Sunteți pe pagina 1din 1

EPIGONII (Convorbiri literare 1870) Titlul poeziei sugereaza sensul conceptiei emiesciene privid admiratia pt poetii predecesori ,care

credeau in ceea ce scriau,spre deosebire de contemporanii poetului,despre acesta considera ca au o opera trezita,rece. Cuvantul epigon =descendent nedemn al unor inaintasi ilustri.Poezia este structurata in 3 parti,primele doua fiind delimitate grafic de Eminescu printr-un rand de puncte de suspensie,alcatuind o ampla antiteza istorica,artistica si morala intre trecut si prezent.Ultima parte este o meditatie filozofica profunda si amara prin care Eminescu reflecta asupra conditiei umane in lume. In prima parte Eminescu ii elogiaza pe inaintasi,hiperbolizand valoarea artistica a operelor lor,dar mentionand indeosebi patriotismul sincer al acestora.Creatiile predecesorilor sunt comparate de autor cu zilele de aur a scripturelor romane,reliefand o imagine a lor ideala.Scriitorii mentionati si caracterizati succint sunt prezentati intr-o ordine gradata si ascendenta valoric. Partea a doua a poemului este un aspru rechizitoriu pe care Eminescu il face poetilor contemporani,apeland la satira si sarcasm si alegand antiteza ca modalitate de ilustrare a contrastului spiritual dintre predecesori si contemporani.Aceasta parte este construita pe baza unor alternante pronominale intre formle pronumelor personale noi si voi,reprezentand distanta ireconciliabila dintre predecesorii epocii eminesciene si contemporanii sai.Astfel,noi,epigonii,lipsiti de sensibilitate,de sentimente si de idealuri,sunt caracterizati,prin propozitii scurte si uneori eliptice de predicat,precum si prin epitete apreciative.In forme satirice,ajungand pana la accente pamfletare,poetul critica societatea lipsita de idealuri majore in care i-a fost destinat sa traiasca. Credinta lui Eminescu in menirea poetului de a exprima idealuri estetice este ilustrata printr-o aglomerare de antiteze,care pun in opozitie simtirile sufletesti si gandirile profunde ale generatiei trecute cu micimea caracterelor,amploarea viciilor,mediocritatea aspiratiilor care-i domina pe contemporani.Poetul sacralizeaza sensibilitatea pura,neintinata a generatiilor trecute,apeland la metafore cu o mare forta ilustrativa.Eminescu construieste chiar o viziune apocaliptica asupra lumii: astfel viitorul pare sa se fi consumat odata cu generatia valoroasa,iesita deja de pe scena istoriei literare,in timp ce trecutul s-a metamorfozat intr-un prezent lipsit de valoare. Ultimele 3 strofe sunt lipsite de accente satirice,in favoarea meditatiei filozofice ispirate de la Schopenhauer. Eminescu afirma ca viata si moartea sunt etapele firesti ale existentei universale,ca ele se succed perpetuu si pun capat duratei omenesti,careia astfel ii asigura un caracter tragic.In penultima strofa,poetul exprima propria conceptie despre creatia lirica prin definirea poeziei pornind de la interogatia retorica:Ce e poezia?,pe care o concepe ca pe o creatie pura,divina,in care imaginile poetice sunt icoane,ce innobileaza prin sensibilitate si emotie mintea si sufletul omenesc. In strofa finala,poetul adreseaza salutul sau de adio generatiei dinaintea lui,careia ii recunoaste un merit fundamental-acela de a fi realizat o lume imaginara,cea a artei,opuse existentei cotidiene,banale.In ultimul vers,tristetea lui Eminescu atinge cotele nefericirii,deoarece valorile adevarate au fost inlocuite de o lume a orgoliilor,decadenta si superficiala:Toate-s praf...Lumea-i cum este...si ca dansa suntem noi.Punctele de suspensie accentueaza deprimarea poetului pricinuita de lipsa valorilor morale si a incapacitatii contemporanilor de a aspira idealuri superioare,care dau esenta profunda vietii.