Sunteți pe pagina 1din 162

MARI CIVILIZAŢII ALE

ORIENTULUI ANTIC

VOL. II.

Ediţia a doua revăzută şi adăugită

MESOPOTAMIA

CIVILIZAŢIA SUMERO-AKKADIANĂ ŞI CEA ASSIRO-BABILONIANĂ

CLUJ NAPOCA 2012

2

Acest

ISTORIA ÎNCEPE LA SUMER

titlu este inspirat de sir Gordon Child, primul care a susţinut primatul Mesopotamiei (a

Sumerului) faţă de Egipt, considerat multă vreme leagănul civilizaţiei umane.

TELL ETH THALATAT TEPE GAWRA TELL SOTO NINIVEH YARIM TEPE NINIVEH CULTURA HASSUNA 6 000 –
TELL ETH THALATAT
TEPE GAWRA
TELL SOTO
NINIVEH
YARIM TEPE
NINIVEH
CULTURA HASSUNA
6 000 – 5 000 a.Chr.
HASSUNA
MATARRAH
TELL BRACK
UMM DABAGHIJAH
CULTURA SAMARRA
5 500 - 4 500 a.Chr.
SAMARRA
BAGUM
TELL ES SAWAN
TELL MADHUR
CULTURA OBEID
4 500-3 500 a.Chr.
BAGHOUZ
TELL ABADA
CHOGA MAMI
IZOHIETA DE 200 MM PRECIPITAŢII ANUALE
RAS EL AMMIA
NIPPUR
TELL MISMAR
URUK
TELL EL OBEID
ERIDU
UR
VECHIUL
TRASEU
AL COASTEI

Dar iată că cercetările arheologice desfăşurate mai ales după cel de al doilea război mondial au arătat că primele manifestări ale culturii scrise (cu alte cuvinte intrarea în “istorie”) şi definitivarea unor structuri statale demne de acest nume s-au petrecut în Mesopotamia (Ţara fintre cele două fluvii). Pentru prima oară aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor umane şi eliberarea unei bune părţi dintre locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru depăşirea completă a stadiului comunei primitive. Începuturile acestui fenomen coboară adânc în preistorie. După catastrofa ecologică din jurul anului 6.200 a.Chr. şi modificarea climatului în sensul expansiunii zonelor secetoase, locuitorii zonei înalte din sfera Semilinei Fertile încep să coboare spre “câmpia dintre cele două fluvii”, după cum o arată succesiunea culturilor Hassuna, Samarra şi Obeid.

3

Evolu ţ ia acestor aşezări dup ă 6.000 a. Chr. este ilustr ă t ă de

Evoluţia acestor aşezări după 6.000

a.

Chr.

este ilustrătă

de

cea de

la

Tell-es-Sawan. Nivelul

său

de

organizare

ca

şi

dimensiunile

o

apropie de aşezările contemporane

din Balcani (Sesklo). Tell-es-Sawan, era aşezată pe Tigru, în zona

devenită

secetoasă

şi

prin

urmare

locuitorii

ei

practicau

o

agricultură

avansată, bazată pe irigaţii. Aşezarea

are

trei

nivele

 

de

locuire

care

acoperă

mileniile

6

şi

5

(culturile

Hassuna şi apoi Samarra). În prima

jumătate a mileniului

6 (nivelul

1)

aşezarea

era

deja

fortificată,

fiind

apărată de un şanţ cu traiect rectangular, care însă a fost repede abandonat pe măsură ce locuirea s-a extins. În faza a 3-a fortificaţiile sunt mult mai sofisticate, constând dintr-

un zid de cărămidă crudă şi un şanţ de 3 m adâncime, tot de formă

regulată.

Şanţul

era

umplut

foarte

probabil cu apă şi comunica cu Tigrul. Spaţiul interior al aşezării nu

depăşea 2 ha, dar era foarte

aglomerat. Casele

erau construite

una

în alta,

fără străzi, dar

lasă în

interior un spaţiu public central, care era liber.

Tell-es-Sawan, plan. După Past Worlds, p. 98.

Locuinţele aveau

ca

ax

un

coridor

în

formă de T, spre care se deschideau numeroase încăperi (până la 14). Camerele au funcţionalităţi diferenţiate, iar înmormântările din incinta aşezării dovedesc stratificarea socială. Asemenea locuinţe se cunosc şi în perioadele ulterioare din istoria Mesopotamiei şi sunt specifice familiei agnatice,care cuprinde trei generaţii (nu numai fraţii, dar şi verii împărţeau aceiaşi casă). Înseamnă că la în momentul respectiv clanurile erau deja separate în familii mari.

Reţeaua

elaborată

de

canale,

ca

şi

elementele de fortificaţie redutabile, au necesitat evident un efort bine dirijat. O parte din

populaţie, cam 5%, trebuia să se ocupe

Evolu ţ ia acestor aşezări dup ă 6.000 a. Chr. este ilustr ă t ă de

Tell-es-Sawan. Reconstiturea unei locuinţe, după Müller-Karpe 1968, Taf. 60/b.

permanent de întreţinerea canalelor, iar alţii vor fi executat (tot permanent) muncile specializate din cadrul construcţiilor. Mai presus de toate, asemenea realizări edilitare implică existenţa unei pături care să coordoneze activităţile comunităţii. Dar în pofida unor elemente de urbanism, cum e piaţa centrală sau canalele de drenaj, ori fortificaţiile de formă regulată, Tell-es-Sawan nu este încă un oraş. Îi lipseşte trama stradală (reţeaua regulată de căi de acces), un edificiu monumental al întregii comunităţi, care este templul divinităţii tutelare, chiar dimensiunile sale sunt încă reduse.

4

În cursul mileniului 4 dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localit ăţ ilor ce vor deveni

În cursul mileniului 4 dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni mai târziu oraşele-state sumeriene. În faza finală (Obeid IV) sunt parcurşi de altfel cei mai importanţi paşi spre urbanizare. Cel mai bine cunoscut rămâne cazul aşezării de la Eridu, care la ora respectivă atinsese o suprafaţă de 10 ha şi avea o populaţie de circa 4.000 de locuitori. Spre deosebire de aşezările anterioare, de acum datează un adevărat edificiu public, templul, care capătă o fizionomie şi o structură proprie.

Eridu, nivelul XVI, după o fotografie a lui Van Burden din timpul săpăturiii.
Eridu, nivelul XVI, după o fotografie a lui Van Burden
din timpul săpăturiii.

Ceramică din cultura Obeid

Direct peste humusul antic s-a aşezat la Eridu o clădire rectangulară, probabil o capelă, cu o simplă masă de ofrande sau altar. În perioada următoare, se construieşte deasupra vechii capele un edificiu de cult mai complex, ce cuprindea o

încăpere centrală de formă cvasi pătrată, unde se găsea masa cu ofrande şi care se termină cu o absidă rectangulară, unde era statuia de cult. Încăperea centrală pare să fi fost împărţită în două, un fel de ”pronaos” şi ”naos”.

Mai

târziu,

în

faza

Eridu

VIII

(3700-3600) apare în acel loc un edificiu cu aspect de templu propriu-zis, dar al cărui plan este incomplet, pentru ca în fazele Eridu VII şi VI (pe la 3 600 - 3 500 a. Chr.) să putem vorbi despre un templu bine păstrat, cu o poziţie topografică preeminentă şi clar individualizată de restul

ambientului. El avea o sală centrală, mai înaltă, asemenea navei mijlocii a unei basilici, şi care era înconjurată de încăperi mai joase. În hala centrală se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe laturile lungi.

