Sunteți pe pagina 1din 244
2
2
Jules Verne ÎNÎN FAFAŢŢAA STEAGULUISTEAGULUI În Româneşte de ION HOBANA Ilustra ţii originale de Léon
Jules Verne
ÎNÎN FAFAŢŢAA
STEAGULUISTEAGULUI
În Româneşte de
ION HOBANA
Ilustra ţii originale de Léon BENETT
Titlul original
JULES VERNE
FACE AU DRAPEAU
1896
3
4
4
5
5
I HEALTHFUL-HOUSE Pe cartea de vizită pe care o primi directorul sanatoriului Healthful-House în ziua
I
HEALTHFUL-HOUSE
Pe cartea de vizită pe care o primi directorul sanatoriului
Healthful-House în ziua aceea, adic ă în 15 iunie 1890, era
scris corect acest simplu nume, fă ră blazon şi fă ră coroană :
CONTELE D’ARTIGAS.
Dedesubt, în colţul c ărţii de vizită , cineva adă ugase cu
creionul urm ătoarea adres ă: „La bordul goeletei Ebba,
ancorat ă în New-Berne, Pamplico-Sound”. Capitala Carolinei
de Nord – unul din cele patruzeci şi patru de state ale
Uniunii în acea vreme – este Raleigh, oraş destul de
important, situat spre interiorul provinciei, la o distanţă de
vreo sută cincizeci de mile de coast ă. Tocmai gra ţie pozi ţiei
sale centrale a ajuns acest oraş reşedin ţa provinciei; sunt
alte oraşe la fel de importante, altele îl depă şesc chiar din
punct de vedere industrial şi comercial, cum ar fi de pild ă
Wilmington, Charlotte, Fayetteville, Edenton, Washington,
Salisbury, Tarboro, Halifax, New-Berne. Acesta din urm ă se
ridic ă la cap ătul estuarului râului Neuze, care se vars ă în
Pamplico-Sound – un fel de vast lac marin, ocrotit de
insulele şi de insuliţele litoralului Carolinian, care alcă tuiesc
un dig natural.
Directorul lui Healthful-House n-ar fi ghicit pentru nimic
în lume din ce motiv primea aceast ă carte de vizit ă, dac ă
ea n-ar fi fost însoţit ă de un bilet în care se cerea pentru
contele d’Artigas permisiunea de a vizita spitalul s ău. Acest
personaj îşi exprima n ădejdea c ă directorul va binevoi sa-i
satisfacă cererea, îngă duindu-i să se prezinte chiar în
dupămasa aceea în tov ărăşia c ăpitanului Spade,
comandantul goeletei Ebba.
Dorin ţa unui stră in de a pă trunde în interiorul lui
Healthful-House, care avea pe atunci mare faimă şi era un
sanatoriu foarte că utat de bolnavii boga ţi din Statele Unite,
6
părea foarte fireasc ă . Şi alţi stră ini, care nu purtau un nume atât
părea foarte fireasc ă . Şi alţi stră ini, care nu purtau un nume
atât de ră sun ător ca al contelui d’Artigas, vizitaseră această
institu ţie şi nimeni nu-şi cru ţase complimentele la adresa
directorului. Acesta se grăbi s ă acorde autoriza ţia cerut ă şi
răspunse c ă se va considera onorat, deschizând por ţile
sanatoriului pentru contele d’Artigas.
Healthful-House, care avea un personal ales şi se bucura
de concursul unor medici dintre cei mai renumiţi, era o
institu ţie particulară. Nu ţinea de administra ţia spitalelor şi
ospiciilor, totuşi era controlat ă de stat şi oferea toate
condiţiile de confort şi de igien ă, necesare institu ţiilor de
acest fel, destinate s ă primească o clientelă bogată .
Cu greu s-ar fi putut g ăsi o pozi ţie mai fericit ă pentru un
spital decât cea de care se bucura Healthful-House. Pe
coasta unei coline se întindea un parc de 200 de acri, în
care creşteau esen ţele minunate ce se g ăsesc din belşug în
America septentrională 1 , la o latitudine egală cu cea a
insulelor Canare şi a Maderei. La poalele parcului se
deschidea estuarul larg al râului Neuze, răcorit neîncetat de
brizele lui Pamplico-Sound şi de vânturile venite din largul
m ă rii, de deasupra barajului îngust al litoralului.
La Healthful-House, unde bolnavii boga ţi erau îngriji ţi în
condiţii igienice fă ră cusur, erau tratate în general bolile
cronice; totuşi, administra ţia nu-i refuza pe cei care
sufereau de tulburări intelectuale, când aceste afec ţiuni nu
păreau a fi incurabile.
De optsprezece luni, un personaj foarte cunoscut se afla
internat aici sub o observa ţie cu totul specială , împrejurare
care era menită s ă atragă atenţia asupra sanatoriului
Healthful-House şi motiva, poate, vizita contelui d’Artigas.
Personajul pomenit era un francez, Thomas Roch, în
vârst ă de patruzeci şi cinci de ani. Nu înc ăpea nicio îndoial ă
c ă omul acesta suferea de o boal ă mintal ă. Totuşi, pân ă
atunci specialiştii în boli nervoase nu putuseră constata la
el pierderea definitiv ă a facultăţilor intelectuale. Era foarte
evident c ă , în ce priveşte actele cele mai simple ale vieţ ii
1 Septentrional – adjectiv de origine francez ă, cu sensul de
nordic, (n.r.).
7
de toate zilele, era lipsit de o just ă noţiune a lucrurilor. Totuşi ra ţiunea
de toate zilele, era lipsit de o just ă noţiune a lucrurilor.
Totuşi ra ţiunea sa rămânea întreagă, puternic ă,
invulnerabilă, când se făcea apel la geniul să u – şi toată
lumea ştie c ă geniul şi nebunia sunt prea adesea
învecinate. E adev ă rat c ă facultăţile sale afective şi
senzoriale fuseseră serios zdruncinate. Ori de câte ori ar fi
trebuit să intre în func ţiune, nu se manifestau decât prin
delir şi incoheren ţă. Memoria îl tr ăda aten ţia, nu se mai
putea concentra, conştiin ţa şi judecata dispăreau. În aceste
momente Thomas Roch nu mai era decât o fiin ţă fără
judecată , neajutorată , lipsită de acel instinct natural al
conserv ării pe care-l găsim pân ă şi la animale, astfel încât
era nevoie s ă-i porţi de grij ă ca unui copil pe care nu-l po ţi
pierde din. Ochi. Iat ă de ce, în pavilionul nr. 17, pe care-l
ocupa în partea de jos a parcului lui Healthful-House,
paznicul s ău era obligat s ă-l supravegheze zi şi noapte.
Când nu este incurabilă, nebunia obişnuit ă nu poate fi
vindecată decât prin mijloace morale, c ăci medicina şi
terapeutica sunt neputincioase împotriva ei şi specialiştii le-
au recunoscut de mult ineficacitatea. Dar oare aceste
mijloace morale puteau fi aplicate în cazul lui Thomas
Roch? Lucru îndoielnic, chiar în mediul liniştit şi s ăn ătos de
la Healthful-House. Într-adev ă r, neliniştea, schimbă rile de
dispoziţie, iritabilitatea, ciud ăţeniile de caracter, triste ţea,
apatia, refuzul de a se îndeletnici cu ocupa ţii serioase sau
de a se distra, toate aceste diverse simptome erau foarte
evidente la pacientul nostru. Ele n-ar fi putut înşela niciun
medic şi niciun tratament nu p ărea în stare s ă le vindece
sau s ă le diminueze intensitatea.
S-a spus pe drept cuvânt c ă nebunia înseamn ă
subiectivitate excesivă , adică o stare în care spiritul e
preocupat prea mult de îndeletnicirile sale interioare şi
insuficient de impresiile venite din exterior. La Thomas
Roch, indiferen ţa aceasta era aproape absolut ă. Nu trăia
decât în interiorul propriei sale persoane, pradă unei idei
fixe, a că rei obsesie îl adusese în starea în care se afla. Era
pu ţin probabil, dar nu imposibil ca o anumit ă împrejurare
sau un şoc s ă -l proiecteze în exterior, s ă -l „exteriorizeze”,
8
ca s ă folosim un cuvânt destul de exact. Se cuvine s ă povestim acum
ca s ă folosim un cuvânt destul de exact.
Se cuvine s ă povestim acum în ce împrejur ă ri îşi p ăr ăsise
ţara acest francez, ce interese îl atră seseră în Statele-Unite
şi de ce considerase guvernul federal prudent ă şi necesar ă
internarea lui în această cas ă de s ă nă tate, unde tot ce avea
să -i scape în mod inconştient în cursul crizelor bolii trebuia
să fie notat cu o deosebită grijă .
Cu un an şi jum ătate în urm ă , ministrul Marinei de la
Washington primise o cerere de audien ţă în legătură cu o
comunicare pe care voia să i-o facă numitul Thomas Roch.
Acest nume era de-ajuns pentru ca ministrul s ă
în ţeleagă . Deşi ştia despre ce fel de comunicare era vorba
şi ce preten ţii o vor însoţi, el nu şov ăi o clip ă s ă acorde
numaidecât audienţa.
Într-adev ă r, renumele de care se bucura Thomas Roch
era atât de mare, încât, plin de grij ă fa ţă de interesele a
c ă ror reprezentare îi fusese încredin ţat ă, ministrul nu putea
să nu primeasc ă un astfel de solicitator şi s ă ia cunoştinţă
de propunerile pe care voia s ă i le înainteze personal.
Thomas Roch era un inventator, un inventator genial.
Câteva descoperiri însemnate puseseră pân ă acum în
lumin ă personalitatea sa, în jurul c ăreia se f ăcea destul ă
vâlv ă . Gra ţie lui, anumite probleme, de pură teorie până
atunci, c ăpătaseră o aplica ţie practic ă. Numele său era
cunoscut în lumea ştiin ţei. Thomas Roch ocupa un loc de
prim rang printre savan ţi. Vom urm ări treptat necazurile,
supărările, decep ţiile, chiar insultele cu care fusese
împroşcat de diferiţ i ziarişti glume ţi şi care îl făcuseră să
ajungă la faza de nebunie care provocase internarea la
Healthful-House.
Ultima lui inven ţie în domeniul armamentului purta
numele de Fulguratorul Roch. Dac ă ar fi fost să i se dea
crezare, acest aparat avea o superioritate atât de mare
asupra oric ăror alte arme, încât statul care l-ar fi dobândit
ar fi devenit stă pân absolut pe uscat şi pe mare.
Sunt binecunoscute greut ăţile de care se lovesc
inventatorii când e vorba de inven ţiile lor, mai ales când
încearc ă , să obţină adoptarea lor de că tre comisiile
9
ministeriale. Un mare num ăr de exemple – şi înc ă dintre cele mai vestite
ministeriale. Un mare num ăr de exemple – şi înc ă dintre
cele mai vestite – sunt şi azi prezente în min ţile tuturor. E
inutil să st ăruim asupra acestui punct, c ăci întâmpl ările de
genul acesta au uneori dedesubturi greu de limpezit.
Totuşi, în ce-l priveşte pe Thomas Roch, trebuie să
recunoaştem c ă, asemeni celor mai mulţi dintre
predecesorii săi, preten ţiile îi erau atât de exagerate,
valoarea la care-şi pre ţuia noua arm ă atingea sume atât de
colosale, încât era aproape cu neputinţă s ă tratezi cu el.
Trebuie să mai subliniem c ă faptul acesta avea o
explica ţie: cu ocazia unor invenţii precedente, a că ror
aplicare dăduse roade bogate, fusese exploatat cu o
îndrăzneală neobişnuit ă. Cum nu putuse s ă ob ţin ă de pe
urma acelor inven ţii profiturile la care era îndrept ăţit,
începuse să se acrească .
Devenise neîncreză tor şi nu-şi mai oferea serviciile decât
ştiind la ce se poate aştepta, voia să impun ă condi ţii
aproape inacceptabile, s ă fie crezut pe cuvânt şi, în orice
caz, cerea, chiar înainte de începerea orică rei experienţ e, o
sum ă de bani atât de mare, încât exigenţele lui pă rură
inadmisibile.
Francezul acesta prezentă în primul rând Fran ţei
Fulguratorul Roch şi expuse comisiei care avea calitatea s ă -
i asculte comunicarea în ce consta inven ţia lui. Era vorba
de un fel de proiectil autopropulsat, de o fabrica ţie cu totul
deosebită , înc ă rcat cu un explozibil compus din substan ţe
noi, care nu-şi produce efectul decât sub ac ţiunea unui
focos, şi el nou.
În clipa în care, indiferent de felul cum fusese expediat,
acest aparat exploda, fără să ating ă ţelul vizat, ci la o
distan ţă de câteva sute de metri, ac ţiunea sa asupra
straturilor atmosferei era atât de puternică , încât orice
obiectiv – s ă zicem un fort descoperit sau o nav ă de r ăzboi
– ar fi fost distrus, pe o raz ă de zece mii de metri p ătra ţi.
Acesta era şi principiul obuzului pe care-l folosea tunul
pneumatic Zalinski, experimentat cu pu ţin înainte, dar
rezultatele promise de Roch aveau s ă fie cel puţ in însutite.
Dac ă Fulguratorul ar fi avut într-adev ă r o putere atât de
10
mare, el ar fi asigurat ţă rii sale superioritatea ofensivă sau defensiv ă . Dar
mare, el ar fi asigurat ţă rii sale superioritatea ofensivă sau
defensiv ă . Dar oare inventatorul nu exagera – deşi îşi
dovedise capacitatea cu prilejul unor alte aparate al că ror
randament era incontestabil? Numai experienţ ele ar fi putut
demonstra acest lucru. Dar Thomas Roch se înc ăp ăţâna s ă
nu consimt ă la aceste experienţe decât după ce va fi
obţinut milioanele pe care le cerea în schimbul
Fulguratorului s ău.
E de la sine în ţeles c ă , înc ă de atunci, intervenise un
oarecare dezechilibru în facultăţile intelectuale ale lui
Thomas Roch. El nu mai avea stă pânire deplin ă asupra
func ţiilor sale cerebrale. Îţi dă deai seama c ă intrase pe un
fă gaş care avea s ă-l conduc ă treptat la nebunia definitiv ă.
Niciun guvern n-ar fi putut accepta s ă trateze în condiţ iile
pe care dorea el să le impună .
Comisia francez ă fu nevoit ă s ă întrerup ă orice tratative şi
ziarele, chiar cele care exprimau opinia opozi ţiei radicale,
trebuiră s ă admită c ă era greu să dai curs acestei
probleme. Propunerile lui Thomas Roch fură respinse, f ără
team ă de altfel că un alt stat le-ar fi putut accepta.
Datorită subiectivităţii excesive, care de atunci nu înceta
să creasc ă în sufletul atât de adânc zguduit al lui Thomas
Roch, nimeni nu trebuie s ă se mire c ă struna patriotismului
să u, destins ă din ce în ce mai mult, încetă la un moment
dat să mai vibreze. Spre cinstea naturii umane, trebuie s ă
repetă m c ă , în acea perioadă, Thomas Roch ajunsese într-o
stare de inconştien ţă. Singurul domeniu în care r ăm ăsese
acelaşi era cel ce se referea direct la invenţia sa. În această
direc ţie, nu-şi pierduse nimic din capacit ăţile lui geniale.
Dar în ce priveşte am ă nuntele cele mai obişnuite ale vie ţii,
prăbuşirea sa morală se accentua zilnic şi-l lipsea de
răspunderea deplin ă a ac ţiunilor sale.
Aşadar, Thomas Roch fu respins. Poate c ă în momentul
acela ar fi trebuit s ă fie împiedicat s ă-şi duc ă inven ţia în
altă parte… Nimeni nu o fă cu şi asta fu o greşeală .
Ceea ce trebuia s ă se întâmple se întâmplă . Sub imperiul
unei irascibilit ăţi crescânde, sentimentele patriotice, care
fac parte din îns ăşi esen ţa oric ărui cet ăţean – care înainte
11
de a-şi aparţine lui aparţine ţă rii sale – aceste sentimente se stinseră în sufletul
de a-şi aparţine lui aparţine ţă rii sale – aceste sentimente
se stinseră în sufletul inventatorului decepţionat. Thomas
Roch îşi îndreptă privirile spre alte ţă ri, trecu graniţa, uită
un trecut de neuitat şi-şi oferi Fulguratorul Germaniei.
Acolo, odat ă cunoscute preten ţiile sale exorbitante,
guvernul refuz ă să-i asculte comunicarea, în afară de
aceasta, ministerul de război german era tocmai pe punctul
de a examina fabrica ţia unei noi arme balistice şi se crezu
în drept s ă nu se sinchiseasc ă de proiectul inventatorului
francez.
În sufletul acestuia, ală turi de mânie, încolţ i atunci ură –
o ură instinctiv ă împotriva umanit ăţii – mai ales după ce şi
demersurile pe lângă consiliul Amiralit ăţii britanice suferiră
un eşec. Cum englezii sunt oameni practici, nu-l respinser ă
de la început pe Thomas Roch, ci sondar ă ce gândeşte şi
încercară s ă-l conving ă. Dar Thomas Roch nu voia să aud ă
nimic. Secretul său valora milioane şi era hot ărât s ă ob ţin ă
aceste milioane sau s ă nu cedeze nim ănui secretul. În cele
din urm ă, Amiralitatea rupse tratativele cu el.
În aceste împrejură ri, adic ă într-o perioadă când
tulburările lui mintale creşteau zi de zi, Thomas Roch făcu o
ultim ă încercare pe lâng ă guvernul american, aproximativ
cu un an şi jum ă tate înainte de începutul întâmplă rii de
fa ţă.
Americanii, oameni cu şi mai mult sim ţ practic decât
englezii, nu se tocmiră pentru Fulguratorul Roch, c ăruia, dat
fiind renumele de care se bucura chimistul francez, îi
recunoşteau o valoare excepţională . Considerând pe bun ă
dreptate c ă Roch este un om genial, luară m ăsuri justificate
de starea săn ăt ăţii sale, cu gândul de a-l indemniza mai
târziu într-o propor ţie echitabilă.
Deoarece Thomas Roch dă dea dovezi evidente de
aliena ţie mintală , în însuşi interesul invenţiei sale,
administra ţia, consideră oportun să-l interneze.
După cum se ştie, Thomas Roch nu fu dus la balamuc, ci
la Healthful-House, care prezenta toate garan ţiile pentru
tratamentul bolii sale. Şi totuşi, deşi nu-i lipseau îngrijirile
cele mai atente, până în momentul de fa ţă scopul nu fusese
12
atins. Înc ă o dat ă – c ă ci este cazul s ă st
atins.
Înc ă o dat ă – c ă ci este cazul s ă st ăruim asupra acestui
aspect – ori de câte ori aten ţia lui Thomas Roch, chiar în
starea de inconştienţă în care se afla, era îndrumată spre
descoperirile sale, îşi venea în fire. Atunci se însufleţea,
vorbea cu hot ărârea unui om sigur de el şi cu o autoritate
care impunea tuturor. Cu o elocven ţă înfl ăc ărat ă, descria
însuşirile minunate ale Fulguratorului şi rezultatele lui cu
adev ă rat extraordinare. Cât despre natura explozibilului şi a
focosului, despre elementele care îl compuneau, despre
fabricarea lor, despre finisajul de care aveau nevoie se
înc ăpăţâna s ă păstreze o rezerv ă din care nimic nu-l putea
scoate. O dată sau de dou ă ori pân ă atunci, în toiul unei
crize, toată lumea crezu c ă secretul avea să-i scape şi se
luară toate mă surile de precauţiune… Dar în zadar. Dacă
Thomas Roch nu mai avea instinctul propriei sale
conserv ări, în schimb îşi asigura conservarea descoperirii
sale.
Pavilionul 17 din parcul de la Healthful-House se afla în
mijlocul unei grădini înconjurate de un gard viu, în care
Thomas Roch se putea plimba sub supravegherea unui
paznic. Acesta locuia în acelaşi pavilion cu el, dormea în
camera lui, îl observa zi şi noapte şi nu-l p ărăsea nicio clip ă.
Îi pândea cele mai neînsemnate cuvinte, rostite în cursul
unor halucina ţii care se produceau în general în starea
intermediară dintre veghe şi somn, ba îl pândea chiar şi
când visa.
Paznicul lui Roch se numea Gaydon. Pu ţin timp dup ă
internarea inventatorului, aflând că se că uta un
supraveghetor care s ă vorbeasc ă bine limba acestuia,
Gaydon se prezentase la Healthful-House şi fusese primit.
În realitate, pretinsul Gaydon era un inginer francez, cu
numele de Simon Hart, care se afla de mai mult ă vreme în
serviciul unei societăţi de produse chimice din New-Jersey.
Simon Hart, un bărbat în vârst ă de patruzeci de ani, avea o
frunte largă, străbătut ă de cuta caracteristică celui care ştie
să observe şi o atitudine hotă râtă , dovedind energie şi
perseverenţă . Foarte priceput în diferitele probleme de care
13
ţine perfec ţionarea armamentului modern, precum şi în inven ţiile, care ar putea s ă
ţine perfec ţionarea armamentului modern, precum şi în
inven ţiile, care ar putea s ă -i modifice valoarea, Simon Hart
ştia tot ce se realizase în materie de explozibile, care în
acea epoc ă depă şeau cifra de o mie o sută – şi aprecia cu
atât mai mult un om ca Thomas Roch. Convins de puterea
Fulguratorului, Hart nu se îndoia c ă Roch ar fi fost în
posesia unei arme în stare s ă schimbe orice condi ţii de
război pe mare sau pe uscat, fie în ofensiv ă, fie în
defensiv ă . El mai ştia că nebunia respectase în Roch pe
omul de ştiin ţă şi c ă în creierul s ău, lovit numai în parte,
stră lucea înc ă o lumină , ba chiar o flacă ră – şi anume
flac ă ra geniului. În aceste împrejurări îi trecu prin minte
urm ătoarea idee: dac ă în timpul crizelor Roch şi-ar fi
dezv ă luit taina, inven ţia acestui francez ar fi putut servi
interesele unei alte ţă ri decât Fran ţa. Iată de ce se hotă rî s ă
se prezinte în calitate de paznic al lui Roch, dându-se drept
un american foarte familiarizat cu limba francez ă. Pretinse
c ă trebuia să fac ă o c ălătorie în Europa, îşi d ădu demisia şi-
şi schimbă numele. Pe scurt, servit ă de împrejur ări
favorabile, propunerea lui fu primit ă şi iat ă de ce Simon
Hart func ţiona de cincisprezece luni în calitate de
supraveghetor al pacientului de la Healthful-House.
Aceast ă hot ărâre era o dovad ă de devotament patriotic
rar şi nobil, dat fiind c ă era vorba de o slujb ă penibil ă
pentru un om din categoria şi având educa ţia lui Simon
Hart. Dar nu trebuie să uită m c ă inginerul nu în ţelegea
nicidecum s ă-l jefuiasc ă pe Thomas Roch; dac ă ar fi izbutit
să surprind ă taina inven ţiei sale, l-ar fi l ăsat desigur s ă se
bucure de drepturile sale legitime.
De cincisprezece luni, Simon Hart – sau mai bine-zis
Gaydon – trăia în preajma acestui nebun, observând,
pândind, punând chiar întreb ări, f ără a fi ajuns îns ă la vreun
rezultat. De altfel, mai mult ca oricând, era convins de
importan ţa descoperirii lui Roch. De aceea faptul de care se
temea cel mai mult era ca nu cumva nebunia par ţial ă a
bolnavului s ău s ă degenereze într-o nebunie generală sau
ca vreo criz ă definitiv ă să nu-l zdrobeasc ă împreun ă cu
secretul lui.
14
Aceasta era situa ţia lui Simon Hart şi misiunea c ăreia, în interesul ţării sale,
Aceasta era situa ţia lui Simon Hart şi misiunea c ăreia, în
interesul ţării sale, jertfea întreaga fiinţă .
Totuşi, în ciuda atâtor decepţii şi necazuri, gra ţie unei
constitu ţii viguroase, s ă nă tatea lui Thomas Roch nu fusese
compromis ă. Mobilitatea sistemului s ă u nervos îi îngăduise
să reziste la numeroşi factori de distrugere. Inventatorul
era un om de talie mijlocie, avea un cap puternic, o frunte
largă, craniul voluminos, p ărul c ărunt, privirea r ăt ăcit ă
uneori, dar vie, fix ă şi autoritară , ori de câte ori un gând
dominant făcea s ă-i străluceasc ă o lic ărire în ochi, musta ţa
deas ă sub nasul cu n ări palpitânde, o gur ă cu buze strânse,
ca şi cum s-ar fi închis pentru a nu l ăsa s ă le scape o tain ă,
o expresie gânditoare – atitudinea unui om care a luptat
îndelung şi care e hotă rât să lupte încă .
Astfel era inventatorul Thomas Roch, închis într-unul din
pavilioanele de la Healthful-House, neavând, poate,
conştiin ţa faptului c ă era închis, c ă era încredin ţat
supravegherii inginerului Simon Hart, devenit paznicul
Gaydon.
15
16
16
II CONTELE D’ARTIGAS Cine era de fapt acest conte d’Artigas? Un spaniol?… Numele să u
II
CONTELE D’ARTIGAS
Cine era de fapt acest conte d’Artigas? Un spaniol?…
Numele să u pă rea să indice o asemenea origine. Totuşi, la
pupa goeletei sale se putea citi în litere de aur numele
Ebba, a c ă rui origine este pur norvegian ă. Şi dac ă cineva l-
ar fi întrebat pe acest personaj cum se numea c ăpitanul
Ebbei, ar fi ră spuns – Spade, şeful echipajului – Effrondat,
iar buc ătarul-şef – Helim, toate aceste nume având
provenien ţe ciudat de disparate şi indicând na ţionalit ăţi
foarte diferite.
Dac ă cineva ar fi examinat înfăţişarea contelui d’Artigas,
s-ar fi putut opri, oare, la o ipotez ă plauzibilă?… E greu de
spus. Deşi culoarea pielii sale, pă rul foarte negru şi gra ţia
atitudinii trădau o origine spaniolă, luat ă în întregime
persoana sa nu prezenta, totuşi, caracterele specifice celor
n ăscu ţi în peninsula Iberic ă .
Era un b ărbat în vârst ă de cel mult patruzeci şi cinci de
ani, destul de înalt şi având o constitu ţie foarte robust ă.
Mersul lui liniştit şi impun ător îi d ădea înf ăţişarea unui nobil
hindus, în ale c ărui vine ar fi curs sângele unor exemplare
superbe din Malaezia. Dac ă nu era rece din fire, în orice caz
se silea s ă pară astfel, cu gesturile sale poruncitoare şi cu
frazele lui scurte. Limba pe care o vorbeau în mod obişnuit
el şi echipajul lui era unul din dialectele folosite în insulele
din Oceanul Indian şi din m ările învecinate. Este foarte
adev ă rat îns ă c ă , ori de câte ori, în cursul peregrin ărilor
sale pe mare, se oprea pe litoralul Europei sau al Americii,
contele d’Artigas se exprima în englez ă cu o deosebită
uşurin ţă, trădându-şi originea străin ă doar printr-un uşor
accent.
Nimeni nu ştia nimic şi nimeni n-ar fi îndrăznit s ă-i pun ă
contelui d’Artigas vreo întrebare cu privire la trecutul său şi
17
la diferitele peripe ţii ale unei existen ţe dintre cele mai misterioase, nimeni n-ar fi
la diferitele peripe ţii ale unei existen ţe dintre cele mai
misterioase, nimeni n-ar fi îndrăznit s ă îl întrebe cum tr ăia
în prezent şi ce provenien ţă avea averea lui, evident foarte
mare, o dată ce-i îngă duia s ă tră iasc ă o via ţă fastuoas ă de
aristocrat; nimeni nu îndrăznea s ă-l întrebe care era
reşedin ţa sa obişnuit ă şi nici m ăcar care era portul de ataş
al goeletei sale, atât de puţin comunicativ părea. N-ai fi zis
c ă omul acesta e în stare să se compromit ă într-un interviu,
nici m ăcar pentru a fi pe placul unor reporteri americani.
Nu se ştia despre el decât ce se afla din ziarele care
semnalau prezenţa Ebbei în vreun port şi mai ales în
porturile de pe coasta de răs ărit a Statelor Unite. Într-
adev ă r, goeleta venea aici aproape periodic, ca s ă se
aprovizioneze cu toate cele necesare pentru o naviga ţie
îndelungat ă. Ea fă cea nu numai provizii de alimente, adică
de făin ă, biscuiţi, bovine şi ovine vii, de vin, bere şi b ăuturi
alcoolice, ci totodată provizii de haine, unelte, obiecte de
lux şi de uz casnic, totul plă tit la pre ţ ridicat, fie în dolari, fie
în lire sau în alţi bani de provenien ţă diferită .
Urmeaz ă de aici c ă, dac ă nu se ştia nimic despre via ţa
particulară a contelui d’Artigas, în schimb era foarte
cunoscut în diferitele porturi de pe litoralul american,
începând cu cele din peninsula Florida şi pân ă la cele din
Noua Anglie.
Iată de ce nu e cazul să ne mirăm c ă directorul lui
Healthful-House se consideră foarte onorat de cererea
contelui d’Artigas şi c ă-l primi cu toat ă graba.
Goeleta Ebba fă cea escală pentru prima dat ă în portul
New-Berne. Fă ră îndoială c ă numai capriciul proprietarului
să u o adusese la gurile râului Neuze. C ăci ce treab ă ar fi
putut avea în acest loc?… Să se aprovizioneze?… Nu, în
Pamplico-Sound nu putea g ăsi resursele oferite de alte
porturi, cum ar fi Boston, New York, Dover, Savannah,
Wilmington în Carolina de Nord sau Charleston în Carolina
de Sud. În acest estuar al râului Neuze, pe pia ţa
neînsemnată din New-Berne, ce m ărfuri ar fi putut cump ăra
contele d’Artigas, ca s ă aib ă prilejul să-şi schimbe piaştrii şi
bancnotele? Această capitală a comitatului Craven num ă ră
18
doar cinci sau şase mii de locuitori. Comer ţul ei se m ă rgineşte la
doar cinci sau şase mii de locuitori. Comer ţul ei se
m ă rgineşte la exportul de grâne, de porci, de mobilă şi de
muniţii navale.
În afară de asta, cu câteva să ptă mâni înainte, în timpul
unei escale de zece zile la Charleston, goeleta f ăcuse o
aprovizionare complet ă în vederea unui voiaj a c ărui
destina ţie rămânea ca de obicei necunoscut ă.
Oare acest personaj enigmatic nu venise decât pentru a
vizita Healthful-House?… Poate c ă da – şi lucrul acesta n-ar
fi surprins pe nimeni, pentru c ă era o instituţie care se
bucura de o faim ă reală şi binemeritată .
Contele d’Artigas avusese poate şi inspira ţia de a se
întâlni cu Thomas Roch. Renumele interna ţional al
inventatorului francez ar fi justificat această curiozitate. Un
nebun de geniu, ale c ărui inven ţii făgăduiau o revolu ţie în
metodele artei militare moderne!
În după-amiaza aceea, aşa cum era indicat în cererea lui,
contele d’Artigas se înfăţiş ă la poarta sanatoriului Healthful-
House, întov ă ră şit de c ă pitanul Spade, comandantul
goeletei Ebba.
În conformitate cu ordinele date, amândoi fură conduşi în
cabinetul directorului. Acesta îl primi pe contele d’Artigas
cu multă polite ţe, se puse la dispozi ţia lui, refuzând s ă
cedeze altcuiva cinstea de a-i servi drept c ălăuz ă şi primi
mulţumiri sincere pentru amabilitatea sa.
În timp ce vizitau să lile comune, precum şi pavilioanele
particulare ale sanatoriului, directorul nu înceta să fac ă
elogiul îngrijirilor acordate bolnavilor, care, dup ă el, erau
mult superioare celor pe care bolnavii le-ar fi primit în sânul
familiilor lor. Erau tratamente de lux, repeta directorul,
tratamente ale că ror rezultate însemnaseră pentru
Healthful-Honse un succes binemeritat.
Contele d’Artigas, care îl asculta f ără să-şi p ărăseasc ă
calmul obişnuit, se arăta interesat de aceast ă limbu ţie
nesfârşit ă, pentru a ascunde, probabil, scopul în care
venise.
Totuşi, dup ă o oră consacrat ă plimb ării prin spital, se
crezu îndrept ăţit s ă spun ă:
19
— Nu ave ţi oare şi un bolnav despre care s-a vorbit mult în ultima
— Nu ave ţi oare şi un bolnav despre care s-a vorbit mult
în ultima vreme, care a contribuit chiar în bun ă m ăsură s ă
atragă aten ţia public ă asupra sanatoriului dumneavoastră?
— Cred c ă v ă referiţi la Thomas Roch, domnule conte?
întrebă directorul.
— Într-adev ă r… francezul acela… un inventator, a c ă rui
ra ţiune pare s ă fie foarte atacată …
— Da, domnule conte, e grav atacată şi poate că e mai
bine aşa. Dup ă p ărerea mea, omenirea n-are nimic de
câştigat de pe urma unor asemenea descoperiri, a c ă ror
punere în practic ă sporeşte doar mijloacele de distrugere,
oricum destul de numeroase…
— Sunte ţi un în ţelept, domnule director. În privin ţa asta,
sunt de aceeaşi pă rere cu dumneavoastră. Adev ă ratul
progres nu trebuie c ăutat în aceast ă direc ţie şi consider c ă
cei ce se îndreapt ă pe acest drum sunt nişte genii
răufăc ătoare. Dar oare Thomas Roch şi-a pierdut în
întregime folosin ţa facult ăţilor intelectuale?…
— În întregime?… Nu, domnule conte, nu le-a pierdut
decât în legătură cu ac ţiunile obişnuite ale vie ţii de toate
zilele. În această direc ţie, e lipsit de orice înţelegere şi de
orice responsabilitate. Totuşi, geniul s ău de inventator a
rămas intact şi a supravie ţuit degenerescen ţei mintale.
