Sunteți pe pagina 1din 9

Radacina

Radacina (radix) este un organ vegetativ ortotrop, cu geotropism pozitiv si simetrie radiala, se dezvolta in sol si este adaptata ca forma si structura pentru cele doua functii principale : absorbtia apei cu sarurile anorganice si fixarea plantei in sol, putand indeplini si functii secundare: depozitarea substantelor organice de rezerva si inmultirea vegetativa.

1. Radacina normala

Radacina normala (numita si radacina principala)se dezvolta din radicula embrionului, ramificatiile ei fiind radicelele (radacini secundare sau laterale). Radacina principala se afla in prelungirea tulpinii, intre aceste doua organe vegetative existand o zona de trecere numita colet. In functie de raportul dintre radacina principala si radicele se disting: radacini pivotante (cui, tarus) - sunt acele tipuri morfologice la care radacina principala este bine dezvoltata, de obicei, in pozitie verticala in sol, cu radicele subtiri si scurte. Ex: fasole, morcov, anason etc. radacini fasciculate (fibroase) sunt caracteristice monocotiledonatelor; radacina principala se dezvolta putin sau lipseste, dar radicelele se dezvolta mult, sunt lungi, subtiri si de grosimi aproape egale (la graminee si la plantele cu bulbi). radacini ramuroase caracterizeaza majoritatea arborilor din padurile de foioase si pomii fructiferi; radacina principala si radicelele au aproape aceleasi dimensiuni, incat nu se pot deosebi unele de altele; de regula, radacina depaseste circumferinta coroanei de 2-5 ori.

2.

Radacini adventive

Radacinile adventive se formeaza pe tulpini aeriene, pe tulpini subterane (rizomi, bulbi), pe ramuri sau pe frunze si au aceleasi functii specifice ca si radacinile normale. In anumite conditii de viata, radacinile adventive se pot modifica mult, schimbandu-si functiile.

La multe plante, radacina principala s-a atrofiat, ramanand tulpina subterana pe care se dezvolta numeroase radacini adventive cu rol absorbant.

3.

Radacini metamorfozate

Radacinile metamorfozate sunt radacini normale sau adventive care s-au adaptat altor functii, modificandu-si mult aspectul, structura anatomica, prin metamorfoza. Dupa mediul in care se dezvolta, radacinile metamorfozate pot fi subterane, aeriene si acvatice. Radacinile tuberizate sunt radacini subterane care nu mai cresc in lungime, se ingroasa foarte mult, isi modifica forma devenind conice sau ovoide si acumuleaza substante nutritive, functia lor principala fiind de depozitare a substante organice (amidon, inulina) . Ansamblul acestor modificari poarta denumirea de tuberizare, ea putand afecta radacina principala (la Daucus carota-morcov), radicelele sau radacinile adventive. Radacina tuberizata se deosebeste morfologic de tulpina tuberizata prin lipsa mugurilor. Tuberizarea poate avea loc printr-o dezvoltare accentuata a parenchimului lemnos secundar, celulozic, in care se depoziteaza inulina sau a parenchimului cortical in

care se depoziteaza amidon. De asemenea, radacinile tuberizate mai pot inmagazina si o cantitate foarte mare de apa. Radacinile contractile sunt radacini subterane caracteristice plantelor perene, cu muguri de regenerare existenti la o anumita adancime in sol. Dupa incetarea cresterii in lungime, aceste radacini isi micsoreaza scoarta interna la care lipseste slerenchimul sau este slab dezvoltat, iar scoarta externa, mai lunga, se va increti ducand la scurtarea si ingrosarea radacinilor. Radacinile contractile pot favoriza fixarea mai buna in sol, la o anumita adancime,a bulbilor si rizomilor sau pot favoriza etalarea in rozeta, la suprafata solului a frunzelor bazale.

Radacini tuberizate: 1- Daucus carota; 2- Dahlia variabilis; 3- Ficaria ranunculoides Unele plante au toate radacinile contractile, altele prezinta atat radacini contractile, groase si radacini normale, subtiri. Radacinile simbionte sunt radacinile multor plante superioare care traiesc in simbioza cu unele plante inferioare. a. Radacinile cu nodozitati se gasesc mai ales la specii din familia Fabaceae; pe radacinile acestor plante se pot observa mici nodozitati albicioase , sferice sau de alte forme, cauzate de bacteria fixatoare de azot. Nodozitatile se formeaza datorita multiplicarii celulelor parenchimului cortical , provocate de patrunderea bacteriilor la acest nivel, bacteria se hraneste cu substante organice elaborate de planta gazda, iar aceasta din urma se imbogateste in substante anorganice, azotate provenite din azotul molecular, inaccesibil acestora. Dupa moartea plantei, nodozitatile se dezorganizeaza si continutul lor ajunge in sol.

