Sunteți pe pagina 1din 74

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE DREPT

PROTEC ŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN JURISPRUDEN ŢA CEDO

SUPORT DE CURS PENTRU STUDEN ŢII ANULUI IV

ROXANA ALINA PETRARU

CEDO între istorie şi actualitate

Convenţia European ă a Drepturilor Omului a fost precedată de Declara ţia Universal ă a Drepturilor Omului şi de Declara ţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libert ăţilor Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei 1 , deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenţ iei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui numă r de treisprezece protocoale adi ţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi libertăţ i celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţ ionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în fa ţa Curţ ii, sub rezerva ratific ării instrumentului respective de către statul acuzat şi a acceptării de c ătre un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozi ţiile acestui Protocol au asigurat cre şterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în fa ţa Curţ ii al persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdic ţ ia statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura de urmat în fa ţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urm ăre şte eficientizarea activităţii Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice 2 privind numărul de judecă tori care examineaza cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, a fost aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14. Alexander Konovalov,

1 Primul act major al Consiliului Europei 2 - completul judec ătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibil ă (până acum această competenţă revenea unui complet alc ătuit din trei judec ători); - completul format din trei judec ători poate să admita şi s ă solu ţioneze cauza cu privire la cereri vădit întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clar ă, a şa numitele cauze repetitive (aceste cazuri erau de competenţa camerele cu şapte judec ători sau Marii Camere)

ministrul rus al Justitiei, a ratificat Protocolul nr. 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului cu ocazia conferinţei privind viitorul CEDO, care a avut loc la Interlaken, Elve ţia, în 18-19 februarie 2010. La aceasta au participat ministrii responsabili pentru drepturile omului din cele 47 de state membre ale Consiliului

Europei. De altfel, prima cauză în care a fost analizată admisibilitatea în raport cu acest protocol a fost cauza Adrian Mihai Ionescu vs. Romania din data de 1 iunie 2010 3 . Astfel, de la intrarea în vigoare a Protocolului numărul 14, a apă rut un nou criteriu de admisibilitate a cererilor formulate la CEDO: „Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdus ă în aplicarea articolului 34 dacă consideră c ă:

a. cererea este incompatibilă cu prevederile Conven ţiei sau Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau

b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia faptului

dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţ ie şi Protocoalele sale nu cer în mod obligatoriu examinarea fondului cererii şi cu condiţia de a nu respinge din

acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de că tre o instanţă judec ătoreasc ă internă”. 4 Pe plan intern, CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie

1995.

Jurispruden ţa este ansamblul hotă rârilor definitive pronunţate de către un organ jurisdic ţional (european sau na ţ ional), iar justi ţiabilitatea reprezint ă capacitatea normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate enunţ ului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a trecut persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotă rârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa ra ţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretă rii normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţ ean 5 . Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţ ionale nu pot fi interpretate şi

3 Comunicatul CEDO poate fi citit la

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=870659&portal=hbkm&source=

externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649

4 Protocolul numărul 14

5 Cazurile României la Curtea European ă a Drepturilor Omului (Selec ţiuni 2005-2006), Bucure şti, 2006, p. 5

aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţ a Curţii. Din această cauză, Corneliu Bîrsan 6 afirmă c ă normele cuprinse în Convenţ ie şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţ ionalitate. Convenţia vizeaz ă asigurarea de c ătre state a respectării Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democra ţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdic ţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotă rârilor sale, este în prezent o condiţ ie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţ ia este parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurat ă şi de Uniunea europeană, cu toate c ă problema aderă rii Uniunii la sistemul de protec ţie stabilit de c ătre Consiliul Europei rămâne a fi deschis ă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare parte prin mecanismul să u de control dezvoltat, care a f ăcut posibilă o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi libertăţ ilor pe care le enunţă . Executarea hotă rârilor Curţ ii este un aspect al mecanismului instaurat de Convenţ ie înc ă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă capitală. Dac ă Convenţ ia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului c ă executarea fiecărei hot ărâri individuale ce constată că un Stat a încă lcat Convenţ ia constituie obiectul unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului Miniştrilor? 7 Articolul 1 al Conven ţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de c ătre păr ţ ilor contractante. În general, Convenţ ia se aplic ă, deci, cetăţenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legă tura juridic ă stabilă precum “cetăţ enie”, “re şedinţ a” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că de şi 45 de State sunt membre ale Conven ţiei Europene, până astă zi cetăţeni din peste 150 de ţă ri au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a Drepturilor Omului.

6 Bîrsan, Corneliu, Conven ţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 103

7 Vezi rezoluţ ia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000

Exercitarea drepturilor şi libertăţ ilor recunoscute de Convenţ ie 8 trebuie să fie asigurat ă fă ră nici o deosebire bazat ă, în special, pe sex, ras ă, culoare, limb ă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine na ţ ională sau socială, apartenenţa la o minoritate na ţ ională, avere, na ştere sau orice altă situa ţie. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă via ţa na ţ iunii, orice înaltă parte contractant ă poate lua m ăsuri care derogă 9 de la obliga ţ iile prevă zute de Convenţ ie, în masura strictă în care situa ţ ia o cere şi cu condiţia ca aceste mă suri s ă nu fie în contradic ţie cu alte obliga ţii care decurg din dreptul interna ţional 10 . Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la mă surile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, s ă informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste mă suri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţ iile convenţiei devin din nou aplicabile. Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de protocoalele sale determină competen ţa materială.

8 Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalit ăţii, consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţ ia României: „Cet ăţenii sunt egali în fa ţa legii şi a autorităţilor publice, făr ă privilegii şi fără discriminări”, se înfăţiseaz ă ca o regul ă esenţial ă pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declara ţiei Universale a Drepturilor Omului precizeaz ă c ă: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său s ă fie examinat în mod echitabil ş i în mod public de un tribunal independent şi impar ţial.

9 Dispoziţ ia nu îngă duie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţ ia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.

10 Articolul 15 al Convenţiei

1. Dreptul la viaţă (art. 2)

Art. 2 „Dreptul la viaţă al fiec ărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infrac ţiunea este sanc ţionată de lege cu această pedeaps ă.”

Dreptul la via ţă este un drept substanţial, material, garantat oric ărei persoane şi reprezintă condiţia esenţ ial ă a posibilităţ ii exercită rii tuturor drepturilor şi libertăţ ilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constituţ ia României.

