Surprizele fac viaţa posibilă, mi-a răspuns.
- Port un mesaj pentru dumneata.
Mă privi întrebător.
- E vorba de nişte bani care îţi aparţin. Ţi-i trimite Foreth rem ir
Osboth. În momentul de faţă se află în casa domnului Shusgis. Mă voi
îngriji să-ţi parvină.
- Eşti foarte amabil, domnule Ai.
Era potolit, supus, la strâmtoare - un surghiunit trăind într-o ţară
străină. Nu părea dornic să discute cu mine şi nici eu n-aveam chef să
vorbesc cu el. Totuşi, pe durata acelei îndelungate, îmbelşugate şi
gălăgioase petreceri - deşi întreaga atenţie îmi era îndreptată către
puternicii orgota, care intenţionau să mă ajute sau să mă folosească -
am fost extrem de conştient de prezenta lui, de tăcerea lui, de chipul lui
smead, întors în alta parte. Şi mi-am spus, alungându-mi însă gândul ca
neîntemeiat, că nu venisem în Mishnory să mănânc peşte prăjit cu
Comensualii din proprie iniţiativă şi că nu ei mă aduseseră aici, ci el.

9
Estraven, Trădătorul

Legendă din estul Karhidei, istorisită în Gorinhering de Tobord


Chorhawa şi înregistrată de G.A. Este binecunoscută în diferite versiuni,
iar o piesă „habben", bazată pe ea, face parte din repertoriul actorilor
ambulanţi din estul Kargavului.

CU MULT TIMP ÎN URMĂ, înainte de domnia lui Argaven I, care a făcut


din Karhide un singur regat, exista o duşmănie de moarte între Domeniul
Stok şi Domeniul Estre din Ţinutul Kerm. Cele două Domenii s-au hărţuit
vreme de trei generaţii, dar vrajba nu se putea sfârşi întrucât era
cauzată de pământ. În Kerm, pământul mănos era puţin şi mândria unui
Domeniu o constituia lungimea hotarelor sale, iar Lorzii din Ţinutul Kerm
sunt oameni mândri şi iuţi la mânie, cu umbre întunecate.
În luna Irrem, moştenitorul Lordului de Estre, schiind peste lacul
Piciorul-Gheţii ca să vâneze pesthry, a ajuns pe o gheaţă subţire şi a
căzut în apă. Ajutându-se cu beţele schiurilor, a izbutit sa iasă din lac,
dar era într-o situaţie grea, deoarece era ud leoarcă, vremea era kurem 4
şi se apropia noaptea. Dându-şi seama că nu avea nici o şansă de a
ajunge în Estre, aflat la doisprezece kilometri la deal, porni spre satul
Ebos, de pe ţărmul nordic al lacului. Se lăsă noaptea, iar ceaţa coborî de
pe gheţar şi se răspândi peste lac, aşa încât nu mai putea desluşi
drumul. Mergea prudent, temându-se de gheaţa subţire, totuşi grăbit,
deoarece frigul îi intrase în oase şi în curând n-avea să se mai poată
mişca. În cele din urmă, văzu o lumină înaintea lui. Îşi zvârli schiurile,
4 Vreme umedă (-l7° până la -26°C) (n. a.).
pentru că malul lacului era pe alocuri lipsit de zăpadă. Picioarele nu-l mai
ascultau şi se târî cu greu către lumină. Se abătuse mult de la drumul
spre Ebos. Căsuţa din care răzbătea lumina se găsea într-un desiş de
copaci thore, singurii arbori din Ţinutul Kerm, care nu erau mai înalţi
decât acoperişul. Estraven lovi cu pumnii în uşă şi strigă. Cineva îi
deschise şi-l aduse lângă foc.
Omul care îi deschisese era singurul locuitor al căsuţei. Îl dezbrăcă pe
Estraven, ale cărui haine îngheţaseră şi păreau turnate din fier, şi-l
aşeză, gol-puşcă, între blănuri. Cu căldura propriului său trup îi alungă
degerăturile picioarelor, mâinilor şi feţei, apoi îi dădu să bea bere
fierbinte. În cele din urmă, tânărul îşi reveni şi dădu cu ochii de
salvatorul său.
Era un necunoscut, la fel de tânăr ca el. Cei doi se priviră. Amândoi
erau arătoşi, cu trupuri puternice şi trăsături regulate, înalţi şi oacheşi.
Estraven zări focul kemmerului pe chipul celuilalt.
- Sunt Arek din Estre, spuse el.
Celălalt răspunse:
- Sunt Therem din Stok.
Atunci Estraven râse şi întrebă:
- M-ai încălzit şi m-ai readus la viaţă ca să mă ucizi, Stokven?
- Nu, răspunse gazda sa.
Îi atinse braţul cu mâna, parcă verificând dacă izgonise gerul. Sub
atingere, Estraven simţi văpaia trezindu-se în el, deşi mai avea vreo
două zile până la kemmer. Aşa că, o vreme, amândoi rămaseră
nemişcaţi, doar mâinile atingându-li-se.
- Sunt la fel, rosti Stokven, lăsându-şi palma peste cea a lui Estraven.
(Mâinile lor aveau aceeaşi lungime şi formă, deget cu deget, potrivindu-
se ca palmele lipite ale aceluiaşi individ.) Nu te-am văzut până acum,
continuă el. Noi suntem duşmani de moarte.
Se ridică şi înteţi focul din cămin, apoi reveni lângă Estraven.
- Suntem duşmani de moarte, încuviinţă Estraven. Aş dori să-ţi jur
kemmering.
- Şi eu ţie, zise celălalt.
Şi-au jurat kemmering unul celuilalt, iar în Ţinutul Kerm, atunci ca şi
acum, jurământul de credinţă nu poate fi rupt şi nici înlocuit. Noaptea
aceea, a doua zi şi noaptea următoare le-au petrecut în coliba din
pădure, de lângă lacul îngheţat. Dimineaţa, la colibă a sosit un grup de
oameni din Stok. Unul dintre ei îl cunoştea din vedere pe Estraven. N-a
rostit nici un cuvânt, ci şi-a scos cuţitul şi acolo, sub ochii lui Stokven, l-a
înjunghiat pe Estraven în gât şi în piept, iar tânărul s-a prăbuşit mort
peste vatra rece.
- Era moştenitorul Estrei, a spus ucigaşul.
Stokven a rostit:
- Pune-l pe sania ta şi du-l în Estre, pentru înmormântare.
Apoi s-a întors în Stok. Oamenii au plecat cu trupul lui Estraven pe
sanie, dar l-au lăsat pradă fiarelor, în pădurea de thore, şi au revenit în
Stok în aceeaşi seară. Therem s-a ridicat înaintea părintelui său trupesc,
Lordul Harish rem ir Stokven, şi i-a întrebat:
- Aţi făcut după cum v-am cerut?
Ei au răspuns:
- Da.
- Minţiţi, le-a spus Stokven, căci nu v-aţi mai fi întors vii din Estre.
Aceşti oameni mi-au nesocotit porunca şi au minţit pentru a-şi tăinui
nesupunerea. Cer să fie alungaţi.
Lordul Harish a încuviinţat, şi ei au fost izgoniţi din Vatră şi din lege.
Curând după aceea, Therem şi-a părăsit Domeniul, spunând că dorea
să locuiască pentru o vreme în Cetăţuia Rotherer, şi n-a mai revenit în
Stok decât după un an.
În timpul acesta, cei din Domeniul Estre l-au căutat pe Arek prin
munţi şi câmpii şi l-au jelit. Amarnic l-au plâns toată vara şi toată iarna,
căci fusese singurul copil trupesc al Lordului lor. La sfârşitul lunii Thern,
când zăpada troieneşte pe pământ, un schior a suit muntele şi i-a întins
paznicului de la poarta Estrei o bocceluţă învelită în blănuri, spunând:
- Acesta este Therem, fiul fiului Estrei.
Apoi a coborât muntele, gonind ca o piatră azvârlită peste suprafaţa
unei ape, şi a dispărut înainte de a fi gândit cineva să-l oprească.
În blănuri se afla un prunc, scâncind. I-au dus copilul Lordului Sorve şi
i-au relatat cuvintele străinului, iar bătrânul îndurerat a văzut în micuţ pe
fiul său pierdut, Arek. A poruncit ca pruncul să fie crescut ca fiu al Vetrei
Dinăuntru şi să fie numit Therem, deşi numele nu fusese niciodată folosit
de clanul Estre.
Copilul a crescut înalt, frumos şi puternic. Era oacheş şi tăcut, şi mulţi
vedeau în el o oarecare asemănare cu dispărutul Arek. Când s-a făcut
mare, Lordul Sorve l-a numit moştenitorul Estrei. Multe au fost inimile
care au clocotit printre fiii-kemmering ai lui Sorve: bărbaţi puternici, în
floarea vârstei, care aşteptau de mult să devină Lorzi. Ei l-au atacat pe
tânărul Therem, când acesta plecase singur la vânătoare de pesthry, în
luna Irrem. Era însă înarmat, şi n-a fost luat pe nepregătite. A împuşcat
doi dintre fraţii-de-Vatră în ceaţa groasă de pe Piciorul-Gheţii, iar cu un al
treilea s-a luptat cu pumnalul şi l-a ucis, în cele din urmă, deşi el însuşi a
fost rănit adânc la piept şi la gât. Apoi rămase deasupra trupului fratelui
său şi văzu că se înnopta. Pe măsură ce sângele i se scurgea prin răni, se
simţea tot mai slăbit şi se gândi să meargă în Ebos să ceară ajutor, clar
se rătăci prin beznă şi ajunse la pădurea de pe ţărmul răsăritean al
lacului. Acolo, zărind o colibă abandonată, intră. Prea istovit ca să
aprindă un foc, căzu pe pietrele reci ale pardoselii şi rămase aşa, cu
rănile sângerând.
În timpul nopţii, în colibă pătrunse un bărbat. Se opri în prag şi
încremeni, privindu-l pe cel care zăcea în sânge. Apoi făcu un culcuş din
blănurile pe care le luase dintr-un cufăr vechi, aprinse focul, spălă rănile
lui Therem şi le pansa. Când văzu că tânărul deschide ochii, îi spuse:
- Sunt Therem din Stok.
- Eu sunt Therem din Estre.
O vreme, între ei se aşternu tăcerea. După aceea, tânărul zâmbi şi
zise:
- Mi-ai oblojit rănile ca să mă ucizi, Stokven?
- Nu, răspunse celălalt.
- Cum se face, întrebă Estraven, că tu, Lordul de Stoke, te afli singur
în ţinutul acesta pe care ni-l disputăm?
- Vin deseori aici, replică Stokven.
Controlă pulsul tânărului, apoi îi atinse mâna, ca să-i ia temperatura,
şi pentru o clipă îşi lipi palma de cea a lui Estraven. Cele două palme se
potriveau, deget cu deget, ca mâinile aceluiaşi om.
- Suntem duşmani de moarte, spuse Stokven.
- Suntem duşmani de moarte, încuviinţă Estraven. Totuşi nu te-am
văzut niciodată până acum.
Stokven îşi feri obrazul.
- Eu te-am văzut odată, cu mult timp în urmă. Aş dori să poată fi
pace între casele noastre.
- Şi eu jur că aşa va fi, zise Estraven.
După ce şi-au jurat reciproc, n-au mai vorbit, iar rănitul a adormit.
Dimineaţa, Stokven nu mai era, dar din Ebos au venit oameni care l-au
purtat pe Estraven acasă, în Estre. Acolo, nimeni n-a mai îndrăznit să se
împotrivească voinţei bătrânului Lord, a cărui dreptate era scrisă cu
sângele a trei oameni pe gheaţa lacului, iar după moartea lui Sorve,
Therem a devenit Lord de Estre. În acelaşi an, el a pus capăt vechii
vrajbe, oferind jumătate din pământurile disputate Domeniului Stok.
Pentru aceasta şi pentru uciderea fraţilor-de-Vatră, a fost numit Estraven
Trădătorul. Totuşi numele său, Therem, continuă să fie dat copiilor din
acel Domeniu.

10
Conversaţii în Mishnory

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, telefonul a bâzâit pe când terminam un


mic dejun târziu în apartamentul meu din reşedinţa Shusgis. Am ridicat
receptorul şi am auzit un glas vorbind în karhidish:
- Sunt Therem Harth. Pot urca?
- Te rog.
Doream să termin cât mai repede povestea asta. Era clar că între noi
doi nu putea exista o relaţie acceptabilă. Chiar dacă dizgraţia şi exilul lui
Estraven se datorau, cel puţin teoretic, persoanei mele, nu-mi puteam
asuma vreo responsabilitate şi nici nu încercam un sentiment raţional de
vinovăţie. În Erhenrang, nu-mi explicase nici acţiunile, nici motivaţiile
sale şi nu mă puteam încrede în el. Aş fi preferat să nu fie amestecat cu
aceşti orgota care, după cum se vedea, mă adoptaseră. Prezenţa lui
complica şi stânjenea situaţia.
A apărut, condus de un servitor. L-am poftit într-unui din scaunele
largi şi capitonate şi i-am oferit bere. A refuzat. Nu părea stânjenit -
abandonase de mult timiditatea, dacă avusese vreodată aşa ceva - dar
era reţinut, rezervat.
- Prima zăpadă adevărata, rosti şi, privind spre draperiile groase ce
acopereau fereastra, întrebă: Nu te-ai uitat afară?
Am făcut-o şi am zărit zăpada învolburându-se deasă, purtată de
vânt pe stradă, peste acoperişurile albe. În timpul nopţii se depuseseră
sase-şapte centimetri. Era Odarhad Gor, a 17-a zi din prima luna de
toamnă.
- E devreme, am spus fascinat pentru o clipă de vraja fulgilor.
- Anul ăsta se prevede o iarnă grea.
Am tras ambele draperii. Lumina palidă de afară cădea pe chipul lui
smead. Părea îmbătrânit. Cunoscuse clipe grele de când îl văzusem
ultima dată în Colţul Roşu al Palatului din Erhenrang, lângă şemineul său.
- Acesta e obiectul pe care am fost rugat să ti-l aduc, am vorbit şi i-
am întins pachetul învelit în piele subţire, pe care-l pregătisem pe o
măsuţă, după ce telefonase. L-a luat şi mi-a mulţumit cu gravitate. Eu nu
mă aşezasem. După o clipă, continuând să ţină pachetul, s-a sculat în
picioare.
Conştiinţa mă sâcâia puţin, dar n-am încercat s-o domolesc. Voiam
să-l lămuresc să nu mă mai caute. Faptul că aceasta implica şi umilirea
lui era regretabil.
Mă fixă cu privirea. Avea picioarele scurte şi era îndesat, nu atingea
nici măcar înălţimea mijlocie a femeilor din rasa mea. Totuşi, când se
uita la mine, nu părea că o face de jos. I-am evitat ochii. Am examinat
radioul de pe masă cu un interes demonstrativ şi detaşat.
- În ţara asta nu trebuie crezut tot ce se aude la radio, rosti el
curtenitor. Cred însă că vei avea nevoie de informaţii şi de sfaturi, aici, în
Mishnory.
- Se pare că sunt destui gata să le ofere.
- Şi numărul lor te asigură, aşa-i? Zece sunt mai demni de crezare
decât unul. Scuză-mă, n-ar trebui să vorbesc în karhidish, am uitat...
Continuă în orgota: Exilaţii n-ar mai trebui să vorbească niciodată graiul
natal, sună amar în gurile lor. Iar limba asta cred că este mai potrivită
unui trădător. Se prelinge ca un sirop dulce. Domnule Ai, am dreptul să-ţi
mulţumesc. Ne-ai făcut un serviciu, mie şi vechiului meu prieten şi
kemmering Ashe Foreth, şi în numele lui şi al meu, pretind acest drept.
Mulţumirile mele iau forma unui sfat.
Se opri. N-am spus nimic. Nu-l auzisem niciodată folosind genul
acesta de politeţe gravă şi complicată, şi n-aveam idee ce însemna. A
continuat:
- În Mishnory eşti ceea ce n-ai fost în Erhenrang. Acolo ţi-au spus că
exişti, aici vor afirma contrariul. Eşti unealta unei facţiuni. Te sfătuiesc să
fii atent cum îi laşi să te folosească. Te sfătuiesc să afli cine sunt cei care
fac parte din această grupare şi să nu accepţi niciodată să te folosească,
deoarece n-o vor face bine.
Se opri din nou. Voiam să-i cer să fie mai explicit, însă el rosti:
- La revedere, domnule Ai. Se întoarse şi plecă.
Am rămas stupefiat. Fusese ca un şoc electric - nu ştiam ce mă lovise
şi nici unde avea să mă doară.
În orice caz, îmi anulase starea de euforie tihnită din timpul
dejunului. M-am apropiat de fereastra îngustă şi am privit afară.
Ninsoarea se mai potolise. Era minunat, zăpada plutea în ghemotoace şi
norişori, ca petalele de cireş în livezi, când vântul de primăvară suflă pe
pantele verzi din Borlandul meu natal, pe Pământ, caldul Pământ, unde
pomii înfloresc primăvara. Brusc m-am simţit descurajat şi nostalgic.
Petrecusem doi ani pe această planeta blestemată, iar a treia iarnă
începuse înainte de sfârşitul toamnei - luni şi luni de frig neiertător,
lapoviţă, gheaţă, ploaie, vânt, zăpadă şi frig. Frig înăuntru, frig afară, frig
până în oase şi în măduva oaselor. Şi în tot acest timp, de unul singur,
străin şi izolat, fără cineva în care să mă încred. Sărmane Genly, să
plângem? L-am văzut pe Estraven ieşind din casă, pe stradă, o siluetă
micuţă, întunecată, prin alb-cenuşiul confuz, uniform al omătului. Se uită
în jur şi îşi potrivi centura largă a hiebului - nu purta haină. Porni de-a
lungul străzii, mergând graţios, hotărât şi grăbit, cu o vitalitate ce-l făcea
să pară în clipa aceea singura fiinţă vie din Mishnory.
Am revenit în odaia caldă. Prin contrast, mi se părea de un confort
vulgar, cu radiatoarele ei, cu scaunele capitonate, cu patul încărcat de
blănuri, covoarele, draperiile şi husele - totul pentru a menţine căldura.
Mi-am îmbrăcat haina de iarnă şi am ieşit să mă plimb, deprimat pe o
planetă deprimantă. Trebuia să prânzesc cu Comensualii Obsle şi Yegey,
şi cu alţii pe care îi întâlnisem în seara trecută, pentru a face noi
cunoştinţe.
De obicei, prânzul se serveşte sub formă de bufet şi se consumă în
picioare, poate ca să te facă să uiţi că ţi-ai petrecut toată ziua aşezat la
masă. Acum însă, fiind un prânz oficial, se puseseră scaune în jurul
mesei, iar bufetul era enorm: vreo douăzeci de feluri de mâncare,
fierbinţi şi reci, cele mai multe pe bază de ouă-de-sube şi mere-de-păine.
În faţa platourilor, înainte de a se aplica restricţiile referitoare la
conversaţie, Obsle mi-a vorbit în vreme ce-şi încărca farfuria cu omletă.
- Ştii, tipul numit Mersen este spion din Erhenrang, iar Gaum, cel de
colo, este unul din agenţii cunoscuţi ai Sarfului.
Vorbise natural, apoi râsese de parcă i-aş fi replicat ceva amuzant şi
se îndreptă spre peştele marinat.
Habar n-aveam ce era „Sarful".
Când începusem să ne aşezăm, a intrat un tânăr care i-a şoptit ceva
lui Yegey, gazda, iar acesta s-a întors spre noi:
- Veşti din Karhide, rosti el. Argaven a născut azi-dimineaţă, dar
copilul n-a trăit decât o oră.
Se făcu linişte, urmată de rumoare, apoi chipeşul Gaum hohoti şi
ridică halba.
- Fie ca toţi regii Karhidei să trăiască la fel de mult! strigă el.
Unii băură în cinstea acestui toast, dar cei mai mulţi n-o făcură.
- Pentru numele lui Meshe, să râzi la moartea unui copil! pufni un
bătrân gras, înveşmântat în purpuriu, aşezându-se greoi alături de mine,
cu jambierele ridicate în jurul coapselor, aidoma unei fuste, şi
strâmbându-se dezgustat.
Începură discuţii despre posibilul moştenitor al lui Argaven. Fiind cu
mult trecut de patruzeci de ani, regele n-avea să mai poată naşte şi
succesorul său avea să fie desemnat dintre fiii-kemmering. Se făceau, de
asemenea, speculaţii despre durata regenţei lui Tibe. Unii considerau că
urma să se încheie imediat, dar mulţi erau mai rezervaţi.
- Dumneata ce crezi, domnule Ai? întrebă individul numit Mersen, pe
care Obsle îl identificase drept agent karhidish şi, probabil, unul dintre
oamenii lui Tibe. Ai venit recent din Erhenrang. Ce se vorbeşte acolo
despre aceste zvonuri potrivit cărora Argaven a abdicat, fără să anunţe,
în favoarea vărului său?
- Într-adevăr, circulă unele zvonuri.
- Crezi că au vreun fundament?
- Habar n-am, am răspuns şi în momentul acela gazda a intervenit cu
o remarcă despre vreme, deoarece oaspeţii începuseră să mănânce.
După ce servitorii au luat farfuriile şi muntele de resturi fripte sau
marinate ale bufetului, ne-am aşezat cu toţii în jurul mesei lungi, să bem
din ceşcuţele cu lichior tare, apa-vieţii, cum îi spuneau. Atunci au început
să-mi pună întrebări.
După examinarea mea de către medicii şi savanţii din Erhenrang, nu
mai stătusem în faţa unui grup de oameni dornici să le răspund la
întrebări. Puţini erau karhidenii, chiar printre pescarii şi fermierii cu care
îmi petrecusem primele luni, care doriseră să-şi satisfacă curiozitatea -
adesea extrem de puternică - întrebând în mod direct. Erau teribil de
complicaţi, introvertiţi şi indirecţi. Nu le plăceau întrebările şi
răspunsurile. M-am gândit la ceea ce-mi spusese Faxe despre răspunsuri
în Cetăţuia Otherhord... Până şi specialiştii îşi limitaseră întrebările la
subiecte strict fiziologice, ca funcţiile glandulare şi circulatorii în privinţa
cărora ne deosebeam cel mai mult de gethenieni. Nu se interesaseră
niciodată, de pildă, ce influenţă avea sexualitatea permanentă a rasei
mele asupra instituţiilor sociale şi cum ne controlam kemmerul nostru
„permanent". Îmi ascultaseră explicaţiile, aşa cum şi psihologii mă
ascultaseră când le povestisem despre limbajul telepatic. Dar nici unul,
exceptându-l poate pe Estraven, nu reuşise să îndrăznească să pună
suficiente întrebări pentru a obţine imaginea exactă a societăţii terriene
sau ecumenice.
În Orgoreyn erau mai puţin obsedaţi de prestigiul şi de mândria
individuală, şi de aceea întrebările nu-l insultau nici pe cel care le punea
şi nici pe cel care răspundea. Am priceput totuşi repede că unii dintre ei
doreau să mă prindă pe picior greşit şi să dovedească faptul că eram un
escroc. O clipă, lucrul acesta mă descumpăni. Desigur, în Karhide
întâlnisem neîncrederea, însă rareori dorinţa de a fi neîncrezător. În ziua
paradei din Erhenrang, Tibe jucase spectacolul rafinat al complicelui la
farsă, dar acum ştiam că o făcuse cu scopul de a-l discredita pe Estraven
şi bănuiam că, de fapt, Tibe mă crezuse. La urma urmei, îmi văzuse
landerul mic cu care coborâsem pe planetă, putuse consulta, ca orice
doritor, rapoartele inginerilor asupra navei şi ansiblului. Însă nici unul
dintre aceşti orgota nu văzuse nava. Le-aş fi putut arăta ansiblul, dar nu
era un „artefact extra-gethenian" prea convingător. Datorită
complexităţii lui, putea fi considerat atât farsă cât şi adevăr. Vechea
Lege a Embargoului Cultural se opunea în această fază importului de
artefacte ce puteau fi analizate şi reproduse, şi de aceea nu mă
însoţiseră decât nava şi ansiblul, caseta cu fotografii, ciudăţenia
evidentă a trupului meu şi singularitatea imposibil de dovedit a minţii.
Fotografiile au circulat în jurul mesei şi au fost examinate cu expresia
indiferentă ce se poate observa pe chipurile oamenilor care privesc poze
de familie aparţinând altora. Întrebările au continuat. „Ce este
Ecumenul?" întrebase Obsle. „O planetă, o uniune,de planete, un loc, un
guvern?"
- Ei bine, toate şi nici una. „Ecumen" e cuvântul nostru terrian. În
graiul comun se numeşte „Familia", în karhidish ar fi „Vatra", în orgota nu
sunt sigur, căci nu cunosc încă destul de bine limba. Cred că în nici un
caz „Comensualitate", deşi există similitudini incontestabile între
Guvernul Comensual şi Ecumen. În orice caz, Ecumenul nu este câtuşi de
puţin un guvern, ci o încercare de a reunifica misticul şi politicul, iar în
privinţa asta e mai degrabă un eşec. Dar până acum eşecul lui a făcut
mai mult bine umanităţii decât succesele predecesorilor săi. Este o
societate şi are, cel puţin potenţial, o cultură. E o formă de educaţie.
Dintr-un punct de vedere, e un fel de şcoală foarte vastă - de-a dreptul
uriaşă. Esenţa lui o reprezintă comunicaţiile şi cooperarea, şi de aceea,
din alt punct de vedere, este o Ligă sau o uniune de planete, având un
anumit grad de organizare convenţională centralizată. Eu reprezint
tocmai acest aspect, cel al Ligii. Ca entitate politică, Ecumenul
funcţionează prin coordonare, nu prin decrete. Nu-şi impune legile,
deciziile sunt luate prin consilii şi consimţământ, nu prin consens sau
comandă. Ca entitate economică, este extrem de activ, îngrijindu-se de
comunicaţiile interplanetare şi menţinând balanţa comercială între cele
Optzeci de Lumi. Mai exact, optzeci şi patru, dacă Gethen intră în
Ecumen...
- Ce vrei să spui prin „nu-şi impune legile"? întrebă Slose.
- Nu are o legislaţie. Statele membre îşi urmează legile proprii. Atunci
când apar conflicte, Ecumenul mediază, încearcă să facă o corecţie
legislativă sau etică, o colaborare sau o opţiune. Dacă Ecumenul, privit
ca o entitate supraorganică, dă greş în cele din urmă, el va trebui să
devină o forţă păstrătoare de pace, să formeze o poliţie şi aşa mai
departe. Dar actualmente nu este nevoie... Toate planetele centrale trec
printr-o fază de revenire din epoca dezastruoasă de acum două secole,
reînviind tehnici şi idei pierdute, reînvăţând să vorbească.
Cum oare puteam explica Epoca Duşmanului şi consecinţele unui
popor care nu avea termen pentru „război"?
- Este absolut fascinant, domnule Ai, interveni gazda, Comensualul
Yegey, un individ delicat şi spilcuit, cu vorba tărăgănată şi ochii
pătrunzători. Totuşi nu-mi dau seama ce doresc ei de la noi. Vreau să
spun: la ce le-ar sluji a optzeci şi patra lume? Nu este nici măcar teribil
de inteligentă. Noi n-avem navele stelare şi celelalte minunăţii pe care le
au alte planete.
- Până la sosirea hainishilor şi cetienilor, nu le avea nimeni. Iar unele
planete le-au căpătat la câteva secole după ce Ecumenul a reglementat
ceea ce mi se pare că voi numiţi „Comerţ Liber". (Toţi izbucniră în râs,
deoarece era numele partidului lui Yegey, a facţiunii sale din cadrul
Comensualităţii.) Comerţul Liber, am continuat, este adevăratul motiv
pentru care mă aflu pe Getnen. El nu se limitează la schimbul de bunuri,
ci se extinde şi în domeniile cunoaşterii, tehnologiilor, ideilor, filosofiilor,
artei, medicinei, ştiinţei, teoriei... Mă îndoiesc că Gethen va avea multe
legături fizice cu celelalte planete. Ne găsim aici la şaptesprezece ani-
lumină de cea mai apropiată lume ecumenica, Ollul, o planetă a stelei pe
care voi o numiţi Asyomse. Cea mai îndepărtată se află la două sute
cincizeci de ani-lumină şi nu puteţi zări nici măcar steaua ei. Însă cu un
ansiblu, aţi putea vorbi cu lumea aceea la fel de uşor cum discutaţi acum
prin radio cu un orăşel vecin. Nu cred totuşi că vă veţi întâlni vreodată cu
locuitorii ei... Genul de schimburi la care mă refer poate fi extrem de
profitabil, mai cu seamă pe linia comunicaţiilor, nu a comerţului. În
esenţă, scopul meu aici este de a afla dacă doriţi să comunicaţi cu restul
omenirii.
- „Dacă doriţi", repetă Slose, aplecându-se în faţă cu o privire
intensă. Ăsta înseamnă Orgoreynul, sau Gemenul ca un întreg?
Am şovăit o clipă, fiindcă nu era întrebarea pe care o aşteptasem.
- În clipa asta vorbesc despre Orgoreyn, dar contractul nu poate fi
exclusiv. Dacă Sith, Popoarele Insulelor sau Karhide decid să intre în
Ecumen, ele o pot face. În toate cazurile, opţiunea revine numai ţării
respective. De obicei, pe o planetă cu un nivel de dezvoltare ca al
Gethenului are loc următoarea situaţie: diferitele rase omeneşti, regiuni
sau naţiuni sfârşesc prin a stabili un grup de reprezentanţi care
coordonează operaţiunile de pe planetă şi asigură legăturile cu celelalte
lumi - o Stabilitate locală, cum îi spunem noi. Începând astfel, eco-
nomisiţi atât timp cât şi bani, cheltuielile fiind comune. Dacă decideţi, de
pildă, să vă construiţi o navă stelară proprie...
- Pe laptele lui Meshe! exclamă grăsanul Humery de lângă mine. Vreţi
ca noi să pornim prin Neant? Brr! Pufni precum acutele unui acordeon,
dezgustat şi amuzat.
- Unde este nava dumitale, domnule Ai?
Gaum întrebase încetişor, pe jumătate zâmbind, de parcă ar fi fost
ceva extrem de subtil şi dorea să atragă atenţia asupra rafinamentului
său. Era o fiinţă omenească foarte frumoasă, conform oricăror norme şi
indiferent de sex, şi nu-mi puteam dezlipi privirea de la el. i-am răspuns
şi, în acelaşi timp, m-am întrebat din nou ce anume era Sarful.
- Nu-i nici un secret. Postul de radio karhidish s-a referit pe larg la
problema asta. Racheta care m-a coborât pe insula Horden se află acum
în Armurăria Regală din Şcoala de Meşteşugari. Oricum, nu mai este
întreagă, fiindcă mulţi experţi au plecat cu diverse fragmente din ea,
după ce au cercetat-o.
- Rachetă? întrebă Humery, deoarece folosisem cuvântul orgota care
însemna „artificii".
- Este descrierea simplificată a metodei de propulsie a navei de
coborâre.
Humery pufni iarăşi. Gaum se mulţumi să zâmbească şi rosti:
- În acest caz, nu mai ai cum reveni în... mă rog, locul de unde ai
venit?
- Oh, ba da. Aş putea vorbi prin ansiblu cu Ollul şi le-aş cere să-mi
trimită o navă NAFAL, care să mă recupereze. Ar ajunge aici peste
şaptesprezece ani. Sau aş putea expedia un mesaj prin radio navei ce m-
a adus în sistemul vostru solar. Acum, ea se găseşte pe orbită în jurul
soarelui. Poate ajunge aici în câteva zile.
Senzaţia provocată de cuvintele mele a fost vizibilă şi audibilă, şi nici
chiar Gaum nu şi-a putut ascunde surpriza. Faptul era oarecum
contradictoriu. Dezvăluisem singurul lucru important pe care-l tăinuisem
în Karhide, chiar şi faţă de Estraven. Dacă, după cum mi se dăduse de
înţeles, orgota ştiau despre mine doar ceea ce hotărâse Karhide sa le
spună, atunci aceasta ar fi trebuit să fie doar una dintre multele surprize.
Însă nu era aşa. Era de-a dreptul o bombă.
- Unde se află această navă, domnule Ai? întrebă Yegey.
- Pe o orbită în jurul soarelui, undeva între Gethen şi Kuhurn.
- Şi cum ai ajuns de la ea până aici?
- Cu artificiile, răspunse Humery.
- Exact. Noi nu coborâm navele interstelare pe o planetă populată
până ce nu stabilim o comunicaţie directă sau o alianţă. De aceea am
venit cu o rachetă micuţă şi am coborât pe insula Horden.
- Şi poţi intra în legătură cu... cu nava mare printr-un aparat radio
obişnuit?
- Da. (Evitam deocamdată să pomenesc de micul satelit-releu, lansat
pe orbită. Nu voiam să dau impresia că cerul le era împânzit de
instrumentele mele.) Aş avea nevoie de un transmiţător destul de
puternic, am continuat, iar Orgoreynul nu duce lipsă de aşa ceva.
- Deci şi noi putem contacta nava?
- Da, cu condiţia să cunoaşteţi semnalul corespunzător. Echipajul de
la bordul ei se găseşte într-o condiţie pe care noi o numim „stază", iar
voi toţi i-aţi putea spune „hibernare", pentru ca membrii acestuia să nu
piardă câţiva ani din viaţă, aşteptând să-mi termin misiunea pe planetă.
Semnalul corespunzător, pe lungimea de undă corespunzătoare, va pune
în funcţiune maşinăriile care să-i scoată din stază. După aceea se vor
consulta cu mine prin radio sau prin ansiblu, folosind Ollul drept releu.
Cineva întrebă neliniştit:
- Câţi sunt?
- Unsprezece.
Răspunsul declanşa murmure de uşurare şi râsete. Tensiunea se mai
destinse.
- Şi dacă nu vei da niciodată semnalul? întrebă Obsle.
- După vreo patru ani, vor ieşi în mod automat din stază.
- Şi vor coborî aici, să te caute?
- Nu, decât dacă au discutat în prealabil cu mine. Se vor consulta prin
ansiblu cu Stabilii de pe Ollul şi Hain. Cel mai probabil, vor hotărî să
încerce din nou să aducă alt Trimis. De obicei, lucrurile sunt mai uşoare
pentru al doilea. Are mai puţine de explicat, şi oamenii sunt mai dispuşi
să-l creadă...
Obsle surâse. Majoritatea celorlalţi continuau să fie îngânduraţi şi
reţinuţi. Gaum încuviinţă uşor din cap spre mine, parcă aplaudându-mi
promptitudinea: gestul unui conspirator. Slose privea în gol, încordat şi
cu ochi strălucitori, absorbit de o viziune interioară. Brusc se întoarse
către mine:
- Domnule Trimis, întrebă el, de ce în decursul celor doi ani petrecuţi
în Karhide n-ai pomenit niciodată de a doua navă?
- De unde ştim că n-a făcut-o? zâmbi Gaum.
- Ştim precis că n-a făcut-o, domnule Gaum, replică Yegey surâzând.
- Aşa este, am încuviinţat, şi iată motivul: Ideea unei nave care
aşteaptă pe orbită poate părea ameninţătoare. Cred că unii dintre voi
aşa o găsesc. În Karhide, n-am ajuns cu nimeni la un asemenea grad de
confidenţă încât să-mi permit riscul de a vorbi despre navă. Aici aţi avut
mai mult timp să vă familiarizaţi cu ideea unui Trimis. Doriţi să mă
ascultaţi în public şi nu sunteţi stăpâniţi de frică. Am riscat, deoarece
cred că a sosit momentul deciziei şi că Orgoreynul este locul cel mai
nimerit.
- Ai dreptate, domnule, ai dreptate! izbucni violent Slose. Într-o lună
de zile vei trimite după nava aceea, şi ea va fi salutată în Ofgoreyn drept
dovadă şi pecete a noii epoci. Se vor deschide şi ochii celor care nu văd
acum!
A continuat aşa până la cină, care ni s-a servit chiar acolo. Am
mâncat, am băut şi am plecat acasă. Eram epuizat dar în general
mulţumit de felul în care se desfăşuraseră lucrurile. Desigur, existaseră
avertismente şi neclarităţi. Slose dorea să mă transforme într-un obiect
de cult. Gaum voia să mă demaşte. Mersen părea că vrea să
demonstreze că nu era un agent karhidish, dovedind că eu eram. Însă
Obsle, Yegey şi alţi câţiva acţionau la un nivel superior. Ei intenţionau să
comunice cu Stabilii şi să aducă nava NAFAL pe pământ orgota, pentru a
convinge sau a sili Comensualitatea din Orgoreyn să se alieze
Ecumenului. Considerau că astfel Orgoreynul avea să obţină o victorie de
prestigiu, strălucitoare şi durabilă, asupra Karhidei, iar Comensualii care
orchestraseră această izbândă urmau să câştige respect şi autoritate în
sânul guvernului. Facţiunea Comerţului Liber, o minoritate în cadrul Celor
Treizeci-şi-Trei, se opunea continuării conflictului din Valea Sinoth, şi în
general susţinea o politică conservatoare, nonagresivă şi antişovină. Nu
mai fuseseră de mult la putere şi apreciau că, în limita anumitor riscuri,
drumul indicat de mine putea sta la baza succesului lor. Nu vedeau mai
departe, iar misiunea mea reprezenta pentru ei un mijloc, şi nu un scop,
dar asta nu era un rău prea mare. Odată porniţi pe calea aceea, puteau
începe să priceapă unde i-ar fi putut duce. Între timp, chiar dacă erau
miopi, erau cel puţin cu picioarele pe pământ.
Obsle încercase să-i convingă pe ceilalţi:
- Există două posibilităţi. Prima: Karhide să se teamă de puterea pe
care ne-o va oferi această alianţă - nu uitaţi, e o ţară care s-a temut
întotdeauna de ideile şi de căile noi - şi astfel să nu ne urmeze,
rămânând înapoiată. A doua: guvernul din Erhenrang să-şi adune curajul
şi să solicite aderarea la Ecumen, dar după noi, pe locul al doilea. În
ambele cazuri, shifgrethorul Karhidei va fi micşorat, şi, în ambele cazuri,
noi vom conduce sania. Dacă suntem îndeajuns de inteligenţi, acest
avantaj va reprezenta pentru noi un beneficiu permanent şi absolut
sigur! Apoi, întorcându-se către mine: Dar trebuie ca Ecumenul să fie
gata să ne ajute, domnule Ai. Va fi nevoie să-i arătăm poporului nostru
ceva mai mult decât pe dumneata, un om deja cunoscut în Erhenrang.
- Înţeleg, Comensualule. Doreşti o dovadă solidă, incontestabila, şi
mi-ar plăcea să ţi-o ofer. Nu pot totuşi să chem nava până ce securitatea
ei şi integritatea voastră nu sunt asigurate în mod corespunzător. Am
nevoie de aprobarea şi garanţia guvernului vostru, altfel spus, ale
întregului consiliu de Comensuali... anunţate în mod public.
Obsle privi încruntat, dar încuviinţă:
- Mi se pare corect.
Revenind spre casă însoţit de Shusgis, care nu contribuise decât prin
râsul său jovial la atmosfera după-amiezii, l-am întrebat:
- Ce este Sarful?
- Unul dintre birourile permanente ale Afacerilor Interne. Se ocupă de
acte false, de călătorii neautorizate, de substituiri de slujbe, genul ăsta
de lucruri - mizeriile, gunoaiele. În argoul orgota, sarf înseamnă „gunoi" -
e o poreclă.
- Deci Inspectorii sunt agenţi ai Sarfului?
- Mda, unii sunt.
- Bănuiesc că şi poliţia se află într-o anumită măsură sub autoritatea
lui, nu?
Am formulat întrebarea cu precauţie şi mi s-a răspuns la fel:
- Cred că da. Eu însă lucrez în cadrul Afacerilor Externe şi nu cunosc
chiar toate relaţiile din Interne.
- Într-adevăr, sunt destul de derutante. De pildă, cu ce se ocupă
Oficiul Apelor?
Schimbasem astfel cât putusem mai bine subiectul. Ceea ce Shusgis
nu spusese despre Sarf putea fi absolut de neînţeles pentru cineva de pe
Hain, să zicem, ori de pe norocosul Chiffewar, dar eu mă născusem pe
Terra. Uneori nu-i chiar rău să ai strămoşi criminali. Un bunic piroman îţi
poate lăsa ca moştenire o sensibilitate aparte în depistarea fumului.
Mi se păruse plăcut şi fascinant să descopăr pe Gethen guverne atât
de asemănătoare celor din trecutul Terrei: o monarhie şi un stat
birocratic autentic, complet dezvoltat, la fel de fascinant ca monarhia,
dar mai puţin plăcut. Era curios că din două societăţi, aspectele sinistre
se întâlneau în cea mai puţin primitivă.
Deci Gaum, care dorea să mă demaşte ca mincinos, era agent al
Poliţiei Secrete din Orgoreyn. Ştia el că Obsle îi cunoştea rolul? Fără
îndoială. Era atunci un agent provocator? Lucra cu facţiunea lui Obsle
sau împotriva ei? Care grupare politică din guvernul Celor Treizeci-şi-Trei
controla Sarful sau era controlată de el? Ar fi fost bine să lămuresc toate
chestiunile acestea, deşi s-ar fi putut să nu fie deloc uşor. Drumul meu,
care pentru o vreme păruse clar şi dătător de speranţe, începuse să
devină tot atât de întortocheat şi împânzit de secrete pe cât fusese în
Erhenrang. M-am gândit că totul se desfăşurase perfect până în seara
trecută, când Estraven apăruse ca o umbră lângă mine.
- Care este poziţia Lordului Estraven în Mishnory? l-am întrebat pe
Shusgis, care se tolănise, pe jumătate adormit, în colţul vehiculului ce
gonea lin.
- Estraven? Aici i se spune Harth. În Orgoreyn nu avem titluri, le-am
abandonat pe toate o dată cu Noua Epocă. Păi, mi se pare că este
angajatul Comensualului Yegey.
- Locuieşte acolo?
- Aşa cred.
Voiam să remarc că mi se păruse straniu că aseară venise la Slose,
iar azi nu apăruse la Yegey, când mi-am amintit de scurta noastră
convorbire matinală. În lumina ei, faptele nu erau chiar foarte ciudate.
Totuşi mă tulbura ideea că mă evita în mod deliberat.
- L-au găsit în sud, începu Shusgis, foindu-se pe bancheta capitonată,
într-o fabrică de clei sau o pescărie, sau aşa ceva, şi i-au întins o mână
să-l scoată din mizerie. Mă refer la unii membri ăi Comerţului Liber. Şi el
i-a ajutat pe vremea când era în Kyorremy, şi prim-ministru, aşa încât îşi
achită o datorie de onoare. Cred totuşi că o fac în mod intenţionat, ca să-
l enerveze pe Mersen. Ha, ha! Mersen e spionul lui Tibe şi crede că
nimeni n-are habar, dar toţi o ştiu, iar el nu suportă nici măcar să-l vadă
pe Harth - crede că-i trădător ori agent dublu, nu ştie exact şi nici nu-şi
poate risca shifgrethorul ca să afle. Ha, ha!
- Dumneata ce crezi, domnule Shusgis?
- Cred că-i pur şi simplu un trădător. A renunţat la revendicările ţării
sale în Valea Sinoth pentru a opri ascensiunea lui Tibe la putere, dar n-a
fost destul de inteligent. Aici ar fi căpătat o pedeapsă mai aspră decât
exilul. Pe sânii lui Meshe! Cine joacă împotriva ţării lui merită să piardă.
Asta nu înţeleg indivizii lipsiţi de patriotism, egocentrici. De altfel, cred
ca lui Harth nu-i pasă mult unde anume se află, atâta vreme cât poate
continua să se târască spre un gen de putere. După câte poţi vedea, nu
s-a descurcat prea rău aici, în cinci luni.
- Nu prea rău...
- Nici dumneata nu te încrezi în el, aşa-i?
- Nu.
- Mă bucur s-o aud, domnule Ai. Nu înţeleg de ce Yegey şi Obsle îl
susţin într-atât. Este un trădător dovedit, urmărind numai profitul
personal, care încearcă să se agate de sania dumitale până când îşi va
reveni. Aşa văd eu lucrurile. Ei bine, nu ştiu dacă i-aş oferi o călătorie
gratuită, în situaţia în care mi-ar solicita-o!
Pufni sonor şi încuviinţă hotărât din cap, subliniindu-şi propria opinie,
apoi îmi zâmbi - surâsul unui om virtuos spre altul asemenea lui. Maşina
străbătea lin străzile largi, puternic luminate. Zăpada dimineţii se topise,
cu excepţia unor mormane murdare de-a lungul rigolelor. Acum ploua, o
ploaie măruntă şi rece.
Principalele clădiri din centrul lui Mishnory, birourile guvernamentale,
şcolile, templele Yomesh erau atât de înceţoşate de ploaie sub
strălucirea felinarelor înalte, încât păreau ca se topesc. Muchiile le erau
neclare, iar faţadele şiroiau, pătate. Exista ceva fluid, fără substanţă, în
chiar masivitatea acestui oraş construit din monoliţi, în acest stat
monolitic, care denumea partea şi întregul cu acelaşi termen. Până şi
Shusgis, joviala mea gazdă, un bărbat voinic, cu un mers apăsat, nu
avea contururi precise. Era, cumva, la limita realităţii.
De când pornisem printre vastele ogoare aurii din Orgoreyn, cu patru
zile în urmă, începându-mi drumul încununat de succes către
sanctuarele interioare din Mishnory, îmi scăpase ceva. Dar ce anume?
Încercam o senzaţie de izolare. În ultima vreme, nu simţisem frigul,
fiindcă odăile erau bine încălzite în această ţară! Totuşi nu mâncasem cu
plăcere. Bucătăria orgota era searbădă. Desigur, asta nu însemna mare
lucru. Atunci, oare de ce şi oamenii pe care îi întâlnisem, fie ei amabili
sau reţinuţi faţă de mine, mi se păruseră la fel de insipizi? Printre ei
existau personalităţi puternice - Oblse, Slose, chipeşul şi detestabilul
Gaum - însă fiecăruia îi lipsea o anumită calitate, o dimensiune a
existenţei. Nu reuşeau să fie convingători. Păreau lipsiţi de materialitate.
De parcă nu aveau umbră.
Genul acesta de speculaţii pretenţioase reprezintă o parte esenţială a
muncii mele. Dacă n-aş fi avut o anumită înclinaţie spre ele, n-aş fi putut
să devin Mobil, ba chiar primisem o educaţie în această privinţă, pe
Hain, unde este înnobilată cu titlul de telegnoză. Poate fi descrisă drept
perceperea intuitivă a unui ansamblu moral, şi astfel tinde să se exprime
nu prin simboluri raţionale, ci prin metafore. N-am fost niciodată un
telegnostic de marcă, iar în seara aceasta mă îndoiam de propriile-mi
intuiţii, fiind foarte obosit. Când am revenit în apartamentul meu, m-am
refugiat sub un duş cald. Însă chiar şi acolo simţeam o vagă nelinişte, de
parcă apa fierbinte nu era tocmai reală şi demnă de încredere, şi nu te
puteai bizui pe ea.

