Sunteți pe pagina 1din 225

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

DANIEL SIMEANU

NUTRIŢIE ŞI ALIMENTAŢIE

ANUL III, SEMESTRUL I+II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2012

CUPRINS

CAPITOLUL 1. VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR ŞI RAŢIILOR ……

4

1.1. Compoziţia chimică a plantelor şi corpului animalelor …

4

1.2. Compoziţia chimică brută a nutreţurilor ………………

5

1.2.1. Apa ………………………………………………….

5

1.2.2. Substanţe minerale sau cenuşa brută ………………

6

1.2.3. Substanţele organice ……………………………

13

1.2.3.1 Glucidele …………………………………….

13

1.2.3.2 Lipidele ……………………………………

15

1.2.3.3 Proteinele ……………………………………

16

1.2.3.4. Vitaminele ………………………………….

23

1.3 Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri ………

33

1.3.1 Experienţe de digestibilitate „in vivo” (pe animal) ….

33

1.3.2. Alte metode de stabilire a digestibilităţii substanţelor nutritive ………………………………

36

1.3.3. Factori care influenţează digestibilitatea

substanţelor nutritive din nutreţuri ………………….

37

1.4. Efectul productiv al nutreţurilor …………………………

40

1.4.1. Metode experimentale directe ………………………

40

1.4.2. Bilanţul nutritiv material (sau bilanţul N şi C) ……

40

1.4.3. Bilanţul nutritiv energetic …………………………

41

1.5. Unităţi de măsură şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor ……………………………………

42

1.5.1. Unităţile bazate pe efectul productiv ……………….

42

1.5.2. Rolul energetic al nutreţurilor ………………………

44

1.5.3. Unităţi bazate pe conţinutul în energie ……………

51

1.5.4. Valoarea proteica a nutreţurilor …………………….

54

CAPITOLUL 2. CERINŢE ŞI NORME DE HRANĂ ………………………….

58

2.1. Cerinţe pentru întreţinere şi pentru producţie ……………

60

2.2. Cerinţe pentru reproducţie ………………………………

66

2.3. Cerinţe pentru lactaţie ……………………………

72

2.4. Cerinţe pentru producţia de ouă …………………………

75

CAPITOLUL 3. NUTREŢURILE UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIA ANIMALELOR ŞI CARACTERISTICILE LOR NUTRITIVE

81

3.1. Criterii de clasificare a nutreţurilor ………………………

81

3.2. Nutreţurile de origine vegetală …………………………….

81

3.2.1. Nutreţurile verzi …………………………………….

81

3.2.2. Nutreţurile fibroase …………………………………

87

3.2.3. Nutreţuri însilozate ………………………………….

89

3.2.4. Nutreţuri grosiere …………………………………

94

3.2.5. Rădăcinoase şi tuberculifere ………………………

95

3.2.6. Nutreţuri concentrate ……………………………….

96

3.2.7. Subprodusele industriale ……………………………

99

3.3. Drojdiile furajere …………………………………………

103

3.4.

Nutreţuri de origine animală ………………………………

103

3.5. Substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) utilizate în hrana animalelor pentru echilibrarea balanţei în proteine …

107

3.6. Nutreţuri combinate ……………………………………….

110

CAPITOLUL 4. ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR …………

127

CAPITOLUL 5. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI TAURINELOR …………….

128

5.1. Particularităţi ale digestiei …………………………………

128

5.2. Alimentaţia vacilor în lactaţie ……………………………

130

5.2.1. Cerinţe de hrană …………………………………….

130

5.2.2. Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie ………

134

5.3. Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată …………………

141

5.3.1. Cerinţe de hrană în perioada repausului mamar ……

143

5.3.2. Regimuri de furajare pentru vaci în gestaţie avansată

143

5.4. Alimentaţia viţeilor ………………………………………

144

5.5. Alimentaţia tineretului femel de reproducţie ……………

150

5.6. Alimentaţia taurinelor destinate producţiei de carne ……

152

5.6.1. Cerinţe de hrană …………………………………….

154

5.6.2. Efectul tratării/preparării nutreţurilor ………………

156

5.6.3. Regimuri de furaje pentru tineret ………………… taurin în creştere/îngrăşare ………………………….

157

5.6.4. Utilizarea concentratelor la tineretul ……………… taurin în creştere/îngrăşare ………………………….

160

5.7. Tulburări metabolice ………………………………………

162

CAPITOLUL 6. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI OVINELOR ………………

164

6.1. Particularităţi ale digestiei …………………………………

164

6.2. Alimentaţia oilor (oi mame) ……………………………….

165

6.2.1. Cerinţe de hrană …………………………………….

165

6.2.2. Alimentaţia oilor în perioada de pregătire …………. pentru montă şi montă ………………………………

167

6.2.3. Alimentaţia oilor în gestaţie ………………………

168

6.2.4. Alimentaţia oilor în lactaţie ………………………

169

6.3. Alimentaţia ovinelor pentru carne …………………………

170

CAPITOLUL 7. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI CABALINELOR …………

173

7.1. Particularităţi ale digestiei …………………………………

173

7.2. Cerinţe de hrană …………………………………………

174

7.3. Alimentaţia iepelor ………………………………………

177

7.4. Alimentaţia armăsarilor ……………………………………

179

7.5. Alimentaţia tineretului cabalin …………………………….

180

7.6. Alimentaţia cailor de muncă ………………………………

183

7.7. Tulburări de origine alimentară ……………………………

185

CAPITOLUL 8. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PORCINELOR …………….

187

8.1. Particularităţi ale digestiei …………………………………

187

8.2. Cerinţe de hrană …………………………………………

188

8.3. Utilizarea aditivilor furajeri la porcine …………………….

190

8.4.Tehnici de preparare a nutreţurilor şi metode de hrănire …

191

8.5. Alimentaţia scroafelor ……………………………………

193

8.6. Alimentaţia vierilor ……………………………

195

8.7.

Alimentaţia porcilor în creştere ……………………………

196

CAPITOLUL 9. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PĂSĂRILOR

201

9.1. Particularităţi ale digestiei

201

9.2. Consumul de hrană

202

9.3. Tehnici şi metode de hrănire ………………………………

203

9.4. Alimentaţia găinilor ……………………………………….

205

9.4.1. Alimentaţia puicuţelor de înlocuire ………………

205

9.4.2. Alimentaţia găinilor în perioada de ouat

207

9.5. Alimentaţia puilor de carne (broileri) de găină ……………

207

9.6. Alimentaţia curcilor

211

ANEXE ………………………………………………………………………….