Conform art. 22 alin. (1), dreptul la via ţă , precum şi dreptul la integritate fizic ă şi psihică ale persoanei sunt garantate. Conform art. 2, dreptul la via ţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu, acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vie ţii sau cu felul în care o persoan ă alege să trăiasc ă . Moartea nu poate fi cauzat ă cuiva în mod intenţ ionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infrac ţiunea este sanc ţionat ă cu aceast ă pedeapsă prin lege 11 . Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încă lcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forţă:

a. pentru a asigura apărarea oric ărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legal ă sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal de ţ inute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurec ţie. Obligaţiile statelor. În protec ţia dreptului la via ţă, statele contractante au atât o obliga ţ ie negativă- de a nu provoca moartea în mod intenţ ionat-, cât şi una pozitivă- de a lua mă surile necesare pentru protec ţ ia vie ţ ii. Obliga ţ ia pozitivă care revine frecvent în analiza Curţ ii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce autorităţ ile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane. De exemplu, decesul

11 Protocolul 6- Un stat poate s ă prevadă în legisla ţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte să vâr şite în timp de r ăzboi sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicat ă decât în cazurile prevăzute de aceast ă legislaţ ie şi conform dispozi ţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului general al Consiliului Europei dispoziţ iile aferente ale legisla ţiei în cauz ă. Protocolul nr. 13 va interzice toate derogările de la interzicerea pedepsei cu moartea.

cauzat de expunerea la radia ţii nucleare este o înc ă lcare a unei obliga ţ ii pozitive a statului, cea a dreptului la un mediu s ănătos, recunoscută prin prisma obliga ţiei de a proteja dreptul la via ţă. Curtea a sanc ţ ionat şi atitudinea pasivă a autorit ăţilor în cauza Kontrova c. Slovaciei (2007), atitudinea ce a dus la decesul copiilor reclamantei, ucişi de so ţul acesteia, în ciuda faptului că reclamanta a fă cut repetate plângeri la poliţ ia locală 12 . În cauza Asociaţia X c. Regatului Unit, în care o asocia ţie a sus ţinut c ă o campanie de vaccinare a popula ţiei care a avut loc în Marea Britanie s-a soldat cu un numă r de decese şi că prin activitatea lor neglijentă autorităţile statului au încă lcat prevederile art. 2, Comisia a statuat în sensul c ă, dac ă în cadrul unei asemenea campanii, care are ca unic obiectiv protejarea s ănătăţii întregii comunităţ i prin eradicarea unor boli infec ţioase, se pot produce unele accidente, nu s-ar putea admite c ă a existat, din partea autorit ăţilor, intenţia de a ucide. Dacă în cauza Güleç c. Turciei (1998) CEDO a condamnat Turcia pentru c ă o persoană a fost omorâtă de că tre forţele de securitate ale Statului în timpul unei manifesta ţii, în ceea ce prive şte un cuplu tână r omorât de un poliţ ist în cadrul unei opera ţ iuni de salvare a unor ostateci 13 , Curtea a considerat c ă organizarea şi conduita opera ţ iunii corespundea cerinţelor articolului 2. În cauza Nachova şi al ţii c. Bulgariei, Curtea a sanc ţionat comportamentul agenţilor statului care a rezultat în moartea a două persoane. Victimele, militari în termen, evadaseră de la locul unde executau o pedeapsă pentru infrac ţ iuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la arestarea membrilor forţelor armate forţa letală să fie folosită chiar şi când acestora li se reproşau infrac ţ iuni minore. Arestarea victimelor în spe ţă a fost realizată de o echipă de militari bine înarma ţi care nu au fost pregă tiţ i anterior în niciun fel cu privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele şi care nu au primit nici o atenţionare privind necesitatea de a proteja via ţa. Victimele nu aveau nici un antecedent de violenţă, iar la momentul faptelor nu erau înarma ţi şi nici nu aveau un comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o armă automată , de şi agentul statului avea asupra lui şi un pistol obişnuit. Din toate aceste circumstanţe, Curtea europeană a ajuns la concluzia c ă recursul la forţ a letală a fost excesiv. În cauza Kilinc ş.a. c. Turciei din 7 iunie 2005, reclamanţii au fost părinţii, respectiv sora lui Mustafa Kilinc, un recrut care s-a sinucis în mai 1995 în timpul efectuării serviciului militar obligatoriu. Acesta suferea de depresie atipică ,

12 Selejan-Guţan, Bianca, Protec ţia europeană a drepturilor omului, CH-BECK, 2008, p. 83 13 Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, 1997

diagnosticată din 1992. În 1994 a fost declarat apt pentru efectuarea serviciului militar. Înc ă de la încorporare a fost supus mai multor tratamente psihiatrice, care însă nu au condus la îmbunătăţirea stării recrutului. În aprilie 1995 a fost internat în spital. La întoarcerea în unitatea militară , i-au fost încredinţate sarcinile obi şnuite pentru un recrut. La 15 mai 1995 a fost de gardă, încredinţându-i-se o armă Kalachnikov. În aceea şi zi s-a sinucis cu arma respectivă. Ulterior comandant a fost cercetat, fiind însă achitat pe motiv că elementele constitutive ale delictului de neglijenţă nu erau întrunite. De asemenea, acţ iunea în daune interese a reclaman ţilor a fost respinsă, instanţa militară apreciind c ă incidentul era imputabil doar victimei. Curtea a constatat c ă autorităţile militare au avut posibilitatea să anticipeze riscul ca recrutul s ă încerce

s ă îşi ia via ţa, având în vedere problemele sale de să nătate. Legisla ţia turcă în materie a fost apreciată de Curte ca insuficient de precisă cu privire la recrutarea persoanelor a c ăror capacitate de a efectua serviciul militar este îndoielnic ă şi nici cu privire la responsabilitatea superiorilor în astfel de situa ţii. Prin urmare, articolul 2 a fost înc ălcat. Prin hot ărârea dat ă în cauza Gagiu c. României, Curtea a reamintit ca statele au obliga ţ ia de a proteja via ţ a de ţinu ţilor şi de a asigura aplicarea tratamentelor medicale în penitenciare, atunci când este cazul. Reclamantul Traian Gagiu, cetăţean roman, s-a născut în anul 1954 şi a murit în septembrie 2001. Invocand înc ălcarea articolului 2 şi a articolului 3, acesta s-a adresat Curţ ii ca urmare a condiţ iilor precare de detenţ ie şi a lipsei unor investiga ţii în acest sens. De asemenea, acesta a reclamat c ă, deşi suferea de mai multe afec ţ iuni cronice, autorităţile nu i-au asigurat tratamentul corespunză tor. Totodata, în baza articolului 8 şi a articolului 34, acesta a reclamat faptul că autorităţ ile închisorii i-au refuzat cererea de sesizare a CEDO . În 2004, în ciuda morţii reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii. Curtea a constatat c ă starea de sanatate a reclamantului necesita supraveghere şi tratament special. În plus, reclamantul nu a fost tratat corespunzator şi a fost lăsat într-

o celula până cu o zi înainte de deces. Curtea a mai subliniat c ă ancheta penală

realizată s-a marginit să analizeze tratamentul reclamantul din spital, f ă ră a se apleca şi asupra unor neglijenţe grave ale autorităţ ilor care trebuiau să asigure supravegherea medicală a reclamantului. De aceea, Curtea a constatat că România a înc ălcat dreptul

la via ţă al reclamantului.

