Revolutie Si Restauratie

curiculumright
REVOLUTIE si RESTAURATIE
Studiu publicat în serial în ziarul Ziua în perioada decembrie 2001 - ianuarie 2002
I. INSURECTIA NATIONALÃ
Conditiile generale. Comunismul
Exportat din Uniunea Sovieticã, în împrejurãrile dramatice ale unui conflict mondial, comunismul a fost impus în România de
forte contra cãrora nu se mai putea lupta cu tehnicile clasice ale conflictelor deschise.
Nu vrednicia agentilor comunisti a instaurat republica “popularã”, devenitã mai apoi “socialistã”, si nu valoarea sau meritele
acelor agenti i-a plasat în fotoliile decizionale ale statului român ci doar o anume conjuncturã politico-militarã, pe care românii,
ca si alte popoare ale Estului european, nu o puteau înlãtura si pentru care nu erau cu nimic vinovati. Nu românii sunt
responsabili pentru tragica aventurã comunist-imperialã în care a fost târât si grav mutilat unul din marile popoare ale
umanitãtii, poporul rus, el însusi victimã a unui joc de influente articulat din zone supra-nationale, de vârf, ale politicii
planetare.
Ca mai toate puterile nelegitime, si puterea comunistã instauratã la noi dupã 1944 si-a imaginat cã este eternã. Ei,
conducãtorii, au crezut cã pot stabili relatii neconditionate de subordonare cu poporul român. Nici azi, probabil, kominternistii
(fondatorii statului comunist) si urmasii lor n-au înteles cã poporul nu a fãcut altceva decât sã accepte o fatalitate geopoliticã,
sã accepte o stare de fapt si nu sã-i accepte pe ei. Pe ei i-a suportat numai, asa cum suporti o molimã, o catastrofã, o boalã.
I-a suportat si i-a dispretuit. Retras în adâncimile fiintei sale, în viata de familie, în profesiuni, în spiritualitate, poporul si-a
conservat, dincolo de privatiuni si suferinte, identitatea si valorile proprii. Când si unde a fost posibil, a pãtruns si a reocupat
institutii, într-un sistematic efort de rezistentã si supravietuire. Cãci nu forta sau competenta conducerii comuniste, nu
abilitatea agentilor kominternului si nu asa-zisa lasitate a românilor (o stupidã formulã propagandisticã, goalã de continut) a
mentinut 45 de ani regimul socialist si ideologia comunistã în România. Poporul român i-ar fi putut spulbera oricând, printr-o
simplã încordare de o clipã, dacã acel regim nu ar fi fost parte integrantã a unui macro-sistem, supra-national cu care o
confruntare directã ar fi fost riscantã, hazardatã si primejdioasã. Or, poporul român nu a fost niciodatã dispus sã-si iroseascã
energiile în aventuri inutile.
Comunismul a însemnat un imens conglomerat de crime si nedreptãti, un cumul continuu de infractiuni, dupã cum sintetic l-a
definit Petre Tutea. Mecanismul sãu represiv si giganticul aparat ideologic si de propagandã pãreau a fi produs, pentru un
observator grãbit, cangrene definitive în fiinta natiunii. Si, cu toate acestea, a fost suficientã o tresãrire energicã pentru ca,
într-o clipã, în decembrie 89 statul comunist sã disparã.
Pseudo-teoriile “conspiratiei” si “dizidentei”
Cine a dizolvat statul comunist? Cine a scos în stradã populatia României?
Cei care cunosc realitãtile din România perioadei 1944-1989 stiu bine cã în nici un caz “conspiratiile” firave ale unor demnitari
comunisti dâmboviteni si nici “dizidentele” anemice n-ar fi putut clinti dictatura. Strâns controlate informativ si lipsite de
energie, ele nu reprezentau nici un pericol pentru regim, iar Ceausescu le-ar fi putut lichida în orice moment, cu un simplu
http://www.munteanu.ro/revolutie.html (1 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

curiculumright
dos de palmã. Si nici alti câtiva agitatori de conjuncturã - din interiorul sau din afara tãrii – nu ar fi putut determina poporul
român sã declanseze în decembrie 1989 insurectia nationalã.
Operatiunea mondialã de restructurare a blocului sovietic, inclusiv eliminarea ideologiei sale, a fost declansatã si dirijatã din
centre de putere semnificative la nivel mondial, nu altele decât cele care altãdatã i-au permis, temporar, dezvoltarea. Atent ca
de atâtea ori în istorie la momentele geo-politice favorabile si constatând cã aceastã operatiune a devenit ireversibilã, poporul
român a decis eliminarea formei statale comuniste. Parafrazându-l pe Bãlcescu putem spune cã transformãrile europene si
mondiale au fost ocazia si nu cauza revolutiei române. Cauzele revolutiei stau în caracterul profund inuman, antinational si
anticrestin al regimului comunist, regim politic complet strãin si fãrã nici o legãturã organicã cu natiunea românã. Aceastã
ocazie favorabilã a apãrut în 1989. Regimului Ceausescu i-a mai fost lãsatã, totusi, o sansã, aceea a Congresului PCR din
noiembrie ‘89, când clasa politicã ar fi avut o ultimã posibilitate sã procedeze la o transformare calmã, fãrã convulsii, a
organizãrii statale. Odatã epuizat si acest ultimatum, decizia a fost aplicatã instantaneu. Dovada cea mai evidentã este
rapiditatea cu care s-a produs procesul revolutionar din Decembrie 89 si, mai ales, optiunile rãspicate ale maselor insurgente,
optiuni care difereau net de semnalele perestroikiste ale grupurilor conspirativ-dizidente ale anilor ’80, instalate apoi la
conducerea statului în 22 Decembrie 1989.
Poporul, autor al insurectiei
Nimeni nu a decis declansarea insurectiei din decembrie 1989, ridicarea practic unanimã a poporului, pentru simplul motiv cã
nimeni nu avea aceastã putere decizionalã decât poporul însusi. Nimeni nu a organizat insurectia, pentru simplul motiv cã
nimeni nu dispunea de aparatul tehnic si nici de timpul necesar pentru o actiune de asemenea dificultate si anvergurã. Nimeni
nu a dat semnale de ridicare la luptã din vreun centru de comandã, pentru cã nu exista un asemenea centru. Populatia
României s-a mobilizat, simplu si rapid, paralizând si anulând printr-o actiune fulgerãtoare functiunile sistemului statal. Când
revolutionarii “oficiali” au apãrut la televiziune, în dupã-amiaza zilei de 22 decembrie 89, dictatorul fugise, aparatul represiv nu
mai functiona, armata fraternizase cu populatia civilã iar programul revolutiei fusese deja adoptat de poporul aflat în stradã.