Dac ă pretenţiile sale lipsite de orice bun sim ţ ar fi fost
satisfă cute, nu mă îndoiesc c ă din mâinile lui ar fi ieşit într-
adev ă r o nou ă arm ă de distrugere… Dar o astfel de nevoie
nu se face de loc sim ţită …
— Deloc, domnule director – repetă contele d’Artigas şi
c ă pitanul Spade păru s ă fie de aceeaşi pă rere.
— De altfel, domnule conte, ve ţi putea s ă v ă da ţi seama
singur de starea lui. Lat ă-ne ajunşi în fa ţa pavilionului în
care locuieşte Thomas Roch. Dac ă internarea sa e foarte
justificată din punct de vedere al securităţii publice,
aceasta nu înseamn ă c ă nu e tratat cu toată atenţ ia
meritată , c ă e lipsit de toate îngrijirile necesare stă rii sale.
De altfel, la Healthful-House se află la adă post de orice
indiscre ţi, care ar putea dori…
Directorul îşi întregi fraza cu o clătinare din cap plin ă de
20
semnifica ţii, ceea ce provoc ă apariţia unui zâmbet abia perceptibil pe buzele stră inului.
semnifica ţii, ceea ce provoc ă apariţia unui zâmbet abia
perceptibil pe buzele stră inului.
— Nu-l lăsa ţi niciodat ă singur? întreb ă contele d’Artigas.
— Nu, domnule conte, niciodat ă. Un paznic care vorbeşte
limba francez ă şi în care avem perfectă încredere îl
supravegheaz ă în permanenţă . În cazul că , într-un fel sau
altul, Roch ar lăsa s ă -i scape vreo indica ţie cu privire la
descoperirea sa, aceast ă indica ţie ar fi înregistrat ă imediat
şi am vedea ce putem face cu ea.
În clipa aceea, contele d’Artigas schimb ă o privire scurt ă
cu c ăpitanul Spade, care r ăspunse printr-un gest ce p ărea
să însemne: am în ţeles. De fapt, dac ă cineva ar fi observat
atitudinea c ă pitanului în cursul acestei vizite, ar fi remarcat
c ă cerceta cu o deosebită minu ţiozitate acea porţiune a
parcului care împrejmuia pavilionul nr. 17 şi diferitele
deschideri care duceau spre el, probabil în vederea
execută rii unui plan dinainte stabilit.
Grădina acestui pavilion era m ărginit ă de zidul
înconjurător al lui Healthful-House, în afara lui, zidul acesta
tă ia îns ăşi baza colinei al c ă rei povârniş se înclina în pantă
lin ă până pe malul drept al râului Neuze.
Pavilionul locuit de Thomas Roch avea doar un parter,
încheiat cu o teras ă în stil italian. Parterul era compus din
dou ă camere şi o anticameră , cu gratii de fier la ferestre.
De fiecare parte a locuinţei creşteau arbori frumoşi,
acoperiţi în momentul acela cu belşug de frunze. În fa ţă se
întindeau peluze verzi, proaspete şi catifelate, din care nu
lipseau nici diferiţi cop ăcei şi nici flori în culori str ălucitoare.
Toat ă proprietatea se întindea pe o suprafa ţă de
aproximativ jum ătate de acru şi era pus ă în exclusivitate la
dispoziţia lui Thomas Roch, care avea libertatea să
cutreiere în voie gră dina sub supravegherea paznicului.
Când contele d’Artigas, c ă pitanul Spade şi directorul
pătrunseră în acest loc împrejmuit, primul om pe care-l
z ă riră la uşa pavilionului fu paznicul Gaydon.
Privirea contelui d’Artigas se a ţinti numaidecât asupra
acestui paznic, pe care pă ru s ă -l examineze cu o ciudată
stă ruin ţă, rămas ă neobservată de director.
21
Şi totuşi nu se întâmpla pentru prima oară ca nişte străini să -l viziteze pe
Şi totuşi nu se întâmpla pentru prima oară ca nişte străini
să -l viziteze pe oaspetele pavilionului nr. 17, fiindc ă
inventatorul francez trecea pe bun ă dreptate drept cel mai
ciudat bolnav din Healthful-House.
Dar atenţia lui Gaydon fu atras ă de înfăţişarea originală a
celor dou ă personaje, a că ror na ţionalitate n-o cunoştea. E
drept c ă numele contelui d’Artigas nu-i era străin, dar
niciodat ă nu avusese prilejul să -l întâlnească pe acest bogat
gentleman în cursul escalelor sale în porturile coastei
răs ăritene şi nu ştia c ă goeleta Ebba era ancorat ă în acel
moment la gura râului Neuze, la poalele colinei lui
Healthful-House.
— Gaydon, întrebă directorul, unde-i Thomas Roch?…
— Acolo, răspunse paznicul, ar ătând cu mâna un om care
se plimba gânditor în umbra arborilor dind ăr ătul
pavilionului.
— Domnul conte d’Artigas a c ăpă tat învoirea s ă viziteze
sanatoriul nostru şi n-a vrut s ă plece mai înainte de a-l
vedea pe Thomas Roch, despre care s-a vorbit atât de mult
în ultima vreme.
— Şi despre care s-ar vorbi înc ă şi mai mult, interveni
contele d’Artigas, dac ă guvernul federal n-ar fi avut grij ă
să -l închidă în această cas ă de să nă tate.
— A fost o mă sură necesară, domnule conte.
— Într-adev ă r e necesară , domnule director, e mai bine
ca taina acestui inventator să dispară o dată cu el, pentru
liniştea întregii lumi.
Gaydon îl privi pe contele d’Artigas, apoi, f ără să
rosteasc ă o singură vorb ă, o lu ă înaintea celor doi stră ini,
îndreptându-se spre un tufiş din fundul grădinii.
După câ ţiva paşi, vizitatorii se pomeniră în fa ţa lui
Thomas Roch.
lnventatorul nu-i v ăzuse venind şi s-ar putea presupune
c ă nici când oaspe ţii se aflau la o mic ă distan ţă de el nu le
observ ă prezen ţa.
Între timp, fă ră s ă dea loc la niciun fel de bă nuială ,
c ă pitanul Spade nu înceta s ă cerceteze locul în care se afla
pavilionul nr. 17, la poalele parcului lui Healthful-House.
22
După ce urc ă aleile în pant ă, deosebi cu uşurin ţă vârfurile unor catarge
După ce urc ă aleile în pant ă, deosebi cu uşurin ţă vârfurile
unor catarge care se z ă reau dincolo de zidul împrejmuitor.
Îi fu de ajuns s ă arunce o singur ă privire într-acolo, ca s ă îşi
dea seama c ă erau catargele goeletei Ebba şi putu s ă se
asigure astfel c ă, în partea asta, zidul se întindea de-a
lungul malului drept al râului Neuze.
Între timp, contele d’Artigas îl cerceta cu privirea pe
inventatorul francez. Îşi dă du seama c ă era un om voinic
înc ă, săn ătatea sa nu p ărea s ă fi suferit de pe urma
intern ării care dura de peste un an şi jum ătate. Dar
atitudinea sa ciudată , gesturile incoerente, privirea răt ăcit ă
şi lipsa de interes fa ţă de tot ce se întâmpla în jurul lui
tră dau prea bine o des ă vârşită stare de inconştien ţă şi o
serioas ă sc ă dere a facultăţilor mintale.
Thomas Roch se aşezase tocmai pe o banc ă şi, cu vârful
unui be ţişor pe care-l ţinea în mâini, desena pe nisipul aleii
profilul unei fortifica ţii. Apoi îngenunchie şi începu s ă
clădeasc ă mici forme de nisip care înf ăţişau în mod v ădit
nişte bastioane. După ce rupse câteva frunze dintr-un
arbust din apropiere, Roch le fix ă pe vârfurile acestor forme
de nisip, asemenea unor steaguri mici, procedând cu mult ă
seriozitate şi fă ră să se preocupe cât de cât de cei care-l
priveau.
Era un joc de copii, dar un copil n-ar fi avut aceast ă
gravitate.
— E cu des ă vârşire nebun?… Întreb ă contele d’Artigas,
care, în ciuda impasibilit ăţii sale obişnuite, p ăru oarecum
dezam ă git.
— V-am prevenit, domnule conte, c ă nu se poate scoate
nimic de la el, ră spunse directorul.
— Dar n-ar putea cel pu ţin s ă ne acorde oarecare
aten ţie?…
— Cred c ă ar fi cam greu s ă -l convingem. Directorul se
întoarse c ă tre paznic şi-i spuse:
— Întreabă -l ceva, Gaydon, poate că , dacă -ţ i aude vocea,
are să - ţi ră spund ă.
— Fiţi sigur c ă are să -mi ră spundă , domnule director,
spuse Gaydon.
23
Apoi atinse um ă rul bolnavului: — Thomas Roch… spuse el, cu un glas destul
Apoi atinse um ă rul bolnavului:
— Thomas Roch… spuse el, cu un glas destul de blând.
Acesta în ălţă capul şi, cu siguran ţă, dintre toate
persoanele care erau de fa ţă, nu-l v ăzu decât pe paznic,
deşi contele d’Artigas şi c ă pitanul Spade, care se
apropiaseră, alc ătuiau împreun ă cu directorul un cerc în
jurul s ău.
— Thomas Roch, spuse Gaydon în englez ă, iat ă nişte
stră ini care au vrut s ă te vad ă. Se intereseaz ă de s ăn ătatea
dumitale… de munca dumitale…
Ultimul cuvânt fu singurul care p ăru s ă-l scoat ă pe
inventator din nepă sarea lui obişnuit ă.
— Ce lucrez?… spuse el tot în englez ă, pe care o vorbea
ca şi cum ar fi fost limba sa maternă .
Apoi, luând o pietricic ă între arăt ător şi degetul mare, pe
care le îndoi, aşa cum un ştrengar ar fi luat între degete o
bilă, o zvârli în direc ţia formelor de nisip, lovi una dintre ele
şi o dă râm ă . Un strigă t de bucurie îi sc ă pă printre buze.
— La pământ!… Bastionul e la p ământ!… Explozibilul
meu a distrus totul dintr-o singură lovitură!
Thomas Roch se ridicase şi o flac ă ră de triumf îi stră lucea
în ochi.
— Vede ţi, spuse directorul, adresându-se contelui
d’Artigas, gândul inven ţiei nu-l părăseşte niciodată …
— Şi va muri o dată cu el! afirmă paznicul.
24
— Spune-mi, Gaydon, nu l-ai putea convinge s ă vorbeasc ă despre Fulgurator? — Dac
— Spune-mi, Gaydon, nu l-ai putea convinge s ă vorbeasc ă
despre Fulgurator?
— Dac ă -mi porunciţi, domnule director, voi încerca…
— Da, îţi poruncesc; cred c ă asta l-ar putea interesa pe
contele d’Artigas.
— Da, într-adev ă r, ră spunse contele d’Artigas, fă ră ca
expresia rece a fe ţei sale s ă tră deze sentimentele care-l
frământau.
— Trebuie s ă v ă previn c ă risc s ă provoc o nou ă criz ă,
observ ă paznicul.
— Poţi s ă întrerupi convorbirea când ai s ă g ăseşti de
cuviin ţă. Spune-i lui Thomas Roch c ă un str ăin doreşte s ă
trateze cu el cumpă rarea Fulguratorului…
25
— Dar nu v ă teme ţi c ă taina i-ar putea scă pa? replică
— Dar nu v ă teme ţi c ă taina i-ar putea scă pa? replică
contele d’Artigas.
Cuvintele acestea fură rostite cu atâta însufle ţire, încât
Gaydon nu îşi putu stă pâni o privire bănuitoare, care îns ă
nu păru s ă-l nelinişteasc ă pe acest personaj impenetrabil.
— N-avem de ce s ă ne temem, ră spunse el, nicio
fă găduială nu va smulge taina din gura lui Thomas Roch.
Atâta timp cât nu va avea în mân ă milioanele pe care le
cere…
— Nu le-am adus cu mine, ră spunse liniştit contele
d’Artigas. Gaydon se întoarse c ătre pacientul lui, şi, aşa
cum procedase şi prima oară, îi atinse um ărul şi-i spuse:
— Thomas Roch, străinii aceştia au de gând s ă cumpere
inven ţia dumitale.
Thomas Roch se ridic ă în picioare.
— Invenţia mea?… strigă el. Explozibilul!… Focosul meu?
O însufle ţire crescând ă arăta foarte bine cât de iminent ă
era criza aceea de care vorbise Gaydon şi pe care o
dezlă n ţuiau totdeauna întrebă ri de acest fel.
— Cât vre ţi s ă-mi da ţi pe ea?… Cât?… continu ă Thomas
Roch. Niciun motiv nu-i împiedica s ă-i promit ă o sum ă,
oricât ar fi fost ea de colosală .
— Cât… cât?… repeta Roch.
— Zece milioane de dolari, ră spunse Gaydon.
— Zece milioane? strigă Thomas Roch. Zece milioane…
un fulgurator a c ărui putere e de zece milioane de ori mai
mare decât tot ce s-a construit până acum? Zece milioane?
… Un proiectil autopropulsat, care, explodând, poate să-şi
extindă puterea de distrugere pe o suprafa ţă de zece mii de
metri pă tra ţi!… Zece milioane?… Singurul focos în stare să-i
provoace explozia!… Dar nici cu toate bogăţiile lumii nu s-
ar putea cump ăra taina armei mele şi, decât s-o cedez
pentru pre ţul ăsta, prefer s ă-mi tai limba cu din ţii!… Zece
milioane pentru o inven ţie care valoreaz ă un miliard… un
miliard… un miliard!…
Roch dovedea c ă este într-adev ăr un om lipsit de orice
noţiune a lucrurilor, când era vorba s ă duci tratative cu el.
26
Dac ă Gaydon i-ar fi oferit zece miliarde, nebunul ăsta i-ar fi cerut şi mai
Dac ă Gaydon i-ar fi oferit zece miliarde, nebunul ăsta i-ar fi
cerut şi mai mult.
Contele d’Artigas şi c ă pitanul Spade nu încetaseră să -l
observe de la începutul crizei – contele îşi p ăstrase calmul,
deşi fruntea i se posomorâse, în timp ce c ăpitanul cl ătina
din cap cu aerul omului care spune: „într-adev ăr, nu-i nimic
de fă cut cu nenorocitul ăsta”!
De altfel, Roch o luase la fugă şi acum stră bă tea în goană
grădina, strigând cu o voce sugrumată de furie:
— Miliarde… miliarde!
Adresându-se directorului, Gaydon îi spuse:
— V-am prevenit c ă va fi aşa!
Apoi, porni în urma bolnavului, îl ajunse din urm ă, îl
apuc ă de bra ţ şi, f ăr ă s ă întâmpine nicio rezisten ţă, îl aduse
înapoi spre pavilion, a c ă rui uş ă se închise numaidecât
după aceea.
Contele d’Artigas rămase singur cu directorul, în timp ce
c ă pitanul Spade străbătea pentru ultima oară grădina, de-a
lungul zidului din partea de jos a clădirii.
— N-am exagerat, domnule conte, declară directorul. E
limpede c ă boala lui Thomas Roch progreseaz ă zilnic. După
mine, putem spune de pe acum c ă nebunia lui e incurabil ă.
Chiar dac ă i s-ar pune la dispoziţie toţi banii pe care-i cere,
tot nu s-ar putea scoate nimic de la el.
— E foarte probabil, răspunse contele d’Artigas, şi totuşi,
deşi preten ţiile lui financiare merg pân ă la absurd, nu e mai
pu ţin adevă rat că a inventat o armă a că rei putere este, ca
să spun aşa, nelimitată …
— Asta e pă rerea celor competenţi, domnule conte. Dar
descoperirea lui va disp ărea în curând o dat ă cu el, în
cursul uneia din crizele care devin din ce în ce mai
puternice şi din ce în ce mai dese. În curând, până şi
interesul material, singurul mobil care pare să fi
supravie ţuit în sufletul să u, va dispă rea…
— Poate c ă singurul mobil care va supravie ţui va fi ura!
murmură contele d’Artigas, în timp ce c ăpitanul Spade se
apropia de poarta grădinii, ca să-l întâmpine.
27
28
28
29
29
III O DUBLĂ RĂ PIRE O jum ătate de oră mai târziu, contele d’Artigas şi
III
O DUBLĂ RĂ PIRE
O jum ătate de oră mai târziu, contele d’Artigas şi
c ă pitanul Spade mergeau pe drumul m ărginit de fagi
seculari, care desparte Healthful-House de malul drept al
râului Neuze. Directorul se declarase foarte onorat de vizita
lor, ei îi mulţumiseră la rândul lor pentru primirea amabil ă
ce le rezervase. O sută de dolari, destina ţi personalului de
serviciu al sanatoriului, dovedeau cât de generoase erau
sentimentele contelui d’Artigas. Nu mai încă pea îndoială c ă ,
pentru cine apreciaz ă distinc ţia cuiva dup ă generozitatea
lui, contele era un stră in foarte distins.
După ce ieşiră pe poarta care închide Healthful-House la
jum ătatea povârnişului colinei, contele d’Artigas şi
c ă pitanul Spade d ădură ocol zidului împrejmuitor, a c ărui
în ălţime putea descuraja orice încercare de escaladare.
Contele era dus pe gânduri şi, ca de obicei, tovar ăşul lui
aştepta să i se adreseze cuvântul.
Contele d’Artigas nu se hot ărî s-o fac ă decât în clipa
când, oprindu-se în drum, putu s ă m ăsoare cu privirea
creasta zidului, îndărătul c ă ruia se ridica pavilionul 17.
— Ai avut timp să te familiarizezi cu locurile? întrebă el.
— Da, domnule conte, răspunse c ăpitanul Spade,
stă ruind asupra titlului pe care-l acorda stră inului.
— Nu ţi-a sc ă pat nimic?
— Nimic din ce era necesar s ă ştiu. Cum e situat
îndărătul acestui zid, la pavilion se poate ajunge cu uşurinţă
şi, dac ă proiectele dumneavoastră au ră mas aceleaşi…
— Aceleaşi, Spade.
— În ciuda dezechilibrului mintal de care sufer ă Thomas
Roch?
— Da, în ciuda lui şi dacă izbutim să -l ră pim.
— Asta e treaba mea. La că derea nopţii, voi pă trunde în
30
parcul lui Healthful-House, apoi în curtea pavilionului, fără să fiu z ă rit de nimeni.
parcul lui Healthful-House, apoi în curtea pavilionului, fără
să fiu z ă rit de nimeni.
— Pe poarta de intrare?
— Nu… pe aici.
— Dar în partea asta e zidul şi dup ă ce-l treci, cum ai să-l
sari iar, cu Thomas Roch cu tot? Dac ă nebunul începe s ă
strige?… Dac ă opune vreo rezistenţă ?… Dacă paznicul lui
dă alarma?…
— Nu v ă teme ţi de aşa ceva… N-avem decât s ă intră m, şi
să ieşim pe poarta asta.
C ăpitanul Spade arăt ă spre o portiţă mic ă, la câ ţiva paşi
depărtare, portiţă în zidul împrejmuitor, folosit ă f ăr ă
îndoială numai de personalul de serviciu, când trebuia să
coboare pe marginea râului Neuze.
— Pe aici, relu ă c ăpitanul Spade, vom putea intra în parc,
chiar şi fă ră a fi nevoiţ i s ă folosim o scară .
— Dar poarta asta e încuiată .
— Se va descuia.
— Dar nu e z ăvorât ă din interior?
— Am tras z ă voarele în timp ce mă plimbam prin gră dină
şi directorul n-a băgat de seam ă .
Contele d’Artigas se apropie de portiţă şi spuse:
— Cum ai s-o descui?
— Asta-i cheia, ră spunse c ă pitanul Spade.
Şi-i arăt ă o cheie pe care o scosese din broasc ă , după ce
tră sese z ă voarele.
— Cum nu se poate mai bine, Spade, spuse contele
d’Artigas. E foarte probabil c ă răpirea nu va prezenta nicio
dificultate. Să ne întoarcem la bord. Pe la ora opt, după
c ă derea nopţii, una din bă rci te va aduce aici cu încă cinci
oameni.
— Da… cu cinci oameni, răspunse c ăpitanul Spade, îmi
ajung atâ ţia, chiar pentru cazul c ă paznicul va da alarma şi
c ă va trebui să ne descotorosim de el.
— Să v ă descotorosiţ i… răspunse contele d’Artigas. Bine,
fie, dac ă este neapă rat necesar. Dar aş prefera s ă pune ţi
mâna pe acest Gaydon şi s ă -l aduce ţi la bordul Ebbei. Cine
ştie dacă nu a şi surprins până acum o parte din taina lui
31
Thomas Roch? — Într-adev ă r. — Şi apoi, Thomas Roch s-a obişnuit cu el
Thomas Roch?
— Într-adev ă r.
— Şi apoi, Thomas Roch s-a obişnuit cu el şi sunt hot ărât
să nu-i schimb cu nimic obiceiurile.
Contele d’Artigas întov ă ră şi acest ră spuns cu un surâs
destul de semnificativ pentru ca Spade s ă nu mai aib ă nicio
îndoială în privin ţa rolului rezervat supraveghetorului de la
Healtful-House.
Aşadar, planul acestei duble răpiri era hot ărât şi p ărea s ă
aibă sorţi de izbândă .
Afară doar dac ă în cele dou ă ore care mai rămâneau
pân ă la lă sarea serii, cineva n-ar fi observat că lipsea cheia
din poarta parcului şi c ă z ăvoarele fuseseră trase, c ăpitanul
Spade şi oamenii lui erau siguri c ă vor putea, pă trunde în
interiorul parcului din Healthful-House.
Trebuie să men ţion ăm de altfel c ă, exceptând pe Thomas
Roch, care era obiectul unei supravegheri speciale, ceilalţi
bolnavi ai sanatoriului nu erau supuşi la vreo m ăsur ă de
acest gen. Ei locuiau în pavilioanele sau în camerele
clădirilor principale, situate în partea superioară a parcului.
32
Totul îndrept ăţea speran ţa c ă Thomas Roch şi paznicul Gaydon, surprinşi separat şi
Totul îndrept ăţea speran ţa c ă Thomas Roch şi paznicul
Gaydon, surprinşi separat şi împiedica ţi s ă opun ă o
rezistenţă serioas ă sau s ă strige după ajutor, vor că dea
victime ră pirii pe care avea s-o încerce c ăpitanul Spade în
folosul contelui d’Artigas.
Străinul şi tovarăşul s ău se îndreptară spre un mic golf
unde-i aştepta una din b ărcile de pe Ebba. Goeleta
ancorase la o distan ţă de vreo patru sute de metri, velele
sale erau strânse în învelitoarele lor gă lbui, iar verigile
adunate şi ele reglementar, aşa cum se obişnuieşte pe
bordurile iahturilor de agrement. Niciun pavilion nu era
în ălţat la pupa. În vârful catargului mare flutura doar o
flamură roşie, uşoară, pe care briza de răs ărit, pe cale s ă se
potoleasc ă , abia o desfă şura.
Contele d’Artigas şi c ăpitanul Spade urcară în barc ă.
Câteva clipe mai târziu, loviturile celor patru vâsle îi duseră
pân ă la goeleta, pe puntea c ă reia cei doi urcară pe o scară
laterală .
33
Contele d’Artigas se îndrept ă numaidecât spre cabina sa de la pupa, în timp ce
Contele d’Artigas se îndrept ă numaidecât spre cabina sa
de la pupa, în timp ce c ă pitanul Spade porni spre prova,
pentru a da ultimele ordine.
Ajuns în fa ţa deschiz ăturii de la prova, se aplec ă
deasupra marginii tribordului şi c ăut ă din ochi un obiect
care plutea la suprafa ţa apei, la o depă rtare de câteva
bra ţe 2 .
Era o geamandură de dimensiuni mici, care tres ărea în
fream ă tul refluxului Neuzei.
Noaptea se lă sa încet. Spre malul stâng al râului
şerpuitor, silueta nehot ărât ă a oraşului New-Berne începea
să se topeasc ă în întuneric. Casele se profilau în negru pe
orizontul t ăiat înc ă de o lung ă dâră de foc la marginea de
vest a norilor. În partea cealaltă , culoarea cerului se
estompa în aburi deşi. Dar nu s-ar fi zis c ă avea s ă plou ă,
c ă ci aburii aceia pluteau în zonele ridicate ale cerului.
Pe la orele şapte, primele lumini ale oraşului lic ă rir ă la
diferite etaje ale caselor, în timp ce luminile cartierelor
situate mai jos, înspre râu, se reflectau în lungi zig-zaguri,
tremurând uşor deasupra malurilor, c ăci briza se liniştea o
dată cu lăsarea serii. Bărcile de pescari se întorceau uşurel,
îndreptându-se spre micile golfuri ale portului, unele din ele
c ă utând, cu velele întinse, o ultim ă boare de vânt, altele
împinse de vâslele ale că ror lovituri seci şi ritmate se
auzeau pân ă în depă rtare. Două stimere trecură , aruncând
limbi de scântei prin ambele lor coşuri, încununate de un
fum negru şi bătând apa cu paletele roţ ilor lor puternice, în
timp ce cumpăna maşinii se ridica şi se cobora deasupra
spardecului, nechezând ca un monstru marin.
La orele opt, contele d’Artigas se ivi din nou pe puntea
goeletei, întov ă ră şit de un personaj în vârst ă de vreo
cincizeci de ani, c ă ruia îi spuse:
— A sosit timpul, Serko…
— Mă duc s ă-l anun ţ pe Spade, r ăspunse Serko. C ăpitanul
se apropie de ei.
— Pregăteşte-te de plecare, îi spuse contele d’Artigas.
— Suntem gata.
2 Un braţ – 1,82 metri, (n.r.).
34
— Ai grijă ca nimeni s ă nu miroase ceva la Healthful- House şi s
— Ai grijă ca nimeni s ă nu miroase ceva la Healthful-
House şi s ă nu-şi poat ă închipui c ă Thomas Roch şi paznicul
lui au fost duşi pe bordul Ebbei.
— Unde, de altfel, nimeni nu i-ar găsi, chiar dac-ar veni
să -i caute, adă ugă Serko.
Şi ridic ă din umeri, râzând cu voie bun ă.
— Totuşi, e mai bine s ă nu trezim niciun fel de bănuieli,
răspunse contele d’Artigas.
Barca era gata. Că pitanul Spade şi cinci oameni luară loc
în ea. Patru dintre ei puseră mâna pe vâsle. Al cincilea,
şeful echipajului, Effrondat, care trebuia s ă rămân ă de paz ă
în barc ă, se instala la cârmă , lângă că pitanul Spade.
— Noroc, Spade! strig ă Serko zâmbind. Ai grijă s ă faci
treaba fă ră zgomot, ca un îndră gostit care-şi ră peşte iubita.
— Bine… Numai Gaydon să nu…
— Avem nevoie şi de Roch, şi de Gaydon, spuse contele
d’Artigas.
— Am
în ţeles!
răspunse
c ăpitanul
Spade.
Barca
porni
şi
marinarii o urm ăriră cu
privirea,
pân ă
când
se
făcu
nev ă zut ă
în
întuneric.
Trebuie să men ţion ă m
c ă ,
în
aşteptarea
oamenilor să i, Ebba nu
făcu
niciun
fel de
pregătiri
de
plecare.
Probabil
c ă
nu
avea
de
gând s ă ridice ancora din
New-Berne dup ă răpirea
celor
doi.
Şi,
la
drept
vorbind, cum ar fi putut
s ă
ajung ă
în
larg? În
v ă zduh nu se mai sim ţea
nicio
suflare
a brizei
şi
peste o jum ă tate de oră
35
valul de maree înaltă avea s ă fie simţ itor la mai multe mile în
valul de maree înaltă avea s ă fie simţ itor la mai multe mile
în amont pe Neuze. Lat ă de ce goeleta nu se lăs ă
perpendicular pe ancoră.
Ancorat ă la o depărtare de patru sute de metri de ţărm,
Ebba s-ar fi putut apropia şi mai mult de el, având totuşi
înc ă cincisprezece sau dou ăzeci de picioare de ap ă sub ea,
ceea ce ar fi înlesnit îmbarcarea, în clipa în care barca s-ar
fi pregătit s-o acosteze. Dacă această manevră nu se
efectuase, însemna că d’Artigas avea motive s ă n-o
porunceasc ă.
Distanţa până la mal fu stră bă tută în câteva minute şi
barca trecu neobservată .
Malul era pustiu; pustiu era şi drumul, care, la umbra
unor fagi b ătrâni, mergea de-a lungul parcului lui Healthful-
House.
O ancoră mic ă fu azvârlit ă pe ţărm şi în ţepenită solid.
C ăpitanul Spade şi cei patru marinari debarcară , îl lă sară în
urma lor pe şeful echipajului şi se făcură nev ăzu ţi sub bolta
întunecată a copacilor. Odat ă ajunşi în fa ţa zidului care
împrejmuia parcul, Spade se opri şi oamenii lui se înşiruiră
de o parte şi de alta a portiţ ei.
După ce că pitanul Spade luă aceste mă suri de precauţie,
nu-i mai ră mânea decât să introduc ă cheia în broasc ă şi s ă
împing ă poarta, cu condi ţia totuşi ca nu cumva unul din
servitorii sanatoriului, observând c ă nu era încuiat ă ca de
obicei, s ă n-o fi z ă vorât pe dină untru.
În cazul acesta, ră pirea ar fi fost grea, admiţând chiar c ă
s-ar fi putut escalada creasta zidului.
C ăpitanul Spade îşi lipi mai întâi urechea de poartă .
Nu se auzea niciun zgomot de paşi în parc, nicio forfot ă
în jurul pavilionului nr. 17. În ramurile fagilor care
m ă rgineau drumul nu se mişca nicio frunz ă. Pretutindeni
domnea liniştea înă buşită a stepei în nopţile fă ră briz ă.
C ăpitanul Spade scoase cheia din buzunar şi o strecură în
broasc ă. Limba se răsuci şi, împins ă uşor, poarta se
deschise dinafară în ăuntru.
Aşadar, lucrurile răm ăseseră în aceeaşi stare în care le
lă saseră vizitatorii sanatoriului.
36
C ăpitanul Spade p ătrunse în curte, asigurându-se mai întâi c ă nimeni nu se
C ăpitanul Spade p ătrunse în curte, asigurându-se mai
întâi c ă nimeni nu se afla în apropierea pavilionului;
marinarii intrară în urma lui.
Poarta fu pur şi simplu împins ă în chenarul ei, ceea ce
avea să îngăduie c ăpitanului şi marinarilor să ias ă repede
din parc.
În partea aceea umbrită de arbori înalţi şi pres ărat ă de
tufişuri era atâta întuneric, încât ar fi fost greu să
deosebeşti pavilionul, dac ă una din ferestrele lui n-ar fi fost
puternic luminat ă.
F ără îndoială c ă era fereastra camerei ocupat ă de
Thomas Roch şi de paznicul Gaydon, dat fiind c ă acesta nu
se mişca nici ziua, nici noaptea de lâng ă bolnavul
încredin ţat supravegherii sale. Iat ă de ce c ăpitanul Spade
se aştepta s ă -l găsească în pavilion.
Cei patru oameni şi el însuşi înaintară cu bă gare de
seam ă , aten ţi ca nu cumva, lovind vreo piatră cu piciorul
sau strivind vreo creangă , s ă nu fac ă un zgomot care să le
tră deze prezen ţa. Aşadar, se îndreptară spre pavilion, în
aşa fel încât s ă ajungă în fa ţa uşii laterale, în apropierea
c ă reia fereastra strălucea, dincolo de faldurile perdelelor.
Dar dac ă uşa aceasta era încuiat ă, cum aveau s ă p ătrund ă
în camera lui Thomas Roch? Era o problem ă pe care
c ă pitanul Spade şi-o pusese, desigur. Cum nu avea o cheie
cu care ar fi putut să descuie, nu va fi oare necesar s ă
spargă unul din geamurile ferestrei, s-o deschid ă dintr-o
singură lovitură, să se n ăpusteasc ă în cameră, s ă-l
surprind ă pe Gaydon printr-un atac neaşteptat, să-l
împiedice s ă strige după ajutor? într-adevă r, cum puteau
proceda altfel?
Totuşi, aceast ă lovitură prezenta oarecari primejdii.
C ăpitanul Spade îşi d ădea perfect seama de acest lucru,
fiind un om care, de obicei, era mai curând viclean decât
violent.
Dar n-avea de ales. De altfel, esenţialul era s ă -l ră peasc ă
pe Thomas Roch şi pe Gaydon o dată cu el, conform
dorin ţelor contelui d’Artigas; opera ţia trebuia înfă ptuită cu
orice pre ţ.
37
Când ajunse sub fereastra pavilionului, c ă pitanul Spade se ridic ă în vârful picioarelor
Când ajunse sub fereastra pavilionului, c ă pitanul Spade
se ridic ă în vârful picioarelor şi, printr-o crăpătură a
perdelelor, putu s ă cuprind ă cu privirea interiorul camerei.
Gaydon se afla acolo, lângă Thomas Roch, a c ă rui criz ă
continuase dup ă plecarea contelui d’Artigas. Criza aceasta
cerea îngrijiri speciale şi paznicul le d ădea bolnavului dup ă
indica ţiile unui al treilea personaj.