Dreptul de a tr ăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană a drepturilor omului dispune că dreptul la via ţă este protejat în general începând cu

concepţia 14 . Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specific ă decât c ă dreptul la via ţă este garantat, f ă ră a defini noţiunea de persoană şi de via ţă, fără a defini noţiunea de „persoanăşi de „via ţă şi deci fără a preciza beneficiarii acestui drept. Din această cauză, s-a pus problema dac ă fă tul ar putea fi privit ca o persoană în sensul art. 2 şi ar trebui s ă fie considerat, în virtutea acestei dispoziţ ii, ca având drept la via ţă . În cauza Vo c. Franţei, apreciind c ă nu exist ă un consens european asupra defini ţiei ştiinţ ifice şi juridice a începutului vie ţii, Curtea a renunţ at să statueze dacă art. 2 din Convenţie protejează dreptul copilului nenăscut de a se na şte şi trimite la ampla marjă de apreciere recunoscută statelor. Aceea şi trimitere la dreptul intern a permis Curţii să statueze c ă embrionul nu se poate prevala de dreptul la viaţă în cauza Evans c. Regatului Unit al Marii Britanii. Tot cu privire la avort, fosta Comisie a stabilit c ă avortul în cea de-a zecea s ăptămână de sarcină , având scopul de a proteja s ă nătatea fizic ă şi mintală a mamei, nu constituie înc ălcarea art. 2 CEDO (Evans c. Regatului Unit). Cu privire la problema existenţei dreptului tat ălui de a fi consultat cu privire la întreruperea sarcinii, CEDO a estimat că această pretenţie întemeiat ă pe respectul datorat vie ţ ii sale intime şi de familie nu este justificată, deoarece acest drept nu poate fi interpretat atât de extensiv încât să includă şi dreptul procedural de a fi consultat cu privire la vortul pe care intenţ ionează s ă -l fac ă mama 15 . În ceea ce prive şte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din partea statelor europene. De exemplu, Elve ţ ia interzice eutanasia activă , dar unele cantoane permit eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat prelungirea artificială a vie ţ ii, iar Olanda permite eutanasia din anul 2001. Poziţ ia Cur ţii cu privire la acest aspect (Preety c. Regatului Unit) din Convenţ ie, care protejeaz ă dreptul la via ţă, nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral opus, adic ă dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ , sau cu asistenţa unei autorităţi publice. În cauza menţionată, Curtea a considerat c ă refuzul autorităţ ilor de a acorda o imunitate de urm ărire unui om în cazul în care el ar ajuta soţia sa s ă se sinucid ă nu constituia o încă lcare a articolului 2, chiar dac ă soţia suferea de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile

14 Bîrsan, Corneliu, Conven ţia european ă a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libert ăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 160 15 Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998, p. 35

sale intelectuale. Jurisprudenţ a acceptă ca o persoană să refuze un tratament de natură s ă prelungeasc ă via ţa sau s ă o pă streze, precum şi administrarea unui tratament având un dublu efect, adică uşurarea durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul secundar al scurtă rii speranţei sale de via ţă . În acest context, este utilă distinc ţia între eutanasia pasivă şi cea activă. În cazul primei forme, o persoană este ajutat ă de o alta sa moar ă, în timp ce a doua formă presupune refuzul persoanei de a mai primi mâncare sau tratament. În cauza amintită mai sus, Curtea a considerat că o persoană poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca efect prelungirea vie ţii sale 16 . Necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele mor ţii. Aceasta este o obliga ţie procedural ă a statului în exercitarea rolul s ău pozitiv în garantarea respect ării articolului 2 al Conven ţiei. Ancheta este necesară nu numai atunci când recurgerea la forţă din partea agenţ ilor statului a condus la moartea unei persoane, ci şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane. Ancheta are rolul de a determina vinova ţii şi de a asigura aplicarea legilor din domeniul respectiv prin asigurarea obţinerii probelor, independenţa organelor de anchetă, celeritate şi diligenţă , etc. Jurisprudenţ a a re ţ inut c ă această obliga ţ ie a statului a fost înc ă lcată în cazuri ca: absenţ a anchetei, lipsa promptitudinii sau a diligenţei, raportul nu a fost f ăcut public şi rezultatele nu au fost comunicate reclamantului, nu a fost efectuat ă o reconstituire, de şi era necesară , nu au fost audia ţi unii martori oculari, etc. În cauza Agache şi al ţii c. României, reclamanţii sunt şase cetăţeni români care tră iesc în România şi Germania. Ei sunt soţia şi copiii lui Aurel Agache, un ofiţ er de miliţ ie care a murit în timpul demonstra ţiilor anti-comuniste din România, în decembrie 1989. Bazându-se, în special, pe articolul 2, ace ştia se plâng de lipsa unei anchete efective în moartea lui. CEDO a constatat înc ălcarea drepturilor prevăzute de Convenţ ia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 2. Totodată a acordat daune morale pentru cei 6 membrii ai familiei Agache, însumate în valoare de 25.000 de euro plus 1000 de euro cheltuieli de judecată . În cauza Enzile Özdemir c. Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis c ă a fost înc ălcat art. 2 sub două aspecte, respectiv sub aspectul dispari ţiei şi decesului prezumat al lui Mehmet Özdemir şi sub aspectul lipsei unei anchete efective cu privire la circumstanţele dispariţ iei acestuia.

16 Vezi şi Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libert ăţi fundamentale în jurispruden ţa CEDO, editura All Beck, p. 9