11
Monologuri în Mishnory

MISHNORY. STRETH SUSMY. Nu sunt încrezător, deşi tot ceea ce s-a


petrecut până acum oferă motive de optimism. Obsle se tocmeşte şi se
târguieşte cu tovarăşii săi Comensuali, Yegey foloseşte linguşelile, Slose
caută prozeliţi, şi puterea grupului lor sporeşte. Sunt bărbaţi ageri, care-
şi conduc facţiunea cu mână sigură. Numai şapte din Cei Treizeci-şi-Trei
sunt Comercianţi Liberi de nădejde. Din restul, Obsle crede că zece îl vor
sprijini cu siguranţă, obţinând o minimă majoritate.
Unul dintre aceştia pare să se intereseze în mod serios de Trimis: Csl.
Ithepen din Districtul Eynyen. Curiozitatea lui faţă de misiunea
extragetheniană datează de pe vremea în care, lucrând pentru Sarf,
răspundea de cenzurarea programelor emise de noi din Erhenrang. Lăsa
impresia că povara acelor acţiuni îi apasă conştiinţa. I-a propus lui Obsle
ca Treizeci-şi-Treii să anunţe invitaţia lor către Nava Stelară nu numai
cetăţenilor de aici, ci şi celor din Karhide, solicitându-l pe Argaven să li
se alăture. Un plan nobil, dar care nu va fi urmat. Nu vor cere karhidenilor
nici un fel de cooperare.
Bineînţeles, printre Cei Treizeci-şi-Trei, oamenii Sarfului se opun
absolut oricăror discuţii referitoare la prezenţa şi misiunea Trimisului. Iar
în privinţa independenţilor moderaţi, pe care Obsle speră să-i
convertească, cred că aceştia se tem de Trimis la fel de mult ca Argaven
şi majoritatea Curţii. Cu singura diferenţă că regele îl consideră nebun ca
pe sine însuşi, în vreme ce ei îl cred un mincinos, asemenea lor. Se tem
să nu se facă de râs în public, acceptând o mistificare de proporţii, o
mistificare refuzată deja de Karhide, poate inventată chiar acolo. Dacă
vor face o invitaţie publică, ce se va întâmpla cu shifgrethorul lor atunci
când nu va apărea nici o Navă Stelară?
Într-adevăr, Genly Ai ne cere o încredere nemăsurată.
Evident, pentru el nu-i nemăsurată.
Obsle şi Yegey consideră că majoritatea Celor Treizeci-şi-Trei vor fi
convinşi să se încreadă în el. Nu ştiu de ce, dar sunt mai puţin optimist.
Poate că de fapt nu doresc ca Orgoreynul să se dovedească mai luminat
decât Karhide, să-şi asume riscul, să obţină gloria şi s-o lase pe Karhide
în umbră. Dacă această invidie este patriotică, ea vine prea târziu. De
îndată ce simţisem că Tibe mă va izgoni, am făcut tot ce am putut să mă
asigur că Trimisul va veni în Orgoreyn şi, exilat aici, m-am străduit să-i
câştig pe orgota de partea lui.
Mulţumită banilor de la Ashe, acum pot trăi din nou ca o „unitate", nu
ca un „dependent". Nu mai particip la banchete, nu mă afişez în public
cu Obsle sau cu alţi partizani ai Trimisului, şi nici chiar pe el nu l-am
văzut de peste o jumătate de lună - de a doua zi după sosirea în
Mishnory.
Mi-a înmânat banii lui Ashe aşa cum îi plăteşti onorariul unui asasin.
Rareori am fost atât de mânios şi l-am jignit în mod deliberat. A înţeles
că sunt furios, dar nu cred că a priceput insulta. Părea că acceptă sfatul
meu în ciuda modului în care fusese oferit. Când m-am calmat şi mi-am
dat seama de acest lucru, m-am temut. E posibil ca în Erhenrang el să-
mi fi căutat permanent povaţa, fără să ştie cum să mă facă să pricep. În
acest caz, a înţeles greşit cel puţin jumătate din spusele mele, în
noaptea în care am cinat împreună, după ceremonia cheii de boltă.
Probabil că shifgrethorul lui există, că este definit şi solid, dar cu totul
diferit de al nostru, şi, de aceea, când mă credeam mai direct şi deschis,
el mă considera ambiguu şi neclar.
Mărginirea şi trufia lui se datorează ignoranţei. El nu ne cunoaşte,
nici noi pe el. Ne este infinit de străin, iar eu sunt nebun lăsându-mi
umbra să acopere lumina speranţei pe care ne-o aduce. Îmi înăbuş trufia
de muritor. Mă feresc din calea lui, deoarece e limpede că asta doreşte.
Are dreptate. Un trădător karhidish exilat nu poate sluji cauzei sale.
Conformându-mă legii orgota după care fiecare „unitate" trebuie să
fie angajată, lucrez de la ora opt până la amiază într-o uzină de mase
plastice. O treabă uşoară: folosesc o maşină care asamblează piese din
plastic, sudându-le termic, pentru a obţine cutii. Nu ştiu la ce sunt
folosite.
După-amiezile, plictisindu-mă, am reluat vechile discipline învăţate în
Rotherer. M-am bucurat să constat că n-am pierdut nimic din arta
concentrării forţei dothe sau din intrarea în ne-transă. Totuşi n-am
obţinut mare lucru din ea, iar în privinţa tehnicilor nemişcării şi iuţelii,
parcă nu le-aş fi învăţat niciodată. Am fost nevoit să reiau totul, aidoma
unui copil. Am postit o singură zi şi stomacul meu protestează: „O
săptămână! O lună!"
Nopţile au început să fie geroase. În seara asta, un vânt tăios a adus
lapoviţă. Toată seara m-am gândit numai la Estre, iar vaietul de afară
părea chiar vântul de acolo. I-am scris fiului meu o scrisoare lungă. În
vreme ce scriam, am avut permanent impresia că Arek era aici, că dacă
m-aş întoarce l-aş putea zări.
De ce fac însemnările acestea? Să le citească fiul meu? Nu l-ar ajuta
prea mult. Poate că o fac doar pentru ca să scriu în propria mea limbă.
Harhahad Susmy. Nici acum postul de radio nu suflă un cuvânt
despre Trimis. Mă întreb dacă Genly Ai îşi dă seama că în Orgoreyn, în
ciuda uriaşului şi vizibilului aparat guvernamental, nimic nu se face la
vedere, nimic nu este rostit cu glas tare. Maşina ascunde maşinaţiunile.
Tibe doreşte să-i înveţe pe karhideni să mintă. Ia lecţii de la orgota, o
şcoală bună. Cred însă că vom avea necazuri învăţând cum să minţim,
după ce am practicat de atâta vreme arta de-a ocoli întruna adevărul,
fără a minţi, dar fără a spune lucrurilor pe nume.
Ieri a avut toc o acţiune de proporţii în Valea Ey. Râul a fost trecut şi
s-au incendiat hambarele din Tekember. Exact ceea ce doresc Sarful şi
Tibe. Oare unde se vor opri lucrurile?
Slose, care analizează declaraţiile Trimisului folosind misticismul
Yomesh, interpretează venirea Ecumenului pe pământ ca începutul
domniei lui Meshe printre oameni şi pierde din vedere realitatea. „Trebuie
să punem capăt acestei rivalităţi cu Karhide înainte de venirea Noilor
Oameni", spune el. „Trebuie să ne curăţăm sufletele. Trebuie să ne
sacrificăm shifgrethorul, să interzicem orice fel de răzbunări şi să ne
unim laolaltă, fără invidii, ca fraţi ai unei singure Vetre.
Dar cum putem face asta înainte de venirea Navei Stelare? Cum
putem ieşi din acest cerc vicios?
Guyrny Susmy. Slose e preşedintele unui comitet care-şi propune să
suspende piesele obscene jucate în casele-kemmer, similare probabil cu
huhuth din Karhide. Le consideră triviale, obscene şi blasfemiatoare.
A te opune unui lucru înseamnă a-l susţine.
Aici se spune: „Toate drumurile duc la Mishnory." La urma urmei, dacă
întorci spatele spre Mishnory şi te îndepărtezi de oraş, te afli tot pe
drumul lui. A te opune vulgarităţii înseamnă, inevitabil, să fii vulgar.
Trebuie să mergi altundeva. Trebuie să ai un alt ţel. Atunci parcurgi un
drum diferit.
Azi, în Consiliul Celor Treizeci-şi-Trei, Yegey a declarat: „Sunt cu totul
împotriva unei blocade a exportului de cereale spre Karhide şi a spiritului
de competiţie ce o motivează."
Are dreptate, însă nu în acest fel va părăsi drumul Mishnory. Trebuie
să ofere o alternativă. Atât Orgoreynul cât şi Karhide trebuie să
abandoneze calea pe care se află, indiferent care ar fi fost direcţia lor,
trebuie să meargă altundeva, să iasă din cerc. Cred că Yegey ar trebui să
vorbească numai despre Trimis, şi despre nimic altceva.
A fi ateu înseamnă a susţine implicit ideea de Dumnezeu. Pe planul
dovezilor, existenţa sau non-existenţa lui ocupă aproape aceeaşi poziţie.
De aceea, dovadă este un cuvânt rar folosit printre handdarata, care au
ales să nu-l trateze pe Dumnezeu ca pe ceva ce poate fi pus la îndoială
sau adulat. Ei au spart cercul şi-au devenit liberi.
A şti care sunt întrebările la care nu se poate răspunde şi a nu
răspunde la ele. Această ştiinţă este extrem de utilă în vremi de urgie şi
întuneric.
Tormenbod Susmy. Tulburarea mea sporeşte. În continuare, nici un
cuvânt despre Trimis din partea postului de radio central. În Orgoreyn n-a
fost autorizată nici una dintre emisiunile realizate în Erhenrang despre
Genly Ai, iar zvonurile stârnite de interceptările neautorizate ale
emisiunilor sau de istorisirile comercianţilor şi călătorilor nu s-au
răspândit prea mult. Controlul Sarfului asupra comunicaţiilor este mult
mai complet decât ştiusem sau bănuisem. Posibilităţile sunt uluitoare. În
Karhide, puterea regelui şi a Kyorremyei e de aşa natură încât oamenii
nu pot face tot ce doresc, însă sunt liberi să asculte destule, iar de vorbit
o pot face după pofta inimii. Aici guvernul poate verifica nu doar fapta, ci
şi gândul. În mod clar, nici un om nu trebuie să aibă o asemenea putere
asupra altora.
Shusgis şi alţii îl însoţesc în mod public pe Genly Ai prin oraş. Mă
întreb dacă Trimisul îşi dă seama că această francheţe ascunde propria-i
tăinuire. Nimeni nu ştie că e aici. I-am întrebat pe tovarăşii de muncă de
la fabrica, dar ei nu ştiu nimic şi cred că e vorba de vreun sectant
Yomesh. Nici o informaţie, nimic care să trezească interesul, nimic care
să poată susţine cauza lui Ai sau care să-i protejeze viaţa.
Păcat că este atât de asemănător nouă. Deseori, în Erhenrang,
oamenii îl recunoşteau pe stradă, deoarece ştiau câte ceva, adevăr sau
zvon, şi mai ştiau că el era acolo. Aici, unde prezenţa lui e ţinuta în
secret, nu este remarcat. Fără îndoială, lumea îl vede aşa cum l-am
văzut şi eu prima dată: un tânăr neobişnuit de înalt, voinic şi brunet, pe
punctul de a intra în kemmer. Anul trecut am studiat rapoartele medicilor
despre fiziologia lui. Diferenţele dintre noi sunt însemnate, nu
superficiale. Trebuie să-l cunoşti, ca să ştii că e străin de planetă.
Atunci, de ce-l ascund? De ce nici un Comensual nu forţează lucrurile,
vorbind despre el la radio, în direct? De ce tace chiar şi Obsle? De frică.
Regele meu se temea de Trimis, cei de aici se tem unul de celălalt.
Fiind străin de Orgoreyn, sunt singurul în care se încrede Obsle. E
încântat de tovărăşia mea (un sentiment reciproc) şi de câteva ori şi-a
abandonat shifgrethorul şi mi-a cerut în mod deschis sfatul. Totuşi, când
îl îndemn sa dea o declaraţie, să folosească interesul public ca apărare
împotriva intrigilor politice, nu mă aude. „Dacă toată Comensualitatea ar
fi cu ochii pe Trimis, Sarful n-ar cuteza să-l atingă, îi spun, şi n-ar îndrăzni
să-ţi facă vreun rău."
„Aşa-i, oftează Obsle, dar n-o putem face, Estraven. Radioul, presa
scrisă, revistele de ştiinţă, toate sunt în mâinile Sarfului. Ce să fac, să ţin
discursuri la colţurile străzilor, ca un preot fanatic?" „Ai putea discuta cu
oamenii şi ai putea răspândi zvonuri. Anul trecut, eu am fost nevoit sa
fac aşa ceva în Erhenrang. I-am stârnit pe oameni să pună întrebări la
care aveam răspunsul, adică îl aveam pe Trimis." „Măcar dacă şi-ar fi
coborât blestemata de navă aici, ca să avem ce arăta mulţimii! Dar
aşa..." „N-o va coborî până nu ştie că eşti de bună credinţă." „Şi nu sunt?
strigă Obsle, umflându-e ca un uriaş peşte-lună. Toată luna trecută ce-
am făcut?! Bună credinţă! El se aşteaptă să credem orice ne spune, dar
la rândul lui n-are încredere în noi!" „De ce ar avea?" Obsle pufneşte şi
nu răspunde. Dintre toate oficialităţile orgota pe care le cunosc, el se
apropie cel mai mult de onestitate.
Odgetheny Susmy. Se pare că pentru a face parte din Sarf, trebuie să
deţii o anumită formă complexă de stupiditate. Gaum o exemplifică cel
mai bine. El vede în mine un agent karhidish care încearcă să-i împingă
pe orgota într-o catastrofală pierdere de prestigiu, convingându-i să
creadă minciuna Trimisului ecumenic. Bănuieşte că am pregătit toată
înscenarea pe timpul când eram prim-ministru. Dumnezeule, am lucruri
mai bune de făcut decât să-mi opun shifgrethorul unor oameni de nimic!
El însă nu are capacitatea de a pricepe un lucru aşa simplu. Acum, când
se pare că Yegey m-a alungat, Gaum crede că pot fi cumpărat şi se
pregăteşte s-o facă în felul lui personal. M-a urmărit ori a pus să fiu
urmărit îndeajuns de aproape ca să ştie că în Posthe sau în Tormenbod
trebuie să intru în kemmer, iar aseară a apărut în plin kemmer, fără
îndoială indus hormonal, gata să mă seducă. O întâlnire „întâmplătoare"
pe strada Pyenefen. „Harth! Nu te-am mai văzut de-o jumătate de lună.
Pe unde te-ai ascuns în ultimul timp? Hai să bem o bere!"
A ales o berărie lângă una dintre casele-kemmer ale Comensualilor.
N-a comandat însă bere, ci apa-vieţii. Nu voia să piardă timpul. După un
pahar, şi-a lăsat mâna peste a mea şi, apropiindu-se, a şoptit: „Nu ne-am
întâlnit întâmplător, te-am aşteptat. Te doresc pentru kemmering la
noapte."
Mi-a rostit prenumele. Nu i-am tăiat limba, deoarece, de când
plecasem din Estre, nu mai purtam cuţit. I-am spus că intenţionam să fiu
abstinent pe durata exilului. A încuviinţat, murmurând, dar nu mi-a
eliberat mâna. Atinsese rapid faza integrală de femeie. Gaum este foarte
frumos în kemmer şi contase pe frumuseţea şi pe insistenţele sale. Mai
ştia că eu eram din Handdara, care se opune folosirii medicamentelor
pentru anularea kemmerului, singurul lucru ce putea reprezenta cu
adevărat un motiv neaşteptat de abstinenţă. Uitase că antipatia are
acelaşi efect ca orice inhibitor. I-am oprit pipăielile, care desigur mă
aţâţau, şi l-am părăsit, sugerându-i să încerce casa-kemmer de alături.
M-a privit atunci cu o ură jalnică, fiindcă, oricât de false i-ar fi fost
intenţiile, intrase totuşi în kemmer şi era puternic excitat.
Chiar crezuse că aveam să mă vând pentru un preţ atât de meschin?
Probabil că mă considera extrem de stingheritor, ceea ce, cu adevărat,
mă făcea să mă simt stânjenit.
Blestemaţi să fie aceşti bărbaţi impuri! Nu există nici unul curat
printre ei.
Odsordny Susmy. Azi după-amiază, Genly Ai a vorbit în faţa Celor
Treizeci-şi-Trei. Accesul public n-a fost permis, şi nu s-a făcut nici o
transmisiune, dar după aceea Obsle m-a chemat să ascult înregistrarea
făcută de el. Trimisul a vorbit bine, cu o candoare emoţionantă şi cu
patos. Există în el o inocenţă care mi se pare stupidă şi străină
mentalităţii noastre. Totuşi, în unele momente, această aparentă
inocenţă dezvăluie o disciplină a cunoaşterii şi o profunzime a scopului
care mă uluiesc. Prin el se face auzit un popor înţelept şi darnic, un
popor care a contopit laolaltă experienţe de viaţă profunde, străvechi şi
incredibil de diverse, rezultând o înţelepciune absolut unică. Trimisul însă
este încă tânăr, nerăbdător şi lipsit de experienţă. Se ridică deasupra
noastră şi vede mai departe, fără ca el însuşi să fie mai înalt de un stat
de om.
Acum vorbeşte mai bine decât o făcea în Erhenrang, mai simplu şi
totuşi mai rafinat. Aidoma nouă, a învăţat subtilităţile meseriei sale pe
măsură ce a practicat-o.
Discursul i-a fost adesea întrerupt de membri ai Facţiunii
Hegemoniste, cerându-i preşedintelui să-l oprească pe acest nebun, să-l
îndepărteze şi să se continue cu ordinea de zi. Csl. Yemenbey a fost cel
mai gălăgios şi probabil sincer. „Înghiţi tot gichy-michy ăsta?" răcnea
mereu spre Obsle.
Multe din întreruperile care îngreunau urmărirea înregistrării îi
aparţinuseră, după spusele lui Obsle, lui Kaharosile. Reproduc din
memorie:
"Alshel (preşedintele): Domnule Trimis, apreciem aceste informaţii, ca
şi propunerile domnilor Obsle, Slose, Ithepen, Yegey şi alţii, extrem de
interesante... de stimulatoare. Totuşi, ca să putem continua, ne trebuie
ceva mai substanţial. (Râsete.) Deoarece regele Karhidei v-a confiscat...
vehiculul cu care aţi venit, ţinându-l într-un loc inaccesibil nouă, n-ar fi
posibil, cum de altfel s-a mai sugerat, să vă coborâţi... Nava Stelară?
Cum o numiţi?
Ai: Nava Stelară este un nume potrivit.
Alshel: Da? De fapt cum o numiţi?
Ai: Conform documentaţiei tehnice, este un NAFAL-20 interstelar
pentru pasageri, proiectat de cetieni.
Un glas: Eşti sigur că nu-i sania lui Sf. Pethethe?
(Râsete.)
Alshel: Vă rog! Da... Bine, dacă aţi putea coborî această navă pe sol -
pe un teren solid, să spun aşa - atunci am putea avea nişte dovezi
substanţiale...
Un glas: Substanţiale, pe dracu'!
Ai: Doresc foarte mult să cobor nava respectivă, domnule Alshel, ca
dovadă şi mărturie a încrederii noastre reciproce. Aştept doar din partea
dumneavoastră anunţarea publică a evenimentului.
Kaharosile: Domnilor Comensuali, nu-nţelegeţi despre ce-i vorba? Nu-i
doar o glumă proastă. Se intenţionează batjocorirea publică a credulităţii
noastre, a naivităţii noastre, a prostiei noastre, pusă la cale, cu o
incredibilă neruşinare, de acest individ. Ştiţi că vine din Karhide. Ştiţi că
este un agent karhidish. Vizibila lui aberaţie sexuală este specifică unei
categorii care în Karhide, datorită influenţei Cultului Negru, nu este
vindecată, ba uneori este creată în mod artificial pentru orgiile
Prezicătorilor. Cu toate acestea, când el zice: «Sunt de pe altă planetă»,
unii dintre dumneavoastră închid pur şi simplu ochii, îşi umilesc
inteligenţa şi cred! Niciodată n-aş fi considerat posibil aşa ceva etc, etc."
Judecând după bandă, Ai rezistase răbdător batjocurilor şi atacurilor.
Obsle spunea că s-a descurcat bine. Eu mă învârteam pe lângă sala de
consiliu, pentru a-i vedea când ies după întrunire. Ai avea o privire
încruntată, gânditoare. Era firesc.
Neputinţa mea este intolerabilă. Eu am pus în mişcare această
maşinărie şi nu-i mai pot controla evoluţia. Mă furişez pe străzi, cu gluga
trasă pe ochi, pentru a-l zări pe Trimis. Pentru ca să duc genul acesta de
existentă, am renunţat la putere, la bani şi la prieteni. Ce imbecil eşti,
Therem!
De ce întotdeauna mă entuziasmez doar în faţa himerelor?
Odeps Susmy. Transmiţătorul pe care Genly Ai l-a înmânat Celor
Treizeci-şi-Trei, lăsându-l în grija lui Obsle, nu va schimba prea multe
opinii. Fără îndoială că funcţionează impecabil, dar dacă Matematicianul
Regal Shorts a spus doar: „Nu înţeleg principiul", atunci nici un inginer
sau matematician orgota nu va încerca altceva, şi nimic nu va fi dovedit
sau infirmat. Ar fi fost perfect dacă această planetă nu era decât o unică
Cetăţuie Handdara, dar, vai! Trebuie să păşim mai departe, întinând
neaua proaspătă, dovedind şi infirmând, întrebând şi răspunzând.
I-am reamintit lui Obsle posibilitatea ca Ai să vorbească prin radio cu
Nava Stelară, să trezească echipajul ei şi să-i ceară să discute cu Cei
Treizeci-şi-Trei prin intermediul transmiţătorului. De data asta, Obsle
avea pregătită o obiecţie: „Dragă Estraven, ar trebui să ştii deja că Sarful
controlează toate transmisiunile radio. Nici chiar eu n-am habar care
dintre indivizii de la Comunicaţii sunt oameni lui. Fără îndoială, cei mai
mulţi, deoarece ştiu precis că ei operează emiţătoarele şi receptoarele la
toate nivelurile, până la tehnicieni şi muncitori. Ar putea, fără ezitări, să
bruieze sau să falsifice orice transmisiune am recepţiona, dacă într-
adevăr am recepţiona ceva! Îţi poţi imagina o asemenea scenă în sala de
consiliu? Noi, Extraplanetarii, victimele propriei noastre farse, ascultând
cu răsuflarea oprită un val de paraziţi, şi nimic altceva - nici un răspuns,
nici un Mesaj". „Şi nu puteţi angaja nişte oameni credincioşi sau să-i
cumpăraţi pe unii din Sarf?" l-am întrebat, dar în zadar. Se teme pentru
propriul său prestigiu. Deja comportarea lui faţă de mine s-a schimbat.
Dacă contramandează recepţia de diseară, în cinstea Trimisului, situaţia
este gravă.
Odarhad Susmy. A contramandat recepţia.
De dimineaţă, l-am contactat pe Trimis în stilul orgota. Nu în mod
deschis, în casa lui Shusgis, unde personalul este probabil împânzit de
agenţii Sarfului, însuşi Shusgis fiind unul dintre ei, ci pe stradă,
întâmplător, precum Gaum, furişat şi tiptil.
- Domnule Ai, putem discuta câteva clipe?
A întors capul surprins, apoi, recunoscându-mă, s-a alarmat. După un
moment, a izbucnit:
- La ce bun, domnule Harth? Ştii că nu mă pot bizui pe ce spui... Încă
din Erhenrang...
Era o declaraţie sinceră, deşi lipsită de perspicacitate, cu toate că el
era perspicace. Ştia ca doream să-l sfătuiesc, nu să-i solicit ceva, şi
vorbise în felul acela ca să-mi cruţe mândria.
- Aici te afli în Mishnory, am rostit, nu în Erhenrang, însă pericolul
este acelaşi. Dacă nu-i poţi convinge pe Obsle sau pe Yegey să te lase să
iei legătura prin radio cu nava ta, pentru ca echipajul să-ţi poată susţine
afirmaţiile, rămânând totuşi în siguranţă, atunci sunt de părere că ar
trebui să-ţi foloseşti propriul aparat, ansiblul, şi să soliciţi neîntârziat
asolizarea navei. Aşa, rişti mult mai puţin decât dacă ai acţiona pe cont
propriu.
- Dezbaterile Comensualilor privind mesajele mele au fost secrete.
Cum de cunoşti „afirmaţiile" mele, domnule Harth?
- Pentru că meseria mea de-o viaţă a fost să aflu...
- Nu şi aici, domnule. Aici a devenit problema Comensualilor din
drgoreyn.
- Domnule Ai, îţi repet că te găseşti în pericol de moarte, i-am zis. Nu
mi-a răspuns şi l-am părăsit.
Ar fi trebuit să-i vorbesc cu zile în urmă. E prea târziu. Din nou, teama
distruge misiunea lui şi speranţele mele. Nu teama de un străin de
planetă, aici nu e vorba de aşa ceva. Orgota n-au nici inteligenţa, nici
dezvoltarea spirituală ca să se înfricoşeze de ceva cu adevărat straniu,
ba chiar copleşitor de straniu. De fapt, ei nici nu pot distinge adevărul.
Examinează un om de pe o altă lume şi ce văd? Un spion din Karhide, un
pervers, un agent, o jalnică şi infimă unitate politică... după chipul şi
asemănarea lor.
Dacă nu va anunţa imediat nava, va fi prea târziu. S-ar putea să fie
deja prea târziu.
Vina îmi aparţine numai mie. N-am făcut nimic aşa cum trebuie.

12
Despre Timp şi întuneric

Extras din „Poveţele lui Tuhulme, Marele Preot", îndreptar al


Canonului Yomesh, scris în Orgoreynul de Nord, cu aproximativ nouă
sute de ani în urmă.
MESHE este Miezul Timpului. Clipa vieţii în care a văzut totul limpede
a venit după ce trăise treizeci de ani pe pământ, iar după aceea a trăit
alţi treizeci de ani, astfel încât Viziunea a avut loc în mijlocul vieţii sale.
Iar toate vârstele până la Viziune au fost tot atât de lungi ca vârstele de
după Viziune, şi aceasta s-a întâmplat în Miezul Timpului. Căci acolo nu
exista trecut şi viitor. Trecut este oricând, viitor este oricând. Nu a fost şi
încă nu va fi. Este. Este totul.
Nimic nu e ne-văzut.
Un sărman din Sheney a venit la Meshe, plângându-se că nu avea
mâncare să-i dea copilului său, nici grâne să însămânţeze, căci ploile
putreziseră sămânţa din ogor şi toţi cei din Vatra lui flămânzeau. Meshe
i-a spus: „Sapă în câmpia de piatră a lui Tuerresh. Acolo vei găsi o
comoară de argint şi nestemate, căci văd un rege îngropând-o acum
zece mii de ani, când regele vecin l-a călcat cu război."
Sărmanul din Sheney a săpat în morenele din Tuerresh şi a
dezgropat, din locul pe care i-l arătase Meshe, o comoară uriaşă de
giuvaeruri străvechi. Zărindu-le, a răcnit de bucurie, dar Meshe a
lăcrimat şi a spus: „Văd un om ucigându-şi fratele-de-Vatră pentru una
dintre aceste pietre. Asta se va petrece peste zece mii de ani şi oasele
celui ucis vor zăcea în acest mormânt, în care se afla şi comoara. Omule
din Sheney, eu ştiu şi unde se găseşte lăcaşul tău de veci. Te zăresc
întins înăuntru."
Viaţa fiecărui om se află în Miezul Timpului, căci toţi au fost zăriţi în
Viziunea lui Meshe şi sunt în Ochiul său. Noi suntem pupilele Ochiului
său. Fapta noastră este Viziunea lui, existenţa noastră e Cunoaşterea lui.
Adânc în inima pădurii Ornen, lungă de o sută de mile şi tot atât de
lată, creştea un copac hemmen, bătrân şi uriaş, cu o sută de ramuri, iar
pe fiecare ramură o mie de crenguţe, şi pe fiecare crenguţă o sută de
frunze. În fiinţa lui înrădăcinată, copacul spunea: „Toate frunzele mele se
pot vedea, în afară de una, care este ascunsă la umbra celorlalte.
Această frunză o păstrez, tăinuită numai pentru mine. Cine o va zări în
întuneric? Şi cine le va număra pe toate?"
În perindările sale, Meshe trecu prin pădurea Ornen şi din copacul
acela rupse tocmai frunza cu pricina.
Picăturile de ploaie ce cad în furtunile toamnelor nu se repetă
niciodată, iar ploile au căzut, şi cad, şi vor cădea în toate toamnele
anilor. Meshe a văzut fiecare strop, unde a căzut, şi cade, şi va cădea.
În Ochiul lui Meshe sunt toate stelele şi întunericul dintre stele, şi
toate strălucesc.
Răspunzând la întrebarea Lordului de Shorth, în clipa Viziunii, Meshe
a văzut întregul cer ca pe un singur soare. Deasupra pământului şi sub
pământ, sfera cerului scânteia precum razele soarelui şi nu exista beznă.
Căci el nu a văzut ceea ce a fost, nici ceea ce va fi, ci ceea ce este.
Stelele care dispar, luându-şi cu ele lumina, erau toate în Ochiul său şi
lumina lor sclipea neîncetat 5.
Întunericul există doar în ochiul muritor, care crede că vede, dar nu-i
adevărat. În Viziunea lui Meshe nu există beznă.
De aceea, cei care slăvesc întunericul sunt dispreţuiţi şi scuipaţi din
gura lui Meshe, deoarece ei numesc ceea ce nu există Izvor şi Sfârşit.
Nu exista nici izvor, nici sfârşit, pentru că totul se găseşte în Miezul
Timpului. Aşa cum toate stelele pot fi oglindite într-o picătură de ploaie
care cade în noapte, tot aşa şi ele oglindesc picătura. Nu există nici
întuneric, nici moarte, pentru că toate lucrurile există în lumina
Momentului, iar sfârşitul şi începutul lor sunt totuna.
Un miez, o Viziune, o lege, o lumină. Acum priviţi în Ochiul lui Meshe!

Handdarata (n.a.).