Era unul din medicii casei de săn ătate, trimis imediat de
director la pavilionul 17. Evident c ă prezenţa acestui medic
avea să complice situa ţia şi s ă îngreuneze ră pirea.
Thomas Roch era întins, îmbrăcat, pe un şezlong. În clipa
aceea, părea destul de calm. Criza, care sc ă dea încetul cu
încetul din intensitate, avea să fie urmată de câteva ore de
toropeală şi apoi de somn.
În clipa în care c ă pitanul Spade se înă lţase până la
marginea ferestrei, medicul se pregă tea s ă se retragă .
Trăgând cu urechea, îl puteai auzi declarându-i lui Gaydon
c ă noaptea va trece fă ră niciun alt accident şi că nu va fi
cazul să mai intervină o dată .
După ce spuse acestea, medicul se îndrept ă spre uş ă –
nu trebuie s ă uit ăm c ă ea se deschidea lângă fereastra
aceea în fa ţa c ăreia aşteptau c ăpitanul Spade şi oamenii
să i. Dac ă nu se ascundeau, dac ă n-aveau grijă s ă se
ghemuiasc ă înd ărătul tufişurilor din apropierea pavilionului,
ar fi putut fi z ăriţi nu numai de medic, ci şi de paznicul care
se pregă tea s ă -l însoţeasc ă .
Mai înainte ca cei doi s ă-şi fi făcut apari ţia pe peron,
c ă pitanul Spade făcu un semn şi marinarii se împr ăştiar ă, în
timp ce el însuşi se aruncă la pă mânt, la picioarele zidului.
Din fericire, lampa răm ăsese în cameră şi nu riscau să fie
tră da ţi de vreo raz ă de lumin ă .
Pregătindu-se să se despart ă de Gaydon, medicul se opri
pe prima treaptă şi spuse:
— Asta a fost una din crizele cele mai serioase prin care
a trecut bolnavul nostru! Ar fi de-ajuns înc ă dou ă sau trei
de acelaşi fel ca s ă -şi piardă şi bruma de judecată ce i-a
mai ră mas.
— Pă i atunci, ră spunse Gaydon, de ce nu se hot ărăşte
38
directorul s ă interzic ă străinilor vizitarea acestui pavilion? Starea în care l-a ţi g
directorul s ă interzic ă străinilor vizitarea acestui pavilion?
Starea în care l-a ţi g ăsit azi pe bolnavul nostru se datoreşte
unui oarecare conte d’Artigas şi lucrurilor despre care a
vorbit cu Thomas Roch.
— Ai dreptate, am s ă -i atrag aten ţia directorului asupra
acestei chestiuni, răspunse medicul.
Coborî treptele peronului şi Gaydon îl întov ăr ăşi pân ă la
capă tul aleii în pantă , după ce lă sase întredeschis ă uşa
pavilionului.
Când cei doi se dep ărtară la o distan ţă de vreo dou ăzeci
de paşi, c ă pitanul Spade se ridic ă în picioare şi marinarii se
apropiară de el.
Nu era oare indicat să profite de o împrejurare pe care le-
o oferea întâmplarea, s ă pă trundă în cameră, să -l înşface
pe Thomas Roch, care în clipa aceea era pe jum ătate
cufundat în somn, apoi să aştepte întoarcerea lui Gaydon
ca s ă pun ă mâna şi pe el?
Dar îndată ce paznicul ar fi constatat dispariţia lui
Thomas Roch, sar fi repezit s ă-l caute, ar fi strigat dup ă
ajutor, ar fi dat alarma. Medicul s-ar fi întors numaidecât…
Personalul din Healthful-House ar fi fost în picioare…
C ăpitanul Spade n-ar fi avut timp s ă ajung ă pân ă la poarta
sanatoriului, să ias ă din parc, s-o închidă în urma lui.
De altfel, nu mai avu ră gaz s ă reflecteze asupra acestei
idei. Un zgomot de paşi răsuna pe nisip şi anun ţa
întoarcerea lui Gaydon. Cel mai nimerit era să se repead ă
asupra lui, s ă-i în ăbuşe strig ătele f ăr ă a-i l ăsa timp s ă dea
alarma şi s ă-l împiedice să se apere. Patru oameni, la
nevoie chiar cinci, puteau cu uşurin ţă s ă-i înfrâng ă
rezistenţa şi să -l târasc ă afară din parc. Cât despre r ăpirea
lui Thomas Roch, nu avea să prezinte nicio dificultate,
deoarece bietul nebun nici nu-şi va da seama ce se petrece
cu el.
Între timp, Gaydon ocolise tufişul, şi se îndrepta spre
peron. Dar în clipa în care punea piciorul pe prima treapt ă,
cei patru marinari se repeziră asupra lui, îl trântiră la
pământ fără a-i fi îngă duit să scoată un singur strig ăt, îi
înfundară în gură un c ăluş f ăcut dintr-o batist ă, îi acoperir ă
39
ochii cu o cârpă şi-i legară bra ţele şi picioarele atât de strâns, încât îl
ochii cu o cârpă şi-i legară bra ţele şi picioarele atât de
strâns, încât îl transformară într-un corp inert.
Doi dintre oameni rămaseră ală turi de el, în timp ce
Spade şi ceilalţi intrau în cameră .
După cum se aştepta că pitanul, în starea în care se afla
Thomas Roch, zgomotul nu izbutise m ăcar s ă-l scuture din
toropeală. Întins pe şezlong, cu ochii închişi, inventatorul
putea fi luat drept mort, dac ă n-ar fi respirat cu zgomot.
Spade nu g ăsi c ă era absolut necesar s ă -l lege, nici să -i
pun ă c ăluş. Era de-ajuns ca unul din cei doi oameni s ă-l
apuce de picioare şi celă lalt de cap ca s ă -l conduc ă până la
barca pă zită de şeful de echipaj. Lucrul acesta se făcu într-o
clipă.
Ultimul care ieşi din cameră fu c ăpitanul Spade, dup ă ce
avu grijă s ă stingă lampa şi să închidă uşa îndărătul lui. În
felul acesta, era de aşteptat ca răpirea s ă fie descoperit ă
abia a doua zi şi în niciun caz mai înainte de primele ore ale
dimine ţii.
Pentru transportul lui Gaydon, care avu loc fără nicio
dificultate, se procedă la fel. Ceilalţi doi oameni îl ridicară,
coborând prin grădin ă, ocolind tufişurile, apoi se îndreptar ă
spre zidul împrejmuitor.
În această porţiune a parcului, totdeauna pustie,
întunericul se făcea tot mai dens. De cealaltă parte a colinei
nu se mai puteau vedea luminile clă dirilor din nordul
parcului şi ale celorlalte pavilioane ale sanatoriului.
Ajuns în fa ţa porţii, c ăpitanul Spade se mulţumi s-o trag ă
spre el.
Primii ieşiră oamenii care-l duceau pe gardian. După ei
veneau ceilalţi, purtându-l pe bra ţe pe Thomas Roch. În
cele din urm ă ieşi şi c ăpitanul Spade, care încuie poarta cu
cheia, hotă rât s-o arunce în apele râului Neuze, de îndată
ce vor fi ajuns la barcă .
Nu întâlniră pe nimeni nici în drum şi nici pe mal.
După ce făcură dou ăzeci de paşi, d ădur ă peste Effrondat,
şeful de echipaj, care aştepta sprijinit de povârnişul colinei.
Thomas Roch şi Gaydon fură instala ţi la pupa b ărcii, în
care luară loc c ă pitanul Spade şi marinarii.
40
— Arunc ă ancora şi hai, repede! porunci c ăpitanul Spade şefului de echipaj. Acesta
— Arunc ă ancora şi hai, repede! porunci c ăpitanul Spade
şefului de echipaj.
Acesta execut ă ordinul, apoi, dându-şi drumul pe
povârnişul abrupt al malului, s ări în barc ă, împingând-o
spre larg.
Cele patru vâsle începură s ă loveasc ă apa şi barca se
îndrept ă spre goelet ă. Un foc care lic ărea în vârful
catargului de la prova arăta locul unde aceasta era
ancorat ă şi, cu dou ăzeci de minute mai devreme, se
legă nase în bă taia valului.
Câteva clipe dup ă aceea, barca se afla bord la bord cu
goeleta.
Contele d’Artigas se sprijinea de marginea pun ţii, lâng ă
scara laterală .
— S-a fă cut, Spade? întrebă el.
— S-a fă cut.
— Ai pus mâna pe amândoi?
— Pe amândoi, şi pe paznic, şi pe cel pă zit.
— Nimeni nu bănuieşte ceva la Healthful-House?
— Nimeni.
Era greu de presupus c ă Gaydon, cu urechile şi ochii
lega ţi, ar fi putut recunoaşte vocea contelui d’Artigas sau
pe aceea a că pitanului Spade.
În afară de asta, trebuie să semnală m şi faptul că nici
Thomas Roch, nici el nu fură transporta ţi numaidecât pe
bordul goeletei. Se stârni o forfot ă de-a lungul corpului
vasului. Abia dup ă o jum ătate de oră Gaydon, care-şi
păstrase tot sângele rece se simţ i ridicat, apoi coborât iar în
fundul calei.
Ră pirea fiind s ăvârşit ă, s-ar fi zis c ă Ebba avea să ridice
ancora şi apoi să coboare apele estuarului, s ă str ăbat ă prin
Pamplico-Sound şi s ă porneasc ă în larg. Totuşi, niciuna din
manevrele care întovă ră şesc plecarea unui vas, nu avu loc
la bord.
Nu era deci primejdios ca goeleta să rămân ă în acelaşi
loc, dup ă dubla răpire care avusese loc în seara aceea?
Contele d’Artigas îşi ascunsese oare atât de bine prizonierii,
încât s ă -i fereasc ă de a fi descoperiţi, în cazul c ă Ebba, a
41
c ă rei prezen ţă în apropierea lui Healthful-House trebuia s ă pară suspectă ,
c ă rei prezen ţă în apropierea lui Healthful-House trebuia s ă
pară suspectă , ar fi fost vizitată de agenţ ii din New-Berne?
În orice caz, o oră dup ă întoarcerea b ărcii, în afară de
oamenii de cart întinşi la prova, toată lumea, adic ă
echipajul în cabina lui, contele d’Artigas, Serko şi c ăpitanul
Spade în cabinele lor – da, toat ă lumea dormea pe bordul
goeletei, nemişcată în apele liniştite ale estuarului Neuzei.
42
43
43
IV GOELETA EBBA Ebba îşi începu pregătirile de plecare abia a doua zi diminea ţa,
IV
GOELETA EBBA
Ebba îşi începu pregătirile de plecare abia a doua zi
diminea ţa, dar fără s ă manifeste nicio grab ă. De la cap ătul
cheiului din New-Berne se putu vedea că , după spă larea
pun ţii, sub conducerea nostromului 3 Effrondat, echipajul
desfăcea velele din tocuri, desfăcea şi gârbacele, pregătea
otgoanele şi în ă lţa bă rcile în vederea plecă rii.
La ora opt diminea ţa, contele d’Artigas nu se ară tase
înc ă. Nici tovară şul s ă u, inginerul Serko – acesta era
numele sub care era cunoscut pe bord – nu ieşise încă din
cabin ă . Cât despre c ă pitanul Spade, acesta dădea
marinarilor diferite ordine, care arătau c ă plecarea va avea
loc numaidecât.
Ebba era un iaht foarte potrivit pentru curs ă, deşi nu
participase niciodat ă la concursurile care aveau loc în
America de Nord şi în Regatul-Unit. Catargele sale înalte,
suprafa ţa velaturii, felul în care erau încrucişate vergile pe
arbori, pescajul care-i asigura o mare stabilitate chiar când
îşi desfăşura toate pânzele, formele sale zvelte la prova şi
fine la pupa, liniile perfect desenate, totul dovedea c ă e un
vas foarte rapid şi ţinând bine marea, în stare să reziste la
cele mai mari furtuni.
Într-adev ă r, în plină bă taie a vântului, pe briză puternică ,
goeleta Ebba putea cu uşurin ţă s ă fac ă dou ăsprezece mile
pe oră.
E drept c ă vasele cu pânz ă sunt totdeauna supuse
capriciilor atmosferei. Când începe o perioadă de calm,
vasele acestea trebuie să se resemneze şi s ă ră mână pe
loc. Iată de ce, deşi calit ăţile lor nautice sunt superioare
însuşirilor iahturilor cu aburi, ele nu reprezint ă niciodat ă
garanţiile pe care aburul le conferă celor din urm ă.
3 Nostrom – şef de echipaj (n.r.).
44
De aici s-ar pă rea că , dacă ne gândim bine, superioritatea e de partea
De aici s-ar pă rea că , dacă ne gândim bine,
superioritatea e de partea navelor care unesc avantajele
velelor cu cele ale elicei. Se vede, totuşi, că nu aceasta era
părerea contelui d’Artigas, care se mul ţumea cu o goelet ă
pentru peregrin ările sale pe m ări, chiar atunci când p ărăsea
apele Atlanticului.
În diminea ţa aceea, o briz ă uşoară b ătea dinspre vest.
Ebba părea deci favorizat ă, în primul rând pentru a ieşi din
estuarul Neuzei şi apoi pentru a ajunge dincolo de
Pamplico-Sound, pân ă la un inlet 4 – un fel de strâmtoare –
din acelea care stabilesc comunica ţia între lac şi largul
m ă rii.
Dou ă ore mai târziu, Ebba se legăna înc ă în ancora al
c ă rei lanţ, o dată cu sc ă derea mareei, începea s ă devină
rigid. Goeleta, mişcată de apele refluxului, îşi întorcea
prova spre gura Neuzei. Mica geamandură care, în ajun,
plutea la babord, fusese ridicat ă probabil în timpul nop ţii,
c ă ci nu se mai ză rea nică ieri.
Deodată , o lovitură de tun ră sun ă la depărtare de o milă .
Un fum uşor se adun ă ca o coroan ă deasupra bateriilor de
pe coast ă. Câteva bubuituri, trimise de tunurile înşirate pe
insulele lunguie ţe înlăn ţuite în larg, îi ră spunseră.
În clipa aceea, contele d’Artigas şi inginerul Serko se iviră
pe punte.
C ăpitanul Spade se apropie de ei.
— Bubuitură de tun, spuse el.
— O aşteptam, ră spunse inginerul Serko ridicând uşor din
umeri.
— Asta înseamnă că opera ţia noastră a fost descoperit ă
de personalul de la Healthful-House, relu ă c ă pitanul Spade.
— Desigur, răspunse inginerul Serko, bubuiturile de
adineauri înseamn ă ordinul de a închide strâmtorile.
— În ce mă sură poate să ne intereseze acest fapt?
întrebă contele d’Artigas, pe un ton liniştit.
— Nu poate s ă ne intereseze, răspunse inginerul Serko.
C ăpitanul Spade avea dreptate când spunea c ă, în clipa
4 Am adoptat în versiunea românească termenul folosit de
Jules Verne în textul francez (n.r.).
45
aceea, dispariţia lui Thomas Roch şi a paznicului s ău fusese adus ă la cunoştin
aceea, dispariţia lui Thomas Roch şi a paznicului s ău fusese
adus ă la cunoştin ţa personalului din Healthful-House.
Într-adev ă r, în zorii zilei, medicul care, la ora obişnuit ă,
venise s ă -şi fac ă vizita la pavilionul 17, găsise camera
goală. Îndat ă ce fusese prevenit, directorul porunci s ă se
fac ă cercetă ri în interiorul curţii. Ancheta stabili c ă, deşi
poarta aflată în zidul împrejmuitor al sanatoriului, la poalele
colinei, era încuiat ă, cheia nu se mai afla în broască şi, în
afară de asta, z ă voarele fuseseră trase.
Nu mai rămânea nicio îndoială c ă răpirea avusese loc în
cursul serii sau în cursul nop ţii, folosindu-se aceast ă poart ă.
Cine era vinovatul? În privin ţa asta, era cu neputin ţă s ă se
fac ă o presupunere cât de mic ă, nici să se arunce b ănuiala
asupra cuiva. Nu se ştia decât un singur lucru şi anume că ,
în ajun, pe la orele şapte şi jum ătate seara, unul din medicii
casei de s ă nă tate venise s ă -l vadă pe Thomas Roch, care se
afla pradă unei crize violente. După ce-i dă duse îngrijirile
necesare, îl lă sase într-o stare care nu-i îngă duia să fie
stă pân pe actele sale, apoi ieşise din pavilion, împreun ă cu
paznicul Gaydon, care-l însoţise până la capă tul aleii
laterale.
Ce se întâmplase după aceea?… Nimeni nu ştia. Ştirea
acestei duble răpiri fu telegrafiat ă la New-Berne şi de aici la
Raleigh. Printr-o telegramă , guvernatorul Carolinei de Nord
dădu numaidecât ordinul de a nu se permite ieşirea nici
unei nave din Pamplico-Sound mai înainte de a fi fost
percheziţionat ă minu ţios. O alt ă telegram ă anun ţă
cruciş ătorul de gard ă Falcon c ă trebuie s ă ia parte la
executarea acestor m ăsuri. În acelaşi timp se dă dură
dispoziţii severe pentru supravegherea oraşelor şi a satelor
din întreaga provincie.
Aşa se explic ă de ce, ca urmare a acestei hotă râri,
contele d’Artigas putu z ări cruciş ătorul Falcon care, la o
depărtare de dou ă mile în estul estuarului, îşi începea
pregătirile de plecare. Dar, în timpul necesar navei de
război pentru a se pune sub presiune, goeleta ar fi putut
face o bucată de drum fără s ă se team ă de urm ărire – cel
pu ţin pentru o oră.
46
— Ridic ă m ancora? Întrebă c ă pitanul Spade. — Da, vântul e bun.
— Ridic ă m ancora? Întrebă c ă pitanul Spade.
— Da, vântul e bun. Dar nu arăta c ă te grăbeşti, răspunse
contele d’Artigas.
— Desigur, ad ăug ă inginerul Serko, ieşirile din Pamplico-
Sound trebuie să fie supravegheate acum şi nicio corabie n-
ar putea ajunge în larg f ără să se supun ă controlului unor
gentlemeni curioşi şi indiscre ţi.
— Să plec ă m totuşi, ordon ă contele d’Artigas. După ce
ofiţerii cruciş ătorului sau agen ţii vamali vor percheziţiona
Ebba, vor ridica embargoul care o loveşte şi m-ar mira dac ă
nu-i vor îngădui s ă-şi vad ă de drum.
— După ce-i vor cere mii de scuze şi-i vor ura de mii de
ori c ălătorie bun ă şi întoarcere grabnic ă, spuse şi inginerul
Serko, care-şi isprăvi fraza într-un hohot de râs.
Când ştirea dispariţiei se ră spândi în New-Berne,
autorit ăţ ile se întrebară mai întâi dac ă Thomas Roch şi
paznicul s ău fugiseră sau fuseseră ră piţi. Dat fiind că pentru
reuşita unei evad ări ar fi fost neap ărat nevoie de
complicitatea lui Gaydon, ideea aceasta fu înlă turată .
Pentru directorul sanatoriului şi pentru administra ţia
statului, purtarea paznicului Gaydon nu putea fi supus ă nici
unei bănuieli.
Aşadar era vorba de o răpire şi îşi poate închipui oricine
ce impresie produsese evenimentul acesta în oraş. Cum
aşa! Inventatorul francez, pă zit cu atâta severitate,
dispăruse şi o dat ă cu el taina acestui Fulgurator, pe care
nimeni n-o putuse înc ă p ătrunde! Oare consecin ţele acestei
întâmplă ri nu aveau să fie foarte grave? Oare noua arm ă nu
era acum definitiv pierdut ă pentru America? Presupunând
c ă această lovitură ar fi fost pus ă la cale de altă na ţiune,
spre avantajul acesteia, oare acea na ţiune nu avea s ă
obţin ă în cele din urm ă de la Thomas Roch, care-i c ăzuse în
mână , ceea ce nu ob ţinuse guvernul federal? Şi cum putea
admite un om de bun ă credin ţă c ă răpitorii operaser ă la
ordinul unui simplu particular?
Iată de ce măsurile luate de autorităţi fură extinse pe
teritoriul mai multor comitate ale Carolinei de Nord. Se
organiz ă imediat o supraveghere specială de-a lungul
47
şoselelor, a c ă ilor ferate, în jurul locuin ţelor din oraşe şi sate. Cât
şoselelor, a c ă ilor ferate, în jurul locuin ţelor din oraşe şi
sate. Cât despre supravegherea m ării, avea s ă se exercite
de-a lungul întregului litoral de la Wilmington şi pân ă la
Norfolk. Nicio nav ă nu putea s ă se sustrag ă vizitei ofiţerilor
sau a agenţilor, care trebuiau s-o opreasc ă , la cea mai mică
bănuială. Nu numai cruciş ătorul Falcon se preg ătea de
plecare; câteva team-launches ancorate în apele lui
Pamplico Sound, erau gata să străbat ă aceste ape în toate
direc ţiile cu dispoziţia de a perchezi ţiona, pân ă în fundul
calei, navele de comerţ şi de croazieră , bărcile de pescuit,
atât cele ancorate în punctele lor obişnuite, cât şi cele ce se
pregăteau s ă porneasc ă în larg.
Între timp, goeleta Ebba se pregătea s ă ridice ancora. Nu
s-ar fi putut spune c ă d’Artigas e câtuşi de pu ţin îngrijorat
de m ăsurile de prevedere luate de autorităţi şi nici de
riscurile la care era expus, în cazul c ă Thomas Roch şi
gardianul Gaydon ar fi fost descoperiţ i la bordul navei sale.
Pe la ora nou ă, ultimele manevre fură terminate şi
echipajul goeletei începu s ă tragă la cabestan. Lanţul se
ridic ă… şi, în clipa în care ancora deveni perpendicular ă,
velele fură desfăşurate cu rapiditate. Câteva clipe mai
târziu, focurile, trinchetinul, mizena, vela mare şi s ăge ţile
erau întinse şi Ebba se îndrepta spre est, pregă tindu-se s ă
lase în urm ă malul stâng al Neuzei.
La dou ăzeci şi cinci de kilometri dep ărtare de New-Berne,
estuarul coteşte brusc şi, pe o distan ţă aproape tot atât de
mare, urc ă , lăţindu-se spre nord-vest. După ce trecu prin
fa ţa porturilor Croatan şi Havelock, Ebba ajunse pân ă în
dreptul acestui cot şi o luă spre nord, în direc ţia vântului,
de-a lungul malului stâng. Pe la orele 11, favorizată de briz ă
şi fă ră să fi întâlnit nici cruciş ă torul şi nici vreun steam-
launch 5 , goeleta fă cu volta în dreptul capului insulei Sivan,
de unde se desfă şoară apele lui Pamplico-Sound.
De la insula Sivan şi pân ă la insula Roadoke, aceast ă
vastă suprafa ţă lichidă are vreo sută de kilometri pă tra ţi.
Insule lungi şi înguste se înşir ă, una dup ă alta, spre mare,
5 Steam-launch (în limba englez ă în textul original) – torpilor
(n.r.).
48
alc ă tuind un fel de m ăt ănii şi putând fi considerate nişte diguri
alc ă tuind un fel de m ăt ănii şi putând fi considerate nişte
diguri naturale, care pornesc de la sud spre nord, de la
capul Look-out pân ă la capul Hatteras şi de aici până la
copul Henri, la nivelul oraşului Norfolk, situat în statul
Virginia, care se m ărgineşte cu Carolina de Nord.
Pamplico-Sound e luminat de numeroase faruri, risipite
pe diferite insule şi insuli ţe, în aşa fel încât să fac ă posibil ă
naviga ţia în timpul nop ţii. Asta înseamn ă o mare înlesnire
oferit ă navelor, care caut ă un refugiu împotriva hulelor
Atlanticului şi care sunt sigure c ă vor g ăsi astfel locuri bune
pentru ancorare.
Câteva strâmtori stabilesc comunica ţia între Pamplico-
Sound şi Oceanul Atlantic. La oarecare distan ţă de farurile
de pe insula Sivan se deschide strâmtoarea Ocrakoke,
dincolo de strâmtoarea Hatteras, apoi, ceva mai sus, alte
trei strâmtori, care poartă numele de: Logger-Head, New-
Inlet şi Oregon.
Ţ inând seama de această poziţie şi de faptul că
strâmtoarea de care se apropia goeleta era Ocrakoke, se
putea presupune c ă Ebba va p ătrunde aici, ca să nu-şi
schimbe muzele.
E adev ă rat c ă în momentul acela, cruciş ătorul Falcon
supraveghea această porţiune din Pamplico-Sound şi
percheziţiona vasele de comerţ şi bărcile de pescari care
voiau să ias ă în larg. De fapt, la ora aceea, în urma aplic ării
generale a ordinelor primite din partea autorit ăţilor, fiecare
strâmtoare era supravegheată de navele statului, ca s ă nu
mai vorbim de bateriile îndreptate spre larg.
Când ajunse la travers de strâmtoarea Ocrakoke, Ebba
nu încerc ă nici s ă se apropie, dar nici s ă se fereasc ă de
şalupele cu aburi care circulau prin Pamplico-Sound. S-ar fi
zis c ă acest iaht de plă cere intenţ iona doar s ă -şi facă
plimbarea de diminea ţă, astfel încât îşi continu ă mersul
nepăs ător spre Hatteras.
F ără îndoială c ă pe aici, din motive cunoscute doar lui,
avea de gând să ias ă contele d’Artigas, c ăci, apropiindu-se
oblic, goeleta se îndreptă spre strâmtoare.
Pân ă atunci, deşi nu fă cuse nimic ca s ă evite acest lucru,
49
Ebba nu fusese acostat ă nici de agen ţii vamali, nici de ofiţerii cruciş ătorului.
Ebba nu fusese acostat ă nici de agen ţii vamali, nici de
ofiţerii cruciş ătorului. De altfel, cum ar fi izbutit să se
sustragă supravegherii lor? Oare autorit ăţile îi acordau un
privilegiu special şi acceptau s-o cru ţe de plictiselile unei
percheziţii? Socoteau c ă acest conte d’Artigas era un
personaj prea important ca să -i stânjenească plimbarea, fie
numai pentru o oră?…
O astfel de presupunere era cu totul neverosimilă ,
fiindc ă, deşi era considerat drept un străin care duce via ţa
bogat ă a favoriţilor soartei, în fond nimeni nu ştia nici cine
era, nici de unde venea, nici încotro se îndrepta.
Aşadar, goeleta îşi v ă zu de drum, p ăstrându-şi mersul
gra ţios şi rapid pe apele liniştite ale lui Pamplico-Sound.
Pavilionul ei – o semilună de aur în colţul unei pânze roşii –
se desfă şura larg în bă taia brizei…
Contele d’Artigas era instalat la pupa, într-unul din acele
fotolii de paie, folosite la bordul vaselor de agrement.
Inginerul Serko şi c ăpitanul Spade st ăteau de vorbă cu el.
— Domnii ofiţeri ai marinei federale nu se grăbesc s ă ne
onoreze cu un salut, remarc ă inginerul Serko.
— Să vin ă când or pofti, răspunse contele d’Artigas, cu o
nepăsare totală în glas.
— Probabil c ă ne aşteapt ă la intrarea în strâmtoarea
Hatteras, observă că pitanul Spade.
— Să ne aştepte, încheie bogatul proprietar al iahtului,
care îşi pă stra aerul de nepăsare şi sânge rece, cel de toate
zilele.
De altfel, s-ar fi zis c ă ipoteza c ă pitanului Spade avea s ă
se realizeze, deoarece era limpede că Ebba se îndrepta
spre strâmtoarea men ţionat ă. Dac ă cruciş ătorul Falcon nu
se apropia înc ă de ea, ca s-o „viziteze”, o va face cu
siguran ţă, când goeleta se va prezenta la intrarea în
strâmtoare. Odată ajuns ă în acest punct, va fi cu neputin ţă
să se împotrivească percheziţiei ordonate, dac ă intenţiona
să ias ă din Pamplico-Sound şi s ă pornească în larg.
În afară de asta, nimeni n-ar fi zis că Ebba ivea vreun
motiv s ă evite cruciş ă torul. Oare Thomas Roch şi Gaydon
erau ascunşi atât de bine pe bordul ei, încât oamenii
50
statului nu puteau s ă -i descopere?… Era o presupunere admisibil ă, dar poate c
statului nu puteau s ă -i descopere?…
Era o presupunere admisibil ă, dar poate c ă d’Artigas s-ar
fi arătat mai pu ţin sigur de el, dac-ar fi ştiut c ă Ebba fusese
semnalată în mod special atât Cruciş ă torului cât şi
şalupelor vamale.
Într-adev ă r, vizita acestui stră in la Healthful-House
atrăsese atenţia asupra lui. Fireşte c ă directorul nu avusese
niciun motiv să considere suspecte motivele vizitei. Totuşi,
câteva ore după plecarea lui, atât pacientul cât şi
supraveghetorul lui fuseseră răpiţi şi, din momentul acela,
nimeni nu mai intrase în pavilionul nr. 17, nimeni nu mai
fusese în legă tură cu Thomas Roch. În consecinţă , o serie
de bănuieli se treziră şi autorit ăţ ile îşi puseseră întrebarea
dac ă nu cumva contele d’Artigas era amestecat în această
chestiune. Poate c ă, dup ă ce examinase aşezarea locurilor
şi-şi dăduse seama de posibilit ăţile de acces spre pavilion,
însoţitorul Contelui d’Artigas izbutise s ă tragă z ă voarele
porţii, s ă scoată cheia din broasc ă , s ă se întoarcă după
c ă derea nop ţii, să se strecoare în interiorul parcului şi s ă
organizeze răpirea în condi ţii relativ uşoare, deoarece
goeleta era ancorată la o distanţă de numai patru sau şase
sute de metri depă rtare de zidul spitalului.
Aceste bănuieli, care nu trecuseră prin mintea
directorului şi nici a personalului institu ţiei la începutul
anchetei, luară proporţii, când se v ăzu c ă goeleta ridic ă
ancora, coboară prin estuarul Neuze şi manevreaz ă astfel
încât s ă ajungă la una din strâmtorile lui Pamplico-Sound.
Aşadar, potrivit ordinului autorit ăţilor din New-Berne,
cruciş ătorul Falcon şi ambarca ţiile cu aburi ale v ămii fură
îns ărcinate s ă urm ăreasc ă goeleta Ebba, s-o opreasc ă
înainte de a fi trecut prin strâmtoare, s-o percheziţ ioneze cu
severitate şi s ă nu treacă cu vederea niciun colţişor din
cabine, din rufie, din cabinele de gard ă sau din cal ă. Nu va
fi lăsată s ă -şi urmeze drumul decât dac ă se va stabili cu
certitudine c ă Thomas Roch şi Gaydon nu se aflau pe bordul
ei.
Fireşte, contele d’Artigas nu putea s ă-şi închipuie c ă era
obiectul unor b ănuieli grave şi nici c ă iahtul lui fusese
51
semnalat în mod special ofiţerilor şi agenţilor vamali. Dar, presupunând chiar c ă ar fi
semnalat în mod special ofiţerilor şi agenţilor vamali. Dar,
presupunând chiar c ă ar fi ştiut, un om ca el, plin de o
nepăsare suveran ă şi atât de arogant, ar fi catadicsit oare
să se arate cât de cât îngrijorat?…
Pe la orele trei după mas ă , goeleta, care naviga în voltă
la o distanţă mai mic ă de o milă de strâmtoarea Hatteras,
manevră în aşa fel, încât să se îndrepte spre mijlocul ei.
După ce percheziţiona câteva b ărci de pescari, care
porneau spre larg, cruciş ătorul Falcon se opri să aştepte la
intrarea în strâmtoare. După toate probabilit ăţ ile, Ebba nu
pretindea s ă ias ă neobservată , nici să porneasc ă în vitez ă,
ca s ă se sustragă formalităţilor în vigoare pentru toate
vasele din Pamplico-Sound. Un simplu velier cum era Ebba
n-ar fi putut sc ăpa, în orice caz, de urm ărirea unui vas de
război şi, dac ă nu sar fi supus ordinului de oprire, un
proiectil sau dou ă ar fi constrâns-o lesne s ă fac ă acest
lucru.
În clipa aceea, o ambarca ţie, având pe bordul ei doi
ofiţeri şi vreo doisprezece marinari, se depă rta de
cruciş ător; apoi, cu vâslele întinse, lunec ă pe apă , ca s ă taie
drumul goeletei.
La locul lui de la pupa, contele d’Artigas îşi aprinse o
havană şi urm ări cu nep ăsare manevra. Când ambarca ţia
se apropie la o distan ţă de o sut ă de metri, unul dintre
marinari se ridic ă în picioare şi flutură un pavilion.
— Semnal de oprire, spuse inginerul Serko.
— Într-adev ă r, ră spunse contele d’Artigas.
— Ordin de a aştepta…
— Să aştept ăm. C ăpitanul Spade d ădu imediat dispoziţii
de oprire. Trinchetinul, focurile şi vela mare fur ă l ăsate s ă
fluture, în timp ce colţul trinc ă i era ridicat iar echea fu dată
sub vânt. Goeleta îşi micşoră viteza şi nu întârzie să ră mână
nemişcată , supus ă doar ac ţiunii refluxului, care gonea în
direc ţia strâmtorii. Câteva lovituri de vâslă apropiară barca
cruciş ătorului bord la bord cu Ebba. Cu o cange se agăţă de
port-sarturile marelui catarg. Scara laterală fu coborât ă şi
cei doi ofiţeri, urma ţi de opt oameni, urcară pe punte, în
timp ce doi marinari rămâneau să păzeasc ă barca.