214

Bibliografie ……………………………………………………………………

224

CAPITOLUL 1

VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR ŞI RAŢIILOR

Prin nutreţ se înţelege orice produs de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză care prin conţinutul său în energie şi substanţe nutritive concură la acoperirea cerinţelor animalelor, fără a influenţa negativ starea de sănătate a acestuia sau a consumatorului de produse animaliere. Raţia de hrană este alcătuită din unul sau mai multe nutreţuri care prin conţinutul lor satisfac cerinţele de întreţinere şi de producţie ale animalului, corespunzător greutăţii corporale, stării fiziologice, pe categorii de vârstă, forme de producţii, niveluri productive, calitatea producţiei etc. Valoarea nutritivă a unui nutreţ este dată pe de o parte de conţinutul acestuia în substanţe nutritive, iar pe de altă parte de capacitatea organismului de a utiliza aceste substanţe, deci valoarea nutritivă este rezultanta interacţiunii „nutreţ – animal”. Valoarea nutritivă (VN) a unei raţii este dată atât de suma valorii parţiale ale substanţelor nutritive conţinute de fiecare nutreţ în parte cât şi de interacţiunea, respectiv complementaritatea acestor substanţe nutritive care pot duce la o creştere sau chiar scădere a VN a nutrienţilor din raţie.

1.1. Compoziţia chimică a plantelor şi corpului animalelor

Din analiza chimică comparativă a corpului animalelor şi a plantelor furajere, s-a constatat că atât în plante cât şi în corpul animalelor intră aceleaşi elemente chimice, cum sunt: C, O, H, U, S, P, I, Fe, Ca, K, Zn, Cu, Mn, Na, Cl iar din acestea, C, O, H şi N, reprezintă cca. 95% (tab. 1.1).

Tabelul 1.1. Ponderea elementelor chimice în plante şi corpul animal

Specificare

C

O

H

N

Substanţe minerale

%

%

%

%

%

Plante

45

42

1,5

6,5

5

Animale

63

13,8

5,0

9,4

8,8

În plante predomină substanţe organice ternare (C, O, H), respectiv glucidele, comparativ cu corpul animalelor în care predomină proteinele (C, O, H, N) şi grăsimile. Glucidele au rol atât plastic cât şi de rezervă, comparativ cu corpul animal unde acestea se găsesc în cantităţi foarte mici şi riguros controlate prin sistemul glicemic. Se poate aprecia că organismul animal nu dispune în rezervă decât grăsimi şi proteine. Glucidul de bază este reprezentat de celuloză iar în grăunţe şi seminţe de amidonul, inulina şi alte zaharuri simple; în organismul animal glucidul de rezervă este glicogenul, iar cel circulant glucoza.

1.2. Compoziţia chimică brută a nutreţurilor

Cercetările de nutriţie având la bază aprecierea VN după compoziţia chimică brută a nutreţurilor datează de la sfârşitul sec. XVIII şi au continuat, ca metodă unică, până în deceniul al 4-lea al sec. XIX. Schema cadru de analiză a fost propusă de cercetătorii germani Henneberg şi Stochmann, la staţiunea Weende, cunoscută sub numele de schema Weende-ană care, ulterior a fost completată cu o serie de noi analize, necunoscute la vremea respectivă (fig. 1.1).

1.2.1. Apa

Conţinutul nutreţurilor în apă este foarte variabil, fiind influenţat de numeroşi factori ca: specia de plante, soiul, faza de vegetaţie, partea de plantă utilizată ca nutreţ, tehnologia de conservare etc. Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai ridicată în nutreţurile verzi (75-85%), rădăcinoase şi tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-95%) şi mai scăzută în nutreţurile conservate prin uscare, (12-14%) respectiv în grăunţe, seminţe, reziduuri industriale uscate, făinuri animale etc.

Nutreţ

Substanţă

uscată

(SU)

(SU=100-U)

animale etc. Nutre ţ Substan ţă uscat ă (SU) (SU=100-U) Ap ă total ă (umiditate) (U)

Apă totală

(umiditate)

(U)

macroelemente (Ca, P, Na, K, Mg, Ca, S, Si)

(umiditate) (U) macroelemente (Ca, P, Na, K, Mg, Ca, S, Si) Cenu şă brut ă (Cen.B)

Cenuşă brută

(Cen.B)

(Ca, P, Na, K, Mg, Ca, S, Si) Cenu şă brut ă (Cen.B) Calcinare la 650

Calcinare la

650 0 C

S, Si) Cenu şă brut ă (Cen.B) Calcinare la 650 0 C microelemente (Fe, Cu, Co,

microelemente (Fe, Cu, Co, I, Zn, Mn, Mo, F etc.)

PB Metoda Kjeldhal

GB Metoda Soxhlet

CB Metoda Sherrer-Krushner sau Weende-ană

SEN* SEN=SO- (PB+GB+CB)

Vitamine

Substanţă organică

(SO)

SO=SU-Cen.B

Vitamine Substan ţă organic ă (SO) SO=SU-Cen.B Relativ ă (Ur) → uscare la 60 0 C

Relativă (Ur) uscare la 60 0 C

Absolută (Ua) uscare la 105 0 C

Totală (Ut) Ut=Ur+

Ua (100 - Ur)

100

Notă: * Se deduc prin diferenţă Fig. 1.1. Schema analizei chimice a nutreţurilor

În nutreţuri apa se găseşte sub mai multe forme şi anume:

apa de vegetaţie, care se găseşte în citoplasma celulară;

apa de constituţie, care intră în structura peretelui celular (nu poate fi eliminată prin uscare); apa de imbibiţie sau de higroscopicitate pe care nutreţurile o absorb din mediul înconjurător, cantitatea absorbită fiind în corelaţie cu umiditatea atmosferică; apa de preparaţie care este introdusă în procesul de preparare a nutreţurilor; apa tehnologică care este adăugată în procesul de extracţie a unor substanţe nutritive din materia primă ce a servit unor scopuri industriale (reziduuri industriale apoase). În corpul animal apa se găseşte în proporţii de 45-75%, în funcţie de vârsta

animalului, starea de întreţinere, respectiv gradul de îngrăşare. se prezintă sub mai multe forme:

apa de constituţie care intră în structura peretelui celular lipo-proteic;

apa circulantă (plasma sangvină, limfă etc.);

apa lacunară care se găseşte în citoplasma celulară. Apa din corpul animal, după provenienţă, poate fi exogenă (din apa de băut şi cea conţinută în nutreţuri) şi apa endogenă provenită în urma arderilor substanţelor nutritive. prin oxidarea a 1 g de proteină rezultă 0,41 g apă, prin oxidarea a 1g glucide rezultă 0,55 g apă, iar prin oxidare a 1 g lipide rezultă 1,07 g apă.