13
Ferma

ALARMAT de apariţia neaşteptată a lui Estraven, de faptul că era la


curent cu afacerile mele şi de frenezia avertismentelor sale, am oprit un
taxi şi m-am dus direct la insula lui Obsle. Intenţionam să-l întreb de
unde ştia atâtea Estraven şi de ce apăruse brusc din neant, zorindu-mă
să fac exact contrariul a ceea ce mă sfătuise Obsle cu o zi înainte.
Comensualul nu era acasă. Portarul nu ştia unde plecase sau când urma
să se întoarcă. Am plecat spre locuinţa lui Yegey, dar n-am avut mai mult
5 Expresia mistică a uneia dintre teoriile ce susţin ipoteza universului expansionist.
Propusă acum mai bine de patru mii de ani de Şcoala Matematică din Sith, ea a fost în
general acceptată de cosmologii ulteriori, deşi condiţiile meteorologice de pe Gethen
împiedicau acumularea de observaţii astronomice care s-o susţină. Viteza de
expansiune (constanta lui Hubble; constanta lui Rerherek) poate fi de fapt estimată
după cantitatea de lumină de pe cerul nopţii; dacă universul n-ar fi în expansiune, cerul
nopţii n-ar apărea întunecat (n.a.).
noroc. Ningea abundent - cea mai masivă cădere de zăpadă din toamna
aceea - şi şoferul a refuzat să mă ducă mai departe de casa lui Shusgis,
deoarece nu avea lanţuri pe roţi. N-am reuşit să-i găsesc nici la telefon
pe Obsle, Yegey sau Slose.
La prânz, Shusgis mi-a explicat: începuse o ceremonie Yomesh,
Sărbătoarea Sfinţilor şi Purtătorilor Tronului, şi oficialii Comensualităţii
trebuiau să fie la temple. Îmi făcu o analiză destul de pătrunzătoare a
comportării lui Estraven: un individ cândva puternic, acum căzut în
dizgraţie, care se agaţă de orice ocazie de a influenţa persoane sau
evenimente, tot mai puţin logic, tot mai disperat, pe măsură ce timpul
trece şi el îşi dă seama că se afundă în anonimatul celor nevolnici. Am
fost de acord că aşa s-ar fi putut explica maniera ciudată, aproape
agitată a lui Estraven. Tulburarea lui mă molipsise şi pe mine. M-am
simţit oarecum neliniştit pe toată durata mesei lungi şi îmbelşugate.
Shusgis vorbea întruna, cu mine ori cu numeroşii servitori, consilieri şi
linguşitori care veneau la masa lui. Niciodată nu-l cunoscusem atât de
guraliv şi jovial. Când prânzul luă sfârşit, era prea târziu ca să mai plec
undeva, iar după spusele lui Shusgis, Sărbătoarea avea să-i reţină pe
Comensuali până după miezul nopţii. Am decis să renunţ la cină şi m-am
culcat devreme. Cândva între miezul nopţii şi zori, am fost trezit de
necunoscuţi, care m-au înştiinţat că sunt arestat şi dus sub pază armată
la închisoarea Kundershaden.
Kundershaden era una dintre puţinele clădiri foarte vechi rămase în
Mishnory. O remarcasem de fiecare dată când trecusem prin oraş: o
construcţie lungă şi sumbră, cu multe turnuri, distingându-se printre
edificiile Comensuale, masive şi sidefii. Arăta exact ca o închisoare. Nu
constituia doar o faţadă, care ascundea altceva, şi nici o poreclă, ci o
realitate extrem de concretă a ceea ce semnifica cuvântul „închisoare".
Paznicii voinici m-au îmbrâncit pe coridoare-şi m-au lăsat singur într-o
odăiţă foarte murdară, puternic luminată. După câteva minute, au
apărut alţi temniceri, escortând un bărbat tras la faţă, cu un aer
autoritar. El le-a făcut semn să plece, oprind numai doi. L-am întrebat
dacă avea să mi se permită să comunic cu Comensualul Obsle.
- Comensualul ştie că ai fost arestat.
- Ştie? am repetat prosteşte.
- Evident, superiorii mei acţionează pe baza ordinelor primite de la
Cei Treizeci-şi-Trei... Acum vom începe interogatoriul.
Gardienii mi-au prins braţele. M-am zbătut, protestând:
- Sunt de acord să răspund la orice întrebare, nu-i nevoie de violenţă!
Bărbatul tras la faţă nu mă băgă în seamă şi chemă încă un paznic.
Cei trei m-au legat pe o masă rabatabila, m-au dezbrăcat şi m-au
injectat, probabil cu un ser al Adevărului.
Nu ştiu cât a durat interogatoriul sau la ce s-a referit, deoarece, fiind
permanent drogat, nu mi-a rămas nici un fel de amintire. Când am
redevenit conştient, nu ştiam cât timp fusesem ţinut în Kundershaden.
Patru sau cinci zile, judecând după starea mea fizică, dar nu eram sigur.
O vreme n-am ştiut ce zi era, nici măcar ce lună, şi abia treptat am reuşit
să înţeleg ce se găsea în jurul meu.
Mă aflam într-o luntre de uscat asemănătoare celei care mă purtase
peste Kargav, în Rer, însă acum nu mai stăteam în cabină, ci în furgon,
împreună cu alţi douăzeci-treizeci de oameni. Era greu de spus, pentru că
nu existau ferestre şi lumina pătrundea doar printr-o fantă din uşă,
acoperită cu patru rânduri de plasă metalică. Atunci când mi-am
recăpătat cunoştinţa, călătoream de multă vreme, deoarece locul
fiecărui pasager era oarecum stabilit, iar mirosul de fecale, vomă şi
sudoare atinsese punctul de saturaţie. Nimeni nu părea să cunoască pe
altcineva. Nimeni nu ştia unde eram duşi. Se discuta puţin. Pentru a
doua oară eram închis în beznă cu orgota, tăcuţi şi lipsiţi de speranţe,
înţelegeam acum avertismentul primit în prima mea noapte în această
ţară. Ignorasem beciul cel negru şi pornisem să caut realitatea
Orgoreynului deasupra solului, la lumina zilei. Nu era de mirare că nimic
nu mi se păruse real.
Aveam senzaţia că ne îndreptăm spre est şi n-am putut scăpa de
impresia aceea nici când a devenit clar că direcţia noastră era vestul,
pătrunzând tot mai adânc în Orgoreyn.
Orientarea magnetică şi celelalte simţuri direcţionale interne sunt
complet date peste cap pe alte planete. Când intelectul nu doreşte sau
nu poate compensa aceste erori, rezultatul este o dezorientare generală,
senzaţia că totul, literal vorbind, se dezagregă.
În noaptea aceea, unul dintre deţinuţi muri. Fusese lovit în abdomen
cu o bâtă sau cu picioarele, şi a murit, sângerând pe anus şi pe gură.
Nimeni nu i-a sărit în ajutor. Nu aveau ce-i face. Cu câteva ore în urmă,
ni se adusese un recipient de plastic plin cu apă, care se terminase de
mult. Din întâmplare, mortul stătuse chiar în dreapta mea şi i-am luat
capul pe genunchi pentru a-l ajuta să respire. Aşa a şi murit. Eram goi cu
toţii, dar după aceea i-am purtat sângele drept acoperământ pe picioare,
pe coapse şi pe mâini, un veşmânt uscat, scorţos şi stacojiu care nu ne
ţinea de cald.
Noaptea se făcu frig şi trebui să ne strângem laolaltă, ca să ne
încălzim. Pentru că nu ne putea oferi căldură, cadavrul a fost împins în
afara grupului - exclus. Restul ne-am înghesuit unul într-altul, clătinându-
ne şi legănându-ne într-o singură mişcare, toată noaptea. Bezna era
absolută în cutia noastră metalică. Ne aflam pe un drum de ţară şi nu ne
urma nici un alt vehicul. Chiar lipindu-mi chipul de plasa din sârmă, nu
puteam zări afară decât întuneric şi forme vagi acoperite de ninsoare.
Ninsoare; zăpadă proaspăt ninsă; zăpadă ninsă de mult; zăpadă
înmuiată de ploaie; zăpadă îngheţată... Orgota şi karhidish au câte un
cuvânt pentru fiecare. În karhidish (pe care o cunosc mai bine), am
numărat şaizeci şi doi de termeni pentru diversele tipuri, stări, vechimi şi
calităţi ale zăpezii. Există o serie de cuvinte pentru varietăţile de
ninsoare şi o alta pentru gheaţă, vreo douăzeci de cuvinte definesc
domeniul temperaturilor, intensitatea vântului şi tipul de precipitaţii,
toate laolaltă. În noaptea aceea, am încercat mental să alcătuiesc liste
ale acestor termeni. De fiecare dată când îmi aminteam unul, repetam
literele introducându-l pe cel nou la locul lui, în ordine alfabetică.
Luntrea s-a oprit după revărsatul zorilor. Prin fanta uşii, oamenii au
început să strige că murise cineva şi trebuia scos cadavrul. Rând pe
rând, am răcnit cu toţii. Am izbit cu pumnii în pereţi şi în uşă, stârnind un
vacarm atât de îngrozitor în duba metalica, încât noi înşine nu-l puteam
suporta. N-a apărut nimeni. Vehiculul a rămas nemişcat câteva ore. În
cele din urmă, s-au auzit voci, luntrea s-a înclinat, derapând pe un petic
de gheaţă, şi a pornit iarăşi. Privind afară, am văzut că era o dimineaţă
însorită şi treceam printre dealuri împădurite.
Am continuat aşa trei zile şi patru nopţi - socotind-o şi pe aceea în
care mă trezisem. Nu ne-am oprit la punctele de control şi cred că n-am
traversat nici un fel de aşezare. Ruta era neregulată, de parcă ne
furişam. Poposeam pentru schimbarea şoferilor şi încărcarea
acumulatorilor. Existau însă şi alte staţionări, îndelungate, din motive ce
nu puteau fi desluşite dinăuntru. Două zile am rămas locului, de la
amiază până la căderea întunericului, ca un camion abandonat, pornind
doar când era noapte deplină. O dată pe zi, în jurul amiezii, printr-o trapă
din uşă primeam un recipient mare cu apă.
Numărând şi cadavrul, eram douăzeci şi şase, de două ori
treisprezece. Gethenienii folosesc adesea numerele treisprezece,
douăzeci şi sase, cincizeci şi doi, fără îndoială datorită ciclului lunar de
26 de zile ce formează luna lor invariabilă şi le aproximează ciclul sexual.
Mortul fusese rezemat de uşile metalice care alcătuiau peretele din
spate al cutiei noastre, unde era cel mai rece. Ceilalţi stăteam în
picioare, aşezaţi sau întinşi, fiecare la locul său, în teritoriul său, în
Domeniul său, până se înnopta. Atunci, gerul era atât de cumplit încât,
încetul cu încetul, ne strângeam laolaltă şi ne contopeam într-o unică
entitate care ocupa un singur spaţiu, caldă în mijloc şi rece pe margini.
Exista însă bunătate. Eu şi alţi câţiva, un bătrân şi un individ care
tuşea rău, am fost identificaţi ca fiind cei mai puţin rezistenţi la frig şi, în
fiecare noapte, noi constituiam mijlocul grupului, entitatea de douăzeci
şi cinci, unde era cald. Nu luptasem pentru locul cel călduţ, pur şi simplu
ne regăseam acolo, noapte de noapte.
Mi se pare tulburătoare bunătatea aceasta pe care fiinţele omeneşti
n-o pierd. Tulburătoare, pentru că este tot ce mai rămâne când ne
pomenim goi, în întuneric şi frig. Noi, care suntem atât de bogaţi, atât de
plini de forţă, sfârşim prin a nu mai avea altceva de oferit.
În ciuda apropierii din timpul nopţilor, rămâneam distanţi între noi.
Unii erau ameţiţi de sedative, alţii erau pur şi simplu înapoiaţi mental
sau prezentau probleme de adaptabilitate. Toţi fuseseră maltrataţi şi
acum erau speriaţi. Părea totuşi ciudat că din cei douăzeci şi cinci, nici
unul nu se adresase celorlalţi din grup, nici măcar pentru a-i blestema.
Exista bunătate şi răbdare, dar în tăcere, întotdeauna în tăcere. Strânşi
laolaltă în bezna stătută a fragilităţii noastre comune, ne atingeam
mereu, ne hurducăiam laolaltă, cădeam unul peste altul, ne respiram
răsuflările contopite, aţâţam căldura trupurilor noastre aşa cum se aţâţă
focul - însă rămâneam străini. N-am aflat niciodată numele vreunui om
din dubă.
Într-o zi, cred că a treia, când ne-am oprit mai multe ore şi m-am
întrebat dacă nu cumva fusesem abandonaţi să putrezim într-un pustiu,
unul dintre ei a început să-mi vorbească. Era o istorie lungă despre o
moară din sudul Orgoreynului, unde muncise şi avusese necazuri cu un
supraveghetor. Vorbea întruna, cu un glas blând şi scăzut, şi-mi atingea
des mâna, parcă pentru a se asigura că eram atent. Soarele cobora în
vest şi, pe când stăteam nemişcaţi în drum, o rază a pătruns prin fanta
uşii. Brusc, am putut vedea până în fundul dubei. Am zărit o faţă
murdară, drăguţă, prostuţă şi obosită, care mă privea în timp ce vorbea,
zâmbind cu timiditate şi căutând o consolare. Tânărul orgota era în
kemmer şi fusese atras de mine. Singura dată când vreunul dintre ei îmi
ceruse ceva, iar eu nu-i puteam oferi ceea ce dorea. M-am sculat şi m-
am apropiat de ferestruică, prefăcându-mă că voiam o gură de aer
proaspăt şi că privesc afară. N-am revenit la locul meu decât după multă
vreme.
În noaptea aceea, furgonul urcă pante lungi, apoi coborî şi urcă iarăşi.
La răstimpuri, se oprea în mod inexplicabil. La fiecare oprire, o tăcere
îngheţată, neştirbită se întindea dincolo de pereţii metalici ai temniţei
noastre, tăcerea pustiurilor uriaşe, a înălţimilor. Noul meu tovarăş
rămăsese lângă mine şi continua să încerce să mă atingă. M-am ridicat
din nou şi mi-am apăsat faţa de plasa ferestruicii, respirând aerul curat
ce-mi tăia gâtlejul şi plămânii ca o lamă. În scurt timp, mâinile lipite de
uşa metalică îmi amorţiseră. În cele din urmă, mi-am dat seama că erau,
sau aveau să fie în curând, degradate. Răsuflarea mea crease o pante de
gheaţă între buze şi plasă. A trebuit s-o rup cu degetele, înainte de a mă
putea desprinde. Când m-am ghemuit printre ceilalţi, am început să
dârdâi de frig aşa cum n-o făcusem niciodată, scuturându-mă în spasme
sfâşietoare, aidoma unor convulsii provocate de febră. Duba porni.
Zgomotul şi mişcarea creau o iluzie de căldură, destrămând liniştea
aceea absolută, glacială, totuşi îmi era prea frig ca să mai pot adormi
peste noapte. Bănuiam că ne aflam la o altitudine destul de ridicată, dar
era greu de spus. Răsuflarea, bătăile inimii şi nivelul de energie nu sunt
indicatori pe care să te poţi bizui, mai cu seamă în circumstanţele
respective.
După cum am aflat ulterior, în noaptea aceea traversaserăm
Sembensyenii, ale căror trecători sunt la peste trei mii de metri înălţime.
Foamea nu mă chinuia prea tare. Ultima masă pe care mi-o
aminteam era prânzul lung şi săţios din casa lui Shusgis. Pesemne că mă
hrăniseră în Kundershaden, însă nu ţineam minte nimic. Existenţa în
această cutie metalică părea să excludă problema mâncatului, şi nu mă
gândeam des la hrană. Pe de altă parte, setea constituia una dintre
condiţiile permanente ale vieţii. O dată pe zi, trapa uşii din spate, special
prevăzută pentru aşa ceva, era deblocată, unul dintre noi scotea
recipientul, care revenea plin înăuntru, însoţit de o pală scurtă de aer
îngheţat. Nu exista nici o modalitate de împărţire a apei. Recipientul
trecea din mână în mână şi fiecare apuca să soarbă trei-patru înghiţituri,
înainte de a-i fi luat din faţă. Nici unul dintre noi nu încercase să
distribuie apa în mod egal sau să asigure disciplina. Nici unul nu
intervenise să oprească apă pentru cel care tuşea şi care acum avea
febră. Eu propusesem o dată, cei din jurul meu încuviinţaseră din cap,
dar nu se făcuse nimic. Apa se împărţea aproximativ egal - nimeni nu
încerca să bea mai mult decât îi era porţia - şi dispărea în câteva minute.
O dată, ultimii trei, rezemaţi de peretele dinspre cabină, nu căpătară
nimic, recipientul golindu-se mai devreme. În ziua următoare, doi dintre
ei au solicitat să fie primii şi au fost lăsaţi. Al treilea zăcea ghemuit în
colţul lui, fără să se clintească, şi nimeni nu se preocupă să-i dea raţia.
De ce n-am încercat s-o fac eu? Nu ştiu. Era a patra zi în dubă. Dacă mi-
ar fi trecut rândul, nu sunt sigur că m-aş fi străduit să-mi obţin tainul.
Eram conştient de setea şi suferinţa fiecăruia, ale bolnavului şi ale
celorlalţi, tot aşa cum le simţeam şi pe ale mele. Nu puteam face nimic
pentru a curma aceste chinuri şi de aceea le acceptam ca toată lumea,
netulburat.
Ştiu că oamenii se pot comporta extrem de diferit în aceleaşi
circumstanţe. Aceştia erau orgota, un popor educat de la naştere în
disciplina oarbă a cooperării, docilităţii şi supunerii faţa de scopul
colectiv, decis la un nivel superior. Atributele independenţei şi deciziei le
fuseseră atenuate. Fără vreo predispoziţie la mânie, alcătuiau un întreg
din care făceam şi eu parte, toţi o simţeam şi reprezenta un refugiu şi o
reală alinare în noapte - acea unitate a grupului strâns laolaltă, fiecare
trăgând viaţă de la ceilalţi. Cu toate acestea, întregul nu avea un
purtător de cuvânt, era pasiv şi lipsit de conducător.
Oamenii cu voinţa mai călită s-ar fi descurcat mult mai bine, ar fi
discutat între ei, ar fi împărţit apa în mod echitabil, l-ar fi ajutat pe
bolnav şi ar fi fost mai curajoşi. Nu ştiu... Ştiu doar ce se întâmpla
înăuntrul dubei.
În a cincea dimineaţă, dacă numărasem corect, la scurt timp după ce
mă trezisem, luntrea s-a oprit. De afară am auzit glasuri şi strigăte
îndepărtate. Uşile dubei au fost descuiate şi deschise larg.
Ne-am târât pe rând până la capătul deschis al cutiei metalice, unii în
patru labe, şi am sărit sau ne-am prăbuşit pe sol. Mai exact, douăzeci şi
patru dintre noi. Doi morţi, cadavrul cel vechi şi unul nou, cel care de
două zile nu-şi băuse porţia de apă, au fost traşi afară.
Era frig, atât de frig şi atât de orbitor din cauza reflexiei soarelui pe
neaua imaculată, încât ne venea foarte greu să părăsim adăpostul fetid
al furgonului, şi unii dintre noi am izbucnit în lacrimi. Am rămas laolaltă
lângă luntre, goi şi mirosind urât - micuţa noastră entitate nocturnă
expusă luminii dureroase a zilei. Ne-au încolonat şi ne-au condus către o
clădire aflată la câteva sute de metri. Pereţii din metal şi acoperişul
troienit, întinderea de omăt din jur, uriaşul lanţ muntos de sub soarele
care urca pe boltă, cerul imens - toate păreau că vibrează şi scânteiază
datorită excesului de lumină.
Ne-am aliniat pentru a ne spăla într-un jgheab mare dintr-o baracă
improvizată. Primul lucru a fost să bem apa de spălat. După aceea, am
fost duşi în clădirea principală, unde ni s-au distribuit maieuri, cămăşi gri
de flanelă, izmene, jambiere şi pâslari. Un paznic ne-a bifat numele pe o
listă şi am intrat în sala de mese. Acolo, împreună cu vreo sută de
indivizi, îmbrăcaţi tot în cenuşiu, ne-am aşezat la mesele ţintuite în
podea şi am căpătat dejunul: terci de cereale şi bere. Apoi, atât deţinuţii
noi cât şi cei vechi au fost împărţiţi în grupuri de câte doisprezece.
Echipa mea a fost dusă la un joagăr, aflat la câteva sute de metri înapoia
clădirii principale, în apropierea gardului. Dincolo de acesta, nu departe,
începea o pădure ce acoperea dealurile care ondulau spre nord cât
vedeai cu ochii. Sub conducerea unui gardian, luam scândurile de la
joagăr şi le stivuiam într-o magazie uriaşă, unde erau depozitate iarna.
După zilele petrecute în dubă, nu ne era uşor să umblăm, să ne
aplecăm şi să ridicăm greutăţi. Nu ni se permitea să stăm degeaba, dar
nici nu ne zoreau. La mijlocul zilei, ni s-a adus câte o cană de orsh, o
fiertură nefermentată. Înainte de apus, am revenit în barăci şi am
căpătat cina: păsat de legume şi bere. Seara am fost zăvorâţi în
dormitor, care era iluminat toată noaptea. Am dormit pe priciuri late de
un metru şi jumătate, orânduite pe două nivele de-a lungul pereţilor.
Deţinuţii mai vechi s-au repezit la cele de sus, locurile cele mai bune,
datorită aerului cald care se ridica. Fiecare dintre noi căpătasem un sac
de dormit gros şi grosolan, mirosind a sudoarea trupurilor trecute prin el,
dar bine izolat şi călduros. Neplăcută pentru mine era lungimea lui. Pe un
gethenian mijlociu îl acoperea până peste cap, dar nu şi pe mine. Şi nici
pe prici nu mă puteam întinde complet.
Locul se numea Ferma Trei pentru Voluntari şi Reabilitare, a
Comensualităţii Pulefen, Districtul Treizeci, care se situa în nord-vestul
extrem al zonei locuibile din Orgoreyn, mărginită de munţii Sembensyen,
de râul Esagel şi de coastă. În regiune nu existau aşezări mari şi
populaţia era risipită. Oraşul cel mai apropiat de noi se numea Turuf şi se
afla la câţiva kilometri spre sud-vest, dar nu l-am văzut niciodată. Ferma
se întindea la marginea unui vast ţinut împădurit: Tarrenpeth. Prea
nordică pentru copacii mari - hemmen, serem, sau vate negru - pădurea
se compunea dintr-un singur soi de arbori, un conifer scund şi noduros,
nu mai înalt de patru metri, cu cetina sură, denumit thore. Deşi pe Iarnă
numărul speciilor băştinaşe, plante sau animale, este neobişnuit de mic,
indivizii unei specii sunt foarte mulţi. Există mii de kilometri pătraţi
acoperiţi numai de thore. Pe această planetă, până şi cele mai sălbatice
locuri sunt atent îngrijite şi, cu toate că pădurea era exploatată de
secole, în ea nu existau locuri pustii, pante erodate sau luminişuri
presărate de cioturi. Se părea că toţi copacii erau inventariaţi, iar de la
joagărul nostru nu se risipea nici măcar un fir de rumeguş. Ferma avea şi
o făbricuţă, iar când vremea nu le permitea tăietorilor să plece la lucru,
munceam acolo, prelucrând aşchii, scoarţă şi talas, tratându-le şi
comprimându-le în diferite forme şi extrăgând din cetina uscată o răşină
utilizată la materialele plastice.
Se muncea serios, fără să fim exploataţi. Dacă ne-ar fi dat ceva mai
multă mâncare şi haine mai bune, ar fi fost aproape plăcut, însă foamea
şi frigul continue nu ne mai permiteau să avem satisfacţii. Paznicii nu
dădeau dovadă decât rareori de severitate şi niciodată de cruzime. În
general erau indiferenţi, şleampăţi, greoi şi, pentru mine cel puţin,
efeminaţi - dar nu în sensul delicateţii. sau al altor atribute feminine, ci
dimpotrivă, aveau o corpolenţă inertă şi nepăsătoare, un soi de
bovinitate. Între tovarăşii mei de dormitor, încercam, pentru prima dată
pe Iarnă, senzaţia de a fi un bărbat printre femei sau printre eunuci.
Deţinuţii aveau aceeaşi trupeşenie şi indolenţă. Îmi venea greu să-i
deosebesc între ei. Nivelul emoţional părea întotdeauna coborât, iar
discuţiile banale. La început, am considerat că apatia şi nivelarea se
datorau lipsei de hrană, căldură şi libertate, dar în curând am descoperit
că motivul era mult mai simplu: drogurile ce li se dădeau pentru a nu
intra în kemmer.
Ştiusem că existau medicamente care puteau reduce sau elimina
practic faza potentă a ciclului sexual gethenian. Se utilizau când anumite
condiţii, sănătatea sau moralitatea dictau abstinenta. În felul acesta, una
sau mai multe perioade kemmer puteau fi omise fără efecte negative.
Folosirea voluntară a unor asemenea droguri era obişnuită şi acceptată.
Nu mă gândisem că puteau fi administrate unor persoane care n-o
doreau.
Existau motive întemeiate. Un deţinut în kemmer constituia un
element perturbator în echipa lui de lucru. Dacă ar fi fost scutit de
muncă, ce s-ar fi putut face cu el - mai ales dacă nici un altul nu intra în
kemmer în aceeaşi perioadă? Situaţie posibilă la un număr de o sută
cincizeci de deţinuţi. Pentru un gethenian în kemmer e destul de greu să
nu aibă un partener. Atunci poate că-i mai bine să înlături chinurile şi
timpul irosit, eliminând complet cauza. Asta şi făceau.
Deţinuţii care se aflau aici de câţiva ani se adaptaseră psihologic, şi
cred că şi fizic, într-o anumită măsură, la această castrare chimică. Erau
la fel de asexuaţi ca şi claponii. Aidoma îngerilor, nu cunoşteau nici
ruşinea, nici dorinţa. Totuşi, absenţa unor sentimente atât de complexe
nu mi se pare o trăsătură specific omenească.
Fiind strict definită şi limitată prin natură, nevoia sexuală a
gethenienilor nu suferă influenţe majore din partea societăţii. Pornirile
sexuale sunt mai încifrate, canalizate şi reprimate decât în orice
societate bisexuală pe care o cunosc. Abstinenţa reprezintă o opţiune
personală şi plăcerile se tolerează întotdeauna. Teama şi frustrarea
sexuala sunt extrem de rare. Întâlneam pentru prima dată un caz de
finalitate socială opusă pornirii sexuale. Fiind o suprimare, nu o simplă
înăbuşire, produsese nu frustrare, ci ceva mult mai neliniştitor pe termen
lung: pasivitate.
Pe Iarnă nu există colectivităţi de insecte. Din acest motiv,
gethenienii nu se pot compara, aşa cum fac terrienii, cu nenumăratele
oraşe de minusculi muncitori asexuaţi, care nu posedă alt instinct decât
pe cel al supunerii faţă de grup. Dacă pe Iarnă ar fi existat furnici, poate
că gethenienii ar fi încercat să le imite cu mult timp în urmă. Fermele de
Voluntari sunt relativ recente, existând într-o singură ţară şi fiind practic
necunoscute în alte părţi. Este însă un semn de rău augur al direcţiei în
care poate evolua o societate de indivizi atât de vulnerabili din punct de
vedere al controlului sexual.
După cum am mai spus, nu primeam suficientă hrană pentru munca
pe care o făceam, iar hainele noastre, dar mai ales încălţările erau
complet inadecvate iernii. Nici paznicii, cei mai mulţi dintre ei fiind
deţinuţi care beneficiau de reduceri ale pedepsei, n-o duceau mai bine.
Ferma nu era un lagăr de exterminare. Regimul strict punitiv de aici
putea fi suportabil, dacă n-ar fi existat drogurile şi interogatoriile.
Unii deţinuţi participau la interogatorii în grupuri de câte doisprezece.
Pur şi simplu recitau un fel de spovedanie, căpătau injecţia anti-kemmer
şi se întorceau la muncă. Alţii, deţinuţii politici, erau anchetaţi la fiecare
cinci zile, după ce în prealabil fuseseră drogaţi..
Nu ştiu ce anume substanţe foloseau şi nici scopul interogatoriilor.
Habar n-am ce întrebări îmi puneau. Mă trezeam în dormitor, după
câteva ore, întins pe prici alături de alţi şase-şapte indivizi, unii
deşteptându-se ca mine, alţii încă inerţi, afectaţi de droguri. Când ne
reveneam cu toţii, paznicii ne duceau la fabrică. Totuşi, după a treia sau
a patra anchetă, n-am mai putut să mă ridic. M-au lăsat în pace şi în ziua
următoare mi-am putut însoţi echipa, deşi mă simţeam slăbit. După încă
un interogatoriu, am zăcut doua zile. Probabil că hormonii anti-kemmer
şi serul Adevărului aveau un efect toxic asupra sistemului meu nervos
non-gethenian, efect ce era cumulativ.
Îmi amintesc cum mă gândeam să pledez în faţa Inspectorului la
următorul interogatoriu. Aveam să încep, promiţându-i un răspuns cinstit
la orice întrebare fără să fie nevoie de droguri, iar mai târziu, urma să-i
spun: „Domnule, nu vedeţi cât de inutil este să cunoşti răspunsul la o
întrebare greşită?" Atunci Inspectorul avea să se preschimbe în Faxe, cu
lanţul de aur al Prezicătorului în jurul gâtului, iar eu aveam să port cu el
conversaţii îndelungate şi plăcute, în vreme ce controlam dozarea
acidului dintr-un picurător în bazinul cu talaş. Dar când am intrat în
odăiţa în care ne interogau, asistentul Inspectorului mi-a dezgolit gâtul şi
m-a injectat înainte de-a izbuti să rostesc ceva, şi tot ce-mi amintesc din
şedinţa aceea, deşi poate că amintirea este mai veche, e Inspectorul: un
tânăr orgota cu chip obosit, cu unghiile murdare, rostind plictisit:
„Trebuie să-mi răspunzi la întrebări în orgota, şi nu în altă limbă. Să
vorbeşti în orgota."
Nu exista o infirmerie. Principiul Fermei era: „Munceşte sau mori".
Dar în practică, gardienii manifestau înţelegere, asigurând răgazuri între
muncă şi moarte. După cum am mai spus, nu erau cruzi, nici blânzi, ci
şleampăţi şi nepăsători, câtă vreme ei înşişi nu aveau necazuri. Când
deveni limpede că eu şi un alt deţinut nu mai puteam sta în picioare, ne
lăsară să rămânem în dormitor, în sacii de dormit, ca şi cum nu ne-ar fi
văzut. După ultima anchetă, eu mă simţeam extrem de rău. Celălalt era
un ins de vârstă mijlocie, care se stingea din viaţă din cauza unei
disfuncţii renale. Deoarece nu putea muri mai repede, i se permitea să
se chinuiască pe prici.
Mi-l amintesc mult mai clar decât pe oricare altul din Ferma Pulefen.
Din punct de vedere fizic, aparţinea raselor care trăiau pe Marele
Continent, fiind masiv şi cu membre scurte, acoperit cu un strat gros de
grăsime subcutanată, care în ciuda bolii îi conferea un aspect prosper.
Tălpile şi palmele îi erau mici, şoldurile destul de late, iar pieptul bine
dezvoltat, cu sânii mai proeminenţi decât ai unui mascul din rasa mea.
Avea pielea roşcat-cafenie, închisă la culoare, părul negru, fin, cu aspect
de blană şi faţa lătăreaţă, cu trăsături puternice şi pomeţi proeminenţi.
Genotipul este asemănător cu al unor grupuri terriene izolate care
trăiesc la altitudini foarte mari sau în regiunile arctice. Se numea Asra;
fusese dulgher.
Am stat de vorbă.
Cred că Asra era dispus să moară, dar se temea de moarte. Încerca
orice ca să uite frica.
Aveam puţine lucruri în comun, în afara vecinătăţii morţii, despre
care nu doream să discutăm. De aceea, în cea mai mare parte a
timpului, ne-a fost greu să ne înţelegem. Pentru el nu conta. Mie, însă,
mai tânăr şi mai sceptic, mi-ar fi plăcut să înţeleg, să pătrund, să
primesc explicaţii. Dar n-am căpătat nici una. Am stat doar de vorbă.
Noaptea, dormitorul era puternic luminat, ticsit şi gălăgios, în timpul
zilei, luminile nu se aprindeau şi încăperea devenea întunecoasă, pustie
şi tăcută. Zăceam unul lângă celălalt pe prici şi discutam în şoaptă. Lui
Asra îi plăcea sa povestească pe îndelete despre tinereţea sa, petrecută
la o fermă Comensuală din Valea Kunderer, şesul întins şi superb pe
care-l străbătusem, mergând de la graniţă spre Mishnory. Avea un accent
pronunţat şi folosea multe nume de oameni, locuri, datini şi unelte al
căror înţeles nu-l cunoşteam, aşa încât rareori pricepeam altceva decât
tonul amintirilor lui. Când se simţea mai bine, de obicei pe la amiază, îi
ceream să-mi spună o legendă sau un mit. Majoritatea gethenienilor
cunosc o mulţime. Literatura lor, deşi există sub formă scrisă, constituie
o tradiţie orală, şi din acest punct de vedere cu toţii sunt competenţi.
Asra cunoştea creaţiile orgota, Pildele lui Meshe, istoria lui Parsid,
fragmente din marile epopei şi saga epică a Neguţătorilor Marini. Toate
acestea, precum şi diferite crâmpeie de folclor local pe care şi le amintea
din copilărie, mi le povestea în dialectul lui uşor graseiat, apoi, când
obosea, îmi cerea să-i spun şi eu ceva.
- Ce se mai aude prin Karhide? mă întreba, frecându-şi picioarele,
care-l străfulgerau cu dureri chinuitoare, şi întorcându-şi către mine
chipul luminat de un surâs sfios, răbdător şi ironic.
Odată i-am spus:
- Ştiu o poveste despre oameni care trăiesc pe altă lume.
- Şi cum e lumea aia?
- Destul de asemănătoare cu asta, dar nu se învârteşte în jurul
soarelui, ci în jurul stelei căreia voi îi ziceţi Selemy. Este o stea galbenă
ca soarele, şi pe lumea aceea, sub soarele Selemy, trăiesc alţi oameni.
- Asta-i ca în învăţăturile Sanovy, cu povestea despre alte lumi. Când
eram mic, în Vatra mea venea un bătrân preot Sanovy, nebun, şi le
povestea copiilor totul despre locul în care se duc mincinoşii când mor, şi
sinucigaşii, şi hoţii... acolo o să mergem şi noi doi, nu? Într-unul din
locurile alea.
- Nu, ceea ce-ţi spun acum nu-i o lume a spiritelor, ci una adevărată.
Oamenii care trăiesc acolo sunt oameni reali, vii, ca aici. Dar, cu foarte
mult timp în urmă, ei au învăţat să zboare.
Asra a rânjit neîncrezător.
- Dar nu fluturând din braţe! Ei zboară într-un fel de maşini.
Era greu de explicat în orgota, care n-are un cuvânt exact pentru „a
zbura". Cel mai apropiat termen înseamnă, mai degrabă, „a aluneca".
- Învăţaseră să construiască maşini care se mişcau prin aer aşa cum
o sanie trece peste zăpadă. Iar după o vreme au învăţat cum să le facă
să meargă mai departe şi mai iute, până ce zburau ca piatra plecată din
praştie, dincolo de pământ şi de nori, în afara văzduhului, până la altă
lume, care se rotea în jurul altui soare. Şi când au ajuns pe lumea aceea,
au găsit tot oameni...
- Lunecând prin văzduh?
- Poate că da, poate că nu... Când au ajuns la lumea mea, noi ştiam
deja cum să ne ridicăm în aer. Însă ei ne-au învăţat să trecem de la o
lume la alta, deşi încă nu aveam maşinării pentru aşa ceva.
Asra era derutat de prezenţa naratorului în poveste. Eu aveam febră,
mă iritau abcesele provocate de droguri pe braţe şi pe piept, şi nu mai
ţineam minte cum intenţionasem să plăsmuiesc istoria.
- Zi mai departe, mi-a spus el, încercând să priceapă. Ce mai fac în
afară de a umbla prin văzduh?
- Ah, păi cam ce fac şi cei de aici. Numai că ei sunt tot timpul în
kemmer.
El chicoti. Desigur, traiul în comun nu permitea existenţa unei taine
şi, inevitabil, porecla care mi-o dăduseră atât deţinuţii cât şi paznicii
fusese „Perversul". Totuşi, acolo unde nu există nici dorinţă, nici ruşine,
nimeni, oricât de anormal ar fi, nu-i scos în evidenţă. Şi cred că Asra n-a
făcut nici o legătură între infirmitatea mea şi ipoteza unui kemmer
permanent. O vedea doar ca pe o variaţie a unei teme străvechi, aşa
încât a chicotit uşor şi a spus:
- Tot timpul în kemmer... Există deci un loc al răsplatei? Sau al
pedepsei?
- Nu ştiu, Asra. Lumea aceasta ce este?
- Nici una, copile. Este pur şi simplu lumea, aşa cum e ea. Te naşti pe
ea şi... totul e aşa cum e...
- Eu nu m-am născut pe ea. Eu am venit aici. Am ales-o.
Tăcerea şi umbrele se lungeau în jurul nostru. Afară, în liniştea
ţinutului de dincolo de pereţi, se auzea doar umbra unui sunet, ţiuitul
unui ferăstrău, nimic altceva.
- Aha, bun... Aha, bun, mormăi Asra şi suspină, frecându-şi picioarele
şi scoţând un oftat stins de care nu era conştient. Nici unul dintre noi n-a
ales, adăugă el.
La o zi sau două după aceea, a intrat în comă şi a murit repede. Nu
aflasem de ce fusese trimis la Ferma de Voluntari, pentru ce crimă, sau
greşeală, sau neregulă în acte. Ştiam doar că se afla aici de mai puţin de
un an.
A doua zi după moartea lui Asra, m-au chemat la interogatoriu. De
data asta au trebuit să mă poarte pe sus şi mai departe nu-mi pot aminti
nimic.