52
Echipajul goeletei se alinie lângă deschiz ătura de la prova. Ofiţerul care avea gradul cel
Echipajul goeletei se alinie lângă deschiz ătura de la
prova. Ofiţerul care avea gradul cel mai înalt – un
locotenent de vas – se apropie de proprietarul goeletei,
care se ridicase de la locul lui. Iată întrebă rile şi
răspunsurile schimbate între ei:
— Goeleta aceasta aparţine contelui d’Artigas, în
prezen ţa c ă ruia am onoarea s ă mă aflu?
— Da, domnule. Cum se numeşte ea?
— Ebba.
— Şi cum se numeşte c ă pitanul ei?
— C ă pitanul Spade.
— De ce na ţionalitate?
— Indo-malaeză .
Ofiţerul ridic ă privirea spre pavilionul goeletei, în timp ce
contele d’Artigas adă ugă:
— Aş putea s ă aflu, domnule, c ărui motiv îi datorez
plăcerea de a vă vedea la bordul navei mele?
— Am primit ordin, r ăspunse ofi ţerul, s ă perchezi ţion ăm
toate navele care sunt ancorate în momentul acesta în
Pamplico-Sound sau care vor s ă ias ă de aici.
Ofiţerul nu g ăsi de cuviin ţă s ă st ăruie asupra faptului c ă,
mai mult decât orice altă navă , Ebba trebuia să fie supus ă
neajunsurilor unei percheziţii riguroase.
— Nu m ă îndoiesc, domnule conte, c ă n-ave ţi inten ţia s ă
ne refuza ţi…
— De loc, domnule, răspunse contele d’Artigas. Goeleta
mea v ă stă la dispoziţie de la vârful catargelor pân ă în
fundul calei. Aş dori numai s ă v ă întreb de ce navele care
se află astă zi în Pamplico-Sound sunt supuse acestor
formalităţi?
— N-am niciun motiv s ă v ă ascund acest lucrul domnule
conte, răspunse ofiţerul. Guvernatorul Carolinei a primit
vestea c ă o ră pire ar fi avut loc la Healthful-House şi
administra ţia statului nostru vrea s ă se conving ă c ă cei
răpiţi n-au fost îmbarca ţi în cursul nop ţii…
— Să fie cu putin ţă?… Întreb ă contele d’Artigas,
prefăcându-se surprins. Şi cine sunt persoanele care au
dispărut de la Healthful-House?
53
— Un inventator, un nebun, împreun ă cu gardianul lui, au c ă zut victimă
— Un inventator, un nebun, împreun ă cu gardianul lui, au
c ă zut victimă acestei acţ iuni…
— Un nebun, domnule?… Nu cumva e vorba despre
francezul Thomas Roch?
— Chiar despre el, domnule conte.
— Thomas Roch? Omul pe care l-am v ă zut ieri în cursul
vizitei mele la spital… pe care l-am întrebat o serie de
lucruri, în prezen ţa directorului… care a f ăcut o criz ă
violentă , în clipa când c ă pitanul Spade şi cu mine ne-am
despărţit de el?…
Ofiţerul îl examina cu mult ă aten ţie pe străinul din fa ţa
lui, încercând s ă surprind ă în atitudinea sau în vorbele sale
ceva suspect.
— E de necrezut! adăug ă contele d’Artigas. Spuse lucrul
acesta de parc ă atunci ar fi auzit vorbindu-se pentru prima
dată de ră pirea de la Healthful-House.
— În ţeleg foarte bine, domnule, reluă el, cât de
îngrijorat ă trebuie să fie administra ţia statului, dat ă fiind
personalitatea acestui Thomas Roch şi sunt de acord cu
m ăsurile care au fost luate. E inutil s ă v ă declar că nici
inventatorul francez şi nici supraveghetorul s ău nu se afl ă
pe bordul goeletei mele. De altfel, vă puteţ i da singuri
seama de acest lucru, perchezi ţionând goeleta cât ve ţi
putea mai minu ţios. Domnule c ăpitan, te rog s ă -i
întov ă ră şeşti, pe aceşti domni.
După ce d ădu acest r ăspuns şi dup ă ce-l salut ă cu
răceală pe locotenentul de pe cruciş ător, contele d’Artigas
îşi relu ă locul în fotoliu şi îşi duse din nou ţigara la buze.
Sub conducerea c ăpitanului Spade, cei doi ofi ţeri şi cei
opt marinari îşi începură numaidecât cercetă rile.
Mai întâi coborâră prin intrarea tambuchiului în salonul
de la pupa, mobilat elegant, având panouri de lemn scump,
obiecte de art ă de mare valoare, covoare şi tapi ţerii de
pre ţ.
E de la sine înţeles că atât salonul, cât şi cabinele vecine
şi camera contelui d’Artigas fură scotocite cu o grijă de care
ar fi putut da dovad ă cei mai experimenta ţi poliţ işti. De
altfel, c ă pitanul Spade nu se opunea cu nimic acestor
54
cercetă ri, fiindc ă voia ca ofiţerii să nu pă streze nici cea mai mic
cercetă ri, fiindc ă voia ca ofiţerii să nu pă streze nici cea mai
mic ă bă nuială cu privire la proprietarul goeletei.
După ce terminară cu salonul şi cu camerele de la pupa
trecură în sala de mâncare, bogat împodobită . Oficiile,
buc ăt ăria, cabinele c ăpitanului Spade si ale şefului de
echipaj, de la prova, apoi cabina marinarilor fur ă
percheziţionate, fără ca să se fi putut da de urma lui
Thomas Roch sau a lui Gaydon.
Nu mai rămânea decât cala şi diferitele sale anexe, care
necesitau o percheziţie foarte amă nunţită . De aicea, după
ce fură ridicate panourile, c ăpitanul Spade trebui să aprind ă
cele dou ă felinare, ca s ă înlesnească cercetă rile.
Cala aceasta nu con ţinea decât nişte recipiente cu apă ,
provizii de tot felul, butoaie de vin, de alcool, de gin, de
ţuic ă, de whisky, de bere, o provizie de c ărbuni, totul din
belşug, ca şi cum goeleta ar fi fost aprovizionat ă pentru o
c ă lă torie lung ă. Între golurile înc ărc ăturii, marinarii
americani se strecurară pân ă în interior, pân ă în carlingă,
intrând printre crăp ăturile dintre baloturi şi saci. Dar
osteneala lor ră mase zadarnică .
Era evident c ă d’Artigas fusese b ănuit pe nedrept de
complicitate la răpirea pacientului de la Healthful-House şi
a paznicului său.
Percheziţia dură vreo dou ă ore şi se termină fă ră niciun
rezultat.
La ora cinci şi jum ă tate, ofiţerii şi marinarii de pe Falcon
urcară din nou pe puntea goeletei, dup ă ce îşi făcuseră cu
conştiinciozitate datoria în interiorul ei şi se încredinţară pe
deplin c ă nici Thomas Roch şi nici Gaydon nu se aflau pe
vas. În exterior percheziţionară fă ră niciun rezultat
deschiz ătura de la prova şi ambarca ţiile. În consecin ţă, se
încredin ţară c ă Ebba fusese bă nuită din greşeală .
Celor doi ofiţeri nu le mai rămânea decât s ă-şi ia rămas
bun de la contele d’Artigas, astfel încât se îndreptară spre
el.
— Vă rugăm
ne
ierta ţi c ă v-am supă rat, domnule
conte, spuse locotenentul de vas.
— N-avea ţi încotro, domnilor, trebuia s ă v ă supune ţi
55
ordinelor a c ă ror executare vă fusese încredinţată . — Nu era de altfel
ordinelor a c ă ror executare vă fusese încredinţată .
— Nu era de altfel decât o simplă formalitate, se găsi
obligat s ă adauge ofiţerul.
Contele d’Artigas făcu o mişcare uşoară din cap, arătând
c ă binevoia să accepte acest ră spuns.
— Vă prevenisem, domnilor, c ă nu aveam nici în clin, nici
în mânec ă cu această ră pire.
— Nu ne mai rămâne nicio îndoial ă, domnule conte, nu
ne mai ră mâne decât s ă ne întoarcem pe nava noastră .
— Cum doriţi. Goeleta e liberă s ă plece?
— Bineîn ţeles.
— La revedere, domnilor. Spun la revedere, c ă ci sunt un
vizitator obişnuit al litoralului dumneavoastr ă şi nu voi
întârzia s ă m ă întorc curând. Sper c ă, pân ă la înapoierea
mea, ve ţi fi descoperit pe autorul răpirii şi-l ve ţi fi internat
din nou pe Thomas Roch la Healthful-House. În interesul
Statelor Unite şi, pot s ă adaug, în interesul omenirii întregi
e de dorit s ă ajunge ţi la acest rezultat.
După ce schimbară aceste cuvinte, cei doi ofi ţeri salutară
politicos pe contele d’Artigas, care le răspunse cu o uşoar ă
înclinare a capului.
C ăpitanul Spade îi întov ărăşi pân ă la scara laterală şi,
urma ţi de marinarii lor, ofi ţerii se întoarser ă pe cruciş ător,
care-i aştepta la o depă rtare de patru sute de metri.
Contele d’Artigas făcu un semn şi c ăpitanul Spade d ădu
ordin s ă se ridice din nou velele în pozi ţia în care se aflau
înainte de oprirea goeletei. Briza se răcorise şi Ebba se
îndrept ă cu iu ţeală spre strâmtoarea Hatteras.
O jum ătate de oră mai târziu, după ce trecuse prin
strâmtoare, iahtul naviga în larg.
Direc ţia se mai pă stră timp de o oră spre est-nord-est.
Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, la câteva mile
depărtare de litoral, briza care sufla dinspre uscat nu se
mai simţea. Ebba rămase pe loc, cu velele lovind în
catarge, ac ţiunea cârmei încetă şi goeleta se opri pe
suprafa ţa oceanului, pe care nu-l mai tulbură nici cea mai
mic ă adiere.
56
S-ar fi zis c ă , din momentul acela, goeleta se va afla în imposibilitatea
S-ar fi zis c ă , din momentul acela, goeleta se va afla în
imposibilitatea de a-şi continua drumul în cursul nop ţii.
C ăpitanul Spade răm ăsese în observa ţie la prova. De
îndat ă ce ieşiseră din strâmtoare, privirea lui se plimba
mereu de la babord la tribord, ca şi cum ar fi încercat s ă
z ă reasc ă un anumit obiect pe acele meleaguri.
Deodată , strigă cu glas puternic:
— Strânge ţi velele!
Marinarii se grăbiră să execute acest ordin şi desfăcură
odgoanele, în timp ce velele lă sate în jos fură adunate pe
vergi, dar fă ră să fi fost strânse în tocuri.
Oare contele d’Artigas avea de gând să aştepte în locul
acela ivirea zorilor şi totodat ă suflarea brizei de diminea ţă?
Dar se întâmplă rar ca un vas să nu-şi p ăstreze velele
întinse, gata să le folosească la primele adieri prielnice.
O barc ă fu coborât ă pe apă şi că pitanul Spade luă loc în
ea, însoţit de un marinar, care o c ă lă uzea cu vâsla din
spate în direc ţia unui obiect ce plutea pe ap ă, la o distan ţă
de vreo zece stânjeni de babord.
Obiectul acesta era o geamandură mic ă, asem ăn ătoare
cu aceea care plutea pe apele Neuzei când Ebba sta ţiona în
apropiere de Healthful-House.
De îndată ce aceast ă geamandură şi odgonul fixat de ea
fură ridicate, barca le transportă la prova goeletei.
La comanda şefului de echipaj, o remorc ă trimis ă de pe
bord fu legată de parâma geamandurii. Apoi, c ăpitanul
Spade şi marinarul urcară pe puntea goeletei şi ridicară
barca pe suportul ei.
Aproape numaidecât după aceea remorca se întinse şi,
strângându-şi velele, Ebba se îndrept ă spre est, cu o vitez ă
care nu era mai mică de zece mile.
Noaptea era întunecoas ă şi luminile litoralului american
dispărură curând în ce ţuri, la orizont.
57
58
58
V UNDE MĂ AFLU? (Însemnă rile inginerului Simon Hart). Unde m ă aflu?… Ce s-a
V
UNDE MĂ AFLU?
(Însemnă rile inginerului Simon Hart).
Unde m ă aflu?… Ce s-a întâmplat dup ă atacul acela
brusc, c ăruia i-am c ăzut victim ă la o distan ţă de câ ţiva paşi
de pavilion?…
Mă despărţisem tocmai de doctor şi m ă preg ăteam s ă urc
treptele peronului, s ă m ă întorc în cameră, să închid uşa
după mine şi să-mi reiau locul lâng ă Thomas Roch când,
deodată , câ ţiva oameni m-au atacat şi m-au trântit la
pământ. Cine sunt aceşti oameni?… N-am putut s ă-i
recunosc, fiindc ă-mi acoperiseră ochii. N-am putut striga
după ajutor, fiindc ă aveam un c ăluş în gur ă. N-am putut s ă
m ă împotrivesc, fiindc ă-mi legaseră mâinile şi picioarele…
Pe urm ă , în această stare, am simţ it că eram ridicat şi
59
transportat pe o distan ţă de vreo sut ă de paşi. Apoi am fost ridicat
transportat pe o distan ţă de vreo sut ă de paşi. Apoi am fost
ridicat iar, am fost coborât, am fost aşezat undeva… Unde?
… Unde anume?…
Dar ce s-a întâmplat cu Thomas Roch?… Oare atacul era
îndreptat mai curând împotriva lui, decât împotriva mea?…
Această , ipotez ă este foarte probabilă. Pentru toat ă lumea
nu eram decât paznicul Gaydon şi nu inginerul Simon Hart,
a c ă rui veritabilă calitate, a c ă rui adevă rată na ţionalitate n-
au fost niciodat ă b ănuite. Şi de ce s ă fi ţinut cineva s ă pun ă
mâna pe un simplu supraveghetor dintr-un ospiciu?…
Aşadar, a avut loc o răpire a inventatorului francez, nu
m ă îndoiesc o clipă de asta. Dar dacă cineva l-a ră pit din
Healthful-House, oare acest cineva nu speră cumva c ă-i va
putea smulge taina?…
Ra ţionamentul acesta este just numai dac ă Thomas Roch
a disp ărut o dat ă cu mine. Aşa s ă fie oare?… Da… aşa
trebuie să fie, aşa este, nu era nicio îndoială în această
privin ţă… Nu m ă aflu în mâinile unor r ăuf ăc ători, al c ăror
60
scop ar fi fost jaful, fiindc ă asemenea răuf ăc ători n-ar fi procedat astfel.
scop ar fi fost jaful, fiindc ă asemenea răuf ăc ători n-ar fi
procedat astfel. După ce m-au pus în imposibilitatea de a
striga după ajutor, dup ă ce m-au azvârlit într-un colţ al
grădinii, în mijlocul unui tufiş, dup ă ce l-au r ăpit pe Thomas
Roch, nu m-ar fi închis în locul în care m ă aflu acum…
Dar unde m ă aflu oare?… Întrebarea asta îmi revine
mereu în minte de câteva ceasuri şi nu izbutesc s ă-i g ăsesc
un răspuns.
Oricum, iat ă-m ă amestecat într-o aventură extraordinar ă,
care va lua sfârşit… Nu ştiu în ce fel…
Nici nu îndrăznesc m ăcar s ă-i prev ăd deznod ământul, în
orice caz, sunt hot ărât s ă-mi întip ăresc în memorie, clip ă de
clipă, pân ă şi cele mai neînsemnate împrejură ri, după care,
dac ă va fi cu putinţă , am s ă -mi aştern în scris impresiile de
fiecare zi. Cine ştie ce-mi rezervă viitorul şi de ce n-aş
crede c ă , în cele din urmă , în noile condiţii în care mă
găsesc, voi izbuti s ă descopăr taina Fulguratorului Roch?…
Dac ă -mi este dat să scap într-o zi, aceast ă tain ă trebuie s ă
fie cunoscut ă şi, totodat ă, trebuie s ă se ştie cine e autorul –
sau cine sunt autorii – acestui atac nelegiuit, ale că rui
consecin ţe pot fi atât de grave!
Mă întorc mereu la aceeaşi întrebare, nă dă jduind c ă un
incident oarecare va interveni şi-i va da un răspuns: „Unde
m ă aflu?…”
Să lu ăm lucrurile de la început.
După ce am fost transportat pe bra ţe dincolo de poarta
lui Healthful-House, am sim ţit c ă sunt instalat, fără niciun
fel de brutalitate de altfel, pe bă ncile unei ambarca ţiuni,
care s-a înclinat imediat; cred c ă era o barc ă de mici
dimensiuni.
După aceast ă prim ă înclinare a urmat aproape
numaidecât înc ă una, pe care mi-o explic prin îmbarcarea
unei alte persoane. În aceste condiţii, mai încape îndoială
c ă era vorba de Thomas Roch?… Cu siguran ţă c ă pentru el
n-a fost nevoie de m ăsuri de precau ţie, nimeni nu s-o fi
gândit să -i pun ă şi lui un c ăluş, s ă-i acopere ochii, nici s ă-i
lege mâinile şi picioarele. Trebuie s ă fi fost înc ă în starea
aceea de prostra ţie, care-l împiedic ă să opun ă cea mai
61
mic ă rezistenţă şi s ă -şi dea seama că a fost victima unui atac.
mic ă rezistenţă şi s ă -şi dea seama că a fost victima unui
atac. Cea mai bun ă dovad ă c ă nu m ă-nşel este mirosul
specific de eter care s-a infiltrat sub c ă luşul meu. Înainte de
a ne desp ărţi, doctorul îi d ăduse bolnavului câteva pic ături
de eter şi îmi amintesc că o mică cantitate din această
substan ţă , care se evaporeaz ă atât de repede, i se
prelinsese pe haine, în timp ce se zb ătea în paroxismul
crizei. Aşadar, nu-i nicio mirare c ă mirosul acesta a st ăruit
şi
nici c ă eu l-am sim ţit atât de puternic. Da… Thomas Roch
se
afla şi el în barca aceea, culcat lângă mine!… Dacă aş fi
întârziat cu câteva clipe s ă mă întorc în pavilion, nu l-aş mai
fi
găsit. M ă întreb de ce a trebuit ca acest conte d’Artigas
aibă nefericita idee să viziteze Healthful-House?
Dac ă bolnavul meu n-ar fi fost adus în fa ţa contelui, nu s-
ar fi întâmplat nimic. Discuţia despre invenţiile lui a
provocat la Roch criza asta de o violenţă neobişnuită . Cel
care merită în primul rând reproşuri este directorul, care n-
a ţinut seam ă de avertismentele mele. Dacă m-ar fi
ascultat, medicul n-ar fi fost chemat s ă-l îngrijeasc ă pe
bolnavul meu, uşa pavilionului ar fi fost încuiat ă şi
agresiunea n-ar fi reuşit.
Cât despre scopul răpirii lui Thomas Roch, fie ea a fost
efectuată în interesul unui particular sau în interesul unui
stat european, n-are niciun rost să stă rui în aceast ă
privin ţă. Cred c ă pot fi fă ră nicio grijă în direc ţia asta.
Nimeni nu va izbuti s ă ob ţin ă ceea ce n-am izbutit eu timp
de cincisprezece luni. În starea de toropeal ă intelectuală în
care a ajuns compatriotul meu, orice încercare de a-i
smulge taina va rămâne f ără rezultat. La drept vorbind, de
acum înainte starea lui nu va putea decât s ă se
înrăut ăţeasc ă şi nebunia s ă se generalizeze, chiar în
domeniile în care pân ă acum judecata lui se p ăstrase
neatins ă.
Dar, în definitiv, în momentul de fa ţă, nu e vorba de
Thomas Roch, ci de mine şi iată ce pot s ă constat:
După câteva legă nă ri destul de puternice, barca s-a pus
în mişcare, împins ă de vâsle. Traseul n-a durat decât o
clipă, apoi a avut loc o uşoară ciocnire. F ără îndoial ă c ă
62
ambarca ţia noastră s-a lovit de corpul unei nave şi s-a rânduit lângă ea. S-a
ambarca ţia noastră s-a lovit de corpul unei nave şi s-a
rânduit lângă ea. S-a produs o oarecare forfot ă
zgomotoas ă. Se vorbea, se d ădeau ordine, se f ăceau
manevre… Deşi cârpa aceea-mi lega ochii şi urechile şi nu
puteam să în ţeleg nimic, am distins un murmur înv ălm ăşit
de voci, care s-a prelungit timp de cinci, şase minute.
Singura idee care mi-a putut veni în minte a fost c ă voi fi
transbordat din barc ă pe vasul c ăruia îi aparţine şi c ă voi fi
închis în fundul unei cale, până în clipa în care acel vas va
ajunge în larg. Atât timp cât va naviga pe apele lui
Pamplico-Sound e de la sine înţeles că nici lui Thomas Roch,
nici paznicului să u nu li se va îngă dui s ă se arate pe punte.
Aşadar, fă ră s ă mi se scoată că luşul din gură am fost
apucat de picioare şi de umeri. Am avut impresia c ă bra ţele
celor care m ă ridicau nu m ă în ăl ţau peste marginea pun ţii
unui vas, ci, c ă , dimpotriv ă , ele mă lă sau în jos… Oare
aveau intenţia să -mi dea drumul?… S ă m ă arunce în ap ă ca
să se descotorosească de un martor neplă cut?… Ideea
aceasta mi-a trecut o clipă prin minte şi o tres ărire de
spaim ă m-a stră bă tut din cap până -n picioare… Instinctiv
am respirat adânc şi mi-am umplut pieptul de aerul care s-
ar putea să -mi lipseasc ă în curând.
Dar nu! Am fost coborât cu anumite menajamente pe o
podea solid ă, care mi-a dat senza ţia de răceal ă metalic ă.
Eram culcat în lung. Spre marea mea surprindere, leg ăturile
care-mi împiedicau mişc ă rile au fost desfăcute. În jurul meu
forfota paşilor a încetat şi, o clipă mai târziu, am auzit
zgomotul sonor al unei uşi metalice care se închidea…
Iată -m ă Dar unde? Şi, mai întâi de toate, m ă întreb dac ă
sunt singur. Îmi smulg c ăluşul din gur ă, şi cârpa de pe ochi.
În jurul meu e întuneric, un întuneric deplin. Nu z ăresc nici
cea mai neînsemnată rază de lumină ; nu era nici mă car
impresia aceea vagă de lumin ă care-ţi rămâne în ochi în
camerele închise ermetic…
Strig… Strig de câteva ori, dar nimeni nu-mi răspunde.
Vocea mea sun ă în ăbuşit, ca şi cum ar străbate un mediu
impropriu pentru transmiterea sunetelor.
În afară de asta, aerul pe care-l respir este cald, greu,
63
dens şi plă mânii mei vor lucra cu dificultăţ i din ce în ce mai
dens şi plă mânii mei vor lucra cu dificultăţ i din ce în ce mai
mari, ba chiar le va fi cu neputin ţă să lucreze dac ă aerul
acesta nu va fi schimbat…
Atunci, întind bra ţele şi iat ă ce-mi este îng ăduit s ă
recunosc cu ajutorul pip ăitului: m ă aflu într-un
compartiment cu pere ţi de tablă, al c ă rui volum nu e mai
mare de trei sau patru metri cubi. Când îmi plimb mâna pe
aceşti pere ţi de tablă, îmi dau seama c ă sunt nituiţi,
întocmai ca pere ţii etanşi ai unui vas.
Cât despre posibilit ăţile de acces, mi se pare că pe unul
din pere ţi deosebesc cadrul unei uşi, ale c ărei balamale
depăşesc peretele cu câ ţiva centimetri. Uşa aceasta se
deschide, probabil, dinafar ă în ăuntru şi nu încape îndoial ă
c ă pe aici am fost introdus în interiorul acestui
compartiment strâmt.
Îmi lipesc urechea de uş ă, dar nu aud niciun fel de
zgomot. Liniştea este tot atât de des ă vârşită , pe cât este de
des ăvârşit întunericul, o linişte ciudată , tulburată doar de
zgomotul pe care-l fac, când m ă mişc, din cauza sonorit ăţii
podelei metalice. Nu disting niciunul din zgomotele acelea
surde care domnesc în mod obişnuit la bordul navelor, nu
disting nici frecarea uşoară a curentului apei de-a lungul
corpului navei, nici clipocitul m ării când îi loveşte carena.
Nici m ă car balansul, care ar fi trebuit să se simtă , fiindcă , în
estuarul Neuzei, mareea provoac ă totdeauna o mişcare
ondulatorie foarte sensibilă. În realitate îns ă , acest
compartiment în care sunt prizonier apar ţine oare unei
nave? Pot s ă afirm oare, deşi am fost transportat de o
ambarca ţie, al c ărui drum n-a durat decât o clip ă, c ă
pluteşte pe apele Neuzei? De ce oare să nu-mi închipui c ă
în loc s ă se întoarc ă pe un vas care a aşteptat-o la poalele
lui Healthful-House, ambarca ţia asta nu s-a îndreptat spre
un alt punct al ţărmului? În cazul acesta n-ar fi oare cu
putin ţă s ă m ă aflu pe uscat, în fundul unei pivni ţe? Aşa s-ar
explica nemişcarea des ă vârşită a compartimentului. E drept
îns ă, c ă există pere ţii ăştia metalici, tabla nituită , mai este
şi mirosul de sare răspândit în jurul meu, miros sui-generis,
care îmbibă, în general, aerul în interiorul navelor şi care nu
64
m ă poate înşela… De când am venit aici a trecut un timp pe care-l
m ă poate înşela…
De când am venit aici a trecut un timp pe care-l evaluez
la patru ore. Asta înseamn ă c ă trebuie s ă fie aproape
miezul nopţii. Oare voi rămâne aşa până diminea ţa? Din
fericire, potrivit regulamentului lui Healthful-House, mi-am
luat cina la ora şase, aşa c ă nu mi-e foame, ci mai curând
mi-e tare somn. Sper totuşi c ă voi avea destulă energie ca
să rezist dorin ţei de a dormi. Nu-i voi ceda… Trebuie s ă-mi
adun min ţile, c ălăuzindu-m ă dup ă factori externi… Dar ce
factori anume? În cutia asta de tabl ă nu p ătrund nici
sunetul, nici lumina. Să aşteptă m! Poate că un zgomot
oarecare, cât ar fi el de slab, are să -mi izbească totuşi
urechea. Toate forţele mele vitale se concentrează acum în
auz? De altfel, sunt mereu la pândă ; în cazul că nu mă aflu
pe uscat, aştept o mişcare, o oscila ţie, care până la urm ă
trebuie s ă se fac ă sim ţită . Presupunând c ă nava mai este
înc ă ancorat ă, nu va întârzia s ă porneasc ă… C ăci, altfel… n-
aş mai în ţelege de ce am fost răpi ţi, Thomas Roch şi cu
mine.
În sfârşit… Asta nu mai e o iluzie. Un legă nat uşor îmi dă
certitudinea c ă nu m ă aflu pe uscat? deşi abia se face
sim ţit, deşi nu remarc niciun fel de ciocnire, niciun fel de
poticnire. Aş spune c ă mai curând o lunecare pe suprafa ţa
apei.
Trebuie să gândesc cu sânge rece. Mă aflu pe bordul
unuia din vasele ancorate la gura râului Neuze, vas care
aştepta cu velele întinse sau cu motoarele sub presiune
rezultatul răpirii. O barc ă m-a transportat pe acest vas,
deşi, repet, m-am avut senza ţia de a fi în ălţat peste
marginea pun ţii. M-au strecurat oare printr-un sabord
practicat în corpul navei? Dar, în definitiv, ce importan ţă
are?! Fie c ă am fost sau nu coborât în fundul unei cale, fapt
e c ă m ă aflu pe un aparat care pluteşte şi se mişcă .
Desigur c ă voi fi curând lăsat în libertate, împreună cu
Thomas Roch, presupunând c ă a fost închis cu tot atâta
grijă ca şi mine. Prin libertate, înţeleg dreptul de a umbla
după plac pe puntea acestui vas. Totuşi mai trebuie să
aştept câteva ore pân ă atunci, c ăci nimeni nu trebuie s ă ne
65
z ă reasc ă . Aşadar, nu vom putea respira la aer liber decât în
z ă reasc ă . Aşadar, nu vom putea respira la aer liber decât în
clipa în care vasul va fi ieşit în larg. Dac ă e un vas cu
pânze, a aşteptat desigur să se ridice briza, briza aceea
care în zorii zilei vine dinspre uscat şi înlesneşte naviga ţia
în Pamplico-Sound. Ce-i drept, dac ă o nav ă cu aburi… Dar
nu!… La bordul unui Sicamer se răspândesc în mod
inevitabil mirosul de huil ă, de unsori, tot felul de miasme
sc ă pate din compartimentul clădirilor şi ele ar fi trebuit s ă
ajungă până la mine. De altfel, mişcă rile elicelor sau ale
zbaturilor, trepida ţiile maşinilor, b ăt ăile pistoanelor – toate
acestea ar fi trebuit s ă le simt.
Într-un cuvânt, cel mai bun lucru e s ă am r ăbdare. Abia
mâine voi fi scos din gaura asta. De altfel, chiar dac ă nu
sunt pus în libertate, mi se va da ceva de mâncare. Căci de
ce aş crede c ă răpitorii mei ar vrea s ă m ă lase s ă mor de
foame? Le-ar fi fost mult mai simplu s ă m ă trimită în fundul
apei, s ă m ă mai îmbarce. Odat ă în largul m ării, de ce s-ar
mai teme de mine? Vocea mea nu va mai putea fi auzit ă.
Cât despre reclama ţiile mele inutile sau protestele mele, şi
mai inutile înc ă… în definitiv cine sunt eu pentru autorii
acestui atentat? Un simplu supraveghetor în serviciul unei
case de s ăn ătate, un anume Gaydon, care nu prezint ă nicio
importan ţă. Important era ca Thomas Roch s ă fie r ăpit din
Healthful-House. Cât despre mine… Am fost luat doar aşa,
pe deasupra… Şi nu doar fiindc ă m-am întors în clipa aceea
în pavilion.
În orice caz, indiferent de ce s-ar întâmpla, indiferent de
oamenii care au executat ră pirea şi indiferent de locul în
care m ă transportă , numi pot schimba hot ărârea: voi juca
mai departe rolul meu de paznic. Nimeni, absolut nimeni nu
va b ănui c ă sub haina lui Gaydon se ascunde inginerul
Simon Hart. În felul acesta am dou ă avantaje: în primul
rând, nimeni nu se va feri de un pârlit de supraveghetor şi,
în al doilea rând, poate c ă voi izbuti s ă p ătrund misterul
acestei uneltiri şi să mă folosesc de ea, dacă izbutesc să
scap.
Dar gândirea mea se ră tă ceşte… Mai înainte de a putea
să scap, trebuie s ă aştept sosirea la destina ţie. Voi avea
66
destul timp să m ă gândesc atunci la evadare, dacă mi se prezint ă vreun
destul timp să m ă gândesc atunci la evadare, dacă mi se
prezint ă vreun prilej. Deocamdat ă esen ţialul este c ă nu se
ştie cine sunt şi, bineînţeles, nimeni nu va şti acest lucru.
Am ajuns acum la convingerea des ă vârşită c ă navigam.
Şi totuşi revin asupra ideii mele iniţiale. Nu chiar dacă nava
care ne transportă nu este un steamer, nu este nicio navă
cu pânze. E incontestabil propulsat de un mijloc de
locomoţie foarte puternic. Nu aud zgomotele acelea
specifice ale maşinilor cu aburi, când ac ţioneaz ă elice sau
zbaturi, sunt silit să mai admit că nava aceasta nu e
zguduit ă de forfota pistoanelor din cilindri. Aş putea spune
mai curând c ă e vorba de o mişcare continu ă şi regulată , un
fel de rota ţie direct ă, care se comunic ă propulsorului,
indiferent de felul acestuia. Nu pot greşi în privinţa asta:
mişcarea vasului se datoreşte unui mecanism special. Dar
care e acest mecanism?…
Să fie vorba de una din acele turbine despre care s-a
vorbit şi care, manevrate de un tub intern, sunt menite să
înlocuiasc ă elicele, fiindc ă folosesc mai bine decât ele
rezistenţa apei şi produc o vitez ă mai mare?
Peste câteva ore voi şti ce s ă cred despre acest gen de
naviga ţie, care are loc, dup ă cum se pare, într-un mediu
absolut omogen.
De altfel – şi faptul acesta e tot atât de extraordinar –
atât ruliul cât şi tangajul nu se fac sim ţite în niciun fel. Dar
cum se explic ă această linişte în apele lui Pamplico-Sound?
… De obicei singure curentele mareei, când urc ă şi
coboară, izbutesc s ă -i tulbure suprafa ţa.
E drept, poate c ă mareea a încetat s ă urce la aceast ă oră
şi, după câte-mi amintesc, briza de pe uscat c ă zuse ieri
seara. Dar n-are a face! Faptul mi se pare inexplicabil, că ci
un vas mişcat de un propulsor, indiferent ce vitez ă are, e
supus totdeauna unor oarecari oscila ţii şi iat ă c ă nu pot
observa cea mai mic ă oscila ţie de acest gen. Gândurile
acestea obsedante îmi umplu creierul! Deşi simt o nevoie
teribilă s ă dorm, deşi sunt cuprins de toropeal ă în
atmosfera asta înă buşitoare, am luat hotă rârea s ă nu mă
las prad ă somnului. Voi veghea pân ă diminea ţa; şi, de fapt,
67
pentru mine diminea ţa nu va însemna decât clipa în care compartimentul acesta va fi
pentru mine diminea ţa nu va însemna decât clipa în care
compartimentul acesta va fi sc ăldat în lumina de afară.