Eridu. Reconstiture a templelor din faza VII.
Eridu. Reconstiture a templelor din faza VII.

5

Un edificu similar, datând cam din aceiaşi perioadă, a fost descoperit şi la Tell Uqair. Acesta va fi de altfel planul tipic pentru edificiile de cult mesopotamiene pentru milenii (prototipul unui atare templu este documentat şi la Tepe Gawra încă din nivelul XIII, similar nivelului VIII de la Eridu şi care este datat

pe la 3 500 a. Chr). La acest orizont cronologic aşezarea de la Eridu a atins o suprafaţă de circa 25 ha, iar populaţia poate fi estimată la vreo 8-10 000 de locuitori.

Prezenţa

templului

unic

este o dovadă clară de dispariţie a relaţiilor gentilice, bazate pe ideea strămoşului comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru toţi locuitorii aşezării, care era divinitatea tutelară a oraşului. Relaţiile de rudenie fac astfel loc celor de vecinătate. O a doua deducţie ce poate fi făcută este că templul, fiind o construcţie monumentală, implică folosirea constantă a unei forţe de muncă, relativ calificate şi care nu mai era

Un edificu similar, datând cam din aceia ş i perioad ă , a fost descoperit ş

Templul de la Tell Uqair. Reconstituire după Lloyd.

antrenată în producerea directă a hranei. De altfel, specializarea în cadrul meşteşugurilor este indicată şi de apariţia roţii olarului, mecanism cu care nu mai putea opera oricine. În plus, folosirea unor materiale se construcţie ce lipseau din Mesopotamia, ca lemnul de esenţă tare (singurul arbore care creştea aici era palmierul), dovedeşte existenţa unor legături trainice cu zone îndepărtate. Nu în ultimul rând, acest edificiu dovedeşte existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă rolul de coordonator al activităţilor comunitare. Şi totuşi asezarea de la Eridu din prima jumătate a mileniului 4. a. Chr. nu poate fi categorisită drept un oraş propriu-zis, ci drept una preurbană, căci dimensiunile sale în primele faze sunt încă reduse şi prin urmare Eridu nu devenise încă centrul unei regiuni agricole. Creşterea demografică, evoluţia spre diferenţierea şi stratificarea societăţii, precum şi indicii de urbanitate, au atins punctul în care putem vorbi despre o nouă orânduire pe la 3.500 a. Chr.

Ceramică din cultura Uruk
Ceramică din cultura Uruk

Uruk.

Sigiliu

cu

animalelor

sacre

Descoperire

impresiunii

Astfel, în perioada Uruk (3.500-3.000 a. Chr.) putem vorbi de oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mileniului 4 a. Chr. oraşul Uruk atinsese o suprafaţă de aproape 100 ha şi o populaţie de vreo 20.000 de locuitori, fiind cam de două ori mai mare decât celelalte oraşe-stat sumeriene. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (în faza Uruk IVA) el a ajuns la o suprafaţă de 250 ha şi la o populaţie de 30 000 - 50 000 locuitori. În nivelul V de aici, datat pe la 3.300-3.200 a. Chr. apar primele temple monumentale cu fundaţii de calcar şi primii cilindri sigilii cu reprezentarea conducătorului, figurat ca un individ bărbos care poartă diademă şi este antrenat în activităţi religioase (face libaţii către zei, sau hrăneşte animalele sacre).

hrănirii

Inannei.

Pozăa

Un edificu similar, datând cam din aceia ş i perioad ă , a fost descoperit ş

scena

ale

întâmplătoare.

L.

după

Horne, R.L. Zettler,

Treasures from the Royal Tombs of Ur.

Philadelphia: University of Pennsylvania Museum of Archaeology and Anthropology, 1998, fig 38ab.

6

Sigiliul de la Uruk şi impresiunea sa, desen.

Din faza IV B (3.200 - 3.100) datează construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeiţei frumuseţii Inanna (v. documentaţia suplimentară). Sanctuarul era înconjurat de un zid impozant, care-l izola de restul oraşului, ca pe un adevărat centru religios şi politic al comunităţii. În interior s-au găsit

resturile unui mare templu (nr. 1 pe planul alăturat), care avea o navă centrală şi două nave laterale mai scunde. La sud-vest de acesta mai există un templu (nr. 2), cu un plan similar. Între ele însă se găseşte un complex arhitectonic original, alcătuit dintr-o hală de trecere (nr. 4) susţinută de opt pilaştrii circulari de dimensiuni monumentale (diametru de 2,60 cm!). Hala se afla pe o platformă supraînălţată în raport cu

curtea nr. 3 (de circa 2 500 m

2

), care aparţinea aceluiaşi edificiu. Complexul va fi servit unor ceremonii

religioase, dar aici puteau avea loc şi reuniuni laice.

În faza IV A (3.100-3.000 a. Chr.) peste vechile edificii se construiesc altele noi, cu un
În
faza IV A (3.100-3.000 a.
Chr.) peste vechile edificii se construiesc
altele
noi,
cu
un
plan similar. Noului
complex îi aparţin două temple gigantice
(nr.
9
şi
10
pe
plan),
dispuse
perpendicular unul pe celălalt. Ele pot fi
recunoscute drept lăcaşe de cult datorită
planului
devenit
clasic
în
lumea
sumeriană: o navă centrală
supraînălţată,
flancată
de
două
nave
laterale mai joase, ce cuprind
nişe
şi
încăperi, precum şi scări pentru urcat la
etaj.
În hala centrală se află
întotdeauna masa de ofrande (sau
altarul) şi statuia divinităţii, adesea
plasată într-o absidă. Intrarea se
făcea de obicei pe una din laturile
lungi, uneori însă şi pe una din
cele scurte. În acest din urmă caz
nava centrală era intersectată în
celălalt capăt de un transept (aşa
cum apare la nr. 9 pe plan).

7

Dar aceluiaşi ansamblu monumental îi aparţin şi o serie de construcţii laice. Printre acestea o sală gigantică de18 x 10 m (nr. 12) cu tavanul sprijinit de 10 pilaştrii decoraţi cu mozaic policrom, ale cărui ”tessere” sunt în formă de con. In continuarea acesteia se găsea un edificiu complex, cuprinzând săli de baie (nr. 16). Este evident că în sanctuarul Eanna erau îmbinate funcţiile religioase cu cele politico- administrative. De altfel de acum datează primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere laterală a unuia dintre temple. Tăbliţe cu scriere prescuneiformă, după Müller-Karpe 1968, Taf. 92.

Dar aceluia ş i ansamblu monumental îi apar ţ in ş i o serie de construc

În concluzie, arhitectura monumentală a fazelor VI-IV de la Uruk arată că o parte importantă a comunităţii nu mai era antrenată direct în activitatea de producere a hranei şi putea fi utilizată în construcţii sau în alte activităţi. Cum templul cu aparatul său sacerdotal era singura instituţie prestigioasă (ale cărei edificii aveau caracter monumental), el trebuie să fi fost organizatorul tuturor activităţilor (în primul rând productive). Această îmbinare a funcţiilor sacre şi laice este ilustrată atât de resturile arheologice, cât şi de tradiţia sumeriană de mai târziu. Spre exemplu în epopeea lui En-merkar, cea mai veche creaţie epică sumeriană, ni se spune despre erou că îşi îndeplinea funcţiile politice în templu (cum ar fi judecăţile sau primirea de solii), neexistând încă un palat administrativ de sine stătător.