14
Evadarea

CÂND OBSLE şi Yegey au părăsit oraşul, iar portarul lui Slose mi-a
refuzat accesul, am înţeles că sosise momentul să apelez la duşmani,
fiindcă de la prieteni nu mai aveam ce aştepta. M-am dus la Comisarul
Shusgis şi l-am şantajat. Neavând suficienţi bani ca să-l pot cumpăra, am
fost nevoit să-mi irosesc reputaţia. Printre perfizi, numele trădătorului
este un capital în sine. I-am spus că mă aflam în Orgoreyn ca agent al
Facţiunii Nobililor din Karhide, care plănuia asasinarea lui Tibe, iar el îmi
fusese desemnat drept contactul Sarf. Dacă refuza să-mi dea informaţia
necesară, aveam să le transmit prietenilor din Erhenrang că era agent
dublu, în serviciul Facţiunii Comerţului Liber, iar vestea aceea urma să
ajungă, cu siguranţă, la urechile Sarfului. Prostovanul m-a crezut. Mi-a
spus destul de repede tot ce voiam să aflu, ba chiar m-a întrebat dacă se
procedase bine.
Nu mă găseam în pericol imediat din partea prietenilor mei, Obsle,
Yegey şi ceilalţi. Ei îşi cumpăraseră liniştea, sacrificându-l pe Trimis, şi se
bizuiseră pe faptul că nu le-aş fi făcut necazuri. Până nu mă dusesem la
Shusgis, nimeni din Sarf, cu excepţia lui Gaum, nu mă considerase demn
de luat în seamă, dar acum aveau să mă urmărească îndeaproape.
Trebuia să-mi închei afacerile şi să dispar. Deoarece nu puteam să
expediez un mesaj în Karhide, scrisorile fiind controlate, iar telefoanele şi
comunicaţiile radio interceptate, m-am dus pentru prima oară la
Ambasada Regală. Acolo lucra Sardon rem ir Chenewich, pe care-l
cunoscusem destul de bine la Curte. A acceptat imediat să-i trimită lui
Argaven un mesaj în care să explice ce se întâmplase cu Trimisul şi unde
avea să fie întemniţat. Eram convins că Chenewich, o persoană
inteligentă şi cinstită, va transmite mesajul fără să fie interceptat, dar nu
puteam şti ce va înţelege sau ce va face regele. Voiam ca el să capete
informaţia respectivă, în cazul în care Nava Stelară a lui Ai apărea pe
neaşteptate dintre nori. Pe atunci încă mai speram că luase legătura cu
echipajul ei înainte de a fi arestat de Sarf.
De data asta eram în pericol, iar dacă fusesem observat intrând în
ambasadă, pericolul se dubla. De acolo am plecat direct la portul de
caravane din Southside şi, înainte de amiaza aceleiaşi zile, Odstreth
Susmy, am părăsit Mishnory tot aşa cum venisem, ca hamal pe o luntre.
Deţineam asupra mea permisele vechi, puţin modificate ca să se
potrivească meseriei. În Orgoreyn e riscant să falsifici actele, întrucât ele
sunt inspectate de cincizeci şi două de ori pe zi, dar asumarea riscurilor
nu reprezintă o raritate şi vechii mei camarazi din Insula Peştilor îmi
arătaseră câteva trucuri. Deşi mă chinuia faptul că purtam un nume fals,
nimic altceva nu m-ar fi putut salva sau transporta peste Orgoreyn până
la coasta Mării Vestice.
Pe când caravana hurducăia peste podul Kunderer şi ieşea din
Mishnory, gândurile mele se îndreptau către vest, toamna preda ştafeta
iernii şi trebuia să ajung la destinaţie cât aş mai fi putut face ceva,
înainte ca drumurile să fie închise circulaţiei rapide. Văzusem o Fermă de
Voluntari în Komsvashom când lucrasem în Administraţia Văii şi
discutasem cu foştii deţinuţi. Acum, cele văzute şi auzite mă obsedau.
Trimisul, atât de vulnerabil în faţa frigului încât purta o haină la
temperaturi sub zero grade, n-avea să supravieţuiască iernii din Pulefen.
Trebuia să mă grăbesc, dar caravana mă purta lent, trecând de la o
aşezare la alta, pendulând de la nord la sud, încărcând şi descărcând,
astfel că abia după o jumătate de lună am ajuns în Ethwen, la gura râului
Esagel.
În Ethwen am avut noroc. Discutând cu nişte oameni din Tranzit, am
aflat despre vânătorii de blănuri autorizaţi, care colindau pe râu din
amonte în aval, cu sănii ori bărci cu tălpice, traversând pădurea
Tarrenpeth, până aproape de Gheaţă. Din discuţiile lor despre capcane,
s-a născut şi planul meu. În Ţinutul Kerm, ca şi în zona de frontieră
Gobrin, există pesthry cu blană albă. Ele îndrăgesc aerul rece din
preajma gheţarilor.
Le vânasem când eram tânăr, în pădurile de thore din Kerm. De ce să
n-o fac şi acum prin codrii Pulefenului?
În nordul şi vestul îndepărtat al Orgoreynului, în întinsele regiuni
sălbatice situate la apus de Sembensyen, oamenii vin şi pleacă după
voie, deoarece nu există destui Inspectori care să le îngrădească
mişcările. În locurile acelea, vechea libertate sfidează încă Noua Epocă.
Ethwen este un port cenuşiu, construit pe stâncile sure ale golfului
Esagel. O briză ploioasă suflă pe străzi, iar locuitorii sunt marinari
încruntaţi, care îţi vorbesc pe şleau. Îmi amintesc cu respect de Ethwen,
locul în care norocul meu a căpătat altă turnură.
Am cumpărat schiuri, rachete, capcane şi provizii. De la Biroul
Comensual, mi-am făcut rost de permisul de vânătoare şi de celelalte
acte necesare, şi am pornit pe Esagel în sus cu un grup de vânători
condus de un bătrân, pe nume Mavriva. Râul nu îngheţase încă şi pe
drumuri se mai putea circula cu vehiculele cu roţi, deoarece pe coastă,
chiar în această ultimă lună a anului, ploile erau mai frecvente decât
ninsorile. Cei mai mulţi vânători aşteptau ca iarna să înceapă cu
adevărat, iar în luna Thern porneau pe Esagel în bărci cu tălpice, dar
Mavriva intenţiona să ajungă devreme în nord şi să prindă pesthry
imediat ce începeau migraţia. Cunoştea zonele de frontieră,
Sembensyenul de nord şi Dealurile de Foc aşa cum puţini le cunoşteau
şi, în decursul acelei călătorii, am învăţat de la el multe lucruri care mi-
au folosit mai târziu.
Ajunşi în Turuf, m-am despărţit de grup, prefăcându-mă bolnav. Ei au
continuat spre nord, în vreme ce eu am pornit de unul singur către nord-
est, urcând poalele Sembensyenilor. Am petrecut câteva zile cercetând
ţinutul, apoi am ascuns aproape toate bagajele într-o vale ferită, la vreo
douăzeci de kilometri de Turuf. Am revenit în oraş tot dinspre sud, dar de
data asta am tras la Tranzit. Prefăcându-mă că pregătesc o expediţie de
vânătoare, am cumpărat încă un rând de schiuri, rachete şi provizii, un
sac de dormit şi haine groase, plus o sobă Chabe, un cort din polipiele şi
o sanie uşoară pe care să încarc totul. Apoi nu mi-a mai rămas decât să
aştept ca ploaia să se preschimbe în ninsoare şi noroiul în gheaţă. N-am
zăbovit prea mult, întrucât petrecusem mai bine de o lună pe drumul
dintre Mishnory şi Turuf. În Arhad Thern dădu îngheţul şi începu
ninsoarea pe care o dorisem.
Am depăşit gardul de sârmă electrificată al fermei Pulefen imediat
după amiază. Neaua mi-a acoperit urmele instantaneu. Am lăsat sania în
vâlceaua unui pârâu, adânc în pădure, la răsărit de Fermă, şi, purtând
doar o raniţă, am revenit pe drum. Am mers până am ajuns la poarta
principală a Fermei. Acolo am prezentat actele pe care le falsificasem din
nou în Turuf. Acum erau „autentificate" pe numele Thener Benth, deţinut
eliberat pe cuvânt de onoare, şi erau însoţite de ordinul de a mă
prezenta, cel târziu până la Eps Thern, la Ferma Trei pentru Voluntari a
Comensualităţii Pulefen, pentru a servi ca paznic timp de doi ani. Un
Inspector cu ochi ageri ar fi intrat la bănuieli în faţa acelor hârtii
mototolite, dar aici existau puţini ochi ageri.
Nimic mai simplu decât să intri la închisoare. M-am liniştit oarecum în
privinţa ieşirii.
Şeful schimbului de gardă m-a mustrat pentru că întârziasem o zi şi
m-a trimis la barăci. Masa se terminase şi, din fericire, se făcuse prea
târziu să mai primesc uniformă şi bocanci şi să mi se confişte hainele
civile. Nu mi-au dat arma, dar am găsit una pe când mă învârteam prin
bucătărie, încercând să capăt ceva de mâncare. Bucătarul îşi ţinea arma
atârnată într-un cui, înapoia cazanelor. Am furat-o. Nu se putea regla
pentru intensitate mortală. Poate că aşa erau toate armele lor. În Ferme
nu omorau oamenii, ci lăsau foamea, iarna şi disperarea s-o facă în locul
lor.
Erau vreo treizeci-patruzeci de paznici şi o sută cincizeci sau şaizeci
de prizonieri. Nici unul n-o ducea prea bine şi cei mai mulţi dormeau,
deşi abia trecuse de ora patru. L-am rugat pe un gardian tânăr să-mi
arate locurile şi deţinuţii adormiţi. I-am zărit în lumina puternică a
dormitorului şi aproape că am renunţat la speranţa de-a acţiona din
prima seară, înainte să atrag bănuieli asupra mea. Întinşi pe priciuri,
captivii erau ascunşi în sacii de dormit ca pruncii în pântec, invizibili,
imposibil de identificat... Toţi, în afara unuia, prea înalt ca să-şi poată
ascunde capul, chipul oacheş şi descărnat, ca al unui schelet, ochii
închişi şi afundaţi, părul lung, în şuviţe slinoase.
Roata norocului, care se învârtise în favoarea mea în Ethwen, aştepta
acum supusă. Dintotdeauna, doar un singur har: să intuiesc clipa în care
roata se poate mişca la o simplă atingere, s-o cunosc şi să acţionez. Anul
trecut, în Erhenrang, crezusem că-mi pierdusem harul acesta şi că n-
aveam să-l mai regăsesc niciodată. Acum mă copleşea imensa fericire de
a simţi iarăşi siguranţa aceea, de a şti ca-mi pot cârmi destinul şi şansele
lumii ca pe o sanie pe panta periculoasă a următoarei ore.
Întrucât continuam să colind şi să-mi bag nasul peste tot, jucându-mi
rolul de individ curios şi prostănac, m-au pus în ultimul planton. La
miezul nopţii, toţi cei dinăuntru dormeau, cu excepţia mea şi a altui
paznic. Mi-am efectuat plimbările de colo-colo, trecând la răstimpuri pe
lângă priciuri. Mi-am definitivat planul şi am început să-mi pregătesc
voinţa şi trupul să intre în dothe, deoarece forţa mea nu reuşea fără
ajutorul puterii ieşite din întuneric. Înaintea zorilor, am intrat din nou în
dormitor şi, cu arma bucătarului, i-am administrat lui Genly Ai un şoc
paralizant de numai o sutime de secundă, apoi l-am luat cu sac cu tot pe
umăr în corpul de gardă.
- Ce faci? a întrebat pe jumătate adormit celălalt paznic.
- E mort.
- Încă un mort? Pe măruntaiele lui Meshe, şi nici n-a început încă
iarna! Şi-a plecat capul într-o parte, să privească faţa Trimisului care-mi
atârna pe umeri: A, e Perversul! Pe Ochi, nu crezusem tot ce se spunea
despre karhideni până când nu l-am văzut. Urât mai e! Zăcea de-o
săptămână, gemând, dar nu credeam c-o să moară aşa de repede. Bine,
du-te şi lasă-l afară până dimineaţa. Nu sta aşa, de parc-ai fi un hamal c-
un sac în spate...
Mergând pe coridor, m-am oprit lângă biroul Inspectorului. Fiind
paznic, nimeni nu m-a oprit să intru. Am căutat panoul de control al
alarmei. Butoanele nu erau etichetate, însă paznicii zgâriaseră litere
lângă ele, să le fie de ajutor în caz de urgenţă. Am hotărât că „g.F"
înseamnă „garduri" şi am răsucit comutatorul respectiv ca să întrerup
curentul prin sârmele electrice din jurul fermei, apoi am ieşit şi am
continuat trăgându-l pe Ai de subsuori. Am ajuns la paznicul de la uşa
clădirii. M-am prefăcut că mă chinuiesc să ridic greutatea leşului, fiindcă
forţa-dote era pe deplin declanşată şi nu doream să se vadă cât de uşor
puteam manevra un ins mai greu decât mine.
- Un deţinut mort, am rostit. Mi-au spus să-l scot din dormitor. Unde
să-l duc?
- Nu ştiu. Pune-l afară. Bagă-l sub o streaşină să nu-l acopere zăpada
şi să putrezească la primăvară. Ninge peditia.
Se referea la ceea ce noi numim zăpada-sove, ninsoarea cu fulgi mari
şi încărcaţi de apă, o veste minunată pentru mine.
- Bine, bine, am încuviinţat şi mi-am târât povara afară, după colţul
clădirii, ieşind din raza lui vizuală. Acolo, l-am suit pe Ai pe umeri, am
mers câteva sute de metri spre nord-est, am escaladat gardul
deconectat, am sărit jos şi m-am grăbit cât am putut către râu. Nu mă
îndepărtasem prea mult, când s-a auzit un fluier şi s-au aprins
reflectoarele. Ningea destul de vârtos ca să mă pot ascunde, şi totuşi
urmele mele n-aveau să dispară în câteva minute. Cu toate acestea,
când am ajuns la râu încă nu descoperiseră nimic. Am pornit spre nord,
pe pământul curat de sub copaci, sau prin apă când solul era acoperit cu
omăt. Pârâul, un afluent mic şi repede al lui Esagel, nu îngheţase încă.
Lucrurile se desluşeau mai bine în zori şi am înaintat rapid. În dothe
complet, am constat că Trimisul nu era deloc greu, deşi lungimea lui mă
stânjenea. Urmând cursul apei, am ajuns în vâlceaua în care lăsasem
sania, l-am legat pe Ai de ea, aşezându-mi bagajele în jurul şi deasupra
lui, până ce a fost bine ascuns, şi am aruncat deasupra o prelată
impermeabilă. După aceea mi-am schimbat hainele şi am mâncat ceva,
deoarece foamea permanentă şi de lungă durată pe care o încerci în
dothe îmi rodea deja măruntaiele. Apoi am pornit spre nord, pe
principalul drum forestier. Nu după multă vreme, m-au ajuns din urmă
doi schiori.
Acum eram îmbrăcat şi echipat ca un vânător, şi le-am spus că
încercam să ajung din urmă grupul lui Mavriva, care pornise spre nord în
ultimele zile din Grende. Îl cunoşteau pe Mavriva şi m-au crezut, după ce
le-am arătat autorizaţia de vânător. Nu se aşteptau ca evadaţii să se
îndrepte spre miazănoapte, pentru că într-acolo nu exista decât pădure
până la Gheaţă. Poate că de fapt nici nu erau prea interesaţi să-i prindă
pe fugari. De ce ar fi fost? Au plecat mai departe, iar peste o oră au
trecut iarăşi pe lângă mine, revenind la Fermă. Unul dintre ei era chiar
tovarăşul meu de planton. Nu-mi văzuse nici o clipă faţa, deşi jumătate
din noapte stătusem în preajma lui.
Când am fost sigur că n-aveau să revină, am părăsit drumul şi toată
ziua aceea am descris un semicerc larg, prin pădure şi pe dealurile din
estul Fermei, ieşind în cele din urmă în văiuga ferită din vecinătatea lui
Turuf, unde ascunsesem al doilea rând de echipament. Era dificil de mers
cu sania prin ţinutul acela văluros, trăgând o greutate de două ori mai
mare decât a mea, însă stratul de zăpadă era deja compact, iar eu eram
în dothe. Trebuia să-mi menţin condiţia, întrucât dacă lăsai să te
părăsească puterea dothe, nu mai erai bun de nimic. Până atunci n-o
menţinusem mai mult de o oră, dar ştiam că unii Bătrâni o puteau ţine la
nivel maxim o zi şi o noapte, sau chiar mai mult, iar antrenamentului
meu i se adăuga acum înfrigurarea. În dothe, nu-ţi făceai multe griji, şi
singura mea preocupare o constituia Trimisul, care ar fi trebuit să-şi
revină destul de repede după doza minimă de sonice pe care i-o
administrasem. Nu se clintise deloc şi nu aveam timp să-i acord îngrijiri.
Să fi fost trupul său atât de diferit, încât ceea ce pentru noi e doar o
simplă paralizare să însemne moarte pentru el? Când roata ţi se
învârteşte sub mână, trebuie să fii prudent cu vorbele, iar eu îl numisem
„mort" de două ori şi-l purtasem aşa cum sunt purtaţi morţii. Uneori mă
gândeam că nu era decât un leş pe care-l trăgeam peste dealuri, iar
norocul meu şi viaţa lui se irosiseră zadarnic. Atunci, blestemam şi
asudam, iar forţa dothe părea că se scurge din mine ca apa dintr-un
ulcior spart. Dar am continuat şi puterea nu m-a părăsit până n-am ajuns
la ascunzătoare, unde am instalat cortul. Am deschis o cutie cu hrană
concentrată, pe care am înfulecat-o aproape în întregime, iar din câteva
comprimate alimentare am făcut o supă şi l-am silit pe Ai s-o înghită,
pentru că părea lihnit. Pe braţe şi pe piept avea ulceraţii, ce nu se
putuseră vindeca din cauza rosăturilor provocate de sacul murdar în care
dormise. După ce i le-am dezinfectat şi l-am aşezat în căldura sacului din
blană, pitit atât cât îl puteau ascunde iarna şi sălbăticia, n-am mai avut
ce face. Se lăsase noaptea, iar întunericul cel adânc, preţul solicitării
voluntare a tuturor forţelor trupului, se năpustea asupra mea. De acum
trebuia să ne lăsam în voia lui.
Am dormit amândoi. Continua să ningă şi a nins toată noaptea, ziua
şi noaptea următoare, cât a durat somnul meu thangen. Nu viscolea, ci
era prima ninsoare adevărată a iernii. Când în cele din urmă, m-am
sculat şi am privit afară, cortul era pe jumătate îngropat. Razele soarelui
şi umbre albăstrui străluceau puternic pe omăt. Sus de tot şi hăt departe
către răsărit, un nor cenuşiu înceţoşa azurul cerului: fumul lui
Udenushreke, cel mai apropiat Deal de Foc. În jurul vârfului mititel al
cortului se întindea neaua, coline, văioage, forme unduind, totul alb,
virgin.
Fiind încă în perioada de recuperare, eram foarte slăbit şi moleşit, dar
când am reuşit să mă ridic i-am dat puţină supă lui Ai. În seara aceleiaşi
zile, el şi-a revenit, fără însă să-şi recapete cunoştinţa. S-a sculat în
capul oaselor, răcnind înspăimântat. Când am îngenuncheat lângă el, s-a
zbătut, încercând să se îndepărteze, dar efortul fiind prea mare pentru
el, a leşinat. În noaptea aceea a vorbit mult, într-un grai necunoscut. În
nemişcarea întunecată a sălbăticiei, era straniu să-l auzi bolborosind
cuvinte dintr-o limbă pe care o învăţase pe altă lume. Ziua următoare a
fost grea, pentru că de câte ori încercam să-l îngrijesc, mă confunda,
bănuiesc, cu gardienii de la Fermă şi era terorizat că aveam să-i dau
vreun drog. Amesteca în mod jalnic orgota şi karhidish, mă implora cu
„nu" şi se lupta cu forţa ce ţi-o da spaima. Asta se întâmplă de mai multe
ori şi, deoarece eram încă în thangen, cu trupul şi voinţa slăbite, se
părea că nu-l voi putea îngriji. În ziua aceea, m-am gândit că drogurile îi
afectaseră mintea şi devenise nebun ori imbecil. Apoi mi-am spus că era
mai bine să fi murit pe sanie, în pădurea de thore, sau să nu fi avut
noroc şi să fi fost arestat când plecasem din Mishnory şi trimis la vreo
Fermă, unde să-mi ispăşesc propriul blestem.
M-am trezit din somn şi el mă privea.
- Estraven? a şoptit uluit.
Atunci mi-a crescut inima. I-am vorbit şi s-a lăsat în voia mea. În
noaptea aceea, amândoi am dormit bine.
A doua zi se simţi mult mai întremat şi se sculă în capul oaselor să
mănânce. Ulceraţiile de pe corp se închideau. L-am întrebat cum le
căpătase.
- Nu ştiu. Cred că le-au provocat drogurile. Mă injectau întruna...
- Împotriva kemmerului? Auzisem relatări similare de la persoane
evadate sau eliberate din Fermele de Voluntari.
- Da. Şi altele, nu ştiu ce erau, un fel de seruri ale Adevărului. Îmi
făceau rău, dar continuau cu ele. Ce încercau să afle, ce le puteam
spune?
- Poate că nu era un interogatoriu, ci o domesticire.
- Domesticire?
- Obţineau docilitatea, obligându-te să devii dependent de un derivat
al orgrevy. Procedeul e cunoscut şi în Karhide. Sau poate că făceau un
experiment în masă. Circulă zvonuri că pe deţinuţii din Ferme se
testează droguri şi tehnici de modificare a personalităţii. Nu le dădusem
crezare, dar acum încep să-mi schimb părerea.
- În Karhide aveţi asemenea Ferme?
- În Karhide? Nu.
Îşi frecă posac fruntea.
- Presupun că în Mishnory mi-ar zice că în Orgoreyn nu există aşa
ceva.
- Dimpotrivă. S-ar lăuda cu ele şi ţi-ar arăta filme şi benzi înregistrate
în Fermele de Voluntari, unde sunt reabilitaţi deviaţioniştii şi unde se
acordă refugiu ultimelor grupuri tribale. S-ar putea chiar să te ducă la
Ferma Districtuală Unu pentru Voluntari, aflată lângă Mishnory, care este
chiar un fel de atracţie turistică. Dacă îţi imaginezi că avem Ferme în
Karhide, ne supraestimezi în mod serios. Nu suntem un popor atât de
sofisticat.
Tăcu multă vreme, privind strălucirea sobei Chabe, căreia îi mărisem
dozarea şi dădea o căldură sufocantă. Apoi ridică ochii.
- Ştiu că mi-ai vorbit şi azi dimineaţă, dar cred că nu gândeam clar.
Unde suntem şi cum am ajuns aici?
l-am povestit.
- Pur şi simplu... ai ieşit împreună cu mine?
- Domnule Ai, oricare prizonier sau chiar toţi aţi fi putut ieşi de acolo
în orice noapte. Dacă n-aţi fi fost flămânzi, epuizaţi fizic, demoralizaţi şi
drogaţi. Dacă aţi fi avut haine de iarnă şi dacă aţi fi avut unde să vă
duceţi... Asta-i principalul. Unde să te duci? Într-un oraş? N-aveai acte şi
ai fi fost găsit imediat. În sălbăticie? N-aveai un adăpost şi n-ai fi rezistat.
Cred că vara aduc mai mulţi gardieni la Fermă, dar acum paznicul
numărul unu e chiar iarna.
De abia mă ascultase.
- Estraven, nu m-ai fi putut purta nici treizeci de metri. Cu atât mai
puţin să alergi cu mine în cârcă, cale de kilometri întregi prin ţinut
accidentat, noaptea...
- Eram în dothe.
A şovăit.
- Indus în mod deliberat?
- Da.
- Eşti un... un handdarata?
- Am fost educat în Handdara şi am locuit doi ani în Cetăţuia
Rotherer. În Ţinutul Kerm, cei mai mulţi locuitori ai Vetrelor Dinăuntru
sunt handdarata.
- Crezusem că după perioada dothe, consumul masiv de energie
duce la un fel de colaps...
- Da, se numeşte thangen - somnul întunecat. Durează mai mult
decât perioada dothe, iar în momentul în care intri în această refacere e
foarte periculos să încerci să i te opui. Am dormit buştean două nopţi,
dar mă aflu încă în thangen. N-aş putea urca dealul din faţa, iar foamea
este un alt factor: am mâncat aproape toate proviziile prevăzute pentru
o săptămână.
- Bine, încuviinţă el fără chef. Am priceput, te cred... altceva nu pot
face. Suntem amândoi aici... Totuşi nu înţeleg... nu înţeleg pentru ce ai
făcut toate astea.
Atunci m-am înfuriat. Aveam în mână un cosor-de-gheaţă şi l-am
privit cu atenţie, fără să-i răspund până nu mă linişteam. Din fericire nu
eram pripit şi nici nu mă înfierbântam uşor. Mi-am spus deci că el era un
ignorant, un străin torturat şi înspăimântat. Aşa m-am calmat şi, în cele
din urmă, am vorbit:
- Cred că eu sunt principalul vinovat că ai venit în Orgoreyn şi astfel
ai ajuns la Ferma Pulefen. Încerc să-mi repar greşeala.
- Nu ai nici un rol în venirea mea la Orgoreyn.
- Domnule Ai, noi am văzut aceleaşi evenimente cu ochi diferiţi. Eu
am considerat în mod greşit că le vom interpreta identic. Să ne
întoarcem puţin la primăvara trecută. Cam cu o jumătate de lună
înaintea ceremoniei cheii de boltă, începusem să-l sfătuiesc pe Argaven
să nu ia nici o hotărâre în privinţa dumitale sau a misiunii dumitale.
Audienţa era deja stabilită şi am apreciat că ar fi bine să aibă loc, deşi nu
mă aşteptam să aducă vreun rezultat. Crezusem că ai înţeles toate
acestea şi aici am greşit. Am considerat prea multe lucruri înţelese de la
sine. N-am dorit să te ofensez, sfătuindu-te. Bănuisem că ai sesizat
pericolul ascensiunii rapide a lui Pemmer Harge rem ir Tibe în Kyorremy.
Dacă Tibe ar fi avut un motiv serios să se teamă de dumneata, te-ar fi
acuzat că faci jocul vreunei facţiuni, şi Argaven, pe care frica îl
mobilizează foarte uşor, ar fi decis probabil să fii asasinat. Eu te doream
pe o poziţie secundară, mai ferită, câtă vreme Tibe era sus şi puternic.
Întâmplător, m-am prăbuşit o dată cu dumneata. Eram sortit să cad, deşi
nu ştiam că avea să fie chiar în seara în care am cinat împreună. Nimeni
nu rămâne însă mult timp prim-ministrul lui Argaven. După ce am primit
ordinul de exil, era imposibil să comunic cu dumneata, deoarece te-aş fi
contaminat cu dizgraţia mea, sporind primejdia în care te aflai. Am venit
în Orgoreyn şi am încercat să-ţi sugerez să vii aici. I-am îndemnat pe acei
membri ai Celor Treizeci-şi-Trei faţă de care aveam mai puţine reţineri să-
ţi aprobe intrarea. Fără intervenţia lor, n-ai fi reuşit. Ei vedeau în
dumneata - şi eu i-am încurajat în ideea aceasta - o cale spre putere, o
cale de ieşire din rivalitatea mereu sporită cu Karhide şi de restaurare a
Comerţului Liber, poate chiar o şansă de sfărâmare a cleştelui Sarfului.
Sunt însă nişte oameni extrem de prudenţi, care se tem să acţioneze. În
loc să te facă cunoscut, ei te-au ascuns şi astfel au ratat ocazia, apoi te-
au vândut Sarfului ca să-şi salveze pielea. M-am bizuit prea mult pe ei, şi
de aceea vina îmi aparţine.
- Totuşi, ce rol au avut toate intrigile acestea, tăinuirile, goana după
putere şi comploturile? Ce voiai să obţii?
- Exact ceea ce vrei şi dumneata: alianţa dintre lumea mea şi lumile
voastre. Ce bănuiai?
Ne priveam nemişcaţi, aidoma unor statuete din porţelan, pe
deasupra sobei dogoritoare.
- Vrei să zici, chiar dacă Orgoreyn ar fi încheiat această alianţă...?
- Da. Karhide ar fi urmat-o destul de repede. Consideri că m-ar fi
interesat shifgrethorul când este în joc o asemenea miză pentru noi toţi,
pentru toţi fraţii mei oameni? Ce contează care ţară se trezeşte prima,
atâta vreme cât ne trezim cu toţii?
- Cum dracu' pot crede orice mi-ai spune?! a izbucnit el. Slăbiciunea
trupului făcea ca indignarea să sune îndurerată şi tânguitoare: Dacă
toate acestea sunt adevărate, mi-ai fi putut da unele explicaţii primăvara
trecută, scutindu-ne pe amândoi de un drum la Pulefen. Eforturile
dumitale în folosul meu...
- Au eşuat. Şi ţi-au adus durere, ruşine şi primejdii. Ştiu. Dar dacă aş
fi încercat să lupt cu Tibe pentru binele dumitale, acum n-ai mai fi aici, ci
într-un mormânt în Erhenrang. Iar în Karhide şi în Orgoreyn există deja
câţiva oameni care sunt convinşi de spusele dumitale pentru că m-au
ascultat pe mine. S-ar putea chiar să-ţi fie de folos. Aşa cum ai zis,
marea mea greşeală a fost că nu ţi-am explicat limpede. Nu sunt
obişnuit s-o fac. Nu sunt obişnuit să ofer şi nici să accept sfaturi sau
reproşuri.
- Nu intenţionez să fiu nedrept, Estraven...
- Şi totuşi eşti. Ciudat! Sunt singurul om de pe Gethen care te-a
învestit cu încredere totală şi, cu toate acestea, sunt singurul în care ai
refuzat să te încrezi.
Şi-a lăsat capul în mâini. În cele din urmă a rostit:
- Iartă-mă, Estraven. Era atât o scuză cât şi o recunoaştere.
- Realitatea este, am spus, că nu poţi sau nu vrei să înţelegi că-mi
pun nădejdea în dumneata. M-am ridicat, fiindcă îmi amorţiseră
picioarele, şi am constatat că tremuram de mânie şi de oboseală: învaţă-
mă graiul mintal, graiul vostru în care nu se poate minţi. Învaţă-mă şi
apoi întreabă-mă de ce am făcut ceea ce am făcut.
- Mi-ar plăcea s-o pot face, Estraven.

15
Spre Gheaţă

M-AM DEŞTEPTAT. Până atunci fusese straniu, ireal să mă trezesc în


interiorul unui con întunecos de căldură şi să-mi aud raţiunea spunându-
mi că era un cort, că zăceam în el viu, că nu mai eram în Ferma Pulefen.
De data asta, trezirea mea n-a mai fost stranie, ci însoţită de un
sentiment recunoscător de pace. Ridicându-mă, am căscat şi am
încercat să-mi pieptăn cu degetele părul încâlcit. L-am privit pe Estraven,
care dormea profund pe sacul lui de dormit, la un metru de mine. Nu
purta decât izmenele. Îi era cald. Chipul său oacheş şi misterios era
expus direct luminii şi privirii mele. Adormit, părea cam prostănac, aşa
cum par toţi oamenii în somn. Avea o faţă rotundă, puternică şi relaxată,
cu picături mici de transpiraţie pe buza superioară şi deasupra
sprâncenelor dese. Mi l-am amintit asudând în tribuna paradei din
Erhenrang, în mijlocul fastului şi strălucirii. Îl vedeam acum neajutorat şi
pe jumătate gol, sub o lumină mai rece, şi pentru prima oară l-am văzut
aşa cum era.
Se trezi târziu şi o făcu încet. În cele din urmă, se ridică nesigur,
căscând, îşi puse cămaşa, scoase capul din cort ca să verifice vremea,
apoi mă întreba dacă voiam o ceaşcă de orsh. Fiersesem deja un ibric cu
apa rezultată din gheaţa pe care o lăsase seara într-o cratiţă pe sobă.
Acceptă o ceaşcă, îmi mulţumi sec şi se aşeză s-o bea.
- De aici, încotro pornim, Estraven?
- Depinde unde vrei să mergi, domnule Ai. Şi ce fel de călătorie poţi
suporta.
- Care-i calea cea mai scurtă de a ieşi din Orgoreyn?
- Spre vest. Către coastă. Vreo cincizeci de kilometri.
- Şi de acolo?
- Porturile vor îngheţa, dacă n-au făcut-o deja. Oricum, iarna,
corăbiile nu se îndepărtează de coastă. Ar trebui să ne ascundem
undeva şi să aşteptăm până la primăvară, când vânătorii pornesc spre
Sith şi Perunter. Dacă embargoul comercial continuă, nimeni nu se va
mai îndrepta spre Karhide. Ne-am putea îmbarca pe o navă comercială.
Din nefericire, nu prea am bani.
- Există o alternativă
- Să ajungem în Karhide pe uscat.
- Cât de departe este... o mie cinci sute de kilometri?
- Pe şosele, da. Însă nu putem merge pe ele. N-am trece de primul
punct de control. Singura cale ar fi spre nord, prin munţi, apoi spre est,
peste Gobrin, şi în jos, către graniţa de la golful Guthen.
- Peste Gobrin... adică peste calota glaciară?
Încuviinţă din cap.
- Este posibil în cursul iernii?
- Aşa cred. Cu noroc, ca în orice călătorie făcută iarna. Dintr-un
anumit punct de vedere, traversarea unui gheţar e preferabilă în
anotimpul ăsta. Vremea bună are tendinţa de a se stabiliza deasupra
calotelor glaciare, unde gheaţa reflectă căldura soarelui şi furtunile sunt
împinse către periferie. De aici şi legendele despre Locul-dintre-zidurile-
viscolului. Ăsta ar putea fi avantajul nostru - de altfel, singurul.
- Deci crezi în mod serios că...
- N-ar fi avut sens să te iau din Ferma Pulefen, dacă n-aş fi crezut..
Era încă rigid, suferind, încruntat. Conversaţia de aseară ne marcase
pe amândoi.
- Deci consideri traversarea gheţarului mai puţin riscantă decât
aşteptarea până la primăvară, când putem trece marea?
Încuviinţă din nou şi rosti scurt:
- Pustietate.
O vreme am căzut pe gânduri.
- Sper că ai luat în calcul şi lipsurile mele. Nu sunt la fel de rezistent
la ger ca dumneata, nici măcar pe departe. Nu sunt expert în schiat. Nu
sunt în formă prea bună - deşi mi-am revenit faţă de acum câteva zile.
- Cred că putem reuşi, spuse el cu acea simplitate absolută, pe care
întotdeauna o considerasem ironie.
- Perfect.
Mă privi, apoi îşi goli ceaşca de ceai - nume destul de potrivit -
pregătit din grăunţe prăjite de perm, orsh, o băutură cafenie, dulce-
acrişoară, bogată în zahăr şi vitaminele A şi C, fiind un stimulent plăcut,
similar lobelinei. Pe Iarnă, acolo unde nu-i bere, găseşti orsh, unde nu
există nici bere, nici orsh, nu trăiesc oameni.
- Va fi greu, rosti Estraven lăsând jos ceaşca. Foarte greu. Fără noroc,
nu vom reuşi.
- Prefer să mor pe gheţar decât în cloaca aia din care m-ai scos.
Tăie o bucată de mere-de-pâine uscate, îmi oferi o felie şi rămase
gânditor, mestecând.
- Ne va trebui mai multă mâncare, vorbi după un timp.
- Ce se va întâmpla dacă reuşim să ajungem în Karhide... adică, mă
gândesc la dumneata. Eşti încă proscris.
Mă cercetă cu ochii lui negri de vidră.
- Da. Cred c-o să rămân de cealaltă parte.
- Şi când vor afla că l-ai ajutat pe prizonierul lor să evadeze...?
- Nu-i obligatoriu să afle. Surâse posac şi adăugă: Mai întâi trebuie să
traversăm Gheaţa.
- Uite ce-i, Estraven, am izbucnit, mă poţi ierta pentru ce-am zis ieri?
- Nusuth.
Se ridică, încă mestecând, îşi puse hiebul, haina şi încălţările şi se
târî prin uşa care se strânse automat după el. De afară, băgă capul
înăuntru şi zise:
- S-ar putea să întârzii sau să lipsesc toată noaptea. Te poţi descurca?
- Da.
- Bine.
Apoi dispăru. Nu mai cunoscusem vreodată o persoană ca Estraven,
care să se adapteze atât de perfect şi rapid unei situaţii noi. Eram în
refacere şi doream să pornesc, iar el ieşise din thangen. În clipa în care
toate astea fuseseră clare, acţionase imediat. Niciodată nu era pripit sau
grăbit, dar era permanent pregătit. Fără îndoială că acesta constituia
secretul extraordinarei cariere politice la care renunţase de dragul meu,
ca şi al încrederii sale în mine şi al devotamentului faţă de misiunea
mea. Când apărusem, el singur dintre toţi locuitorii Iernii fusese gata de
acţiune.
Cu toate acestea, se considera un individ lent, fără viteză de reacţie
în caz de pericol.
Odată îmi spusese că, fiind atât de încet în gândire, trebuia să
acţioneze după o intuiţie generală a direcţiei în care se îndrepta norocul
său şi că această intuiţie îl înşela rareori. O spusese foarte serios. Poate
că era adevărat. Prezicătorii din Cetăţui nu sunt singurii oameni de pe
Iarnă care pot vedea în viitor. Gethenienii şi-au dezvoltat
presentimentele, dar precizia acestora rămâne la acelaşi nivel. Yomeshta
au şi o explicaţie în privinţa asta: capacitatea respectivă nu este pur şi
simplu numai prezicere, ci reprezintă mai degrabă puterea de a vedea
(chiar dacă numai pentru o fracţiune de secundă) totul deodată: de a
zări întregul.
Pe durata absenţei lui Estraven, am menţinut soba la puterea
maximă şi astfel am putut să simt căldură pentru prima dată după...
oare după cât timp? Bănuiam că de acum era Thern, prima lună de iarnă
şi prima lună a unui Nou An Unu, însă în Pulefen pierdusem socoteala
timpului.
Soba era unul dintre acele aparate excelente şi economice,
perfecţionate de gethenieni în efortul lor multimilenar de-a învinge frigul.
Numai utilizarea unui acumulator de fuziune ar fi putut-o îmbunătăţi.
Bateria bionică funcţiona neîntrerupt vreme de paisprezece luni şi
căldura degajată era puternică. Nu cântărea mai mult de două kilograme
şi era simultan reşou, radiator şi lanternă. Fără ea n-am fi parcurs nici o
sută de kilometri. Probabil că-l costase mulţi bani pe Estraven; banii
aceia pe care îi înmânasem cu măreţie în Mishnory. Cortul era făcut dintr-
un material plastic special, care era izolant termic şi înlătura, cel puţin
parţial, condensarea vaporilor - principalul neajuns al corturilor iarna.
Sacii de dormit din blană pesthry, hainele, schiurile, sania, proviziile erau
de cea mai bună calitate, uşoare, durabile şi scumpe. Dacă plecase după
alimente, cu ce urma să le cumpere?
Reveni în seara următoare. Ieşisem de câteva ori, încălţat cu rachete,
recăpătându-mi puterile şi obişnuindu-mă cu mersul pe pantele
înzăpezite ale văii. Ştiam să schiez, însă nu mă descurcam cu rachetele.
Nu îndrăznisem să depăşesc colinele, de teamă să nu mă rătăcesc. Era o
regiune sălbatică, accidentată, plină de văioage şi pâraie, înălţându-se
abrupt către munţii înnouraţi din est. Am avut timp să mă întreb ce
trebuia să fac în locul acesta uitat de lume, dacă nu se întorcea
Estraven.
Apăru în trombă de pe vârful dealului întunecat - era un schior de
clasă - şi se opri lângă mine, murdar, obosit şi împovărat. Purta în spate
un sac uriaş, slinos şi plin cu pachete, ca un Moş Crăciun ivit din
hornurile bătrânului Pământ. Pachetele conţineau grăunţe kadik, mere-
de-pâine uscate, ceai şi bucăţi din zahărul roşu, tare şi cu gust de
pământ pe care gethenienii îl rafinează dintr-un tubercul local.
- De unde ai făcut rost de toate astea?
- Le-am furat din Turuf. Foarte riscant, spuse fostul prim-ministru al
Karhidei, ţinându-şi palmele deasupra sobei, căreia nu-i redusese încă
intensitatea. Chiar şi lui îi era frig.
Asta a fost tot ce am aflat. Nu era mândru de isprava lui şi nici
capabil să facă haz de ea. Hoţia e un păcat teribil pe Iarna. Singurul om
mai dispreţuit decât hoţul este sinucigaşul.
- Mai întâi o să le terminăm pe astea, rosti el, când am pus zăpadă la
topit pe sobă. Sunt grele.
Până atunci mâncasem raţii de „concentrate", un amestec fortificant,
deshidratat şi comprimat sub formă de cuburi din alimente cu bogat
conţinut energetic - numele orgota este - gichy-michy şi aşa îi spuneam
şi noi, deşi, desigur, vorbeam în karhidish. Ne erau suficiente şaizeci de
zile la raţia standard minimă: o jumătate de kilogram pe zi pentru
fiecare. După ce s-a spălat şi a mâncat, Estraven a rămas mult timp
lângă sobă, în noaptea aceea, inventariind proviziile şi hotărând cum şi
când trebuia să le utilizăm. Nu aveam cântar şi era nevoit să
aproximeze, folosind ca măsură o cutie de o jumătate de kilogram de
gichy-michy. Ca majoritatea gethenienilor, ştia valorile calorice şi
nutritive ale fiecărui aliment, îşi cunoştea propriile necesităţi în felurite
condiţii şi le estimă cu destulă precizie pe ale mele. Ştiinţa aceasta are o
importantă valoare de supravieţuire pe Iarnă!
După ce a planificat proviziile, s-a băgat în sac şi s-a culcat. În timpul
nopţii, l-am auzit vorbind prin somn: cifre care însemnau greutăţi, zile,
distanţe...
Aveam de străbătut aproximativ o mie trei sute de kilometri. Primii o
sută cincizeci urmau să fie spre nord sau nord-est, prin pădure şi peste
pintenii cei mai nordici ai lanţului Sembensyen până la gheţarul cel
mare, calota glaciară care acoperă cei doi lobi ai Marelui Continent la
nordul paralelei 45° şi care, pe alocuri, coboară până aproape de 35°.
Una dintre aceste prelungiri sudice se situa în regiunea Dealurilor de Foc,
ultimele piscuri ale Sembensyenilor, şi ea constituia prima noastră ţintă.
Acolo, printre munţi, aprecia Estraven, trebuia să putem intra pe
suprafaţa gheţii, fie coborând de pe un versant muntos, fie urcând de pe
panta unui gheţar afluent. După aceea, urma să mergem chiar pe
Gheaţă, spre est, cale de vreo mie de kilometri, în apropierea golfului
Guthen, unde marginea gheţarului revenea spre nord, urma să-l părăsim
şi să cotim către sud-est. Până la frontiera karhidish mai erau cam o sută
douăzeci de kilometri, peste mlaştinile Shenshey, probabil acoperite cu
un strat de zăpadă de cei puţin cinci-şase metri.
Ruta respectivă ocolea toate regiunile locuite sau locuibile. Nu
puteam întâlni nici un punct de control şi asta era extrem de important.
Eu nu aveam acte de identitate, iar Estraven nu credea că ale sale mai
puteau fi falsificate încă o dată. Deşi la o privire superficială aş fi trecut
drept gethenian, nu mă puteam feri dinaintea unor ochi care mă căutau.
În această privinţă, ruta propusă de Estraven era practică.
Din toate celelalte puncte de vedere, părea curată nebunie.
Mi-am păstrat părerea pentru mine, deoarece credeam cu adevărat
ceea ce spusesem: dacă ar fi fost să mor, aş fi preferat s-o fac în
libertate. Estraven însă continua să exploreze alternative. În ziua
următoare, pe care am petrecut-o încărcând bagajele pe sanie, mi-a
spus:
- Dacă ai chema Nava Stelară, în cât timp ar putea ajunge?
- Între opt zile şi o jumătate de lună, depinzând de poziţia ocupată pe
orbita solară faţă de Gethen. E posibil să se găsească de partea cealaltă
a soarelui.
- Nu mai devreme?
- Nu. În interiorul unui sistem solar, NAFAL-ul nu poate fi utilizat, ci
numai propulsia reactoarelor. Asta înseamnă cel puţin opt zile. De ce
întrebi?
Întinse o coardă şi o înnodă înainte de a răspunde:
- Mă gândeam dacă n-ar fi mai înţelept să cerem ajutor lumii
dumitale. În Turuf există un emiţător radio.
- Cât de puternic?
- Mediu. Un transmiţător cu adevărat puternic se găseşte în
Kuhumey, la vreo şase sute de kilometri spre sud.
- Kuhumey este un oraş mare, nu?
- Două sute cincizeci de mii de locuitori.
- Ar trebui să avem acces la el, apoi să ne ascundem cel puţin opt
zile, cu Sarful pe urmele noastre... N-am avea mari şanse.
El încuviinţă din cap.
Am scos din cort ultimul sac cu grăunţe kadik, l-am potrivit la locul
său pe sanie şi am rostit:
- Dacă aş fi chemat nava, atunci în Mishnory - în seara în care mi-ai
spus - când am fost arestat... Acum însă ansiblul meu e la Obsle.
Presupun că-l mai are.
- L-ar putea folosi?
- Nu. Nici măcar din greşeală, apăsând întâmplător pe taste. Reglările
coordonatelor sunt extrem de complexe. Dar dacă le-aş fi folosit eu...!
- Sau dacă eu aş fi ştiut că jocul se terminase deja, în ziua aceea,
surâse el. Nu era o persoană care să se piardă în regrete.
- Cred că ştiai, dar nu te-am crezut.
După ce am terminat de încărcat sania, a insistat să petrecem restul
zilei odihnindu-ne şi acumulând energie. El se întinse în cort şi începu să
scrie. Acoperea rapid paginile unui carneţel cu litere karhidish micuţe şi
verticale, relatând conţinutul capitolului anterior. Nu reuşise să-şi
completeze jurnalul în ultima lună şi asta îl nemulţumea, fiindcă era
foarte meticulos. Bănuiesc că jurnalul era atât o obligaţie cât şi o
legătură cu familia lui, Vatra de Estre. Toate acestea le-am aflat abia mai
târziu. Atunci nu ştiam ce scria şi ceruiam schiurile sau pur şi simplu mă
odihneam. Am început să fluier o melodie veselă, dar m-am oprit la
jumătatea ei. Urma să convieţuim în acelaşi cort şi se cerea în mod
evident o anumită autoreţinere, o politeţe reciprocă... Într-adevăr,
Estraven înălţase ochii la auzul fluieratului meu, deşi nu iritat. Mă privi
oarecum visător şi spuse:
- Păcat că anul trecut nu ştiam de nava dumitale... De ce te-au lăsat
aici singur?
- Primul Trimis pe o planetă vine întotdeauna singur. Un străin
reprezintă o curiozitate, pe când doi constituie o invazie.
- Viaţa Trimisului e considerată neînsemnată.
- Nu, pentru Ecumen nici o viaţă nu-i neînsemnată. Tocmai de aceea,
mai degrabă riscă o singură viaţă decât două sau douăzeci. În plus,
deplasarea oamenilor prin spaţiu costă timp şi bani. Oricum, eu m-am
oferit voluntar.
- „Onoare celui care înfruntă primejdia", cită el un proverb şi comentă
cu glas scăzut: Vom fi extrem de onoraţi când o să ajungem în Karhide...
Atunci când vorbi, am crezut cu adevărat că vom reuşi să ajungem în
Karhide, parcurgând o mie trei sute de kilometri de munţi, râpe, crevase,
vulcani, gheţari, mlaştini sau golfuri îngheţate, o imensă pustietate
lipsită de viaţă în furtunile miezului de iarnă din toiul unei ere glaciare.
Stătea, scriindu-şi jurnalul cu aceeaşi minuţiozitate răbdătoare şi
încăpăţânată pe care o văzusem la un rege nebun, cocoţat pe o schelă şi
zidind o boltă. „Când o să ajungem în Karhide...", spusese el.
Acel când nu era o simplă speranţă atemporală. Intenţiona să
ajungem în Karhide în a patra zi din cea de-a patra lună de iarnă, Arhad
Anner. Urma să pornim mâine, a treisprezecea zi a primei luni,
Tormenbod Thern. Conform calculelor sale, raţiile ne puteau ajunge cel
mult trei luni getheniene, adică şaptezeci şi opt de zile. De aceea trebuia
să parcurgem zilnic douăzeci de kilometri, vreme de şaptezeci de zile, şi
să ajungem în Karhide pe Arhad Anner. Asta se hotărâse. Acum nu ne
mai rămânea decât să dormim.
Am plecat în zori, încălţaţi cu rachete, sub o ninsoare slabă şi
liniştită. Zăpada de pe dealuri, bessa, moale şi încă afânată, constituia
genul de zăpadă detestată de schiorii terrieni. Sania era încărcată cu
vârf şi Estraven aprecia că greutatea ei depăşea o sută cincizeci de
kilograme. Înainta cu dificultate prin nămeţii pufoşi, deşi se mânuia la fel
de uşor ca o bărcuţă bine construită. Tălpicile erau nişte minunăţii,
acoperite cu un polimer ce reducea frecarea aproape la zero, dar desigur
asta nu ajuta la nimic când te împotmoleai într-un troian. Pe un
asemenea teren, coborând şi suind pante şi râpe, am constatat că cel
mai bine era ca unul sa tragă la ham, iar celălalt să împingă sania
dinapoi. Ninsoarea continuă toată ziua, măruntă şi lină. În două rânduri
am poposit să mâncăm. Am continuat să mergem şi deodată s-a făcut
noapte. Ne-am oprit într-o vale asemănătoare celei pe care o părăsisem
dimineaţa, o depresiune printre coline înzăpezite. Mă simţeam atât de
obosit încât mă împleticeam, şi totuşi nu-mi venea sa cred că ziua se
terminase. Kilometrajul saniei arăta că parcurseserăm aproape douăzeci
şi cinci de kilometri.
Dacă puteam merge atât de repede prin zăpada moale, cu sania
încărcată la maximum, printr-o regiune accidentată, presărată de văi şi
dealuri perpendiculare pe drumul nostru, atunci cu siguranţă ne puteam
descurca şi mai bine pe gheţar, unde zăpada era tare, suprafaţa netedă,
iar sania tot mai uşoară, încrederea mea în Estraven fusese mai degrabă
autoimpusă decât spontană. Acum îmi puneam nădejdea în el. Peste
şaptezeci de zile trebuia să fim în Karhide.
- Ai mai călătorit aşa? l-am întrebat.
- Înhămat la sanie? Deseori.
- Pe distanţe lungi?
- Într-o toamnă, cu ani în urmă, am mers vreo trei sute de kilometri
pe Gheaţa Kerm.
Extremitatea inferioară a Ţinutului Kerm, peninsula muntoasă din
sudul semicontinentului Karhide este acoperită de gheaţă ca şi nordul
ţării. Pe Marele Continent de pe Gethen, oamenii populează o fâşie de
pământ între două ziduri albe. S-a calculat că o reducere de numai 8% a
radiaţiei solare ar duce la contopirea acestor ziduri. Atunci n-ar mai
exista oameni şi nici pământ - doar gheaţă.
- De ce?
- Din curiozitate, de dragul aventurii... Şovăi, apoi zâmbi uşor:
„Amplificarea complexităţii şi intensităţii câmpului de viaţă inteligentă",
reproduse el unul din citatele mele ecumenice.
- Aha, deci în mod deliberat extindeai inerenta tendinţă evoluţionistă
a Fiinţei - una dintre manifestările acesteia fiind explorarea.
Amândoi eram foarte încântaţi de noi înşine, aşa cum stăteam în
cortul cald, bând ceai fierbinte şi aşteptând sa fiarbă grăunţele kadik.
- Da, continuă el, eram şase. Toţi foarte tineri. Eu şi fratele meu din
Estre, patru dintre prietenii noştri din Stok. Nu aveam o destinaţie
anume. Am fi vrut să vedem Teremanderul, un munte ce se înalţă din
Gheaţă. Puţini oameni l-au văzut de pe uscat.
Păsatul era gata, cu totul altceva decât terciul de târâte de la Ferma
Pulefen. Avea gustul castanelor coapte de pe Terra şi pişcă în mod plăcut
cerul gurii. Încălzit şi binevoitor, am rostit:
- Pe Gethen am mâncat întotdeauna lucruri delicioase în compania
dumitale, Estraven.
- Nu şi la banchetul din Mishnory.
- Nu, ai dreptate... Nu-ţi place Orgoreynul, aşa-i?
- Puţini orgota ştiu să gătească. Dacă urăsc Orgoreynul? Nu, de ce-aş
face-o? Cum poţi să urăşti o ţară sau să iubeşti alta? Tibe vorbeşte
despre asemenea lucruri, eu n-am abilitatea lui. Eu cunosc oameni,
oraşe, ferme, dealuri, râuri şi stânci. Ştiu cum toamna, razele amurgului
scaldă un luminiş pe o colină. Dar ce rost are să înconjuri toate aceste
lucruri cu o graniţă, să le dai un nume şi să te opreşti cu iubirea acolo
unde numele încetează? Dacă îţi iubeşti ţara înseamnă să urăşti ne-ţara?
Atunci nu-i bine. E o simplă iubire de sine? Asta-i bine, dar nu trebuie să
faci din ea o virtute sau o profesiune... Aşa cum iubesc viaţa, iubesc şi
dealurile Domeniului Estre, însă genul acesta de iubire nu are o frontieră
a urii. Iar dincolo de aşa ceva sunt ignorant, sper...
Ignorant, în sensul Handdara: a ignora abstractul, a fi strâns legat de
concret. Atitudinea respectivă avea în ea ceva feminin: refuzarea
abstractului, a idealului, o supunere faţă de realitate, care nu mă
încântă.
Cu toate acestea, el continuă:
- Cel care nu urăşte un guvern rău e un prost. Şi dacă pe pământ ar
exista un guvern bun, ar fi o mare mulţumire să-l slujeşti.
Aici ne înţelegeam.
- Cunosc câte ceva din mulţumirea aceea, am zis.
- Da, mi-am închipuit.
Am spălat castronaşele cu apă fierbinte şi le-am deşertat afară. Era
întuneric beznă, ninsoarea continua măruntă şi rară, de abia vizibilă în
raza ovală de lumină ce răzbătea prin valva cortului. După ce am
etanşat-o, ne-am desfăcut sacii în căldura plăcută dinăuntru. Estraven
îmi spuse ceva de genul:
- Dă-mi castronaşele, domnule Ai.
- O s-o ţii cu „domnule" tot drumul? i-am replicat.
El ridică privirea şi izbucni în râs:
- Nu ştiu cum să-ţi spun.
- Mă numesc Genly Ai.
- Ştiu. Dumneata foloseşti numele meu de ţinut.
- Nici eu nu ştiu cum să-ţi spun.
- Harth.
- Atunci, mie spune-mi Ai... Cine foloseşte prenumele?
- Fraţii-de-Vatră... sau prietenii, îmi răspunse şi cuvintele lui sunară
îndepărtate, imposibil de atins, la un metru de mine într-un cort de
numai doi metri şi jumătate.
N-aveam ce să-i răspund. Ce poate fi mai arogant decât onestitatea?
Cu entuziasmul pierit, m-am strecurat în sac.
- Noapte bună, Ai, spuse străinul.
Iar celălalt străin zise:
- Noapte bună, Harth.
Un prieten... Ce însemna prietenul într-o lume în care orice prieten
putea fi un amant la o nouă fază a lunii? Zăvorât în virilitatea mea, eu nu
puteam fi prietenul lui Therem Harth sau al oricăruia din neamul său. Ei
nu erau nici bărbaţi, nici femei, ci ambele sexe îngemănate, ciclic, lunar,
metamorfozându-se sub atingerea mâinii, prunci modificaţi în leagănul
umanităţii. Nu erau din aceeaşi carne cu mine. Şi nici prietenii mei. Între
noi nu exista dragoste.
Am dormit. M-am trezit o dată şi am auzit ninsoarea aşternându-se,
moale şi groasă, pe cort.
Estraven s-a deşteptat în zori şi a pregătit micul dejun. Ziua era
luminoasă. Am strâns totul şi am pornit când soarele poleia vârfurile
desişurilor pitice care tiveau vâlceaua. Estraven trăgea la ham, iar eu
împingeam dinapoi şi cârmeam. Deasupra zăpezii se formase o crustă
îngheţată. Pe pantele lipsite de obstacole, coboram în goană, ca un
atelaj de câini. În ziua aceea am intrat în pădurea ce mărgineşte Ferma
Pulefen: o întindere de copaci thore, pitici, groşi, cu ramuri noduroase şi
bărbi de gheaţă. Nu îndrăzneam să urmăm drumul principal către nord şi
o vreme am mers pe potecile forestiere. Înaintam rapid când nu întâl-
neam arbori prăbuşiţi şi hăţişuri. Odată ajunşi în Tarrenpeth, erau mai
puţine râpe sau pante abrupte. Seara, kilometrajul săniei înregistra
treizeci de kilometri parcurşi şi ne simţeam mai puţin obosiţi decât în
seara trecută.
Pe Gethen, zilele de iarnă sunt luminoase, ceea ce mai diminuează
asprimea lor. Axa planetei are o înclinare de numai câteva grade faţă de
planul eclipticii, insuficient ca să apară diferenţe vizibile între anotimpuri
la latitudinile mici. Anotimpurile nu sunt cauzate de înclinarea eclipticii,
ci de orbita elipsoidală. La capătul îndepărtat al orbitei, apropiindu-se
lent şi depărtându-se de afeliu, există suficientă pierdere de radiaţie
solară ca să perturbe tiparele meteorologice deja instabile, îngheţând
ceea ce era de acum rece şi transformând vara cenuşie şi umedă într-o
iarnă albă şi aspră. Mai uscată decât restul anului, iarna ar putea fi
plăcută dacă n-ar exista gerul. Atunci când poate fi zărit, soarele
străluceşte în înălţimi. Nu este o lentă infiltrare a luminii în beznă, aşa
cum se întâmplă pe pantele polare ale Terrei, unde frigul şi noaptea sunt
nedespărţite. Gethen are o iarnă albă, aspră, teribilă şi strălucitoare.
Străbaterea pădurii Tarrenpeth a durat trei zile. În ultima zi, Estraven
a instalat tabăra mai devreme, ca să pună capcane. Voia să prindă nişte
pesthry. Acestea sunt printre cele mai mari animale de pe Iarnă, cam de
mărimea unor vulpi, ierbivore şi ovipare, cu o superbă blană gri sau albă.
El însă le voia carnea, care este comestibilă. Pesthry migrează spre sud
în număr mare, nu se asociază în grupuri şi se furişează atât de uşor
încât n-am văzut decât două sau trei în toată pădurea, dar zăpada din
luminişuri era presărată cu nenumărate urme de labe, toate îndreptate
spre sud. Capcanele lui Estraven se umplură în mai puţin de două ore. El
jupui şi curăţă cele şase animale, lăsă la îngheţat o parte din carne, iar
din restul pregăti cina. Gethenienii nu sunt un popor de vânători,
deoarece nu prea au ce să vâneze, nu există ierbivore mari, deci nici
carnivore mari, exceptând mările cu fauna bogată. Ei pescuiesc şi
lucrează pământul. Până atunci nu mai văzusem un băştinaş cu sânge pe
mâini.
Estraven privi blănurile albe.
- Cu ce este aici, un vânător îşi poate asigura masă şi casă pentru o
săptămână, rosti el. Pierdute pentru totdeauna...
Îmi întinse una, s-o ating. Era atât de moale şi deasă, încât nu puteai
fi sigur când anume începeai s-o simţi sub degete. Sacii noştri de dormit,
hainele şi glugile erau căptuşite cu aceeaşi blană, un izolator termic
excepţional şi nespus de frumos.
- Pentru o simplă tocană, am comentat eu.
Estraven mă privi scurt, în felul lui caracteristic, şi spuse apăsat:
- Avem nevoie de proteine.
După aceea azvârli pieile. Peste noapte, russy, micii şobolani-şerpi,
aveau să devoreze totul - blană, măruntaie şi oase - lingând până şi
sângele de pe zăpadă.
Ca întotdeauna, Estraven avu dreptate. Un pesthry avea aproape un
kilogram de carne comestibilă. În seara aceea mi-am mâncat porţia de
tocană şi aş fi putut s-o înghit şi pe a lui fără să-mi dau seama. În
dimineaţa următoare, când am pornit pe munte, împingeam parcă cu
puteri duble.
Am urcat toată ziua. Ninsoarea slabă şi vremea kroxet - fără vânt, cu
temperaturi între -17°C şi -7°C - de care beneficiasem prin Tarrenpeth,
ajutându-ne să ieşim din raza probabilei urmăriri, se transformaseră într-
o ploaie mizerabilă şi temperaturi peste zero grade. Acum începeam să
înţeleg de ce gethenienii sunt nemulţumiţi când temperatura creşte
iarna şi se bucură când coboară. În oraş, ploaia e neplăcută, iar pentru
un călător poate fi o catastrofă. Toată dimineaţa ne-am chinuit cu sania
pe pantele Sembensyenilor, sub o lapoviţă deasă, alternând cu rafale de
ploaie rece. Până după-amiază, omătul se topise aproape complet pe
coastele abrupte, transformând versanţii în kilometri de noroi şi grohotiş.
Am protejat tălpicile, am montat roţile la sanie şi am continuat mai
departe. În noua formă, sania era un adevărat chin, poticnindu-se, gata
să se răstoarne în orice clipă. Întunericul căzu înainte de-a găsi vreun
refugiu - stâncă sau peşteră - unde să ridicăm cortul şi, în ciuda pre-
cauţiilor luate, toate lucrurile se udaseră. Estraven spusese că un cort ca
al nostru avea să ne adăpostească destul de confortabil pe orice fel de
vreme, atât timp cât îl ţineam uscat pe dinăuntru.
- Dacă nu poţi usca sacii, pierzi prea multă căldură corporală peste
noapte şi nu dormi bine. Raţiile noastre sunt prea sărace să ne permitem
aşa ceva. Nu ne putem bizui pe razele soarelui ca să ne uscam lucrurile,
aşa încât trebuie să le ferim.
Îl ascultasem şi fusesem la fel de scrupulos ca şi el în a îndepărta
zăpada şi umezeala din cort. Rămânea să se evapore numai inevitabila
umiditate cauzată de gătit, de respiraţie şi de transpiraţia noastră. Însă
în noaptea aceasta totul era îmbibat de ploaie încă înainte de-a instala
cortul. Ne-am înghesuit deasupra sobei şi am gătit repede o tocană din
carne de pesthry, fierbinte şi aproape destul de bună pentru a compensa
totul. Ignorând eforturile noastre susţinute pe povârnişuri, kilometrajul
săniei arăta că parcurseserăm doar cincisprezece kilometri.
- Prima zi când am făcut sub normă, am spus.
Estraven încuviinţă şi fărâmă un os, să-i sugă măduva. Îşi scosese
hainele ude şi rămăsese în cămaşă şi indispensabili, desculţ şi descheiat
la gât. Mie îmi era încă prea frig ca să-mi scot haina, hiebul şi cizmele.
Estraven sfărâma oasele, sigur pe el, calm şi neclintit. Părul lui lins,
asemănător unei blăni, oprea apa precum penele păsărilor, pe umeri îi
cădeau picături, tot aşa cum picură de pe streaşină unei case, dar nu le
băga în seamă. Nu era descurajat. El aparţinea acestor locuri.
Prima porţie de carne îmi provocase crampe intestinale, şi în noaptea
aceea s-au înteţit. Am rămas treaz în bezna umedă, în zgomotul ploii.
La dejun, Estraven îmi spuse:
- Ai avut o noapte grea.
- De unde ştii?
Dormise foarte profund, de abia clintindu-se, chiar atunci când
ieşisem din cort. Mă privi din nou:
- Ce s-a întâmplat?
- Am diaree.
Se încruntă şi rosti imediat:
- Carnea e de vină.
- Aşa m-am gândit şi eu.
- E vina mea. Ar fi trebuit...
- Nu-i nimic.
- Poţi continua?
- Da.
Ploua întruna. Vântul vestic, dinspre mare, menţinea temperatura
peste zero grade chiar şi aici, la o mie cinci sute de metri altitudine. Prin
pâcla sură şi perdelele de ploaie nu puteam vedea mai departe de
câteva sute de metri. Niciodată nu ridicam privirea spre pantele de
deasupra. Nu se zărea decât ploaia. Ne orientam după busolă, păstrând
direcţia nord pe cât ne-o permiteau ocolurile largi ale coastelor munţilor.
În sutele de mii de ani în care sfărâmase înainte şi înapoi nordul
planetei, gheţarul trecuse şi peste aceşti versanţi. De-a curmezişul
povârnişurilor din granit se vedeau dungi săpate adânc, lungi şi drepte,
parcă zgâriate cu uriaşe dălţi paralele. Uneori puteam trage sania de-a
lungul lor ca pe un drum.
Preferam să trag. Mă puteam opinti în hamuri şi munca mă încălzea.
Când ne-am oprit să mâncăm, la amiază, m-am simţit ameţit şi
înfrigurat, şi n-am putut mânca. Am continuat urcuşul. Ploaia cădea
întruna! Cam pe la mijlocul după-amiezii, Estraven făcu popas sub o
streaşină uriaşă de stâncă neagră. Instală cortul aproape înainte de a mă
desprinde eu din hamuri. Îmi porunci să intru şi să mă întind.
- N-am nimic, i-am zis.
- Nu-i adevărat, a replicat. Intră!
L-am ascultat, deşi nu-mi plăcuse tonul. Când intră şi el, m-am sculat
să gătesc, fiind rândul meu. În aceeaşi manieră categorică, mi-a ordonat
să stau nemişcat.
- Nu trebuie să-mi porunceşti, i-am spus.
- Iartă-mă, a zis el cu acelaşi ton, rămânând cu spatele la mine.
- Să ştii că nu-s bolnav.
- N-am de unde să ştiu. Dacă nu-mi spui cinstit, trebuie să ghicesc
după felul în care arăţi. Nu ţi-ai recăpătat puterile şi drumul a fost greu.
Nu-ţi cunosc limitele.
- O să te anunţ când ajung la ele.
Mă irita stilul acela de superioritate. Era cu un cap mai scund decât
mine şi avea un fizic mai degrabă feminin, cu grăsime subcutanata în loc
de muşchi. Când trăgeam umăr la umăr, trebuia să-mi reduc pasul după
al lui şi să nu-mi folosesc întreaga putere ca să nu-l dezechilibrez. Un
armăsar înhămat alături de un asin...
- Deci nu mai eşti bolnav?
- Nu, bineînţeles, sunt obosit. Cum eşti şi tu...
- Da, sunt, a încuviinţat. Îmi făceam griji despre tine. Avem mult de
mers.
Nu intenţionase să-şi demonstreze superioritatea. Mă crezuse bolnav,
şi oamenii bolnavi trebuie să fie supuşi. Era deschis şi accepta o
onestitate reciprocă, pe care era posibil să nu i-o pot oferi. La urma
urmei, el nu avea standarde de bărbăţie, de virilitate, care să-i complice
susceptibilitatea.
Pe de altă parte, dacă şi-ar fi putut coborî ştacheta shifgrethorului,
aşa cum îmi dădusem seama că făcuse cu mine, poate că aş fi renunţat
la elementele mai agresive ale mândriei mele masculine, pe care, cu
siguranţă, Estraven o înţelegea tot atât de puţin pe cât înţelegeam eu
shifgrethorul.
- Cât am mers azi?
Mă privi şi surâse uşor:
- Zece kilometri.
Ziua următoare am făcut doisprezece kilometri, peste încă o zi
nouăsprezece, şi după altă zi am părăsit ploaia, norii şi regiunile
oamenilor. Era ce-a de-a noua zi a călătoriei noastre. Ajunseserăm la
aproape două mii de metri deasupra nivelului mării, pe un platou
presărat cu mărturii ale mişcărilor tectonice şi vulcanismului, Dealurile
de Foc ale lanţului Sembensyen. Platoul se îngusta treptat spre o vale,
care se transforma într-un defileu printre culmi prelungi. Pe măsură ce ne
apropiam de capătul trecătorii, norii de ploaie se destrămau. Vântul rece
dinspre nord îi spulbera complet, dezgolind piscurile de deasupra
coamelor din dreapta şi din stânga. Bazalt şi nea, o împestriţare de
negru şi alb strălucitor sub soarele apărut brusc pe un cer azuriu. În faţa
noastră, la sute de metri mai jos, aceleaşi rafale violente de vânt
dezvăluiau văi întortocheate, pline cu zăpadă şi bolovani, de-a
curmezişul cărora se ridica un perete uriaş din gheaţă. Înălţând privirea
tot mai sus, până la vârful său, am zărit însăşi Gheaţa - gheţarul Gobrin,
orbitor şi nemărginit, pierzându-se în nord, un alb pe care ochii nu-l
puteau suporta.
Ici şi colo, din văile pline de sfărâmături, dintre stânci, meandre şi
petice de gheaţă se înălţau proeminenţe întunecate. O formă uriaşă se
ridica de pe platou până la altitudinea piscurilor între care ne aflam, iar
de pe o latură a ei se desprindea, plutind, un fuior de fum lung de peste
un kilometru. Hăt departe, se întrevedeau pe gheţar şi alte forme:
steiuri, tancuri şi conuri negre de cenuşă. Fumul năvălea din guri
fierbinţi, care se căscau la tot pasul.
Estraven rămase înhămat alături de mine, privind măreţia pustietăţii
cufundate în tăcere.
- Mă bucur că am ajuns să văd aşa ceva, rosti el.
Încercam acelaşi sentiment. E minunat să ai o destinaţie spre care să
călătoreşti, dar, în cele din urmă, cu adevărat importantă este călătoria
în sine.
Aici, pe versanţii nordici, nu plouase. Zăpada se întindea prin defileu
până în văile cu morene. Am demontat roţile, am scos protecţiile
tălpicilor, ne-am pus schiurile şi am pornit... În jos, spre nord, înainte, în
imensitatea cea tăcută de foc şi gheaţă, care avertiza cu majuscule alb-
negre de-a curmezişul continentului: MOARTE, MOARTE, MOARTE. Sania
aluneca precum un fulg, iar noi râdeam fericiţi.