Poate c ă nu va fi de ajuns ca uşa s ă se deschid ă, poate va
trebui să fiu scos din gaura asta şi urcat pe punte…
Mă rezem într-un colţ al peretelui, c ă ci n-am nici m ăcar o
banc ă pe care s ă şed. Dar fiindc ă pleoapele-mi sunt grele,
fiindc ă-mi dau seama c ă cedez unei anumite somnolen ţe,
m ă ridic iar. Mă cuprinde furia, lovesc cu pumnii în pere ţi şi
strig
Dar în zadar îmi ră nesc mâinile de niturile tablei,
c ă ci strigă tele mele nu aduc pe nimeni.
Da! E nedemn de mine. Mi-am făgăduit să m ă st ăpânesc
şi iată c ă, de la început, îmi pierd sângele rece şi m ă port
ca un copil.
E absolut sigur c ă lipsa tangajului şi a ruliului dovedeşte
cel puţin c ă nava n-a pătruns înc ă în larg. Dar în loc s ă
stră bată Pamplico-Sound a pornit în sus pe Neuze? Nu! Ce
motiv ar avea să se piard ă în mijlocul teritoriilor
comitatului? Dac ă Thomas Roch a fost ră pit de la Healthful-
House, înseamn ă c ă ră pitorii lui erau hotă râ ţi să-l scoată din
Statele Unite şi să -l ducă , probabil, pe o insulă îndepă rtată
din Atlantic sau într-un punct, oarecare din vechiul
continent. Aşadar, vasul nostru nu urc ă pe Neuze, care are
o întindere destul de mic ă. Ne află m în apele lui Pamplico-
Sound şi se vede că lacul e foarte liniştit.
Fie în momentul când nava va ieşi în larg nu se va mai
putea sustrage oscila ţiilor hulei, care, chiar după c ăderea
brizei, se face totdeauna simţită pe navele de tonaj
mijlociu. Afară doar dac ă nu m ă aflu pe bordul vreunui
cruciş ător sau al unui cuirasat, ceea ce nu cred s ă fie cazul!
În clipa asta, mi se pare c ă… Da, într-adev ăr! Nu m ă
înşel! În interior s-a auzit un zgomot, un zgomot de paşi…
Paşii se apropie de peretele de tablă , în care se află uşa
compartimentului. F ără îndoială c ă sunt oameni din echipaj.
Oare uşa se va deschide în sfârşit?… Ascult…
Vorbesc nişte oameni, le aud vocile, dar nu în ţeleg ce
spun, fiindc ă folosesc o limb ă pe care n-o cunosc. Chem…
Strig… Nimeni nu-mi răspunde!
Nu-mi mai ră mâne decât s ă aştept, s ă aştept, s ă aştept!
68
Cuvântul acesta mi-l repet mereu, sun ă în bietul meu craniu aşa cum sună limba
Cuvântul acesta mi-l repet mereu, sun ă în bietul meu
craniu aşa cum sună limba unui clopot.
Am s ă încerc s ă socotesc cât timp a trecut.
În definitiv, cred c ă s-au scurs cel pu ţin patru sau cinci
ore din clipa în care vasul s-a pus în mişcare. Dup ă
socotelile mele, a trecut de miezul nopţii. Din nefericire, în
mijlocul acestui întuneric adânc, ceasul nu-mi este de
niciun folos.
Dar dac ă navigam de cinci ore, înseamn ă c ă îl momentul
de fa ţă nava e dincolo de Pamplico Sound, c ă a ieşit din el
prin strâmtoarea Ocracoke sau prin Hatteras. Trag
concluzia de aici c ă se află în largul litoralului, la o distan ţă
de o milă bun ă cel pu ţin. Şi totuşi nu simt hula din larg.
Iată faptul inexplicabil, neverosimil. Dar să vedem… nu
cumva m-am înşelat? N-am fost victima unei iluzii?… Nu m ă
aflu închis în fundul calei unei nave în mers?…
A mai trecut o oră şi deodată , trepida ţiile maşinii au
încetat… Îmi dau perfect de bine seama c ă vasul care m ă
transport ă e nemişcat. Să fi ajuns oare la destina ţie? În
cazul acesta n-ar putea să fie decât unul din porturile de pe
litoral, la nord nu la sud de Pamplico-Sound. Dar cum s ă-i
vin ă a crede c ă Thomas Roch, răpit de la Healthful-House a
fost coborât din nou pe uscat? Răpirea va ajunge curând la
cunoştin ţa tuturor şi cei care s-au f ăcut vinova ţi de ea ar
risca să fie descoperiţ i de autorit ăţile guvernamentale.
69
De altfel, dacă în momentul de fa ţă nava se pregă teşte să arunce ancora,
De altfel, dacă în momentul de fa ţă nava se pregă teşte
să arunce ancora, nu voi întârzia s ă aud zgomotul lan ţului
ei trecând prin ecubier, apoi, când goeleta va fi tras ă pe
ancoră, se va produce o zguduitur ă – zguduitur ă pe care o
pândesc şi pe care o voi recunoaşte… Faptul acesta nu mai
poate întârzia decât doar câteva clipe.
Aştept… Ascult…
La bord domneşte o t ăcere mohorât ă şi îngrijorătoare. M ă
întreb dac ă pe nava asta mai există şi alte fiinţe vii în afară
de mine…
Simt cum m ă cotropeşte un fel de toropeal ă. Atmosfera e
viciată … Nu mai pot respira… E ca şi cum o greutate, de
care nu m ă pot descotorosi, mi-ar strivi pieptul…
Aş vrea s ă rezist… Dar e cu neputinţă . Probabil iar m-am
trântit într-un colţ şi m-am dezbrăcat pe jum ătate, atât de
cald e. Pleoapele mi se închid, m ă prăbuşesc într-o stare de
prostra ţie, care m ă va cufunda într-un somn greu,
împotriva c ăruia nu pot
rezista… Oare cât timp
am dormit?… Nu ştiu. S ă
fie noapte? Să se fi făcut
ziu ă?… N-aş putea
spune, lucrul de care-mi
dau seama mai întâi este
c ă pot respira cu mai
mult ă uşurin ţă. Pl ămânii
mi se umplu de un aer
pe care nu-l mai
otrăveşte acidul
carbonic.
Oare în timp ce
dormeam aerul acesta a
fost împrosp ătat? S ă fi
deschis cineva uşa
compartimentului în care
m ă aflu şi să fi intrat în
camera asta strâmtă ?
Da… Iată şi dovada.
70
Mâna mea apuc ă la întâmplare un obiect, un recipient plin cu un lichid care
Mâna mea apuc ă la întâmplare un obiect, un recipient
plin cu un lichid care miroase foarte îmbietor. Îl duc la buze
– buzele mele sunt fierbin ţ i, sunt torturat de o sete atât de
puternic ă, încât aş fi gata să beau şi o apă să lcie.
Este cidru, un cidru de bun ă calitate, care m ă răcoreşte,
m ă înt ă reşte. Beau o cană întreagă . Dar dacă n-am fost
osândit s ă mor de sete, presupun c ă nici de foame nu sunt
osândit s ă mor.
Nu… Într-un colţ, cineva a lăsat un coş, care con ţine o
pâine şi o bucată de carne rece.
Aşadar m ă nânc… Mă nânc cu lă comie şi iată că încetul cu
încetul îmi recapă t puterile.
Hot ă rât lucru, nu sunt chiar atât de p ăr ăsit pe cât m ă
temeam. Cineva a pă truns în gaura asta întunecoas ă şi a
lă sat s ă intre pe uş ă pu ţin din oxigenul de afară, în lipsa
c ă ruia m-aş fi în ăbuşit.
Apoi mi s-a pus la dispoziţie b ăutur ă şi mâncare ca s ă -mi
pot astâmp ăra setea şi foamea, pân ă voi fi l ăsat în
libertate.
Dar cât timp va mai dura, oare, captivitatea asta? Zile?…
Luni?…
De altfel, mi-e cu neputinţă s ă socotesc cât timp am
dormit, nici s ă stabilesc cu oarecare aproxima ţie cât e
ceasul. E drept c ă am avut grijă să -l întorc, dar eu n-am un
ceas cu repetiţie… Poate c ă dac ă aş pipăi arăt ă toarele…
Da… Mi se pare c ă cel mic e îndreptat spre cifra opt… Opt
diminea ţă fără îndoială…
De un lucru sunt sigur şi anume c ă nava stă pe loc. Pe
bord nu se produce nici cea mai mic ă cl ătinare, ceea ce
înseamn ă c ă propulsorul e în repaus. Dar orele trec, ore
nesfârşite şi m ă întreb dacă nu cumva abia la noapte va
intra din nou cineva în compartimentul meu – ca să-l
aeriseasc ă, aşa cum s-a întâmplat în timp ce dormeam – şi
să -mi aduc ă totodat ă alte provizii. Da, fireşte c ă vor să
profite de timpul cât dorm… De data asta îns ă sunt hotă rât
să rezist… Am s ă mă prefac chiar că dorm şi, indiferent cine
va intra voi şti s ă -l silesc s ă -mi ră spundă !
71
72
72
VI PE PUNTE Iată -m ă în aer liber şi respirând cu nesa ţ… În
VI
PE PUNTE
Iată -m ă în aer liber şi respirând cu nesa ţ… În sfârşit am
fost scos afară din cutia aceea înă buşitoare şi adus sus pe
puntea vasului. În primul rând, am cercetat orizontul cu
privirea, dar n-am mai z ă rit nicio fâşie de p ământ. Nimic
altceva decât linia aceea circulară , care formează hotarul
între mare şi cer!
Nu!… Nu se vede nici urm ă de continent la vest, în
direc ţia în care litoralul Americii de Nord se desf ăşoar ă pe
distan ţe de mii de mile.
În clipa asta, soarele apune şi nu mai trimite decât raze
oblice la suprafa ţa oceanului. Trebuie să fie şase seara. Mă
uit la ceas… Da, e într-adevă r ora şase şi treisprezece
minute.
Iată ce s-a întâmplat în timpul nop ţii de 17 iunie: dup ă
cum am mai spus, hotă rât s ă nu cedez somnului, aşteptam
să se deschidă uşa c ă m ă ru ţei mele. Nu mă îndoiam că se
fă cuse ziu ă, orele treceau, dar nimeni nu venea. Din
proviziile care-mi fuseseră puse la dispoziţie nu mai
răm ăsese nimic. Începusem să sufăr de foame, dar nu de
sete, pentru că mai pă strasem puţ ină bă utură .
Îndată după ce m-am trezit, unele tres ă riri ale navei mă
fă cuseră s ă cred c ă aceasta se pusese din nou în mişcare,
după ce răm ăsese locului în ajun, oprit, probabil, în vreun
mic golf pustiu de pe coast ă – deoarece nu sim ţisem
niciuna din zguduiturile care întov ăr ăşesc manevra
ancorării.
Aşadar era ora şase când am auzit nişte paşi răsunând
dincolo de peretele metalic al compartimentului meu. Se
pregătea cineva să intre?… Da. O cheie a scârţ âit în
broasc ă şi uşa s-a deschis. Lumina unui felinar a risipit
73
întunericul adânc în mijlocul c ăruia fusesem cufundat dup ă sosirea mea pe vas. Doi
întunericul adânc în mijlocul c ăruia fusesem cufundat dup ă
sosirea mea pe vas.
Doi oameni s-au ivit în uş ă, dar nu am avut timp să le
disting chipurile. Oamenii ăştia m-au apucat de bra ţe şi mi-
au înfăşurat capul cu o bucat ă de pânz ă deas ă, astfel încât
mi-a fost cu neputinţă să mai vă d ceva.
Ce însemna, oare, această mă sură de precauţie? Ce
voiau să fac ă oamenii ăştia cu mine? Am încercat să m ă
zbat, dar cei doi m ă ţineau zdravă n. Le-am pus întrebă ri,
dar n-am c ăpătat niciun fel de răspuns. Cei doi au schimbat
câteva cuvinte între ei, într-o limbă pe care n-o în ţelegeam
şi a c ă rei origine nu puteam s-o recunosc.
Era limpede c ă nu-mi arătau prea mult ă considera ţie! E
foarte adev ă rat c ă nu sunt decât un paznic de balamuc;
pentru ce ar fi procedat altfel cu un personaj atât de
m ă runt?… De altfel, nu sunt prea sigur c ă inginerul Simon
Hart s-ar fi bucurat de un tratament mai bun.
Totuşi, de data asta nu mi s-a pus niciun c ăluş, nu mi s-
au legat nici mâinile, nici picioarele. Cei doi s-au mulţumit
să m ă strângă zdrav ă n, în aşa fel încât s ă nu pot fugi.
O clipă după aceea am fost târât afară din compartiment
şi împins într-un culoar îngust. Sub picioarele mele r ăsun ă
treptele unei sc ă ri metalice. Puţin mai târziu aerul proaspă t
m ă izbeşte în fa ţă şi-l trag în piept cu l ăcomie, prin bucata
de pânz ă care-mi înfă şoară capul.
Atunci m ă simt ridicat şi cei doi oameni m ă aşaz ă pe o
duşumea, care, de data asta, nu mai e alcă tuită din plă ci de
tablă; trebuie s ă fie puntea unui vas. În sfârşit, bra ţele care
m ă strângeau îşi slă besc strânsoarea. Iată -mă liber s ă mă
mişc după plac. Îmi smulg numaidecât pânza care-mi
acoperă capul şi privesc în jur…
Mă aflu pe bordul unei goelete în plin mers, goeleta care
las ă în urm ă o lung ă dâră albă.
Am fost nevoit s ă m ă ag ăţ de un sart, ca s ă nu cad,
fiindc ă lumina zilei m ă ame ţise dup ă încarcerarea de
patruzeci şi opt de ore la care am fost supus, în mijlocul
unui întuneric des ăvârşit.
Pe punte forfotesc încoace şi încolo vreo zece oameni, cu
74
înfăţişare aspră , având chipuri foarte diferite unele de altele şi c ărora n-aş putea
înfăţişare aspră , având chipuri foarte diferite unele de altele
şi c ărora n-aş putea s ă le atribui o origine anumit ă. De
altfel, se sinchisesc foarte puţin de mine.
Cât despre goelet ă, cred c ă are cam vreo dou ă sute
cincizeci sau trei sute de tone. E destul de spa ţ ioas ă ,
catargele sunt puternice şi suprafa ţa velelor îi asigură ,
cred, o viteză destul de serioas ă când briza suflă cu putere.
La pupa, un om cu fa ţa bronzat ă e la timon ă. Mâinile lui
fixate pe roată feresc goeleta de valurile destul de
puternice.
Aş vrea s ă citesc numele acestui vas, care are înf ăţişarea
unui iaht de agrement. Dar nu ştiu dacă e înscris la pupa
sau pe gallon la prova. M ă îndrept spre un marinar şi-l
întreb:
— Cum se numeşte nava asta?
Niciun răspuns, îmi vine să cred chiar, c ă individul ăsta
nici nu în ţelege ce-i spun.
— Dar c ă pitanul unde e? adaug. Marinarul n-a răspuns
nici la aceast ă întrebare, dup ă cum nu r ăspunsese nici la
prima. M ă îndrept spre prova.
În acest punct, deasupra usciorilor vinciului atârn ă un
clopot. Cine ştie, poate c ă pe bronzul clopotului e gravat un
nume, numele goeletei… Nu, nu vă d niciun nume.
Mă întorc iar la pupa şi, adresându-m ă omului de la bar ă,
repet întrebarea.
Omul ăsta îmi arunc ă o privire foarte pu ţin amabil ă,
ridic ă din umeri şi se opinteşte cu putere ca s ă
restabileasc ă poziţia goeletei înclinată la babord de o
zguduitură puternic ă.
Îi vine ideea s ă cercetez: dacă nu cumva şi Thomas Roch
e pe acolo, dar nu-l z ăresc. Oare el nu-i pe bord?… Ar fi cu
totul inexplicabil. De ce ar fi fost răpit numai gardianul
Gaydon de la Healthful-House? Nimeni nu a putut b ănui
vreodată c ă aş fi inginerul Simon Hart, şi chiar dac ă s-ar şti
lucrul acesta, cine ar avea vreun interes s ă pun ă mâna pe
mine? Ce s-ar putea aştepta de la mine?…
Aşadar, Thomas Roch nefiind vizibil pe punte, îmi închipui
c ă trebuie să fie închis în vreo cabin ă . Dea Domnul să fi fost
75
tratat cu mai multe menajamente decât fostul lui paznic! Dar să vedem – dar cum
tratat cu mai multe menajamente decât fostul lui paznic!
Dar să vedem – dar cum oare n-am fost izbit numaidecât
de am ănuntul acesta – s ă vedem cum se deplaseaz ă
aceast ă goeleta? Velele sunt strânse!… Nu v ăd un deget de
pânz ă la exterior şi briza a sc ăzut! Cele câteva pale de vânt
care suflă din când în când de la est sunt potrivnice, fiindc ă
noi navigăm tocmai în direc ţia lor…
Totuşi, goeleta lunec ă foarte repede, aplecându-se puţ in
spre prova, în timp ce cu etrava spinteca apele, a că ror
spum ă lunec ă pe linia ei de plutire! Brazda se întinde
departe în urm ă .
Oare vasul ăsta e un steam-iaht? Nu!… Nu v ăd niciun coş
între arborele mare şi catargul de la prova… Să fie o nav ă
cu propulsie electric ă, având o baterie de acumulatori sau
nişte pile electrice de mare putere, care ac ţioneaz ă asupra
elicei şi-i imprim ă această viteză ?
Într-adev ă r, n-aş putea să -mi explic în alt mod acest fel
de a naviga. În orice caz, cum propulsorul nu poate s ă fie
decât o elice, dacă m-aş apleca peste balustrada dinapoi,
aş vedea-o cum func ţioneaz ă şi nu mi-ar rămâne decât s ă
recunosc c ărei surse mecanice îşi datorează mişcarea.
76
Omul de la timon ă m ă las ă să m ă apropii, aruncându-mi o
Omul de la timon ă m ă las ă să m ă apropii, aruncându-mi o
privire ironic ă .
Mă aplec în afară şi privesc…
Nici urm ă de clocotul pe care-l produce de obicei
învârtirea unei elice… Nimic altceva decât o dâră dreapt ă,
care se întinde pe o distan ţă de şase sute sau poate de opt
sute de metri, asemenea dâre pe care o las ă în urmă
oricare vas mişcat de pânze puternice…
Dar ce aparat de propulsie poate s ă -i dea goeletei viteza
sa excepţională ? Am spus doar c ă vântul e destul de pu ţin
prielnic, iar marea nu se ridic ă decât în unduiri prelungi,
care nu se revars ă …
Totuşi voi afla despre ce e vorba şi, în timp ce echipajul
continu ă s ă nu se sinchiseasc ă de mine, m ă întorc spre
prova.
Când ajung lângă tambuchiul cabinei de gardă m ă
77
pomenesc în fa ţa unui om care mi se pare cunoscut… Omul ăsta e sprijinit
pomenesc în fa ţa unui om care mi se pare cunoscut… Omul
ăsta e sprijinit în coate pe copastie la doi paşi de mine, m ă
las ă s ă m ă apropii şi priveşte… S-ar zice c ă aşteapt ă s ă-l
întreb ceva.
Îmi amintesc deodată ! Este omul care l-a întov ă ră şit pe
contele d’Artigas, când a venit în vizită la Healthful-House.
Da… Nu m ă înşel.
Aşadar, Thomas Roch a fost ră pit de bogă taşul ă sta stră in
şi eu m ă aflu la bordul Ebbei. Iahtul lui binecunoscut pe
aceste meleaguri ale Americii de Est!… Fie! Omul din fa ţa
mea are s ă-mi dea informa ţiile pe care sunt în drept s ă le
cer. Îmi amintesc c ă d’Artigas vorbea englezeşte cu el. Are
să m ă înţeleagă şi nu poate refuza s ă -mi ră spundă .
După mine, omul ăsta trebuie să fie c ăpitanul goeletei
Ebba.
— Domnule c ăpitan, îi spun, v-am v ăzut la Healthful-
House, m ă recunoaşte ţi?…
Omul se mulţumeşte s ă m ă priveasc ă , dar nu binevoieşte
să -mi dea un ră spuns.
— Sunt supraveghetorul Gaydon, am reluat eu, paznicul
lui Thomas Roch. Aş vrea s ă ştiu de ce m-a ţi ră pit şi de ce
m-a ţi adus pe bordul acestei goelete?…
C ăpitanul m ă întrerupe cu un gest, un gest care nici
m ă car nu mi se adresează mie, ci câtorva marinari care
şedeau de veghe aproape de teugă .
Marinarii se reped la mine, m ă apuc ă de mâini şi, fă ră s ă
se sinchiseasc ă de gestul de mânie pe care nu mi-l pot
stă pâni, m ă obligă să cobor pe scara capotei echipajului.
La drept vorbind, scara asta este alc ătuit ă doar din nişte
bare de fier, fixate perpendicular pe perete. Pe palier, de o
parte şi de alta, se deschide câte o uş ă , care stabileşte
legă tura între cabina de gard ă, cabina c ăpitanului şi alte
înc ăperi alăturate.
Oare voi fi din nou cufundat în c ăm ăru ţa întunecoas ă pe
care am ocupat-o până acum în fundul calei? O iau la
stânga şi sunt introdus în interiorul unei cabine care
primeşte lumina printr-un hublou al vasului, hublou deschis
pentru moment şi lăsând să p ătrund ă în ăuntru un aer tare.
78
Mobilierul se compune dintr-o cuşet ă cu aşternut, o mas ă, un fotoliu, o toaletă
Mobilierul se compune dintr-o cuşet ă cu aşternut, o mas ă,
un fotoliu, o toaletă şi un dulap.
Pe mas ă e un tacâm. Nu-mi mai ră mâne decât să mă
aşez şi, în clipa în care ajutorul buc ătar se preg ăteşte să se
retragă , dup ă ce a adus câteva feluri de mâncare, m ă
adresez lui.
Şi ăsta e mut, ori poate c ă acest negru tână r nu înţelege
limba în care-i vorbesc?
Uşa se închide şi încep să m ănânc cu poft ă, amânând
pentru mai târziu întrebă rile, care nu vor ră mâne, cred,
totdeauna fă ră ră spuns.
E adev ărat c ă sunt prizonier, de data asta îns ă m ă bucur
de condiţ ii de confort mult superioare şi n ăd ăjduiesc c ă vor
rămâne aceleaşi până la sosirea noastră la destina ţ ie.
Este cazul s ă m ă las în voia unui şir întreg de gânduri,
dintre care primul e urm ătorul: r ăpirea asta a fost preg ătit ă
de contele d’Artigas, el e autorul dispariţiei lui Thomas
Roch şi nu încape îndoială c ă inventatorul francez se află la
bordul Ebbei, instalat într-o cabină cel puţin tot atât de
confortabilă ca a mea.
Dar, de fapt, cine e acest personaj?… De unde vine
stră inul ă sta?… Dac ă a pus mâna pe Thomas Roch,
înseamn ă oare c ă e hot ărât s ă afle cu orice pre ţ secretul
Fulguratorului?… E foarte probabil. Trebuie deci s ă bag bine
de seam ă s ă nu-mi tră dez identitatea, că ci dacă s-ar afla
adev ă rul despre mine, orice perspectiv ă de a-mi rec ăp ăta
libertatea ar dispare.
Dar câte mistere trebuie să pă trund, câte fapte
inexplicabile să -mi explic! De pildă , originea acestui conte
d’Artigas, intenţiile lui viitoare, direcţia în care se îndreaptă
goeleta, portul de care ţine, precum şi modul acesta de a
naviga, fă ră pânze şi fă ră elice, dar cu o viteză de cel puţ in
zece mile pe oră !
În sfârşit, o dată cu lăsarea serii, un aer mai proasp ăt
pătrunde prin hubloul cabinei. Îl închid cu ajutorul şurubului
şi, deoarece uşa mea e z ăvorât ă din exterior, cel mai bun
lucru ce-mi rămâne de fă cut este să m ă trântesc pe pat şi
să adorm, legă nat blajin de mersul acestei goelete ciudate
79
pe apele Atlanticului. A doua zi m ă scol în zori, îmi fac toaleta, m
pe apele Atlanticului.
A doua zi m ă scol în zori, îmi fac toaleta, m ă îmbrac şi
aştept.
Mă gândesc numaidecât să cercetez dacă uşa cabinei e şi
acum încuiat ă.
Nu, nu mai este. O deschid, urc scara de fier şi iat ă-m ă
pe punte.
La pupa, în timp ce marinarii se îndeletnicesc cu spă latul
pun ţii, doi indivizi, dintre care unul e c ăpitanul, stau de
vorbă. C ă pitanul nu pare deloc surprins z ărindu-m ă şi, cu
un gest al capului, m ă arată tovarăşului s ă u.
Pe celă lalt nu l-am v ăzut niciodat ă. E un individ de vreo
cincizeci de ani, cu p ărul şi barba negre, în care se z ăresc
câteva fire argintii, cu o fa ţă ironic ă şi fină , cu privirea
vioaie şi fizionomia inteligentă . Fa ţa sa are asemă nă ri cu
tipul grecesc şi, dup ă ce l-am auzit pe c ăpitanul Ebbei
dându-i numele de Serko – inginerul Serko – n-am mai avut
nicio îndoială c ă e grec de origine.
Cât despre celă lalt, se numeşte Spade, că pitanul Spade,
şi numele lui pare a fi de origine italian ă. Prin urmare un
grec, un italian, un echipaj alc ă tuit din oameni recruta ţi din
toate colţurile globului şi îmbarca ţi pe o goeleta al c ărei
nume e norvegian. Amestecul ăsta mi se pare, pe bun ă
dreptate, suspect.
Dar de unde mai e şi contele d’Artigas, cu numele lui
spaniol, cu figura lui de asiatic?…
C ăpitanul Spade şi inginerul Serko discut ă cu glas sc ăzut.
Primul îl supravegheaz ă îndeaproape pe omul de la timona,
care nu pare preocupat de indica ţiile compasului, instalat în
habitaclul din fa ţa lui. S-ar zice c ă se orienteaz ă mai curând
după gesturile unui marinar de la prova, care-i arat ă dac ă
trebuie să se îndrepte spre tribord sau la babord.
Thomas Roch e acolo, lâng ă tambuchiul de la pupa
Priveşte marea imens ă şi pustie, pe care n-o m ărgineşte la
orizont nicio fâşie de uscat. Doi marinari sunt lâng ă el şi nu-
l scapă din ochi. Te poţi aştepta la orice de la acest nebun,
n-ar fi exclus chiar s ă se arunce peste bord.
Nu ştiu dacă -mi va fi îngă duit s ă intru în legă tură cu
80
fostul meu bolnav. M ă îndrept spre el, urm ărit de privirile c ă pitanului
fostul meu bolnav. M ă îndrept spre el, urm ărit de privirile
c ă pitanului Spade şi ale inginerului Serko. Mă apropii de
Thomas Roch, care nu m ă vede venind şi, iată -mă lângă el.
Thomas Roch nu pare s ă m ă recunoasc ă şi nu face nicio
mişcare. Ochii lui strălucesc puternic şi străbat nes ăţioşi
spa ţiul cu privirea. E fericit; c ă respiră aerul acela dă tă tor
de via ţă , înc ă rcat cu miresme să rate şi pieptul i se ridică în
aspira ţii prelungi. La aerul acesta supraoxigenat se adaug ă
lumina unui soare superb, care se revars ă din înaltul unui
cer lipsit de nori, soare ale că rui raze îl scaldă în întregime.
Oare-şi dă seama Thomas Roch ce schimbare a intervenit în
situa ţia lui? Oare nu-şi mai aminteşte de Healthful-House şi
de pavilionul în care era prizonierul paznicului s ău Gaydon?
E foarte pu ţin probabil. Trecutul s-a şters din amintirea
lui, în momentul de fa ţă nu mai exist ă pentru el decât
prezentul.
Dar, după părerea mea, chiar pe puntea Ebbei, chiar în
largul m ării, Thomas Roch este aceeaşi fiin ţă inconştient ă
c ă reia i-am purtat de grijă timp de cincisprezece luni.
Starea intelectului s ă u nu s-a schimbat, judecata nu-i va
reveni decât atunci când cineva va începe s ă-i vorbeasc ă
despre descoperirile lui. Contele d’Artigas cunoaşte aceast ă
dispoziţie mintală a inventatorului, fiindc ă a experimentat-o
în timpul vizitei la Healthful-House şi, e de la sine înţ eles, că
tocmai pe această dispoziţie se bizuie pentru a-i surprinde
taina mai devreme sau mai târziu. Dar ce să facă cu ea?…
— Thomas Roch… am spus.
Glasul meu îl trezeşte, îşi îndreaptă privirea o clipă
asupră-mi, dar ochii i se întorc numaidecât în alt ă direc ţie.
Îi iau mâna, i-o strâng, dar el şi-o retrage brusc, apoi se
îndepărteaz ă fă ră s ă m ă fi recunoscut şi se îndreapt ă spre
pupa goeletei, unde se afl ă inginerul Serko şi c ăpitanul
Spade.
Oare e hot ărât s ă se adreseze unuia din aceşti doi
indivizi? Şi dac ă ei îi vorbesc, le va răspunde? Dup ă ce a
refuzat s ă -mi ră spundă mie?
Chiar în clipa asta figura lui a fost luminat ă de o lic ărire
de inteligen ţă şi – nu mai încape îndoial ă – c ă aten ţia i-a
81
fost atras ă de mersul ciudat al goeletei. Într-adev ă r, privirile lui se îndreaptă
fost atras ă de mersul ciudat al goeletei.
Într-adev ă r, privirile lui se îndreaptă spre catargele
Ebbei, ale c ă rei vele sunt strânse şi care totuşi lunec ă cu
repeziciune pe suprafa ţa acestor ape liniştite…
Atunci Thomas Roch face câ ţiva paşi înapoi, urc ă iar
cursiva tribordului şi se opreşte în locul unde ar trebui s ă se
înalţe un coş, dac ă Ebba ar fi un iaht cu aburi, un coş din
care să se reverse nori de fum negru…
Şi lui i se pare ciudat, ceea ce mi-a p ărut ciudat şi mie.
Nu-şi poate explica ceea ce am gă sit inexplicabil şi eu şi se
îndreapt ă ca şi mine spre pupa, dornic s ă vad ă cum
func ţioneaz ă elicea.
În ambele borduri ale goeletei se zbenguie un cârd de
marsuini. Oricât de repede mergea Ebba, animalele astea
sprintene o dep ăşesc fără greutate, zburdând, dându-se
peste cap, jucându-se în elementul lor natural cu o
splendidă suple ţă.
Dar Thomas Roch nu se osteneşte s ă le urm ăreasc ă cu
privirea. Se apleac ă pe deasupra marginii pun ţii…
În clipa aceea, inginerul Serko şi c ăpitanul Spade se
apropie de el şi, temându-se ca nu cumva s ă cad ă în ap ă, îl
opresc cu hot ărâre, apoi îl aduc înapoi pe punte.
De altfel îmi dau seama – că ci am o îndelungată
experienţă în această privinţă – că Thomas Roch se află
pradă unei violente agita ţii. Se învârteşte în jurul lui,
gesticuleaz ă şi tot felul de fraze lipsite de în ţeles, care nu
se adresează nimă nui, îi ies din gură …
Este absolut evident c ă o criz ă se apropie, o criz ă
asem ă n ă toare celei care l-a apucat în ultima seară
petrecută în pavilionul de la Healthful-House, criz ă ale c ărei
urm ări au fost atât de nenorocite.
Va trebui să fie luat şi coborât în cabin ă, unde aş fi
chemat, poate, ca s ă -i dau îngrijirile speciale, cu care sunt
obişnuit…
Pentru moment, inginerul Serko şi c ăpitanul Spade nu-l
pierd o clip ă din ochi. Probabil c ă au inten ţia s ă-l lase s ă
fac ă ce vrea şi iată ce face Thomas Roch: după ce s-a
îndreptat spre arborele mare, pe care ochii lui au c ăutat în
82
zadar pânzele, ajunge lâng ă el, îl înconjoară cu bra ţele şi încearc ă s
zadar pânzele, ajunge lâng ă el, îl înconjoară cu bra ţele şi
încearc ă s ă-l zguduie, scuturând manivela de întors, ca şi
cum ar vrea să -l dă râme.
Atunci, v ă zând c ă eforturile sale ră mân zadarnice,
încearc ă să fac ă la fel cu trinchetul. Nervozitatea lui creşte
din ce în ce mai mult, cuvintelor nelă murite care-i scapă din
gură le urmeaz ă strigă te nearticulate.
Deodată , se repede asupra babordului şi se aga ţă de
şarturi.
Mă întreb dac ă nu cumva are s ă se repead ă spre săge ţi,
dac ă nu cumva vrea să urce până la balustrada platformei
catargului… Dac ă nu-l opreşte nimeni, poate s ă cadă pe
punte sau s ă fie aruncat în mare de o mişcare mai violentă
a ruliului.
La un gest al că pitanului Spade, câ ţiva marinari se reped
asupra lui, îl apuc ă, dar nu izbutesc s ă-l smulg ă de pe
şarturi, atât de puternic îi sunt încleştate mâinile. În
momentul crizelor – ştiu lucrul acesta – puterile lui sunt
totdeauna înzecite. Ca s ă -l stă pânesc, am fost nevoit
adesea s ă chem alţi paznici în ajutor.