Cunoaşterea conţinutului nutreţului în apă are o foarte mare importanţă deoarece valoarea nutritivă a nutreţurilor este direct proporţională cu conţinutul în apă iar conservarea nutreţurilor se face în raport cu conţinutul acestora în apă. Conservarea nutreţurilor prin uscare presupunea pierderea unor cantităţi importante de apă astfel încât acestea să nu conţină mai mult de 15-16% apă iar conservarea în mediu umed se face numai prin procedee fermentative, respectiv prin însilozare în mediu anaerobiotic.

1.2.2. Substanţe minerale sau cenuşa brută

Rezidiul uscat rezultat în urma calcinării nutreţurilor sau corpului animal constituie cenuşa brută, care conţine totalitatea substanţelor minerale. cantitatea de cenuşă brută variază în limite mari în nutreţurile vegetale, 1-14% (nutreţuri verzi şi suculente 1-5%, nutreţuri fibroase 5-15%) şi mai puţin în corpul animal, 3-5%. Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de săruri minerale propriu- zise, intrând în structura oaselor scheletului şi a dinţilor la animale, sau ca elemente de structură la plante, cât şi sub formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe) sau sub formă ionică, în diferite lichide, După ponderea gravimetrică, substanţele minerale se împart în macroelemente – peste 100 mg/kg nutreţ sau 0,04% în organism (Ca, P, Na, K, Mg, Cl, Si, S), microelemente – sub 100 mg/kg nutreţ sau sub 0,04% în organism (Co, Cu, I, Zn, Mg, F, Fe) la care în ultimii ani s-au mai adăugat şi alte elemente (As, Ti, Li, Rb, ş.a.). Conţinutul total de substanţe minerale din nutreţuri şi corpul animal variază în limite destul de mari şi este influenţat: la plante de specia de plante, soiul, partea de plantă, faza de vegetaţie, precum şi condiţiile de mediu (sol, climă, regim de precipitaţii, regim de fertilizare); la animale este influenţat de specia de animale, vârsta, starea de întreţinere etc.

Rolul biologic al diferiţilor ioni în organism

Macroelemente

Calciul, fosforul şi magneziul

Între aceste elemente există o serie de interrelaţii foarte importante de aceea stabilirea rolului lor se face de regulă împreună. Sărurile de Ca şi P deţin cca. 65-70% din totalul substanţelor minerale din organism, Ca reprezintă 1,3-1,8% iar P, 0,1-0,8% din greutatea corporală iar sărurile de magneziu reprezintă 0,04-0,5% din greutatea corporală. În corpul unui om de 70 kg se găsesc 1,2 kg Ca, 0,3 kg P şi 0,15 kg Mg. Cea mai mare parte a sărurilor de Ca, P şi Mg (cca. 99%) se găsesc în schelet, adică în oase şi dinţi, iar restul sunt constituenţi ai acizilor nucleici, fosfolipidelor, cazeinei şi a unor coenzime, sau se găsesc sub formă ionică. Raportul Ca/P în oase este de 2/1. În afara rolului plastic pe care-l îndeplinesc aceste elemente, este de remarcat şi rolul biologic activ al acestora în organism. Calciul intervine în coagularea sângelui, activând vitamina K şi trombochinaza, care transformă protrombina în trombină, menţine excitabilitatea normală a sistemului nervos şi muscular. În cazul scăderii cantităţii de Ca din sânge, creşte excitabilitatea nervoasă şi apar contracţii de tip tetanic. Ca şi P au un rol important în producţia de lapte, intrând în structura cazeinei şi a unor enzime eliminându-se zilnic, la 1 kg lapte, cca. 1,2-1,3 g Ca şi 0,9 g P. Utilizarea Ca, P şi Mg pentru sinteza laptelui se face pe de o parte din hrana ingerată, iar o altă parte, din oase. O insuficientă aprovizionare în P are influenţă negativă asupra mobilizării rezervelor de Ca din oase în timp ce insuficienţa aprovizionării prin hrană de Ca, poate declanşa mobilizarea simultană din oase a Ca şi P. Efectele carenţei prelungite în Ca şi P, la vacile de lapte, în timpul gestaţiei, are ca consecinţă manifestarea unei boli nutriţionale numită „febra vituleră”, care apare imediat după fătare şi se caracterizează printr-o hipocalcemie severă, mişcări dezordonate, apariţia de contracţii tetanice, pareze şi paralizii, comă şi chiar moarte. Găinile ouătoare elimină zilnic cantităţi foarte mari de Ca, P, şi Mg prin cochiliile ouălor. Rezervele de Ca în scheletul găinilor sunt mici, de aceea necesarul zilnic trebuie să se asigure prin hrană, în caz contrar apar ouă cu coaja foarte subţire sau fără coajă, scade producţia de ouă sau se poate chiar opri. Fosforul intervine atât ca element de structură în oase şi dinţi dar intră şi în structura unor proteine, a acizilor nucleici, a fosfolipidelor, a ATP-ului, intervenind astfel în procesul de fosforilare şi de transfer a energiei. Alături de Na şi K, P intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic şi a presiunii osmotice din organism. Vacile de lapte cu producţii ridicate de lapte ca şi găinile ouătoare, elimină zilnic cantităţii importante de P care trebuie echilibrat prin hrană. Magneziul are rol atât plastic cât şi biocatalitic. Din cantitatea totală de Mg, cca. 70% intră în structura oaselor şi dinţilor iar restul se găseşte fie în stare ionică, fie în combinaţii organo-minerale ale unor sisteme enzimatice, în special care reglează activitatea neuromusculară. Ca şi Mg sunt depresori ai excitabilităţii neuro – musculare.