Masele sunt cele care au formulat si au impus directiile viitoare al statului român: libertãti democratice, economie de piatã,
sistem politic pluralist si alegeri libere, eliminarea ideologiei comuniste, libertatea religiei, reîntregirea patriei, demnitate
socialã si nationalã.
Poporul îsi fãcuse datoria: rãsturnase conducerea statului, anulase structurile institutionale comuniste, formulase directiile
politice viitoare. De aici încolo, cãdea în sarcina elitelor nationale sã preia conducerea tãrii, sã transcrie în termeni juridici si
politici hotãrârile poporului si sã restaureze statul democratic în România.
II. RESTAURATIA SISTEMULUI DEMOCRATIC
1. Încadrarea istoricã. Sistemul cultural-politic pre-modern
De regulã, comentariile si analizele care se referã la cãderea regimului comunist ignorã încadrarea acestora în traseul istoric
de adaptare la sistemul institutional modern, proces care nu a început (si nici nu s-a sfârsit) în 1989. Evenimentele din 1989
nu pot fi întelese, credem, dacã nu sunt abordate din perspectiva general istoricã a instaurãrii sistemului politic democratic în
spatiul românesc.
În trecut, românii si-au mentinut un sistem de organizare a vietii sociale si spirituale reprezentat de civilizatia satului
traditional, singura functie a institutiilor politice fiind aceea de protectie si neinterferentã în substanta si prerogativele

curiculumright
comunitãtii traditionale. (Nu luãm acum si aici în discutie continutul sau valoarea componentelor acestei civilizatii si nici
raporturile cu propriile sale institutii politice).
Dupã un ev mediu în care civilizatia româneascã a functionat sub un sistem administrativ politic autonom, sistem care a
reusit, în pofida pozitiei geopolitice dezavantajoase (“în calea tuturor rãutãtilor”), sã-si îndeplineascã misiunea de garant al
independentei si stabilitãtii interne, zorii epocii moderne aduc noi provocãri si primejdii. Dezvoltarea industrialã si mai ales
perfectionarea tehnicilor de interventie militarã, pretentiile crescânde si din ce în ce mai greu suportabile ale imperiilor vecine,
au pus poporul român în situatia de a se adapta noii conjuncturi internationale. Capacitatea de rezistentã economicã si
militarã a sistemului institutional traditional nu mai putea face fatã confruntãrilor externe. Secãtuit în sute de ani de rãzboaie
(evul mediu românesc este, de fapt, un continuu rãzboi de apãrare contra invaziilor de tot felul), statornic trãitor în propriul
sãu teritoriu pe care nu l-a pãrãsit niciodatã, refuzându-si resurse externe si lipsit de ambitii expansioniste, poporul român nu
se putea proteja prin superioritate numericã sau teritorialã. Analog într-o oarecare mãsurã, ca atitudine fatã de aventurile
“progresului” tehnologic, cu alte civilizatii de tip traditional conservator (cum ar fi cea chinezã, de exemplu), satul românesc nu
se putea, însã, refugia în propria masivitate iar, pe de altã parte, desi animatã de un spirit viu, înrudit prin vechi consonante
cu spiritualitatea Occidentului european, civilizatia româneascã si-a refuzat aventurile si ambitiile imperial-coloniale ale
acestuia.
Revolutia românã
Secolul al XVIII-lea vine cu presiuni si agresiuni noi. Statele românesti îsi pierd independenta politicã, ceea ce pune
comunitatea româneascã în situatia de a opera o schimbare radicalã a institutiilor sale. Revolutia lui Horea (1784!) si cea a lui
Tudor Vladimirescu (1821) marcheazã reperele fundamentale pe care le va urma procesul de trecere a societãtii românesti la
sistemul politic democratic modern. Revolutia europeanã si trans-nationalã de la 1848 (“ocazia si nu cauza revolutiei
române”) propune si impune transformãri globale ale sistemului mondial. Sistemul politic democratic modern se prefigura cu
repeziciune. Elitele nationale ale poporului român au înteles directiile care trebuiau urmate si au actionat în consecintã.
Bãlcescu si, dupã el, Eminescu, sunt cei ce vor indica cu precizie coordonatele drumului pe care îl avea de parcurs natiunea
românã pentru a face fatã provocãrilor vremurilor noi: constructia unui sistem democratic modern, adaptat la conditiile
contextului international, dar care sã-i garanteze conservarea patrimoniului sãu material si spiritual, specificitatea culturalã si
spiritualã.
Aceastã sintezã între adaptarea la formele institutionale moderne impuse de curentele supra-nationale si elaborarea unor
mecanisme proprii de protectie si salvgardare a specificitãtii si independentei reprezintã dimensiunea esentialã a revolutiei
democratice în România. Aceastã directie, articulatã într-un proiect politic de anvergurã, a fost sutinutã si aplicatã, generatii
dupã generatii, de personalitãti si grupuri politice remarcabile. Regãsim reperele esentiale ale Revolutiei române în operele
teoretice ale reprezentantilor elitei nationale, în actiunile politico-administrative si militare ce au dus la organizarea statului
unitar, national si democratic în 1918, precum si în reusitele culturale si economice al anilor interbelici. Chiar si în perioada
regimului comunist - care a reprezentat evident un hiatus, o întrerupere bruscã si o întârziere fortatã, datoratã unui regim
temporar de ocupatie militarã - si în conditiile controlului politic extern, elita nationalã a reusit sã facã unii pasi importanti.
Recucerirea partialã a unor institutii, repunerea în circulatia oficialã (fie si incomplet) a fondului cultural national, pãstrarea
rânduielilor traditionale religioase sunt realitãti care nu pot si nu trebuie ignorate.