De data asta, oamenii de pe goeleta – nişte vl ăjgani
zdraveni – izbutesc s ă -l potoleasc ă pe bietul nebun. Thomas
Roch este culcat pe punte şi, în ciuda uriaşei lui împotriviri,
doi marinari îl împiedic ă să fac ă cea mai mică mişcare.
Nu mai rămâne nimic altceva decât să fie coborât în
cabin ă şi lă sat în pace până la sfârşitul crizei. Lucrul acesta
se şi întâmplă din porunca unui nou venit, a c ărui voce îmi
izbeşte urechea…
Mă întorc şi-l recunosc.
E contele d’Artigas, cu fa ţa întunecat ă şi cu atitudinea
poruncitoare, adic ă aşa cum l-am v ăzut şi la Healthful-
House.
Mă îndrept imediat spre el. Îmi trebuie oricum o
explica ţie… şi o voi avea.
— Cu ce drept, domnule?… Îl întreb.
— Cu dreptul celui mai tare! îmi ră spunde contele
d’Artigas.
Şi se îndreaptă spre pupa, în timp ce Thomas Roch este
83
transportat în cabin ă. 84
transportat în cabin ă.
84
85
85
VII DOU Ă ZILE DE NAVIGA Ţ IE Poate c ă , dac ă împrejură
VII
DOU Ă ZILE DE NAVIGA Ţ IE
Poate c ă , dac ă împrejură rile o vor cere, voi fi silit s ă -i
m ă rturisesc contelui d’Artigas c ă sunt inginerul Simon Hart.
Cine ştie, poate că voi obţine într-un fel mai multe
menajamente decât ră mânând mai departe paznicul
Gaydon?… Totuşi, trebuie s ă m ă mai gândesc înainte de a
lua această hot ărâre. Într-adev ă r, sunt înc ă urm ărit de
ideea c ă, dac ă proprietarul goeletei Ebba l-a răpit pe
inventatorul francez, a fă cut-o în speranţa de a pune mâna
pe Fulguratorul Roch, pentru care nimeni, nici în Europa şi
nici în America, n-a acceptat s ă ofere pre ţul inacceptabil
care se cerea. Ei bine, pentru cazul c ă Thomas Roch ar
ajunge s ă-şi trădeze taina, n-ar fi mai bine, oare, s ă pot
păstra dreptul de acces pe lângă el, n-ar fi mai bine s ă mi
se recunoasc ă în continuare func ţiile de supraveghetor şi
sarcina de a-l îngriji, potrivit cu starea s ăn ăt ăţii lui? Da,
trebuie s ă p ăstrez posibilitatea de a vedea şi de a auzi totul
şi, poate, cine ştie?… De a afla. În sfârşit ceea ce n-am
izbutit s ă aflu la Healthful-House!
Dar încotro se îndreapt ă acum goeleta Ebba? asta-i prima
întrebare.
Cine-i acest conte d’Artigas? Iată a doua întrebare.
Prima din ele îşi va c ăp ăta r ăspunsul în câteva zile,
fireşte, dată fiind viteza cu care înaintează ; acest fantastic
iaht de agrement, ac ţionat de un propulsor, al c ărui
mecanism voi izbuti până la urm ă să -l descopă r.
Cât despre a doua întrebare, e mai pu ţin sigur c ă voi
ajunge vreodată să -i găsesc răspunsul.
După mine, personajul acesta enigmatic trebuie într-
adev ă r să aib ă un deosebit interes să-şi ascund ă originea,
şi m ă tem c ă niciun indiciu nu-mi va îng ădui s ă-i stabilesc
na ţionalitatea. Deşi contele d’Artigas vorbeşte engleza
86
foarte curgător – de lucrul acesta m-am putut asigura şi în timpul vizitei pe care
foarte curgător – de lucrul acesta m-am putut asigura şi în
timpul vizitei pe care a fă cut-o la pavilionul nr. 17 –
accentul lui e aspru şi vibreaz ă, un accent pe care nu-l
găseşti la popoarele nordice şi nu-mi aminteşte nimic din ce
am auzit în cursul c ălătoriilor mele prin cele dou ă lumi,
afară doar ceva din asprimea caracteristică dialectelor
folosite în Malaezia. Şi, de fapt, dacă ţ inem seama că
d’Artigas are tenul închis, aproape m ăsliniu, amintind
oarecum arama, pă rul cre ţ şi negru ca abanosul, privirea
care iese din orbitele adânci şi ţâşneşte ca o săgeat ă din
pupilele nemişcate, statura înaltă , forma umerilor şi muşchii
foarte proeminen ţi, indicând o mare forţă fizic ă, n-ar fi
exclus să aparţină unei rase din Extremul Orient.
Pentru mine, numele d’Artigas este un nume de
împrumut, aşa cum tot de împrumut trebuie s ă fie şi titlul
lui de conte. Dac ă goeleta poartă un nume norvegian, sunt
convins c ă, în ce-l priveşte, el nu-i de origine scandinav ă. N-
are nimic din însuşirile caracteristice locuitorilor Europei
septentrionale, nici expresia lor calm ă , nici pă rul blond, nici
privirea aceea blândă a ochilor de un albastru şters.
În sfârşit, oricine ar fi, omul acesta l-a răpit pe Thomas
Roch – şi pe mine împreună cu el – şi cu siguran ţă c ă
inten ţiile lui sunt urâte.
Acum rămâne de v ă zut dac ă a s ă vârşit această opera ţie
în interesul unei puteri străine, sau în propriul lui interes. A
vrut oare să profite singur de invenţia lui Thomas Roch? Se
găseşte aşadar în situa ţia de a putea profita de ea? Asta e
o a treia întrebare, la care nu pot ră spunde înc ă. Poate c ă
cele ce voi vedea şi voi auzi de acum înainte îmi vor ajuta
să -i gă sesc un ră spuns, mai înainte de a fi izbutit s ă evadez,
admiţând c ă această evadare s-ar putea realiza.
Ebba continu ă s ă navigheze în condi ţ iile inexplicabile
despre care am mai vorbit. Sunt liber s ă străbat puntea, dar
nu să dep ăşesc cabina echipajului, al c ărei tambuchi se afl ă
în fa ţa trinchetului.
Într-adev ă r, am vrut o dată s ă înaintez pân ă la paza
catargului din fruntea vasului, de unde, aplecându-m ă
peste bord, aş fi putut vedea etrava goeletei, despicând
87
apele. Dar potrivit unor ordine pe care le-au primit, bineîn ţeles de la cineva, marinarii
apele. Dar potrivit unor ordine pe care le-au primit,
bineîn ţeles de la cineva, marinarii de cart s-au împotrivit
trecerii mele şi unul dintre ei mi-a spus pe un ton brusc,
într-o englez ă aspră:
— La pupa… la pupa!… Stingheri ţi manevra! Manevra?…
Dar nu se face nicio manevră . Să -şi fi dat seama cineva că
voiam s ă descop ăr secretul propulsorului goeletei? Se
poate, c ă pitanul Spade, care a asistat la această scenă , a
ghicit probabil c ă încercam s ă-mi dau seama cum merge
nava. E normal ca şi un supraveghetor de ospiciu s ă se
mire v ă zând c ă un vas înaintează cu o viteză atât de mare,
deşi n-are nici vele şi nici elice?
În sfârşit, dintr-un motiv sau altul, mi se interzice s ă m ă
apropii de prova Ebbei.
Pe la orele zece se ridic ă briza – o briz ă de nord-vest
foarte prielnic ă – şi c ăpitanul Spade d ă ordine şefului de
echipaj.
Numaidecât acesta duce fluierul la gur ă şi porunceşte
în ălţarea pânzei mari, a mizenei şi a focurilor. Nici pe o
nav ă de război nu s-ar putea lucra cu mai mult ă ordine şi
disciplin ă.
Ebba se înclin ă uşor pe babord şi viteza ei sporeşte
sim ţitor. Totuşi motorul n-a încetat s ă func ţioneze, c ăci
velele nu s-au umflat atât cât ar fi trebuit, dacă goeleta ar fi
fost supus ă numai ac ţiunilor vântului. Cu toate acestea, ele
uşureaz ă considerabil mersul Ebbei, gra ţie brizei răcoroase
care a început s ă bată cu regularitate.
Cerul e frumos, norii se împr ăştie spre vest îndat ă ce
ajung la zenit, iar marea stră luceşte sub potopul razelor de
soare.
Pentru moment, preocuparea mea este s ă stabilesc, în
m ăsura posibilului, drumul pe care-l urm ăm. Am c ăl ătorit
destul de des pe mare ca s ă ştiu cum se calculează viteza
unui vas. După mine viteza Ebbei e cam de vreo zece,
unsprezece noduri. Cât despre direc ţia ei, a rămas mereu
aceeaşi, lucru pe care-l pot verifica cu uşurin ţă apropiindu-
m ă de habitaclul instalat în fa ţa omului de la timonă . Dar
paznicul Gaydon n-are voie să meargă la prova Ebbei; la
88
pupa poate sta. Am izbutit în repetate rânduri s ă arunc o privire rapid ă
pupa poate sta. Am izbutit în repetate rânduri s ă arunc o
privire rapid ă asupra busolei, al c ărei ac arat ă statornic
estul, sau, mai precis, est-sud-est.
Iată , deci, în ce condi ţ ii travers ăm aceast ă parte a
Oceanului Atlantic, m ă rginit ă la apus de litoralul Statelor
Unite ale Americii.
Fac apel la amintirile mele şi mă întreb ce insule sau ce
grupuri de insule vom întâlni în direc ţia asta, înainte de a
atinge ţărmul lumii vechi.
Carolina de Nord, de pe coasta c ăreia goeleta a plecat
acum patruzeci şi opt de ore, este str ăb ătut ă de paralela
35, paralelă care, prelungit ă spre răs ărit, taie, dac ă nu m ă
înşel, coasta african ă cam în dreptul Marocului. În drumul
să u se află arhipelagul insulelor Azore, la o distanţă de
aproximativ trei mii de mile de America. Dar putem
presupune, oare, c ă Ebba are de gând s ă se apropie de
acest arhipelag şi c ă portul ei de origine se afl ă pe una din
insulele care alc ă tuiesc domeniul insular al Portugaliei?…
Nu, nu pot s ă accept o astfel de ipoteză .
De altfel, înainte de a ajunge în arhipelagul insulelor
Azore, pe traseul paralelei 35 şi la o distan ţă de numai o
mie dou ă sute de kilometri, se întinde grupul insulelor
Bermude, care aparţin Angliei.
Dac ă acest conte d’Artigas şi-a luat sarcina s ă -l ră pească
pe Thomas Roch în interesul unei puteri europene, mi s-ar
părea destul de verosimil ca aceast ă putere să fie Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei. La drept vorbind, mai
rămâne şi ipoteza c ă omul nostru a operat în propriul s ău
interes.
În cursul zilei de azi, contele d’Artigas a venit în trei-patru
rânduri să se instaleze la pupa. De aici, mi s-a pă rut c ă
privirea lui cerceta cu atenţie orizontul în diferite direc ţii.
Ori de câte ori se iveşte în larg o pânz ă sau fumul unui coş,
le examineaz ă îndelung, folosindu-se de un binoclu marin
puternic. Trebuie s ă mai adaug c ă n-a binevoit nici m ăcar
să observe prezenţa mea pe punte.
Din când în când, c ă pitanul Spade se apropie de el şi
atunci amândoi schimb ă câteva cuvinte, într-o limbă pe
89
care nu pot nici s-o în ţeleg şi nici s-o identific. Dar proprietarul Ebbei discut
care nu pot nici s-o în ţeleg şi nici s-o identific.
Dar proprietarul Ebbei discut ă, cu predilec ţie cu inginerul
Serko, care pare foarte intim cu el. Inginerul acesta e destul
de vorbăre ţ , mai pu ţin antipatic şi mai puţin rezervat decât
tovară şii lui de c ă lă torie… Dar cu ce titlu se află oare pe
bordul goeletei? Să fie un prieten al contelui d’Artigas?…
Cutreieră m ările alături de el, împ ărt ăşind via ţa asta,
demn ă de invidiat, a unui bogat proprietar de iaht?…
De fapt, omul acesta este singurul care pare s ă -mi arate,
dac ă nu oarecare simpatie, cel puţ in un anumit interes.
Cât despre Thomas Roch nu l-am mai z ă rit toată
diminea ţa, trebuie să fie închis în cabin ă, sub influen ţa
crizei din ajun care n-a luat înc ă sfârşit.
M-am convins c ă avusesem dreptate azi, când, pe la
orele trei după-amiaz ă , în clipa în care se pregă tea s ă
coboare prin tambuchiul de la pupa, contele d’Artigas mi-a
fă cut semn s ă mă apropii. Nu ştiu ce vrea s ă -mi spun ă
contele, dar ştiu în orice caz ce am s ă -i spun eu.
— Crizele acestea ale lui Thomas Roch ţin mult? m ă
întrebă el în engleză .
— Uneori patruzeci şi opt de ore, îi răspund.
— Şi ce-i de fă cut?
— Nimic. L ăsa ţi-l liniştit pân ă adoarme. După o noapte de
somn, criza trece şi Thomas Roch cade din nou în starea lui
obişnuit ă de inconştien ţă.
— Bine, Gaydon, dac ă va fi nevoie, îl vei îngriji mai
departe, cum fă ceai la Healthful-House.
— Îl voi îngriji?…
— Da… Pe bordul goeletei… Până vom ajunge.
— Unde?
— Acolo unde vom sosi mâine dup ă-mas ă, îmi r ăspunde
contele d’Artigas.
Mâine… Îmi spun. Aşadar nu coborâm pe coasta Africii şi
nici m ăcar în arhipelagul Azorelor… Nu mai rămâne decât
ipoteza c ă Ebba va face escală în insulele Bermude…
Contele d’Artigas se preg ătea s ă pun ă piciorul pe prima
90
treaptă a tambuchiului, când i-am adresat cuvântul la rândul meu. — Domnule, i-am spus, vreau
treaptă a tambuchiului, când i-am adresat cuvântul la
rândul meu.
— Domnule, i-am spus, vreau s ă ştiu… am dreptul să ştiu
încotro mergem… şi…
— Aici n-ai niciun fel de drept, paznice Gaydon.
Mulţumeşte-te să ră spunzi când eşti întrebat.
— Protestez…
— Protestează , îmi ră spunde acest personaj autoritar şi
arogant şi ochii lui îmi arunc ă o privire rea.
Apoi, coboară prin tambuchiul de la pupa şi m ă las ă în
fa ţa inginerului Serko.
— În locul dumitale m-aş resemna, paznice Gaydon…
spune acesta zâmbind. Când eşti prins într-un angrenaj…
— Presupun c ă am voie s ă strig m ă car…
— La ce bun? Nimeni nu poate s ă te audă .
— Voi fi auzit mai târziu, domnule…
— Mai târziu? E cam mult până atunci! Dar, mă rog,
strigă cât pofteşti!
Şi dup ă ce-mi d ă acest sfat plin de ironie, inginerul Serko
se depă rtează , lă sându-mă pradă gândurilor.
Pe la orele patru e semnalată la şase mile spre ră s ă rit o
nav ă mare, care se apropie de noi. Merge repede şi creşte
v ă zând cu ochii. Valuri negre de fum se revars ă din cele
dou ă coşuri. E un vas de r ăzboi, o flamur ă îngust ă se
desfăşoară în vârful marelui catarg şi, deşi nu ză resc niciun
pavilion plutind deasupra, mi se pare c ă recunosc un
cruciş ător al marinei federale.
Mă întreb dac ă Ebba îl va saluta cum se obişnuieşte,
când va ajunge la travers de el.
Nu, în clipa asta goeleta manevrează cu intenţ ia vă dită
de a se depă rta.
Manevra asta nu m ă surprinde prea mult din partea unui
iaht atât de suspect. Ceea ce m ă surprinde îns ă, cu
deosebire, este manevra că pitanului Spade.
Într-adev ă r, dup ă ce s-a îndreptat spre prova lâng ă
cabestanul orizontal, se opreşte în fa ţa unui mic aparat de
semnalizare, asemă nă tor cu cele destinate transmiterii
ordinelor la compartimentul maşinilor pe navele cu aburi.
91
Apas ă pe unul din butoanele acestui aparat şi Ebba se îndreapt ă numaidecât spre
Apas ă pe unul din butoanele acestui aparat şi Ebba se
îndreapt ă numaidecât spre sud-est, în timp ce şi cotele
velelor sunt slă bite uşor de marinarii de cart.
E limpede c ă un „anumit” ordin a fost transmis
mecanicului acelei „anumite” maşini, care imprim ă goeletei
inexplicabila ei deplasare, sub ac ţiunea unui „anumit”
motor, al c ă rui principiu nu-l cunosc înc ă.
Rezultatul manevrei este că Ebba se depărteaz ă oblic de
cruciş ător, a c ărui direc ţie nu s-a schimbat. De ce ar fi
încercat o nav ă de război s ă întoarc ă din drum un iaht de
agrement, care nu poate s ă trezeasc ă niciun fel de
bănuială?…
Îns ă Ebba ia cu totul altă atitudine când, pe la şase seara,
o a doua nav ă se arată în direc ţia ancorei babordului. De
data asta în loc s-o evite, că pitanul Spade, după ce a dat un
ordin cu ajutorul aparatului, îşi reia direc ţia spre est, ceea
ce înseamnă c ă va ajunge în apropiere de nava semnalată .
O oră dup ă aceea, cele dou ă nave se află la travers una
de alta, la o distanţă de aproximativ trei sau patru mile.
În acest moment, briza a încetat cu des ăvârşire Este o
nav ă de comerţ de curs ă lungă, cu trei catarge, care îşi
strânge velele înalte. E inutil s ă ne mai gândim c ă vântul se
va stârni din nou în timpul nop ţii; aşadar, mâine, pe o mare
atât de calm ă , nava cu trei arbori se va afla în mod
inevitabil în acelaşi loc. Cât despre Ebba, pe care o mişc ă
propulsorul ei misterios, continu ă s ă se apropie de nava de
comerţ.
E de la sine în ţeles c ă Spade a dat ordin să se coboare
velele şi că manevra a fost executată sub conducerea lui
Effrondat, cu rapiditatea aceea care merită să fie admirată
pe bordul iahturilor de curs ă.
În clipa în care începe să se lase întunericul, cele dou ă
nave se află doar la o distan ţă de o milă şi jum ătate una de
cealaltă .
Atunci c ă pitanul Spade se îndreapt ă spre mine, m ă
ajunge lângă scara laterală din tribord şi, fără multe
mofturi, îmi porunceşte să cobor în cabin ă.
Nu-mi mai rămâne decât s ă m ă supun. Totuşi, înainte de
92
a părăsi puntea, mai am timp s ă observ c ă şeful echipajului nu aprinde
a părăsi puntea, mai am timp s ă observ c ă şeful echipajului
nu aprinde luminile de pozi ţie, în timp ce nava cu trei
catarge le-a aprins pe ale sale – adică o lumină verde la
tribord şi una roşie la babord. Nu mai încape îndoial ă c ă
goeleta are inten ţia să treac ă neobservată în apele acestei
nave. În ceea ce priveşte înaintarea ei, a fost încetinită într-
o oarecare m ă sură, fără să-i fi fost schimbat ă direc ţia.
După mine, de ieri din ajun, Ebba trebuie să fi fă cut vreo
dou ă sute de mile spre est.
Am coborât în cabin ă , apăsat de o teamă nelă murită .
Cina m ă aşteaptă pe mas ă , dar, îngrijorat cum sunt, fă ră
să -mi dau seama din ce motiv, abia mă ating de ea, apoi
m ă culc, aşteptând somnul care nu mai vrea s ă vină .
Starea aceasta neplăcut ă se prelungeşte timp de dou ă
ore. Liniştea nu e tulburat ă decât de tres ăririle goeletei, de
murmurul apei, care se prelinge pe lâng ă bordaj, de
uşoarele zvâcnituri pe care le produce lunecarea sa pe
suprafa ţa m ă rii liniştite.
Mintea mi-e înc ărcat ă de amintirea tuturor evenimentelor
petrecute în ultimele dou ă zile şi nu-şi g ăseşte nicio
împăcare. Mâine dup ă-mas ă vom ajunge… Mâine îmi voi
relua pe uscat func ţia de paznic pe lâng ă Thomas Roch:
„dac ă va fi necesar”, a spus contele d’Artigas.
Când am fost încuiat pentru prima oară în fundul calei
mi-am dat seama că goeleta se pusese în mişcare în largul
lui Pamplico-Sound. În clipa asta – trebuie s ă fie ora zece –
îmi dau seama c ă s-a oprit.
De ce oare?… Când că pitanul Spade mi-a poruncit să
plec de pe punte, nu se vedea nici urm ă de uscat. În
direc ţia asta, hă rţile nu semnalează decât grupul insulelor
Bermude şi, la c ăderea nop ţii, aveam în fa ţa noastră înc ă
cincizeci sau şaizeci de mile de drum, mai înainte ca
santinelele de pe catarg să fi fost în mă sură s ă le
semnaleze.
De altfel, Ebba şi-a oprit înaintarea, ba mai mult decât
atât, nemişcarea ei e aproape des ă vârşită . Abia dacă se
mai leagă nă de pe un bord pe altul, dar mişcarea e foarte
blândă şi foarte egală . Hula abia se face simţ ită . Nicio
93
adiere de vânt nu se propagă pe suprafa ţa mă rii. De nava de comerţ
adiere de vânt nu se propagă pe suprafa ţa mă rii.
De nava de comerţ ne despărţea doar o milă şi jum ătate
când am coborât în cabin ă. Dac ă goeleta şi-a continuat
drumul spre ea, trebuie s ă fi ajuns foarte aproape. Acum,
după ce s-a oprit, cele dou ă nave sunt doar la vreo dou ă
sute sau patru sute de metri una de cealaltă . Nava cu trei
catarge, imobilizată înc ă în amurgul zilei precedente, nu şi-
a mai putut continua drumul spre vest. E acolo şi, dac ă
noaptea ar fi luminoas ă, aş z ări-o prin hublou.
Mă gândesc c ă aş avea acum o ocazie de care ar trebui
poate s ă profit. De ce n-aş încerca s ă evadez, din moment
ce mi-am pierdut orice speran ţă de a-mi rec ăp ăta vreodat ă
libertatea? Nu ştiu s ă înot, e drept, dar, dac ă m-aş arunca
în mare cu una din geamandurile de la bord, mi-ar fi oare
imposibil s ă ajung pân ă la cealalt ă nav ă? Cu condi ţia,
fireşte, s ă scap de supravegherea marinarilor de cart…
Aşadar, în primul rând trebuie să ies din cabin ă şi să urc
scara tambuchiului. Nici în cabina echipajului şi nici pe
puntea Ebbei nu aud niciun zgomot. Probabil c ă, la ora asta,
toată lumea doarme Să încercă m…
Vreau să deschid uşa cabinei, dar îmi dau seama c ă e
încuiată din exterior, lucru pe care trebuia s ă -l prevă d.
Trebuie s ă renun ţ la planul meu, care, de altfel, are prea
pu ţini sorţi de izbând ă!
Cel mai bun lucru ar fi s ă dorm, că ci, dacă trupul mi-e
odihnit, în schimb mintea mi-e foarte obosit ă. Sunt prad ă
unor nesfârşite obsesii şi unor asocia ţii de idei
contradictorii, pe care aş vrea să le pot îneca în somn.
Probabil c ă am izbutit să-mi realizez această dorin ţă,
fiindc ă am fost trezit de un zgomot, un zgomot neobişnuit,
pe care nu l-am mai auzit niciodată pe bordul goeletei.
Văd prin hubloul meu, care d ă spre est, c ă se lumineaz ă
de zi. Mă uit la ceas… E patru şi jumă tate diminea ţ a. Prima
întrebare pe care mi-o pun este: Ebba şi-a reluat mersul
sau nu?
Nu, cu siguran ţă c ă nu… Nici velele, nici „motorul”
misterios nu func ţioneaz ă. Dac ă ar fi altfel, aş simţ i o
anumit ă trepida ţie, pe care mi-ar fi cu neputin ţă s-o
94
confund. De altfel, marea pare tot atât de liniştit ă acum, la răs ăritul soarelui,
confund. De altfel, marea pare tot atât de liniştit ă acum, la
răs ăritul soarelui, pe cât era şi în ajun, la apusul lui. Dac ă în
cele câteva ore cât am dormit Ebba a navigat, în orice caz
în clipa de fa ţă este nemişcată .
Zgomotul despre care am vorbit e produs sus, pe punte,
de un du-te vino rapid, de forfota de paşi a unor oameni
greu înc ărca ţi. Totodat ă, mi se pare c ă un zgomot
asem ă n ă tor umple cala de sub podeaua cabinei mele, spre
care se intră printr-un bocaport de la pupa trinchetului. Îmi
mai pot da seama şi că goeleta se loveşte de ceva, în
exterior, de-a lungul bordajului, deasupra liniei de plutire.
Să-fi fost acostat ă oare de alte ambarca ţii?… Oare oamenii
ei încarc ă sau descarc ă m ă rfuri?…
Şi totuşi e cu neputin ţă s ă fi ajuns la destina ţie. Contele
d’Artigas mi-a spus c ă Ebba va sosi abia peste dou ăzeci şi
patru de ore. Dar, repet, nava se afla ieri seara la o distanţă
de cincizeci sau şaizeci de mile de uscatul cel mai apropiat,
adic ă de insulele Bermude. E inadmisibil să se fi întors spre
vest şi s ă se afle în apropierea coastei americane, dată fiind
distan ţa care ne separă de ea. Şi apoi, sunt îndrept ăţit s ă
cred c ă goeleta a stat pe loc toat ă noaptea. Înainte de a
adormi, constatasem c ă s-a oprit. În aceast ă clip ă îmi dau
seama că nu s-a pus din nou în mişcare.
Iată de ce aştept să mi se îng ăduie s ă urc iar pe punte.
Uşa cabinei e încuiat ă şi acum pe dinafar ă m-am dus s-o
încerc. Mi se pare puţin probabil să fiu împiedicat de a ieşi
pe punte, când se va lumina de zi.
Mai trece o oră. Lumina dimine ţii p ătrunde prin hublou.
Privesc afară … O cea ţă uşoară acoperă oceanul, dar cea ţa
asta se va topi în curând, la primele raze ale soarelui.
Cum privirea mea poate ajunge până la o distanţă de
jum ătate de milă , dacă nu vă d totuşi nava cu trei catarge,
înseamn ă c ă aceasta sta ţioneaz ă la babordul Ebbei, în
partea unde nu pot s-o z ăresc. Aud un zgomot. E un scârţâit
de cheie ră sucită în broasc ă. Împing uşa, care acum e
descuiat ă, urc scara de fier şi pun piciorul pe punte, în clipa
în care oamenii închid panoul de la prova.
Îl caut din ochi pe contele d’Artigas… Nu-i aici, nici n-a
95
ieşit din cabină . C ăpitanul Spade şi inginerul Serko supravegheaz ă stivuirea unui anumit
ieşit din cabină .
C ăpitanul Spade şi inginerul Serko supravegheaz ă
stivuirea unui anumit num ăr de baloturi, care au fost
scoase fă ră îndoială din cală şi transportate la pupa.
Opera ţia asta ar explica forfota zgomotoas ă pe care am
auzit-o când m-am trezit. E de la sine în ţeles c ă , dac ă
echipajul urc ă marfa pe punte, sosirea noastr ă se apropie…
Nu mai suntem prea departe de port, s-ar putea ca goeleta
să arunce ancora peste câteva ore.
Bine, dar ce s-a întâmplat cu velierul care se afla la
travers în babordul nostru?… Trebuie să fie în acelaşi loc,
fiindc ă briza nu s-a mai ridicat din ajun…
Privirile mele se îndreaptă în direcţ ia lui…
Nava cu trei arbori a disp ărut, marea e pustie, nu se
z ă reşte nicio nav ă în larg, nicio pânz ă la orizont. Nici la
nord, nici la sud…
După ce am reflectat asupra acestui fapt, iată singura
explica ţie pe care i-o pot da, deşi e acceptabilă numai cu
anumite rezerve: fă ră ca eu să -mi fi dat seama, Ebba a
pornit la drum în timp ce dormeam, a l ăsat în urm ă nava de
comerţ imobilizat ă şi iat ă de ce n-o mai z ăresc la travers de
goeleta.
De altfel, mă feresc s ă pun vreo întrebare în această
privin ţă c ăpitanului Spade şi chiar inginerului Serko. N-ar
binevoi s ă m ă învredniceasc ă cu niciun răspuns.
În clipa asta, c ăpitanul Spade se îndreapt ă spre aparatul
de semnalizare şi apas ă un buton de pe placa superioar ă.
Aproape numaidecât după asta Ebba e scuturată de o
tres ă rire, care se face destul de bine sim ţită . Apoi,
păstrându-şi velele mai departe strânse, îşi reia înaintarea
inexplicabilă spre răs ărit. Dou ă ore mai târziu, contele
d’Artigas îşi face apariţia prin tambuchiul de la pupa rufului
şi-şi reia locul obişnuit lângă copastie, la extremitatea
pupei. Inginerul Serko şi c ăpitanul Spade se apropie
imediat, ca s ă schimbe câteva cuvinte cu el.
Toţi îşi ridic ă binoclurile la ochi şi cerceteaz ă orizontul de
la sud-est c ă tre nord-est.
Nimeni nu trebuie s ă se mire c ă privirile mele se pironesc
96
cu înc ă păţânare în aceeaşi direcţie. Cum îns ă nu am binoclu, nu pot
cu înc ă păţânare în aceeaşi direcţie. Cum îns ă nu am
binoclu, nu pot distinge nimic în larg.
După-masa de prânz ne-am urcat iar cu toţii pe punte –
cu toţii, afară de Thomas Roch, care n-a ieşit din cabină .
Pe la ora unu şi jum ătate, p ământul e semnalat de unul
din marinari cocoţat pe cruceta trinchetului. Dar fiindc ă
Ebba merge cu o vitez ă excepţională , nu voi întârzia să
z ă resc desenându-se primele contururi ale unui ţărm.
Într-adev ă r, dou ă ore mai târziu, o siluetă vagă se
rotunjeşte la o depă rtare mai mică de opt mile. Pe mă sură
ce goeleta se apropie, profilul ei se accentueaz ă tot mai
mult. Este profilul unui munte, sau în orice caz al unui deal
destul de înalt. În vârful lui flutură ceva ca un fum, care se
înalţă spre zenit.
Un vulcan pe meleagurile astea?… Să fie oare?…
97
VIII BACK-CUP După mine, e cu neputinţă ca Ebba s ă fi întâlnit în aceast
VIII
BACK-CUP
După mine, e cu neputinţă ca Ebba s ă fi întâlnit în
aceast ă parte a Atlanticului un alt grup de insule în afară de
grupul Bermudelor. Lucrul acesta rezult ă pe de-o parte din
distan ţa străbătut ă de la coasta american ă pân ă aici şi pe
de altă parte din direc ţia pe care a urmat-o după ieşirea din
Pamplico-Sound. Direc ţia s-a p ăstrat mereu spre sud-sud-
est, cât despre distanţă , dac ă o compar cu viteza de mers
trebuie s ă o evaluez la aproximativ nouă sute sau o mie de
kilometri.
Între timp, goeleta nu şi-a încetinit viteza.
Contele d’Artigas şi inginerul Serko se afl ă la pupa, lâng ă
98
omul de la timon ă . C ă pitanul Spade s-a dus la prova. Dar
omul de la timon ă . C ă pitanul Spade s-a dus la prova.
Dar nu vom depă şi oare insuliţa asta, care pare izolat ă ?
N-o lăs ăm spre vest?…
E pu ţin probabil, pentru c ă suntem în ziua şi ora stabilite
pentru sosirea Ebbei în portul ei de origine…
În clipa asta, toţi marinarii sunt pe punte, gata de
manevră , în timp ce Effrondat, şeful de echipaj, ia mă suri
pentru un apropiat ancoraj.
Înc ă dou ă ore şi voi şti despre ce e vorba. Va fi primul
răspuns pe care-l voi putea da la una din întrebă rile ce m-
au preocupat din clipa în care goeleta a ieşit în largul mă rii.
Şi, totuşi, este de necrezut ca portul de origine al Ebbei
să fie situat tocmai într-una din insulele Bermude, în
mijlocul unui arhipelag englez. Afară doar dac ă nu cumva
contele d’Artigas l-a răpit pe Thomas Roch pentru Marea
Britanie, ipotez ă aproape inadmisibilă…
E totuşi neîndoielnic c ă personajul ăsta ciudat ne
examineaz ă acum cu o stă ruin ţă cel pu ţin curioas ă. Deşi nu
poate bănui c ă sunt inginerul Simon Hart, e firesc s ă se
întrebe ce p ărere am despre aceast ă, aventur ă. Chiar dac ă
paznicul Gaydon nu este decât un biet pârlit, acest biet
pârlit trebuie totuşi s ă fie la fel de îngrijorat de soarta ce-l
aşteapt ă cum ar fi orice gentilom, fie el musafir al acestui
ciudat iaht de agrement. Iat ă de ce m ă cam nelinişteşte
stă ruin ţa cu care privirea lui d’Artigas se pironeşte asupra
mea.
Dar dac ă contele d’Artigas ar putea ghici cum mi s-a
luminat deodat ă mintea, nu am nicio dovadă c ă ar şov ăi s ă
m ă arunce peste bord…
Aşadar, pruden ţa îmi porunceşte s ă fiu mai atent decât
oricând.
Într-adev ă r, fă ră s ă trezesc vreo bă nuială nici chiar în
mintea inginerului Serko, oricât ar fi el de subtil – un colţ
din v ălul misterios s-a ridicat şi viitorul s-a luminat în ochii
mei de o slabă lică rire.