Osteomalacia numită şi rahitismul animalelor adulte apare mai des la vacile de lapte cu producţii ridicate şi la vacile în gestaţie, care au fost hrănite necorespunzător, cu nutreţuri sărace în Ca şi P şi unde organismul a fost obligat să utilizeze o cantitate mare de Ca din oase. Se caracterizează prin apariţia frecventă

a fracturilor membrelor, deformări ale oaselor, tetanii etc. Osteofibroza este caracteristică cabalinelor porcinelor şi caprinelor. Ea apare ca urmare a nerespectării raportului Ca/P din organism, în sensul creşterii cantităţii de P în raport cu Ca, dar poate apărea şi în cazul unei hrăniri necorespunzătoare cu proteine. Se caracterizează prin apariţia unui ţesut fibros mineralizat în ţesut osos. Echilibrarea hranei în Ca, P şi Mg se realizează prin utilizarea unor surse minerale, corespunzătoare speciei de animale, categoriei de vârstă şi a naturii deficitului (tab. 1.2).

Tabelul 1.2. Surse de materii prime minerale, utilizate pentru echilibrarea raţiilor în Ca şi P

Specificare

Conţinutul chimic brut %

Ca

P

Coeficient de

digestibilitate %

Făină de oase

21-26

12-13

55-60

Precipitat de oase

23

17

60

Creta furajeră

39

-

33-40

Fosfat monocalcic

21

18

45-50

Fosfat dicalcic

24

20

45-50

Travertinul

39-40

-

33-40

Făină de coji de ouă

38-39

-

50-55

Făină de cochilii scoici

38-39

-

40

Sodiul, clorul şi potasiul

Aceste elemente se găsesc în organism în cantităţi reduse (0,059% Na, 0,0003% K, 3,6 g Cl/l sânge) dar au importante funcţii biologic active ca:

menţinerea echilibrului acido-bazic, menţinerea presiunii osmotice, a permeabilităţii de membrană, intră în structura unor sisteme enzimatice şi intervin în menţinerea tonicităţii musculare, intră în structura acidului clorhidric, stimulează apetitul şi reglează metabolismul proteinelor şi a apei. Na şi Cl se găsesc în cantităţi mici în nutreţuri dar necesarul animalelor

este ridicat, de aceea aceste elemente se asigură prin introducerea în hrană a sării de bucătărie. Carenţa în Cl are influenţă negativă asupra sintezei de HCl, cu influenţă asupra pH din stomac, mai ales la animalele monogastrice. La vacile de lapte, carenţa prelungită în Cl, duce la scăderea apetitului, a producţiei de lapte, a greutăţii corporale. La găinile ouătoare carenţa Na şi Cl are influenţă negativă asupra producţiei de ouă şi a calităţii lor de incubaţie, iar la tineretul aviar influenţează negativ apetitul şi viteza de creştere. Deoarece toate nutreţurile, cu excepţia unor nutreţuri de origine animală (făina de peşte oceanic, făina de sânge) sunt sărace în Na şi Cl, se impune suplimentarea raţiilor cu sare de bucătărie. Excesul de NaCl este dăunător, determinând un consum exagerat de apă, care determină accelerarea tranzitului intestinal, apariţia diareelor, ceea ce duce la

o mai slabă valorificare a hranei, slăbirea animalelor, apariţia de edeme. Toleranţa faţă de excesul de NaCl este mai mare la rumegătoare şi mai mică la monogastrice, în special la păsări, care sunt foarte sensibile (necesarul nedepăşind 0,35-0,4% din nutreţul combinat sau 0,5% din SU). În cazul în care în

nutreţurile combinate pentru porcine şi păsări se introduc cantităţi importante de făină de peşte se va reduce corespunzător cantitatea de sare. La rumegătoare, tratarea nutreţurilor grosiere cu soluţii de saramură, măreşte apetitul şi implicit ingestia de hrană. Potasiul (K) se găseşte în cantităţi suficiente în nutreţurile de origine vegetală şi mai puţin în cele de origine animală. Potasiul îndeplineşte funcţii importante în organism astfel, intervine în procesul de osmoză şi în menţinerea tonicităţii musculare, intervine contracţia miocardului reglând durata diastolei, controlează metabolismul apei şi a unor substanţe minerale, în special Ca. Excesul de potasiu, provoacă o eliminare importantă a Ca şi Mg din organism, fiind în legătură cu apariţia sindromului de „pică”. Nutreţurile bogate în K (sfecla furajeră, frunzele şi coletele de sfeclă) au efect demineralizant la rumegătoare, prin eliminarea unor cantităţi importante de Ca, Mg şi Na, de aceea, la utilizarea acestora, se impune o suplimentare corespunzătoare a raţiei cu cretă furajeră şi sare.

Sulful

Se găseşte în organism în combinaţii organo-minerale intrând în structura aminoacizilor sulfuraţi (cistină, cisteină, metionină), a unor enzime, hormoni, vitamine. Este element constituent al cheratinei de aceea se găseşte în cantităţi mari în lână, păr, copite, fanere etc. Sulful are rol important în procesul de creştere şi în formarea ţesutului de susţinere, în formarea penelor şi deci a procesului de împlumare, intervine, prin intermediul sulfaţilor, la neutralizarea unor substanţe toxice ori a unor metale grele, deci în procesul de detoxificarea a organismului. Carenţa în S are influenţă negativă asupra dezvoltării microflorei simbionte, a sintezei cheratinelor din păr, lână, pene, influenţează rezistenţa şi luciul firului de păr şi a lânii iar la masculii de reproducţie influenţează viabilitatea şi vitalitatea spermatozoizilor. Nutreţurile de origine vegetală sunt în general sărace în S, mai bogate fiind nutreţurile de origine animală (făina de peşte, de carne, de sânge). Suplimentarea raţiilor cu sulf nu este necesar decât în cazul utilizării unor cantităţi importante de substanţe azotate neproteice (uree, ape amoniacale) sau în momentul însilozării nutreţurilor cu astfel de produse.