16
Între Drumner şi Dremegole

ODYRNY THERN. Din sacul lui de dormit, Ai întreabă:


- Ce scrii, Harth?
- O mărturie.
El chicoteşte.
- Ar fi trebuit să ţin un jurnal pentru arhivele ecumenice, dar
niciodată nu m-am putut descurca fără un dictafon.
Îi explic că însemnările mele sunt pentru cei din Estre, care le vor
include, aşa cum li se pare mai potrivit, în Analele Domeniului. Vorbind,
îmi amintesc de Vatra mea şi de fiul meu. Încerc să-mi alung amintirile şi
întreb:
- Părintele tău... adică părinţii tăi... mai trăiesc?
- Nu, răspunde Ai. Au murit acum şaptezeci de ani.
Am căzut pe gânduri. Ai nu avea treizeci de ani.
- E vorba de ani cu altă lungime decât ai noştri?
- Nu... Aha, am înţeles! Eu am sărit în timp. Douăzeci de ani de la
Pământ la Hain-Davenant, de acolo cincizeci până la Ollul, de la Ollul
până aici încă şaptesprezece. Am trăit în afara Pământului doar şapte
ani, însă m-am născut acolo cu o sută douăzeci de ani în urmă.
De mult, în Erhenrang, îmi explicase că timpul se scurtează înăuntrul
navelor care merg aproape cu viteza luminii stelelor prin ceruri, totuşi nu
făcusem legătura cu durata vieţii unui om sau cu vieţile pe care le lăsa
înapoia lui, pe planeta natală. În timp ce trăia numai câteva ore într-una
din navele acelea de neînchipuit, mergând de la o planetă la alta, toţi cei
pe care îi lăsase acasă îmbătrâniseră şi muriseră, ba chiar şi copiii lor
îmbătrâniseră... În cele din urmă am rostit:
- Şi eu care mă crezusem un exilat...
- Tu mi-ai vrut binele mie... iar eu vouă, a replicat şi a râs iarăşi - un
sunet vesel în tăcerea sumbră.
În cele trei zile de când părăsiserăm defileul, ne căzniserăm din greu,
dar progresaserăm puţin. Totuşi, Ai nu mai era nici posac, nici exagerat
de optimist şi avea mai multă răbdare cu mine. Poate că organismul lui
eliminase toxinele. Poate că am învăţat să tragem împreună la aceeaşi
sanie.
Am petrecut toată ziua coborând pintenul de bazalt pe care l-am
escaladat ieri. Din vale, părea o cale accesibilă spre Gheaţă, dar cu cât
urcam, cu atât întâlneam mai mult grohotiş şi pante alunecoase, tot mai
abrupte, până când nu le-am mai fi putut sui nici fără poveri. În seara
asta, vom fi înapoi la poalele pintenului, în valea cu morene. Aici nu
creşte nimic, există doar pietre, grohotiş, bolovani, lut şi noroi. În ultimul
secol, un braţ al gheţarului s-a retras de pe versantul acesta, înlăturând
carnea solului şi a ierbii şi dezgolind scheletul planetei. Ici-colo,
fumarolele răspândesc o ceaţă gălbuie şi densă. Aerul miroase a sulf.
Sunt -11°C, cerul este înnorat şi văzduhul nemişcat. Sper că nu va
începe o ninsoare abundentă până nu depăşim porţiunea dificilă care ne
desparte de braţul gheţarului aflat la câţiva kilometri în vestul crestei.
Seamănă cu un fluviu lat de gheaţă, coborând de pe platou printre doi
vulcani încununaţi de fum şi vapori. Versanţii unuia dintre ei ar putea
constitui o cale de acces pe calotă. În est, un gheţar mai mic coboară
până la un lac îngheţat, dar are un traseu curbat şi crevasele uriaşe pot
fi zărite chiar de aici. Ne este inaccesibil cu echipamentul pe care-l
avem. Am fost de acord să încercăm traseul printre vulcani, deşi ocolind
spre vest, pierdem cel puţin două zile.
Opposihe Thern. Neserem 6. Nu se poate merge. Amândoi am dormit
toată ziua. Am tras la ham aproape o jumătate de lună. Somnul ne face
bine.
Ottormenbod Thern. Neserem. Am dormit destul. Ai m-a învăţat un joc
terrian, numit go, care se joacă cu pietre pe o tablă cu pătrăţele. Este
pasionant şi dificil. După cum a observat, aici există suficiente pietricele
cu care să joci go.
Ai îndură frigul destul de bine. Dacă totul s-ar limita la curaj, ar
suporta gerul ca un vierme-de-zăpadă. Mi se pare ciudat să-l văd
încotoşmănat în hieb şi haină, cu gluga ridicată, la temperatura asta,
deşi când mergem, dacă soarele este pe cer sau vântul nu-i prea tăios,
îşi scoate haina şi transpiră ca unul dintre noi. În privinţa temperaturii
din cort, trebuie să cădem la un compromis. El ar dori mai cald, eu mai
răcoare, şi confortul unuia înseamnă pneumonia celuilalt. Am reglat soba
la puterea medie şi el tremură când iese din sac, iar eu năduşesc
înăuntru, dar, considerând de la ce depărtări a venit pentru a împărţi
acest cort cu mine, ne descurcăm binişor.
Getheny Thanern. Senin după viscol, vânt slab, temperatura de -10°C
toată ziua. Am instalat tabăra la poalele versantului vestic al celui mai
apropiat vulcan care pe harta mea poartă numele Dremegole. Tovarăşul
lui de pe cealaltă parte a râului de gheaţă se numeşte Drumner. Harta
nu este prea exactă. Spre apus pot zări un vârf masiv care nu figurează
pe ea, iar proporţiile generale sunt greşite. Este evident că orgota nu vin
des pe Dealurile de Foc. De fapt, exceptând măreţia peisajului, nu există
nici un punct de atracţie. Azi am parcurs optsprezece kilometri dificili,
6 Neserem - ninsoare măruntă cu vânt moderat; viscol slab (n.a.).
numai printre stânci. Ai a adormit deja. Mi-am zdrelit tendonul călcâiului,
smucindu-mi prosteşte piciorul prins între două pietre, şi am şchiopătat
toată după-amiaza. Odihna de peste noapte ar trebui sa-l refacă. Mâine
coborâm pe Gheaţă.
Proviziile par să se fi redus îngrijorător, însă motivul este că am
consumat alimentele cu volum mare. Au fost aproape cincizeci de
kilograme de alimente, dintre care cam jumătate erau cele furate în
Turuf. Treizeci de kilograme s-au consumat în cincisprezece zile de drum.
Am început cu gichy-michy, câte o jumătate de kilogram zilnic, păstrând
doi saci cu grăunţe kadik, nişte zahăr şi o ladă cu pesmeţi din peşte
pentru mai târziu, ca să variem regimul. Mă bucur că am scăpat de
greutatea aceea. Sania este mai uşoară.
Sordny Thanern. -6°C. Ploaie îngheţată, iar vântul suflă ca într-un
tunel aerodinamic. Am ridicat tabăra la cinci sute de metri de marginea
râului de gheaţă, pe o fâşie lungă şi netedă de zăpadă granulată.
Coborârea de pe Dremegole a fost grea, pe stânci şi grohotiş, marginea
calotei este brăzdată de crevase şi atât de acoperită cu pietre şi nisip
încastrate în gheaţă, încât am montat rotile la sanie. N-am parcurs nici o
sută de metri şi o roată s-a înţepenit, iar osia s-a îndoit. De acum încolo,
vom folosi doar tălpicile. Azi n-am parcurs decât şase kilometri, dar încă
nu mergem în direcţia cea bună. Gheţarul afluent pare să urmeze o
curbă lungă spre vest, până la platoul Gobrin. Aici, între vulcani, are o
lăţime de vreo şase kilometri şi n-ar trebui să ne îngreuneze înaintarea,
deşi sunt mai multe crevase decât credeam, iar podurile de zăpadă sunt
şubrede.
Drumner erupe. Zloata are gust de sulf şi cenuşă. Înspre vest, s-a
menţinut toată ziua o pâclă întunecată, chiar sub norii de ploaie. Din
când în când, totul din jur - norii, lapoviţa, gheaţa şi văzduhul - se
colorează într-un roşu mohorât, care se transformă treptat în cenuşiu.
Gheţarul vibrează uşor sub tălpile noastre.
Eskichwe rem ir Her a emis ipoteza că activitatea vulcanică din nord-
vestul Orgoreynului şi din Arhipelag a sporit în ultimele douăzeci de
milenii, prevestind sfârşitul Gheţii, sau cel puţin o retragere a ei, şi o
epocă interglaciară. Bioxidul de carbon eliberat de vulcani în atmosferă
va juca rolul unei bariere, reţinând energia calorică reflectată de sol şi
permiţând pătrunderea integrală a căldurii solare. Media temperaturii
planetare, afirmă el, va creşte cam cu şaisprezece grade, până va ajunge
la 22°C. Mă bucur că atunci nu voi mai fi în viaţă. Ai mi-a spus că teorii
similare au fost propuse şi de savanţii temeni, pentru a explica sfârşitul
prematur al ultimei lor ere glaciare. Aceste teorii rămân în general
imposibil de contestat, dar şi de dovedit. Nimeni nu ştie cu exactitate de
ce avansează sau de ce se retrag gheţarii. Zăpada Ignoranţei rămâne
virgină.
Deasupra lui Drumner, învăluit acum de întuneric, mocneşte o masă
uriaşă de foc.
Eps Thanern. Kilometrajul arată că astăzi am parcurs douăzeci şi cinci
de kilometri. În realitate, ne găsim de abia la vreo treisprezece kilometri
în linie dreaptă de locul ultimului popas. Ne aflăm tot în trecătoarea de
gheaţă dintre cei doi Vulcani. Drumner erupe. Pe versanţii lui întunecaţi
şerpuiesc dâre de foc, care se întrevăd atunci când rafalele de vânt
împrăştie norii de cenuşă, fum şi aburi albicioşi. Permanent, un şuier
umple văzduhul, un sunet atât de acut şi de continuu încât nu-l poţi auzi
când te opreşti să asculţi, dar care îţi pătrunde în toţi porii. Gheţarul
vibrează întruna, trosneşte şi pârâie, zgâlţâindu-se sub picioarele
noastre. Toate podurile de zăpadă aşternute de viscole peste prăpăstii s-
au prăbuşit destrămate, sfărâmate de vibraţiile gheţii şi ale pământului
de sub gheaţă.
Umblăm înainte şi înapoi, căutând capătul unei crevase care ar putea
înghiţi sania cu totul, apoi căutând capătul următoarei crăpături,
încercând să mergem către nord, dar siliţi permanent să cotim către est
ori vest. Deasupra noastră, Dremegole se alătură lui Drumner, mormăind
şi scuipând un fum otrăvitor.
Azi dimineaţă, lui Ai i-a degerat faţa. Privindu-l întâmplător, am văzut
că nasul, urechile şi bărbia lui căpătaseră o culoare cadaverică. Le-am
masat, readucându-le la viaţă fără să păţească nimic grav, dar pe viitor
trebuie să fim mai atenţi. Vântul care suflă pe Gheaţă e cu adevărat
ucigaş şi ne loveşte în plină faţă.
O sa fiu foarte fericit când o să ieşim de pe braţul acesta, dintre doi
monştri care mormăie. Munţii trebuie văzuţi, nu auziţi.
Arhad Thanern. Ninsoare-sove, între -10° şi -6°C. Azi am străbătut
douăzeci de kilometri, dintre care numai opt în direcţia cea bună, şi
marginea lui Gobrin se întrevede mai aproape, dominându-ne. Râul de
gheaţă are o lăţime de câţiva kilometri, „braţul" dintre Drumner şi
Dremegole nu este decât un deget şi acum am ajuns pe dosul mâinii.
Dacă privim înapoi şi în jos, putem vedea gheţarul desfăcându-se, sfâşiat
pe alocuri de piscuri negre şi fumegânde. Mai departe, se lărgeşte,
ridicându-se şi arcuindu-se lent, dominând crestele întunecate de stâncă
şi întâlnind peretele din gheaţă hăt deasupra vălurilor de nori - fum şi
nea. Acum ninsoarea este însoţită de cenuşă şi funingine, iar gheaţa e
acoperită de tăciuni afundaţi adânc. Se poate merge destul de bine pe
această suprafaţă, dar sania alunecă greu, iar stratul protector al
tălpicilor ar trebui refăcut. În două-trei rânduri, proiectilele vulcanice au
căzut destul de aproape de noi. Sfârâie puternic când ating gheata şi se
îngroapă în ea, topind-o. Cenuşa însoţeşte ninsoarea. Înaintăm încet spre
nord, prin haosul imund al unei lumi aflate în procesul de formare.
Binecuvântată fii, Creaţie neterminată!
Netherhad Thanern. Începând de dimineaţă, n-a mai nins. E înnorat şi
vânt, cu temperatura în jur de -10 C. Uriaşul gheţar ramificat pe care ne
aflăm coboară la vale dinspre vest, iar noi ne găsim pe marginea lui cea
mai estică. Dremegole şi Drumner au rămas în urmă, deşi o creastă
ascuţită a lui Dremegole se înalţă încă în estul nostru, aproape la nivelul
ochilor. Am continuat, avansând până într-un punct în care fie urmăm
lunga meandră spre vest a gheţarului, urcând astfel lent pe calota
glaciară, fie escaladăm stâncile de gheaţă aflate la vreo doi kilometri în
nordul nostru, câştigând aproape cincizeci de kilometri, dar asumându-
ne riscurile respective.
Ai consideră că trebuie să riscăm.
Persoana lui are un aer de fragilitate. E complet neprotejat, expus,
vulnerabil, chiar şi în privinţa organului sexual pe care trebuie să-l ţină
permanent în exteriorul corpului, dar deţine o putere de-a dreptul
incredibilă. Nu cred că poate trage la sanie mai mult timp decât mine,
însă forţa şi viteza lui sunt de două ori mai mari decât ale mele. Poate
sălta unul din capetele săniei, ca să treacă peste obstacole. Eu n-aş
izbuti aşa ceva decât dacă aş fi în dothe. Tot aşa cum puterea trupului
compensează fragilitatea acestuia, capacitatea de incitare a spiritului
său contrabalansează uşurinţa cu care se demoralizează: un curaj
năvalnic şi nerăbdător. Munca aceasta lentă, grea şi monotonă pe care o
facem zi de zi îi uzează trupul şi voinţa. Dacă ar aparţine rasei mele, aş
spune că-i un laş, dar nici nu poate fi vorba de aşa ceva, ci de o bravură
cum n-am mai văzut. Gata oricând, dornic şi decis să-şi rişte viaţa în
testul dur şi rapid al prăpastiei.
„Focul şi teama sunt slujitori buni, dar stăpâni proşti." Ai obligă
teama să-l slujească. Eu m-aş fi lăsat convins de ea să pornesc pe
drumul cel lung. Curajul şi raţiunea sunt însă cu el. Ce rost are să cauţi
rutele sigure într-o asemenea călătorie? Există şi trasee nebuneşti, pe
care nu le voi accepta, dar nici unul nu este lipsit de riscuri.
Streth Thanern. N-am avut noroc. N-am putut urca sania, deşi am
pierdut toată ziua încercând.
Zăpadă-sove în rafale, amestecată cu cenuşă. Ziua a fost întunecată,
deoarece vântul dinspre vest a împins peste noi norii de fum ai lui
Drumner. Aici sus, gheaţa se zguduia mai puţin, însă un cutremur
puternic a avut loc chiar când căutam să escaladăm o buză stâncoasă.
Sania s-a desprins din locul în care o fixasem şi am fost târât în jos vreo
doi metri, lovindu-mă, dar Ai era bine ancorat şi puterea lui ne-a salvat
să ne prăbuşim vreo şapte metri, până la baza stâncii. Dacă ne rupeam o
mană sau un picior prin locurile acestea, ar fi fost ca şi cum ne-am fi
semnat condamnarea la moarte. De fapt, acesta era riscul, destul de
mare când îl priveam mai de aproape. Sub noi, aburii albi, produşi de
contactul lavei cu gheaţa, acopereau gheţarii.
Categoric, nu ne mai puteam întoarce. Mâine vom încerca escalada
ceva mai departe, spre apus.
Beren Thanern. N-am avut noroc. Suntem nevoiţi să înaintăm şi mai
mult către vest. Toată ziua, intensitatea luminii n-a depăşit-o pe cea a
amurgului. Plămânii ne sunt iritaţi, nu datorită frigului (vântul menţine
temperatura deasupra valorii de -15°C, chiar şi noaptea), ci a funinginii
şi gazelor provenite din erupţii. Au trecut două zile de eforturi zadarnice,
în care am trudit, târându-ne peste plăci de presiune şi tancuri de
gheaţă, dar oprindu-ne de fiecare dată în faţa unui perete perfect
vertical sau a unei streşini, pentru ca apoi să încercăm mai departe, fără
succes. Ai era epuizat şi exasperat. Părea gata să izbucnească în plâns,
dar n-o făcea. Cred că consideră plânsul un act josnic, ruşinos. Chiar şi
atunci când era foarte bolnav şi slăbit, în primele zile ale evadării
noastre, îşi ferea chipul de mine când lăcrima. Mă întreb ce anume îl
opreşte să plângă? Motive personale, rasiale, sociale sau sexuale? Deşi,
însuşi numele lui e un ţipăt de durere. De aceea m-am şi ataşat de el în
Erhenrang, cu foarte mult timp în urmă - aşa mi se pare acum. Auzisem
despre un „străin de planetă". Am întrebat cum se numea şi răspunsul a
fost un ţipăt de durere dintr-un gâtlej omenesc, străbătând întunericul.
Acum doarme. Braţele îi tremură şi-i zvâcnesc. Sunt contracţii musculare
datorate oboselii. Lumea din jurul nostru, gheaţă şi piatră, cenuşă şi
omăt, foc şi întuneric, vibrează, zvâcneşte şi vuieşte. Cu un minut în
urma, privind afară, am zărit lumina vulcanului înflorind stacojie pe norii
uriaşi care atârnă în noapte.
Orny Thanern. N-am avut noroc. Este a douăzeci şi doua zi a
călătoriei şi de douăsprezece zile n-am mai înaintat deloc spre est, ba
chiar am deviat vreo patruzeci de kilometri în direcţie opusă. De patru
zile n-am făcut absolut nici un progres şi puteam la fel de bine să
poposim. Dacă vom ajunge vreodată pe Gheaţă, vom avea suficiente
alimente să terminăm traversarea? Gândul acesta ne obsedează. Pâcla şi
fumul erupţiilor reduc mult vizibilitatea, aşa încât ne alegem drumul
orbeşte. Ai vrea să încercăm fiecare pantă promiţătoare, oricât ar fi de
abruptă. Prudenţa mea îl nemulţumeşte. Trebuie să ne stăpânim nervii.
Peste o zi sau două, voi fi în kemmer şi tensiunile vor spori. Până atunci
ne chinuim pe povârnişuri din gheaţă, în lumina slabă, prin aerul rece şi
îmbâcsit de funingine. Dacă aş scrie un nou canon Yomesh, aici i-aş
trimite pe hoţi după moarte. Hoţii care fură saci de alimente, noaptea, în
Turuf. Hoţii care-i fură omului Vatra şi numele, şi-l alungă, ruşinat şi
proscris. Mi-e capul greu, mai târziu, va trebui să revăd ce am scris,
acum sunt prea obosit s-o fac.
Harhahad Thanern. Pe Gobrin. A douăzeci şi treia zi de călătorie.
Suntem pe gheţarul Gobrin. De îndată ce am pornit azi dimineaţă, am
văzut, la numai câteva sute de metri de locul ultimei tabere, o potecă
până sus pe Gheaţă: largă şi şerpuitoare, pavată cu tăciuni, de la
grohotişurile şi crevasele gheţarului până sus, printre morene. Am urcat
de parcă ne-am fi plimbat pe digul Sess.
Suntem pe Gheaţă. Ne îndreptăm iarăşi spre est, spre casă.
Încântarea lui Ai pricinuită de reuşita noastră m-a molipsit şi pe mine.
În realitate, aici sus este la fel de rău. Ne aflăm pe marginea platoului.
Spre centru, adică spre nord, se întind crevase - unele atât de largi încât
pot înghiţi cu totul sate întregi - ale căror capete nu se pot zări. Cele mai
multe ne brăzdează calea şi de aceea trebuie să mergem către nord, nu
către est. Suprafaţa e dificilă. Târâm sania printre sloiuri uriaşe, resturi
gigantice create de presiunea imensei calote glaciare asupra Dealurilor
de Foc. Pe alocuri iau forme stranii: turnuri răsturnate, giganţi ghemuiţi,
catapulte. Aici, Gheaţa este groasă de cel puţin un kilometru şi jumătate,
urcă mereu, încercând să se reverse peste munţi şi sa reducă la tăcere
gurile lor de foc. La câţiva kilometri spre nord, un pisc se înalţă din
gheţar. Conul ascuţit, graţios şi golaş al unui vulcan tânăr: mai tânăr cu
mii de ani decât calota ce fărâmă şi pustieşte în cale, azvârlind şi
împingând totul în prăpăstii sau ridicând blocuri uriaşe şi plăci peste cele
două mii de metri ale poalelor dincolo de care nu putem vedea.
În timpul zilei, făcând un ocol, am zărit fumurile erupţiei lui Drumner
atârnând înapoia noastră ca o prelungire sur-maronie a suprafeţei Gheţii.
Vântul suflă permanent dinspre nord-est, la nivelul solului, curăţind aerul
de funinginea şi duhoarea din măruntaiele planetei pe care le-am inhalat
zile întregi şi turtind norii de fum dindărăt. Aidoma unui capac, norii
acoperă gheţarii, dealurile de la poale, văile cu morene, restul
pământului. Gheaţa spune: Nu există nimic altceva decât Gheaţa... Însă
vulcanul cel tânăr din nord are altă părere.
Nu mai ninge. Plafonul norilor este înalt şi rarefiat. La amurg, pe
platou sunt -20°C. Gheaţa veche e acoperită cu un strat de zăpadă
granulată. Cea nouă este vicleană, albăstruie şi lunecoasă, ascunsă sub
o crustă albă. Amândoi am căzut de multe ori. Pe o asemenea porţiune,
eu am alunecat vreo cinci metri pe burtă. În ham, Ai se încovoiase de
râs. Şi-a cerut scuze şi mi-a explicat că se crezuse singura persoană de
pe Gethen care a alunecat vreodată pe gheaţă.
Douăzeci şi unu de kilometri parcurşi astăzi, dar dacă vom încerca să
menţinem ritmul acesta printre sloiurile frânte, îngrămădite sau fisurate,
fie ne vom epuiza resursele fizice, fie vom păţi lucruri mai rele decât
alunecările pe burtă.
Luna atârnă jos, întunecată ca sângele uscat, înconjurată de un halo
uriaş, cafeniu, irizat.
Guyrny fhanern. Ninsoare, vânt înteţindu-se şi temperaturi mai
scăzute. Am străbătut tot douăzeci şi unu de kilometri, ceea ce face ca
distanţa totală acoperită până acum să fie de patru sute şase kilometri.
În medie, am parcurs zilnic cam şaptesprezece kilometri. Optsprezece şi
jumătate, dacă eliminăm cele două zile în care am aşteptat să înceteze
viscolul. Aproape o sută cincizeci de kilometri de mers în condiţii dificile
au reprezentat ocolişuri. Faţă de Karhide, nu suntem cu mult mai
aproape decât eram la începutul călătoriei. Dar cred că şansele de a
ajunge acolo ne-au sporit considerabil.
De când am ieşit din pâcla vulcanilor, moralul nu ne mai este afectat
de truda şi griji. După cină, tăifăsuim în cort.
Întrucât sunt în kemmer, ar fi mai bine să ignor prezenta lui Ai, dar
este imposibil într-un cort de două persoane, bineînţeles, necazul este că
şi el se află, în felul său aparte, în kemmer. E permanent în kemmer. Să
fii aşa în toate zilele anului, fără să ştii ce înseamnă să alegi un sex, mi
se pare o formă ciudată şi inferioară de pasiune, dar asta-i caracteristica
rasei lui, diferită de a mea. În seara asta, mi-a fost greu să ignor
puternica lui prezenţă fizică şi eram prea obosit să încerc s-o abat în ne-
transă sau pe alt făgaş al Disciplinei. În cele din urmă, m-a întrebat dacă
mă ofensase cu ceva. Destul de stânjenit, i-am explicat motivul. Mă
temeam că avea să râdă pe seama mea. La urma urmei, el nu e mai
aberant sexual decât mine. Aici sus, pe Gheaţă, fiecare dintre noi este
aparte, izolat, ca şi el, şi eu sunt retezat de cei asemenea mie, de
societatea mea şi de legile ei. Aici nu există o lume populată de
gethenieni, care să-mi explice şi să-mi susţină existenţa. Suntem în
sfârşit egali. Egali, străini, singuri. Bineînţeles, n-a râs. Dimpotrivă, mi-a
vorbit cu o blândeţe pe care nu i-o cunoşteam. După o vreme, a ajuns şi
el să se refere la izolare şi singurătate.
- Pe Gethen, rasa voastră este teribil de singură. Nu există nici o altă
specie de mamifere. Nici o altă specie bisexuală. Nici un animal suficient
de inteligent ca să fie domesticit şi ţinut lângă casă. Unicitatea aceasta
trebuie să dea o anumită nuanţă gândirii voastre. Nu mă refer doar la
gândirea ştiinţifică, deşi sunteţi nişte teoreticieni extraordinari. Mi se
pare nemaipomenit că aţi ajuns la un concept de evoluţie, cu toate că vă
confruntaţi cu absenţa oricărei verigi între voi şi animalele inferioare.
Totuşi, unicitatea pe o planetă atât de ostilă trebuie să vă influenţeze,
filosofic şi emoţional, întreaga perspectivă.
- Yomeshta ar spune că unicitatea omului îi conferă divinitate.
- Stăpân al Universului, da... Şi alte religii de pe alte planete au ajuns
la aceeaşi concluzie. Ele sunt specifice unor societăţi dinamice, agresive,
care distrug ecologia. Într-un anume fel, Orgoreynul face parte din
acelaşi şablon. Cel puţin orgota par decişi să schimbe lucrurile.
Handdarata ce spun?
- De fapt în Handdara... ştii, nu există o teorie sau o dogmă... Poate
că ei sunt mai puţin conştienţi de prăpastia dintre oameni şi animale,
fiind mai preocupaţi de similitudini, de legături, de întregul din care
fiinţele vii nu reprezintă decât o parte.
Mă gândisem toată ziua la balada lui Tormer şi am recitat:

Lumina este mâna stângă a întunericului,


iar întunericul mâna dreaptă a luminii.
Două sunt una, viaţă şi moarte, totuna,
precum îndrăgostiţii în kemmer,
precum două mâini unite laolaltă,
precum ţelul şi calea.