La apropierea Ebbei, formele acestei insule – mai bine-
zis, a acestei insuliţe – spre care se îndreapt ă nava, s-au
conturat cu mai mult ă precizie, pe fundalul limpede al
99
cerului. Soarele care a trecut de amiaz ă îi scald ă din plin coasta occidentală.
cerului. Soarele care a trecut de amiaz ă îi scald ă din plin
coasta occidentală. Insuliţa e izolat ă, în orice caz nici spre
nord, nici spre sud nu z ăresc vreun grup c ăreia ar putea s ă-
i aparţină . Pe m ă sură ce distan ţa dintre noi scade, unghiul,
sub care se prezintă insula privirii noastre se deschide, iar
orizontul se îndep ărteaz ă dincolo de ea.
Insuliţa asta are o form ă curioas ă şi deseneaz ă cu
destulă precizie o ceaşc ă răsturnat ă, din fundul c ăreia se
ridic ă aburi negri. Vârful ei, adic ă fundul ceştii, se ridic ă
probabil la vreo sută de metri deasupra nivelului m ării şi
flancurile ei au nişte povârnişuri abrupte şi regulate, tot
atât de golaşe ca şi stâncile de la baz ă, neîncetat b ătute de
talazurile care lovesc în ţă rmuri.
Dar o ciudăţenie a naturii, datorită c ăreia aceast ă insuliţă
e recunoscut ă cu uşurin ţă de navigatorii ce vin dinspre
vest, e o stânc ă cu totul deosebit ă: sub form ă de arc
natural ce alc ă tuieşte parc ă toarta ceştii despre care am
vorbit şi las ă să p ătrund ă vârtejul de stropi înfuria ţi ai
valurilor, precum şi razele de soare, în timp ce discul ei se
revars ă spre est, dincolo de orizont. Z ărit ă în aceste
condiţii, insula justific ă foarte bine numele de Back-Cup,
care i s-a dat.
Ei bine, cunosc insuli ţa asta, o recunosc! E situat ă înainte
de arhipelagul Bermudelor. E „ceaşca răsturnat ă” pe care
am
avut prilejul să o vizitez acum mul ţi ani… Nu! Nu m ă înşel!
… Piciorul meu a păşit atunci pe rocile ei calcaroase şi a
fă cut ocolul bazei ei pe coasta de est. Da, e Back-Cup…
Dac ă n-aş fi fost atât de stă pân pe mine, aş fi lă sat s ă -mi
scape o exclama ţie de surprindere… şi de satisfac ţie, care
ar fi atras, pe bun ă dreptate, atenţia contelui d’Artigas.
Iată împrejură rile în care am avut prilejul s ă explorez
insuliţa Back-Cup, în perioada când m ă aflam în Bermude:
Arhipelagul acesta, situat la aproximativ o mie de
kilometri dep ărtare de Carolina de Nord, e alc ătuit din
câteva sute de insule şi de insuli ţe. În centrul ei se
încrucişeaz ă meridianul 64 şi paralela 32. După naufragiul
englezului Lomer, care a fost azvârlit pe coastele lui în
100
1609, Bermudele aparţin Regatului Unit, a c ărui popula ţie colonială a crescut în urma
1609, Bermudele aparţin Regatului Unit, a c ărui popula ţie
colonială a crescut în urma acestui fapt cu zece mii de
locuitori. De fapt nu pentru culturile de bumbac, de cafea,
de indigo
şi
de
răd ăcina
săge ţii
101
101
a vrut Anglia s ă anexeze, sau, mai bine-zis, s ă acapareze grupul acesta de
a vrut Anglia s ă anexeze, sau, mai bine-zis, s ă acapareze
grupul acesta de insule. Punând st ăpânire pe el, putea îns ă
să aibă o sta ţiune maritimă dintre cele mai prielnice pentru
aceast ă parte a oceanului, în apropiere de Statele Unite ale
Americii. Anexarea s-a produs f ără s ă întâmpine vreun
protest din partea celorlalte puteri şi, în momentul de fa ţă,
insulele Bermude sunt administrate de un guvernator
britanic, ajutat de un consiliu şi de o adunare generală .
Insulele principale din acest arhipelag se numesc: Saint-
David, Sommerset, Hamilton, Saint-Georges 6 . Ultima dintre
ele are un porto-franco, iar oraşul cu acelaşi nume este
totodată şi capitala întregului grup.
Cea mai întins ă dintre insule nu dep ăşeşte dou ăzeci de
kilometri în lungime şi patru în lăţime. Dac ă nu ţinem
seama de insulele de dimensiuni mijlocii, ră mâne o
puzderie de insuli ţe şi de recifuri, risipite pe o suprafa ţă de
dou ăsprezece leghe p ătrate.
Deşi clima Bermudelor este foarte s ă nă toas ă şi salubră ,
insulele acestea sunt totuşi bântuite cumplit de marile
furtuni de iarn ă ale Atlanticului şi abordarea lor ridic ă
greut ăţi în fa ţa navigatorilor.
Ceea ce lipseşte în special acestui arhipelag sunt râurile.
Totuşi, deoarece plou ă des, lipsa aceasta a fost remediat ă
prin strângerea apei de ploaie în vederea satisfacerii
nevoilor locuitorilor şi ale diferitelor culturi. În acest scop a
fost nevoie să se construiasc ă cisterne uriaşe, pe care
aversele au grijă s ă le umple cu o nesfârşit ă generozitate.
Aceste lucrări sunt demne de o dreapt ă admira ţie şi fac
cinste geniului omenesc.
Tocmai construirea acestor cisterne, precum şi dorin ţa de
a cunoaşte aceast ă operă remarcabilă justificase pe
vremuri c ălătoria mea.
Am ob ţinut atunci de la societatea din New-Jersey, unde
6 Astăzi capitala este Hamilton (n.r.).
102
lucram ca inginer, un concediu de câteva s ăpt ămâni, am plecat şi m-am îmbarcat
lucram ca inginer, un concediu de câteva s ăpt ămâni, am
plecat şi m-am îmbarcat la New-York pentru insulele
Bermude.
Dar, în timp ce mă aflam pe insula Hamilton, în marele
port Southampton s-a întâmplat un fapt care ar fi putut
interesa pe geologi.
Într-o zi am vă zut sosind la Southampton-Harbour o
flotilă întreagă de pescari, bă rba ţi, femei şi copii. De vreo
cincizeci de ani, familiile acestea se instalaseră în partea de
răs ărit a litoralului lui Back-Cup, unde construiser ă cabane
de lemn şi case de piatră. Oamenii trăiau aici în condi ţii
foarte prielnice, prin exploatarea acestor ape pline de peşte
şi mai ales în vederea pescuitului de caşaloţ i, care abundă
în insulele Bermude în lunile martie şi aprilie.
Pân ă atunci, nimic nu tulburase nici liniştea, nici
îndeletnicirile acestor pescari. Nu se plângeau de via ţa lor
destul de aspră, îmblânzit ă totuşi de uşurin ţa comunica ţiilor
cu insulele Hamilton şi Saint-Georges.
Bărcile lor solide, bine echipate, exportau peşte şi
importau, în schimb, diferitele obiecte de consuma ţie,
necesare între ţinerii familiilor lor.
Atunci de ce-şi p ărăsiseră insuliţa şi, dup ă cum se află
curând, de ce erau hot ărâ ţi s ă nu se mai întoarc ă niciodată ?
… Pentru c ă via ţa lor acolo nu mai era sigură , ca altă dată .
Cu dou ă luni mai devreme, pescarii fuseseră surprinşi,
mai întâi, şi tot mai îngrijora ţi, dup ă aceea, de nişte
bubuituri surde, care se produceau în interiorul insulei. În
acelaşi timp, vârful ei – sau mai bine-zis fundul ceştii
răsturnate – era încununat de aburi şi de fl ăc ări. Dar nimeni
nu bănuise pân ă atunci c ă aceast ă insuli ţă era de origine
vulcanic ă şi c ă vârful ei alc ătuia un crater; înclinarea
pantelor sale fiind foarte mare, ar fi fost cu neputin ţă s ă le
urci. Nu mai rămânea, îns ă, nicio îndoial ă c ă Back-Cup era
un fost vulcan, care ameninţa satul cu o erupţie apropiată .
În cursul acestor dou ă luni se înte ţiră bubuiturile interne,
se produseră cutremure destul de serioase, izbucniri
prelungi de fl ăc ări în vârful craterului – mai cu seam ă
noaptea – uneori bubuituri îngrozitoare, adic ă simptome
103
dovedind o frământare de natură vulcanic ă în substructura submarin ă şi prevestind în mod
dovedind o frământare de natură vulcanic ă în substructura
submarin ă şi prevestind în mod incontestabil o nou ă erup ţie
peste scurtă vreme.
Familiile expuse la o catastrofă iminentă pe acest ţă rm,
care nu le oferea niciun fel de ad ăpost împotriva scurgerii
lavei, ba chiar le d ădea prilej s ă se team ă de o total ă
distrugere a insuliţei Back-Cup, nu şov ăiră niciun moment
să fugă . Tot avutul lor fu îmbarcat în barcazele de pescuit,
care porniră la drum şi veniră s ă se refugieze la
Southampton-Harbour.
În insulele Bermude, vestea c ă un vulcan, care adormise
de mai multe secole, se trezea acum în capătul de vest al
arhipelagului, stârni oarecare team ă, în acelaşi timp îns ă , o
dată cu groaza pe care o manifestau unii, se deşteptă
curiozitatea altora. Eu m-am num ărat printre aceştia din
urm ă. În afară de asta, era interesant s ă studiezi fenomenul
şi să - ţi dai seama dacă pescarii nu-i exagerau consecinţele.
Back-Cup, care se înalţă dintr-o bucată în vestul
arhipelagului, e legat de acesta printr-un şir capricios de
mici insuliţe şi de recifuri, la care e cu neputin ţă să ajungi
venind din răs ărit. Nu z ăreşti insuliţa nici din Saint-Georges,
nici din Hamilton, fiindc ă creştetul ei nu depăşeşte
altitudinea de vreo sută de metri.
Am plecat din Southampton-Harbour cu un grup de
exploratori, la bordul unui cuter şi am debarcat pe ţărmul
pe care ră m ă seseră doar cabanele pă ră site ale pescarilor
din Bermude.
Trosnetele interioare se mai auzeau înc ă şi o jerbă de
aburi se rev ărsa din crater.
Nu ne mai ră mânea nicio îndoială : sub acţiunea locurilor
subterane, fostul vulcan din Back-Cup se trezise. Era cazul
să ne aştept ăm la o erup ţie cu toate urm ările ei, care se
putea produce de la o zi la alta.
În zadar am încercat s ă ne căţă ră m până la buza
craterului vulcanului. Era imposibil să urci aceste
povârnişuri abrupte, netede şi lunecoase, unde n-aveai loc
nici să pui piciorul, nici s ă te apuci cu mâna şi a c ăror pante
aveau un unghi de 65° pân ă la 70°. Nu întâlnisem niciodat ă
104
un loc mai arid decât carapacea asta stâncoas ă , a că rei vegeta ţie
un loc mai arid decât carapacea asta stâncoas ă , a că rei
vegeta ţie era alc ătuit ă numai din tufe rare de lucern ă
să lbatic ă în părţile unde exista puţin pă mânt arabil.
După mai multe încerc ări rămase fără rezultat, am
încercat să facem înconjurul insuli ţei. Dar, în afară de
partea unde pescarii îşi cl ădiseră s ătucul, nu se putea trece
pe nic ăieri, din cauza sfă râm ă turilor de stâncă venite din
nord, din sud şi din vest.
Ac ţiunea de recunoaştere a insuli ţei se m ărgini deci, la
aceast ă explorare, cu totul neîndestulătoare, în definitiv,
v ă zând fumul amestecat de flă c ă ri, care ţâşneau din crater,
în timp ce huruituri surde, întret ăiate uneori de bubuituri îi
zguduiau interiorul, nu- ţi mai rămânea decât s ă aprobi pe
pescarii care-şi abandonaseră insula, prev ăzând apropiata
ei distrugere.
Acestea sunt împrejurările în care am avut prilejul să fac
o vizită pe Back-Cup şi nimeni nu trebuie s ă se mire c ă am
recunoscut-o îndat ă ce silueta ei ciudat ă s-a înf ăţişat
privirilor mele.
Nu! Trebuie s ă repet c ă asta n-ar fi fost pe placul contelui
d’Artigas! N-ar fi fost pe placul lui ca paznicul Gaydon s ă
recunoasc ă insuliţa, presupunând c ă Ebba avea să se
opreasc ă aici – fapt care, din lipsa unui port, mi se p ărea cu
totul inadmisibil.
Pe m ăsură ce goeleta se apropie, examinez insula Back-
Cup, unde niciunul din locuitorii ei n-a mai vrut s ă se
întoarc ă dup ă ce o p ărăsise. Chiar pentru centrul acela de
pescari care e pustiu în momentul de fa ţă şi nu-mi pot
explica cum s-ar putea ca Ebba să facă escală aici.
Dar, în fond, poate c ă d’Artigas şi tovară şii lui nici nu se
gândesc să debarce pe ţărmul insulei Back-Cup. Chiar în
cazul c ă goeleta şi-ar fi gă sit un adă post temporar între
stâncile unui golfule ţ strâmt, de ce s ă cred c ă proprietarul
bogat al unui iaht ar fi hotă rât să -şi stabilească reşedinţa pe
conul acesta arid, expus celor mai cumplite furtuni ale
Atlanticului de vest? Via ţa pe astfel de meleaguri poate fi
acceptabilă pentru nişte pescari rustici dar nu pentru
contele d’Artigas, pentru inginerul Serko, pentru c ăpitanul
105
Spade şi pentru echipajul s ău. Acum, Back-Cup se află doar la o dep ărtare
Spade şi pentru echipajul s ău.
Acum, Back-Cup se află doar la o dep ărtare de jum ătate
de milă şi înfăţişarea insulei n-are nimic comun cu aspectul
celorlalte insule ale arhipelagul lui, îmbrăcate în verdea ţa
întunecată a colinelor.
Abia dac ă printre cutele sau crăp ăturile stâncilor izbutesc
să creasc ă nişte ienuperi şi să se înfiripe câteva exemplare
degenerate ale unor ced ări care alc ătuiesc bog ăţia
principală a Bermudelor. Cât despre stâncile ţărmului, ele
sunt acoperite de straturi groase de varec, împrospătate
mereu de hulă, precum şi de vegetale filamentoase, acele
sargase nenum ărate, care plutesc în marea cu acelaşi
nume, între insulele Canare şi insulele Capului Verde şi pe
care curen ţii le arunc ă în cantit ăţi uriaşe pe recifurile lui
Back-Cup.
Cât despre fauna acestei biete insuliţe, singurele fiinţe pe
care le poţi întâlni sunt câteva pă s ă ri, nişte bot-groşi, „mota
cyllas cyalis” cu penaj albăstrui, în timp ce goelanzii şi
pesc ăruşii, aduna ţi în cârduri de miliarde, str ăbat în zbor
iute aburii clocotitori ai craterului.
Când ajunge la o distan ţă de numai patru sute de metri
de insulă, goeleta îşi încetineşte mersul, stopează – ăsta-i
termenul cel mai potrivit – la intrarea unei strâmtori care
stră bate o îngră m ă dire de stânci aflate la suprafa ţa apei.
Mă întreb dac ă Ebba se va aventura prin strâmtoarea
întortocheat ă …
Nu, ipoteza cea mai acceptabilă este că , după o escală
de câteva ceasuri – şi înc ă nu bănuiesc pentru ce are
nevoie de această escală – îşi va relua drumul spre est.
E sigur totuşi c ă nu se face nicio preg ătire pentru
ancoraj. Ancorele rămân pe grinzi, lan ţurile nu sunt
pregătite şi echipajul nu are de gând să coboare b ărcile în
mare.
În clipa aceea, contele d’Artigas, inginerul Serko şi
c ă pitanul Spade se instaleaz ă la prova şi atunci are loc o
manevră că reia nu-i gă sesc nicio explica ţie.
Trecând de-a lungul copastiei din babord, cam în dreptul
trinchetului, z ăresc o mic ă geamandură plutitoare, pe care
106
un marinar la prova o trage la bord. Aproape numaidecât după aceea, apa, care în
un marinar la prova o trage la bord.
Aproape numaidecât după aceea, apa, care în locul ă sta
e foarte limpede, se întunec ă şi mi se pare c ă v ăd un fel de
mas ă neagră care se ridic ă de la fund. S ă fie oare un
caşalot uriaş care vine s ă respire la suprafa ţa m ării?… Oare
Ebba e amenin ţată de o cumplită lovitură de coadă ?…
Am în ţeles totul… Ştiu acum datorită c ă rui aparat
înainteaz ă goeleta fă ră vele şi fă ră elice această vitez ă
extraordinară. Iată propulsorul ei neobosit, iat ă-l ridicându-
se la suprafa ţă , după ce a remorcat-o de la litoralul
american şi pân ă în arhipelagul Bermudelor… Iat ă-l aici,
pluteşte ală turi de ea… e un submarin, un remorcher
submarin un tug, care se mişc ă cu ajutorul unei elice şi sub
ac ţiunea curentului unei baterii de acumulatori sau a unor
pile puternice, folosite în vremea aceea.
La partea superioară a acestui remorcher submarin,
având forma unui fus lunguie ţ de tablă, se afl ă o punte ca
platform ă, în centrul c ă reia un tambuchi stabileşte
comunica ţia cu interiorul, în prova acestei platforme se
vede un periscop şi un „look-out”, un fel de habitaclu ai
c ă rui pere ţi, prev ăzu ţi cu hublouri cu sticle lenticulare,
îngăduie luminarea electric ă a adâncurilor. În momentul de
fa ţă, uşurat de balastul de ap ă, submarinul s-a ridicat la
suprafa ţă. Capacul tambuchiului se va deschide şi aerul
curat va pătrunde pân ă în m ăruntaiele lui. Ba chiar, de ce
n-aş presupune c ă, dac ă în timpul zilei e scufundat, în
timpul nopţii se ridic ă şi remorcheaz ă Ebba rămânând aşa,
la suprafa ţa apei?…
Totuşi, mai rămâne o problem ă. Dac ă într-adev ăr forţa
mecanic ă a acestui remorcher se datoreşte electricităţii, e
obligatoriu ca ea să fie produs ă de o surs ă de energie,
indiferent de originea ei. Dar unde se g ăseşte aceast ă
surs ă? Nu cred c ă pe insula Back-Cup.
Şi apoi, de ce recurge goeleta la acest gen de remorcher,
care navigheaz ă în fundul apelor? De ce nu are ea îns ăşi un
mijloc de locomo ţie propriu ca atâtea alte iahturi de
agrement?
Dar, pentru moment, nu am ră gazul s ă mă adâncesc în
107
acest gen de cuget ări, sau mai bine-zis, s ă caut o explica ţie pentru
acest gen de cuget ări, sau mai bine-zis, s ă caut o explica ţie
pentru atâtea lucruri inexplicabile.
Submarinul se afla acum lâng ă Ebba. Tambuchiul s-a
deschis. Mai mulţi oameni s-au ivit pe punte. Este echipajul
acestui „remorcher”, cu care că pitanul Spade poate să
comunice prin mijlocirea semnalelor electrice de la prova
goeletei, legată de submarin printr-un fir. Într-adevă r,
indica ţiile asupra direc ţiei ce trebuie urmat ă pornesc de la
bordul Ebbei.
Inginerul Serko se apropie de mine şi-mi spune un singur
cuvânt:
— Să ne îmbarc ăm.
— Să ne îmbarc ăm? am întrebat eu.
— Da… În remorcher… Şi repede!
Ca întotdeauna, nu-mi ră mâne decât s ă mă supun
acestor cuvinte poruncitoare şi m ă grăbesc s ă trec peste
copastie.
Chiar în clipa asta, Thomas Roch urc ă pe punte
întov ă ră şit de un marinar. Pare foarte calm şi foarte
nepăs ător totodat ă şi nu opune nicio rezisten ţă ca s ă treac ă
pe bordul „remorcherului”. Când ajunge lâng ă mine, la gura
tambuchiului, contele d’Artigas şi inginerul Serko ne ajung
din urm ă.
Cât despre c ăpitanul Spade şi echipajul s ău, ei rămân pe
goeleta, în afară de patru oameni care coboară în barca cea
mic ă lă sată la apă . Oamenii aceştia iau cu ei o parâm ă
lung ă, destinată probabil pentru remorcarea iahtului.
Aşadar, în mijlocul acestor stânci există şi un golf, unde
iahtul contelui d’Artigas găseşte un adăpost sigur împotriva
hulei din larg. Să fie acesta portul lui de ataş?…
Când Ebba se depărteaz ă de „remorcher”, parâma care o
leagă de barc ă se încordeaz ă şi, la o distan ţă de o sut ă de
metri, câ ţiva marinari o leagă cu odgoane de nişte stâlpi de
fier ţintuiţi de recifuri. Atunci echipajul goeletei recupereaz ă
remorca.
Cinci minute mai târziu, Ebba a dispărut înd ărătul unor
grămezi de roci îngrăm ădite şi nu încape îndoial ă c ă, din
larg, nu i se poate ză ri nici mă car vârful arboradei.
108
Cine s ă -şi închipuie, în insulele Bermude, c ă o nav ă obişnuieşte s
Cine s ă -şi închipuie, în insulele Bermude, c ă o nav ă
obişnuieşte s ă fac ă escală în acest mic golf tainic?… Cine
să -şi închipuie, în Statele Unite, c ă bogatul proprietar de
iaht, atât de cunoscut în toate porturile din vest, e
oaspetele singurăt ăţilor din insula Back-Cup?…
După dou ăzeci de minute, barca se întoarce spre
„remorcher”, aducând înapoi pe cei patru marinari.
E limpede c ă submarinul îi aştepta înainte de a pleca mai
departe… pentru a merge unde?…
Într-adev ă r, întregul echipaj coboară pe punte, barca e
legată la pupa, se produce o mişcare, elicea începe să bat ă
m ă runt şi, rămânând la suprafa ţa apei, submarinul se
îndreapt ă spre Back-Cup, ocolind pe la sud recifurile.
La distan ţă de şase sute de metri din acest punct se
formeaz ă o nou ă strâmtoare, care duce la insuliţă ,
strâmtoare ale că rei meandre le urmeaz ă „remorcherul”,
îndat ă ce ajunge la primele stânci se dă ordin oamenilor să
tragă barca pe o plajă îngust ă de nisip, care nu poate fi
atins ă nici de hul ă, nici de loviturile talazurilor şi de unde
poate fi luat ă cu uşurin ţă, când Ebba porneşte într-o nou ă
c ă lă torie.
Când această manevră e terminată , cei doi marinari urcă
iar pe bordul „remorcherului” şi inginerul Serko îmi face
semn s ă cobor în interior.
Câteva trepte ale unei sc ă ri de fier duc spre o sală
centrală , unde sunt îngrăm ădite tot felul de colete şi de
baloturi, care n-au putut gă si loc, fireşte, în cala ticsită .
Cineva m ă împinge într-o cabin ă laterală, uşa ei se
închide în urma mea, iat ă-m ă din nou cufundat într-un
întuneric adânc.
Am recunoscut cabina, chiar în clipa în care am intrat în
ea. E cabina unde am petrecut ceasurile nesfârşite dup ă
răpirea mea de la Healthful-House şi de unde n-am ieşit
decât în largul lui Pamplico-Sound.
E limpede c ă acelaşi lucru se întâmpl ă şi cu Thomas
Roch, care trebuie s ă fie gă zduit ca şi mine într-o altă
cabin ă .
Se aude un zgomot metalic – e capacul tambuchiului care
109
se închide – şi submarinul se scufundă fă ră întârziere. Într-adev ă r, simt o
se închide – şi submarinul se scufundă fă ră întârziere.
Într-adev ă r, simt o mişcare de coborâre, datorit ă
introducerii apei în tancurile de imersiune. Dup ă această
mişcare verticală urmează alta orizontală , ce împinge
submarinul c ătre o ţint ă necunoscut ă.
Trei minute mai târziu, „remorcherul” stopeaz ă şi am
impresia c ă ne ridic ă m la suprafa ţă…
Din nou aud zgomotul capacului tambuchiului care se
deschide de data asta. Ies pe uşa cabinei şi în câteva
salturi, iată -mă pe punte.
Privesc…
„Remorcherul” a p ătruns chiar în interiorul insulei Back-
Cup… Aici se află ascunz ătoarea tainic ă în care contele
d’Artigas s-a retras cu tovară şii lui şi unde tră ieşte, ca să zic
aşa, în afara umanităţii!
110
111
111
IX ÎN INTERIOR A doua zi, cum nimeni nu m ă împiedic ă să m
IX
ÎN INTERIOR
A doua zi, cum nimeni nu m ă împiedic ă să m ă învârtesc
încoace şi încolo, am putut efectua o prim ă recunoaştere
prin uriaşa cavernă alcă tuită din insula Back-Cup.
Nimeni nu-şi poate închipui ce noapte am petrecut,
stă pânit de viziuni stranii şi nici cu câtă neră bdare am
aşteptat lumina zilei.
Fusesem condus în fundul unei grote, la vreo sut ă de paşi
de malul în apropierea că ruia se oprise submarinul. O uş ă ,
care a fost încuiat ă în urma mea, ducea la grota asta având
o suprafa ţă de zece pe dou ăsprezece picioare şi luminat ă
de un bec cu incandescen ţă .
Nu trebuie să m ă mir c ă agentul luminos folosit în
interiorul acestei caverne e electricitatea. Doar tot cu
electricitate e luminat şi „remorcherul” submarin. Dar ce
surs ă are ea?… De unde vine?… Oare în interiorul acestei
cripte uriaşe este instalat ă o uzin ă cu maşin ării, cu
dinamuri şi cu acumulatori?…
Celula mea are drept mobilier o mas ă , pe care sunt
instalate nişte alimente, un pat cu aşternut, un fotoliu de
paie şi un dulap în care se află rufe şi ceva haine de
schimb. În sertarul mesei găsesc hârtie, c ă limară şi peniţe.
În colţul din dreapta e o toaletă cu toate cele necesare.
Totul e foarte curat.
Lista de mâncare a primei mele mese e alcă tuită din
peşte proasp ăt, conserve de carne, pâine de bun ă calitate,
cidru şi whisky. Am mâncat doar din vârful buzelor, pe o
m ăsea, cum s-ar spune, atât de enervat sunt.
Totuşi, va trebui s ă m ă stă pânesc, să -mi recapă t liniştea
min ţii şi a inimii, să-mi ridic moralul. Am să descop ăr taina
acestui m ă nunchi de oameni, ascunşi în m ăruntaiele
insulei… Vreau s-o descop ăr…
112
Aşadar, contele d’Artigas s-a stabilit sub carapacea insulei Back-Cup. Cavitatea asta, a că rei existenţă
Aşadar, contele d’Artigas s-a stabilit sub carapacea
insulei Back-Cup. Cavitatea asta, a că rei existenţă n-o
bănuieşte nimeni, îi serveşte în mod obişnuit drept locuinţă
în perioadele când Ebba nu-l plimbă de-a lungul litoralului
lumii noi şi poate chiar pân ă pe meleagurile lumii vechi. Aici
se află refugiul secret pe care l-a descoperit, „poarta de
apă” care se deschide la o adâncime de dou ăsprezece sau
cincisprezece picioare sub suprafa ţa oceanului.
Dar de ce s-a desp ăr ţit de locuitorii uscatului? Ce s-a
întâmplat oare în trecutul acestui personaj?… Dac ă, dup ă
cum bănuiesc, numele d’Artigas şi titlul de conte sunt
împrumutate, ce motiv a avut omul ăsta s ă -şi ascundă
identitatea? Să fie oare un exilat, un proscris, care a
preferat s ă se exileze în locul acesta şi nu în altă parte?
Oare nu cumva am de-a face mai curând cu un r ăuf ăc ător,
care, dornic s ă se asigure c ă crimele sale vor r ămâne
nepedepsite şi că orice urmă rire judiciară e zadarnic ă , se
ascunde în m ăruntaiele unei forma ţiuni geologice ce nu
poate fi descoperit ă? Fiind vorba de un stră in atât de
suspect, am dreptul s ă emit tot felul de b ănuieli şi, într-
adev ă r, îl bă nuiesc de orice.
În clipa aceasta îmi vine în minte acea întrebare c ă reia
nu i-am putut g ăsi înc ă un r ăspuns satisf ăc ător: de ce a fost
răpit Thomas Roch de la Healthful-House în condi ţiile
ştiute?… Oare contele d’Artigas nă dă jduieşte să -i smulgă
taina Fulguratorului şi s-o foloseasc ă pentru ap ărarea
insulei în cazul c ă, din întâmplare, refugiul lui ar fi
descoperit? Dar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, insula Back-
Cup, pe care submarinul n-ar izbuti s-o aprovizioneze
îndeajuns, ar putea fi cucerit ă prin foamete! Pe de altă
parte, goeleta n-ar mai avea nicio posibilitate să treacă
dincolo de încercuire şi, în afar ă de asta, ar fi semnalat ă în
toate porturile! Atunci la ce-ar mai putea servi invenţia lui
Thomas Roch în mâinile contelui d’Artigas?… Z ău aşa, nu
în ţeleg nimic!
Pe la şapte diminea ţa sar din pat. Dac ă sunt prizonier
între zidurile peşterii, cel pu ţin nu sunt silit s ă ră mân în
interiorul celulei. Nimic nu m ă împiedic ă s-o părăsesc, aşa
113
c ă ies afară … La o distanţă de treizeci de metri în fa ţ
c ă ies afară … La o distanţă de treizeci de metri în fa ţ a mea
se prelungeşte o platform ă stâncoas ă, alc ătuind un fel de
chei care se desfă şoară în dreapta şi în stânga.
Câ ţiva marinari de pe Ebba debarc ă baloturile şi golesc
cala submarinului, care e acostat la suprafa ţa apei de-a
lungul unui mic dig de piatră.
În peşteră domneşte o lumin ă nehotă râtă , cu care ochii
mei se obişnuiesc treptat, că ci peştera are o boltă deschis ă
în centru.
„Pe aici, îmi spun eu, ieşeau aburii aceia, sau mai bine-zis
fumul, care ne-a semnalat apropierea insulei la o depă rtare
de trei sau patru mile în clipa aceea, nenum ă rate gânduri
îmi stră bat mintea.
Aşadar, nu-i vorba de un vulcan, cum se credea şi cum
credeam eu însumi, Back-Cup nu e un vulcan. Aburii şi
flă c ă rile z ă rite acum câ ţiva ani erau artificiale, bubuiturile
care i-au îngrozit pe pescarii bermudieni nu se datorau
luptei dintre mai multe forţe subterane… Toate aceste
fenomene diverse erau artificiale şi se produceau numai la
ordinul proprietarului acestei insuli ţe, omul care voia s ă-i
îndepărteze pe locuitorii instala ţi pe litoralul ei. Şi iat ă c ă
acest conte d’Artigas a izbutit… A rămas singurul st ăpân pe
insulă. Numai prin zgomotul bubuiturilor şi prin fumul de
varec şi de sargase, împinse de curen ţi, zvârli ţi prin crater,
a izbutit să trezeasc ă convingerea în existen ţa unui vulcan,
deşteptat brusc şi în iminen ţa unei erup ţii, care n-a avut loc
niciodat ă!
Aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile şi, într-adev ăr, dup ă
plecarea pescarilor bermudieni, din vârful lui Back-Cup n-au
încetat să se împră ştie volute groase de fum.
Între timp, lumina din interiorul peşterii creşte şi ziua
pătrunde prin falsul crater, pe m ăsură ce soarele urc ă la
orizont. Aşadar voi putea să calculez destul de precis
dimensiunile acestei caverne. Iat ă, de altfel, cifrele, pe care
le-am putut stabili ulterior.
La exterior, insula Back-Cup are o form ă aproape
circulară, are o circumferin ţă de o mie dou ă sute de metri şi
o suprafa ţă de cincizeci de mii de metri p ătra ţi, adic ă cinci
114
hectare. La baz ă, grosimea pere ţilor ei variaz ă între treizeci şi o sută
hectare. La baz ă, grosimea pere ţilor ei variaz ă între treizeci
şi o sută de metri.
De aici urmeaz ă că , dacă scă dem grosimea pere ţilor,
scobitura asta ocup ă întregul masiv al insulei Back-Cup,
care se ridic ă deasupra m ării. Cât despre lungimea
tunelului submarin, care stabileşte comunica ţia între
exterior şi interior, tunel prin care a pă truns „remorcherul”,
cred c ă are vreo patruzeci de metri.
Aceste cifre aproximative ne îng ăduie s ă ne facem o idee
despre dimensiunile peşterii. Dar oricât ar fi ea de mare,
trebuie s ă amintesc c ă , atât în Europa cât şi în America,
există câteva, ale că ror dimensiuni sunt şi mai mari şi care
au format obiectul unor studii speologice foarte exacte.
Într-adev ă r, în Carolina, în Northumberland, în
Derbyshire, în Piemont, în Moreea, în insulele Baleare şi în
California există grote mai mari decât cea de la Back-Cup.
Aşa mai sunt, de pildă , cele de la Hansur-Lesse în Belgia,
cele din Statele Unite, grotele de la Mammouth din
Kentucky, în care găsim nu mai pu ţin de dou ă sute
dou ăzeci şi şase de domuri, şapte râuri, opt cataracte,
treizeci şi dou ă de pu ţuri, a c ă ror adâncime e necunoscută ,
o mare exterioară , care se întinde pe o suprafa ţă de cinci
sau şase leghe şi al că rei capă t n-a putut fi atins de
exploratori.