Microelementele

Principalele microelemente care au influenţă deosebită asupra unor funcţii în organism sunt: Fe, Cu, Mn, I, Co, Zn, Mo, Se şi Fl.

Fierul (Fe)

Se găseşte în cantităţi mari în sânge şi muşchi reprezentând cca. 0,04% din greutatea corporală. În sânge se găseşte în gruparea prostetică a hemului care împreună cu globina formează hemoglobina, care asigură transportul de O 2 de la plămâni la ţesuturi şi organe. Fierul hemic constituie forma circulantă, dar fier se mai găseşte şi în rezervă sub formă de feritină, în muşchi şi ficat. Fe intervine în fosforilarea oxidativă de la nivel celular, a transportului de electroni, constituie un element indispensabil al procesului de fotosinteză din plante, deşi nu intră în

structura clorofilei (se apreciază că Fe ar neutraliza sărurile de Ca şi ar elibera ionii de Mg, care intră în structura clorofilei). Nutreţurile verzi, în special din familia leguminoaselor, dar şi nutreţurilor fibroase, conţin cantităţi suficiente de Fe, chiar pentru animale cu producţii ridicate de lapte. La animalele în creştere şi în special la viţei şi purcei, după fătare, rezervele de Fe din corp sunt insuficiente pentru acoperirea necesarului zilnic, de aceea, hrana trebuie suplimentată cu Fe. În caz de carenţă de Fe apar anemii, întârzieri în creştere, scăderea apetitului, edeme în regiunea capului, paloarea urechilor şi a pielii etc. Boala este de natură nutriţională şi este mai frecventă la purcei şi viţei, cunoscută sub numele de anemie feriprivă, sau boala celor trei săptămâni. Prin laptele zilnic supt, un purcel îşi asigură cca. 1mg Fe în timp ce necesarul zilnic este de 6-7 mg. Fe administrat în hrana scroafelor nu duce la o creştere a acestuia în lapte, de aceea pentru a preveni efectele negative ale carenţei se recomandă administrarea direct în hrană sau în apa de băut a purceilor, de preparate pe bază de fier cum ar fi: Fier-Dextran, Miofer, Sulfat de Fe (2,5%) sau chiar preparate pe bază de lut roşu (în sistemul gospodăresc de creştere). În caz de carenţă severă, doza terapeutică este de 100-200mg/kcorp, soluţie injectabilă intra muscular. Efectele carenţei în Fe se pot observa şi la găinile ouătoare, în perioada de vârf de ouat, când pot apărea anemii şi paloarea bărbiţelor. Excesul de fier se poate constata numai în cazul unor utilizări abuzive de preparate pe bază de Fe şi are efecte negative prin interacţiunea pe care o are cu P, formând fosfaţi de Fe insolubili.

Cuprul (Cu)

Se găseşte în organism în cantităţi mai mici decât Fe, intrând în structura unor metalo-proteine din enzime, hormoni, cu importante funcţii în hematopoieza, dar şi în sinteza unor proteine din păr, lână şi pene cărora le asigură pigmentarea caracteristică, luciul şi buclajul. Cu este în relaţie sinergică cu Co şi în relaţii antagonice cu Mo. În cazul când solul este bogat în Mo, plantele sunt mai bogate în acest element, dar mai sărace în Cu, ceea ce determină apariţia unei maladii „diareea de turbă”, observată în unele ţări insulare (Anglia, Noua Zeelandă), boală care poate fi prevenită prin adaos de Cu 2 SO 4 . Efectele carenţei în Cu se observă în special la rumegătoare, la care poate fi afectată viteza de creştere şi producţia de lapte fiind uneori asociată cu apariţia unor simptome ca: anemie, anorexie, depigmentarea mucoasei ochilor, afectarea articulaţiilor jaretului şi buletului, defecte de aplomb, stare generală alterată. La porcine s-a constatat că, are influenţă pozitivă asupra vitezei de creştere şi a valorificării hranei, fiind utilizat ca biostimulator de creştere (soluţie de Cu 2 SO 4 – 0,1%). Excesul de Cu are efecte dăunătoare la miei şi viţei. Plantele pot conţine o cantitate mai mare de Cu, mai ales dacă provin din vii şi livezi, tratate cu preparate pe bază de Cu sau dacă au fost tratate cu fungicide. Cu are influenţă şi asupra funcţiei de reproducţie, în special la păsări. În caz de carenţă scade fecunditatea şi fertilitatea, scade % de ecloziune, iar puii manifestă o viabilitate şi vitalitate scăzută.

Corectarea deficitului în Cu se poate face prin utilizarea unei soluţii de 1‰ Cu 2 SO 4 , care se administrează în apa de băut sau se introduce în structura nutreţului combinat, prin premixul vitamino-mineral.

Cobaltul (Co)

Rolul Co a fost evidenţiat mai târziu, o dată cu descoperirea vitaminei B 12 , când s-a constatat că acest element intră în structura vitaminei, fiind fixat printr-o legătură chelatică, deci rolul acestui element este indisolubil legat de rolul vitaminei B 12 . Co activează o serie de enzime (peptidaze, catalaze) intervenind în procesele de oxidare de la nivelul celular, stimulează multiplicarea bacteriilor rumenale şi sinteza de vitamina B 12 , influenţează hematopoieza prin intermediul vitaminei B 12 , stimulează sinteza vitaminelor din complexul B. Ionii Co au acţiune sinergică cu ionii Fe. Carenţa în Co este mai puţin întâlnită în ţara noastră însă a fost descrisă în unele ţări insulare (Australia, Noua Zeelandă), unde produce la rumegătoare şi în special la ovine o boală „marasmul enzootic” sau “boala de coastă”, care se caracterizează prin depigmentarea lânii, dispariţia ondulaţiilor, anemie, mers titubant şi care este datorată carenţei în sol a Co şi implicit în plantele furajere utilizate ca hrană de animale. Carenţa în Co poate fi corectată prin administrarea intravenoasă a unor preparate pe bază de Co ca: Carbonatul de Co, Clorura de Co şi Sulfatul de Co.

