Sunteți pe pagina 1din 8

Familie şi Moşteniri

PARTAJUL

© Cristian Gânj 2009

Toate informaţiile conţinute în acest material reprezintă un sumar al legislaţiei publicate în


Monitorul Oficial al României şi poate conţine opinii personale ale autorului. Acest material
reprezintă o simplă prezentare adresată publicului şi colegilor jurişti în scopul exclusiv al
informării . Acest material nu consituie consultaţie juridică sau sfat juridic profesional în înţelesul
legii. Cristian Gânj îşi declină în mod expres responsabilitatea cu privire la orice acţiune sau
inacţiune întemeiată sau derivată din lectura acestei prezentări.
P artajul este una dintre cele mai întâlnite situaţii în care este necesară asistenţa

juridică calificată sau reprezentarea în cadrul unui proces civil. Fie că este vorba despre
împărţirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei sau despre bunurile
transmise mai multor moştenitori în urma decesului proprietarului, partajul este
modalitatea prin care fiecare co-proprietar (co-părtaş) devine singurul proprietar al unui
bun sau a unei porţiuni din ceea ce se împarte.

Masa bunurilor de împărţit este caracterizată de proprietatea comună pe care o numim


„devălmăşie” în cazul bunurilor a doi soţi sau „indiviziune” în cazul unei moşteniri sau a
unui bun achiziţionat împreună de două sau mai multe persoane necăsătorite.

I. DEVĂLMĂŞIA BUNURILOR CELOR DOI SOŢI

Potrivit regimului actual de reglementare, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de


oricare dintre soţi* este bunul comun al ambilor. Nu are astfel relevanţă dacă în act este
trecut doar unul dintre soţi sau amândoi ori dacă semnează doar unul şi nu ambii.
Această comunitate de bunuri poartă numele de devălmăşie deoarece legea nu stabileşte
niciodată cât anume din bun sau din valoarea sa este al unui soţ şi cât al celuilalt. Ambii
au drepturi egale şi de multe ori nu pot dispune de aceste bunuri decât împreună.
Vânzarea sau ipotecarea unui imobil bun comun este nulă, de exemplu, dacă operaţiunea
nu are acordul celuilalt soţ, iar vânzarea sau ipotecarea unei părţi din bun nu este
posibilă.

Regula generală a comunităţii nu va înceta decât în urma partajului de bunuri comune


ale soţilor, operaţiune care se va efectua de regulă după desfacerea căsătoriei. Abia
atunci, soţii de comun acord sau judecătorul – dacă nu se înţeleg – vor stabili cu cât a
* Prin termenul de soţ în sens juridic înţelegem atât femeia cât şi bărbatul.
contribuit fiecare dintre soţi la achiziţionarea bunului în urma examinării veniturilor
fiecăruia.

Fiecare dintre soţi dobândeşte în devălmăşie cu celălalt doar bunuri comune anume
determinate (ex. o casă, o maşină, un depozit bancar, o creanţă de recuperat de la alte
persoane, et.c. ) păstrându-şi în rest propriul patrimoniu, adică totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor sale personale. Bunurile comune vor face parte din această totalitate alături
de celelalte bunuri şi obligaţii proprii.

Această regulă este obligatorie. Legea română presupune efortul comun al soţilor la
dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei şi nu permite stabilirea unilaterală sau de
comun acord a unui alt regim juridic, încercând astfel să evite situaţiile inechitabile care
pot apărea în urma influenţei crescute a unui soţ în detrimentul celuilalt. De-a lungul
timpului, judecătorii români au extins această atitudine paternalistă transformând în bani
munca unui soţ în cadrul gospodăriei, respectiv creşterea copiilor, curăţenia, gătitul sau
alte activităţi casnice, recunoscând la partaj această muncă cu titlu de cotă de contribuţie
la achiziţionarea unui bun în timpul căsătoriei.

Imposibilitatea soţilor de a alege un alt regim juridic al bunurilor dobândite în timpul