Cunosc grotele din Kentucky, fiindc ă le-am vizitat, aşa
cum le-au vizitat mii de turişti. Cea mai importantă din ele
are s ă-mi serveasc ă drept termen de compara ţie cu Back-
Cup. La Mammouth, ca şi aici, bolta e sus ţinut ă de stâlpi de
diferite forme şi în ălţimi, care-i dau aspectul unei catedrale
gotice, cu naosuri, contra-naosuri şi bolţi laterale, care de
altfel nu au nimic comun cu ordinea arhitectonic ă a
edificiilor religioase.
Singura diferen ţă este c ă, dac ă tavanul grotelor din
Kentucky se desf ăşoară la o în ălţime de o sut ă treizeci de
metri, cel din Back-Cup nu dep ăşeşte vreo şaizeci de metri
în acea parte a boltei, care e gă urită circular de
deschiz ătura centrală. Pe aici ieşeau fumul şi flă c ă rile.
O altă particularitate, foarte importantă şi care trebuie
115
men ţionată , este c ă majoritatea grotelor, al c ă ror nume le- am
men ţionată , este c ă majoritatea grotelor, al c ă ror nume le-
am citat, sunt uşor accesibile şi prin urmare era normal s ă
fie descoperite într-o zi sau alta.
Altfel stau lucrurile cu Back-Cup. Fiind men ţionat ă pe
h ărţile acestor locuri ca o insuliţă făcând parte din grupul
Bermudelor, cine ar fi putut b ănui c ă în interiorul masivului
să u se află o peşteră uriaş ă. Ca s ă ştii lucrul acesta, trebuia
să pătrunzi în ăuntru şi, ca să po ţi p ătrunde, trebuia s ă
dispui de un vas submarin, asem ăn ător cu „remorcherul”
contelui d’Artigas.
Pă rerea mea este c ă acest ciudat proprietar de iaht
datoreaz ă unei simple întâmplări descoperirea tunelului,
care i-a îngăduit s ă întemeieze neliniştitoarea colonie din
Back-Cup.
Acum, când examinez porţiunea de mare cuprins ă între
pere ţii peşterii, îmi dau seama c ă propor ţiile ei sunt destul
de reduse. Abia dac ă m ăsoară trei sute sau trei sute
cincizeci de metri în circumferin ţă. La drept vorbind nu e
decât o lagună , încadrată de stânci perpendiculare, dar
asta e suficient pentru manevrele „remorcherului”, fiindc ă,
după cât am aflat, adâncimea ei nu e mai mică de patruzeci
de metri.
Dată fiind situa ţia şi structura acestei cripte, e de la sine
în ţeles c ă ea intră în categoria celor formate, prin invadarea
apelor m ă rii. Originea ei e marin ă şi vulcanică în acelaşi
timp, cum se întâmpla şi cu grotele de la Crozon şi Morgate
din golful Douarnenez din Fran ţa, sau cu grotele de la
Bonifacio pe malul Corsicii, cu cele de la Thorgatten pe
coasta Norvegiei, a c ă ror în ălţime e socotit ă la nu mai pu ţin
de cinci sute de metri, sau, în sfârşit, cu grotele subterane
din Grecia, grotele Gibraltarului în Spania, cele din Turana
în Cochinchina. De fapt, structura carapacei lor arat ă c ă
sunt produsul acestui dublu efort geologic.
Insuliţa Back-Cup e în mare parte alcă tuită din roci
calcaroase. Pornind de la malul lagunei, rocile acestea urcă
spre pere ţi, în povârnişuri cu pant ă dulce şi las ă între ele
covoare de nisip cu bobul foarte m ărunt, printre care se
z ă resc, ici şi colo, buchete aspre şi înghesuite de molotri.
116
Apoi, se întind în straturi dese grămezile de varec şi de sargase, primele fiind foarte
Apoi, se întind în straturi dese grămezile de varec şi de
sargase, primele fiind foarte uscate, celelalte umede şi
răspândind înc ă miresmele iu ţi ale m ării. După ce fluxul le-a
împins prin tunel, le arunc ă pe malurile lagunei. De altfel,
acesta nu e singurul combustibil folosit pentru
nenum ăratele nevoi ale insulei; z ăresc un stoc uriaş de
c ă rbune, adus probabil de „remorcher” şi de goelet ă. Repet
îns ă c ă fumul ce se revars ă pe craterul insuliţei provine din
arderea maselor ierboase, uscate în prealabil.
Îmi continui plimbarea şi deosebesc pe coasta de nord a
lagunei locuin ţele în care se ad ăposteşte colonia asta de
troglodiţi – oare nu merită acest nume? Partea aceasta a
peşterii, numit ă Bee-Hive, adic ă „stupul”, îşi justific ă din
plin numele. Într-adev ăr mâna omului a săpat în masivul
calcaros al pere ţilor mai multe rânduri de alveole, în care
locuiesc viespile acestea omeneşti.
Spre răs ărit, aşezarea peşterii se deosebeşte foarte mult.
În această direc ţie se profilează , se înalţă , se multiplic ă şi
se încolă cesc sute de stâlpi naturali care sus ţin interiorul
bolţii. E o adev ă rată pă dure de arbori de piatră, a c ărui
suprafa ţă se întinde pân ă la cele mai îndepărtate limite ale
peşterii. Printre stâlpii aceştia se încrucişeaz ă poteci
şerpuitoare, care duc spre fundul insulei.
117
117
Dac ă numeri alveolele lui Bee-Hive ajungi la concluzia c ă num ărul tovarăşilor contelui
Dac ă numeri alveolele lui Bee-Hive ajungi la concluzia c ă
num ărul tovarăşilor contelui d’Artigas variaz ă între optzeci
şi o sută de oameni.
Chiar în clipa asta, în fa ţ a unei celule, situată mai izolat, îl
z ă resc pe acest domn, de care c ăpitanul Spade şi inginerul
Serko s-au apropiat adineauri. Dup ă ce au schimbat câteva
cuvinte, coboară toţi trei spre ţă rm şi se opresc în fa ţa
digului, în vecin ătatea c ă ruia e acostat submarinul.
În acest moment vreo doisprezece oameni, care au
debarcat m ă rfurile, le transport ă în barc ă pe cel ălalt ţărm,
unde spa ţii mari, scobite în masivul lateral, alc ă tuiesc
depozitele de pe Back-Cup.
Deschiz ă tura tunelului de sub apele lagunei nu e vizibilă .
Într-adev ă r, am observat c ă pentru a p ătrunde în el când a
venit din larg, „remorcherul” a trebuit s ă se cufunde cu
118
câ ţiva metri sub apă . Aşadar, grota de pe Back-Cup nu seam ă nă
câ ţiva metri sub apă . Aşadar, grota de pe Back-Cup nu
seam ă nă cu grotele din Stafia sau Morgate, a că ror intrare
rămâne totdeauna liberă, chiar şi în momentul mareei
înalte. Să mai existe oare şi o altă trecere, care face
comunica ţia cu litoralul, vreun coridor natural sau artificial?
E necesar s ă aflu acest lucru.
Adev ă rul e c ă insula Back-Cup îşi merit ă numele. Este o
uriaş ă ceaşc ă răsturnat ă şi nu numai la exterior are aceast ă
form ă, dar – faptul acesta nu e recunoscut pân ă acum – îi
reproduce forma şi în interior.
Am mai spus c ă Bee-Hive ocup ă acea por ţiunea peşterii
care se rotunjeşte în nordul lagunei, adic ă stânga ei pentru
cine vine dinspre tunel. În partea opus ă, sunt instalate
magaziile, unde se depoziteaz ă provizii de tot felul, baloturi
de m ărfuri, butoaie de vin şi de ţuic ă, butoiaşe de bere, l ăzi
de conserve şi alte nenum ărate colete având m ărci din
diferite colţuri ale lumii. Ai zice c ă în locul acesta au fost
debarcate înc ă rc ă turile a dou ăzeci de nave. Ceva mai
departe se înalţă un edificiu destul de însemnat înconjurat
de un zid de scânduri şi a că rui destina ţie e lesne de
recunoscut. Pornind de la un stâlp, care domin ă, pleac ă
firele groase de aram ă, care alimenteaz ă cu curent l ămpi
electrice puternice, atârnate sub boltă , precum şi becurile
cu incandescenţă , folosite pentru fiecare alveolă a stupului.
Mai există un mare num ăr de aparate de luminat, instalate
între stâlpii peşterii şi care îngăduie luminarea ei pân ă la
cea mai mare adâncime.
Acum, se iveşte o altă problem ă : oare voi fi lă sat să mă
plimb în libertate în interiorul, insulei? Năd ăjduiesc c ă da.
Ce motiv ar avea contele d’Artigas să-mi îngrădeasc ă
libertatea şi s ă m ă împiedice s ă circul pe domeniul lui
misterios?… Oare îi sunt prizonier între pere ţii insuliţei?… E
oare posibil s ă ies şi altfel decât străb ătând tunelul? Dar
cum aş putea trece dincolo de poarta asta de apă ,
totdeauna închis ă ?…
Şi apoi, în ce m ă priveşte, admiţând că aş izbuti s ă
stră bat tunelul, ar fi cu neputin ţă ca dispariţia mea s ă nu fie
descoperit ă numaidecât. Doisprezece oameni, îmbarca ţi pe
119
submarin, ar sosi numaidecât pe litoral şi l-ar scotoci până în cele mai tainice colţuri.
submarin, ar sosi numaidecât pe litoral şi l-ar scotoci până
în cele mai tainice colţuri. Aş fi prins, e inevitabil s ă fiu
prins, adus înapoi la Bee-Hive şi de data asta n-aş mai avea
nicio libertate de a umbla încolo şi încoace…
Aşadar trebuie să renun ţ la orice idee de evadare atâta
timp cât nu m-am asigurat de o perspectiv ă serioas ă de
izbândă. Dar dac ă se prezintă o împrejurare prielnic ă, n-am
s-o las să scape.
Tot circulând de-a lungul şirurilor de alveole am putut s ă
examinez pe câ ţiva dintre tovară şii contelui d’Artigas, care
au acceptat via ţa asta monoton ă în adâncurile lui Back-
Cup. Dup ă cum am mai spus, num ărul lor poate să se ridice
cam la o sută , dacă -l socotim după num ărul celulelor
stupului.
Când trec pe lângă ei, oamenii ă ştia nu-mi dau nicio
aten ţie. I-am examinat de aproape şi am avut impresia c ă
au fost recruta ţi la întâmplare, cam de pretutindeni. Nu v ăd
nicio comunitate etnic ă între ei, nici m ăcar un indiciu care
să -mi spună c ă ar fi americani din nord, europeni sau
asiatici. Pielea lor are cele mai variate culori, albă, arămie
sau neagră, dar o nuan ţă de negru care tr ădeaz ă mai
curând Asia de Sud decât Africa. Într-un cuvânt, par s ă
aparţin ă raselor malaeze, tipul acesta fiind chiar foarte
evident la cei mai mulţi dintre ei. Trebuie s ă mai adaug că
şi contele d’Artigas face parte fă ră îndoială din rasa aceea
caracteristică , insulelor olandeze ale Pacificului de vest, în
timp ce inginerul Serko pare levantin, iar c ă pitanul Spade
de origine italian ă.
Dar dac ă locuitorii aceştia din Back-Cup nu sunt lega ţi
între ei prin comuniuni rasiale, în schimb e limpede c ă ceea
ce-i apropie e comunitatea de instincte şi de pofte. Ce
expresii neliniştitoare, ce figuri cumplite, ce tipuri s ălbatice!
Se vede cât de colo c ă sunt firi violente, care n-au ştiut
niciodat ă s ă-şi st ăpâneasc ă patimile, nici s ă dea înapoi în
fa ţa exceselor. Şi atunci mă întreb dacă nu cumva au avut
ideea s ă se refugieze în fundul acestei peşteri, unde se pot
crede apăra ţi cu des ăvârşire de orice pedeaps ă, fiindc ă au
în urma lor un nesfârşit lan ţ de crime, de furturi, de
120
incendii, de asasinate şi de atentate de tot felul s ăvârşite în comun?… În acest
incendii, de asasinate şi de atentate de tot felul s ăvârşite în
comun?… În acest caz, contele d’Artigas n-ar mai fi decât
şeful unei bande de răufăc ători, avându-i pe Spade şi pe
Serko drept locotenen ţi, în timp ce Back-Cup e un cuib de
pira ţi…
Iată gândul care s-a înrăd ăcinat cu înc ăp ăţânare în
creierul meu. M-aş mira foarte mult dac ă viitorul mi-ar
dovedi c ă m-am înşelat. De altfel, lucrurile pe care le
observ în cursul primei mele explorări sunt de natură s ă-mi
confirme p ărerea şi să -mi justifice bă nuielile cele mai
grave. În orice caz, oricine ar fi ei şi oricare ar fi
împrejurările care i-au adunat în locul ăsta, tovar ăşii
contelui d’Artigas par să fi acceptat fără nicio rezerv ă
autoritatea lui atotputernic ă . În schimb, dac ă o disciplin ă
aspră îi ţine sub mâna lui de fier, e probabil c ă au anumite
avantaje, care compenseaz ă genul ăsta de sclavie pe care
l-au acceptat. Dar care sunt aceste avantaje?…
După ce am făcut ocolul acelei por ţiuni din ţărm,
dedesubtul c ăreia se deschide tunelul, am ajuns pe malul
opus al lagunei. Dup ă cum mi-am mai dat seama, pe malul
acesta e instalat depozitul de m ă rfuri, pe care goeleta Ebba
le transport ă la întoarcerea din fiecare c ăl ătorie. Scobituri
uriaşe, s ă pate în pere ţi, pot s ă cuprind ă şi cuprind chiar un
mare num ă r de baloturi.
Mai încolo se află uzina de energie electric ă . Când trec pe
sub ferestrele ei z ă resc anumite aparate, foarte moderne,
uşor de mânuit şi foarte perfec ţionate. Nu vă d maşini cu
abur, care cer folosirea c ărbunelui şi au nevoie de
mecanisme complicate. După cum b ănuisem, pile foarte
puternice aprovizioneaz ă l ămpile peşterii şi dinamurile
„remorcherului” cu curent electric. Bineîn ţeles c ă acest
curent e folosit şi pentru diferite nevoi domestice, pentru
înc ălzirea stupului şi pentru prepararea alimentelor. Îmi dau
seama că , într-o scobitură vecină , tot curentul electric e
aplicat la nişte alambicuri care, prin distilare, produc ap ă de
băut. Colonii de pe Back-Cup nu sunt nevoi ţi s ă adune
pentru băut apa ploilor care cad cu îmbelşugare pe litoralul
insuliţei. La o distan ţă de câ ţiva paşi de uzina electric ă se
121
rotunjeşte o cisternă mare, pe care, păstrând proporţ iile, pot s-o asem ă n cu
rotunjeşte o cisternă mare, pe care, păstrând proporţ iile,
pot s-o asem ă n cu cisternele vizitate pe vremuri în insulele
Bermude.
Dar acolo era vorba de nevoile unei popula ţii de zece mii
de locuitori, pe când aici sunt doar o sut ă de… Nu-mi dau
înc ă seama ce calificare trebuie să le dau. Este bă tă tor la
ochi c ă atât şeful lor, cât şi ei înşişi au avut motive serioase
când au venit s ă locuiască în mă runtaiele insulei. Dar care
sunt aceste motive?… E foarte normal ca nişte c ălug ări s ă
se despart ă de restul omenirii când se retrag între zidurile
unei mân ă stiri. Dar, la drept vorbind, supuşii contelui
d’Artigas nu au aerul unor benedictini sau al unor trapişti!
Plimbându-m ă mai departe prin p ădurea de stâlpi am
ajuns la capătul cel mai îndepărtat al peşterii. Nimeni nu m-
a oprit, nimeni nu mia adresat cuvântul şi nimeni n-a p ărut
să se sinchiseasc ă de persoana mea. Porţiunea asta a
insulei este foarte ciudat ă şi poate fi comparată cu
aspectele cele mai mă reţe ale grotelor din Kentucky sau din
Baleare. E de la sine înţeles că mâna omului nu se vede
nic ăieri. Nu se vede decât efortul naturii şi te gândeşti cu o
oarecare mirare, în care intră şi spaima, la forţele acestea
telurice, în stare s ă produc ă forma ţiuni geologice atât de
fantastice. Porţiunea situată dincolo de lagun ă nu primeşte
decât pieziş razele luminoase din craterul central. Seara,
când e luminat ă de lămpile electrice, trebuie s ă aib ă o
înfăţişare fantastic ă. În ciuda cercet ărilor mele, n-am găsit
nic ăieri o ieşire care s ă comunice cu exteriorul.
Trebuie s ă men ţionez c ă insuliţa e un adăpost pentru
numeroase perechi de păs ări, goelanzi, pesc ăruşi sau
rândunici de mare – musafiri întâlniţi de obicei pe toate
plajele insulelor Bermude. S-ar zice c ă aici nimeni nu i-a
vânat vreodat ă , c ă sunt l ăsa ţi s ă se înmul ţeasc ă în voie,
astfel încât au ajuns s ă nu se mai sperie de apropierea
omului.
În Back-Cup se întâlnesc şi alte animale în afară de
păs ările acestea marine. În direc ţia stupului se afl ă ţarcuri
în care se v ă d vaci, porci, miei şi p ăs ări de cas ă. Aşadar,
alimenta ţia este asigurată şi totodată variată gra ţ ie, în
122
acelaşi timp, produselor pescuitului, care se practic ă fie între stâncile de pe coast ă,
acelaşi timp, produselor pescuitului, care se practic ă fie
între stâncile de pe coast ă, fie în apele lagunei, unde se
găsesc din belşug peşti de specii foarte diferite.
Deci mi-e de-ajuns s ă-i privesc pe locuitorii din Back-Cup
ca s ă -mi dau seama că nu duc lips ă de nimic. Toţi sunt
bărba ţi voinici, tipuri robuste de marinari arşi de soarele
m ă rilor calde, având un sânge bogat şi saturat în oxigen de
brizele oceanice. Nu există pe insulă nici copii şi nici
bătrâni, nu vezi decât oameni a c ă ror vârstă variază între
treizeci şi cincizeci de ani.
Dar ce i-a determinat să accepte o astfel de via ţă ? Şi apoi
oare nu p ărăsesc niciodat ă adăpostul ăsta de pe insul ă?…
Poate c ă voi afla lucrul acesta fă ră întârziere.
123
124
124
X KER KARRAJE Alveola în care locuiesc se află la o dep ărtare de aproximativ
X
KER KARRAJE
Alveola în care locuiesc se află la o dep ărtare de
aproximativ o sut ă de paşi de locuin ţa contelui d’Artigas,
una dintre ultimele alveole ale acestui sit din Bee-Hive.
Dac ă nu sunt g ăzduit în aceeaşi înc ăpere cu Thomas Roch,
îmi închipui cel pu ţin c ă trebuie să fiu vecin cu el. Pentru ca
paznicul Gaydon să -l poată îngriji mai departe pe bolnavul
de la Healthful-House, cele dou ă celule trebuie s ă se
găseasc ă în imediata apropiere. M ă gândesc c ă în curând
voi afla şi amă nuntul acesta.
C ăpitanul Spade şi inginerul Serko au locuin ţele separate,
lângă palatul contelui d’Artigas.
Palatul?… Da, de ce s ă nu-i dau acest nume din moment
ce locuin ţa lui a fost împodobit ă cu oarecare grijă artistic ă?
Mâini îndemânatice au să pat stânca în aşa fel încât s ă
construiasc ă o fa ţad ă bogat ă. O poart ă mare alc ătuieşte
intrarea. Lumina zilei pătrunde în interior prin mai multe
ferestre s ă pate în calcar, ferestre care se închid cu ajutorul
unor cercevele, prev ă zute cu geamuri colorate. În ăuntru,
locuin ţa are câteva camere, o sufragerie şi un salon
luminate printr-un vitraliu, totul fiind amenajat în aşa fel
încât aerisirea să se efectueze în condiţ ii perfecte.
Mobilierul acestor înc ăperi e de provenien ţă diferit ă, are
forme foarte fanteziste şi e fabricat în Franţa, Anglia şi
America. E limpede c ă proprietarul ei ţine la varietatea
stilurilor. Cât despre oficiu şi buc ă tă rie, au fost instalate în
nişte celule anexe, îndă ră tul stupului.
După-mas ă , în clipa în care ieşeam din camera mea,
hot ărât „s ă ob ţin o audien ţă” la contele d’Artigas, îl z ăresc
pe acest domn, tocmai în clipa când întorcându-se de pe
malul lagunei se îndrepta spre Bee-Hive. Nu ştiu dacă nu m-
125
a v ă zut, sau dac ă a vrut numai să mă evite, în orice
a v ă zut, sau dac ă a vrut numai să mă evite, în orice caz a
grăbit pasul şi n-am putut să-l ajung.
„Totuşi trebuie să m ă primeasc ă!” mi-am spus.
Am mers repede şi m-am oprit în fa ţa locuin ţei lui, a c ărei
uş ă se închisese tocmai atunci.
Un fel de diavol voinic, malaez de origine, cu pielea de
culoare foarte închis ă, se iveşte numaidecât în prag şi-mi
porunceşte cu o voce aspră s ă m ă dep ărtez.
Mă împotrivesc ordinului şi st ărui, repetând de dou ă ori
urm ătoarea fraz ă, într-o englez ă perfect ă: „Te rog să-l
anun ţi pe contele d’Artigas c ă vreau să m ă primeasc ă chiar
acum”.
E ca şi cum m-aş fi adresat stâncilor din Back-Cup! Se
vede c ă s ălbaticul ăsta nu în ţelege nicio boab ă englezeasc ă
şi nu-mi răspunde decât printr-un strig ăt amenin ţător.
Atunci îmi vine în minte să m ă nă pustesc pe uş ă şi s ă
strig destul de tare ca s ă fiu auzit de conte. Dar, dup ă toate
probabilit ăţ ile, n-aş izbuti decât s ă stârnesc furia
malaezului, care trebuie să aibă o putere de Hercule.
Amân pentru mai târziu explica ţia, care mi se datorează
şi pe care mai devreme sau mai târziu trebuie s-o capă t.
Continuându-mi drumul spre est, de-a lungul şirului de
alveole ale stupului, gândul mi se îndreapt ă c ătre Thomas
Roch. Mă miră foarte mult c ă nu l-am z ă rit înc ă în cursul
acestei prime zile. Să fie oare pradă unei noi crize?…
O astfel de ipoteză nu e admisibilă . Dac ă ar fi să cred ce
mi-a spus contele d’Artigas, ar fi avut grijă să -l cheme pe
paznicul Gaydon la inventator.
Abia am făcut o sut ă de paşi c ă m ă întâlnesc cu inginerul
Serko.
Zărindu-m ă, omul acesta ironic îmi zâmbeşte cu
amabilitatea şi voia bună de toate zilele şi nu se fereşte de
mine. Dac ă ar şti c ă -i sunt confrate, c ă sunt şi eu inginer –
presupunând c ă el are într-adev ăr aceast ă profesie – poate
c ă m-ar trata cu mai mult ă bun ăvoin ţă… Dar o să am grij ă
să nu-mi declin numele şi calitatea.
Inginerul Serko s-a oprit, are ochii strălucitori şi un
zâmbet batjocoritor pe buze. Îşi întov ă ră şeşte salutul cu un
126
gest plin de gra ţie. Îi ră spund cu răceală, dar se preface c ă
gest plin de gra ţie.
Îi ră spund cu răceală, dar se preface c ă nu observ ă.
— Sfântul Ionatan să te ocroteasc ă , domnule Gaydon! îmi
spune el cu o voce proaspă t ă şi sonoră. Sper c ă n-ai s ă te
plângi de fericita împrejurare care ţi-a îng ăduit s ă vizitezi
peştera asta minunat ă… Da! E una din cele mai frumoase,
deşi dintre cele mai pu ţin cunoscute totodat ă de pe
sferoidul nostru!
Cuvântul acesta, care aparţine vocabularului ştiinţific,
rostit în cursul unei conversa ţii cu un simplu paznic de
spital, m ă surprinde, o recunosc, M ă mul ţumesc s ă-i
răspund:
— Nu voi avea de ce s ă m ă plâng, domnule Serko, cu
condiţia ca, după ce-am avut plă cerea s-o vizitez, să fiu
liber de a ieşi din peştera asta!
— Cum, te şi gândeşti să ne pă ră seşti, domnule Gaydon?
Te şi gândeşti s ă te întorci iar în pavilionul dumitale
mohorât de la Healthful-House?… Dar abia ai apucat s ă
explorezi splendida noastră proprietate, abia ai apucat să -i
admiri neasemuitele frumuse ţi, care se datoresc toate
numai naturii…
— Ceea ce am v ă zut îmi ajunge, i-am răspuns. Şi dac ă a ţi
avea de gând să -mi vorbiţ i serios, v-aş răspunde la fel de
serios c ă nu mai doresc să v ă d altceva.
— Dar bine, domnule Gaydon, d ă-mi voie s ă- ţi atrag
aten ţia c ă n-ai avut înc ă timp s ă pre ţuieşti foloasele unei
vie ţi petrecute în acest cadru fără pereche!… O via ţă
blândă şi liniştit ă, lipsit ă de orice grijă, un viitor asigurat,
condiţii materiale cum nu mai întâlneşti nică ieri, o climă
egală , care nu se teme de furtunile ce pustiesc aceste
meleaguri ale Atlanticului, nu se teme nici de înghe ţul iernii
şi nici de arşiţa verii… Trecerea anotimpurilor nu aduce
decât uşoare modific ă ri în atmosfera asta temperat ă şi
să nă toas ă !… Aici n-avem motiv s ă ne temem nici de mânia
lui Pluton şi nici de mânia lui Neptun…
Evocarea acestor nume mitologice nu mi se pare de loc
la locul ei. E foarte limpede c ă inginerul Serko îşi bate joc
de mine. De unde s ă fi auzit vreodată supraveghetorul
127
Gaydon vorbindu-se despre Pluton sau despre Neptun?… — Domnule, i-am spus eu, se poate ca
Gaydon vorbindu-se despre Pluton sau despre Neptun?…
— Domnule, i-am spus eu, se poate ca clima de aici s ă fie
foarte potrivit ă pentru dumneavoastră, poate c ă aprecia ţi
aşa cum se cuvine binefacerile unei vie ţi în fundul grotei
din…
Am fost cât pe-aci s ă scap numele de Back-Cup, dar m-
am stă pânit la timp. Ce s-ar întâmpla dac ă aş trezi b ănuiala
c ă ştiu numele insulei şi, prin urmare, cunosc şi pozi ţia ei la
marginea de vest a arhipelagului Bermundelor?
Aşadar, am continuat în felul urm ă tor:
— Dar dac ă pentru mine aceast ă clim ă nu e potrivit ă ,
cred c ă am tot dreptul s-o schimb…
— Într-adev ă r, ai dreptul.
— Şi vreau s ă mi se îngă duie s ă plec, să mi se pun ă la
dispoziţie mijlocul de a m ă întoarce în America.
— N-am niciun argument valabil cu care s ă te contrazic,
domnule Gaydon, răspunde inginerul Serko. Mai mult chiar,
preten ţiile dumitale sunt pe deplin justificate. Totuşi,
trebuie să ţii seama c ă noi tră im aici într-o independen ţă
aristocratic ă , mă rea ţă , c ă nu ascultă m de nicio putere
stră ină , c ă suntem liberi fa ţă de orice autoritate dinafară,
c ă nu suntem coloniştii nici unui stat din lumea veche sau
din lumea nou ă… Faptul acesta merit ă să fie luat în
considera ţie de orice fiin ţă, care are suflet mândru şi inim ă
aleas ă … Şi apoi gândeşte-te numai la amintirile pe care le
evoc ă în mintea unui om cultivat grotele acestea, care par
să fi fost s ăpate de mâna unor zei, în interiorul c ărora îşi
rosteau pe vremuri oracolele prin intermediul lui
Trofonius…
Hot ă rât lucru, inginerului Serko îi plac citatele mitologice!
Trofonius dup ă Pluton şi Neptun! Nu, z ău! Crede oare c ă un
paznic de balamuc ştie cine a fost Trofonius?…
E limpede c ă zeflemistul ă sta continu ă s ă-şi bat ă joc de
mine. Trebuie s ă fac apel la toat ă răbdarea mea ca să nu-i
răspund pe acelaşi ton.
— Adineauri, spun eu scurt, am vrut să intru în locuin ţa
asta, care, dac ă nu m ă înşel, aparţine contelui d’Artigas,
dar am fost împiedicat…
128
— De cine, domnule Gaydon?… — De un individ care e în serviciul contelui. —
— De cine, domnule Gaydon?…
— De un individ care e în serviciul contelui.
— Se vede c ă omul ă sta are ordine precise în privin ţa
dumitale.
— Totuşi, cu voie sau f ără voie, contele d’Artigas trebuie
să audă ce am s ă -i spun…
— Mă tem c ă are să fie cam greu… Aş spune chiar cu
neputin ţă, răspunde zâmbind inginerul Serko.
— Şi de ce?
— Pentru c ă aici nu mai exist ă niciun fel de conte
d’Artigas.
— Cred c ă glumiţi! L-am z ă rit adineauri…
— Nu pe contele d’Artigas l-ai ză rit, domnule Gaydon…
— Dar pe cine mă rog?
— Pe piratul Ker Karraje.
Numele acesta a fost rostit cu o voce aspră, dup ă care
inginerul Serko s-a îndep ărtat, f ăr ă s ă-mi fi trecut prin
minte s ă -l opresc. Piratul Ker Karraje!
Da!… Numele ăsta e o revela ţ ie pentru mine!… Îl cunosc
şi îmi evoc ă nişte amintiri!… Singur acest nume îmi explic ă
tot ce consideram pân ă acum drept inexplicabil!… El îmi
spune cine-i omul în mâinile c ăruia am c ăzut!…
Cu ceea ce ştiam dinainte şi cu ceea ce am aflat dup ă
sosirea mea la Back-Cup din gura inginerului Serko însuşi,
iată ce pot s ă povestesc despre trecutul şi despre prezentul
acestui Ker Karraje.
Acum vreo opt-nou ă ani, m ările Pacificului de vest erau
pustiite de nenum ă rate atacuri, de acte piratereşti,
vârşite cu o îndră zneală nemaipomenită . La acea epoc ă ,
o
ceat ă de răufăc ători de diferite na ţionalit ăţi, dezertori din
contingentele coloniale, evada ţi din puşc ării, marinari care-
şi pă ră siseră navele, cu toţii ac ţionau sub conducerea unui
şef de temut. Nucleul acestei bande se alc ă tuise mai întâi
din oameni de un anumit gen, drojdia popula ţiilor europene
şi americane, atraşi de descoperirea unor bogate ză că minte
aurifere în noua Galie de Sud şi în Australia. Printre aceşti
c ă ut ă tori de aur erau c ă pitanul Spade şi inginerul Serko, doi
declasa ţi, pe care o anumită comunitate de idei şi de
129
caractere îi apropie curând, legându-i foarte strâns. Oamenii aceştia, cultiva ţi şi hotă râ ţi,
caractere îi apropie curând, legându-i foarte strâns.
Oamenii aceştia, cultiva ţi şi hotă râ ţi, ar fi izbutit cu
siguran ţă în orice carieră , fie chiar numai prin inteligenţa
lor. Dar, lipsiţi de conştiin ţă şi de scrupule, hot ărâ ţi s ă se
îmbog ăţeasc ă prin indiferent ce mijloace, dorind s ă obţin ă
prin specula ţii şi jocuri de noroc ceea ce nu izbutiser ă s ă
obţin ă printr-o munc ă r ăbd ătoare şi ordonat ă, indivizii
aceştia se aruncară în v ă lm ă şagul unor aventuri dintre cele
mai neverosimile, când îmbogăţindu-se, când ruinându-se,
aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi indivizi de felul
acesta, lipsiţi de sim ţ moral, veniţi s ă caute avere la aceste
z ă c ă minte aurifere.
În momentul acela se afla la ză că mintele din noua Galie
de Sud un om plin de o îndr ăzneal ă nemaipomenit ă, unul
din acei cutez ă tori care nu se dau îndă ră t de la nimic – nici
chiar din fa ţa crimelor şi a că ror influenţă asupra firilor
violente şi rele este irezistibilă .
Omul acesta se numea Ker Karraje.
Nimeni nu izbutise s ă stabileasc ă , în cursul anchetelor
desfăşurate în jurul persoanei sale, care erau originea şi
na ţionalitatea acestui pirat şi nici ce antecedente avea. Dar
deşi se pricepuse să scape de orice urm ărire, numele lui –
în orice caz numele pe care şi-l d ădea – str ăb ătuse toat ă
lumea. Era un nume pe care toat ă lumea îl rostea numai cu
groaz ă şi cu spaimă , ca şi cum ar fi aparţ inut unui personaj
legendar, invizibil şi cu neputin ţă de prins.
În ce m ă priveşte, am motive s ă cred azi că acest Ker
Karraje e malaez. De altfel, lucrul acesta e puţ in important.
Sigur e c ă a fost considerat pe bun ă dreptate un ho ţ de
mare periculos, autor a nenum ărate atacuri s ăvârşite în
apele acestea îndepă rtate.
După ce petrecu câ ţiva ani la z ăc ămintele aurifere din
Australia, unde leg ă cunoştin ţă cu inginerul Serko şi cu
c ă pitanul Spade, Ker Karraje reuşi s ă pun ă mâna pe un
vapor în portul Melbourne din provincia Victoria. Vreo
treizeci