2. Insurectia din decembrie ‘89 - act restaurator
Falimentul economic si declinul sistemului comunist international au creat conditiile restaurãrii institutiilor democratice în
România si, în acest context, a continuãrii constructiei statului democratic national modern. Actul de la 22 Decembrie

curiculumright
reprezintã asadar RESTAURAREA sistemului democratic prin înlãturarea structurilor comuniste si condamnarea deschisã si
definitivã a ideologiei sale. Acest act restaurator a fost dus la îndeplinire, cum arãtam, de poporul însusi, prin efortul
insurectional din decembrie 1989. Poporul nu a cerut aplicarea nu stiu cãror experimente politice ci continuarea procesului
revolutionar si democratic întrerupt brutal de regimul impus de fortele comuniste de ocupatie.
Sarcina de reorganizare a institutiilor statului apartinea, cum este si firesc, elitei nationale. Adicã acelor oameni (proveniti din
rândul intelectualitãtii civile si militare deopotrivã) care, dispunând de competenta si vointa necesare, ar fi fost în mãsurã sã
preia mandatul încredintat de masele rãsculate.
S-a ridicat elita nationalã a României ultimelor decenii la nivelul necesar continuãrii efortului marilor predecesori? A înteles
aceastã elitã continutul misiunii sale? A respectat clasa politicã, ridicatã de valul insurectiei si acceptatã de elita nationalã,
mandatul dat de poporul român? Au urmat conducãtorii politici programul Revolutiei române ori s-au plasat, dimpotrivã, pe
pozitii contra-revolutionare, antieuropene si antiromânesti?
Trebuie sã vedem acum cine compunea aceastã elitã, care erau instrumentele pe care le detinea si care erau posibilitãtile ce-
i stãteau la îndemânã în acel decembrie 1989.
3. Contextul si conditiile existente în 1989
Contextul general în care a fost lansat, în 1989, procesul de reconstructie institutionalã a statului român era deosebit de
favorabil.
Pe plan intern, populatia României, desi ostenitã de privatiunile la care fusese sistematic supusã în anii dictaturii, trãia un
moment de renastere si efervescentã extraordinarã. Exista o uriasã disponibilitate în rândul maselor, oamenii fiind dispusi sã
se angajeze la un efort sustinut de reconstructie nationalã, fãrã sã solicite solutii miraculaoase sau rezultate imediate
spectaculoase. Nimeni nu se astepta si nici nu cerea ca, brusc, sã fie rezolvate toate problemele create în anii comunismului.
Dificultãti si situatii mai complexe se înregistrau în rândul elitelor profesionale si mai ales administrative ale societãtii
românesti. Sistemul centralizat comunist, pe lângã agresiunile comise în vederea instaurãrii si mentinerii controlului politic,
operase aici o serie de interventii si imixtiuni grave. Fiind introduse si impuse politic criterii de selectie si promovare create
dupã chipul si asemãnarea liderilor kominternisti, elitele nationale au fost penetrate de persoane si grupuri incompetente sau
modest mobilate intelectual si profesional, cãrora regimul comunist le-a oferit importante pârghii administrative si logistice,
inclusiv acreditãri si atestãri academice mãsluite, altfel spus fiind promovati în pozitii importante, pe criterii ideologice sau
clientelare, numerosi impostori. Cu toate acestea, institutiile românesti cuprindeau suficiente competente semnificative, chiar
dacã acestea fuseserã constrânse sã se adapteze la rigorile unui sistem centralizat interventionist, care restrângea sau fãcea
dificilã functionarea diferitelor entitãti – economice, administrative, culturale etc. Existau si existã încã suficiente resurse
umane în societatea româneascã, lucru dovedit, de altfel, de succesul românilor în contextele oferite de structurile economice
externe (fie aici, în România, fie în afara tãrii, unde zeci de mii de români si-au putut dovedi strãlucit performantele
profesionale).
Economia româneascã dispunea de capacitãti semnificative de productie, chiar dacã multe dintre ele aflate în evident decalaj
tehnologic fatã de standardele occidentale, agricultura producea mai mult decât era necesar pentru a asigura cu prisosintã
necesarul intern, existând însemnate disponibilitãti pentru export, complexul militar-industrial era printre cele mai puternice
din tãrile est-europene (cu exceptia Uniunii Sovietice, fireste) etc. În plus, si deosebit de important, sistemul economic
national nu era grevat de obligatii financiare externe, existând chiar, la acea datã, un important excedent valutar în vistieria

curiculumright
statului.
Contextul international era, de asemenea, mai mult decât favorabil. Probabil cã niciodatã în istorie nu s-a mai bucurat poporul
român de atâta simpatie si sustinere ca în decembrie 1989. Opinia publicã operase o rãsturnare bruscã a perceptiei generale
cu privire la România, ceea ce oferea institutiilor românesti ocazia unicã de a porni o actiune de utilizare sistematicã si
inteligentã a consecintelor celei mai puternice campanii pro-românesti din toate timpurile.
Oricât au vorbit unii lideri politici sau de opinie dupã 1989 (cu amplificarea unei puternice propagande) de “mormanul de fiare
vechi” pe care, chipurile, îl reprezenta economia tãrii, de “greaua mostenire”, de “incultura” si “prostia” poporului, fie de toate
la un loc, faptele rãmân fapte si orice analizã obiectivã nu poate ignora potentialul existent în momentul în care la conducerea
tãrii se instala Consiliul Frontului Salvãrii Nationale. Principala dificultate cu care s-a confruntat societatea româneascã în
perioada imediat urmãtoare cãderii comunismului a tinut în principal de lipsa unor forme de organizare internã pre-
revolutionarã a elitelor autentice, a competentelor reale, prerogativele selectãrii si promovãrii noilor cadre de conducere
rãmânând a fi rezolvate în contextul insurectional si revolutionar existent.
Cu toate acestea, din punct de vedere politic, situatia era pe deplin stabilã si lipsitã de orice echivoc în 22 decembrie 1989.
Poporul recunoscuse Armata ca factor institutional suprem, ca fortã conducãtoare a statului. Întreaga putere a fost transferatã
de popor Armatei României, institutie care, detinând instrumentele logistice si resursele necesare, preluase, pe fondul unei
sustineri populare absolute, conducerea statului. Nu mai rãmânea decât sã fie organizat un organism central care sã preia
prerogativele statale concentrate pânã cu câteva ore în urmã în mâinile fostului dictator. Insurectia nu avusese lideri si nici
grupuri organizatoare, nu existau forte care sã conteste aceastã realitate si nici forte care sã aibã vreo sansã de obtinere a
sprijinului maselor, în detrimentul institutiei militare.