Glasul mi-a tremurat când am spus versurile, căci mi-am amintit că le


citisem în scrisoarea primită de la fratele meu înainte de-a muri.
Ai căzu pe gânduri şi după o vreme spuse:
- Sunteţi izolaţi şi uniţi, poate obsedaţi de monism, aşa cum pe noi ne
obsedează dualismul.
- Şi noi suntem dualişti. Dualismul e ceva esenţial, nu? Câtă vreme
există eu şi celălalt.
- Eu şi tu, zise Ai. Adevărat, e ceva mai mult decât o simplă
diferenţiere sexuală.
- Spune-mi, cum diferă de tine celălalt sex al rasei voastre?
Mă privi surprins şi am rămas şi eu uimit de propria mea întrebare.
Kemmerul obişnuieşte să provoace asemenea spontaneităţi. Amândoi ne
simţeam uşor stânjeniţi.
- Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse el. N-ai văzut până acum o
femeie...
Folosi cuvântul terrian, pe care îl cunoşteam.
- Am văzut fotografiile tale. Femeile seamănă cu gethenienii
însărcinaţi, dar au sânii mai mari. În privinţa psihologiei, diferă mult de
sexul tău? Sunt ca o altă specie?
- Nu. Da! Nu, sigur că nu, nu tocmai... Însă diferenţa devine
esenţială. Bănuiesc că singurul lucru important, care joacă un rol
hotărâtor în viaţa cuiva, este dacă s-a născut bărbat sau femeie. În
majoritatea societăţilor, el determină scopurile unei persoane,
activităţile, aspectul exterior, etica, manierele - aproape totul.
Vocabularul... Nuanţele semiotice... Hainele... Până şi mâncarea.
Femeile... femeile au tendinţa de a mânca mai puţin... Foarte greu se
mai separă particularităţile înnăscute de cele deprinse ulterior. Chiar şi
acolo unde femeile participă la viaţa societăţii de pe poziţii de egalitate
cu bărbaţii, ele poartă pruncul şi-i încep educaţia...
- Deci egalitatea nu constituie o regulă generală? Femeile au o
capacitate intelectuală inferioară?
- Nu ştiu. Rareori ajung matematicieni, compozitori, inventatori sau
gânditori abstracţi. Dar nu se poate spune că sunt mărginite. Deşi mai
puţin puternice decât bărbaţii din punct de vedere fizic, îi întrec pe
aceştia în privinţa rezistenţei. Psihologic...
După ce privi îndelung strălucirea sobei, clătină din cap.
- Harth, continuă el, nu-ţi pot spune cum sunt femeile. Ştii, nu m-am
gândit prea mult la aspectul ăsta şi - Dumnezeule! - practic am şi uitat.
Trăiesc printre voi de doi ani... Tu nu ştii... Într-un fel, femeile îmi sunt
mai străine decât îmi eşti tu. Măcar cu tine am un sex comun, nu?
Îsi feri privirea şi râse stânjenit şi amar. Propriile-mi sentimente erau
complexe şi am schimbat vorba.
Yrny Thanern. Douăzeci şi nouă de kilometri parcurşi pe schiuri spre
est-nord-est. După prima oră de tras sania am depăşit plăcile de
presiune şi crevasele. Amândoi ne-am înhămat, iniţial eu în faţă, cu
sonda, dar nu mai era nevoie să testăm terenul. Omătul e gros de o
jumătate de metru peste gheaţa solidă, iar deasupra s-au aşternut câţiva
centimetri de zăpadă nouă de la ultima ninsoare, asigurând o suprafaţă
bună. Nici noi şi nici sania nu ne adânceam în ea, şi trăgeam cu atâta
uşurinţă încât era greu de crezut că fiecăruia îi reveneau câte cincizeci
de kilograme. După-amiază am tras cu rândul, fiind mai lesne pe zăpada
asta splendidă. Păcat că toată truda noastră pe pante şi peste stânci a
fost cu încărcătura maximă. Acum mergem uşor. Prea uşor. Mă
pomenesc gândindu-mă mereu la mâncare. Ne hrănim eteric, cum spune
Ai. Gonim toată ziua peste şesul neted de gheaţă, complet alb sub cerul
sur-albăstrui. Întinderea este imaculată, cu excepţia câtorva piscuri
negre de stâncă rămase hăt, în urma noastră, deasupra cărora se
zăreşte o pată fumurie: răsuflarea lui Drumner. Nimic altceva. Soarele
ascuns înapoia unui văl şi gheaţă.

17
Un mit orgota despre Creaţie

Mit orgota preistoric, cunoscut în mai multe variante. Versiunea de faţă


este una dintre cele mai vechi, provine dintr-un text pre-Yomesh, găsit în
Peştera Sacră Isenpeth, zona de frontieră Gobrin.

LA ÎNCEPUT n-au fost decât gheaţa şi soarele.


După mulţi ani, strălucirea soarelui a topit o prăpastie uriaşă.
Prăpastia nu avea fund, iar în pereţii ei se vedeau forme mari de gheaţă.
Din ele se desprindeau picături de apă şi cădeau în adâncuri.
- Sângerez, rosti una dintre forme.
- Plâng, spuse alta.
- Transpir, zise a treia.
Formele de gheaţă ieşiră din pereţi şi se opriră pe câmpie. Cea care
spusese: „Sângerez" se întinse până la cer, luă câţiva pumni de fecale
din măruntaiele soarelui şi din ele făcu dealurile şi văile pământului. Cea
care spusese: „Plâng" suflă peste gheaţă şi, topind-o, făcu mările şi
râurile. Cea care spusese: „Transpir" luă ţărână şi apă, şi din ele făcu
copacii, plantele, ierburile, grânele câmpului, animalele şi oamenii.
Plantele creşteau pe sol şi în apă, animalele alergau pe pământ şi înotau
în mări, dar oamenii nu se treziseră. Erau treizeci şi nouă. Dormeau pe
gheaţă şi nu se clinteau.
Atunci, cele trei forme de gheaţă se aşezară şi lăsară soarele să le
topească. Se preschimbară în lapte, iar laptele curse în gurile oamenilor
adormiţi şi ei se treziră. Laptele acela e băut numai de copiii oamenilor şi
fără el nu se vor trezi la viaţă.
Primul care s-a trezit a fost Edondurath. Era atât de înalt încât atunci
când se sculă, capul lui sfărâmă cerul şi zăpada căzu jos. Îi văzu pe
ceilalţi foindu-se şi deşteptându-se, şi se temu de ei, aşa încât îi omorî
pe rând, cu câte o lovitura de pumn. Ucise aşa treizeci şi şase. Dar unul
dintre ei, penultimul, fugi. Numele lui era Haharath. Alergă departe peste
câmpia de gheaţă şi peste întinderile de pământ. Edondurath alergă
după el şi în cele din urmă îl prinse şi-l doborî. Haharath muri. Apoi
Edondurath se întoarse pe gheaţa natală, pe Gobrin, unde se găseau
trupurile celorlalţi, însă ultimul dispăruse. Fugise când Edondurath îl
urmărea pe Haharath.
Din trupurile îngheţate ale fraţilor săi, Edondurath a construit o casă
şi a aşteptat înăuntrul ei întoarcerea fugarului. În fiecare zi, unul dintre
leşuri întreba: „Arde? Arde?", iar celelalte răspundeau cu limbi îngheţate:
„Nu! Nu!". Apoi Edondurath intră în kemmer în timpul somnului şi se foi
în vise şi vorbi cu glas tare, iar când se trezi, toate stârvurile strigau:
„Arde! Arde!". Ultimul frate, cel mai tânăr, le auzi şi intră în casa de
trupuri, şi acolo se împreună cu Edondurath. Din ei s-au născut
popoarele, din carnea lui Edondurath, din pântecul său. Numele celuilalt,
fratele mai tânăr, tatăl, nu este cunoscut.
Oriunde ar fi mers în timpul zilei, copiii lor erau urmaţi totdeauna de
o pată de umbră. Edondurath întrebă:
- De ce sunt fii mei urmăriţi de întuneric?
Kemmeringul său spuse:
- Ei s-au născut în casa de trupuri şi de aceea moartea îi urmăreşte
îndeaproape. Ei sunt în mijlocul timpului. La început au fost soarele şi
gheaţa, şi nu exista nici o umbră. Când va veni sfârşitul, soarele se va
autodevora, umbra va înghiţi lumina şi nu vor mai rămâne decât gheaţa
şi întunericul.

18
Pe Gheaţă

UNEORI, când adorm într-o odaie întunecată şi tăcută, încerc pentru o


clipă iluzia minunată a regăsirii trecutului. Pânza unui cort se află
deasupra feţei mele. N-o zăresc, dar o pot auzi: e un plan înclinat pe care
foşneşte zăpada suflată de vânt. Nu pot vedea nimic. Lumina sobei
Chabe a fost oprită şi ea rămâne-doar ca o sferă dogoritoare, o inimă de
căldură. Simt umezeala şi spaţiul strâmt al sacului de dormit, aud
ninsoarea şi răsuflarea imperceptibilă a lui Estraven, care doarme. Nimic
altceva decât întunericul. Noi doi suntem înăuntru, odihnindu-ne la
adăpost, în miezul tuturor lucrurilor. Afară, ca întotdeauna, se întinde
noaptea uriaşă, singurătatea geroasă a morţii.
În asemenea momente privilegiate, alunecând în somn, ştiu fără cea
mai mică umbră de îndoială care este adevăratul centru al vieţii mele,
un timp care a trecut şi e pierdut, dar totuşi permanent, un moment
durabil ca o inimă de căldură.
Nu pretind că am fost fericit în săptămânile acelea de tras sania
peste un gheţar în toiul iernii. Mă simţeam flămând, obosit, adesea
neliniştit, şi totul se înrăutăţea o dată cu trecerea zilelor. În mod sigur, nu
am fost fericit. Fericirea e o problemă de raţiune, şi doar aceasta o poate
dobândi. Căpătasem însă ceva ce nu poţi obţine şi nici nu poţi păstra, iar
adesea nici măcar n-o poţi recunoaşte - mă refer la bucurie.
Întotdeauna mă trezeam primul, de obicei, înainte să se lumineze de
ziuă. Ritmul meu metabolic depăşeşte cu puţin media getheniană, la fel
ca înălţimea şi greutatea mea. În felul său scrupulos, din considerente
gospodăreşti sau ştiinţifice, Estraven luase în seamă toate aceste
diferenţe şi, de la început, beneficiasem de o raţie zilnică mai mare cu
cincizeci de grame decât a lui. Protestele mele amuţiseră înaintea
echităţii evidente a acestei împărţiri. Oricum ar fi fost distribuite, raţiile
erau mici. Mi-era foame, mi-era permanent foame, mi-era tot mai foame
pe zi ce trecea. Mă deşteptam din cauza foamei.
Dacă era încă întuneric, aprindeam lumina sobei şi puneam la fiert
apa obţinută din gheaţa lăsată să se topească peste noapte. Între timp,
Estraven începea obişnuita sa luptă aprigă şi tăcută cu somnul, de parcă
ar fi înfruntat un înger. Învingând, se ridica, mă privea cu ochii
împăienjeniţi, scutura din cap şi se trezea. Până ne îmbrăcam, ne
încălţam şi strângeam sacii, micul dejun era gata: o cană de orsh clocotit
şi un cub de gichy-michy, pe care apa fierbinte îl transformase într-un fel
de chiflă mică şi îndesată. Mestecam încet, solemni, culegând orice
firimitură căzută pe jos. În vreme ce mâneam, soba se răcea. O
împachetam laolaltă cu cratiţa şi cănile, îmbrăcam hainele cu glugă şi
mănuşile, şi ne târâm afară. În fiecare dimineaţă, resimţeam acelaşi şoc:
contactul cu gerul incredibil din exterior. Dacă ieşisem deja să mă
uşurez, situaţia nu se ameliora cu nimic.
Uneori ningea, alteori lumina zorilor strălucea minunată, auriu-
albăstruie, peste kilometri de gheaţă, de cele mai multe ori era cenuşie.
Noaptea, luam termometrul cu noi în cort, iar când îl scoteam afară,
era fascinant să vezi acul mişcându-se spre dreapta (cadranele
getheniene se citesc invers decât cele terriene) atât de rapid încât nu
putea fi urmărit, înregistrând căderi de zece, treizeci, patruzeci de grade,
până se oprea undeva între -17° şi -50°C.
Unul dintre noi demonta şi plia cortul, iar celălalt încărca soba, sacii
şi restul bagajelor pe sanie, cortul era prins deasupra şi ne puteam fixa
schiurile şi hamurile. Curelele nu aveau piese metalice, însă cataramele
harnaşamentului erau din aliaj de aluminiu, prea mici ca să poată fi
închise cu mănuşile, şi din cauza gerului frigeau ca încinse în foc. La
temperaturi sub minus treizeci de grade, trebuia să fiu foarte atent în
privinţa mâinilor, mai cu seamă dacă sufla vântul, pentru că puteam
degera extrem de repede. N-am avut niciodată necazuri cu picioarele - şi
acesta e un lucru important într-o expediţie de iarnă, când într-o singură
oră te poţi nenoroci pentru o săptămână sau pe viaţă. Estraven nu-mi
ştiuse măsurile, şi încălţările pe care mi le cumpărase erau cam mari,
dar o pereche suplimentară de ciorapi rezolvase problema. Ne puneam
schiurile, ne înhămam cât mai repede cu putinţă, ne încordam şi
trăgeam, smucind dacă tălpicile îngheţaseră în zăpadă, şi porneam.
Dacă noaptea ninsese abundent, petreceam o bună parte a dimineţii
dezgropând cortul şi sania. Omătul proaspăt nu era greu de îndepărtat,
deşi forma troiene impresionante în jurul nostru, singurele obstacole pe o
rază de sute de kilometri, singurele forme înălţându-se deasupra gheţii.
Mergeam mereu către est, orientându-ne după busolă. Vântul sufla
de obicei pe direcţia nord-sud, izbindu-ne permanent din stânga. Gluga
nu reprezenta o protecţie suficientă şi purtam un soi de obrăzar, ca să-
mi protejez nasul şi obrazul stâng. Cu toate acestea, într-o zi ochiul stâng
mi-a îngheţat, lipindu-se, şi am crezut că o să-l pierd, chiar după ce
Estraven l-a dezgheţat cu răsuflarea şi cu limba, o vreme n-am mai văzut
cu el, aşa încât probabil nu-mi îngheţaseră doar genele. Când era soare,
amândoi purtam ecranele protectoare getheniene, prevăzute cu fante
pentru ochi, şi n-am suferit nici unul de orbire cauzată de strălucirea
zăpezii. Nici n-am prea avut ocazia. După cum îmi explicase Estraven,
Gheaţa tindea să menţină o zonă de presiune ridicată deasupra centrului
ei, unde mii de kilometri pătraţi reflectă razele soarelui. Noi însă nu ne
aflam în sectorul acela, ci la periferia lui, undeva lângă regiunea furtu-
nilor turbulente, încărcate cu precipitaţii, care bântuiau încontinuu
ţinuturile înconjurătoare. Vântul aducea vreme senină şi uscată, pe când
cel nord-estic ori nord-vestic purta zăpadă sau spulbera troienele în nori
orbitori, înţepători, aidoma unor furtuni de praf sau nisip. Alteori sufla la
rasul gheţii, şerpuind deasupra ei şi transformând totul în alb. Sus şi jos
erau totuna, nu mai exista soare sau umbre şi însăşi Gheaţa dispărea de
sub tălpile noastre.
Pe la amiază ne opream şi tăiam câteva blocuri de gheaţă pentru a
ne adăposti de viscol. Încălzeam apă, ca să dizolvăm un cub de gichy-
michy, şi beam supa fierbinte, adăugându-i uneori zahăr, ne înhămam
iarăşi şi porneam mai departe.
Evitam să vorbim în timpul mersului sau al mesei, deoarece buzele
ne amorţiseră, iar când deschideam gura, gerul pătrundea înăuntru şi ne
izbea dinţii, gâtlejul şi plămânii. Trebuia să ţinem gura închisă şi să
respirăm pe nas, cel puţin când temperatura se situa în jur de patruzeci
de grade sub zero. Când cobora mai mult, întregul proces respiratoriu se
complica, fiindcă expiraţia îngheţa rapid. La orice neatenţie, ni se puteau
lipi nările, şi ca să nu ne sufocăm trebuia să inhalăm pe gură aerul care
tăia ca o lamă.
În anumite condiţii, congelarea instantanee a expiraţiei producea
nişte trosnituri slabe, ca pocnetele unor artificii îndepărtate, însoţite de
un norişor de cristale. Fiecare răsuflare era un viscol în miniatură.
Mergeam până când oboseam sau până când începea să se întunece,
ne opream, instalam cortul, ancoram sania, dacă intensitatea vântului
era periculoasă, şi ne pregăteam de înnoptat. Într-o zi normală,
mergeam unsprezece-douăsprezece ore şi parcurgeam între douăzeci şi
treizeci de kilometri.
Nu înregistram o viteză prea grozavă, dar nici condiţiile nu erau
prielnice. Rareori întâlneam zăpadă, bună atât pentru schiuri cât şi
pentru tălpicile saniei. Când forma o crustă subţire şi proaspăta, sania
trecea prin ea; când era parţial întărită, treceau numai schiurile, dar
sania se împotmolea şi ne smucea permanent îndărăt; când se întărea,
vântul o aduna în dune prelungi, sastrugi, care pe alocuri aveau un metru
şi jumătate înălţime. Eram nevoiţi să târâm sania peste troienele cu
creste ascuţite ca lama, sau răsfrânte ca nişte cornişe, apoi s-o coborâm
încet şi să repetăm operaţiunea, deoarece se părea că dunele nu erau
niciodată paralele cu ruta noastră. Îmi imaginasem gheţarul Gobrin ca pe
o placă unică, aidoma suprafeţei unui lac îngheţat, dar pe sute de
kilometri părea mai degrabă o mare agitata care se solidificase în mod
brusc.
Instalarea cortului, asigurarea tuturor obiectelor, curăţirea hainelor
de zăpadă şi celelalte operaţiuni de rutină ne puneau nervii la încercare.
Uneori păreau inutile. Era târziu şi frig, ne simţeam obosiţi şi ar fi fost
mult mai simplu să nu mai pierdem timpul cu cortul. Îmi amintesc cât de
limpede îmi părea această soluţie în unele seri şi cât de mult mă enerva
insistenţa metodică a tovarăşului meu de a face totul corect şi meticulos.
În asemenea momente îl uram cu o răutate ce se înălţa din moartea
ascunsă în sufletul meu. Uram exigenţele lui, tiranice şi încăpăţânate, pe
care mă silea să le execut în numele vieţii.
După ce terminam, puteam intra în cort şi aproape imediat regăseam
o ambianţă minunată: căldura învăluitoare şi protectoare. Moartea şi
frigul erau altundeva, afară.
Ura rămânea tot afară. Mâncam şi beam, apoi stăteam de vorbă.
Când gerul era năprasnic, nici izolaţia excelentă a cortului nu mai putea
face faţă şi atunci nu mai părăseam sacii de dormit, pe care îi apropiam
cât mai mult de sobă. Pe suprafaţa interioară a pânzei cortului se forma
un strat subţire de chiciură. Dacă întredeschideam uşa etanşă, valul de
frig care intra se condensa instantaneu, umplând cortul cu o volbură de
fulgi minusculi. Când era viscol, ace de aer îngheţat pătrundeau prin
ventilaţii, în ciuda protecţiilor cu care erau prevăzute, şi o pulbere fina de
nea înceţoşa aerul. În asemenea nopţi, vuietul viscolului era asurzitor şi
nu puteam conversa decât lipind capetele laolaltă şi strigând. În alte
nopţi era linişte, o tăcere atât de adâncă cum îmi imaginez că a existat
înainte de formarea stelelor, sau cum va domni după ce va pieri totul.
La o oră după cină, Estraven reducea puterea sobei, dacă condiţiile
erau suportabile, şi stingea lumina. În acelaşi timp, murmura o minunată
rugăciune de invocare, singurele cuvinte ritualice din Handdara pe care
le-am învăţat. „Lăudate fie Întunericul şi Creaţia neterminată", spunea
el, apoi se făcea beznă. Dormeam. Dimineaţa o luam de la capăt.
Am luat-o de la capăt de cincizeci de ori.
Estraven îşi continua jurnalul, deşi de când ajunseserăm pe Gheaţă
consemna numai datele meteo şi distanţa parcursă. Ocazional, menţiona
propriile-i gânduri sau fragmente din conversaţiile noastre, nimic însă din
discuţiile mai profunde, care umpluseră perioada dintre cină şi somn în
multe dintre serile primei luni pe Gheaţă, când aveam încă suficientă
energie să vorbim, sau din zilele în care viscolul ne obligase să rămânem
în cort. Îi spusesem că nu eram oprit, dar nici încurajat să folosesc
limbajul paraverbal pe o planetă care nu făcea parte din Alianţă, şi-l
rugasem să nu destăinuie ce învăţase, cel puţin până urma să prezint
situaţia colegilor mei de pe navă. El încuviinţase şi se ţinuse de cuvânt.
N-a spus şi nici n-a scris nimic despre conversaţiile noastre tăcute.
Graiul telepatic era singurul lucru pe care i-l puteam oferi lui
Estraven din toată civilizaţia mea, din lumea aceea străină care-l
interesa atât de mult. I-o puteam descrie, puteam vorbi oricât despre ea,
dar altceva n-aveam ce să-i dau. La urma urmei, era posibil ca telepatia
să fie singurul lucru important pe care să-l aducem pe Iarnă. Nu pot
afirma totuşi că recunoştinţa constituia motivul pentru care încălcăm
Legea Embargoului Cultural.
Nu-mi achitam datoria faţă de Estraven. Astfel de datorii rămân
deschise. Pur şi simplu, noi doi ajunseserăm în punctul în care
împărţeam tot ceea ce merita împărţit.
Cred că se va demonstra posibilitatea contactului sexual între
gethenienii bisexuaţi şi hainishii unisexuaţi, deşi un asemenea contact ar
fi, inevitabil, steril. Rămâne de văzut... Estraven şi cu mine am dovedit
un aspect poate ceva mai subtil. Momentul critic al problemelor noastre
sexuale a avut loc la începutul călătoriei, în a doua noapte pe Gheaţă.
Trudisem toată ziua, înaintând cu greu şi ocolind deseori, în regiunea
accidentată şi presărată cu crevase din estul Dealurilor de Foc. Seara
eram extenuaţi, dar mulţumiţi, convinşi că în curând în faţa noastră se
va deschide un drum bun. Dar după cină, Estraven devenise tăcut,
retezându-mi orice încercare de dialog. În cele din urmă, după un astfel
de refuz am rostit:
- Harth, dacă am spus iarăşi ceva greşit, te rog să mă corectezi.
El rămăsese tăcut.
- Probabil am făcut o greşeală de shifgrethor. Iartă-mă, nu pot învăţa.
Niciodată n-am priceput cu adevărat înţelesul cuvântului.
- Shifgrethor? Vine de la o denumire veche pentru umbră. Am tăcut
amândoi o vreme, apoi el mă privise direct, cu ochi blânzi. În lumina
roşiatică, faţa lui era la fel de gingaşă, vulnerabilă şi distantă ca a unei
femei care te priveşte pierdută în gânduri, fără să vorbească.
Atunci am văzut iarăşi, şi pentru totdeauna, ceea ce mă temusem să
accept şi mă prefăcusem că nu văd la el. Era în aceeaşi măsură femeie şi
bărbat. Orice nevoie de a explica motivele acestei nelinişti dispărură o
dată cu însăşi neliniştea. În cele din urmă, nu-mi rămăsese decât să-l
accept ca atare. Până atunci îl respinsesem, îi refuzasem propria
realitate. Fusese îndreptăţit să spună că el, singura persoană de pe
Gethen care credea în mine, era unicul gethenian în care nu mă
încredeam. Deoarece numai el mă acceptase pe de-a întregul drept fiinţă
omenească şi-mi acordase prietenia şi totala loialitate, cerându-mi în
schimb o recunoaştere egală. Eu i-o refuzasem. Mă temusem. Nu voisem
să-mi ofer încrederea şi prietenia unui bărbat care era în acelaşi timp
femeie.
Îmi explicase, rigid şi concis, că se afla în kemmer şi încercase să mă
evite, în măsura în care unul dintre noi îl putea evita pe celălalt.
- Nu trebuie să te ating, rostise cu glas înăbuşit, ferindu-şi privirea.
- Înţeleg, i-am spus. Sunt cu totul de acord.
Mi se părea, şi cred că şi el gândea la fel, că din tensiunea sexuală
existentă între noi, identificată acum şi înţeleasă, creştea brusc uriaşa
încredere în prietenia noastră - o prietenie de care aveam nevoie
amândoi în surghiunul dublu şi care, deja dovedită în zilele şi nopţile
călătoriei, putea fi numită, acum şi mai târziu, dragoste. O dragoste
provenită însă din diferenţele dintre noi, nu din afinităţi şi asemănări,
care constituia singura punte peste ceea ce ne despărţea. Pentru noi, un
contact sexual ar fi însemnat o altă întâlnire între doi străini. Ne
atinseserăm în unicul mod în care ne puteam atinge. Nu merseserăm
mai departe. Nu ştiu dacă făcuserăm bine.
Am continuat să vorbim în noaptea aceea şi-mi amintesc că nu-mi
fusese uşor să-i răspund coerent atunci când mă întrebase cum sunt
femeile. Câteva zile, amândoi am fost oarecum distanţi şi precauţi unul
faţă de celălalt. La urma urmei, o dragoste profundă între două persoane
implică puterea şi posibilitatea de a răni adânc. Până în seara aceea, nu
mă gândisem niciodată că l-aş putea răni pe Estraven.
Acum când barierele erau înlăturate, limitarea relaţiei şi înţelegerii
noastre mi se părea intolerabilă. Peste vreo trei zile, după cină - un
meniu special, păsat de kadik cu zahăr, pentru celebrarea unei etape de
treizeci şi doi de kilometri - i-am spus lui Estraven:
- Astă-primăvară, când am cinat împreună în Colţul Roşu, te-ai arătat
interesat să afli mai multe despre limbajul paraverbal.
- Da, aşa a fost.
- Doreşti să încerci să-l înveţi?
- "Vrei să mă prinzi când mint, a izbucnit el în râs.
- Dacă m-ai minţit vreodată, asta s-a întâmplat demult, şi în altă ţară.
Era o persoană onestă, dar arareori directă. Cuvintele mele l-au
mişcat şi-a răspuns:
- S-ar putea ca în altă ţară să-ţi fi spus alte minciuni. Crezusem însă
că n-ai voie să-i înveţi ştiinţele minţii pe... băştinaşi până ce nu se
alătură Ecumenului.
- Nu-i o interdicţie. Pur şi simplu, nu se obişnuieşte. Eu o voi face
însă, dacă doreşti. Şi dacă pot. Nu sunt un Educator.
- Există deci profesori speciali?
- Da. Nu şi pe Alterra, unde sensibilitatea înnăscută e foarte
frecventă şi se spune că mamele comunică cu fătul din pântec. Nu ştiu
ce răspunde pruncul. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi, aşa
cum se procedează cu o limbă străină. Sau cu limba maternă, dar
însuşită foarte târziu.
Cred că Estraven a înţeles motivul pentru care mă ofeream să-l învăţ
şi dorea foarte mult să reuşească. Am făcut o încercare. M-am străduit
să-mi amintesc cum anume fusesem educat, la doisprezece ani. I-am
spus să-şi golească mintea de orice gând. A făcut-o fără dificultate, mult
mai rapid şi mai bine decât reuşisem eu vreodată, la urma urmei, era un
adept Handdara. Apoi i-am transmis un mesaj, cât am putut mai
limpede. Nici un rezultat. Am încercat din nou. Deoarece nu poţi vorbi cu
mintea până nu ţi s-a vorbit în acelaşi mod şi potenţialul telepatic n-a
fost sensibilizat printr-o reacţie clara, eu trebuia să ajung primul la el. M-
am străduit o jumătate de oră, până când mi-am simţit creierul obosit.
Estraven părea deprimat.
- Crezusem că-mi va fi uşor, mi-a mărturisit.
Eram amândoi istoviţi şi n-am mai încercat în seara aceea.
Următoarele strădanii n-au avut mai mult succes. Am căutat să-i
vorbesc cu mintea în timpul somnului, amintindu-mi ce-mi spusese
Educatorul despre apariţia „visurilor-mesaje" la popoarele pretelepate,
dar n-am reuşit.
- Poate că rasa mea n-are capacitatea asta, mi-a zis. Există destule
zvonuri şi aluzii care să dea speranţe, totuşi eu nu cunosc nici un caz de
telepatie dovedită în rândul nostru.
- Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu terrienii, vreme de mii de ani.
Existau câţiva Senzitivi înnăscuţi, însă ei nu-şi înţelegeau harul şi nu
aveau cu cine comunica. Restul deţineau aptitudini latente, în cel mai
fericit caz. Exceptându-i pe cei înzestraţi din născare, capacitatea
respectivă, deşi are un fundament fiziologic, e de natură psihologică,
fiind un produs al culturii, un efect secundar al utilizării minţii. Copiii,
handicapaţii, membrii unor societăţi neevoluate sau în declin n-o pot
folosi. În primul rând este necesar un anumit nivel de complexitate
mentală. Nu poţi obţine aminoacizi din atomi de hidrogen. Mai întâi au
loc multe alte reacţii complexe. Este o situaţie similară. Gândirea
abstractă, diversele interacţiuni sociale, adaptările culturale, perceperea
etică şi estetică - toate acestea trebuie să ajungă la un anumit nivel
înainte să se poată face conexiunile, înainte să poată fi măcar atins
potenţialul.
- Poate că noi, gethenienii, n-am ajuns încă la nivelul acela.
- L-aţi depăşit de mult. Mai intervine însă şi şansa. Ca şi în
producerea aminoacizilor... sau, ca să trecem cu analogiile în plan
cultural - nu sunt altceva decât paralelisme, dar pot fi revelatoare -
utilizarea tehnicilor experimentale, concrete, în ştiinţă. În Ecumen există
popoare cu o cultură înaltă, care au o societate complexă, cu realizări de
vârf în domeniile filosofiei, artei şi eticii, dar care n-au învăţat niciodată
să determine cu precizie greutatea unei pietre. Desigur, pot învăţa, doar
că n-au făcut-o vreme de o jumătate de milion de ani... Există rase care
nu cunosc absolut deloc matematicile superioare, care n-au depăşit cele
patru operaţii aritmetice. Ele sunt perfect capabile să înţeleagă analiza
matematică, însă n-o fac şi nici n-au făcut-o. De fapt, propriul meu neam
- terrienii - a învăţat abia acum vreo trei mii de ani să-l utilizeze pe zero.
(Amănuntul acesta îl făcu pe Estraven să clipească.) Iar în privinţa
gethenienilor, am continuat, sunt curios dacă noi, ceilalţi membri ai
Ecumenului, ne vom descoperi talentul Prezicerii - considerând că el
reprezintă o părticică din evoluţia minţii - în cazul în care ne veţi învăţa
tehnicile respective.
- O consideri o ştiinţă utilă?
- Prevestirea viitorului? Bineînţeles!
- Ca s-o poţi practica, trebuie mai întâi să te convingi de inutilitatea
ei.
- Handdara ta mă fascinează, Harth, totuşi din când în când mă
întreb dacă nu-i pur şi simplu paradoxul ridicat la stil de viaţă...
Am încercat din nou graiul mintal. Niciodată până atunci nu mai
emisesem în mod repetat spre un non-receptor. Experienţa nu era
plăcută. Mă simţeam ca un ateu care se roagă. În cele din urmă,
Estraven căscă şi spuse:
- Sunt surd, surd ca o piatră. Mai bine ne-am culca.
Am încuviinţat. Estraven a stins lumina, murmurând scurta lui rugă la
adresa întunericului, ne-am afundat în saci şi, într-un minut sau două, el
alunecă în somn tot aşa cum un înotător alunecă în apa neagră. Îi
simţeam somnul de parcă ar fi fost al meu. Legătura empatică exista şi i-
am vorbit din nou în minte, somnoros, rostindu-i numele: Therem!
Se sculă brusc în capul oaselor, şi glasul lui răsună puternic în beznă:
- Arek! Tu eşti?
Nu. Sunt Genly Ai. Îţi vorbesc cu mintea.
Răsuflarea i se opri. Tăcere. Bâjbâi pe lângă sobă, aprinse lumina şi
mă privi cu ochii săi negri plini de spaimă.
- Am visat, îmi spuse. Mi se părea că sunt acasă...
- M-ai auzit vorbindu-ţi în minte.
- Mi-ai spus... Era fratele meu. Vocea lui am auzit-o. El e mort. Mi-ai
spus... mi-ai spus Therem? Eu... Este mai teribil decât crezusem.
Scutură din cap, aşa cum face cineva ca să-şi ajunge un coşmar, apoi
îşi îngropă faţa în palme.
- Harth, iartă-mă...
- Nu. Spune-mi pe nume. Dacă-mi poţi vorbi în minte cu glasul unui
mort, atunci îmi poţi spune pe nume! Oare el mi-ar fi zis „Harth"? Acum
înţeleg de ce graiul acesta al minţii nu poate tăinui minciuna. E ceva
teribil... Bine! Bine, vorbeşte-mi din nou.
- Aşteaptă.
- Nu. Dă-i drumul!
Ţintuit de privirea lui aprigă şi înspăimântată, i-am spus:
Therem, prietene, între noi nu există nimic care să aducă teama.
Continua să mă fixeze, aşa încât am crezut că nu înţelesese, dar apoi
rosti:
- Ba da. După o vreme, controlându-se, adăugă calm: Ai vorbit în
karhidish.
- Aşa fac tot timpul.
- Ştiu, ai spus că vor fi cuvinte... Totuşi îmi imaginasem... un fel de
înţelegere intuitivă...
- Empatia este altceva, deşi există unele conexiuni. În seara asta, ea
ne-a făcut legătura. Dar în telepatie, centrii vorbirii din creier sunt
activaţi, ca şi...
- Nu, nu, nu! Explicaţiile, mai târziu. De ce vorbeşti cu vocea fratelui
meu?
Glasul îi era încordat.
- Nu-ţi pot răspunde, pentru că nu ştiu. Povesteşte-mi despre el.
- Nusuth... Fratele meu bun, Arek Harth rem ir Estraven, era cu un an
mai mare ca mine. Ar fi fost Lord de Estre. Noi... Eu am plecat de-acasă
pentru binele lui. A murit acum paisprezece ani.
O vreme, amândoi am rămas tăcuţi. Nu puteam şti, nici întreba ce se
afla înapoia cuvintelor lui. Îl costase prea mult să le spună şi pe acelea.
Într-un târziu, am rostit:
- Vorbeşte-mi cu mintea, Therem. Spune-mi pe nume.
Ştiam c-o putea face, legătura exista - cum spuneau experţii, eram în
consonanţă - şi el nu cunoştea deocamdată cum să ridice bariere în mod
voluntar. Dacă aş fi fost un Ascultător, l-aş fi putut auzi gândind.
- Nu, îmi răspunse. Niciodată. Nu încă...
Totuşi nici un fel de şoc, uimire sau teroare nu puteau înfrâna spiritul
acela însetat, iscoditor. După ce stinsese din nou lumina, l-am auzit
deodată bâlbâindu-se în mintea mea: ...Genry...
Nici în limbajul paraverbal nu-l putea pronunţa pe „l".
I-am răspuns imediat. În întuneric, a scos un sunet nearticulat, de
teamă amestecată cu o undă de satisfacţie.
- Gata, gata, spuse cu glas tare. După o vreme, am adormit amândoi.
Nu i-a fost niciodată uşor. Deţinea aptitudinea respectivă şi o putea
dezvolta, însă îl tulbura în mod profund şi n-o putea accepta ca atare.
Învăţă rapid să înalţe bariere, dar sunt sigur că nu avea încredere în ele.
Poate că toţi am fost aşa atunci când primii Educatori s-au întors de pe
Lumea lui Rokanon, cu secole în urmă, învăţându-ne „Ştiinţa Supremă".
Poate că gethenienii, fiind compleţi în sine, simt limbajul telepatic ca pe
o violare a întregului, o încălcare a integrităţii greu de tolerat de către ei.
Poate că aici juca un rol chiar caracterul lui Estraven, sincer, dar şi
rezervat, fiecare cuvânt al său provenea dintr-o tăcere tot mai adâncă.
Îmi auzea glasul minţii vorbindu-i precum cel al unui mort, fratele său.
Nu ştiam ce relaţii - în afara dragostei şi a morţii - existaseră între ei, dar
ştiam că oricând îi vorbeam cu gândul, ceva din el se înfiora de parcă
atingeam o rană. Apropierea mentală stabilită între noi era cu adevărat o
legătura, însă una gravă şi neclară, care, fără să admită mai multă
lumină (aşa cum mă aşteptasem), arăta mai degrabă o extindere a
întunericului.
Zile în şir, am continuat să înaintăm spre est, peste câmpia de
gheaţă. Jumătatea timpului planificat înainte de plecare, a treizeci şi
cincea zi, Odorny Anner, ne-a găsit încă departe de jumătatea distanţei.
Kilometrajul săniei arăta că parcurseserăm şase sute patruzeci de
kilometri, însă probabil numai trei sferturi din aceştia reprezentau un
progres real şi puteam doar estima cât mai rămăsese. Irosiserăm timp,
efort şi provizii în îndelungata strădanie de a urca pe Gheaţă. Estraven
nu era la fel de îngrijorat ca mine de sutele de kilometri ce ne aşteptau.
- Sania s-a uşurat, spunea el. Către sfârşit, va fi şi mai uşoară. Şi
dacă va fi nevoie vom putea reduce raţiile. Să ştii că până acum am
mâncat foarte bine.
Crezusem că era ironic, dar nu-l cunoşteam îndeajuns.
În ziua a patruzecea şi în cele două care i-au urmat, am fost opriţi de
viscol. În lungile ore în care am zăcut în cort ca doi beţivi, Estraven a
dormit aproape permanent şi n-a mâncat nimic, deşi a băut orsh sau apă
îndulcită cu zahăr la ora meselor. Insista ca eu să mănânc, dar numai
jumătăţi de raţii.
- N-ai experienţa flămânzirii, mi-a spus.
M-am simţit umilit.
- Şi o ai tu... Lord de Domeniu şi prim-ministru...?
- Genry, noi practicăm flămânzirea până devenim experţi. Am fost
învăţat cum să suport foamea, atât în copilărie, în căminul din Estre, cât
şi în Cetăţuia Rotherer de către Handdara. E drept că în Erhenrang mi-
am cam pierdut antrenamentul, dar am exersat în Mishnory... Te rog,
ascultă-mă, prietene, ştiu ce fac.
L-am ascultat.
Am continuat să mergem alte patru zile foarte geroase, niciodată cu
temperaturi peste -30°C, apoi viscolul a reînceput, biciuindu-ne feţele
dinspre est. După două minute, zăpada spulberată era atât de deasă
încât nu-l puteam zări pe Estraven, aflat la doi metri de mine. Mă
întorsesem cu spatele la el, încercând să-mi recapăt răsuflarea înaintea
crivăţului care mă orbea şi mă sufoca, iar peste un minut, când am
privit, dispăruseră şi el, şi sania. Nu mai exista nimic. Am făcut câţiva
paşi spre locul în care se aflaseră, bâjbâind orbeşte cu mâinile. Eram
surd şi singur într-un univers unde văzduhul era o materie solidă,
alcătuită din grăunte înţepătoare. M-am speriat şi m-am împleticit
înainte, răcnind disperat în minte: Therem!
Mi-a răspuns imediat, îngenuncheat chiar lângă mine:
- Vino să mă ajuţi la cort.
L-am ajutat, fără să-i povestesc despre clipa aceea de panică. Nu era
nevoie. Viscolul a durat două zile. Deja pierduserăm cinci zile şi n-aveau
să fie ultimele. Nimmer şi Anner sunt lunile marilor viforniţe.
- Le micşorăm tot mai mult, nu-i aşa? am comentat într-o seară, pe
când măsurăm raţia de gichy-michy, ca s-o pun la fiert.
Estraven m-a privit. Pe chipul său lătăreţ, cu trăsături ferme, umbrele
adânci de sub pomeţi arătau cât de mult slăbise, ochii îi erau afundaţi în
orbite, iar buzele arse de vânt şi crăpate. Dumnezeu ştie cum arătam eu,
dacă el era aşa. Îmi zâmbi.
- Cu noroc vom reuşi, fără noroc nu.
Aşa spusese de la început. În ciuda temerilor mele, în ciuda senzaţiei
că mă avântasem într-o încercare disperată, eu nu fusesem destul de
realist ca să-l cred. Chiar şi acum mă gândeam: „Totuşi am tras atât de
tare..."
Însă Gheaţa nu ştia asta. De ce ar fi ştiut-o? Proporţiile trebuie
respectate.
- Cum stai cu norocul, Therem? am întrebat în cele din urmă.
Nu a zâmbit. Nici n-a răspuns. Abia mai târziu a vorbit:
- M-am gândit la toate astea, acolo jos.
Pentru noi, acolo jos însemna sudul, lumea de sub nivelul calotei
glaciare, regiunea pământului oamenilor, drumurilor, oraşelor, a tot ceea
ce devenise greu de imaginat că ar exista cu adevărat.
- În ziua în care am plecat din Mishnory, continuă el, i-am scris
regelui despre tine. I-am comunicat ce aflasem de la Shusgis: că urma să
fii trimis la Ferma Pulefen. În momentul acela, nu eram sigur asupra
intenţiilor mele, acţionasem intuitiv. De atunci, am tot analizat posibilele
urmări. S-ar putea întâmpla ca regele să întrevadă o ocazie de a-şi spori
shifgrethorul. Tibe îl va sfătui să n-o facă, dar Argaven va fi deja plictisit
de el şi ar fi posibil să-i ignore sfatul. Va întreba: „Unde e Trimisul,
oaspetele Karhidei?". Mishnory va minţi: „Din nefericire a murit astă
toamnă, de friguri galbene." „Atunci de ce ne-a informat ambasada
noastră că se află la Ferma Pulefen?" „Nu este acolo, puteţi verifica."
„Nu, nu, nici nu poate fi vorba, îi credem pe cuvânt pe Comensualii din
Orgoreyn..." Iar la câteva săptămâni după acest dialog, Trimisul apare în
nordul Karhidei, evadat din Ferma Pulefen. Consternare în Mishnory,
indignare în Erhenrang. Ştirbirea prestigiului Comensualilor, prinşi cu
minciuna. Tu, Genry, vei fi o comoară, fratele-de-Vatră dispărut al
regelui, pentru o vreme... Va trebui să-ţi chemi Nava Stelară imediat ce ţi
se oferă ocazia. Adu-ţi tovarăşii în Karhide şi îndeplineşte-ţi misiunea,
înainte ca Argaven să-şi dea seama că eşti un inamic potenţial, înainte
ca Tibe sau alt consilier să-l sperie din nou, exploatându-i nebunia. Dacă
face un târg cu tine, îl va respecta. A-l încălca înseamnă să-şi încalce
propriul shifgrethor. Regii Harge îşi ţin cuvântul. Dar trebuie să acţionezi
rapid şi să cobori nava cât mai iute.
- Aş face-o, dacă aş primi cel mai mărunt semn de acceptare.
- Nu, iartă-mă că-ţi dau sfaturi, dar nu trebuie să aştepţi aşa ceva.
Cred că atât tu cât şi nava veţi fi primiţi cu braţele deschise. Karhide a
fost extrem de umilită în ultima jumătate de an. Îi vei oferi lui Argaven
posibilitatea de-a răsturna situaţia.
- Bine. Dar tu, între timp...
- Eu sunt Estraven Trădătorul. N-am absolut nimic de-a face cu tine.
- La început.
- La început, încuviinţă el.
- Vei putea să te ascunzi dacă, la început, vor exista pericole?
- Ah, da, cu siguranţă.
Am cinat. Mâncatul reprezenta o acţiune importantă şi ne absorbea
atât de mult încât nu vorbeam niciodată în timpul meselor. Regula se
aplica acum în forma ei cea mai draconică, poate chiar cea originală, în
care nu se rostea nici un cuvânt până nu dispărea şi ultima firimitură.
După aceea, Estraven spuse:
- Sper că am intuit bine... O să... o să mă ierţi...?
- Pentru că mi-ai oferit un sfat în mod direct? am întrebat, căci
începusem în sfârşit să înţeleg anumite lucruri. Bineînţeles că te iert,
Therem. Cum te poţi îndoi de aşa ceva? Nu ştii că eu n-am un shifgrethor
pe care să-l apăr?
Ultimele cuvinte îl amuzară, deşi continua să fie îngândurat. În cele
din urmă, vorbi:
- De ce ai venit singur... de ce ai fost trimis singur? Totul continuă să
depindă de coborârea acelei nave. De ce s-a ales o variantă atât de
dificilă pentru noi toţi?
- Acesta e obiceiul Ecumenului, care se bazează pe motive bine
întemeiate. Deşi încep să mă întreb dacă le-am înţeles vreodată cu
adevărat. Crezusem că am venit singur pentru binele vostru, că sunt în
mod deliberat vulnerabil, pentru ca să nu pot constitui o ameninţare, să
nu pot modifica un echilibru. Nu e o invazie, ci doar un mesaj. Dar nu
numai atât. Singur, nu pot schimba lumea voastră, dar pot fi schimbat
de către ea. Singur, trebuie să ascult, nu doar să vorbesc. Singur, relaţia
pe care o voi stabili în cele din urmă, dacă o voi stabili, nu este
impersonală şi strict politică, ci individuală, personală şi, în acelaşi timp,
mai complexă decât una politică. Nu este de genul Noi şi Ei, nici Eu şi
El/Ea, ci Eu şi Tu. Nu-i o relaţie politică, nici pragmatică, ci mistică. Într-un
anumit fel, Ecumenul nu reprezintă o grupare politică, ci una mistică.
Consideră că în orice acţiune, începutul şi scopul final sunt cele mai
importante. Doctrina ecumenică este reversul celei care afirmă că scopul
scuză mijloacele. De aceea, foloseşte căi subtile, lente şi aparent stranii,
riscante, tot aşa cum procedează şi evoluţia, care până la un anumit
punct a constituit modelul... Atunci, pentru binele vostru sunt singur aici?
Ori pentru binele meu? Nu ştiu. Da, situaţia e dificilă. Te-aş întreba însă
de ce gethenienii nu s-au gândit niciodată să inventeze vehicule
aeriene? Un avion mic ne-ar fi scutit pe amândoi de multe necazuri!
- Cum ar gândi vreodată un om întreg la minte că ar putea zbura?
replică Estraven. Un răspuns corect pe o planetă unde nu există creaturi
înaripate, unde nici chiar îngerii Sfintei Ierarhii Yomesh nu zboară, ci doar
plutesc, fără de aripi, coborând spre pământ ca o ninsoare lină sau ca
seminţele purtate de vânt pe această lume în care nu cresc florile.
Spre mijlocul lui Nimmer, după viscole şi geruri năprasnice, am
pătruns într-o regiune de calm. Zona de furtuni rămăsese acolo jos, hăt în
sudul nostru, iar noi, „între zidurile viscolului", nu vedeam decât un cer
înnorat, imobil. La început, stratul de nori fusese subţire, difuzând o
lumină egală ca intensitate şi fără nici o sursă, reflectată atât de nori cât
şi de zăpadă, de jos şi de sus. Peste noapte, vremea se schimbase.
Strălucirea dispăruse fără a lăsa ceva în loc. Am ieşit din cort, păşind în
Neant. Sania şi cortul erau acolo, Estraven stătea lângă mine, dar nici el
şi nici eu nu proiectam vreo umbră. Peste tot, de jur-împrejur, era o
lumină mată. Când am călcat pe neaua care a trosnit, nici o umbră n-a
dezvăluit urma paşilor. Înapoia noastră nu rămânea nimic. Sania, cortul,
el, eu - atât. Nici soare, nici cer, nici orizont, nici lume. Un vid alb-
cenuşiu, în care parcă pluteam. Iluzia era atât de puternică încât am
avut probleme să-mi menţin echilibrul. Urechea mea internă era
obişnuită să aibă o confirmare vizuală în privinţa poziţiei ocupate, acum
însă nu recepţiona absolut nimic. La fel de bine puteam să fiu orb. Am
încărcat sania fără probleme, dar când am început să tragem n-am avut
nimic în faţă, nimic la care să privim, nimic să atingă ochiul, şi treptat
senzaţia de neplăcere de la început deveni obositoare. Schiam pe o
suprafaţă bună de zăpadă, fără sastrugi şi solidă - asta era sigur - pe o
grosime de două mii de metri. Ar fi trebuit să batem recordul de distanţă.
Dar încetineam întruna, bâjbâind pe un şes complet neted, şi trebuia să
facem un puternic efort de voinţă ca să menţinem pasul normal. Cea mai
mică neregularitate a terenului o resimţeam ca pe o zguduitură, aşa cum
se întâmplă pe scări, atunci când urci o treaptă neaşteptată sau când te
pregăteşti să cobori o treaptă de fapt inexistentă, căci n-o puteam zări
din timp. Nu existau umbre care să ne-o arate. Schiam orbeşte, cu ochii
larg deschişi. Am mers aşa zile întregi şi am început să scurtăm etapele,
deoarece după-amiezile eram amândoi asudaţi şi tremuram de încordare
şi oboseală. În mod incredibil, duceam dorul ninsorii şi al viscolului, însă
în fiecare dimineaţă, ieşeam din cort în Neant - starea albă pe care
Estraven o numea „ne-umbră".
La amiaza unei zile, Odorny Nimmer, a şaizeci şi una zi a călătoriei,
albeaţa mată din jurul nostru a început să vibreze şi să se destrame. Am
crezut că ochii îmi jucau vreo festă, aşa cum păţisem de câteva ori, şi n-
am acordat prea mare atenţie mişcărilor vagi şi lipsite de noimă ale
văzduhului, până ce, pe neaşteptate, am întrevăzut chiar deasupra
capului un soare micuţ, palid, spectral. Coborând privirea, am zărit drept
în faţă o formă uriaşă, întunecată, apărând din Neant şi năpustindu-se
spre noi. Tentacule negre se zvârcoleau în sus, pipăind prin văzduh. M-
am oprit brusc, făcându-l pe Estraven să derapeze, deoarece eram
înhămaţi umăr la umăr.
- Ce-i asta?
El privi silueta întunecată şi monstruoasă, ascunsă în ceţuri, şi în cele
din urmă spuse:
- Tancurile... Trebuie să fie Tancurile Esherhoth.
Apoi a pornit mai departe. Ne găseam la mulţi kilometri depărtare de
formele acelea, despre care crezusem că sunt la o aruncătură de băţ.
„Vremea albă" s-a transformat într-o pâclă deasă şi joasă, care apoi a
dispărut, şi cu puţin înaintea apusului am putut vedea limpede:
nunatakuri - piscuri gigantice de stâncă, erodate şi ciupite - ridicându-se
de sub gheaţă, arătându-se aşa cum aisbergurile se arată deasupra
mării, munţi înecaţi şi îngheţaţi, morţi de o eternitate.
Dacă ne puteam baza pe harta prost desenată, singura noastră
călăuză, ne aflam în nordul rutei celei mai scurte. A doua zi, pentru
prima dată, am cotit puţin către sud.