8

Uruk, pe la 3500-3.000 a.Chr. avea iniţial 100 ha şi cca. 20.000 loc. iar la sfârşitul

Uruk, pe la 3500-3.000 a.Chr. avea iniţial 100 ha şi cca. 20.000 loc. iar la sfârşitul perioadei a atins 250 ha şi cca. 30-40.000 loc.

Ca urmare a dezvoltării funcţiilor administrative a lăcaşelor de cult a apărut şi scrierea. De altfel până târziu tăbliţele de lut nu vor cuprinde informaţii de natură literară sau istorică, ci vor fi simple registre de socoteli şi venituri ale templului.

Uruk, pe la 3500-3.000 a.Chr. avea iniţial 100 ha şi cca. 20.000 loc. iar la sfârşitul

În perioada următoare, numită Djemdet Nasr (3.000- 2.700 a. Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, în sanctuarul Eanna clădirile se diversifică. Din această fază nu mai datează nici un edificiu impozant şi cu plan specific unui templu, de unde impresia unora (Caubet, Pouyssegur 1998, p. 45-48) că fostul lăcaş de cult s-ar fi laicizat, devenind un palat regal. După ei centrul religios s-ar fi mutat în alt sector al oraşului, în zona aşa numitului ”templu alb”. Dar prezenţa a numeroase gropi cu ofrande, care au furnizat un foarte bogat material arheologic (vas de alabastru cu decor în relief, portret

Ceramică din perioada Djemdet Nasr

9

feminin de marmură, variate figuri de animale, cf. docum. suplim.), atestă păstrarea caracterului cultic al

incintei Eanna. Se pare că templul corespunzător acestei faze se găsea pe platforma aflată sub ”ziguratul

lui Ur-namu”, fondatorul celei de a III-a dinastii din Ur, către sfârşitul mileniului 3 a. Chr

Celebrul

.. monument fusese deci ridicat peste structuri similare care l-au precedat (este vorba despre temple pe

terase, care prefigurează ziguratul şi nu de zigurate propriu-zise). Probabil încă din faza Uruk IV şi sigur funcţionând în faza a III-a, (Djemdet Nasr) apare la nord vest de incinta Eanna celebrul ”templu alb”, cunoscut şi sub numele de ”ziguratul lui A Anu”, unul din cele mai bine păstrate edificii de cult din lumea sumeriană. El a fost construit pe o platformă gigantică, de 13 m înălţime, ceea ce prefigurează ziguratul de mai târziu. Oraşul Uruk în perioada Djemdet Nasr (3 000 - 2 7000 a. Chr.) devenise un mare centru urban, atingând o suprafaţă de circa 500 ha si o populaţie de 60 - 80 000 de

feminin de marmur ă , variate figuri de animale, cf. docum. suplim.), atest ă p ă
TEMPLUL ALB
TEMPLUL ALB

Uruk pe la 3.000 a. Chr. Sanctuarul Eanna şi templul alb in plan îndepărtat

locuitori (fiind cam de două ori mai mare decât Atena lui Pericle sau Roma lui Augustus). El era centrul unui întins teritoriu rural. O parte din locuitorii săi se ocupau în continuare de agricultură, cultivând terenurile din vecinătatea oraşului, dar restul teritoriului agricol era pus în valoare de o sumedenie de mici aşezări rurale. Dacă oraşul beneficia de hrana produsă de teritoriul său rural, la rândul său el îl aproviziona cu produse meşteşugăreşti, precum şi cu produse agricole complementare, căci el era un centru de schimb şi de redistribuire a alimentelor (ţăranii trimiteau către templu produsul lor şi primeau în schimb toate celelalte produse necesare traiului).

10

În concluzie o aşezare urbană nu constituie doar o mare concentraţie demografică, ci spre deosebire de sat, care este monofuncţional şi suficiet sieşi, oraşul exercită o serie de funcţii productive, de schimb şi redistribuire (fiind deci pluri funcţional) şi extinzându-şi totodată autoritatea administrativ- politică asupra unei întinse regiuni din jur. Într- un cuvânt îl putem defini ca aşezare urbană numai prin raportarea sa la lumea rurală înconjurătoare. Arheologia aceleiaşi perioade ne mai relevă un fapt important: în afara sanctuarului Eanna şi a ziguratului lui A Anu nu mai exista în Uruk nici o altă clădire importantă. Sunt atestate cartiere de locuinţe modeste, cu străzi înguste, dar nu s-au găsit nici un fel de vile, sau construcţii mai arătoase, care să vorbească

În concluzie o a ş ezare urban ă nu constituie doar o mare concentra ţ ie

Uruk pe la 2.700 a. Chr. Reconstituirea unui cartier

de locuinţe

despre o ”scindare” a societăţii în clase diferite (”antagoniste”). În absenţa unor texte literar-istorice, ce putem spune despre organizarea primelor oraşe-stat sumeriene? În primul rând singura instituţie statală identificabilă arheologic este lăcaşul de cult, palatul propriu-zis apărând mai târziu în Mesopotamia (în mileniul 3, către 2 750 - 2 700 a. Chr.) 10 . În listele de ranguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este citat suveranul, numit ”en”. Fruntaşii acestei perioade sunt figuraţi adesea pe cilindrii sigilii în faţa unui templu, efectuând activităţi liturgice (spre exemplu scene ca ”hrănirea caprelor sacre ale zeiţei Inanna, v. mai sus), ceea ce duce la concluzia că ei au fost în primul rând mari preoţi. Şi mai târziu termenul de ”en” va fi folosit pentru suveran (de exemplu prestigiosul titlu de ”En din Uruk”), dar cu timpul el va desemna tot mai pe precis marele preot. Dar suveranii epocilor Uruk şi Djemdet Nasr sunt figuraţi pe cilindrii sigilii împlinind şi funcţii laice,

chiar belicoase, ca măcelărirea prizonierilor. .

În concluzie o a ş ezare urban ă nu constituie doar o mare concentra ţ ie

Uruk, descoperire întâmplătoare

 

Celebra

stelă

de

bazalt

din

Uruk

(v.

doc. supl.)

îl înfăţişează pe

suveran la vânătoare de lei, activitate ce va fi până târziu un atribut regal.

Apoi, chiar titlul de ”En din Uruk” purtat

de figuri legendare, cum a fost eroul Ghilgameş, cel care după tradiţie a înconjurat oraşul său cu ziduri şi care era în primul rând un viteaz ale cărui isprăvi au dăinuit peste veacuri, obligă la o traducere mai nuanţată a titlului de ”en” prin cel de ”rege-

preot”(Priesterherr) şi nu pur şi simplu prin ”mare preot”. Ambiguitatea acestui termen nu face decât să sublinieze îmbinarea puterii sacerdotale cu cea laică în cazul primilor suverani mesopotamieni. Nici un text şi nici o inscripţie nu a păstrat numele vreunui asemenea ”rege-preot”, poate doar legendarul En-merkar din Uruk, despre care se spune că ar fi fost inventatorul scrierii să reprezinte un suveran din perioada Uruk IV A sau III (Djemdet Nasr), când înregistrăm primele tăbliţe pictografice. După cum am arătat mai sus, o amintire a vremurilor când suveranul locuia în templu, fără să aibă un palat al său de unde să guverneze, apare în epopeea aceluiaşi En-merkar, care e înfăţişat primind solii străini şi pe supuşii care îi prezentau omagiul, în curtea templului. Cum însă în rest regii-preoţi din perioada Uruk şi Djemdet Nasr au rămas anonimi, numim această epocă ”predinastică”. Judecând după situaţia de mai târziu, când ştim că zeul tutelar era considerat teoretic stăpân al întregului pământ al oraşului, este foarte probabil că în epoca predinastică templul era unicul proprietar al