Putem aprecia, asadar, cã în decembrie 1989 erau întrunite conditii – atât interne cât si externe - absolut favorabile pentru o
autenticã relansare a României, pentru continuarea procesului de dezvoltare a democratiei românesti, pentru reasezarea
rapidã a statului român în familia statelor democratice moderne.
Cine este responsabil pentru deturnarea sensurilor fundamentale ale insurectiei din decembrie si pentru esecul ulterior al
“reformei” (realitãti triste, dar din pãcate incontestabile ale acestor 12 ani)? Este vorba, iarãsi, de o fatalitate, de un accident,
de interventia fortelor strãine, de “nepriceperea”, “lenea” sau “incultura” poporului?
Pentru a încerca un rãspuns la aceste întrebãri, trebuie mai întâi sã ne reamintim care a fost rolul Consiliului Frontului Salvãrii
Nationale si care a fost rolul conducerii de atunci a Armatei în evenimentele, decisive, care au urmat victoriei populare din 22
decembrie 1989.
4. Pseudo-miturile. „Revolutionarismul conspirativ“ si „dizidenta“
Orice dictaturã reprezintã o agresiune pentru societate. Anularea sau îngrãdirea libertãtilor cetãtenesti, pe lângã lezarea
gravã a drepturilor fundamentale ale fiintei umane, produce distorsiuni si disfunctiuni majore, cu consecinte dintre cele mai
nefaste pentru societatea respectivã. Competitia este înlãturatã, ierarhia valorilor este falsificatã, singurul criteriu de
repartizare atât al resurselor si privilegiilor cât si al rãspunderilor si obligatiilor rãmânând cel al fortei brute. Posesorii
instrumentelor represive decid cine si ce trebuie sã detinã, cine este competent sau îndreptãtit pentru vreo functie sau
demnitate s.a.m.d. O datã cu înlãturarea dictaturii, orice societate are nevoie de timp pentru reconstructia institutiilor sale,
pentru reordonarea ierarhiilor si elaborarea programelor care sã asigure dezvoltarea viitoare.

curiculumright
În aceastã situatie se afla si societatea româneascã la 22 Decembrie 1989. Consecintele anilor de dictaturã impuneau o
perioadã de tranzitie politicã, o guvernare temporarã, provizorie, care sã permitã refacerea institutiilor politice si civile
democratice, restabilirea ierarhiilor si coagularea vointei cetãtenilor în formule noi de organizare si reprezentare. Dupã
pãrerea noastrã, institutia care avea atât puterea cât si datoria de a asigura aceastã guvernare provizorie era Armata.
Din motive pe care nu le cunosc probabil decât cei ce erau atunci la comandã (aici rãmâne un câmp larg pentru tot soiul de
presupuneri), conducerea armatei a optat pentru o altã solutie, aceea a delegãrii puterii cãtre un grup civil, considerat
reprezentativ, care sã asigure conducerea tãrii si organizarea de alegeri democratice. Personal, consider cã aceastã decizie
a fost nepotrivitã. Nu exista nici un element semnificativ care sã împiedice armata sã formeze un guvern provizoriu si sã
asigure astfel cadrul necesar restaurãrii democratiei în România. Masele populare, neorganizate în nici un fel, erau deplin
solidare cu fortele militare. Sustinerea popularã a fost mai mult decât evidentã si nu credem cã poate fi pusã de cineva în
discutie. Iar acreditarea ideii cã un guvern militar ar fi fost respins de comunitatea internationalã nu este, cred, decât o simplã
justificare post factum a unei decizii gresite. Nimeni nu ar fi respins un organism temporar care ar fi oferit garantiile firesti de
instaurare a unui regim democratic, iar guvernele militare provizorii sunt solutii cunoscute si aplicate în toatã lumea.
Dar chiar si solutia delegãrii puterii cãtre un grup civil, de tehnicieni, ar fi putut fi consideratã acceptabilã dacã Armata ar fi
asigurat un control al modului în care noua autoritate îsi respecta mandatul temporar. Armata, ca factor de stabilitate
institutionalã, avea datoria sã asigure si sã protejeze aplicarea corectã a vointei populare în noua situatie creatã prin actul
insurectional. Aici a apãrut, însã, o a doua gravã eroare de apreciere a contextului existent. Pãrerea noastrã este cã, chiar
dacã aceastã intentie de control a existat la nivelul conducerii armatei, a fost subevaluat rolul mijloacelor de comunicare, în
primul rând al televiziunii, în perioada de tranzitie cãtre democratie care tocmai începea. Cãci azi este limpede pentru toatã
lumea cã întreaga arhitecturã a peisajului politic post-decembrist a fost contruitã pe scheletul de carton al informatiilor si
propagandei exercitate prin intermediul mass-media de atunci. Odatã lansate opiniei publice, discretionar si cu o anumitã
viclenie politicã, marile minciuni ale “revolutionarismului disident”, unitatea populatiei a fost frântã si fisurile create au fãcut loc
unui mare numãr de indivizi, nu lipsiti de o anumitã abilitate, dar de multe ori incompetenti, lipsiti de scrupule si dornici de o
cât mai rapidã înavutire, prin orice mijloace. Asemenea oameni care în conditii normale cu greu ar accede la vreo pozitie ce
presupune competentã profesionalã doveditã, credibilitate si sustinere publicã, si-au putut fãuri un nesperat capital politic si
de imagine care le-a garantat accesul în fotoliile decizionale ale statului român.
Prima preocupare a guvernului instalat a fost sã-si construiascã rapid un puternic suport de imagine, care sã-i întãreascã
legitimitatea aparentã, sã-i permitã obtinerea rapidã de sprijin din zonele elitei administrative si, mai ales, sã blocheze orice
initiativã cetãteneascã prin care sã fie generate forme institutionale independente.