19
Întoarcerea acasă

PE O VREME ÎNTUNECATĂ şi vântoasă, ne-am continuat drumul,


încercând să găsim o încurajare în vederea Tancurilor Esherhoth, după
şapte săptămâni în care nu zăriserăm decât gheaţă, zăpadă şi cer. Pe
hartă figurau nu departe de mlaştinile Shenshey, aflate în sud-vestul
golfului Guthen. Nu era totuşi o hartă în care puteam avea deplină
încredere. Şi eram din ce în ce mai obosiţi.
Ne apropiaserăm de marginea sudică a gheţarului Gobrin mai mult
decât indica harta, fiindcă a doua zi după ce cotiserăm spre sud, am
început să întâlnim crevase şi cute de presiune. Gheaţa nu era la fel de
accidentată ca în regiunea Dealurilor de Foc, dar era sfărâmicioasă. Pe
hectare întregi se întindeau cratere adânci, care probabil vara se
transformau în lacuri, poduri false de zăpadă, ce se puteau prăbuşi,
vuind, în punga de aer înaltă de numai o jumătate de metru aflată sub
ele, zone brăzdate şi ciuruite de crăpături şi găuri. Din ce în ce mai des,
apăreau fisuri mari, canioane străvechi, unele de lărgimea unor defilee,
altele late de numai un metru, însă toate adânci. În ziua Odyrny Nimmer
(după jurnalul lui Estraven, deoarece eu nu făceam nici o însemnare),
soarele strălucea limpede, cu vânt puternic din nord. Trăgând sania
peste podurile de zăpadă, priveam la stânga şi la dreapta, în hăuri
albăstrui şi abisuri, în care bucăţelele de gheaţă dislocate de tălpici
cădeau cu o muzică măreaţă, îndepărtată şi delicată, de parcă nişte
sârmuliţe de argint loveau aceste suprafeţe cristaline şi fragile. Îmi
amintesc plăcerea mirifică, aproape ameţitoare, a trudei de dimineaţă
peste prăpăstii, sub razele soarelui. Deodată, cerul a început să se
înălbească şi azurul dispăru de pe boltă şi de pe omăt. Nu ştiam cât de
periculoasă putea fi vremea albă pe o asemenea suprafaţă. Întrucât
gheata era puternic striată, eu împingeam, iar Estraven trăgea. Îmi
pironisem ochii pe sanie şi nu mă mai gândeam la nimic altceva decât la
efort, când, brusc, mânerul mi-a fost aproape smuls din mâini, sania
prăbuşindu-se în faţă. L-am prins instinctiv şi am răcnit spre Estraven să
încetinească, crezând că a iuţit pasul pe o porţiune mai netedă. Sania
însă se opri, cu botul aplecat în jos, iar Estraven nu era nicăieri.
Am fost gata să las mânerele şi să plec în căutarea lui. Printr-un
noroc extraordinar, n-am făcut-o. Am continuat să mă ţin, privind
prosteşte în jur, şi atunci am văzut buza prăpastiei, care devenise vizibilă
prin prăbuşirea altei punţi de zăpadă. Estraven căzuse cu picioarele
înainte şi numai greutatea mea oprea sania să nu pornească după el,
doar ultima treime a tălpicilor se mai găsea pe gheaţă. Se legăna uşor cu
botul în jos, aţintită după Estraven, care atârna în hamuri deasupra
abisului.
Am apăsat cu toată puterea pe mâner, am smucit, am balansat, şi iar
am tras, ca să urnesc sania. De abia se clintea. M-am lăsat cu toată
greutatea corpului pe bară şi am tras, până ce am simţit că se mişcă
lent, apoi alunecă brusc spre înapoi. Estraven se prinsese cu mâinile de
muchia gheţii şi greutatea lui îmi venea în ajutor. În patru labe, târât de
harnaşament, trecu peste buza prăpastiei şi se prăvăli cu faţa în jos pe
zăpadă.
Am îngenuncheat lângă el, încercând să-i desfac cataramele
hamurilor, alarmat de felul în care rămăsese răstignit, fără să se
clintească, doar gâfâind întretăiat. Buzele îi erau cianozate, iar jumătate
din faţă era julită şi învineţită.
Se sculă nesigur şi şopti şuierat:
- Albastru... numai albastru... Turnuri...
- Ce?
- În prăpastie. Complet albastre... pline de lumină.
- Ai păţit ceva?
Începu să-şi încheie hamurile la loc.
- Ia-o-nainte... cu funia... şi cu sonda, icni el. Caută drumul.
Ore întregi, unul din noi a tras, iar celălalt l-a călăuzit, înaintând ca o
pisică pe coji de ouă, pipăind fiecare pas cu sonda. În vremea albă, nu
puteai zări o prăpastie decât în clipa în care priveai în jos, direct în ea -
puţin cam târziu, deoarece streşinile se întindeau deasupra crevaselor şi
nu erau întotdeauna solide. Fiecare pas constituia o surpriză, o
poticneală sau o dezechilibrare. Nu existau umbre, doar o sferă albă,
egală şi tăcută. Ne deplasam printr-un uriaş glob din cristal îngheţat, nu
exista nimic în interior şi nici în exterior. Totuşi cristalul era crăpat pe
alocuri. Pipăiam, apoi făceam un pas, pipăiam, făceam un pas. Bâjbâind,
încercam să găsim crăpăturile invizibile prin care ne puteam prăbuşi din
sfera de cristal alb, căzând la nesfârşit... Încetul cu încetul, o tensiune
care nu putea fi alungată îmi cuprinse toţi muşchii. Pentru fiecare pas
mă chinuiam din răsputeri.
- Ce s-a întâmplat, Genry?
Am rămas locului, în mijlocul Neantului. Lacrimile ţâşniră şi
îngheţară, lipindu-mi pleoapele.
- Mi-e frică să nu cad, am şoptit.
- Eşti legat de frânghie, mi-a spus. Apoi, apropiindu-se şi văzând că
nicăieri nu se zărea nici o prăpastie, înţelese ce se întâmpla şi zise:
Facem tabără.
- Încă nu-i momentul, ar trebui să mai mergem.
Estraven desfăcea deja cortul.
Mai târziu, după ce mâncaserăm, spuse:
- Era timpul să ne oprim. Nu cred că puteam continua aşa.
Altitudinea scade permanent şi gheaţa va fi tot mai presărată de
capcane. Dacă am putea distinge ceva în faţă, am reuşi, dar în ne-umbră
este imposibil.
- Şi atunci cum ajungem la mlaştinile Shenshey?
- Dacă am porni spre est, în loc să ţinem sudul, am merge pe gheaţă
bună până la golful Guthen. Într-o vară, am făcut o croazieră acolo şi am
văzut că Gheaţa trimite nişte braţe printre Dealurile Roşii până la golf.
Mergând pe unul din gheţarii aceia, am putea traversa marea îngheţată
şi am intra în Karnide nu dinspre uscat, ci dinspre mare, ceea ce ar fi mai
bine. Asta înseamnă însă un drum mai lung cu optzeci de kilometri. Tu ce
spui, Genry?
- Spun că n-aş mai putea merge nici cinci metri, dacă durează
vremea albă.
- Dar dacă ieşim din zona cu crevase...
- Oho, atunci ar fi minunat! Şi dacă ar apărea şi soarele, te-aş pune
pe sanie şi te-aş duce până-n Karhide fără să-ţi cer nici un ban.
Era genul nostru de glume în această etapă a călătoriei, de-a dreptul
stupide, dar uneori îl făceau pe celălalt să zâmbească.
- Să ştii că mă simt perfect, am adăugat. Atât că am o spaimă
cronică acută.
- Spaima e utilă. Ca întunericul, ca umbrele.
Zâmbetul lui Estraven era o fisură hidoasă într-o mască de piele
brună, jupuită şi crăpată, tivită cu blană întunecată şi încrustată cu două
cioburi de rocă neagră.
- E straniu că lumina zilei nu-i suficientă. Ca să putem merge, avem
nevoie de umbre.
- Dă-mi puţin carneţelul tău.
Însemnase distanţa parcursă azi şi făcuse nişte calcule de kilometri şi
raţii. Îmi întinse carneţelul şi creionul de cărbune. Pe foaia albă lipită pe
interiorul copertei din spate, am desenat cercul şi curba dublă din
interior, am înnegrit jumătatea „yin" a simbolului, apoi i l-am arătat.
- Cunoşti semnul?
Îl studie îndelung, cu o privire ciudată.
- Nu.
- Există pe Pământ şi pe Hain-Davenant, şi pe Chiffewar. Se numeşte
„yin" şi „yang". Lumina este mâna stângă a întunericului... cum era mai
departe? Lumină-întuneric. Frică-curaj. Frig-cald. Femeie-bărbat. Eşti
chiar tu, Therem. Două lucruri într-unui singur. O umbră pe zăpadă.

În ziua următoare am înaintat spre nord-est prin Neantul alb, până ce


crevasele au dispărut. Reduseserăm raţiile la două treimi, sperând că
ruta mai lungă n-avea să ne epuizeze proviziile. Oricum, mie nu mi se
părea important, fiindcă diferenţa dintre „puţin" şi „deloc" era aproape
minimă. Estraven însă îşi exploata şansa, urmărind ceea ce părea o
intuiţie, dar în realitate putea fi efectul experienţei şi al gândirii. Am
mers patru zile către est, patru din cele mai dificile zile, parcurgând zilnic
câte treizeci de kilometri, apoi vremea liniştită s-a spulberat,
preschimbându-se într-un vârtej permanent de ace de nea, înainte,
împrejur, în ochi - o furtună care începu o dată cu dispariţia luminii. Am
rămas trei zile în cort, în timp ce viscolul urla pe lângă noi, un urlet lung
de trei zile, fără cuvinte, dar plin de ură.
O să mă facă să urlu şi eu la el, i-am vorbit în minte lui Estraven, iar
el mi-a răspuns cu formalitatea aceea şovăitoare care îi era
caracteristică: Inutil. N-o să te asculte.
Am dormit ore întregi, am mâncat puţin, ne-am îngrijit degerăturile,
inflamaţiile şi vânătăile, am vorbit mintal şi am dormit iarăşi. Răcnetul de
trei zile se transformă într-un bolborosit, apoi într-un suspin şi, în cele din
urmă, în tăcere. Se făcu ziuă. Deschizând uşa, am zărit cerul strălucitor.
Inimile ne-au crescut, dar eram prea extenuaţi să transformăm bucuria
în sprinteneală. Am ridicat tabăra - a durat aproape două ore, căci ne
mişcăm ca doi moşnegi - şi am pornit. Drumul cobora cu o pantă
evidentă, iar zăpada era perfectă pentru schiat. Soarele strălucea. Pe la
mijlocul dimineţii, termometrul arăta -25°C. Se părea că mersul ne făcea
bine, deoarece înaintam repede şi uşor. În ziua aceea nu ne-am oprit
până n-au răsărit stelele.
La cină, Estraven a servit raţii întregi. În felul acesta, proviziile nu
durau mai mult de şapte zile.
- Roata se-nvârte, spuse el senin. Ca să mergem mult, trebuie să
mâncăm.
- Să mâncăm, să bem şi să ne veselim, am replicat eu.
Mâncarea mă ameţise. Am chicotit isteric la propriile-mi cuvinte şi am
adăugat:
- Toate-odată, mâncare-băutură-veselie! Aşa-i că nu vă puteţi veseli
fără să mâncaţi?
Mi se părea un mister similar cu al simbolului „yin-yang", totuşi
starea aceea n-a durat mult. Ceva din căutătura lui Estraven a risipit-o.
Atunci am simţit că mă podideşte plânsul, dar m-am stăpânit. Estraven
nu avea tăria mea şi n-ar fi fost cinstit, ar fi izbucnit şi el în plâns.
Adormise deja, în capul oaselor, cu castronul în mâini. Nu-i stătea în
obicei. Era întotdeauna meticulos. Totuşi somnul nu părea o idee deloc
rea.
A doua zi ne-am trezit mai târziu, am mâncat un mic dejun dublu, apoi
ne-am înhămat şi am tras sania cea uşoară până la marginea lumii.
Dincolo de marginea aceea, o pantă abruptă de grohotiş alb-roşcat
sub lumina palidă a amiezii, se întindea golful Guthen, îngheţat de la un
mal la celălalt şi din Karhide până la Polul Nord.
Ca să coborâm pe gheaţa lui, printre plăcile sfărâmate, platformele şi
şanţurile provocate de apăsarea calotei glaciare pe Dealurile Roşii, am
avut nevoie de toată după-amiaza şi de ziua următoare. Dimineaţa, am
abandonat sania. Am umplut rucsacurile, într-unul am pus cortul, iar în
celălalt sacii de dormit. După ce am împărţit alimentele între noi,
duceam fiecare vreo douăsprezece kilograme. Eu am legat şi soba pe
rucsacul meu şi tot nu ajunsesem la cincisprezece kilograme. Era
minunat că scăpasem de veşnicul împins, tras şi opintit la sanie, şi i-am
spus-o lui Estraven când am pornit. El privi înapoi spre sanie, minusculă
printre uriaşele stânci roşcate şi blocuri de gheaţă, şi rosti:
- A fost bună.
Loialitatea lui se extindea, fără discernământ, asupra obiectelor,
obiectele răbdătoare, îndărătnice şi de nădejde pe care le folosim şi cu
care ne obişnuim, obiectele de lângă noi. Îi părea rău după sanie.
În seara aceea, a şaptezeci şi cincea de la începutul călătoriei, a
cincizeci şi una zi a noastră pe platou, Harhahad Anner, am coborât de
pe Gobrin pe gheaţa golfului Guthen. Am mers iarăşi mult, până ce s-a
întunecat. Aerul era foarte rece, însă limpede şi nemişcat, iar suprafaţa
netedă pe care înaintam ne îmbia să schiem. Seara, când am poposit, ni
se părea ciudat că stratul de gheaţă de sub noi nu mai era gros de doi
kilometri, ci numai de un metru, iar dedesubtul lui se afla apă sărată. Nu
am pierdut însă multă vreme gândindu-ne. Am mâncat şi ne-am culcat.
Zorii ne-au adus o altă zi senină, deşi teribil de geroasă, sub -40°C.
Privind spre sud, am putut zări coasta, prelungită pe alocuri cu limbi de
gheaţă şi pierzându-se în depărtare după o linie aproape dreaptă. La
început, am pornit direct spre ţărm, ajutaţi de vântul nordic. Apoi am
ajuns într-o vale dintre două dealuri înalte, portocalii. Uraganul care vuia
prin defileul acela ne-a răsturnat pe jos. Ne-am târât spre est pe
întinderea netedă a mării îngheţate, şi când am izbutit să ne ridicăm ne-
am continuat drumul.
- Gobrin ne-a scuipat afară din gâtlejul lui, am comentat eu.
A doua zi, curba spre est a ţărmului se distingea limpede înaintea
noastră. În dreapta se afla Orgoreynul, însă curba albăstruie din faţă era
Karhide.
În ziua aceea am folosit ultimele grăunţe de orsh şi ultimele grame
de boabe kadik. Mai aveam acum doar câte un kilogram de gichy-michy
şi o sută cincizeci de grame de zahăr.
Îmi dau seama că nu pot descrie prea bine ultimele zile ale călătoriei,
pentru că, de fapt, nu mi le reamintesc. Foamea poate ascuţi simţurile,
dar nu şi atunci când e dublată de epuizare fizică. Bănuiesc că simţurile
mele amorţiseră aproape complet. Ţin minte că aveam crampe de
foame, dar nu mai ştiu dacă sufeream din cauza lor. Mai reţin doar un
sentiment de eliberare, vag dar continuu, de depăşire a unui prag, de
bucurie, şi faptul că mi se închideau ochii de somn. Am atins malul în
ziua de doisprezece, Posthe Anner, şi am suit pe o plajă îngheţată în
pustiul stâncos şi înzăpezit al coastei Guthen.
Ajunseserăm în Karhide! Ne atinseserăm ţinta. Putea fi însă o reuşită
zadarnică, întrucât raniţele ne erau goale. Am sărbătorit succesul cu apă
fierbinte. În dimineaţa următoare, ne-am sculat şi am pornit în căutarea
unui drum, a unei aşezări. Regiunea era pustie şi nu aveam o hartă a ei.
Drumurile erau acoperite cu doi-trei metri de zăpadă şi poate că
traversaserăm deja câteva, fără să ne dăm seama. Nu se vedea nici o
urmă de ogoare cultivate. În ziua aceea, am rătăcit spre sud şi vest, la
fel şi a doua zi. Către seară, printr-o ninsoare slabă, am văzut o lumină
strălucind pe o colină îndepărtată în penumbrele amurgului.
Nici unul dintre noi n-a scos un cuvânt.
În cele din urmă, Estraven a întrebat cu glas spart:
- E o lumină?
Mult după căderea nopţii, am intrat clătinându-ne de oboseală într-un
sat karhidish: o stradă printre case întunecate, cu acoperişuri înalte,
afundate în troiene până la uşile-de-iarnă. Ne-am oprit la cantina satului.
Printre obloanele ei înguste se revărsa, în raze şi săgeţi, lumina galbenă
întrevăzută peste dealurile iernii. Am deschis uşa şi am intrat.
Era Odsordny Anner, a optzeci şi una zi a călătoriei noastre.
Depăşiserăm cu unsprezece zile graficul lui Estraven. Estimase exact
proviziile de alimente: cel mult şaptezeci şi opt de zile. După kilometrajul
săniei, parcurseserăm o mie trei sute patruzeci şi cinci de kilometri, plus
cine-ştie-câţi în ultimele zile. Mulţi fuseseră irosiţi în ocoluri şi dacă ar fi
trebuit cu adevărat să mergem o mie trei sute de kilometri, n-am fi reuşit
niciodată. Când am obţinut o hartă bună, am văzut că între Ferma
Pulefen şi satul acesta erau vreo mie o sută de kilometri. Distanţa şi
zilele acelea le petrecuserăm într-un pustiu mut şi ostil: stâncă, gheaţă,
cer şi tăcere - nimic altceva timp de optzeci şi una de zile, doar noi doi.
Am intrat într-o odaie largă, puternic luminată, caldă şi plină cu
mâncăruri şi arome, cu oameni şi glasuri de oameni. M-am prins de
umărul lui Estraven. Către noi s-au întors feţe străine, ochi străini.
Uitasem că mai există fiinţe vii care nu seamănă cu Estraven. Eram
îngrozit.
De fapt, încăperea era micuţă, iar mulţimea de străini dinăuntru se
compunea din şapte-opt persoane, toate la fel de uluite ca mine. Nimeni
nu vine în Domeniul Kurkurast în toiul iernii, noaptea, dinspre nord.
Rămaseră holbându-se şi toate glasurile amuţiseră.
Estraven vorbi cu o şoaptă abia auzită:
- Cerem ospitalitatea Domeniului.
Vacarm, rumoare, confuzie, alarmă, cuvinte cordiale.
- Am traversat gheţarul Gobrin.
Altă rumoare, alte voci, întrebări se înghesuiseră în jurul nostru.
- Vreţi să aveţi grijă de prietenul meu?
Crezusem că eu rostisem cuvintele acelea, dar Estraven o făcuse.
Cineva mă sili să mă aşez. Ne aduseră mâncare, se ocupară de noi, ne
îngrijiră, ne acceptară cu braţele deschise.
Ignoranţi, arţăgoşi, pătimaşi, suflete neştiutoare, ţărani de pe ogoare
sărace, dar generozitatea lor oferea un sfârşit nobil călătoriei noastre. Ei
dădeau cu amândouă mâinile, fără ezitări şi fără meschinărie. Iar
Estraven accepta totul, ca un Lord printre Lorzi, sau un cerşetor printre
cerşetori.
Pentru pescarii aceia care trăiesc la marginea zonei locuibile a unui
continent de abia locuibil, onestitatea este la fel de esenţială ca hrana.
Trebuie să fie cinstiţi unul cu celălalt. Sunt prea săraci ca să-şi permită
luxul înşelăciunii. Estraven ştia asta şi, după vreo două zile, când ei
începură să întrebe, discret şi pe ocolite, respectând shifgrethorul, de ce
anume alesese tocmai iarna pentru o excursie pe Gheaţa Gobrin,
răspunse imediat:
- N-ar trebui să aleg tăcerea, deşi îmi convine mai mult decât
minciuna.
- E bine ştiut că şi oamenii onorabili pot fi surghiuniţi fără ca umbra
să li se micşoreze, replicase bucătarul, al doilea om după şeful satului,
cantina sa fiind iarna un fel de salon pentru toţi locuitorii Domeniului.
- O persoană poate fi proscrisă în Karhide, o alta în Orgoreyn, spuse
Estraven.
- Adevărat, unul de către clanul său, iar altul de regele din
Erhenrang.
- Oricât de puternic ar fi un rege, el nu poate micşora umbra nimănui,
remarcă Estraven, şi bucătarul păruse satisfăcut.
Dacă ar fi fost surghiunit de propriul clan, Estraven ar fi fost un
personaj suspect, însă cei exilaţi de rege nu erau importanţi. Cât despre
mine, eram evident un străin, un proscris din Orgoreyn, fapt care îmi era
în avantaj.
Nu ne-am dezvăluit identitatea gazdelor noastre din Kurkurast.
Estraven ezita să utilizeze nume false, iar cele adevărate nu puteau fi
deconspirate. La urma urmei, era un delict să vorbeşti cu Estraven, cu
atât mai mult să-l hrăneşti, să-i oferi haine şi adăpost, aşa cum făceau
ei. Până şi un sat îndepărtat de pe coasta Guthen avea radio şi nu
puteau afirma că nu ştiuseră de ordinul de exil. Doar necunoaşterea
reală a identităţii oaspetelui lor le putea oferi o scuză. Vulnerabilitatea
lor îl apăsa pe Estraven, chiar înainte de a mă fi gândit la aşa ceva. În
cea de-a treia seară petrecută acolo, veni în camera mea să discutăm
următorul pas.
Un sat karhidish e asemănător unui străvechi castel terrian, deoarece
are puţine construcţii izolate... Cu toate acestea, în înaltele şi
întortocheatele clădiri ale Vetrei, Comerţului, Co-Domeniului (nu exista
un Lord de Kurkurast) şi Casei Dinafară, fiecare din cei cinci sute de
săteni putea găsi intimitate, ba chiar izolare, în odăile înşiruite pe
coridoarele străvechi, cu ziduri groase de un metru. Noi aveam două
camere la ultimul etaj al Vetrei. Când intră Estraven, stăteam lângă foc,
un foc micuţ şi fierbinte, cu miros pătrunzător, din brichete de cărbune
din mlaştinile Shenshey.
- În curând trebuie să plecăm de aici, Genry, rosti el.
Mi-l amintesc, stând acolo în lumina slabă, desculţ şi dezbrăcat, cu
excepţia unor indispensabili largi din blană, primiţi de la şeful satului. În
căldura şi în intimitatea propriilor case, karhidenii stau adesea goi sau
doar pe jumătate îmbrăcaţi. În călătoria noastră, Estraven pierduse
soliditatea compactă şi pielea netedă care definesc fizicul gethenian, era
slab şi acoperit de cicatrice, iar chipul ars de ger părea că fusese pârlit
de foc. O siluetă întunecată, aspră şi totuşi evazivă în umbrele jucăuşe
proiectate de flăcări.
- Încotro?
- Cred că spre sud-vest. Spre graniţă. În primul rând, să ajungem la
un emiţător radio destul de puternic să poţi comunica navei tale unde te
afli. După aceea, voi căuta o ascunzătoare. Dacă nu găsesc, mă voi
întoarce pentru o vreme în Orgoreyn, pentru a nu abate represaliile
asupra celor care ne ajută.
- Cum o să te întorci?
- Aşa cum am mai făcut-o... traversând graniţa. Orgota n-au nimic cu
mine.
- Unde o să găsim un emiţător?
- Cel mai apropiat este în Sassinoth.
M-am strâmbat şi el a surâs.
- Aşa departe?
- Sunt vreo două sute cincizeci de kilometri, dar noi am parcurs
distanţe mult mai mari pe teren mai dificil. Există drumuri peste tot. O să
găsim gazde şi poate avem chiar norocul să ne ia vreo sanie cu motor.
Am încuviinţat din cap, dar mă deprima ideea unei alte etape din
drumul nostru hibernal, şi nu spre liman, ci înapoi la frontiera aceea
blestemată, unde Estraven putea reveni în exil, lăsându-mă singur.
Am reflectat o vreme şi în cele din urmă am spus:
- Karhide trebuie să accepte o ultimă condiţie înainte de a se putea
alătura Ecumenului. Argaven trebuie să-ţi anuleze pedeapsa.
Nu spuse nimic, ci rămase privind focul.
- Vorbesc serios, am insistat. E principala condiţie.
- Mulţumesc, Genry.
Vocea lui, când vorbea încet ca acum, avea în mare măsură timbrul
unei femei, uşor răguşit şi fără rezonanţă. Mă privi cu blândeţe, fără
zâmbet.
- Nu mă aştept să-mi revăd căminul decât peste multă vreme. Ştii,
sunt în exil de douăzeci de ani... Surghiunul acesta nu-i cu mult diferit.
Eu o să am grijă de mine, iar tu vei avea grijă de tine şi de Ecumenul
tău. Asta trebuie s-o faci singur. Totuşi e prematur să discutăm despre
aşa ceva. Anunţă-ţi nava să coboare! După ce o va face, o să mă mai
gândesc.
Am rămas încă două zile în Kurkurast, mâncând bine şi odihnindu-ne.
Aşteptam o maşină de bătătorit zăpada, care trebuia să vină din sud şi
care ne putea lua pe drumul de întoarcere. Gazdele noastre l-au rugat pe
Estraven să le povestească tot drumul peste Gheaţă. A făcut-o aşa cum
poate doar cineva crescut în tradiţia orală a literaturii: sub forma unei
saga, presărată cu expresii tradiţionale şi chiar împărţită în episoade,
totuşi exactă şi plină de viaţă, de la focul sulfuros şi întunericul defileului
dintre Drumner şi Dremegole, până la rafalele şuierătoare venite printre
piscuri, care măturau golful Guthen, cu interludii comice - căderea lui în
prăpastie - şi mistice, atunci când vorbea despre sunetele şi tăcerile
Gheţii, despre vremea fără umbre sau despre bezna nopţii. Ascultam la
fel de fascinat ca toţi ceilalţi, privind faţa oacheşă a prietenului meu.
Am plecat din Kurkurast, înghesuindu-ne în cabina unei maşini de
bătătorit zăpada, un vehicul uriaş care presează şi bătătoreşte omătul de
pe drumurile karhidish. E principalul mijloc de a menţine circulaţia în
timpul iernii, căci încercarea de a îndepărta troienele cu pluguri
înseamnă cheltuirea a jumătate din bugetul şi din timpul ţării, şi oricum
iarna toţi călătoresc pe tălpici.
Înaintam cu trei kilometri pe oră şi, după căderea nopţii, am ajuns în
primul sat, situat în sudul Kurkurastului. Acolo am fost primiţi cu aceeaşi
ospitalitate, hrăniţi şi adăpostiţi peste noapte. În ziua următoare, am
plecat pe schiuri. Ne aflam de partea continentală a dealurilor de pe
coastă, care mai stăvilesc vânturile nordice dinspre golf, într-o regiune
mult mai populată, aşa încât nu mai mergeam de la un popas la altul, ci
de la o Vatră la alta. De câteva ori, am fost luaţi de sănii cu motor, o
dată cale de cincizeci de kilometri. În ciuda ninsorilor abundente,
drumurile erau bine bătătorite şi excelent marcate. Aveam permanent
mâncare în raniţe, pusă acolo de gazde. La capătul unei zile de mers
aproape neîntrerupt, găseam întotdeauna un acoperiş şi un foc.
Cu toate acestea, cele opt-nouă zile de autostop şi schiat printr-un
ţinut ospitalier au reprezentat etapa cea mai grea şi mai neplăcută a
călătoriei noastre, mai dificilă chiar decât escaladarea gheţarului, mai
teribilă decât ultimele zile de foame. Saga luase sfârşit, aparţinea Gheţii.
Eram foarte obosiţi. Ne îndreptam în direcţie greşită. Nu mai eram veseli.
- Uneori trebuie să te opui roţii, spunea Estraven. Era la fel de hotărât
ca întotdeauna, deşi în mersul său, în glas şi în purtare, vigoarea fusese
înlocuită de tenacitate, iar siguranţa de încăpăţânare. Mai tot timpul
tăcea şi nici nu mai vorbea des prin telepatie.
Am ajuns în Sassinoth, un oraş cu câteva mii de locuitori, cocoţat pe
coline deasupra Ey-ului îngheţat: acoperişuri albe, ziduri cenuşii, dealuri
împestriţate cu negrul pădurilor şi al stâncilor, câmpuri albe, iar dincolo
de râu mult disputata Vale Sinoth, totul alb...
Am sosit acolo aproape cu mâinile goale. Cea mai mare parte a
echipamentului de călătorie fusese dăruită diferitelor gazde şi ne mai
rămăseseră doar soba, schiurile şi hainele de pe noi. Despovăraţi, am
pornit, cerând lămuriri de câteva ori, nu spre oraş, ci spre o fermă din
apropierea acestuia, izolată şi modestă. Nu aparţinea Domeniului, ci
ţinea de administraţia Văii Sinoth. Pe timpul când Estraven lucrase ca
secretar în administraţia respectivă, se împrietenise cu proprietarul. De
fapt, cumpărase ferma pentru acesta, cu un an sau doi în urmă, când îi
ajuta pe oameni să se stabilească la est de Ey, în speranţa de a înlătura
disputa referitoare la revendicările asupra Văii Sinoth. Însuşi fermierul ne
deschise uşa, un om masiv, cu glas blând, cam de vârsta lui Estraven. Se
numea Thessicher.
Estraven străbătuse regiunea cu gluga trasă pe ochi, pentru a-şi feri
chipul. Se temea să nu fie recunoscut. N-ar fi trebuit să-şi facă asemenea
griji. Ar fi fost nevoie de un ochi tare ager ca să-l identifice pe Harth rem
ir Estraven în vagabondul acela slab şi cu faţa arsă de soare şi de vânt.
Thessicher continua să-l examineze pe furiş, nevenindu-i să creadă că
era chiar el.
Fermierul ne-a primit în casă, şi ospitalitatea sa a fost pe măsura
celei oferite de celelalte, deşi nu era un om bogat. Cu toate acestea,
prezenţa noastră îl stânjenea. Ar fi preferat să nu fim acolo. Era lesne de
înţeles: găzduindu-ne, risca să-i fie confiscate toate bunurile. Îşi datora
proprietatea prietenului meu, fără ajutorul lui, ar fi rămas nevoiaş şi de
aceea n-ar fi fost chiar incorect să i se ceară să rişte drept răsplată.
Estraven îi solicită însă ajutorul nu ca plata a datoriilor, ci în semn de
prietenie, bizuindu-se pe afecţiunea lui Thessicher, şi nu pe obligaţia sa
morală. Într-adevăr, Thessicher se destinse după ce-i trecu prima
şovăială. Cu uşurinţa specifică karhidenilor, deveni nostalgic şi volubil,
amintindu-şi vechile zile şi peripeţiile cu Estraven;, rămase jumătate din
noapte lângă foc. Când Estraven îl întrebă dacă ştia vreun loc pe care să-
l folosim drept ascunzătoare, o fermă izolată sau părăsită, unde un
proscris putea rămâne o lună-două, sperând în anularea exilului, îi
răspunse imediat:
- Stai cu mine.
Lui Estraven îi scânteiară ochii, dar şovăi. Fiind de acord că pericolul
era mai mare în vecinătatea oraşului Sassinoth, Thessicher promise să-i
găsească o ascunzătoare. N-ar fi fost greu, îi spuse, dacă Estraven şi-ar fi
luat un nume fals şi s-ar fi angajat ca bucătar sau lucrător la fermă.
Poate că nu era plăcut, însă mult mai bine decât să se întoarcă în
Orgoreyn.
- Ce naiba o să faci acolo? Din ce-o să trăieşti?
- Din Comensualitate, răspunse prietenul meu, cu surâsul lui de
vidră. Să ştii că ei asigură tuturora locuri de muncă. N-ar fi o problemă.
Aş prefera totuşi să rămân în Karhide... dacă crezi cu adevărat că se
poate...
Păstrasem soba Chabe, singurul obiect valoros care ne mai
rămăsese. Ne slujise, într-un fel sau altul, până la capătul călătoriei. A
doua zi după sosirea la ferma lui Thessicher, am luat soba şi am plecat în
oraş. Estraven nu m-a însoţit, dar îmi explicase ce să fac şi totul a mers
bine. Am vândut soba în târg, iar cu banii luaţi pe ea am suit colina pe
care se afla Colegiul Comercial, unde se găsea staţia de radio, şi am
plătit zece minute de „emisie-recepţie confidenţiale". Toate staţiile aveau
zilnic o perioadă destinată unor asemenea transmisii pe unde scurte.
Deoarece majoritatea erau mesaje ale negustorilor pentru agenţii din
străinătate, sau pentru clienţii lor din Arhipelag, Sith ori Perunter, preţul
era măricel, dar nu exagerat. Oricum, mai mic decât valoarea unei sobe
Chabe de ocazie. Cele zece minute destinate mie aveau să fie la ora trei,
spre sfârşitul după-amiezii. Nu voiam să-mi petrec ziua schiind între oraş
şi ferma lui Thessicher, de aceea am rămas în Sassinoth şi am mâncat
un prânz săţios, bun şi ieftin la o cantină. Fără îndoială, bucătăria
kafhidish era mai bună decât cea orgota. Mâncând, mi-am reamintit
comentariul lui Estraven atunci când îl întrebasem dacă ura Orgoreynul.
Mi-am amintit şi de remarca lui de aseară: „Aş prefera totuşi să rămân în
Karhide..." Şi m-am întrebat, nu pentru prima dată, ce însemna
patriotismul, în ce consta de fapt dragostea de ţară, cum se înfiripa acea
loialitate arzătoare care făcuse să tremure glasul prietenului meu şi cum
o asemenea iubire reală putea deveni, atât de des, un fanatism stupid şi
josnic? Unde se greşea?
După masă, am hoinărit prin Sassinoth. Agitaţia din oraş,
magazinele, pieţele şi străzile animate în ciuda ninsorii şi a temperaturii
de -18°C, toate păreau o piesă de teatru, ireală, tulburătoare. Încă nu-mi
revenisem din singurătatea Gheţii. Eram stânjenit printre străini şi mereu
îi simţeam lipsa iui Estraven.
În amurg, am suit strada abruptă, acoperită cu zăpadă bătătorită,
spre Colegiu, unde mi s-a explicat modul de funcţionare a emiţătorului.
La momentul stabilit, am transmis semnalul de activare către satelitul-
releu aflat pe o orbită staţionară, la cinci sute de kilometri deasupra
sudului Karhidei. Se găsea acolo tocmai pentru o asemenea situaţie,
când nu aveam timpul sau echipamentul necesar să contactez direct
nava de pe orbita circumsolară şi nici ansiblul pentru a-i anunţa pe cei
de pe Ollul s-o facă ei. Transmiţătorul din Sassinoth era perfect adecvat
scopului, dar, pentru că satelitul nu îndeplinea decât simplul rol de releu,
nu puteam face mai mult decât să expediez semnalul. Nu puteam şti
dacă mesajul fusese primit şi transmis navei. Nu ştiam dacă făcusem
bine trimiţându-l. Ajunsesem să accept astfel de incertitudini cu inima
împăcată.
Ningea tot mai puternic şi eram silit să petrec noaptea în oraş, pentru
că nu cunoşteam atât de bine drumurile încât să pornesc pe viscol. Mai
aveam ceva bani şi m-am interesat de un han, dar au insistat să
înnoptez la Colegiu. Am cinat cu o mulţime de studenţi gălăgioşi şi m-am
culcat într-un dormitor comun. Am dormit cu un sentiment plăcut de
securitate, dublat de extraordinara şi constanta generozitate, karhidish
faţă de străini. Din capul locului nimerisem în ţara mai bună, iar acum
revenisem acolo. Am adormit, însă m-am deşteptat foarte devreme şi am
pornit către ferma lui Thessicher înainte de micul dejun, după o noapte
agitată, plină de visuri şi treziri.
Soarele care răsărea, micuţ şi rece pe un cer senin, lungea către vest
umbrele oricăror movilite de omăt. Drumul se întindea împestriţat cu
negru şi alb. Nu se zărea nici o mişcare pe câmpiile troienite, totuşi, hăt
departe pe drum, o siluetă micuţă venea spre mine, plutind pe schiuri. L-
am recunoscut pe Estraven cu mult înainte de a-i desluşi chipul.
- Ce s-a întâmplat, Therem?
- Trebuie s-ajung la graniţă, mi-a răspuns fără ca măcar să se
oprească lângă mine. Deja sufla greu. M-am întors şi am pornit amândoi
spre vest, eu străduindu-mă din răsputeri să ţin pasul cu el. Când drumul
a cotit, înainte de-a intra în Sassinoth, Estraven l-a părăsit şi a apucat-o
pe câmp. Am traversat gheaţa lui Ey cam la doi kilometri în nordul
oraşului. Malurile erau abrupte şi după ce am ajuns sus, a trebuit să ne
oprim şi să ne odihnim. Nu eram în formă pentru o asemenea cursă.
- Ce sa-ntâmplat? Thessicher...?
- Da. Azi dimineaţă l-am auzit vorbind la radioul lui.
Pieptul lui Estraven se ridica şi cobora în gâfâituri, aşa cum făcuse
când zăcuse pe gheaţă lângă crevasa albăstruie.
- Probabil că Tibe a pus o recompensă pe capul meu.
- Blestematul de trădător nerecunoscător! am explodat, bâlbâindu-
mă de furie, referindu-mă nu la Tibe, ci la Thessicher, a cărui trădare era
cea a unui prieten.
- Aşa este, încuviinţă Estraven, dar am cerut prea mult de la el, am
împins prea departe un suflet mărunt. Ascultă-mă, Genry. Întoarce-te în
Sassinoth.
- Măcar să te văd trecând graniţa, Therem.
- S-ar putea să fie grăniceri orgota pe acolo.
- O să rămân de partea asta, pentru Dumnezeu...
Surâse. Fără să-şi fi recăpătat încă suflul, se sculă şi porni mai
departe, iar eu l-am însoţit.
Am schiat prin multe pădurici îngheţate şi peste colinele şi ogoarele
Văii Sinoth. Nu existau nici cea mai mică ascunzătoare, nici un adăpost.
Un cer luminat de soare, o lume albă şi noi: două linii de umbră, gonind.
Relieful vălurit ne ascunse frontiera până ce am ajuns la mai puţin de
două sute de metri de ea. Atunci am văzut-o, brusc, marcată printr-un
gard ai cărui stâlpi, cu vârfurile vopsite în roşu, se ridicau doar cu un
metru deasupra zăpezii. În partea orgota nu se zărea nici ţipenie. În
partea noastră se vedeau urme de schiuri, iar spre sud câteva siluete
mărunte, mişcându-se.
- Graniţa e păzită de partea asta. Trebuie să aştepţi până se
întunecă, Therem.
- „Inspectorii" lui Tibe, icni el cu amar şi coti în lateral.
Ne-am întors în spatele colinei peste care tocmai venisem şi ne-am
căutat un ascunziş. Am rămas toată ziua într-o vâlcea, printre arborii
hemmen deşi, ale căror ramuri roşietice se plecau în jurul nostru
încărcate de zăpadă. Am analizat mai multe planuri: să mergem spre
nord sau spre sud, de-a lungul graniţei, pentru a ne îndepărta de zona
aceasta periculoasă, să încercăm să urcăm pe dealurile de la est de
Sassinoth, ba chiar să ne întoarcem în nord, în regiunile nepopulate - dar
toate variantele au fost respinse. Prezenţa lui Estraven în Karhide era
cunoscută şi nu mai puteam călători în văzul tuturora, ca până acum.
Alegerea unui traseu prin zonele nelocuite era imposibilă, deoarece nu
avem nici cort, nici alimente şi nici prea multă putere. Nu exista decât
soluţia forţării graniţei. Un singur drum era liber.
Ne-am ghemuit în adâncitura umbroasă de sub copacii întunecaţi, în
zăpadă. Ne-am strâns laolaltă, împrumutându-ne reciproc căldura
trupului. Pe la amiază, Estraven a moţăit o vreme, dar mie îmi era prea
foame şi prea frig să pot dormi, zăceam acolo, lângă prietenul meu, într-
un soi de amorţeală, încercând să-mi amintesc cuvintele pe care mi le
citase cândva: „Două sunt una, viaţă şi moarte, totuna...". Semăna
cumva cu interiorul, cortului de pe Gheaţă, dar fără adăpost, fără hrană,
fără odihnă. Nu mai rămăsese decât tovărăşia noastră şi ea urma să se
sfârşească în curând.
În decursul după-amiezii, cerul s-a înceţoşat, iar temperatura a
început să scadă. Chiar şi în ascunzătoarea aceasta, unde nu pătrundea
vântul, a început să se facă prea frig ca să stăm neclintiţi. A trebuit să ne
mişcăm şi cu toate acestea, pe la apus, m-au apucat accese de
tremurături, aşa cum mai avusesem în duba-temniţă în care
străbătusem Orgoreynul. Mi se părea că întunericul nu va mai veni
niciodată. Când umbrele înserării au devenit albastre, am părăsit
vâlceaua şi ne-am strecurat la adăpostul copacilor şi al tufişurilor, peste
colină, până ce am putut distinge gardul frontierei: câteva punctuleţe
neclare pe fundalul zăpezii. Nici o lumină, nici o mişcare, nici un sunet.
Hăt departe, către sud-vest, scânteiau luminiţele gălbui ale unui orăşel,
vreun sătuc Comensual din Orgoreyn, unde Estraven se putea prezenta
cu actele lui de identitate, inacceptabile, asigurându-se cel puţin de
găzduirea peste noapte în închisoarea Comensuală sau în cea mai
apropiată Fermă de Voluntari. Brusc - acolo, în acel ultim moment, nu
mai devreme - mi-am dat seama ce anume mă împiedicase să înţeleg
egoismul meu şi tăcerea lui Estraven, unde se ducea el şi la ce se
expunea.
- Therem, am rostit, stai...
Pornise însă pe pantă la vale: un schior magnific, pe care acum nu-l
mai interesa dacă puteam ţine pasul cu el. Ţâşnise pe o traiectorie
rapidă, lungă şi uşor curbată, prin umbrele de pe zăpadă. Se îndepărta
de mine, căzând drept în armele grănicerilor. Cred că au strigat nişte
avertismente sau somaţii şi undeva s-a aprins o lanternă, dar nu sunt
sigur. Oricum nu le-a dat ascultare, ci a continuat să gonească spre gard
şi l-au doborât înainte de a-l putea atinge. Nu au folosit armele sonice,
care te ameţeau, ci vechile arme de foc, care împroşcau rafale de
fragmente metalice. Au tras ca să-l ucidă. Murea, când am ajuns la el,
răşchirat şi răsucit de schiurile care se înfipseseră în zăpadă, cu
jumătate din piept sfârtecat. I-am luat capul în braţe şi i-am vorbit, dar
nu mi-a răspuns. Într-un fel a răspuns totuşi dragostei mele pentru el,
pentru că prin confuzia şi tumultul neauzite din mintea lui, părăsită
treptat de conştiinţă, a strigat o dată, mut însă limpede: Arek! Atât. L-am
ţinut în braţe, acolo în zăpadă, până a murit. M-au lăsat s-o fac. Apoi m-
au ridicat şi ne-au despărţit, pe mine mă aştepta închisoarea, iar pe el
întunericul.