În baza art. 41 din Convenţia, s-au acordat petentului daune materiale în valoare de 40.000 Euro, 23.500 Euro daune morale şi 2176 Euro cheltuieli judiciare. Expunând starea de fapt d-na Özdemir a arătat că soţul său Mehmet Özdemir, membru al Partidului democrat popular, a fost hă rţuit de forţele de securitate. În perioada 1995-1997 s-ar fi declan şat o anchetă penală împotriva sa, fiind bă nuit că ar fi participat la activit ăţ ile Partidul Comunist din Kurdistan. În data de 26 decembrie 1997, sus ţine petenta, conform unor martori oculari, soţ ul să u care se afla într-o cafenea împreună cu câ ţiva prieteni, a fost urcat cu forţa într-un taxi de că tre persoane înarmate, îmbrăcate în haine civile. În data de 29 decembrie 1997, petenta a depus o plângere la parchetul de pe lângă Curtea de Siguranţă a Statului din Diyarbakır, solicitând informa ţii în legă tură cu locul unde se află soţul ei. Pe plângere i s-a pus iniţial o ştampilă cu menţ iunea “aflat în custodia direc ţiei de securitate”, pentru ca ulterior s ă i se comunice c ă ştampila cu menţiunea respectivă a fost pusă din eroare, soţul s ău nefiind în custodia direc ţ iei de securitate. D-na Enzile Özdemir a mai depus şi alte plângeri la autorităţile din Diyarbakır, repetând de fiecare dată modul în care a disp ărut soţul s ău şi ară tând că nu poate indica numele martorilor oculari pentru c ă acestora e este fric ă s ă depună mă rturie. Procurorul competent s ă cerceteze cazul a deschis o ancheta la scurt timp după dispariţiei, verificând registrele de re ţineri ale direc ţiei de securitate. D-na Özdemir şi cumnata sa au fost interogate cu privire la dispariţ ia soţului petentei şi li s-a cerut să raporteze regulat forţelor de securitate orice informa ţii în legă tură cu evoluţ ia cazului. Forţ ele de securitate au declarat de fiecare dată c ă Mehmet Özdemir nu este în custodia lor. În data de 19 decembrie 2003, procurorul a dispus neînceperea procedurii penale cu privire la r ăpirea d-lui Mehmet Özdemir. Ancheta oficial ă cu privire la dispariţ ia -lui Mehmet Özdemir a rămas deschis ă până la sfârşitul anului 2007. În continuare s-a ară tat c ă Enzile Özdemir nu mai are ve şti despre soţul ei de mai bine de 10 ani şi presupune c ă a murit. Invocând art 2, art. 5 şi art. 13, petenta pretinde c ă soţul să u a fost ridicat cu forţ a şi ucis de forţele de securitate turce şi c ă autorit ăţ ile nu au efectuat nu ar fi desf ăşurat o anchet ă adecvat ă şi efectivă . Curtea a analizat încălcarea acestui text sub două aspecte, respectiv cu privire la dispariţ ia şi decesul prezumat al d-lui Özdemir şi cu privire la caracterul anchetei desf ăşurate de autorităţile competente.

a) Cu privire la dispari ţia şi decesul prezumat al d-lui Özdemir, Curtea constatând circumstanţele în care a dispă rut so ţul petentei, respectiv în timp ce se desf ăşura o procedură penală împotriva sa şi reamintind un alt caz în care în SE-ul Turciei s-a mai constatat dispari ţia unei persoane la mijlocul anilor 90, b ănuită de autorităţ i c ă ar fi participat la activit ăţile Partidul Comunist din Kurdistan, a tras concluzia c ă dispari ţia d-lui Özdemir poate fi apreciată ca o situa ţie care îi punea în pericol viaţ a. Plângerea soţ iei acestuia în care se arată amă nunte asemăn ătoare cu cele referitoarea la cealaltă dispari ţie, este apreciată de Curte ca fiind credibilă, cu atât mai mult cu cât starea de fapt este descrisă coerent iar afirma ţ iile sale deşi negate, nu au fost combătute de Guvern. În lipsa orică ror ştiri de mai bine de 10 ani, Curtea concluzioneaz ă c ă trebuie prezumat c ă soţ ul petentei a murit în urma detenţiei nerecunoscute de Guvern. Din faptul c ă autorităţile turce nu au furnizat nicio explica ţie cu privire la evenimentele ce au urmat după detenţie, Curtea a dedus c ă responsabilitatea decesului este imputabil ă Turciei şi a decis c ă, sub acest aspect a fost înc ălcat art. 2 din Convenţ ie. b) Cu privire la caracterul anchetei Curtea a constatat că nu au fost respectate nici cele mai elementare mă suri procedurale. Astfel, procurorul nici mă car nu a încercat să identifice eventualii martorii oculari-cum ar fi proprietarii şi personanul cafenelei sau comercianţi vecini-din momentul ridic ării soţului petentei care s-a produs într-un loc public. De asemenea, nu a încercat să cerceteze motivul pentru care dup ă ce pe plângerea din 29 decembrie 1997 s-a aplicat o ştampilă oficială, ulterior s- a pretins c ă ar fi fost aplicat ă din eroare. Concluziile la care a ajuns Curtea analizând înc ălcarea art. 2, nu lasă s ă subziste nicio îndoială cu privire la faptul c ă autorit ăţile nu au luat m ăsuri adecvate şi efective pentru a-l proteja pe soţul petentei de riscurile subsecvente dispari ţiei sale. În aprilie 2011, Curtea a pronunţat două hotă râri împotriva României care au la baz ă nerespectarea obliga ţ ei statului de a efectua o anchetă eficientă privind circumstanţele unei morţi. Cauza priveste represiunea cu forţa a unei manifesta ţ ii anti- comuniste care a avut loc la Cluj-Napoca în decembrie 1989. Soţul reclamantei şi alte 25 de persoane au fost omorâte în timpul manifesta ţiilor iar petentul Pastor şi 52 alte persoane au suferit ră ni cauzate de gloanţe. Invocând în principal articolul 2, reclamanţii au susţinut că procedura penală (finalizat ă de abia în martie 2006) dus ă împotriva celor responsabili de actele de violenţă ar fi durat excesiv de mult şi c ă ar fi

avut ca efect anihilarea eficacit ăţii procedurii judiciare în ansamblul să u. Curtea a hot ărât c ă a existat o înc ă lcare a articolului 2 şi a decis c ă România trebuie să pl ăteasca 10 000 de euro fiecaruia dintre reclamanţi cu titlu de daune morale şi 751 euro d-ului Pastor cu titlu de cheltuieli de judecată . În cauza Baldovin c. României (iunie 2011) reclamanta Ana-Elisabeta Baldovin a invocat în special articolul 2 al Convenţiei, arătând c ă nu a beneficiat de o anchetă eficientă ca urmare a decesului fiicei sale în 2002 în timpul na şterii. Medicul de gardă a procedat la na şterea pe cale naturală , de şi în cazul reclamantei era absolut necesară cezariana, conform recomandărilor ginecologului care îi supraveghease sarcina până atunci. Curtea a constatat c ă Romania a încalcat articolul 2 al convenţ iei, prin lipsa anchetei eficiente. Satisfacţ ia echitabilă a fost stabilită la suma de 16000 euro.

Jurisprudenţa relevantă:

Vo c. Franţei (GC) (2004),

Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),

Pretty c. Regatului Unit (2002),

Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)

Kilinc ş.a. împotriva Turciei

Gagiu c. României,

Nachova şi al ţii c. Bulgariei

Agache şi alţii c. Romania (2009)

Kaya împotriva Turciei,

Ursu c. România.

Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3)

Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante 17 ”. Această dispozi ţie are ca scop apărarea integrităţ ii fizice şi morale a persoanei şi demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept internaţional, cu valoare de normă jus cogens (normă imperativă ). Acest drept întrune şte urmă toarele caractere:

drept intangibil, nu se permit limitări ale exercitării acestuia, nici în circumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea na ţională, ceea ce îl diferenţ iaz ă de alte drepturi protejate de Convenţie;

nu poate suporta derogări în temeiul art.15 referitor la derogă rile în caz de urgen ţă;

este un drept absolut, care subzistă , indiferent de comportamentul victimei şi

indiferent de infrac ţiunea pentru a c ă rei săvârşire este acuzată victima. Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a făcut pe cale jurisprudenţială . În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor:

a) tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoac ă suferinţe foarte

grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci, intensitatea suferin ţei, intenţie şi scopul determinat. Pentru explicitarea noţiunii de tortură, Corneliu Bîrsan 18 reia definiţ ia din Convenţ ia O.N.U.: “Orice act prin care se provoac ă unei persoane, cu intenţ ie, o durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obţ ine de la ea sau de la o terţă persoană informa ţii sau mă rturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită c ă l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de

17 Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradande 18 Op.cit., p. 205

discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent al autorităţii publice sau de orice persoană care ac ţioneaz ă cu titlul oficial ori la instigarea sa sau cu consim ţământul ei expres sau tacit.” A şadar, tortura poate fi deosebit ă de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensităţii durerii şi a inten ţiei. Curtea a constatat întrunirea elementelor constitutive ale torturii în mai multe situa ţii, dintre care amintim: supunerea la „o spânzurătoare palestiniană” –complet dezbră cat suspendat de bra ţe cu mâinile legate la spate (Aksoy c. Turciei (1996), violul în timpul arestului (Aydin c. Turciei (1997), lovirea cu s ălbătăcie, târârea de pă r, expunerea la un jet de urină (Selmouni c. Franţ ei (1999), supunerea la şocuri electrice, duşuri reci şi fierbinţ i (Akkoç c. Turciei (2000). În cauza Bursuc c. României au fost considerate înc ălcări ale art. 3, violenţele exercitate de 5 poli ţişti împotriva reclamantului, re ţinut în vederea luării declaraţ iilor cu privire la implicarea într-un scandal provocat într-un bar. Curtea a calificat drept acte de tortură – loviturile de o intensitate deosebită aplicate acestuia, lovituri care au provocat multiple echimoze şi un traumatism cranial cu edem cerebral cu consecinţe durabile. În legă tură cu art. 3, a fost instituită o prezum ţie, conform c ăreia, dac ă o persoană care intr ă în stare de să nătate bună în custodia autorit ăţii statale, probeaz ă existenţa unei leziuni, se consider ă c ă există o legătur ă de cauzalitate între aceste leziuni şi pretinsele rele tratamente aplicate de agenţii statului 19 . În situa ţia în care statele nu furnizeaz ă dovezi plauzibile cu prvire la producerea leziunilor probate de reclamant, Curtea va re ţ ine înc ălcarea art. 3, chiar dacă nu reu şe şte s ă stabileasc ă, în mod clar, circumstanţele în care s-au desfăşurat evenimentele invocate. b) tratamentul sau pedeapsa inumană : aplicarea unei suferin ţe intense, fizice sau mintale. În ceea ce prive şte tratamentul inuman, de şi Curtea apreciează c ă acesta nu implică neapărat intenţ ia de a provoca suferinţă , practica re ţine existenţa suferinţelor mentale sau fizice de o intensitate deosebită, cum ar fi: interogatoriile prin folosirea forţ ei, ameninţarea cu tortura, detenţia în condiţ ii inumane, etc.

19 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 95

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978) au fost considerate ca fiind tratamente inumane: forţarea de ţinuţilor preventiv să rămână într-o poziţ ie obositoare fizic şi psihic (sprijiniţ i doar în vârful picioarelor timp de câteva ore), punerea unui sac negru sau bleumarin peste capul de ţinuţilor şi scoaterea acestuia doar în timpul interogatoriului, de ţinerea într-o înc ă pere în care se propaga un zgomot continuu şi asurzitor, privarea de somn, privarea de alimente şi bă uturi. În cauza A. c. Regatului Unit (1998), Curtea a considerat că lipsa protec ţiei oferite de dreptul englez reclamantului împotriva relelor tratamente aplicate de tatăl s ău vitreg constitua o înc ălcare a articolului 3; în cauza Z şi al ţii c. Regatului Unit (2001), Curtea a asimilat cu o înc ălcare a articolului 3 faptul c ă autorităţ ile locale s-au abţinut de a lua măsuri protectoare adecvate într-un caz de gravă neglijenţă a torturilor aplicate copiilor maltrata ţi de părinţii lor pe parcursul a mai multor ani. În aceste două cauze, autorităţile statului cunoşteau perfect condi ţia reclamanţ ilor şi nu au ac ţionat eficient pentru a preveni urm ărirea torturilor. c) tratament degradant: tratament care creaz ă victimei sentimente de fric ă, nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa fizică sau morală. În cauza Barbu Anghelescu c. României (2005), reclamantul a sesizat CEDO sus ţinând c ă a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor, cu ocazia unui control rutier. Curtea a constatat că acesta a suferit răni uşoare la nivelul gâtului care au necesitat, conform certificatului medico-legal, patru-cinci zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave pe termen lung, drept pentru care Curtea a apreciat c ă actele incrimate constituie tratament degradant în temeiul art. 3 al Convenţ iei. Datoria statului este de a veghea ca un de ţinut să nu fi e supus unor rele tratamente interzise şi se extinde asupra obliga ţiei positive de a proteja interesatul împotriva maltratărilor aplicate de c ătre alţi de ţinuţi. În general, obliga ţia statelor în acest domeniu este una negativă, de abţinere. Statele au însă şi o serie de obliga ţii pozitive. În cauza Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993), Curtea a stabilit existenţa obliga ţiei pozitive a statului de a asigura protec ţia juridic ă a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. În spe ţă era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. De această obliga ţie pozitivă a statului se leagă şi obliga ţ ia de a efectua investiga ţ ii oficiale eficiente, sau de a acorda tatament medical. În cauza Pantea c. României,