Astfel au promovate cu insistentã si inoculate cu perseverentã primele mari minciuni care au format substanta nerusinatã a
marilor pseudo-mituri ale regimului post-decembrist: pseudo-mitul “revolutionar-conspirativ” si cel al “disidentei”
anticomuniste, pseudo-mituri prezentate ca sursã de “legitimitate” istoricã si politicã. Între actorii acestui scenariu (scenariu
care, dacã n-ar fi tragic prin consecintele sale pentru societatea româneascã, ar oferi cea mai bunã sursã de inspiratie unui
Caragiale modern) a existat si existã în continuare o minunatã solidaritate (pe care unii comentatori mai virulenti nu s-ar sfii
sã o numeascã direct complicitate). Vom regãsi aceastã “solidaritate” de-a lungul ultimilor 12 ani de bâjbâialã si amatorism
administrativ, în mai toate zonele “ideologice” ale clasei noastre politice. Ea îsi are rãdãcinile adânc înfipte în “lupta istoricã”
dusã, chipurile, împotriva dictaturii, trecând prin marile “riscuri” si “primejdii” ale “persecutiilor securitãtii” si, mai apoi, ale
confruntãrii “revolutionare” cu aparatul represiv “fidel clanului Ceausescu”. Dar asupra acestor “persecutii”, “riscuri” si
“confruntãri revolutionare” vom reveni mai târziu.
Trist e cã noua structurã de putere instalatã în 22 Decembrie nici mãcar nu avea nevoie de o asemenea manipulare. Nimeni

curiculumright
nu avea de gând sã o conteste în nici un fel. Contestãrile au apãrut în momentul în care noul grup conducãtor, în loc sã punã
în aplicare deciziile luate de populatia României si sã-si exercite corect mandatul încredintat de masele insurgente, a încercat
deturnarea sensului si caracteristicilor fundamentale ale revolutiei române. Si prima dovadã, incontestabilã si vizibilã pentru
toatã lumea a fost uciderea, în ziua de Crãciun, a sotilor Ceausescu.
5. Erorile initiale ale noii puteri
Principala îndatorire a unui lider politic si a unei grupãri conducãtoare este aceea de a formula si aplica acele solutii si mãsuri
politico-administrative care corespund cu vointa si interesele comunitãtii pe care o reprezintã, si sã armonizeze mãsurile
întreprinse cu conditiile existente la momentul respectiv.
Din nefericire, gruparea instalatã la conducerea tãrii dupã 22 decembrie 1989 nu a apreciat corect, dupã pãrerea noastrã, nici
traseul istoric pe care se situa actul de la 22 decembrie, nici optiunile fundamentale ale poporului român si nici conditiile
internationale existente la acea datã. Mãsurile politico-administrative întreprinse si întregul comportament decizional al
acestei grupãri dovedeste o gravã inadecvare atât la realitatea istoricã a României cât si la întregul proces mondial de
restructurare geopoliticã a lumii. Filosofia politicã ce domina gândirea de atunci a grupãrii la care ne referim trãda conceptii
profund eronate, lipsite de consistentã si de multã vreme depãsite, iar aceste conceptii (aplicabile, poate, dupã anii ’70 ai
sistemului comunist) si-au gãsit concretizarea în deciziile luate într-un moment istoric de cumpãnã, acela al înlãturãrii
revolutionare a dictaturii partidului unic si al trecerii la restaurarea democratiei în societatea româneascã.
Încercarea initialã a noii conduceri a statului român de a imprima un caracter socialist reformator, fie el si camuflat,
schimbãrilor revolutionare impuse de masele insurgente a reprezentat o gravã gresealã politicã si un semn decisiv al asezãrii
pe un drum gresit al noilor institutii statale românesti. Justificarea ulterioarã a acestei atitudini, plasarea ei sub semnul unei
prudente si întelepciuni politice, generate de pericolul unei prezumtive interventii externe (în spetã sovietice) nu se sustine si
viata a dovedit cã, dacã temerile erau sincere, asa-zisele “pericole” erau simple iluzii. “Argumentele” invocate post festum prin
evocarea lãcrãmoasã a momentelor “istorice” de tensiune, cliseele cu “focul luptei revolutionare”, “eroicul studiou 4”, “fortele
teroriste fidele clanului Ceausescu” etc., etc., etc. sunt simple copilãrii ori artificii propagandistice, de înteles poate pentru
sensibilitatea unor poeti revolutionari dar inacceptabile pentru niste lideri politici care se pretind oameni de stat si conducãtori
de tarã. Nu exista o asemenea posibilitate pentru cã, pe plan intern, întreaga tarã a sustinut o nouã putere si o nouã ordine
democraticã iar o interventie externã ar fi contravenit întregului scenariu reformator supra-national aplicat tocmai cu largul
concurs al URSS în întreg spatiul central si est european.
Aceastã eroare de gândire politicã s-a rãsfrânt decisiv asupra comportamentului decizional al grupãrii conducãtoare, cu grave
consecinte pentru întregul proces de reconstructie a tãrii, proces care, în contradictie cu caracterul fundamental al insurectiei
populare, începea pe fondul nefericit al unor greseli politice. Cãci majoritatea atitudinilor si deciziilor majore adoptate de noua
conducere se asazã sub semnul acestei erori fundamentale. Amintim aici câteva dintre cele mai semnificative:
- tentativa încãpãtânatã si inutilã de limitare si chiar falsificare a sensului insurectiei nationale din decembrie, prezentatã ca o
simplã revoltã împotriva dictaturii personale a lui Ceausescu, fapt ce urmãrea – fãrã succes în cele din urmã – legitimarea
târzie a primelor decenii ale regimului comunist si era de naturã sã aducã o gravã ofensã întregului popor, cãruia îi erau
confiscati simbolic pânã si anii de suferintã si de rezistentã;
- tentativa de înregimentare a întregii elite românesti într-un Front al Salvãrii Nationale ce era dorit de autoproclamatii sãi
lideri “o amplã miscare cuprinzând toate elementele progresiste ale societãtii românesti”, organism care, desigur, ar fi trebuit
sã-si însuseascã conceptiile si filosofia politicã “progresistã” a noilor conducãtori;

curiculumright
- organizarea pripitã (sau vinovatã) a unui simulacru justitiar si executia negativ-simbolicã, într-o zi sacrã, a cuplului dictatorial;
- eludarea oricãrei analize a responsabilitãtii fostei elite politice pentru modul în care fusese guvernatã tara în anii
comunismului si deplasarea fortatã si propagandisticã a întregii responsabilitãti în sarcina fostului dictator;
- subordonarea quasi-totalã a institutiilor mass-media existente si orchestrarea unei campanii masive de propagandã si
manipulare a opiniei publice în vederea impunerii conceptiei ideologice a grupului conducãtor si a asigurãrii viitorului suport
electoral;
- utilizarea frauduloasã a capitalului simbolic si de imagine al insurectiei din decembrie pentru impunerea unui partid politic
rudimentar, dominat initial de sechele ideologice de sorginte kominternistã si populat la vârf cu numeroase incompetente;
- confiscarea si utilizarea ilicitã a patrimoniului si resurselor statului, în dispretul oricãror norme democratice, în vederea
constructiei unui partid politic clientelar (FSN) si îngrãdirea accesului populatiei la constructia unor formule politice si civice
alternative;
- incapacitatea de a gestiona situatiile de crizã si plasarea vietii publice sub semnul agresivitãtii si intolerantei, prin lansarea
iresponsabilã a unor atacuri violente împotriva tuturor celor care nu agreau sau criticau experimentele propuse tãrii de
conducerea FSN;
- instalarea unor echipe administrativ-guvernamentale populate cu numerosi indivizi incompetenti, selectati si promovati pe
criterii personale sau clientelare.