11

pământului din oraşul-stat respectiv, dreptul său suprapunându-se peste cel al familiilor. Tăbliţele de lut, care nu conţin decât registre ale templelor, dovedesc că lăcaşul de cult era organizatorul întregii vieţi economice. Din tăbliţe rezultă că templele aveau şi terenuri direct administrate de ele, care erau lucrate prin contribuţia comună a locuitorilor, sau erau date în arendă, dar dirijau şi producţia pe restul pământului aparţinând oraşului stat respectiv. Meşteşugarii locuiau şi lucrau de obicei pe lângă templu, acesta procurându-le materia primă (uneori de la mari distanţe, asemenea materialelor de construcţie, piatra şi lemnul lipsind din Mesopotamia) şi retribuindu-i în produse agricole. Templul îndeplinea astfel şi rolul de redistribuitor al avuţiei sociale. Dar templul nu gospodărea doar propria avere, ci dirija şi activităţile de interes comun, cum ar fi întreţinerea canalelor sau operaţiunile militare. Nu întâmplător deci, pentru caracterizarea acestei perioade se foloseşte termenul de ”oraş-templu” (Tempelstadt), căci autoritatea sanctuarului se confundă cu cea publică. Se pare că toată populaţia participa la lucrările de interes comun sau la corvezile pe pământurile direct administrate de către templu. Ideea că nu existau categorii privilegiate, care să fie scutite de muncă, e susţinută de exemple de mai târziu. Astfel pe o inscripţie a lui Gudea (din perioada dominaţiei gutti-lor) putem citi: ”Ensi (titlul purtat de Gudea) dădu ordin oraşului său ca unui singur om şi Lagaş-ul veni în urma sa ca şi copiii după o mamă”. Şi din codul de legi al lui Litipiştar din Isin (1934-1924 a. Chr.) rezultă că nu existau scutiri. De altfel, până târziu în Mesopotamia nici templele nu erau excluse de la obligaţiile comune, lucru de neconceput în Egipt, de exemplu. Ideea că în epoca predinastică toată comunitatea răspundea solidar la solicitările lui en, rezultă şi din săpăturile arheologice care au pus în evidenţă o populaţie destul de uniformă, cu locuinţe similare, fără mari discrepanţe care să indice o clasă superioară bine definită. Probabil marii preoţi şi o parte din aparatul sacerdotal, care locuiau în templu să fi avut condiţii de trai mai bune. Cât despre sclavi, nici nu poate fi vorba în această perioadă. Cilindrii sigilii atestă din plin obiceiul masacrării prizonierilor, folosirea lor la diferite munci fiind atestată abia pe vremea celei de a III-a dinastii din Ur, la sfârşitul mileniului al III-lea. De altfel, dintre miile de tăbliţe de lut păstrate cel mai vechi document care atestă vânzarea unui sclav datează abia de pe la 2.400 a. Chr. Nu numai că munca de interes public era efectuată de către întreaga comunitate, dar ea era şi voluntară. Constrângerea la muncă apare abia în legiuiri postsumeriene, cum ar fi codul lui Litipiştar din Isin, amintit mai sus, şi care stipulează că o familie agnatică este obligată la 70 de zile de muncă pe an şi că tatăl şi fiii, ca şi fraţii, sunt răspunzători în mod solidar. Din moment ce mai devreme nimeni nu a găsit necesar să stipuleze printr-o lege obligaţia la muncă, înseamnă că ea se bucura de un consens general. Motivaţia individului pentru muncă trebuie să fi fost de natură religioasă (la fel în Egipt oamenii liberi lucrau la piramide cu convingerea că vor participa astfel la nemurirea suveranului). Despre o ”clasă exploatatoare” am putea vorbi doar în măsura în care personalul templelor era angrenat în activităţi socialmente inutile şi era întreţinut din veniturile templului (nu sunt atestate dări în produse). Cu siguranţă că pătura sacerdotală îşi asumase rolul conducător şi prin urmare se bucura şi de un statut social mai bun, dar asta nu o face automat o categorie exploatatoare.

12

CONCLUZIE: Societatea sumeriană nu era nicidecum scindată în ”clase antagoniste” şi de aceea pe drept cuvânt orânduirea primelor oraşe-stat a fost caracterizată drept ”comunism teocratic”. Comunism, pentru că nu există proprietate clară asupra pământurilor şi ”munca voluntară” e prestată de către toată lumea; teocratic pentru că întreaga viaţă social politică era dirijată de către clasa sacerdotală în formare.

*

*

*

Apariţia oraşului-stat a fost rezultatul unui îndelungat proces (desfăşurat pe parcursul mai multor milenii) la capătul căruia societatea nu s-a ”scindat”, ci s-a ”structurat” într-un mod superior, fiecare grup şi categorie definindu-şi statutul social în funcţie de rolul jucat. Statul nu poate fi deci categorisit (aşa cum o făcea Lenin) drept ”un instrument de dominare al unei clase îndreptat împotriva celorlalte clase şi pături sociale”, ci este o formă superioară, mai complexă de organizare a societăţii cu scopul coordonării activităţilor de interes public. Conducerea societăţii înseamnă politică, iar statul reprezintă o nouă formă de organizare politică, incompatibilă cu orânduirea gentilică, căci el înlocuieşte relaţiile de sânge cu ”cetăţenia”. În acest moment pasul decisiv spre civilizaţie a fost făcut, iar omenirea a păşit din preistorie în ISTORIE.

PRECIZARE. Întru-cât în expunerea de faţă a apărut de mai multe ori noţiunea de ”cultură arheologică” în contexte legate de popoare antice, cum ar fi sumerienii, consider util să reamintesc cititorului următoarele:

În limbajul de specialitate numim ”cultură” un ansamblu de ”entităţi arheologice”, care acoperă un teritoriu bine definit şi se încadrează într-o perioadă determinată de timp, având totodată o serie de trăsături definitorii comune. ”Entităţi arheologice” sunt aşezările cu locuinţele aferente, eventual cu elemente de fortificaţie, drumuri şi construcţii monumentale (cu rol socio-cultural sau religios), sunt apoi necropolele alcătuite din morminte care se caracterizează printr-un anumit rit funerar, precum şi ”aretefactele”, cum sunt uneltele, armele, podoabele, obiectele de uz casnic etc. Dintre toate artefactele cel mai bine suprAvieţuiesc în pământ vasele de lut şi de aceea cea mai mare parte a materialului arheologic recoltat de regulă dintr-un anumit sit este cel ceramic. Cum tehnica de fabricaţie (arderea şi pasta), forma vaselor şi decorul lor sunt foarte variate, cel mai adesea culturile arheologice sunt deosebite pe bază de ceramică, ceea ce nu înseamnă că ele se pot confunda cu un grup de olari proveniţi din aceiaşi zonă folclorică. Pentru încadrarea unei anumite descoperiri într-o cultură precisă este nevoie de o analiză profundă, care să aibă în vedere toate ”entităţile arheologice” şi nu doar unul sau două aspecte disparate, cum ar fi ceramica sau podoabele. În acelaşi timp trebuie precizat că nu există nici o legătură între cultura arheologică şi etnicul unei populaţii, căci - după cum ne-o arată experienţa din epoca istorică - grupuri care vorbesc evident aceiaşi limbă, au credinţe, obiceiuri şi tradiţii comune, pot să producă mai multe culturi arheologice, la fel cum se poate întâmpla ca purtătorii aceleiaşi culturi arheologice să aparţină la două sau trei etnii diferite. Prin urmare în cazul Mesopotamiei succesiunea unor culturi nu înseamnă neapărat înlocuirea vechii populaţii cu una nouă, la fel cum în două culturi arheologice contemporane nu trebuie să vedem neapărat două etnii diferite.