b. Radacinile cu micorize sunt caracteristice unor arbori si unor plante erbacee, perene. Micoriza este o simbioza intre radacinile tinere ale unor plante superioare si anumite ciuperci care traiesc in straturile superioare ale solului unde se acumuleaza materii organice in descompunere (ciuperca retine pentru planta-gazda apa cu saruri minerale, iar planta superioara furnizeaza ciupercii substante organice). Radacinile de ancorare (proptitoare) sunt radacini adventive, care se formeaza la baza tulpinii sau pe ramurile unor specii, in special la cele din genu Ficus sau la unii arbori si arbusti tropicali. La inceput, aceste radacini sunt subtiri si atarna spre sol, constituind un sistem de sustinere al plantei foarte puternic. Uneori, baza trunchiului putrezeste impreuna cu radacina, iar coroana ramane suspendata numai pe aceste radacini proptitoare care indeplinesc si rol de absorbtie. Radacinile aeriene urcatoare (fixatoare) sunt radacini adventive, cu care unele plante urcatoare (liane) se fixeaza de un suport (arbori, stanci, ziduri, garduri). Aceste plante au in pamant radacini normale, cu rol absorbant si, in acelasi timp, si radacini fixatoare. Tulpina este lunga, subtire, cu un sclerenchim putin dezvoltat si cu un geotropism negativ. Deci, pentru a-si pastra o orientare verticala, lianele isi formeaza radacini adventive, aeriene, cu care trunchiul se fixeaza de suport. Radacinile fixatoare sunt mai scurte, au extremitatea dilatata in forma de ventuza sau se termina cu un carcel (ex: Hedera helix ). Radacinile inmagazinatoare de apa sunt radacini adventive aeriene, care se pot intalni la unele specii tropicale, la ferigi arborescente. Ele se caracterizeaza anatomic printr-un tesut special, care inlocuieste functia rizodermei si este format din celule parenchimatice suberificate, cu aspect reticulat; ele absorb prin porii lor picaturile de apa, pe care o depoziteaza in vacuole. Radacinile asimilatoare sunt radacini aeriene foliacee, in forma de panglica, care contin cloroplaste si indeplinesc, pe langa functia fotosintetizatoare si pe cele de fixare si absorbtie. Se intalnesc la unele orhidee tropicale, radacini care au preluat forma si functia frunzelor. Radacinile cu pneumatofori sunt prezente la plantele acvatice, tropicale si la plantele de mlastini. Ele s-au adaptat conditiilor de viata din aceste terenuri, in care aerul patrunde foarte greu. Unele ramificatii secundare ale radacinilor normale ale plantei se ridica la suprafata mlastinei. Aceste ramificatii, scurte si groase, cu geotropism negativ, care ies la suprafata solului mlastinos sau a apei se numesc pneumatofori. Ei sunt alcatuiti dintr-un aerenchim. Radacinile false (haustorii) sunt organe speciale cu rol de absorbtie. Unele plante superioare, parazite si semiparazite, au radacini reduse sau sunt lipsite de radacini. Ele se dezvolta pe alte plante care au radacini normale; pe tulpina acestora se formeaza radacini false care

patrund in tesuturile conducatoare ale plantei-gazda. Haustorii absorb apa cu sarurile minerale din vasele lemnoase, in cazul plantelor semiparazite sau seva elaborata din vasele liberiene in cazul plantelor parazite. Un exemplu de planta semiparazita care absoarbe apa cu sarurile minerale cu ajutorul haustorilor este Viscum album (vascul alb) ce paraziteaza ramurile unor arbori (mesteacan, salcie, alun, mar, par s.a).

Morfologia varfului radacinii

Varful unei radacini tinere (radacina normala, radacina adventiva si radicelele) este alcatuit din cinci regiuni: a) Piloriza (scufia sau caliptra) este tesutul de protectie al varfului vegetativ, de culoare cafenie, in forma de calota sau de degetar. Ea imbraca varful vegetativ, fiind un tesut pluristratificat alcatuit din celule parenchimatice, in parte suberificate, ce faciliteaza patrunderea in sol a radacinii prin ruperea succesiva a membranelor primului ei rand de celule; sucul celular eliberat umezeste solul si ajuta la inaintarea radacinii. Din cauza frecarii de sol, straturile exterioare pilorizei se rup continuu si alte straturi interioare le iau locul, astfel incat grosimea ramane constanta. b) Varful vegetativ (conul vegetativ) lung de 2-3 mm, este format din celula initiala sau din grupuri de celule initiale (la gimnosperme si angiosperme) si din meristemele primordial si primar. Aceasta zona este de intensa diviziune celulara, alcatuita numai din celule meristematice, izodiametrice, cu nucleul mare, central. c) Regiunea neteda este zona de crestere in lungime a radacinii, prin intinderea ansamblului ei celular, in sens longitudinal. Ea urmeaza imediat dupa conul vegetativ si are lungime de 2-10 mm; aici celulele nu se mai divid, dar se maturizeaza, marindu-si de 2-3 ori lungimea si permitand avansarea in pamant a radacinii. Aceasta zona este alcatuita numai din celule mature, alungite, cu o vacuola mare, central si nucleu dispus parietal. d) Regiunea pilifera este partea cea mai importanta a radacinii, de care depinde rolul absorbant, specific acesteia. Lungimea zonei variaza de la cativa milimetri pana la 10-30 cm, in functie de specie. Regiunea pilifera este zona de specializare a celulelor unde apar tesuturile definitive primare:rizoderma, scoarta si cilindrul central, prin diferentierea