Din pãcate, conform unui mai vechi obicei dâmbovitean, multi dintre fostii actori ai evenimentelor din decembrie 89 ezitã si azi
sã purceadã la o analizã severã si autocriticã a greselilor comise în trecut. Uitãm sau ne facem cã uitãm cã singurul merit al
conducãtorului politic este acela de a asigura conditiile de viatã cele mai bune posibile într-un context dat pentru poporul pe
care îl conduce împreunã cu respectarea intereselor nationale majore. Eventualele merite derivând din “asumarea
responsabilitãtii preluãrii puterii într-un moment dificil” sunt anulate de consecintele concrete si incontestabile ale guvernãrii
de dupã 22 decembrie 1989. La o analizã atentã se poate observa cã, pânã la urmã, cea mai mare realizare a liderilor fostei
conduceri “provizorii” este organizarea unor forte politice proprii si promovarea unor personaje din anturajul clientelar în pozitii
confortabile, aducãtoare de venituri si avantaje personale, dar cu o prestatie managerialã falimentarã. În rest, “realizãrile”
obtinute de aceste echipe conducãtoare în ceea ce priveste administrarea eficientã a economiei si institutiilor nationale,
asigurarea unui nivel decent de trai populatiei României, apãrarea intereselor geopolitice ale României, sunt astãzi bine
cunoscute si nu mai e cazul sã insistãm.
Dupã 12 ani de esecuri, ce au învãtat oamenii politici ceva din experientele acestui trist început al democratiei post-
decembriste? Cum sunt interpretate azi transformãrile si diversele formule si experimente aplicate de-a lungul acestor ani?
Care este perspectiva actualã a clasei politice, aflatã într-o lipsã gravã de credibilitate si sustinere popularã?
6. Pseudo-elita
România a detinut si detine încã importante resurse. Dincolo de dificultãti si esecuri, dincolo de împrejurãrile deosebit de
grele, dincolo de pierderi economice si destrãmãri umane, un important patrimoniu, uman si material, a fost conservat si
sporit.

curiculumright
Existau în decembrie 1989 si existã si acum importante energii si performante în toate corpurile profesionale, în toate
domeniile de activitate, în toate institutiile societãtii românesti. Existã si functioneazã, dar în tãcere si lipsite de mecanisme
eficiente de organizare. Sunt multi profesionisti, oameni a cãror inteligentã si pregãtire profesionalã, stiintificã sau culturalã,
dau valoarea entitãtilor în care sunt prezenti. Întreprinderi economice, institutii culturale, administrative, civile si militare,
politice chiar, toate acestea nu ar putea functiona fãrã acest corp specializat care reprezintã, majoritar, adevãrata elitã
nationalã. Problema a fost si rãmâne încã organizarea acestor resurse, punerea lor împreunã pentru ca reunirea lor sã
conducã la rezultate eficiente si corect distribuite în societate.
Existau în decembrie 1989 si existã si acum numerosi indivizi incompetenti, oameni lipsiti de performante sau calitãti dar
care, exploatând slãbiciunile si contextul fostului sistem politic, au ajuns sã detinã importante pozitii publice, institutionale,
atestãri stiintifice si profesionale. Ei formeazã, pseudo-elita, falsa elitã. Orice societate are o asemenea pseudo-elitã, pentru
simplul motiv cã nici o societate nu detine si nu poate detine sisteme perfecte de selectie si promovare. Diferã, însã, gradul în
care este dezvoltatã aceastã pseudo-elitã si, mai ales, pârghiile si instrumentele pe care le are la dispozitie. Pseudo-elita are
si câteva calitãti, din care se detaseazã abilitatea, viclenia, o perseverentã agresivã si o statornicã solidaritate. Reprezentantii
acestei pseudo-elite pot fi adversari aparenti, se pot chiar bãlãcãri unii pe altii în diverse împrejurãri dar devin brusc solidari
când interesele lor bugetivore sunt amenintate. Ei sunt, iatã, uniti si, în consecintã, eficienti politic din punctul de vedere al
propriilor lor interese.
Poate si unele metehne mai vechi, ale noastre, ale românilor (un soi de încãpãtânare orgolioasã, neîncrederea în celãlalt dar
si graba cu care acceptãm, uneori, solutii improvizate, un scepticism uneori prea pronuntat si o scãdere a generozitãtii care,
de altfel, îl caracterizeazã mai cu seamã pe omul simplu), pe de o parte, precum si ignorarea sau desconsiderarea unor
instrumente ale democratiei moderne, pe de altã parte, au împiedicat o coagulare, o articulare organizatã si, în consecintã,
mai eficientã a diverselor si numeroaselor personalitãti si valori ce compun adevãrata elitã nationalã din toate domeniile de
activitate.
Aceastea toate, în contextul special creat în decembrie 1989, au permis pseudo-elitei sã devinã, rapid, activã. Reprezentantii
cei mai abili si insistenti ai pseudo-elitei si-au putut însusi unele instrumente decisive ale logisticii politice si comunicationale
în societatea româneascã, atribuindu-si, cu de la ei putere, prerogative si competente superioare.