căsătoriei precum şi modul în care au fost construite noţiunile de contribuţie sau de
venituri din muncă a îndepărtat legislaţia românească de la realităţile sociale ale familiei
contemporane. În contextul egalităţii sexelor şi al dezvoltării noţiunii de familie în care
ambii soţi muncesc potrivit pregătirii şi competenţelor proprii, au apărut în procesele de
partaj soluţii inechitabile de recunoaştere nejustificată a unor cote de contribuţie mărite
în favoarea unuia dintre soţi în urma aplicării unor clişee învechite cu privire la relaţia
dintre cele două sexe. Acest lucru a dat naştere numeroaselor situaţii în care unul dintre
soţi îşi ascunde anumite bunuri de celălalt, încercând să-şi protejeze libertatea sa
contractuală şi capacitatea de a dispune în mod liber de bunurile dobândite prin eforturi
proprii.
Viitorul Cod civil al României va renunţa la impunerea forţată a regimului comunităţii
de bunuri, recunoscând pentru prima dată posibilitatea de a alege între regimul
comunităţii legale, cel al comunităţii convenţionale sau cel al separaţiei de bunuri. Spre
deosebire de reglementarea în vigoare, cei care nu vor dori să li se aplice comunitatea
legală vor putea încheia convenţii matrimoniale. Potrivit regimului separaţiei de bunuri,
fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv atât asupra bunurilor dobândite înainte de
încheierea căsătoriei (ca şi până acum) dar şi a celor pe care le dobândeşte în nume
propriu şi prin eforturi individuale în timpul căsătoriei.

Legea română de astăzi exclude din devălmăşie doar anumite bunuri dobândite în timpul
căsătoriei pentru care nu mai aplică ipoteza iniţială a efortului comun. Această atitudine
se datorează unor relaţii sau eforturi de creaţie strict personale ale dobânditorului. Acest
soţ va păstra bunurile în patrimoniul său cu titlu de bunuri proprii şi nu le va împărţi
niciodată cu celălalt soţ chiar dacă au fost dobândite în timpul căsătoriei.

Sunt astfel bunuri proprii:

✔ bunurile dobândite înaintea căsătoriei,


✔ bunurile primite prin moştenire de la lege sau prin testament,
✔ bunurile donate dacă cel care donează nu a precizat că aparţin amândurora,
✔ bunurile şi efectele personale sau cele destinate exercitării profesiei,
✔ premiile şi recompensele,
✔ manuscrisele literare şi ştiinţifice,
✔ schiţe sau proiecte artistice ori alte asemenea creaţii intelectuale strict personale,
✔ indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei,
✔ valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta
valoare.
II. INDIVIZIUNEA ÎNTRE MOŞTENITORI
O altă categorie de situaţii în care întâlnim regimul co-proprietăţii este cea a
moştenitorilor unei persoane decedate. Cu toate că şi această formă de comunitate
încetează tot prin partaj (de bună voie sau judecătoresc), diferenţele între indiviziunea
succesorală şi devălmăşia soţilor sunt foarte mari.

Spre deosebire de regimul comunităţii de bunuri al soţilor, în cazul indiviziunii


succesorale cunoaştem de la bun început cât din moştenire aparţine unuia şi cât altuia
sub forma unor „cote” stabilite de lege. Aceste cote sunt prevăzute la modul ideal şi nu
concret pentru că este stabilită doar fracţia sau procentul din întreaga moştenire care
revine fiecăruia dintre moştenitori. În situaţia simplă a doi fraţi care moştenesc prin lege
pe părintele lor, fiecare are dreptul la o jumătate din întreaga moştenire: jumătate
neconcretizată în anumite bunuri, procentul regăsindu-se în fiecare particulă din fiecare
bun care formează masa succesorală. Abia prin partaj se vor concretiza cotele fiecăruia
în anumite loturi de bunuri, iar pentru egalizarea loturilor se vor plăti diferenţe de bani
denumite sulte.

Transmiterea unei moşteniri se poate produce cu titlu universal sau cu titlu particular.

Spre deosebire de masa bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, masa succesorală


reprezintă întreg patrimoniul celui care a decedat, inclusiv datoriile şi obligaţiile sale.
Prin transmiterea acestuia, patrimoniul fiecărui moştenitor va cunoaşte o confuziune, un
amestec patrimonial de drepturi şi obligaţii: proprii şi moştenite. Moştenitorul va fi ţinut
astfel de obligaţiile contractate de persoana pe care o moşteneşte şi la nevoie creditorii îi
vor putea urmări propriile bunuri pentru a acoperi aceste datorii, această transmisiune
fiind denumită cu titlu universal.
În cazul în care persoana decedată a lăsat prin testament un anumit bun unei anumite
persoane, transmisiunea este cu titlu particular fiind restrânsă la bunul respectiv. În acest
caz, bunul intră în patrimoniul moştenitorului împreună doar cu garanţiile asupra
acestuia.

Pentru a evita situaţiile neplăcute ale primirii unei moşteniri în care obligaţiile depăşesc
valorea bunurilor, legea permite două modalităţi de ieşire din aceste situaţii: renunţarea
la moştenire şi acceptarea sub beneficiu de inventar. Astfel, nimeni nu poate fi obligat să
accepte o moştenire, declaraţia de renunţare a moştenitorului producând efecte în mod
retroactiv de la data deschiderii moştenirii prin decesul autorului. Codul civil precizează
că cel care a renunţat este socotit că nu a fost niciodată moştenitor. Acceptarea
moştenirii sub beneficiu de inventar împiedică confuziunea între patrimonii în baza
declaraţiei exprese a moştenitorului că acceptă moştenirea, dar înţelege să răspundă de
datoriile moştenirii numai în limita bunurilor moştenite. Pentru a opera o astfel de
acceptare sunt necesare operaţiuni de inventariere a bunurilor moştenite, plata anumitor
taxe, precum şi nemanifestarea anterioară a acceptării simple a moştenirii.

