Sunteți pe pagina 1din 3

Pompiliu Crăciunescu şi transliteratura

Am descoperit originalitatea gândirii lui Pompiliu Crăciunescu cu ocazia cărţii sale Eminescu
– Paradisul infernal şi transcosmologia1. Fundat pe oceanul magmatic al manuscriselor şi desenelor
din Fragmentarium, veritabil laborator unde putem vedea funcţionând subconştientul (sau, mai
precis spus, supraconştientul) lui Eminescu, Pompiliu Crăciunescu descifrează multiple enigme,
permiţând astfel să se configureze treptat figura misterului. Confruntat cu jerbele de referinţe la tot
felul de domenii contemporane - matematica, logica formală, fizica cuantică, teoria haosului,
transdisciplinaritatea, cititorul descoperă că nu noi suntem, de fapt, contemporanii tuturor acestor
domenii ci tocmai Eminescu.
Acest moment precis de conversiune a cititorului se produce când Pompiliu Crăciunescu
dezvăluie, în solida sa argumentare, structura magică ce permite introducerea ordinii in haosul
epistemologic de astăzi, sub forma simbolică a unui triunghi dreptunghic : două laturi ale sale
formând unghiul drept corespund poeziei si metafizicii, a treia latură - ipotenuza - reprezentând
epistemologia. Cu alte cuvinte, Pompiliu Crăciunescu propune substituirea binarului clasic poezie -
metafizică cu ternarul poezie - metafizică - epistemologie. Binarul clasic reprezintă o cunoaştere
mutilată, amputată de prezenţa Naturii. Cunoaşterea ştiinţifică introduce astăzi o circulaţie vitală
între poezie şi metafizică, dincolo de poezie şi dincolo de metafizică. Prin acest triunghi magic,
Pompiliu Crăciunescu şi acel Eminescu pe care ni-l restituie sunt mai aproape de Max Planck decât
de Schopenhauer, de Jacob Boehme şi de Stéphane Lupasco decât de jocurile combinatorii ale unui
Umberto Eco.
Nou Arhimede, Pompiliu Crăciunescu dă o soluţie simbolică a cuadraturii cercului
cunoaşterii, soluţie în acelaşi timp posibilă şi imposibilă, in măsura în care cunoaşterea este pentru
totdeauna deschisă, incompletă.
In pasionantul capitol "Figurile" Vidului, Pompiliu Crăciunescu descifrează cu fineţe sensul
fascinaţiei exercitate asupra lui Eminescu de cuadratura cercului : coexistenţa paradoxală a cercului

1
Pompiliu Crăciunescu, Eminescu – Paradisul infernal şi transcosmologia, Junimea, Iaşi, 2000, prefaţă de Basarab
Nicolescu.