Zinc (Zn)

Se găseşte în organism sub formă de combinaţii organo-minerale, în special în unele enzime ca anhidraza carbonică, intervenind în reglarea unor procese respiratorii din hematii. Acţionează sinergic cu unii hormoni cum ar fi insulina, de unde şi influenţa acestuia asupra metabolismului glucidelor şi menţinerea glicemiei. Cantităţi mai mari de Zn se găsesc în organism în hipofiză, ficat, glanda tiroidă, în materialul seminal, oase şi creier. Carenţa în Zn are influenţă negativă asupra procesului de creştere, asupra apariţiei maturităţii sexuale, asupra procesului de împlumare la păsări şi de dezvoltare a foliculilor piloşi la animale. Carenţa în Zn provoacă la porcine apariţia paracheratozei. În ţara noastră nu au fost semnalate carenţe în Zn iar pentru porcine şi păsări, crescute în sistem industrial, se utilizează în premixuri vitamino-minerale, preparate pe bază de Zn cum ar fi sulfatul de Zn, carbonatul de Zn şi oxidul de Zn.

Iodul (I)

Rolul biologic al I este legat de activitatea glandei tiroide, acesta intrând în structura hormonilor tiroidieni (tironinele şi tiroxinele). Iodul influenţează pozitiv funcţia de reproducţie mai ales la rumegătoare unde s-a constatat o manifestare mai intensă a căldurilor, influenţează pozitiv producţia de lapte şi % de grăsime din lapte, are influenţă favorabilă asupra creşterii şi dezvoltării la tineretul în creştere, influenţează pozitiv eritropoieza. Carenţa în I produce tulburări tiroidiene prin micşorarea cantităţii de tiroxină sintetizată.

Carenţa în I poate fi datorată pe de o parte carenţei sau lipsei I din apă şi sol şi implicit din plantele furajere care cresc pe aceste soluri, sau poate fi cauzată de prezenţa în raţie a unor factori goitrogeni (VTO, ITT, oxazolidona) conţinute de unele nutreţuri din familia crucifere (varza furajeră, rapiţa furajeră, muştar), dar şi din unele leguminoase verzi care pot bloca utilizarea iodului. De asemenea, apariţia guşii endemice poate fi şi consecinţa unei incapacităţi a organismului de a utiliza iodul din hrană şi ca urmare are loc o hipertrofiere a ţesutului glandular. În zonele carenţate în iod, atât la animale cât şi la om se recomandă utilizarea iodurii de Na, sau iodurii de K (sol 1-5‰, în apa de băut), sau sare iodată, în nutreţul combinat.

Seleniul (Se)

Este considerat de majoritatea cercetătorilor ca un element toxic pentru

organism, chiar în doze foarte mici, respectiv 10-30 ppm. Pragul de toxicitate este la porcine de cca. 0,5 ppm în hrană şi 0,5 ppm în lapte. Totuşi lipsa lui a fost pus

în legătură cu apariţia unei boli de „echilibru” observă în Irlanda şi S.U.A

manifestă prin mers titubant, căderea părului, afectarea coarnelor şi copitelor, lâna rugoasă şi fără luciu. Se apreciază că aceasta se datorează faptului că S din tioaminoacizi este înlocuit cu Se şi care duce la manifestarea fenomenelor respective şi la intoxicare.

Se are şi influenţă pozitivă, în prevenirea unor miopatii la viţei şi miei, care poate apărea ca urmare a unei carenţe în vitamina E. Seleniului i se atribuie un rol important în respiraţia celulară şi ca element protector al celulelor cu activitate metabolică intensă (celulele hepatice, biliare, fibre musculare), care în caz de carenţă poate provoca unele miodistrofii. Prin administrarea de seleniu se tratează miodistrofia scheletică şi cardiacă, necroza şi atropia pancreasului la păsări. În acest scop se utilizează selenitul de Na 1‰, care, după injectare se asociază cu alfa şi gama globuline, care pot preveni boala muşchilor albi la ovine, necroza ficatului la porcine,sau unele tulburări de reproducţie la bovine şi ovine. Selenitul de Na se poate asocia şi cu Vitamina E cu care are acţiune sinergică.

Se

Manganul (Mn)

Se găseşte în organism sub formă de „urme”, în unele glande ca ficat, pancreas, hipofiză, dar şi în sânge şi schelet. Nu este încă suficient de bine precizat rolul Mn în organism, dar se apreciază că acesta este activator al unor enzime ca fosfatazele, influenţează producţia de lapte şi ar interveni în procesul de creştere şi dezvoltare, în special în procesul de osificare. Mn influenţează şi funcţia de reproducţie, în special controlează activitatea ovariană. Carenţa în Mn determină o încetinire a procesului de creştere iar la păsări este incriminat, alături de colină, în procesul de apariţia „perozei” sau „prozisului”, care se caracterizează prin lunecarea tendonului şi deformări ale articulaţiei tibiotarsiene, provocând mari pierderi economice, deoarece puii au dificultăţi în deplasare şi nu-şi pot procura apa şi hrana. În general nutreţurile conţin suficiente cantităţi de Mn iar suplimentarea hranei cu acest element nu se impune decât la păsări.

Fluorul (F)

Este considerat un microelement cu rol plastic, care intră în structura oaselor şi dinţilor, prevenind apariţia cariilor dentare. Ionii Fl sunt foarte toxici şi au acţiune antagonică cu I, producând eliminarea acestuia şi favorizând hipertrofierea glandei tiroide. Fluorul este indispensabil procesului de osificare a oaselor, condiţionând metabolismul fosfo-calcic. Creşterea cantitativă a ionilor Fl duce la o scădere a ionilor Ca, pe care îi elimină din organism. În ţara noastră nu au fost evidenţiate carenţe în Fl, existând probabil cazuri de exces de Fl mai ales în zonele unde solul este bogat în acest element.

1.2.3. Substanţele organice

Substanţele organice sunt foarte complexe din punct de vedere chimic şi aparţin cantitativ, la trei grupe de substanţe: glucide, lipide şi proteine. În grupa substanţelor organice intră şi alte substanţe care, deşi se găsesc în cantităţi mici, au un rol deosebit de important în organism: vitamine, enzime, hormoni, acizi organici etc. Glucidele şi lipidele conţin elementele C, O, H, iar proteinele conţin în plus şi elementul N, uneori elementul S (aminoacizii sulfuraţi) şi mai rar elementele Fe şi Mg.