20
Solia unui nebun

UNDEVA în însemnările făcute pe durata călătoriei noastre peste


gheţarul Gobrin, Estraven se întreba de ce tovarăşul său se ruşina să
plângă. I-aş fi putut răspunde, chiar şi atunci, că nu era vorba de ruşine,
ci mai degrabă de frică. Acum străbătusem Valea Sinoth - în seara morţii
sale - şi ajunsesem în ţinutul rece care se întinde dincolo de frică. Acolo
am aflat că poţi plânge cât doreşti, dar că este zadarnic.
Am fost dus în Sassinoth şi întemniţat, pentru că întovărăşisem un
proscris şi probabil pentru că nu ştiau ce altceva puteau face cu mine. M-
au tratat bine de la început, chiar înainte de a primi ordine oficiale din
Erhenrang. M-au închis într-o cameră mobilată din Turnul Lorzilor Aleşi
din Sassinoth, aveam un şemineu, un radio şi căpătăm cinci mese zilnic.
Confortul lipsea cu desăvârşire. Patul era tare, păturile subţiri, podeaua
goală şi aerul rece - o încăpere ca oricare alta din Karhide. Îmi trimiseră
însă un medic, ale cărui mâini şi glas constituiau un confort mai de
durată şi mai profitabil decât orice întâlnisem vreodată în Orgoreyn.
După vizita lui, uşa n-a mai fost încuiată. Îmi amintesc că stătea
deschisă, iar eu îmi doream să fie închisă, pentru că de pe coridor venea
un curent de aer rece. Nu aveam însă puterea, nici curajul de a coborî
din pat să închid uşa temniţei mele.
Medicul, un tânăr grav, cu un aer matern, mi s-a adresat cu blândeţe,
dar autoritar:
- Suportaţi acum efectele a cinci-şase luni de subnutriţie şi tracasare.
V-aţi epuizat toate rezervele fizice şi psihice. Staţi întins şi odihniţi-vă.
Rămâneţi nemişcat ca râurile care iarna îngheaţă în albiile lor. Nu vă
agitaţi. Odihniţi-vă.
Dar când adormeam, reveneam mereu în dubă, strângându-mă
laolaltă cu ceilalţi, duhnind, tremurând, goi, toţi înghesuiţi, căutând
căldura, toţi, mai puţin unul. Unul zăcea singur, lipit de uşă, rece, cu
gura plină de sânge închegat. El era Trădătorul. El alesese singurătatea,
părăsindu-ne... părăsindu-mă. Mă deşteptam copleşit de mânie, o mânie
neputincioasă, care se transforma în lacrimi neputincioase.
Eram probabil destul de bolnav, fiindcă îmi amintesc unele efecte ale
febrei, iar într-o noapte, sau poate în mai multe, doctorul rămase cu
mine. Nu-mi pot aminti nopţile acelea, doar că vorbeam cu el şi-mi
auzeam glasul scâncind ascuţit:
- S-ar fi putut opri. A văzut grănicerii. S-a năpustit drept în arme.
O vreme, tânărul medic n-a rostit nimic.
- Doar nu vreţi să spuneţi că s-a sinucis?
- Poate...
- Dureroasă afirmaţie din partea unui prieten. Dar despre Harth rem
ir Estraven nu cred aşa ceva.
Când vorbisem, nu mă gândisem la dispreţul cu care privesc
gethenienii sinuciderea. Pentru ei nu reprezintă o opţiune, ca în cazul
nostru, ci renunţarea la opţiune, un act de trădare în sine. Pentru un
karhidean care nu citeşte cărţile sfinte, crima lui Iuda nu este trădarea
lui Hristos, ci sinuciderea, disperarea prin care a anulat şansa iertării, a
schimbării şi a vieţii.
- Atunci nu-i spui Estraven Trădătorul?
- Nici n-am făcut-o vreodată. Sunt mulţi cei care n-au crezut niciodată
acuzaţiile ce i s-au adus, domnule Ai.
Eu nu puteam însă găsi nici o alinare în asta şi am întrebat:
- Atunci de ce l-au împuşcat? De ce e mort?
Nu mi-a răspuns nimic, deoarece nu avea ce să-mi răspundă.
N-am fost supus unui interogatoriu oficial. M-au întrebat cum am
evadat din Ferma Pulefen, cum am ajuns în Karhide şi care fuseseră
destinaţia şi intenţia mesajului codificat pe care-l transmisesem prin
radio. Le-am spus totul. Informaţiile respective au mers direct în
Erhenrang, la rege. Se părea că existenţa navei mele era tăinuită, dar
vestea evadării dintr-o închisoare orgota, drumul peste gheţar în timpul
iernii şi apariţia mea în Sassinoth erau cunoscute şi comentate peste tot.
Emisiunile radiofonice n-au menţionat rolul lui Estraven şi nici moartea
lui.
Cu toate acestea, se aflaseră. În Karhide, secretele reprezintă în mare
măsură o problemă de discreţie, o tăcere acceptată şi înţeleasă -
întrebările sunt omise, dar nu şi răspunsurile. Buletinele informative
pomeneau doar de Trimis, domnul Ai, însă toată lumea ştia că Harth rem
ir Estraven mă scăpase din mâinile orgota şi mă însoţise peste Gheaţă,
până în Karhide, demascând minciuna Comensualilor despre moartea
mea subită, cauzată de friguri galbene, în Mishnory, toamna trecută...
Estraven apreciase destul de exact efectele întoarcerii mele, greşise
doar prin faptul că le subestimase. Datorită străinului de planetă care
zăcea bolnav, inert şi indiferent într-o odaie din Sassinoth, în zece zile
căzură două guverne.
Desigur, căderea unui guvern orgota înseamnă doar că un grup de
Comensuali înlocuieşte alt grup de Comensuali la conducerea Celor
Treizeci-şi-Trei. Unele umbre se scurtează şi altele se lungesc, cum se
spune în Karhide. În ciuda umilinţei, nu lipsită de precedente, cauzată de
demascarea minciunii lor, susţinătorii Sarfului, cei care mă trimiseseră în
Pulefen, s-au menţinut la putere până în clipa în care Argaven a făcut pu-
blică sosirea iminentă a navei stelare în Karhide. În ziua aceea, partidul
lui Obsle, Facţiunea Comerţului Liber, a preluat şefia Celor Treizeci-şi-Trei.
Deci, la urma urmei, îi ajutasem cu ceva.
În Karhide, căderea unui guvern înseamnă de obicei dizgraţia şi
înlocuirea primului ministru, însoţită de o remaniere a Kyorremyei, deşi
asasinatul, abdicarea şi insurecţia reprezintă variante la fel de frecvente.
Tibe n-a făcut nici un efort de a se menţine în funcţie. Actuala mea
valoare în jocul shifgrethorului internaţional, plus reabilitarea lui
Estraven (în mod indirect, datorită mie) îmi conferiseră un prestigiu atât
de impresionant încât, după cum am aflat ulterior, Tibe demisionase
chiar înainte de a afla guvernul din Erhenrang de mesajul către nava
mea. Acţionase în urma denunţului lui Thessicher, aşteptase până ce
primise vestea morţii lui Estraven, apoi demisionase. În acelaşi moment,
cunoscuse răzbunarea şi înfrângerea.
Când Argaven a fost complet informat, mi-a trimis un mesager,
solicitându-mă să mă prezint de îndată în Erhenrang şi mi-a expediat o
sumă confortabilă pentru eventualele cheltuieli. Cu aceeaşi mărinimie,
Sassinoth îl delegă pe medicul cel tânăr să mă însoţească, întrucât nu-mi
revenisem încă pe deplin. Am călătorit în sănii cu motor. Drumul a fost
lin şi fără grabă, cu staţionări îndelungate, aşteptând ca maşinile de
bătătorit zăpada să cureţe şoseaua, şi cu nopţi petrecute în hanuri. Nu
putuse dura mai mult de două-trei zile, deşi mi s-a părut lung şi nu ţin
minte multe amănunte, până când, prin Poarta Nordică a capitalei, am
pătruns pe străzile adânci, acoperite cu omăt şi umbre.
Am simţit atunci că inima mi s-a întărit cumva şi mintea mi s-a
limpezit. Fusesem sfărâmat, făcut bucăţi, dar acum, deşi călătoria mă
obosise, simţeam o putere ce rămăsese întreagă în mine. Probabil, cauza
o constituia revederea locurilor cunoscute, căci acesta era în sfârşit un
loc cunoscut, un oraş în care trăisem şi muncisem mai mult de un an.
Ştiam străzile, turnurile, curţile sumbre, drumurile şi faţadele Palatului.
Aici ştiam ce aveam de făcut. Pentru prima oară înţelesesem limpede că,
întrucât prietenul meu se stinsese, trebuia să termin eu lucrul pentru
care el murise. Trebuia să aşez cheia de boltă.
La porţile Palatului mă aştepta ordinul de prezentare la o casă de
oaspeţi din incintă. Era Rotonda, ceea ce indica un grad superior de
shifgrethor, nu atât o favoare din partea regelui, cât recunoaşterea unei
poziţii. De obicei, acolo erau găzduiţi ambasadorii ţărilor prietene. Era un
semn bun. Pentru a ajunge însă la Rotondă, trebuia să trecem pe lângă
Colţul Roşu şi am privit prin poarta îngustă, arcuită, spre copacul
desfrunzit de lângă iazul acoperit cu gheaţă sură şi spre pavilionul ce
rămăsese pustiu.
La uşa viitoarei mele reşedinţe, mă aştepta o persoană în hieb alb şi
cămaşă purpurie, cu un lanţ de argint peste umeri: Faxe, Prezicătorul
Cetăţuii Otherhord. La vederea chipului său blând şi frumos, primul chip
cunoscut pe care-l vedeam după multe zile, o undă de uşurare mi-a
învăluit hotărârea îndârjită. Când Faxe mi-a luat mâinile cu acel rar salut
karhidish de prietenie, am putut răspunde căldurii sale.
La începutul toamnei, fusese numit în Kyorremy din districtul său, Rer
de Sud. Alegerea unor membri ai consiliului din rândul locuitorilor
Cetăţuilor Handdara nu reprezintă ceva ieşit din comun. Mai neobişnuit e
ca un Urzitor să accepte funcţia, şi cred că Faxe ar fi refuzat-o, dacă n-ar
fi fost îngrijorat de guvernarea lui Tibe şi de direcţia în care împingea
ţara. De aceea îşi scosese lanţul de aur al Urzitorului şi-l pusese pe cel
de argint al consilierului. Nu trecuse mult până să se impună, deoarece
fusese încă din Thern membru al Hes-Kyorremyei, Consiliul Intern, care
joacă rolul de contragreutate a primului ministru, şi însuşi regele îl
numise în funcţia aceea. Poate că se îndrepta spre poziţia de eminenţă
cenuşie de pe care se prăbuşise Estraven cu un an în urmă. În Karhide,
carierele politice sunt neaşteptate, bruşte.
În Rotondă - o căsuţă rece şi pompoasă - Faxe şi cu mine am vorbit
mult înainte de a mă întâlni cu altcineva, de a face vreo declaraţie sau
de a avea vreo apariţie oficială. Privindu-mă cu ochii lui limpezi, m-a
întrebat:
- Deci pe pământ va coborî o navă, o navă mai mare decât cea cu
care ai sosit pe insula Horden, acum trei ani. Aşa este?
- Da. Mai exact, am trimis un mesaj care ar trebui s-o pregătească să
vină.
- Când va ajunge aici?
Atunci mi-am dat seama că nu ştiam nici măcar în ce zi ne aflam şi
am început să înţeleg cu adevărat cât de rău mă simţisem în ultima
vreme. Am fost nevoit să număr înapoi până la ziua dinaintea morţii lui
Estraven. Când am aflat că nava, dacă fusese la depărtarea minimă, era
deja pe orbită în jurul planetei, aşteptându-mi ordinele, am avut încă un
şoc.
- E absolut necesar să vorbesc cu echipajul. Are nevoie de
instrucţiuni. Ce loc a ales regele pentru coborâre? Ar trebui să fie o zonă
nelocuită, destul de întinsă. Trebuie s-ajung la un emiţător.
Totul a fost aranjat rapid şi uşor. Interminabilele meandre şi frustrări
ale discuţiilor mele anterioare cu guvernul din Erhenrang s-au topit ca
sloiurile într-un fluviu năvalnic. Roata se întorcea... A doua zi urma să fiu
primit de rege.
Estraven avusese nevoie de şase luni să-mi obţină prima audienţă.
Pentru a doua, avusese nevoie de tot restul vieţii.
De data asta eram prea obosit să mă mai tem şi mă preocupau lucruri
ce depăşeau conştiinţa de sine. Am parcurs holul lung şi roşu, trecând pe
sub stindardele prăfuite, şi m-am oprit înaintea estradei cu cele trei
şemineuri mari, în care focurile pocneau şi trosneau. Regele stătea lângă
cel din mijloc, ghemuit pe un jilţ cu încrustaţii.
- Ia loc, domnule Ai.
M-am aşezat în faţa căminului şi am văzut chipul lui Argaveh în
lumina flăcărilor. Părea bolnav şi bătrân. Semăna cu o femeie care şi-a
pierdut pruncul, cu un tată care şi-a pierdut fiul.
- Deci, domnule Ai, nava dumitale va coborî?
- În zona mlaştinilor Athten, aşa cum aţi cerut, Sire. Ar trebui să
asolizeze diseară, la ora trei.
- Şi dacă greşeşte? Va arde totul sub ea?
- E ghidată de o radiobaliză. Totul s-a aranjat, nu va greşi.
- Câţi sunt înăuntru? Unsprezece, da?
- Da. Nu atât de mulţi ca să vă temeţi, Sire.
Mâinile lui Argaven zvâcniră cu un gest neterminat.
- Nu mă mai tem de dumneata, domnule Ai.
- Mă bucur.
- M-ai servit bine.
- Dar nu sunt servitorul dumneavoastră.
- Ştiu, răspunse el indiferent. Privea focul, mestecându-şi partea
dinăuntru a buzei.
- Ansiblul meu se găseşte probabil în mâinile Sarfului din Mishnory.
Totuşi, nava care va asoliza are un ansiblu la bord. În felul acesta, voi
căpăta, dacă sunteţi de acord, poziţia de Ambasador Plenipotenţiar al
Ecumenului şi voi fi împuternicit să discut şi să semnez un tratat de
alianţă cu Karhide. Toate acestea pot fi confirmate de Hain şi de diverse
Stabilităţi prin ansiblu.
- Foarte bine.
N-am mai adăugat nimic, deoarece nu-mi acorda întreaga atenţie. Cu
vârful cizmei, împinse un buştean din foc şi câteva scântei roşietice se
înălţară grăbite.
- De ce dracu' ma-nşelat? izbucni cu glasul lui piţigăiat şi strident, şi
pentru prima dată mă privi direct.
- Cine? am întrebat, întorcându-i căutătura.
- Estraven.
- A avut grijă să nu vă înşelaţi singur. M-a ascuns atunci când aţi
început să favorizaţi o facţiune potrivnică mie. M-a adus înapoi când
întoarcerea mea constituia în sine un motiv de a vă convinge să primiţi
misiunea ecumenică, acordându-vă şi onoarea cuvenită.
- De ce nu mi-a spus niciodată nimic despre nava asta mai mare?
- Pentru că nu ştia de ea. Până n-am ajuns în Orgoreyn, n-am
pomenit nimănui despre existenţa ei.
- Şi v-aţi şi găsit, voi doi, cui să spuneţi toate astea! El a încercat să-i
convingă pe orgota să-ţi primească misiunea. A lucrat tot timpul mână-n
mână cu Comercianţii Liberi. Vrei să zici că asta n-a fost trădare?
- Nu a fost. Estraven ştia că indiferent care naţiune avea să se alieze
prima cu Ecumenul, cealaltă avea s-o urmeze în scurt timp. Aşa va fi.
Sith, Perunter şi Arhipelagul vor urma şi ele, până ce veţi descoperi
unitatea. Şi-a iubit mult ţara, Sire, dar n-a slujit-o nici pe ea, nu v-a slujit
nici pe dumneavoastră. A slujit acelaşi stăpân ca şi mine.
- Ecumenul? tresări Argaven.
—Nu. Omenirea.
Nu ştiam dacă ceea ce spusesem reprezenta adevărul sau numai o
faţetă a lui. Tot atât de adevărată era afirmaţia că acţiunile lui Estraven
fuseseră dictate exclusiv de loialitatea personală, de sentimentul
responsabilităţii şi prieteniei faţă de o singură fiinţă omenească - faţă de
mine. Dar nici aceasta n-ar fi reprezentat întregul adevăr.
Regele nu răspunse. Faţa lui zbârcită, posacă, îmblănită revenise
iarăşi spre foc.
- De ce ţi-ai chemat nava înainte de a mă anunţa că te-ai întors în
Karhide?
- Ca să vă forţez mâna, Sire. Un mesaj adresat dumneavoastră ar fi
ajuns inevitabil la Lordul Tibe, care m-ar fi putut preda la orgota. Sau m-
ar fi împuşcat, aşa cum mi-a împuşcat prietenul.
Regele tăcu.
- Propria-mi supravieţuire nu contează atât de mult, dar am, şi am
avut şi atunci, o obligaţie faţă de Gethen şi Ecumen, o sarcină de
îndeplinit. Am anunţat mai întâi nava, ca să-mi asigur o şansă de
realizare a misiunii. Aşa m-a sfătuit Estraven, şi a avut dreptate.
- Mda, n-a greşit. Oricum, vor coborî aici. Noi o să fim primii... Şi toţi
sunt ca dumneata, da? Toţi perverşi, mereu în kemmer? Iar noi ne
luptăm pentru onoarea de-a primi această adunătură... Spune-i Lordului
Gorchern, şambelanul, cum trebuie primiţi. Să aibă grijă să fie respectată
eticheta. O să fie găzduiţi în Palat, unde crezi de cuviinţă. Doresc să-i
onorez. Mi-ai adus servicii importante, domnule Ai. I-ai demascat pe
Comensuali ca fiind mincinoşi şi apoi proşti.
- Şi în curând aliaţi, Sire.
- Ştiu! replică el cu glas strident. Dar mai întâi, Karhide, mai întâi,
Karhide!
Am încuviinţat din cap.
După o tăcere, a continuat:
- Cum a fost drumul peste Gheaţă?
- N-a fost uşor.
- Estraven trebuie să fi fost un bun tovarăş de ham, într-o asemenea
expediţie nebună. Era tare ca fierul. Şi niciodată nu-şi ieşea din sărite.
Îmi pare rău c-a murit.
N-am găsit nimic să-i răspund.
- O să-ţi primesc... conaţionalii în audienţă mâine după-amiază, la ora
două. Mai doreşti să-mi spui ceva?
- Sire, veţi revoca ordinul exilului lui Estraven, pentru a-i reabilita
numele?
- Nu încă, domnule Ai. Nu grăbi lucrurile. Altceva?
- Nimic altceva.
- Atunci poţi pleca.
Până şi eu îl trădasem. Spusesem că nava n-o să coboare până ce nu
era reabilitat. Nu puteam însă periclita visul pentru care murise el,
insistând asupra acelei condiţii. Oricum nu l-ar fi ajutat cu nimic.
Restul zilei a trecut cu pregătirile făcute împreună cu Lordul Gorchern
şi alţii pentru primirea şi găzduirea echipajului navei. La ora două, am
pornit cu sănii cu motor spre mlaştinile Athten, aflate cam la cincizeci de
kilometri în nord-estul lui Erhenrang. Locul de asolizare era la marginea
unei regiuni pustii, o turbărie prea păcătoasă ca să fie cultivată sau
locuită. Acum, în toiul lui Irrem, era o suprafaţă îngheţată, acoperită de
câţiva metri de zăpadă. Radiobaliza funcţionase toată ziua şi se
primiseră mesaje de confirmare din partea navei.
Apropiindu-se, echipajul trebuie să fi văzut pe ecrane terminatorul,
brăzdând Marele Continent de-a lungul frontierei, din golful Guthen până
în golful Charisune, şi piscurile Kargavului strălucind încă în bătaia
soarelui ca un şirag de stele. Se însera când, privind în sus, am văzut
meteorul prăvălindu-se.
Coborî în vuiet şi măreţie, iar vaporii răbufniră albi în sus când
stabilizatoarele se afundară în lacul uriaş de apă şi noroi creat de duze.
Jos, sub mlaştină, solul era îngheţat, tare ca granitul, şi nava se opri,
rămânând perfect echilibrată, să se răcească deasupra lacului ce îngheţa
rapid: un peşte gigantic şi delicat, care stătea pe coada sa, argint
întunecat în înserarea Iernii.
Lângă mine, Faxe de Otherhord vorbi pentru prima dată de când
începuse splendoarea şi măreţia asolizării:
- Mă bucur că am trăit sa văd aşa ceva, rosti el.
Aşa spusese şi Estraven când privise Gheaţa, moartea, aşa ar fi
trebuit să spună şi în seara aceasta. Ca să scap de regretul amar ce mă
cuprinsese, am pornit peste zăpadă, spre navă. Fuzelajul se răcise deja,
iar când m-am apropiat, ecluza cea mare s-a deschis şi rampa a fost
întinsă ca o curbă graţioasă spre gheaţă. Prima a coborât Lang Heo Hew,
neschimbată, bineînţeles, exact aşa cum o văzusem ultima oară, acum
trei ani din viaţa mea şi numai două săptămâni din a ei. S-a uitat la
mine, la Faxe şi la ceilalţi membri ai escortei, care se opriseră la piciorul
rampei, apoi a rostit solemn în karhidish:
- Venim ca prieteni!
Pentru ochii ei, toţi eram străini. L-am lăsat pe Faxe să-i răspundă.
El a făcut semn către mine, şi Heo s-a apropiat, întinzându-mi mâna
dreaptă după obiceiul neamului meu, privindu-mă în ochi.
- Oh, Genly, a exclamat atunci, nu te-am recunoscut!
După atâta vreme, era ciudat să aud glasul unei femei. La sfatul
meu, ieşiră din navă şi ceilalţi. În momentul acesta, dovada unei
neîncrederi ar fi umilit escorta karhidish, afectându-le shifgrethorul.
Ieşiră şi-i salutară pe karhideni cu deosebită politeţe. Deşi îi cunoşteam
atât de bine, toţi îmi păreau străini - atât bărbaţii cât şi femeile. Vocile
lor sunau altfel: prea groase sau prea subţiri. Păreau un grup de animale
mari, din două specii diferite: maimuţe uriaşe cu ochi inteligenţi, toate în
rut, în kemmer... Îmi luară mâna, mă atinseră, mă îmbrăţişară.
Am reuşit să-mi păstrez controlul şi, pe drumul de înapoiere în
Erhenrang, le-am relatat lui Heo Hew şi lui Tulier principalele aspecte ale
situaţiei în care nimeriseră. Cu toate acestea, când am ajuns la Palat, a
trebuit să mă refugiez de îndată în odaia mea.
Medicul din Sassinoth intră imediat după mine. Glasul lui blând şi
chipul său tânăr şi serios - nu al unui bărbat sau al unei femei, ci pur şi
simplu un chip uman - constituiau o alinare pentru mine, nişte repere
familiare... După ce-mi porunci să mă întind pe pat şi-mi injectă un
calmant, îmi spuse:
- V-am zărit tovarăşii... Venirea unor oameni din stele mi se pare ceva
minunat. Şi s-o văd chiar cu ochii mei...!
Auzeam din nou încântarea şi curajul, cele mai admirabile trăsături
ale sufletului karhidish - şi ale celui omenesc. Deşi nu-i puteam împărtăşi
entuziasmul, a-l respinge ar fi fost un act detestabil. Am rostit fără
sinceritate, dar cu o siguranţă absolută:
- Şi pentru ei este ceva minunat să vină pe o planetă nouă, în
mijlocul unui nou popor.
La sfârşitul acelei primăveri, în ultimele zile din Tuwa, când
inundaţiile provocate de dezgheţuri se retrăseseră şi drumurile
redeveniseră practicabile, mi-am luat concediu şi, părăsind micuţa mea
ambasadă din Erhenrang, am pornit către est. De acum, colegii îmi erau
răspândiţi pe toată planeta. Deoarece fusesem autorizaţi să folosim
vehicule aeriene, Heo Hew şi încă trei plecaseră cu un aparat în Sith şi în
Arhipelag, ţări din emisfera sudică pe care eu le neglijasem complet. Alţii
se găseau în Orgoreyn, iar doi primiseră, fără entuziasm, reprezentanta
Perunter, unde Dezgheţul nu începe înainte de Tuwa şi totul reîngheaţă
(se zice) după o săptămână. Tulier şi Kesta se descurcau foarte bine în
Erhenrang şi puteau rezolva orice problemă ivită. Nimic nu era urgent. La
urma urmei, o navă care ar fi pornit de pe cea mai apropiată planetă
ecumenică n-ar fi putut ajunge mai devreme de şaptesprezece ani din
timpul Iernii. E o lume mărginaşă, de frontieră, dincolo de care, spre
braţul sudic al lui Orion, nu s-a mai descoperit nici o planetă locuită. Iar
de la Gethen până la principalele planete ale Ecumenului, lumile de bază
ale rasei noastre, este o cale lungă: cincizeci de ani până la Hain-
Davenant şi o viaţă de om până pe Terra. Nu era nici o grabă.
Am traversat Kargavul, de data asta prin trecătorile mai joase, pe un
drum ce şerpuia de-a lungul coastei mării sudice. Am vizitat şi primul sat
în care poposisem cu trei ani în urmă, adus din insula Horden de către
pescari, cei din Vatra aceea, m-au primit şi acum fără cea mai mică urmă
de surpriză. Am petrecut o săptămână în marele port Thather, la gura
fluviului Ench, apoi la începutul verii am pornit pe jos în Ţinutul Kerm.
Am mers către sud-est, prin regiunea aceea sălbatică şi accidentată,
presărată cu steiuri, coline verzi, râuri late şi case singuratice, până ce
am ajuns la lacul Piciorul-Gheţii. De pe ţărmul lui pornind către sud, spre
dealuri, vedeam o lumină pe care o cunoşteam: reflexia strălucitoare,
orbitor de albă a cerului, scânteierea calotei glaciare de după coline.
Acolo se afla Gheaţa.
Estre era o aşezare foarte veche. Vatra ei şi clădirile din jur fuseseră
construite din piatră sură, cioplită din versantul muntelui pe care se
găsea. Era un loc mohorât, prin care şuiera vântul.
Am ciocănit şi poarta s-a deschis.
- Cer ospitalitatea Domeniului, am rostit. Am fost un prieten al lui
Therem de Estre.
Cel care îmi deschisese, un tânăr de nouăsprezece-douăzeci de ani,
subţirel, cu chip grav, m-a ascultat tăcut şi tot în tăcere m-a poftit
înăuntru. M-a purtat în clădirea băii, în vestiarul-garderobă şi în bucătăria
imensă, şi când s-a asigurat că străinul era spălat, îmbrăcat şi hrănit, m-
a lăsat singur într-un dormitor prin ale cărui ferestre înguste, ca nişte
fante în zidurile groase, puteam zări lacul cenuşiu şi pădurea de thore
care se întindea între Estre şi Stok. Casa era la fel de mohorâtă ca şi
ţinutul. Focul duduia în şemineul adânc, oferind ca întotdeauna mai
multă căldură ochilor şi sufletului decât trupului, fiindcă zidurile şi
pardoseala din piatră, vântul de afară, şuierând pe versanţii munţilor, şi
Gheaţa sorbeau aproape toată dogoarea flăcărilor. Cu toate acestea, nu
simţeam frigul ca în primii mei doi ani pe Iarnă. De acum începusem să
mă obişnuiesc cu această lume rece.
Cam după o oră, tânărul (trăsăturile îi erau gingaşe, iar gesturile iuţi
ca ale unei fete, deşi nici o fată n-ar fi putut păstra o asemenea tăcere
încruntată) veni să-mi spună că Lordul Estre mă putea primi, dacă
doream. L-am urmat pe scări în jos, apoi pe coridoare prelungi, prin care
se desfăşura un fel de joc de-a v-aţi-ascunselea. Copiii alergau pe lângă
noi şi se fugăreau în jurul nostru, cei mici ţipând de încântare, iar
adolescenţii alunecând ca nişte umbre de la o uşă la alta, apăsându-şi
palmele pe gură să-şi înăbuşe râsul. Un grăsun de cinci-şase ani se
poticni de mine şi prinse mâna însoţitorului meu ca să-şi recapete
echilibrul.
- Sorve! chiţăi el, privindu-mă cu ochii mari. Sorve, m-ascund în
berărie...!
Dispăru aidoma unei pietricele azvârlite din praştie. Tânărul Sorve, la
fel de grav, mă conduse mai departe, ducându-mă în Vatra Dinăuntru, la
Lordul de Estre.
Esvans Harth rem ir Estraven era un bătrân trecut de şaptezeci de
ani, chinuit de o coxartroză. Stătea rigid într-un scaun cu rotile, lângă
foc. Chipul lui era lătăreţ, teribil de marcat de curgerea timpului, ca un
bolovan dintr-un râu, un chip uluitor de calm.
- Dumneata eşti Trimisul, Genry Ai?
- Eu sunt.
M-a privit şi l-am privit. Therem fusese fiul, copilul trupesc al acestui
bătrân Lord. Therem, fiul cel mic, iar Arek, fiul cel mare, fratele al cărui
glas îl auzise în mine, vorbindu-i cu mintea. Amândoi erau morţi acum.
Nu puteam regăsi nimic din prietenul meu în faţa aceasta bătrână,
zbârcită, aspră şi senină care mă studia. Nu vedeam acolo decât
certitudinea, confirmarea morţii lui Therem.
Venisem în Estre cu o solie nebunească, sperând să găsesc o
mângâiere. Nu exista aşa ceva. De ce oare crezusem că un pelerinaj în
locurile copilăriei prietenului meu ar fi schimbat cu ceva lucrurile, ar fi
umplut un gol, ar fi alinat vreo remuşcare? Acum nimic nu putea fi
schimbat. Pelerinajul meu în Estre avea însă un alt scop şi pe acesta îl
puteam duce la bun sfârşit.
- L-am însoţit pe fiul dumneavoastră în lunile dinaintea morţii sale.
Eram cu el când a murit. V-am adus jurnalul pe care l-a ţinut. Şi dacă
doriţi să ştiţi ceva despre acele zile...
Pe chipul bătrânului nu licări nici un fel de expresie. Fizionomia lui nu
se modifica. Însă cu o mişcare bruscă, tânărul care mă însoţise ieşi din
penumbră, în lumina slabă şi pâlpâitoare dintre fereastră şi cămin, şi
vorbi aspru:
- În Erhenrang i se spune încă Estraven Trădătorul.
Bătrânul Lord îl privi pe tânăr, apoi pe mine.
- Acesta este Sorve Harth, rosti el, moştenitorul lui Estre, fiul fiilor
mei.
Pe Iarnă incestul nu constituia un păcat, ştiam prea bine acest lucru.
Fiind totuşi un terrian, dezvăluirea aceea mă înmărmuri, iar surpriza de-a
întrezări sclipirea spiritului prietenului meu în acest băietan provincial,
aprig şi încruntat, mă amuţi pentru câteva clipe. Când am vorbit, vocea
îmi tremura:
- Regele îl va reabilita. Therem n-a fost un trădător. Ce contează cum îi
spun cei ce nu ştiu?
Bătrânul încuviinţă din cap, lent şi lin.
- Contează, spuse el.
- Aţi traversat Gheaţa Gobrin împreună cu el? întrebă Sorve.
- Da.
- Mi-ar plăcea să aud istoria aceasta, Lordule Trimis, vorbi bătrânul
Esvans.
Dar băietanul, fiul lui Therem, interveni bâlbâindu-se:
- O să ne povestiţi cum a murit...? O să ne povestiţi şi despre
celelalte lumi dintre stele... celelalte popoare de oameni, despre vieţile
lor?

Calendarul şi orele getheniene


Anul. Perioada de revoluţie a lui Gethen este de 8401 Ore Terriene
Standard sau de 0,96 din Anul Terrian Standard.
Perioada de rotaţie este 23,08 Ore Terriene Standard. Anul gethenian
are 364 de zile.
În Karhide/Orgoreyn, anii nu sunt numerotaţi consecutiv, pornind de
la un an iniţial până în prezent. Anul de bază este cel curent. În fiecare zi
de An Nou (Getheny Thern), anul abia încheiat devine „acum un an" şi
fiecare dată anterioară creşte cu o unitate. Similar se procedează în
privinţa viitorului, anul următor fiind „peste un an" până ce, la rândul
său, devine Anul Unu.
Inconvenientele acestui sistem în ceea ce priveşte cronologia sunt
atenuate prin diverse procedee, de pildă referiri la evenimente
binecunoscute, domnii de regi, dinastii, Lorzi locali etc. Yomeshta
numără în cicluri de 144 de ani, de la Naşterea lui Meshe (acum 2202
ani, în anul ecumenic 1492), cu ritualuri la fiecare 12 ani, dar acest
calendar e specific numai cultului, şi nu e aplicat în mod oficial nici chiar
de guvernul din Orgoreyn, care susţine religia Yomesh. Lunile. Perioada
de revoluţie a satelitului lui Gethen este de 26 de zile getheniene.
Perioada de rotaţie este egală cu cea de revoluţie, astfel încât satelitul
rămâne orientat mereu cu aceeaşi emisferă spre planetă.
Anul are 14 luni şi, deoarece calendarul solar şi cel lunar se suprapun
atât de perfect încât singurele corecţii necesare se fac o dată la 200 de
ani, zilele lunii sunt neschimbate, ca şi datele fazelor satelitului. Numele
karhidish ale lunilor sunt:
Iarna:
1. Thern
2. Thanern
3. Nimmer
4. Anner
Primăvara:
5. Irrem
6. Moth
7. Tuwa
Vara:
8. Osme
9. Ockre
10. Kus
11. Hakanna
Toamna:
12. Gor
13. Susmy
14. Grende

Luna de 26 de zile este împărţită în două jumătăţi de câte 13 zile.


Zilele. Ziua (23,08 OTS) este împărţită în 10 ore (a se vedea mai jos),
fiind invariabile, zilele lunii poartă fiecare un nume, aşa cum se întâmplă
la noi cu zilele săptămânii. (Multe dintre aceste nume se referă la faza
satelitului, de ex. Getheny „întuneric", Arhad „primul pătrar" etc. Prefixul
od-, folosit în a doua jumătate a lunii, este negativ, conferind un înţeles
opus, astfel încât Odgetheny poate fi tradus ca „ne-întuneric"). Numele
karhidish ale zilelor lunii sunt:
1. Getheny 14. Odgetheny
2. Sordny 15.Odsordny
3. Eps 16. Odeps
4. Arhad 17. Odarhad
5. Netherhad 18. Onnetherhad
6. Streth 19. Odstreth
7. Berny 20. Obberny
8. Orny 21.Odorny
9. Harhahad 22. Odharhahad
10. Guyrny 23. Odguyrny
11. Yrny 24. Odyrny
12. Posthe 25. Opposthe
13. Tormenbod 26. Ottormenbod
Orele. La toate popoarele de pe Gethen, ziua se împarte în 10 ore,
care corespund aproximativ următoarelor intervale de timp terriene
(Notă: Acesta este un simplu ghid asupra momentului zilei reprezentat
de „ora" getheniană, complexităţile unei conversii exacte, ţinând seama
de faptul că ziua getheniană are numai 23,08 Ore Terriene Standard nu
sunt atât de importante.):
Ora unu de la amiază la 2:30 P.M.
Ora două de la 2:30 la 5:00 P.M.
Ora trei de la 5:001a 7:00 P.M.
Ora patru de la 7:00 la 9:30 P.M.
Ora cinci de la 9:30 la miezul nopţii
Ora şase de la miezul nopţii la 2:30 A.M.
Ora şapte de la 2:30 la 5:00 AM.
Ora opt de la 5:00 la 7:00 A.M.
Ora nouă de la 7:00 la 9:30 A.M.
Ora zece de la 9:30 la amiază