III. COMUNITATEA PRIN CONTRACT

O ultimă situaţie în care putem întâlni starea de co-proprietate este aceea prin care două
sau mai multe persoane necăsătorite doresc să cumpere împreună un anumit bun fie
pentru folosinţa comună (de ex. o casă de vacanţă) sau cu titlu de investiţie (de ex. un
imobil în scopul revânzării). În temeiul principiului libertăţii contractuale, co-
proprietarii pot stabili de la început ce procent are fiecare dintre ei din bunul astfel
cumpărat, urmând ca la momentul împărţelii să respecte cotele astfel stabilite conform
investiţiei fiecăruia.
IV. REGULI COMUNE DE PROCEDURĂ

În momentul în care co-proprietarii doresc să înceteze starea de comunitate, aceştia îşi


pot împărţi de bună voie bunul sau bunurile comune. În cazul imobilelor aceştia vor
deschide o procedură amiabilă notarială cu plata taxelor aferente, urmând a face
dezmembrări după caz, şi a obţine prin actul de partaj proprietatea exclusivă asupra
bunurilor fiecăruia. O altă opţiune este aceea de a vinde împreună bunurile comune şi de
a împărţi sumele de bani rezultate din vânzare conform înţelegerii lor.

În situaţia în care co-proprietarii nu se înţeleg, conflictul juridic apărut între ei se va


rezolva pe cale judecătorească prin procesul de partaj. Procesul de partaj (împărţeala în
varianta arhaică a textului procedurii civile) este un proces civil la finalul căruia fiecare
proprietar va dobândi proprietatea exclusivă asupra anumitor bunuri sau sume de bani
rezultate din hotărârea pe care o va lua în locul proprietarilor judecătorul. Fiind un
mijloc de excepţie de la regula generală privind împărţirea de comun acord, judecătorul
trebuie să stăruie pe parcursul procesului ca părţile să ajungă la un acord iar dacă aceştia
reuşesc în urma negocierilor să se înţeleagă atunci va fi pronunţată o hotărâre conform
soluţiei amiabile a părţilor.

Cererea se introduce la judecătorie, indiferent de valoarea bunurilor de împărţit.


Competenţa unei anumite judecătorii urmează a fi stabilită în funcţie de situaţia
particulară a fiecărui caz. Cererea de împărţeală trebuie să conţină numele şi adresele
persoanelor între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere
împarţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află,
precum şi persoana care le deţine sau le administrează.

Pentru a stabili în echitate cât se cuvine fiecăruia, judecătorul va forma loturi care
cuprind bunuri imobile şi mobile sau alte valori. Dacă loturile sunt inegale în raport cu
cât se cuvine fiecăruia, judecătorul va întregi valoarea acestora prin sume de bani
denumite sulte. Anumite bunuri pot fi atribuite direct unuia dintre co-proprietari în
funcţie de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor
de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre
coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu
acordul coproprietarilor sau alte asemenea criterii. Judecătorul poate aşadar să dispună
atribuirea unui bun şi în funcţie de alte consideraţii, cum ar fi de exemplu situaţia des
întâlnită în practică a faptului că unul dintre co-proprietari nu are altă locuinţă şi trebuie
să crească un minor care i-a fost încredinţat după divorţ.

La finalul procesului de partaj, partea căruia i s-a atribuit un bun devine proprietar
exclusiv asupra bunului respectiv, urmând să plătească o sumă de bani corespunzătoare
cotei celuilalt co-proprietar. Proprietarul exclusiv îşi va intabula pe numele său bunul
imobil, putând dispune de el cum doreşte însă cu respectarea dreptului la suma de bani
stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea celuilalt fost co-proprietar. Acesta din
urmă are stabilit prin lege o garanţie denumită privilegiu care funcţionează ca o ipotecă,
putând urmări bunul în mâinile oricărei alte persoane pentru a-l vinde la licitaţie şi a-şi
recupera suma de bani din hotărârea judecătorească.

Cristian Gânj
cabinet de avocat
Iasi
Bd. Tutora No. 8, P2 Ap.1

Tel: + 4 0744 275 112


E-mail: office@ganj.ro

http://www.ganj.ro

membru al:
Uniunea Nationala a Barourilor din Romania
Baroul Iasi