1.2.3.1 Glucidele

Sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în nutreţurile de origine vegetală în care îndeplinesc atât rol plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin biologic activ. În corpul animal, glucidele se găsesc în cantităţi foarte mici, respectiv sub formă de glucoză circulantă şi sub formă de rezervă, în glicogen (fig. 1.2). Din grupa ozelor mai importante sunt pentozele (arabinoza, xiloza, riboza, dezoxiriboza) şi hexozele (glucoza, fructoza, galactoza şi manoza). Hexozele se găsesc fie sub formă liberă (în unele fructe), sau intră în structura unor glucide complexe (amidon, glicogen, celuloză), sau există ca produşii intermediari în procesul de metabolism al ozidelor. Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în nutreţurile vegetale, în structura glucidelor complexe, formând xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau intră în structura unor alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care intră în structura arabanilor; riboza şi dezoxiriboza care intră în structura acizilor nucleici. Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza, foarte răspândită în nutreţuri fie ca atare (fructe coapte) sau ca formă circulantă în corpul animal, sau sub formă de holozide (zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în seminţele de leguminoase, în drojdii sub formă de manani; galactoza se găseşte în nutreţurile de origine vegetală sub formă de galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura lactozei; fructoza se găseşte ca atare în fructe coapte, mere plasma seminală dar şi sub formă complexă, în zaharoză, inulină, levani.

Din

grupa

oligozidelor

cele

maltoza şi celobioza.

mai

importante

sunt:

zaharoza,

lactoza,

GLUCIDE

- TRIOZE - TETROZE - Riboza - Arabinoza PENTOZE - - Xiloza - Glucoza -
- TRIOZE
- TETROZE
-
Riboza
- Arabinoza
PENTOZE
-
-
Xiloza
-
Glucoza
-
Fructoza
- HEXOZE
-
Manoza
-
Galactoza

OZE

(monoglucide)

- Zaharoza - Diholoside - Lactoza - Maltoza - Triholoside - Rafinoza - Tetraholoside -
-
Zaharoza
- Diholoside
-
Lactoza
-
Maltoza
- Triholoside
-
Rafinoza
- Tetraholoside
-
Stachinoza
-
Pentozani
- Omogene
(Arabani, Xilani)
-
Hexozani
(Amidon, Glicogen,
Inulină, Celuloză
pură)
- Poliholoside
- Hemiceluloza
- Gume (clei)
- Complexe
- Mucilagii
- Lignină

- Cu rol în terapeutică

(heteroside cardiotonice de genul digitalei etc.)

- Cu implicaţii toxicologice

(heteroside cianogene din sorg sau heteroside sulfuroase din crucifere)

HOLOSIDE

(hologlucide)

OZIDE

(glucide

complexe)

HETEROSIDE

(heteroglucide)

Fig. 1.2. Schema de clasificare a glucidelor

Zaharoza sau zahărul se găseşte în cantităţi mari în sfeclă, frunze şi colete de sfeclă, unele fructe şi chiar frunze. Prin scindare eliberează glucoza şi fructoza. Lactoza sau zahărul animal se găseşte în lapte şi unele derivate ale laptelui (4,8-5% în laptele de vacă). Maltoza sau zahărul din malţ se găseşte ca atare în unele nutreţuri, fie ca produs intermediar rezultat în urma hidrolizei, amidonului şi glicogenului. Celobioza nu se găseşte ca atare în nutreţuri, ci doar ca produs de degradare a celulozei. Din grupa poliozidelor cele mai importante glucide sunt: amidonul, celuloza, hemicelulozele, substanţele pectice. Amidonul este foarte răspândit în nutreţurile concentrate vegetale, în seminţe, grăunţe, fructe, dar în cantităţii mai mici şi în tulpini şi frunze (tab. 1.3);

constituie principalul glucid de rezervă din grăunţe şi seminţe, din tuberculi şi unii bulbi.

Tabelul 1.3. Conţinutul în amidon din unele nutreţuri

Nutreţul

Amidon %

Nutreţul

Amidon %

Cartofi

13-25

Ovăz (grăunţe) Porumb (grăunţe) Secară (grăunţe) Păşune masă verde Trifoi verde Lucernă masă verde

49-63

Fasole(seminţe)

42-43

60-66

Linte(seminţe)

50-68

55-56

Grâu(grăunţe)

63-67

0,4-0,5

Orez (grăunţe)

70-80

0,4-0,45

Orz (grăunţe)

62-64

0,55-0,65

Sursa: S. Zinca cit. de Stan Gh. şi col., 2005

Celuloza este foarte răspândită în nutreţurile de origine vegetală,intrând în structura peretelui celular şi în ţesuturile de susţinere ale plantei. Se găseşte în cantităţii mici şi în frunze, rădăcini şi fructe, în învelişul grăunţelor de cereale

(2,5-12%).

Celuloza este un poliglucid cu un grad de polimerizare mare, are o structură fibrilară şi este hidrolizată de acizi anorganici şi de unele enzime celulozolitice pe care organismul animal nu le produce dar care sunt produse de unele bacterii şi protozoare din rumen sau din alte compartimente ale tubului digestiv. Conţinutul nutreţurilor în celuloză este influenţat de numeroşi factori ca:

specia de plantă, soiul, partea de plantă şi mai ales faza de vegetaţie a plantei. Hemicelulozele. Din această grupă de glucide fac parte o serie de poliozide vegetale de asociaţie, care împreună cu celuloza formează complexul celulozic. Prin hidroliza hemicelulozelor rezultă xiloza, arabinoza, manoza şi diferiţi galactani. Hemicelulozele se găsesc în tulpinile plantelor şi au o digestibilitate ridicată, comparativ cu celuloza. Substanţele pectice sunt poliglucide răspândite în unele seminţe dar mai ales în unele fructe şi părţi vegetative ale plantelor, au proprietatea de a forma geluri.

Inulina este apropiată ca structură de amidon şi se găseşte în unele rădăcini, cum ar fi topinamburul; prin hidroliza inulinei rezultă fructoza care este uşor asimilată. Glicogenul este principalul poliglucid din corpul animal găsindu-se în ficat şi muşchi, se mai numeşte şi „amidon animal”. Substanţele încrustate (lignina, cutina şi suberina) se găsesc numai în plante şi au un rol de susţinere. Lignina este un glucid cu structură lamelară care, pe măsură ce plantele înaintează în vârstă impregnează substanţele pectice, ducând la lignificarea plantei. Cutina şi suberina se găsesc tot în ţesuturile de susţinere ale plantei. Substanţele încrustate sunt nedigestibile şi cu cât plantele conţin o cantitate mai mare de astfel substanţe cu atât scade digestibilitatea celulozei şi a celorlalte substanţe nutritive.