1
vieţii cu pătratul morţii, a finitului şi a infinitului nu în lumea exterioară ci în noi înşine. Mişcarea
era concepută de Eminescu ca "raport constant între finit şi infinit". Cum ar putea răspunsul la
întrebarea "ce este viaţa?" să fie numai, cum scrie Eminescu, "cadavrul îmbălsămat al regelui ajuns
până la noi"? Organismele sunt, in fulguranţa eminesciană, "gheme de lumină", născute de nunta
Soarelui cu Pământul. Eminescu era in căutarea unei ecuaţii universale, ale căror semne le descifra
în arta tuturor timpurilor : "sfinxul e o întrebare şi piramida un răspuns" şi "amândouă la un loc sunt
o ecuaţie". Această ecuaţie universală nu este cea de eliminare a misterului ci tocmai cea de
exprimare plenară a sa. Întreaga poezie a lui Eminescu poate fi percepută, după fericita expresie a
lui Pompiliu Crăciunescu, ca "un ceremonial al transrealităţii".
Dar triunghiul magic descoperit de Pompiliu Crăciunescu nu ar rămâne decât o structură goală
dacă el nu s-ar incarna în nivelele de Realitate. Aceasta încarnare este exprimată de Pompiliu
Crăciunescu printr-un nou concept ce oferă o cale regală de înţelegere a lui Eminescu :
transcosmologia. Fiecare nivel de Realitate se supune propriilor sale legi, introducând o ordine, un
cosmos. Dialectica finit - infinit presupune o transgresare a tuturor cosmosurilor, dar fără disoluţie
în haos. Transcosmologia, adică percepţia organică a ceea ce se află între, peste şi dincolo de orice
cosmos, este posibilă prin prezenţa în noi a terţiului ascuns, conciliind fără fuziune toate
contradicţiile pe care mintea omenească le descoperă necontenit in rezistenţa perpetuă a Realităţii.
Universul cunoaşterii este un univers deschis, revelând o structură fractală a Realităţii.
Un capitol pasionant al cărţii, şi desigur instructiv şi fecund dincolo de tărâmul literaturii, este
intitulat "Măştile nebuniei". Departe de orice viziune clinică sau romantică a nebuniei lui Eminescu,
autorul descoperă în ea o "intensitate a lucidităţii" printr-o cunoaştere transgresivă, purtătoare de o
informaţie altfel inaccesibilă. De unde poate proveni această informaţie dacă nu dinlăuntrul nostru,
printr-un contact cu o inteligenţă înnăscută dar adormită, uneori adormită de altfel până la moarte şi
astfel apărându-ne ca inexistentă. Această inteligenţă este ca un Soare interior : lumina sa orbeşte pe
cel care o priveşte. Timpurile diferite ale istoriei devin simultaneitate a transistoriei. Înţelegem
astfel de ce Pompiliu Crăciunescu vorbeşte de "dimensiunea metafizică, solară" a nebuniei lui
Eminescu.
Cartea lui Pompiliu Crăciunescu, moment marcant al criticii eminesciene, a inaugurat o
perspectivă transdisciplinară a criticii literare şi o perspectivă transistorică a istoriei literaturii.
În cartea sa Strategiile fractale2, Pompiliu Crăciunescu extinde structura poezie - metafizică –
epistemologie la ternarul literatură - metafizică – epistemologie, explorând universul operei lui
René Daumal, Ion Barbu, I. L. Caragiale, Roberto Juarroz şi cel al modestelor mele scrieri, definind
contururile a ceea ce putem numi transliteratură.

2
Pompiliu Crăciunescu, Strategiile fractale, Junimea, Iaşi, 2003.

2
Dar plenitudinea explorării apare atunci când Pompiliu Crăciunescu abordează opera
vizionară a unui frate al său întru spirit, Vintilă Horia in monografia Vintilă Horia - Translittérature
et Réalité 3. Apofatismul artei reuneşte apofatismul mistic şi apofatismul ştiinţific, într-un univers
constituind o punte între ştiinţă şi gnoză, graţie ternarului iubire – cunoaştere - revelaţie. Vintilă
Horia ne apare astfel ca un mare profet al resurecţiei sacrului.
Îndelunga şedere în Franţa a impregnat gândirea lui Pompiliu Crăciunescu de spiritul Şcolii
Franceze, caracterizate prin rigoare, fineţe şi umanism. Rigoarea este cea a limbajului, unde fiecare
cuvânt are locul şi funcţia sa. Fineţea este cea a gândirii : nuanţa este privilegiată într-o gândire care
încearcă să-şi găsească rostul prin cuvinte deseori neputincioase a exprima Realitatea în întregimea
sa. În sfârşit, umanismul este de ordin spiritual : totul este centrat pe fiinţa umană, dar o transcende.
Pompiliu Crăciunescu a dezvăluit, prin scrierile sale deschizătoare de drumuri, potenţialităţi
care se vor concretiza cu siguranţă în anii ce urmează.

3
Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia - Translittérature et Réalité, Editura L’Homme Indivis, Veauche, Franţa, 2008.