reclamantul a invocat faptul c ă a fost supus la rele tratamente din partea colegilor din detenţie, Curtea a re ţ inut înc ă lcarea art. 3, datorită faptului că autorităţilor le revenea obliga ţia de a lua măsurile complete în vederea evită rii materializă rii riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului. Această obligaţ ie nu trebuie însă interpretată astfel încât s ă impună statelor o sarcină imposibilă de realizare (excesivă). Aceasta spe ţă a avut ecouri importante. Numărul incalcarilor Convenţiei şi gravitatea acestora, de c ătre un stat care se considera aproape de adererarea la Uniunea Europeană a provocat reac ţii diverse. Una dintre aceste reac ţii, una chiar energică, i-a aparţ inut legiuitorului roman, care a realizat modific ări substanţ iale ale legisla ţ iei noastre, din dorinţa de a evita repetarea unor asemenea condamnări împotriva statului român. Parlamentul României a adoptat legea 294 din 28/06/2004 privind executarea pedepselor şi a m ăsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Art. 3 prevede c ă pedepsele se execută în condiţ ii care să asigure respectarea demnităţii umane. Art. 4 arată c ă se interzice supunerea oricarei persoane aflate în executarea pedepsei la tortură , la tratamente inumane sau degradante sau la alte tratamente. Înc ălcarea acestor prevederi se pedepseste potrivit legii penale 20 . În cauza Novolsselov c. Federaţiei Ruse din 2 iunie 2005, Curtea a constatat c ă, de şi unele aspecte privind condi ţiile de via ţă din penitenciar sunt contestate de pă rţi, ambele pă rţi au recunoscut c ă într-o celulă de 42 metri pătra ţi erau de ţinute uneori 51 de persoane, având la dispoziţie 28-30 de paturi. Fiecare de ţ inut beneficia prin urmare de un spa ţ iu personal mai mic de un metru pătrat şi împărţea patul cu un code ţinut sau dormeau cu rândul. De asemenea, guvernul a recunoscut c ă ferestrele erau acoperite şi că reclamantul s-a îmbolnăvit în timpul detenţiei. Faptul c ă reclamantul a trebuit s ă tră iasc ă, s ă doarmă şi s ă folosească toaletele într-o celulă ocupată de un număr atât de mare de de ţinuţi depăşe şte nivelul de suferinţă inerent detenţiei, cauzând acestuia sentimente de teamă, nelinişte şi inferioritate umilitoare. Astfel, condi ţiile de detenţ ie au fost apreciate de Curte ca depăşind nivelul acceptabil conform articolului 3. Fa ţă de argumentele guvernului conform c ărora suprapopularea celulelor era determinată de cauze obiective, administratorii penitenciarului nefiind responsabili, Curtea a subliniat c ă , de şi existenţa unei intenţ ii de a umili victima este un element care se ia în considerare, absenţ a unei asemenea intenţii nu exclude constatarea încălc ă rii articolului 3. Chiar dacă administratorii penitenciarului nu sunt

20 Vezi şi Ciucur, Lucian, Cazul Pantea împotriva României şi implicaţiile lui legislative, revista Themis, nr. 3/2005, p. 24-30

culpabili, din punctul de vedere al Convenţiei actele instituţiilor statului cad în ră spunderea guvernului, în fa ţa Curţii ridicându-se problema răspunderii internaţionale a statelor. Prin urmare, articolul 3 a fost înc ălcat. Asigurarea unor condiţii de detenţ ie minimale reprezintă o crea ţie jurisprudenţială . Curtea a apreciat c ă art. 3 impune statelor obliga ţia de a oferi oricărei persoane private de libertate condiţiile de detenţ ie care să asigure respectarea demnităţ ii umane, precum şi obliga ţia de a lua măsurile concrete pentru ca executarea unei pedepse, sau starea de arest preventiv s ă nu atragă suferinţe psihice sau / şi fizice la un nivel superior celui pe care îl presupune în mod obişnuit o astfel de pedeapsă sau m ăsură 21 . Conform unei hot ărâri CEDO, pronunţ ată la 25.01.2011, în cauza Elefteriadis c. României (cererea nr. 38427/05), autorităţile române nu au protejat s ănătatea reclamantului, care a fost expus unui fumat pasiv în timpul detenţ iei sale. Astfel, Curtea a hotă rât, în unanimitate c ă a avut loc o încă lcarea a articolului 3 al Convenţ iei pentru c ă reclamantul a fost suspus fumatului pasiv atât în perioada detenţiei, cât şi în timpul transportului c ătre judecătorii şi tribunale. A fost considerat contrar art. 3 şi comportamentul abuziv a agenţilor statului în cadrul controalelor sau raziilor efectuate de ace ştia. Nu au fost considerate contrare art. 3: aplicarea unui tratament medical unui de ţ inut împotriva voinţei sale în m ăsura în care tratamentul corespunde principiilor de tratament general acceptate şi este aplicat pentru a prezerva starea de sănătate fizic ă /mintală a reclamantului, hr ănirea forţ ată a unui de ţinut dacă aceasta declarase c ă este în greva foamei. În cauza Dumitru Popescu c. României, Curtea a admis c ă folosirea forţei fizice de către organele de poliţie la arestarea unei persoane poate fi justificată prin necesitatea imobiliz ării acelei persoane, mai ales în situa ţia în care persoana respectivă a opus rezistenţă. În ceea ce prive şte aprecierea gravităţii relelor tratamente, aceasta este relativă prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejur ări specifice fiec ărei spe ţe, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de s ănă tate a victimei. Atunci când o persoana este lipsită de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinat ă de

21 Vezi cauza Kudlak c. Poloniei

comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o înc ălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie 22 . Incidenţa art. 3 asupra condi ţiilor de detenţie. Cu privire la condiţ iile de detenţie, fosta Comisie a decis c ă asigurarea unor plimbări persoanelor de ţinute reprezint ă o ameliorare a condi ţiilor de detenţie. Dacă starea de să nătate a unei persoane poate face din re ţ inere o situa ţ ie deosebită În cauza Iambur c. România, Curtea a constatat c ă autorităţi ale statului au muşamalizat agresiuni asupra persoanelor aflate în detenţie. În cauz ă, Curtea a re ţinut ca reclamantului i-a fost inc ălcat şi dreptul de a se adresa CEDO, drept garantat prin art. 24 al Convenţiei 23 . Prin hot ărârea Ciorap c. Moldova, Curtea a precizat condiţ iile în care o persoană care este în greva foamei poate fi alimentată forţ at. În cauza amintit ă, CEDO a re ţinut că a fost înc ă lcat art. 3 din Convenţie în condi ţiile în care alimentarea forţat ă s-a realizat prin legarea reclamantului cu c ătuşe şi deschiderea gurii cu un obiect mecanic. În cauza Ayaz c. Turciei, petentul a fost re ţinut de poli ţie pe Aeroportul Atatürk din Istanbul, în data de 3 august 1993, fiind eliberat a doua zi. În perioada re ţinerii, petentul a pretins c ă ar fi fost legat la ochi, tras de păr şi lovit în timp ce era interogat cu privire la identitatea şi antecedentele sale. De asemenea, petentul a pretins că a fost ţ inut într-o celul ă insalubră şi i s-au f ăcut avansuri de natur ă sexuală. În data de 6 august 1993, petentul a fost examinat de un medic al Funda ţiei pentru Drepturile Omului din Istanbul, care a constatat r ăni superficiale la nivelul gambei piciorului stâng şi o echimoz ă de 2 cm/2 şi a notat că petentul acuză dureri abdominale. Câteva zile mai târziu, petentul a depus o plângere penală împotriva ofi ţerilor de poliţie. Fiind examinat în cadrul Institutului medico-legal din Bakırköy, s-a constatat că prezint ă excoria ţii, o echimoză de 2 cm/2 cm în zona femural ă şi c ă acuz ă dureri în zona hipocondrului stâng, dureri de cap şi de din ţi. În urma ivestiga ţ iilor f ăcute de c ătre comitetul administrativ prefectural, s-a concluzionat că petentul, a fost instigat de o organiza ţ ie ilegal ă (Partidul Comunist din Kurdistan) pentru a acţ iona cu scopul de a defăima poliţia. Consiliul a mai constat c ă au trecut două zile de la eliberarea petentului şi până la examinarea sa. În paralel cu ancheta judiciară , s-a desf ăşurat şi cercetarea disciplinară cu privire la acuza ţiile aduse ofi ţerilor de poliţie. Un comitet de 5 poliţi şti inspectori a concluzionat c ă petentul şi-