13

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ

Principalele situri arheologice din Mesopotamia, între 4 000 şi 2700 a. Chr.

Eridu. Azi Tell Schahrain. Săpături: H. R. Hall în 1919, F. Safar, S. Llioyd 1947-1949. Principalele pblicaţii: Lloyd, Shafar în Sumer, 3, 1947, p. 84 sqq; Sumer 4, 1948, p. 115 sqq şi Sumer 6, 1950, p. 27 sqq. Suprafaţa aleasă pentru săpăturile de adâncime se află la un colţ al ziguratului construit pe vremea celei de a III-a dinastii din Ur. Mai întâi au fost descoperite cinci platforme suprapuse (I-V), care aparţineau unor temple din perioada Uruk. Resturile construite sunt sporadice, dar este evident că zona fusese rezervată cultului. Ultima terasă (Uruk V) avea o înălţime de 15 m faţă de restul terenului şi sub ea au fost găsite 12 straturi diferite (XVII-VI). Primele trei faze de jos (XVII-XV, cca. 4 750 - 4 250 a. Chr.) aparţin culturii Hadjiji Mohamed, fazele XIV-VIII ( cca. 4 250 - 3 700 a. Chr.) cuprind material amestecat, pe lângă vechea ceramică apărând tot mai mult material Obeid. Fazele VII-VI (3 700 - 3 500 a. Chr.) cuprind numai ceramică Obeid. Toate clădirile sunt din cărămidă nearsă, uscată la soare.

ERIDU, NIVELUL XVII
ERIDU, NIVELUL XVII

Structurile din faza XVII sunt aşezate direct pe humusul antic. Ele

gropi de provizii

şi

o

constau din resturi de ziduri rectangulare, două

construcţie aproape pătrată, cu contraforţi interiori şi care are în mijloc un

soclu, care putea servi ca bază pentru un altar. Construcţia din faza următoare, XVI, are un aspect mai pregnant de edificiu de cult. Ea are tot formă rectangulară, cu doi contraforţi interiori, ce par a delimita două spaţii, un antreu

(pronaos)

şi

o

sală

de

ceremonii (naos).

În

mijloc se găseşte un

soclu, probabil baza

altarului sau a mesei de

sacrificii.

Pe

latura

opusă intrării se găseşte

un ieşind rectangular, în

care se află un podium,

probabil baza statuii de

BAZA STATUII DE CULT ALTAR GROAPĂ INTRARE RITUALĂ ERIDU, NIVELUL XVI
BAZA STATUII DE CULT
ALTAR
GROAPĂ
INTRARE
RITUALĂ
ERIDU, NIVELUL XVI

cult. Din păcate nu putem

şti

cum

arătau

alte

construcţii contemporane

şi

cât

de

mare

va

fi

fost

aşezarea care poseda acest templu.

Din fazele XIV-XII s-au găsit puţine urme construite şi planul lor nu e concludent. Probabil că centrul de cult se va fi mutat cu câţiva metri mai încolo, ieşind în afara zonei investigate. Din fazele XI-IX provin construcţii rectangulare, cu mai mulţi contraforţi externi, care anunţă tehnica faţadelor cu rezaliţi, specifică arhitecturii sumeriene. Prezenţa unor socluri /

baze de statui, indică caracterul de cult al acestor edificii. Ele erau aşezate pe o platformă supraînălţată faţă de rest şi la care se ajungea pe o rampă.

Începând cu faza a VIII-a, pe la 3 700 a. Chr., ceramica de tip Obeid devine predominantă, iar în fazele VII şi VI este singurul material recoltat. Acum se poate aproxima, pe baza descoperirilor întâmplătoare de ceramică de tip Obeid, că aşezarea corespunzătoare se întindea pe o suprafaţă de circa 25 ha. De altfel se apreciează că cimitirul pertinent ar fi conţinut circa 1 000 de morminte (din care s- au săpat cam 200). Dacă planul templului din faza VIII este fragmentar cel din faza VII este complet şi permite identificarea edificiului respectiv cu unul de cult.Zidurile au acum aspect monumental, având o grosime

14

de mai multe cărămizi. Pe laturile de nord, est şi sud ale

templului zidurile au contraforţi exteriori, care se închideau la

partea superioară cu o travee orizontală şi dădeau astfel faţadei

aspectul de succesiune a unor nişe şi a unor rezaliţi. Intrarea

principală era pe latura lungă de est şi la ea ducea o scară

monumentală (evident templul era aşezat pe o platformă supra-

înălţată). În partea de nord, unde există două intrări secundare s-

a găsit o bază de postament pe care era masa de sacrificii. În

capătul sudic al halei centrale, singurul fără intrări, se află

soclul statuii de cult. De altfel în camera alăturată, din colţul de

sud-vest s-au găsit vase de ofrande şi resturi alimentare de la

sacrificii. Judecând după templele de mai târziu, care au acelaşi

plan cu cel de faţă, templul din faza VII de la Eridu va fi avut o

hală centrală supraînălţată, flancată pe toate laturile de câte un

şir de încăperi mai scunde.

În faza a VI-a planul noului edificiu de cult este foarte

apropiat de cel anterior, doar că dispar numeroasele intrări

secundare şi se păstrează doar cea de pe latura lungă de est. În

nordul halei centrale se găseşte altarul pentru sacrificii şi probabil

la sud era statuia, al cărui soclu nu s-a păstrat.

de mai multe c ă r ă mizi. Pe laturile de nord, est ş i sud
de mai multe c ă r ă mizi. Pe laturile de nord, est ş i sud

Faza VIII pe la 3700 a.Chr., după Lloyd, op. cit.

Faza VII pe Bibliografie: la 3500 a.Chr., Müller-Karpe după Lloyd, 1968, op.cit. p. 414-415, nr.

36.

Eridu, faza VI, după Lloyd ERIDU. CORABIA LUI EN-KI, STĂPÂNUL PĂMÂNTULUI
Eridu, faza VI, după Lloyd
ERIDU. CORABIA LUI EN-KI, STĂPÂNUL PĂMÂNTULUI

15

Tell Uqair. Lângă Bagdad, în Irakul de sud.

Săpături: S. Lloyd, 1940-41. Publicaţii: S. Lloyd, în Journal of Near Eastern Studies, 2, 1943, p.

131 sqq.

Primele 7 niveluri cuprind locuinţe simple, nesemnificative sub aspect arhitectonic. Din ele

provine material ceramic aparţinând culturii Obeid. Dedesupt (până la adâncimea de -7 m) se găseşte un

”strat de cultură” (cu urme arheologice) lipsit de ori ce urme constructive.

Începând cu faza Uruk movila nu a mai fost locuită, aici fiind amplasat un templu monumental. El

era aşezat pe o platformă înaltă de 5 m, surmontată de o alta, mult mai mică. Cam jumătate din planul

templului s-a păstrat, zidurile atingând o înălţime de până la 3,8 m. La partea lor superioară se mai disting

amprentele bârnelor orizontale de la acoperişul plat. Reconstituirea întregului edificiu este deci foarte

plauzibilă.

Tell Uqair. Lâng ă Bagdad, în Irakul de sud. S ă p ă turi: S. Lloyd,

Tell Uquair. Plan

(după Lloyd, op. cit.)