Au apãrut pulovere “revolutionare”, au fost fabricate biografii “eroice”, au fost invocate merite speciale, pânã atunci, chipurile,
cenzurate si oprimate de “odioasa dictaturã”. Dar dacã îi cãutãm pe acesti “revolutionari” în zilele dramatice ale insurectiei,
printre milioanele de oameni care au doborât comunismul, mai mult ca sigur cã nu-i vom gãsi. Dacã-i luãm la rând pe acesti
“persecutati” politici si le cercetãm activitãtile “conspirative” sau “dizidente” anti-comuniste, nu gãsim, iarãsi, mare lucru (cu
extrem de putine exceptii). Dar dacã le cercetãm averile si activitãtile de pânã în 1989, vom vedea cã “odioasa dictaturã” a
fost generoasã cu domniile lor. Dacã le cercetãm operele si activitatea profesionalã, nu gãsim mai nimic. Zero. Cenzura!
Dictatura! - vor riposta cu “demnitate” domniile lor, (pseudo)elitistii. Dar, iatã, au trecut 12 ani si tot nimic. Realizãri
administrative, economice sau politice: zero. Opere: zero. Functii, demnitãti, pozitii de decizie, privilegii, venituri: sumedenie!
Dar, atunci, cine e de vinã pentru esecurile tranzitiei, pentru scãderea nivelului de viatã al populatiei României? Cine a stins
“luminita de la capãtul tunelului”? Pseudo-elita ne va oferi, rapid, rãspunsul: poporul, fireste. Poporul cel “prost”, cel
“nepregãtit pentru democratie”, poporul “lenes” si “nerecunoscãtor”. E trist cã sunt si oameni cinstiti dar care, descurajati si
dezamãgiti de situatia existentã, mai pot asculta si aproba o asemenea propagandã. Poporul a votat si a oferit toate
instrumentele necesare pentru ca liderii politici sã-si aplice planurile si strategiile. A votat si cu FSN, si cu PDSR, si cu CDR,
si cu Ion Iliescu, si cu Emil Constantinescu. A rãbdat si a asteptat ca genialele idei ale clasei politice, “planurile” si “strategiile”

curiculumright
sã fie puse în aplicare. A asteptat, iatã, 12 ani. De ce ar fi ei, oamenii simpli, fãrã studii si fãrã o pregãtire specialã, vinovati cã
pseudo-elita a reusit sã se organizeze si sã fie prezentã activ si determinant în actele majore de decizie politicã iar elita realã
nu a reusit, încã, sã determine un alt curs si o altã performantã managerialã în politica româneascã?
Sirul de guvernãri începute în decembrie 89, în loc sã porneascã un proces constructiv, de reorganizare a resurselor, a avut
ca singur obiectiv redistribuirea avutiei nationale si a surselor de beneficii si privilegii. La marea împãrtealã au participat
reprezentantii “revolutiei”, “conspiratiei” si “disidentei”. Atât. Nu a existat nici un proiect coerent, nici o viziune articulatã care
sã propunã natiunii un traseu si o perspectivã de dezvoltare. S-au cheltuit haotic miliarde de dolari dar s-au oferit, cu dãrnicie,
lozinci si clisee propagandistice.
Privatizarea a avut un singur absent: poporul român, cãruia i-a fost confiscat dreptul sacru de proprietar al acestei avutii. Au
putut fi prezenti, însã, numai acei, putini, ce au acceptat statutul de clienti politici sau “investitorii strategici” veniti cu câteva
sute de dolari în buzunar si împroprietãriti peste noapte de generozitatea vinovatã (si interesatã) a unor functionari ai statului
român. Marii investitori, reprezentantii majori ai capitalului international au pãtruns cu greu si nesemnificativ, fiind blocati de
haosul administrativ si legislativ orchestrat de elita conducãtoare. Cuponiada a pus masele populare, proprietare de drept ale
capitalului creat în 50 de ani de muncã fortatã, prin înfometare si exploatare sistematicã, în situatia de a mai detine, formal,
mai putin de15% din capitalul total existent, aceste procente fiind, practic, inutilizabile si lipsite de orice valoare. Regimul de
organizare a economiei a restrâns dramatic posibilitatea cetãteanului obisnuit de a organiza vreo activitate economicã
privatã, fiindu-i refuzat accesul la credite si fiind împovãrat de impozite sufocante.
Au fost complet ignorate atât corpurile profesionale cât si institutiile fundamentale ale tãrii. Politicienii au refuzat sistematic sã
sprijine constituirea si articularea corporatiilor inteligentei si ale muncii nationale, au evitat sã tinã cont de semnalele si
solutiile provenite din aceastã zonã. Organismele reprezentative ale marilor grupari socio-profesionale, sindicatele si
patronatele, nu au fost ascultate de nimeni. Interesul pseudo-elitei politice s-a limitat la utilizarea electoralã a acestor structuri
si, eventual, la controlul lor prin amestecuri brutale sau presiuni de tot felul. Institutiile de mentinere a ordinii interne si de
justitie au fost permanent agresate, destructurate si lipsite de orice protectie sau control. Armata a ajuns sã fie umilitã pe
toate cãile, urmãrindu-se practic anularea functiilor sale fundamentale; onoarea militarã nu înseamnã nimic pentru politicieni,
iar apãrarea tãrii nu numai cã nu intereseazã dar chiar deranjeazã oligarhiile ce stau în spatele grupurilor politice.
Comunitatea serviciilor de informatii a fost, de asemenea, redusã la statutul de instrument, rezultatele muncii acestora fiind
ignorate, ascunse în sertare de cei aflati la putere sau, eventual, folosite ca arme de santaj. Învãtãmântul, educatia nationalã,
au rãmas amintiri; valorile noastre culturale sunt rând pe rând izgonite din manuale si din viata cetãtii, tinerilor acestei tãri
oferindu-li-se avalansa degradantã a subculturii si distrugerii morale. Biserica, singurã, rezistã încã în fata atacurilor cu care
este înconjuratã din toate pãrtile, fiind însã grav afectatã de refuzul conducerii politice de a acorda sprijinul firesc acelor forme
de viatã crestine, singurele prin care s-ar putea afla calea de iesire din criza moralã care amenintã însãsi fiinta nationalã.