22 Vezi Bursuc c. România

23 Vezi ş i Stoica c. România, şi Cobzaru c. România, Caliskan c. Turcia

ar fi cauzat singur leziunile, înainte de a depune plângerea penală . În baza acestor cercetă ri Consiliul disciplinar departamental din Istanbul, constatând c ă nu au fost dovedite sus ţinerile petentului, a decis în iulie 1995, că nu este cazul să se aplice vreo sanc ţiune. Invocând art. 3 şi 13, Ayaz, s-a adresat cu o plângere CEDO. Curtea a concluzionat că elementele dosarului sunt suficiente pentru a face credibile sus ţinerile petentului potrivit c ărora ar fi fost supus unor tratamente inumane şi degradante, motiv pentru care a decis în unanimitate c ă a fost înc ă lcat art. 3. În temeiul art. 41 din Convenţ ie, s-au acordat petentului daune interese în valoare de 5.000 Euro. Jurisprudenţă relevantă:

McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995),

Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002),

Osman c. Regatului Unit (1998),

Irlanda c. Regatului Unit (1978),

Cipru c. Turciei (2001),

Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993),

Pruneanu c. Moldovei (2007),

Weiser c. Austriei (2007),

Salah c. Olandei (2006),

Labita c. Italiei (2000),

Zyner Ozcan c. Turciei (2007),

Kalashnikov c. Rusiei (2002),

Ramirez Sanchez c. Franţ ei (2006),

Ciorap c. Moldovei (2007),

Boicenco c. Moldovei (2006),

A c. Regatului Unit (1998),

Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005),

Price c. Regatului Unit (2001),

Sawoniuk c. Regatului Unit (2001),

Soering c. Regatului Unit (1989)

Interzicerea sclaviei şi a muncii for ţate (art. 4)

Art. 4 “1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute 24 . 2. Nimeni nu poate fi supus muncii for ţ ate şi obligatorii”.

Articolul 4 din Convenţie trateaz ă separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de sechestru asupra individului şi caracterizeaz ă condiţiile de opresiune pe care interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urm ă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obliga ţ iuni sau circumstanţe civile 25 . În cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservită în totalitate faţă de altă persoană. În cazul muncii forţate sau obligatorii, aservirea ţ ine de condi ţiile în care se prestează activitatea. Robia este o form ă particulară a sclaviei distingându-se de aceasta din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens, fosta Comisie a statuat c ă “în plus fa ţă de obliga ţia de a furniza anumite servicii, noţ iunea de robie cuprinde şi pe aceea de a trăi pe proprietatea altuia şi impobibilitatea de a-ţi schimba condi ţia”, iar Curtea Europeană a precizat c ă “robia reprezint ă o formă deosebit de gravă a negă rii libertă rţii” 26 . În cauza Siliadin c. Franţei, Curtea europeană a analizat situa ţia unei minore care fusese adus ă în Franţa de c ătre rude pentru a avea grij ă de locuinţa şi copiii unei familii de cet ăţeni francezi. Minora a prestat această munc ă timp de mai mulţi ani fără remunera ţie, fă ră a avea un statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a avut perioade de vacan ţă. Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele vinovate de această situa ţie au fost achitate. Curtea european ă a apreciat c ă reclamanta fusese ţinută în sclavie şi a sanc ţionat faptul c ă dreptul penal francez nu incrimina în mod precis şi eficace asemenea fapte 27 .

24 Vezi ş i art. 39 din Constituţia României 25 Gomien, Donna, Ghid al Conven ţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006 la http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Ghid.pdf 26 Apud Bîrsan, op.cit., p. 260 27 APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureş ti, 2008, la http://www.drepturicivile.ro/manual-DO-proof.pdf

Fosta Comisie a decis c ă obligarea deţinuţilor de a presta munc ă pentru societ ăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu administra ţia penintenciarelor, nu constituie formă de sclavie sau robie, la fel ca şi cazul angaj ării voluntare, cu consimţă mântul părinţilor, a unui copil de 15 ani în armata britanic ă, fă ră posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de ani 28 .

Nu se consideră munc ă for ţată sau obligatorie29 :

a. orice muncă impus ă în mod normal unei persoane supuse detenţiei sau în timpul în care se află în libertate condiţionată. În cauza Van Droogenbroek c. Belgiei Curtea a menţ ionat c ă este autorizată munca solicitată persoanelor aflate în detenţ ie, dac ă acest lucru nu exceed limitele normale şi scopul reintegrării sociale a celui privat de libertate.

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfac ă serviciul militar din motive de conştiinţă , în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situatii de criz ă sau de calamităţi care ameninţă via ţa sau bun ăstarea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a considerat munc ă forţat ă obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an în serviciul de sănă tate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o lipsă accentuată a medicilor voluntar, iar aceast ă situa ţie a relevant reale amenin ţări pentru via ţa oamenilor din acea regiune.

d. orice muncă sau serviciu care face parte din obliga ţiile civice normale. În cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat c ă serviciul obligatoriu- juriul a şa cum există în Malta este unul dintre "obliga ţiile civice normale", prevă zute la articolul 4.3 (d) din convenţie. La fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie munc ă forţată sau obligatorie.

Jurisprudenţă relevantă:

Siliadin c. Franţei (2005),

Zarb Adami c. Maltei (2006),

Van der Mussele c. Belgiei (1983)

28 Bîrsan, op.cit., p. 260

29 Vezi ş i art. 4 din Codul Muncii [interzicerea muncii forţate]

Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă30 .