Pereţii exteriori aveau

rezaliţi şi erau văruiţi

în alb. În hala centrală se găseau două podiumuri, înalte de 90 cm şi care serveau drept alatare. Pereţii

interiori aveau o pictură cu roşu, brun şi negru, peste fondul de var alb. Din câte s-a păstrat se poate

afirmă că pictura cuprindea pe lângă figuri geometrice şi siluete de oameni şi animale (dar numai partea

inferioară a suparavieţuit).

În faza următoare, Djemdet Nasr, s-a construit şi un sanctuar pe platforma templului.

Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 420, nr. 49.

Tepe Gawra. Kurdistanul irakian (zona Chorsabad).

Săpături: E. A. Speiser, Ch. Bache 1927-1938. Principalele publicaţii: E. A. Speiser, Excavations

at Tepe Gawra, I. Levels I-VIII, 1935; A. J. Tobler, Excavations at Tepe Gawra, II. Levels IX-XX, 1950.

A fost cercetată întreaga movilă înaltă de 27 m şi cu o suprafaţă de 80 x 60 m. S-au descoperit

20 de niveluri de locuire (fiecare nivel sau fază având mai multe subdiviziuni), dar nu a fost atins humusul

antic. Doar într-un punct de la baza tell-ului (suprafaţa A) s-a săpat sub nivelul XX şi a fost descoperit un

strat de umplutură, gros de 3 - 6 m, cu material aparţinând culturii Halaf, care fusese aşezat peste

humusul antic. Această descoperire arată legăturile nordului Mesopotamiei cu zona înaltă din nordul

Siriei (aşezarea de la Tell Halaf) şi sudul Anatoliei, adică cu versanţii sudici ai munţilor Taurus. Din nivelul

XX, databil pe la 4 500 a. Chr. provine de asemenea mult material halafian, dar apare şi o ceramică

grosieră, precum şi câteva fragmente pictate de tip Obeid, ceea ce arată că acest nivel este mai târziu

16

decât umplutura din ”suprafaţa A”. Resturile constructive de cărămidă nearsă din nivelul XX nu sunt

spectaculoase.

Nivelurile XIX-XII corespund în mare culturii Obeid. În nivelurile XIX-XVI ceramica halafiană e tot

mai rară, pentru ca începând cu nivelul XV, databil pe la 3 700 a. Chr. ceramica Obeid să fie singurul tip

existent. Arhitectura primelor faze e puţin spectaculoasă.

În nivelul cel mai de jos, XIX, apare în

partea de sud a suprafeţei cercetate o hală cu

un podium în centru, care ar putea fi o clădire

de cult. În faza următoare, XVIII, se regăseşte

aceiaşi clădire tripartită, acum mai mare şi cu

un podium central. În schimb în fazele XVII-XIV

nu se semnalează decât edificii minore, locuinţe

şi acareturi.

decâ t umplutura din ”suprafaţa A”. Resturile constructive de că r ă mid ă nears ă
Faza XI A.
Faza XI A.

Planul fazei XIII, datată pe la 3 500 a. Chr. ne oferă o imagine cu totul d

Tepe Gawra. Fazele XIX - XVIII (după Lloyd, op.cit.).

templului mesopotamian clasic. Acest templu de la Tepe Gawra,

împreună cu cel din nivelul VII de la Eridu, sunt cele mai vechi

exemple de edificii de cult mesopotamiene cu navă centrală.

Nivelul XII prezintă din nou o serie de locuinţe, fără nici

o structură monumentală. Începând cu nivelul XI se modifică

ceramica, căci dispar vasele pictate şi se trece la producerea în

serie (pe roata înceată) a unor vase de obicei nedecorate.

Această modificare marchează tranziţia de la vasele decorate

artistic de către meşteri

individuali la producţia

artizanală de serie, în

Faza XIII (după Lloyd, op.cit.).

adevărate ateliere ceramice, care satisfac un public

mult mai larg, oferind veselă ieftină şi în mari

cantităţi. În nivelul XIA

apare

singura

structură

monumentală, o construcţie circulară cu un

diametru de circa 18,5 m şi a cărei funcţionalitate nu

este clară. În toate fazele s-au descoperit

înmormântări, care erau efectuate în perimetrul

aşezării.

Din

nivelul XI

de remarcat este,

în afara

unor locuinţe cu cuptoare circulare, înghesuite una

într-alta, un templu situat în marginea estică a

”zonei sacre”. În încăperea centrală el are un

podium şi o nişă. În jur au fost descoperite 44 de

morminte aparţinând acestei faze.

17

În faza X apar din nou locuinţe cu pereţi de lut,

dar ceva mai mari şi având între ele străzi pavate cu

lespezi de piatră. În zona centrală se distinge un templu

care are faţada decorată cu nişe.

Faza X
Faza X
 

În

faza

următoare

pe

locul

templului se va ridica o piaţă largă, pavată

cu cărămizi de

lut.

Pe latura

sa nord-

vestică

se

găsea un

templu cu rezaliţi şi

nişe

Faza IX.

 
 

În faza

VIII dispar

de pe acest tell locuinţele şi

întreaga

suprafaţă

era

acoperită de lăcaşe de cult.

Planul lor este cel devenit

clasic. Acest nivel confirmă

ideea că

la

Tepe

Gawra

avem

un

fel

de

acropole

sacră

la

care

vin

să

se

închine locuitorii aşezărilor

din

jur.

Aici

locuiau

şi

preoţii,

precum

şi

personalul

 

administrativ,

ceea

ce

dovedeşte

că

această

aşezare

exercita

funcţia

de

coordonare

a

activităţilor

aşezărilor

din

la exterior şi cu o încăpere centrală

mai mare, având în mijloc un mic podium.

jur, ceea ce este o

caracteristică urbană.

Din fazele IX-VIII

Faza VIII.
Faza VIII.

datează circa 80 de morminte, cu inventar foarte bogat.

Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 420-422, nr. 51.

18

Uruk (azi Warka).

Săpături germane începând cu 1912 şi până în anii ’70, conduse de J. Jordan, A. Nöldeke, E.

Heinrich, H. Lenzen. Publicaţii: J. Jordan, I. Uruk-Vorbericht, 1928, II (Arch. Akad. Wiss. Preuß1930), III

(ibidem, nr. 2, 1932), A. Nöldeke, E. Heinrich, H. Lenzen, v. Haller, IV (ibidem, nr. 6, 1932), V (1933), VI

(1935), VII (1936), VIII (1937), IX (1938), X (1939), XI (1940); H. Lenzen, Mitt. Deutsch. Orient. Gesell.

83, 1951, p. 1 sqq, idem, XIII Uruk-Vorbericht (1957) - ş.a., care a continuat anual până la XXII (1966).

Din oraşul perioadei predinastice au fost săpate cele două centre monumentale, sanctuarul

Eanna şi ziguratul lui A-Anu, precum şi o serie de locuinţe private.

A. În zona marii incinte sacre Eanna, dedicată zeiţei frumuseţii Inanna, au fost cercetate din

epoca predinastică 17 nivele, notate XVIII -III, pe o adâncime de 22 m, până la nivelul pânzei freatice din

1932. De la nivelul XVIII şi până la VII nu s-au găsit resturi arhitectonice importante, ci doar ceramică, la

început ţinând de cultura Obeid, apoi specifice culturii Uruk. În straturile VI-V apar primele resturi

monumentale, din cărămidă nearsă, sesizate şi în faza IVc.