treptata a celulelor din regiunea neteda, care ii precede. Intreaga regiune pilifera este alcatuita doar din tesuturi definitive, primare. Rizoderma este tesutul extern alcatuit dintr-un strat de celule, majoritatea transformate in perisori absorbanti (sugatori); ei cresc perpendicular pe axa radacinii si acopera ca un manson intreaga zona pilifera. Ei au peretii foarte subtiri, necutinizati, cu nucleul in varful celulei, inconjurat de citoplasma abundenta. In centrul parului se afla o vacuola mare, bogata in suc vacuolar concentrat. Perisorii sugatori se formeaza atat pe radacina principala, cat si pe radicele, suprafata de absorbtie ajungand la zeci si sute de metri patrati. Perisorii sugatori se maturizeaza in circa 2 zile si mor dupa 10-20 zile. e) Regiunea aspra este zona care se intinde deasupra regiunii perisorilor absorbanti, pe o lungime care variaza cu specia. Perisorii absorbanti care au cazut lasa cicatrice rugoase, iar exoderma suberificata, de culoare galben-bruna care inlocuieste rizoderma este si ea tot aspra, de aceea aceasta zona poarta aceasta denumire.

Structura primara a radacinii


Structura primara a radacinii este reprezentata numai de tesuturi primare definitive. Se numeste structura primara, deoarece tesuturile definitive se formeaza din cele patru meristeme primare: dermatogen, periblem, plerom si tesut caliptral. Ea caracterizeaza toate plantele tinere, in primele stadii de dezvoltare. Ferigile, majoritatea monocotiledonatelor si unele dicotiledonate ierboase au numai structura primara care ramane toata viata plantei. Tesuturile care se succed, de la exterior la interior, intr-o sectiune transversala practicata in zona perisorilor absorbanti sunt: a. Rizoderma tesut specializat pentru absorbtia sevei brute, este alcatuita dintr-un strat de celule parenchimatice vii, fara meaturi, cu peretii subtiri, necutinizati, alungite in sensul axului longitudinal al organului. Majoritatea celulelor sunt transformate in perisori absorbanti. Rizoderma se deosebeste de epiderma organelor supraterestre prin structura si functii. Este lipsita de stomate si are, in primul rand, un rol de absorbtie a apei cu saruri minerale si mai putin de aparare. b. Scoarta (parenchimul cortical )- se intinde de la rizoderma pana la cilindrul central. Este pluristratificata si grosimea ei variaza cu specia; este alcatuita din trei zone: exoderma, scoarta mijlocie si endoderma. Exoderma numita si strat suberos este primul strat al parenchimului cortical, formata din celule poligonale, cu peretii mai grosi,

usor suberificati, care alterneaza cu celule nesuberificate. Ea devine tesut protector dupa disparitia rizodermei, efemere; nu are rol absorbant. Scoarta mijlocie (parenchimul propriu-zis) este alcatuita din mai multe straturi de celule parenchimatice, vii, cu peretii subtiri sau usor ingrosati celulozic, cu spatii intercelulare, mai mari spre interior. Celulele contin materii de rezerva si, adesea, cristale de oxalat de calciu, Endoderma, ultimul strat al scoartei, este alcatuita din celule egale, patratice, strans unite intre ele, cu peretii partial lignificati sau suberificati. c. Cilindrul central (stelul) este o coloana cilindrica care ocupa tot centrul radacinii. Primul strat de celule il reprezinta periciclul, alcatuit din celule parenchimatice, mici, cu peretii subtiri, care alterneaza cu celulele endodermei. De la acest nivel se formeaza radicelele si radacinile adventive. Restul cilindrului central este alcatuit din fascicule lemnoase care alterneaza cu fascicule liberiene, despartite sau nu de raze medulare. Centrul radacinii poate fi ocupat uneori de un numar redus de celule parenchimatice care formeaza maduva sau parenchimul medular. Alteori, centrul radacinii cuprinde numai vase lemnoase. Fasciculele lemnoase sunt dispuse radiar si la radacinile foarte tinere ele sunt alcatuite exclusiv din vase lemnoase. Primele vase se formeaza imediat sub periciclul, sunt mici, inelate si spiralate si alcatuiesc protoxilemul. Vasele formate mai tarziu, dupa terminarea cresterii in lungime a radacinii, sunt mai largi, reticulate, punctuate sau scalariforme; ele se gasesc spre centrul radacinii alcatuiesc metaxilemul. Pe langa vase (traheide si trahee), lemnul mai poate contine si parenchim lemnos, iar liberal este format din tuburi ciuruite, celule anexe (numai la angiosperme) si parenchim liberian. Razele medulare dintre fasciculele liberiene si cele lemnoase, denumite raze medulare primare, sunt alcatuite din celule parenchimatice, cu peretii celulozici sau partial lignificati.