1.2.3.2 Lipidele

Sunt substanţe organice ternare (C, O, H), esteri ai acizilor graşi cu alcooli, în special glicerolul. Principalii acizi graşi sunt: acidul stearic, palmitic şi oleic. După gradul de nesaturare sau saturare a acizilor graşi, grăsimile pot avea o

consistenţă mai moale sau mai tare, astfel când predomină acizii stearic şi palmitic grăsimile au o consistenţă mai tare iar când conţinutul este mai ridicat în acid oleic, aceasta este mai moale. Lipidele îndeplinesc în organism importante funcţii, în principal energetice, cu rol de rezervă, dar ele influenţează şi activitatea unor glande, asigură solvirea vitaminelor liposolubile iar unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi arahidonic) sunt indispensabili pentru organism, cu rol relativ apropiat de cel al vitaminelor, de aceea mai sunt cunoscute şi sub numele de vitamina F (fig. 1.3).

LIPIDE

- gliceride simple - steride - ceride - glicofosfatide complexe - sfingolipide
-
gliceride
simple
-
steride
-
ceride
-
glicofosfatide
complexe
-
sfingolipide

Fig. 3. Schema de clasificare a lipidelor

Lipidele se găsesc atât în nutreţurile de origine vegetală cât şi în cele de origine animală. In plante, cantitatea de grăsimi este scăzută, excepţie făcând unele seminţe de oleaginoase şi embrionii unor grăunţe, de porumb în special. Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi mari de grăsimi şi aceasta depinde de modul de producere a acestora. Conţinutul materiei prime în grăsimi, specia de animale şi gradul de îngrăşare etc. Au conţinut ridicat în grăsimi făina de peşte nedegresată, făina de cadavre (10-15%), jumările rămase de la extracţia grăsimii (15-30%), laptele (3-15%), în funcţie de specie). Gliceridele sunt preponderente în nutreţuri, ele îndeplinesc preponderent rol energetic, ca lipide de rezervă, dar o mică parte intră şi în structura grăsimilor de constituţie, în unele organite celulare şi în peretele lipo–proteic din celula de origine animală. Lipidele complexe se găsesc într-o cantitate mai mică în nutreţurile de origine vegetală. Din această grupă fac parte glicerofosfatidele, lecitinele, cefalinele, inozitolfosfatidele, serinfosfatidele, iar dintre acestea lecitinele şi cefalinele se găsesc în cantităţi mai mari în nutreţurile de origine animală. Grăsimile sunt substanţe sensibile la acţiunea hidrolizantă a apei, hidroliză care poate fi favorizată de temperaturile ridicate, acţiunea unor acizi, baze şi a unor enzime, de aceea pentru ca nutreţurile să poată fi stocate o perioadă mai mare de timp trebuie să conţină puţine grăsimi sau dacă conţin cantităţi mai mari acestea trebuie stabilizate (cu substanţe antioxidante) sau se utilizează în timp scurt în alimentaţie. Lipidele totale conţinute de nutreţ se determină prin metoda Soxhlet; în acest complex, pe lângă lipidele propriu-zise sunt solubilizate şi alte substanţe cum ar fi pigmenţii carotenoizi şi o serie de vitamine liposolubile, acizi graşi etc.

1.2.3.3 Proteinele

Sunt substanţe cvaternare, care conţin elementele C, O, H şi N dar şi unele elemente ca S (în aminoacizii sulfuraţi), Fe şi Mg. În alimentaţie, proteina brută se determină după metoda Kjeldhal, în care se determină „N” total, adică toate

substanţele cu „N” în care intră proteinele propriu-zise şi o serie de substanţe cu N, dar care nu sunt proteine (fig. 1.4).

N total

Aminoacizi Oligopeptide Peptide Polipeptide N proteic Animale şi - Albumine Proteide Holoproteide vegetale -
Aminoacizi
Oligopeptide
Peptide
Polipeptide
N proteic
Animale şi
- Albumine
Proteide
Holoproteide
vegetale
- Globuline
- Albumine
Animale
- Globuline
- Scleroproteine
- Prolamine
Vegetale
- Gluteline
- Fosfoproteide
- Glucoproteide
- Lipoproteide
Heteroproteide
- Cromoproteide
- Nucleoproteide
- Alcaloizi cu N
N neproteic
- Baze organice cu N
- Glicozizi cu N
- Nitriţi, nitraţi, săruri de amoniu, amine, amide

Fig. 1.4. Clasificarea proteinelor şi a substanţelor azotate

Azotul participă în structura proteinelor în proporţie de cca. 16%, astfel că 1 g N este corespondent cu 6,25 g proteine (100:16=6,25). După natura aminoacizilor care intră în structura proteinelor, valorile acestui coeficient variază între 5,38-6,38 (5,38 pentru porumb, 5,70 pentru grâu, 5,80 pentru carne, 6,38 pentru cazeina din lapte). Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte variabil, fiind influenţat de originea nutreţului (vegetală sau animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de plantă care este utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica de recoltare şi conservare etc. Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în proteine (1-3%), nutreţurile grosiere au de asemenea un conţinut scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%, seminţele de leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%. Nutreţurile verzi, din familia leguminoase ca şi fânurile rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în nutreţurile verzi şi 16-20% în nutreţurile fibroase). Proteinele îndeplinesc în organism în principal funcţii plastice, intrând în structura celulelor animale şi vegetale, a ţesuturilor şi organelor, asigurând procesul de multiplicare celulară, respectiv de creştere a organismului dar îndeplinesc şi funcţii energetice şi funcţii biologic active, intrând în structura enzimelor, hormonilor, a unor vitamine, a acizilor nucleici etc. Funcţia energetică a proteinelor este mai puţin importantă pentru organism deoarece acesta utilizează glucidele şi lipidele pentru energie, proteinele sunt utilizate în scop energetic atunci când aportul de energie al raţiei este nesatisf