Un plan complet avem începând cu faza IVb (Fig. 34), unde distingem la nord-est un templu cu

navă centrală (numit ”templul C”), o hală cu două şiruri de coloane monumentale (2,60 m diametru),

aşezată pe un podium şi o curte de circa 2 500 m

2

la sud de aceasta. Coloanele şi pereţii acestei

construcţii aveau o tencuială groasă de lut, acoperită cu un mozaic din ”tesserae” negre, albe şi roşii. La

sud-vest se găseşte apoi o intrare monumentală şi un alt templu, mai mic, numit ”templul D”,

perpendicular pe primul.

Faza IV B. Reconstituire după Müller-Karpe 1968, Taf. 83, D. © Staatliche Museen zu Berlin, Vorderasiatisches
Faza IV B. Reconstituire după Müller-Karpe 1968, Taf. 83, D. © Staatliche Museen zu Berlin,
Vorderasiatisches Museum / photo: Olaf M. Teßmer
În faza
IV
A
vechile structuri
au fost complet demolate
şi
s-a
construit un nou complex
pe
o
nouă
platformă de lut
(cf. mai sus). Apare
acum un mare templu (D, nr. 10 pe
plan), cu pereţi de nu mai puţin de 3,5
m
grosime şi perpendicular pe el un
altul (templul C,
nr.
9
pe
plan), mai
bine
păstrat.
Nava
centrală
era
acoperită,
ca
şi
cel
de
al
doilea
transept (numit de H. Lenzen
”Kopfbau”),
care
nu
comunica
cu
Templele C şi D
restul templului. În schimb încăperile
(după Lenzen).
laterale ale acestuia erau deschise.

19

Pe axul celui de al doilea templu mai apare la vest o clădire gigantică (nr. 15) cu contraforţi şi

numeroase intrări. Similară este şi hala nr. 12 (de 18 x 10 m), cu tavanul susţinut de pilaştri rectangulari,

decoraţi cu mozaic. Au fost de asemenea scoase la iveală clădiri anexe (nr. 16, 19), care cuprind printre

altele instalaţii de baie. Intrarea în incinta sacră se efectua printr-o poartă monumentală (nr. 6) şi o rampă

de acces. În stânga se găsea un templu (nr. 2) cu fundaţii de piatră şi având o suprafaţă de 17,5 x 28,5

m. În capătul curţii centrale se găseşte o nişă cu un altar înconjurat de stâlpi ce purtau stindarde (dacă nu

cumva urmele nu provin de la un baldachin, care proteja altarul). Marea încăpere în formă de L aflată în

capăt servea drept cisternă de apă. La sfârşitul fazei IV acest templu fusese demolat şi înlocuit cu o

clădire cu funcţionalitate incertă (nr. 4). Faza a IV-a a încetat printr-un mare incendiu.

Construcţiile din nivelul III (corespunzând perioadei Djemdet Nasr) nu mai seamănă de loc cu

cele anterioare. Apar numeroase clădiri anexe, majoritatea depozite de ofrande. Elementul central l-a

constituit însă o platformă pentru un templu, aflată la nord-est şi acoperită apoi de ziguratul lui Ur-nammu,

de la sfârşitul mileniului 3 a. Chr.Terasa (de circa 23,5 x 18,3 m), păstrătă astăzi până la o înălţime de 2

m, dar sigur mai înaltă în antichitate, ocupa cam un sfert din suprafaţa viitorului zigurat şi a fost construită

încă din faza IIIc. Întreaga zonă cuprindea numeroase gropi pentru ofrande, care în faza IIIb au fost

înconjurate cu ziduri joase. În faza IIIa terasa a fost extinsă ajungând să ia o formă de L. Evident că

aceste platforme supraînălţate, peste care se vor fi ridicat temple, prefigurează ziguratul de mai

târziu.

Din clădirea aflată în imediata vecinătate a terasei în formă de L provin numeroase obiecte ce

fuseseră depuse aici cu scop votiv. S-au găsit numeroase figurine de alabastru, calcar, serpentin sau

granit, reprezentând animale. Apar chiar figurine de cupru, argint şi aur.

Pe axul celui de al doilea templu mai apare la vest o cl ă dire gigantic

Uruk faza III, reconstituire fantezistă

20

Dar ce mai impozant ă descoperire este un vas de alabastru de circa 1 m în

Dar ce mai impozantă descoperire

este un vas de alabastru de circa 1 m

înălţime, decorat cu motive religioase.

In registrul superior este figurată

scena depunerii de ofrande la statuia

divinităţii (probabil Inanna). Marele preot

este redat nud, probabil cu scop ritual, în

timp ce alte personaje poartă veşminte

mai lungi sau mai scurte.

În registrul median este figurat

alaiul purtătorilor de ofrande. Toţi sunt nuzi

şi sunt redaţi în exact aceiaşi poziţie, ca

într-o friză decorativă. Acelaşi gust pentru

ritmarea repetitivă apare şi în registrul

inferior, unde sunt redate turmele

sanctuarului prin alternarea unei vite şi a

unei oi. La baza vasului apare un motiv

vegetal redat conform aceloraşi criterii

decorative. Tot din faza III mai provin şi

alte descoperiri importante, ca portretul

feminin de calcar marmorean prezentat

mai jos, cilindrii sigilii şi tăbliţe cu scriere

precuneiformă.

Uruk, nivelul III, vas de alabastru

(după Müller-Karpe 1968, Taf. 91/28).

Dar ce mai impozant ă descoperire este un vas de alabastru de circa 1 m în

21

B. Ziguratul lui A-Anu se găseşte la nord-vest de sanctuarul Eanna şi a fost construit foarte

probabil încă din faza Uruk IV. La momentul respectiv nu era vorba despre un zigurat propriu-zis, ci

despre o platformă înaltă pentru un templu.

B. Ziguratul lui A-Anu se g ă se ş te la nord-vest de sanctuarul Eanna ş

Planul ”templului alb” (după Lenzen)

Platforma are mai multe laturi, majoritatea rectilinii şi a cunoscut şase refaceri succesive. Cea mai veche

terasă avea înălţimea de 9 m şi se accedea la ea pe o rampă aflată la nord-est. Pe terasele din

perioadele următoare există resturi de temple, ale căror dimensiuni corespund celui din ultima fază. Cea

mai nouă terasă a ajuns la o înălţime de 13 m şi avea o suprafaţă de circa 66 x 70 m. Accesul se făcea

printr-o rampă similară cu cea din prima fază. În partea de nord-vest a terasei a fost identificată o vatră

deschisă (de 2 x 2 m), îndelung folosită şi unde trebuie să fi fost arse jertfele. În centrul terasei se ridica

un templu de 17,5 x 22,3 m, numit ”templul alb” datorită faptului să pereţii săi erau zugrăviţi cu var. Nişele

exterioare nu au un aspect perfect regulat şi nici nu sunt perfect rectangulare. Intrarea principală era pe

latura lungă de sud-vest. Hala centrală avea în mijloc un postament rectangular de cărămidă, înalt de 75

cm, la care era ataşată o treaptă semicirculară, care purta urme de arderi repetate. Acesta trebuie să fi

fost altarul. În colţul nordic a fost adosat ulterior un podest de circa 1,30 m înălţime, la care se ajungea pe

nişte trepte. Aici probabil că era aşezată statuia divinităţii. În încăperea aflată imediat la nord a fost

identificată o scară ce ducea la etaj. Materialul arheologic descoperit asigură datarea acestei ultime etape

de construcţie a templului în faza Uruk III.

Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 423-426, nr. 53.