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este inalienabil şi prive şte orice persoană, fie în libertate, fie în detenţie. În doctrină 31 s-a arătat c ă trebuie fă cută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restric ţie a acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat c ă faptul de a obliga un individ s ă ră mână într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o priva ţiune de libertate. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit c ăilor legale:

a. dac ă este de ţinut legal pe baza condamnării pronunţate de c ătre un tribunal competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hot ărâre definitivă.

b. dac ă a făcut obiectul unei arestări sau al unei de ţineri legale pentru nesupunerea la o hotarâre pronunţ at ă, conform legii, de c ă tre un tribunal ori în vederea garantă rii execut ării unei obliga ţii prevăzute de lege. În cauza Vasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi pentru durata excesivă a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii reclamantei.

c. dac ă a fost arestat sau re ţinut în vederea aducerii sale în fa ţa autorit ăţ ii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui c ă a s ăvârşit o infrac ţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să s ăvârşeasc ă o infrac ţiune sau să fugă după savârşirea acesteia 32 .

d. dac ă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educa ţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în fa ţa autoritătii competente;

e. dac ă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile s ă transmită o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a

30 Vezi ş i art. 23 din Constituţia României

31 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 108

32 Orice persoană arestat ă sau de ţinut ă, în aceste condiţii trebuie adusă de îndată înaintea unui judec ător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberat ă în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.

unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat condi ţiile minimale de privare de libertate 33 : alienaţ ia trebuie dovedit ă în faţa autorităţii na ţionale competente, printr-o expertiză medical ă obiectivă , tulburările trebuie să aib ă un carcater sau o amploare care să justifice internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Cauza Van der Leer c. Olandei (1990) este similară . În cauza Filip c. României, Curtea europeană a considerat c ă internarea forţată a reclamantului într-un spital clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S-a avut în vedere faptul c ă reclamantul a fost internat pe o durată nedeterminată, în temeiul deciziei Parchetului şi f ă ră avizul prealabil al unui medic expert.

f. dac ă este vorba despre arestarea sau detenţ ia legală a unei persoane pentru a o

împiedica s ă pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva c ăreia se afla în curs o procedură de expulzare ori de extră dare. Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Convenţ iei consacră obligativitatea inform ării oric ărei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestă rii sale şi asupra orică rei acuza ţii aduse împotriva sa. Curtea a arătat, îns ă, că o persoană nu trebuie s ă fie informat ă în mod expres despre motivele arestării sale, dac ă acestea sunt evidente în circumstanţele date.

Orice persoană arestată sau de ţinută are dreptul de a fi adus ă imediat în fa ţa unui magistrat competent. Acesta are obliga ţia de a-l asculta personal pe individual adus în fa ţa lui şi de a se pronunţa asupra existenţei motivelor care justific ă privarea de libertate 34 . Orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Durata acestui termen trebuie apreciată în func ţie de circumstanţ ele cauzei. În cauza Klamecki c. Polonia (2003) durata detenţiei provizorii de 2 ani, două luni şi 16 zile a fost excesivă . În cazuri ce ţ in de criminalitate de tip mafiot, o durată a detenţiei provizorii de la două luni la doi ani a fost considerată rezonabil ă de Curte. Soluţia a fost aceea şi în cauza Chodecki c. Poloniei (2005). La data de 13 iunie 1994, Wieslaw Chodecki, bănuit de uciderea iubitei sale, a fost arestat provizoriu. La 28 martie 1996 a fost condamnat pentru omor. Apelul împotriva hotă rârii de condamnare i-a fost respins. Invocând articolul 5 (3) din Convenţie, reclamantul s-a plâns în fa ţ a CEDO

33 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 112

34 Vezi cauza Schiesser c. Elve ţ iei (1979)

de faptul c ă arestarea sa a depăşit durata rezonabil ă. Curtea a considerat că motivele invocate de c ătre instanţele poloneze în hotă rârile lor de prelungire a măsurii arestării reclamantului nu pot justifica faptul c ă acest a fost ţ inut în stare de arrest timp de aproape 3 ani şi 11 luni. Astfel, CEDO a concluzionat c ă statul polonez a înc ă lcat articolul 5 (3) din Convenţie. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau de ţinere are dreptul s ă introduc ă un recurs în fa ţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalit ăţii de ţinerii sale şi să dispună . Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei de ţ ineri în condi ţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la repara ţii, în cazul în care încălcarea dispozi ţiilor cuprinse în art. 5 a creat prejudicii. Această compensa ţie este, de obicei, una financiară.

Jurisprudenţă relevantă:

Guzzardi c. Italiei (1980),

Engel ş.a. c. Olandei (1976),

Amuur c. Franţ ei (1996),

Ignatov c. Rusiei (2007),

Je čius c. Lituaniei (2000),

Boicenco c. Moldovei (2006),

Drozd şi Janousek c. Franţei (1992),

Ilaşcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004),

Bentham c. Regatului Unit (1996),

Bouamar c. Belgiei (1988),

De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei (1971),

Varbanov c. Bulgariei (2000),

Enhorn c. Suediei (2005),

Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004),

Chahal c. Regatului Unit (1996),

Saadi c. Regatului Unit (2006),

Kerr c. Regatului Unit (1999),

Brogan ş.a. c. Regatului Unit (1988),

Aksoy c. Turciei (1996),

Assenov c. Bulgariei (1998),

Becciev c. Moldovei (2005),

Şarban c. Moldovei (2005),

Lietzow c. Germaniei (2001),

Labita c. Italiei (2000),

Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005),

Pantea c. România (2003)

Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

Art. 6 “1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi public ă, într-un termen rezonabil cauzei sale, de c ă tre un tribunal independent şi impar ţial, instituit prin lege, care va hotărî fie asupra înc ălc ării privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oric ărei acuzaţii în materie penal ă îndreptate împotriva sa. Hotă rârea trebuie s ă fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţ e în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţ ionale într-o societate democratic ă, când o cer interesul minorilor sau protec ţia vie ţii private a pă r ţilor la proces sau în măsura considerată strict necesar ă de c ătre tribunal, când în virtutea unor împrejur ări speciale publicitatea ar fi de natur ă s ă aduc ă prejudiciu intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infrac ţiune este prezumată nevinovat ă atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită”.

În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat c ă într-o socitate democratic ă în sensul Convenţiei, dreptul la o bun ă administrare a justiţ iei ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 6, par. 1 nu ar corespunde scopului acestei dispozi ţii. Cel dintâi paragraf se aplică atât în civil, cât şi în penal, ân timp ce al doilea şi al treilea nu se aplic ă decât în penal. Articolul 6 consacră, deci, dreptul la un proces echitabil 35 , public 36 şi într-un termen rezonabil 37 , condus de o instanţă independentă şi imparţială , instituită de lege.

35 Vezi cauza Belasin c. Romaniei

36 Hotarârea trebuie sa fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţă poate fi interzis presei ş i publicului pe întreaga durat ă a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralit ăţii, al ordinii publice ori al securit ăţ ii naţionale, într-o societate democratic ă, atunci când interesele minorilor sau protec ţia vie ţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesar ă de c ătre instanţă, atunci când, în împrejur ări speciale, publicitatea ar fi de natură să aduc ă atingere intereselor justiţiei. Acest principiu este consacrat şi de legea română . Potrivit art. 127 din Constituţie: „ şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Dispozi ţii similare se gă sesc înscrise şi în art. 12 Lg. 304/2004(r) precum şi în art. 121 alin. (1) C. proc. civ. În vederea asigurarii publicit ăţii, şedinţele se ţin de regulă, la sediul instan ţei – stabil şi cunoscut – în zilele şi la orele anume fixate, iar pentru fiecare şedinţă se intocme şte, potrivit art. 125 C. proc. civ., o list ă cu procesele care se judec ă în acea zi ş i care se afi şeaz ă cu cel pu