Structura secundara a radacinii


La gimnosperme si la majoritatea speciilor din dicotiledonate (mai ales cele lemnoase), in mod obisnuit, structura primara se completeaza cu tesuturi secundare generate de cele doua meristeme secundare numite zone generatoare, cambiul si felogenul. La tesuturile primare se adauga tesuturi secundare care determina cresterea in grosime a radacinii.

Cambiul vascular apare initial pe fata interna a fasciculelor liberiene sub forma de arcuri concave, apoi se extinde pana la periciclu. Spre exteriorul sau cambiul genereaza liber secundar, liberal primar fiind deplasat la periferia acestuia; spre interiorul sau cambiul formeaza lemn secundar, lemnul primar ramanand la centrul radacinii. Tesuturile secundare au forma de tuburi concentrice, de obicei mai dezvoltat fiind tesutul lemnos secundar decat cel liberian secundar. El este alcatuit din vase, parenchim si fibre lemnoase, iar cel secundar din tuburi ciuruite, parenchim si fibre liberiene. Cambiul mai poate da nastere si razelor medulare secundare, alcatuite din celule parenchimatice alungite in directie radiara; ele strabat tesutul conducator secundar pe care il divizeaza in fascicule liberolemnoase. Felogenul (zona generatoare subero-felodermica) apare, de regula, mai tarziu decat cambiul si cel mai frecvent in periciclu. El are de la inceput o forma tubulara si este dispus in lungul organului sub forma unui tub celular, unistratificat; celulele meristematice dinspre exteriorul felogenului se diferentiaza in suber, iar cele dinspre interiorul sau in feloderm. Ansamblul tesuturilor secundare externe formeaza scoarta secundara sau periderma. Tesuturile primare, aflate in afara suberului, se exfoliaza, iar radacina se subtiaza temporar; dupa un timp se formeaza un nou felogen, mai spre interiorul organului fata de cel precedent, iar radacina isi va reface diametrul initial.

Fiziologia radacinii
Plantele, indiferent de stadiul de dezvoltare, au nevoie de apa cu saruri minerale, substante absolute necesare in desfasurarea complexelor procese biologice, care sunt absorbite de radacina. Absorbtia apei se realizeaza pe baza a doua mecanisme: pasiv si activ. Mecanismul pasiv de absorbtie a apei este determinat de deficitul de apa rezultat in urma transpiratiei, mai ales la nivelul frunzelor. Acest deficit se transmite din celula in celula pana la nivelul perisorilor absorbanti, determinand absorbtia apei la nivel radicular. In acest mecanism, rolul principal in absorbtia apei il are frunza prin transpiratia sa permanenta, perisorii absorbanti si celulele scoartei participand pasiv.

Mecanismul active de absorbtie a apei are ca pion principal radacina. Astfel, sucul celular al perisorilor absorbanti este mai concentrat decat solutiile minerale din sol. De aceea, pentru realizarea echilibrului de concentratii, apa din sol este absorbita de perisorii absorbanti prin osmoza si traverseaza biomembranele celulare, semipermeabile. Ajungand in sucul celular al perisorului absorbant, acesta devine mai diluat decat cel din celulele invecinate din scoarta, ceea ce impune din nou, necesitatea realizarii echilibrului de concentratii celulare. Astfel, apa absorbita prin perisorii absorbanti ai radacinii trece din celula in celula pana la vasele lemnoase si de aici la mezofilul foliar, care are un deficit de apa. Absorbtia pasiva are loc in cea mai mare parte a perioadei de vegetatie, iar absorbtia active are loc primavara, pe o perioada limitata de timp, pana la formarea frunzelor noi. Apa este absorbita sub forma de molecule prin osmoza, in timp ce substantele minerale sunt absorbite in stare disociata, pe baza schimbului de ioni.

S-ar putea să vă placă și