22

Uruk

în

epoca

seleucidă,

reconstituire

http://artefacts-

berlin.de/uruk-

seleucid/index.php?l=eng

Uruk în epoca seleucidă, reconstituire http://artefacts- berlin.de/uruk- seleucid/index.php?l=eng 23
Uruk în epoca seleucidă, reconstituire http://artefacts- berlin.de/uruk- seleucid/index.php?l=eng 23

23

Uruk. Stela vânătorii de lei.

Bazalt brun-roşcat. Fragment rupt pe toate laturile. H (înălţime) păstrată 78 cm. Sfârşitul

mileniului 4. Bagdad, Muzeul Irakului.

Lespedea plată (numită stelă prin analogie cu monumente greco-romane similare ca formă) avea

câmpul reliefului împărţit în mai multe registre, dintre care pe acest fragment s-au păstrat doar două. În

registrul superior este figurat regele-preot înfruntând un leu cu lancea. Suveranul poartă părul relativ lung,

căci este retezat cam la nivelul umerilor şi are o barbă până la piept. Pe cap are o diademă simplă. El

este îmbrăcat cu un veşmânt ce ajunge până la

mijlocul gambelor şi care este încins deasupra

taliei cu un cordon.

În registrul inferior acelaşi rege-preot

este redat trăgând cu arcul în unul sau doi lei,

aflaţi în faţa sa. Primul este rănit, căci în el s-au

înfipt deja trei săgeţi. În spatele suveranului mai

este figurat un leu (mai degrabă decât un câine).

Relieful este naiv, desenul şi modelajul sunt de-a

dreptul infantile, dar scena are un oarecare

dinamism si prospeţimea producţiilor primitive.

Sesizăm deja apariţia unor canoane specifice

artei orientale, ca redarea chipului din profil, dar

a ochiului din faţă. Vânătoarea de lei era o

acţiune emblematică pentru suveranul oriental,

căci uciderea celei mai redutabile dintre fiare era

asemuită cu anihilarea monstrului primordial de

către zeul cosmizator şi căpăta astfel valoare

rituală. A se vedea spre comparaţie reliefurile

egiptene contemporane, sau cele din palatele

asiriene, care abundă în scene cinegetice.

Această stelă arată încă o dată că şeful

oraşului-stat sumerian, numit ”en” în inscripţii, nu

avea doar atribuţii sacerdotale, aşa cum s-ar

putea crede după mărturiile epigrafice.

Bibliografie: Müller-Karpe 1968, Taf.

88/19; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 48-49.

Uruk. Portret feminin.

Uruk. Stela vân ă torii de lei. Bazalt brun-ro ş cat. Fragment rupt pe toate laturile.

Calcar marmorean de culoare albă. H = 20,1 cm. Dimensiuni naturale. Provine din depozitul votiv

de peste nivelul IIIa din sancuarul Eanna. Perioada Uruk III, 3 000 - 2 7000 a. Chr. Bagdad, Muzeul

Irakului.

Piesa cuprinde capul şi o porţiune din gât. Nefiind ruptă, înseamnă că a fost menită să fie ataşată

pe un corp dintr-un alt material (lemn sau lut). Ochii fuseseră lucraţi separat, din pietre semipreţioase,

care erau lipite cu asfalt (bitum). La fel şi sprâncenele împreunate au fost realizate separat, acum

rămânând doar şanţurile de implantare a lor.

Personajul purta pe cap o diademă sau o podoabă mai complexă, care era fixată pe creştet

printr-un şanţ şi două orificii. Portretul e bine realizat şi are un aspect realist, surprinzător pentru o epocă

atât de timpurie. Volumele faciale sunt destul de bine redate (inclusiv muşchii mimicii sunt sugeraţi), doar

gura este prea dreaptă, iar ochii au orbite perfect simetrice, în formă de sâmbure de migdală, ceea ce nu

corespunde realităţii anatomice.

24

Femeia avea un păr cu ondule

largi, separat în două meşe pe creştet

şi petrecut pe după urechi. O

asemenea statuie feminină nu are

paralele în epocă şi este rară în arta

sumeriană, unde predomină statuetele

de ”oranţi” (v. mai jos). De aceea

portretul de faţă pare să provină de la

o statuie de cult, reprezentând-o pe

zeiţa frumuseţii Inanna, din al cărui

sanctuar provine. Calităţile plastice

deosebite ale acestei lucrări ne arată

că la sfârşitul mileniului 4 în

Mesopotamia existau pe lângă artizani

de duzină şi adevăraţi artişti, care au

abordat cu succes statuaria majoră.

Bibliografie: Müller-Karpe 1968, Taf.

88/20; Caubet, Pouyssegur 1998, p.

50.

Statuetă de rege-preot.

Calcar ocru-brun deschis. Stare bună de

conservare. H = 29,5 cm. Condiţii de descoperire

neprecizate. Irak, sfârşitul mileniului 4. Muzeul

Louvre, Paris.

Suveranul este reprezentat în chip de

orant (persoană care se roagă), cu mâinile aduse

la piept, într-un gest tipic pentru lumea

sumeriană. Pe cap are o diademă simplă şi

poartă o barbă tăiată rotund şi care creşte pe sub

maxilar, obrajii şi mustaţa fiind rase. După cum o

indică membrul viril clar redat, suveranul este

nud, aşa cum apar uneori figurate persoanele

care aduc jertfe zeilor. Piesa are aspectul unei

eboşe (schiţe), căci modelajul este sumar, la

partea inferioară volumul prismatic al blocului

iniţial fiind încă destul de vizibil. Doar capul a fost

mai intens valorat, dar şi aici obrajii bucălaţi, gura

nefiresc de dreaptă şi ochii abia schiţaţi definesc

un portret rudimentar. De altfel imaginea este

generică, deoarece statueta aceasta aparţine de

fapt unei serii de figurine de circa 30 cm înălţime

reprezentând regi-preoţi în atitudinea pioasă de

oranţi şi întotdeauna nuzi, ale căror trăsături

somatice sunt foarte asemănătoare.

Interesant este că la această

dată timpurie (sfârşitul mileniului 4 a. Chr.) a fost

Femeia avea un p ă r cu ondule largi, separat în dou ă me ş e

elaborat deja un tip iconografic, care va face carieră în mileniul următor, când în numeroase sanctuare

întâlnim asemenea statuete sau statui de oranţi. După cum o mărturisesc inscripţiile de pe statuete ele

reprezintă personaje importante care s-au autoportretizat ca veşnic închinători ai unei divinităţi, dedicând

propria lor imagine zeului. Acesta trebuie să fi fost şi sensul piesei prezentate aici.

Bibliografie: Caubet, Pouyssegur 1998, p. 47.

25

TABEL

CRONOLOGIC

 

AL

PRINCIPALELOR

SITURI

DIN

ORIENTUL

APROPIAT,

neolitic

 

şi

chalcolitic.

 

7 000

6 000

 

5 500

 

5 000

 

4 500

4 000

3 500

3 000

2

700

Čatal Hüyük

XIII-XII

X-IX

VII

V-IV

II-I

 

Hacilar

IX

VIII

 

VII

VI

V

IV

III

II

I

Djarmo

x

x

x

x

x

x

Tell Hassuna

Ia

 

Ib

II

III

IV

V

VI

VII

VIII

IX

X

XI

XII

XIII

Samarra

 

x

x

x

x

x

x

Tell es Sawan

 

I

II

III

IV

V

Tell Halaf

 

x

x

x

x

x

x

x

x

x

El-Obeid

 

x

x

x

<