Orice directie nationalã, fireascã si necesarã, prezentã în orice stat democratic avansat, a fost, la noi, fie anulatã si deturnatã,
fie plasatã în demagogie si ridicol. Valorile culturale traditionale au fost pervertite, în dispretul profund fatã de tot ce a
însemnat si înseamnã performantã autenticã în cultura românã. Aceastã atitutine a fost însotitã de neîntelegerea si
pervertirea inclusiv a experientei civilizatiei occidentale, la care propagandistii pseudo-elitei se referã zilnic dar despre care nu
stiu nimic si nu înteleg nimic. Asa se face cã reprezentanti de marcã ai performantei autentice românesti, oameni integrati în
spatiul occidental, recunoscuti si respectati în tãri democratice avansate, sunt respinsi de pseudo-elita instalatã la comanda
societãtii noastre. Asa s-a ajuns la rãsturnãri incredibile care, dacã n-ar fi tragice prin consecintele lor, ar fi pur si simplu
caraghioase: un Anghel Ruginã este respins dar e preferatã “gândirea economicã” a lui… Petre Roman (vezi “pariul cu
agricultura”), un Ion Ratiu este agresat de unii si abandonat de altii, fiind preferat… Emil Constantinescu (cel care declara

curiculumright
stupefiant “nu am nici o legãturã cu economia. Absolut nici una”), intelectuali de marcã, din exil sau din tarã, sunt ascunsi
opiniei publice, fiind promovati cu insistentã culturnici modesti (vezi aroganta sterilã cu care sunt propuse ca … repere ale
elitei (!) personaje nesemnificative recrutate din si prin institutii tip GDS.
Politica externã a rãmas, si ea, cantonatã în demagogie si lozinci. S-au tipãrit cartonase pro-NATO, dar au fost ignorate
tehnici elementare de cooperare si lobby diplomatic, politicieni de bucãtãrie se întrec în titulaturi pompoase (“lideri regionali”
etc.) timp în care au fost abandonate liniile majore ale politicii externe traditionale. Se adoptã strategii rudimentare (cazul SUA
si al marilor puteri europene), pe de o parte, însotite de neglijarea aproape totalã a Federatiei Ruse si a Chinei, pe de altã
parte. Se tipã pe toate canalele cã vrem sã ne integrãm în Uniunea Europeanã, dar pseudo-elita nu-si face temele decât
incomplet si cu mare întârziere (atunci când nu deturneazã sau risipeste bani comunitari în proiecte lipsite de orice finalitate
practicã). În plus, semnãm pripit tot soiul de tratate, neglijãm parteneriatul inteligent cu tãrile vecine (vezi “performantele”
relatiilor româno-sârbe si româno-ungare) si abandonãm peste zece milioane de români din afara granitelor, aproape absenti
din preocupãrile autoritãtilor statului român.
Avertismente au fost destule, numeroase semnale fiind lansate sistematic în acesti 12 ani. Sindicate, asociatii cetãtenesti,
organizatii de tot felul, au atras atentia ori de câte ori clasa politicã lua decizii sau mãsuri gresite, protestele populare
acoperind practic toate domeniile de activitate si toate corpurile profesionale ale tãrii. Tinerii si vârstnicii, românii si minoritãtile
deopotrivã, intelectualii si muncitorii din platformele industriale, din transporturi, din industria de apãrare, din siderurgie si
minerit, constructiile de masini, cadrele sanitare, personalul din învãtãmântul de toate gradele, micii producãtori agricoli,
lucrãtorii din armatã si chiar din Ministerul de Interne, studentii, elevii, pãgubitii diferitelor bãnci, fonduri si circuite financiare,
asociatiile întreprinzãtorilor, cercetãtorii si lucrãtorii din sfera culturii, aproape cã nu existã domeniu de activitate care sã nu fi
generat proteste si actiuni revendicative majore de-a lungul acestor 12 ani. Se poate usor urmãri si observa cã mai toate
deciziile cât de cât pozitive au fost precedate de actiuni sindicale sau civice. Câtã energie a trebuit consumatã pentru a
determina grupurile de decizie la nivel înalt sã tinã cont si de pãrerea societãtii si sã-si aminteascã promisiunile din diversele
campanii electorale. Oare toti acesti oameni au fost scosi din casele lor de diferitele “forte destabilizatoare” (“agenturi strãine”,
“extremisti”, “provocatori”, “CIA”, “KGB”, “Securitate” etc., etc.)? Oare nu este semnificativ acel strigãt unanim (“Hotii, hotii!”)
care însoteste toate, dar absolut toate protestele antiguvernamentale din toatã tara în toti acesti 12 ani?
Aceastã pseudo-elitã de care am vorbit, acest “partid” fãrã personalitate juridicã al incompetentei agresive reprezintã piatra
de moarã agãtatã de gâtlejul din ce în ce mai sugrumat al societãtii noastre. Vor reusi profesionistii autentici si oamenii
cinstiti, prezenti în sindicate, în corpurile socio-profesionale ale tãrii, în partidele politice, în institutiile statului sã determine o
transformare radicalã, din interior, a clasei politice? Va fi capabilã elita autenticã sã desfacã acest lat malefic al incompetentei
si necinstei si sã elibereze energiile românesti sau va fi, din nou, nevoie ca poporul însusi sã-l reteze printr-o nouã încordare
nãprasnicã?
III. TRASEUL POST-DECEMBRIST AL RESTAURATIEI
1. Elemente generale
Am încercat, pânã acum, în primele episoade ale serialului nostru, sã ne referim la aspectele cele mai relevante legate de
momentul initial al procesului de restaurare a sistemului democratic în România, moment la care se face referire, de regulã,
prin sintagma “revolutia din decembrie”. Ne cerem scuze pentru punctarea uneori fugitivã a reperelor considerate de noi

curiculumright
esentiale ale acestui proces (fapt, de altfel, semnalat de unii dintre cititori, în mod critic si binevenit). Am optat deliberat pentru
o prezentare de acest tip nu numai din ratiuni ce tin, firesc, de contextul publicistic de fatã, dar si deoarece credem cã faptele
determinante, cele cu semnificatii si consecinte esentiale, sunt în linii mari cunoscute si trebuie abordate tocmai din
perspectiva sensurilor lor fundamentale. Aceasta nu înseamnã cã diversele elemente (unele dureroase) care tin de derularea
detaliatã a evenimentelor ar fi lipsite de importantã însã credem cã directiile si reperele social-politice majore, asa cum ne-am
strãduit sã le prezentãm, cu greu ar putea fi contestate de cãtre o analizã lipsitã de intentii partizane. În acelasi timp, nu dorim
sã acordãm prea multã atentie diferitelor siretlicuri propagandistice cu care diversi artizani ai esecului politico-economic au
încercat sã întâmpine si chiar sã deturneze corecta evaluare a situatiei generale a tãrii. Faptele rãmân fapte si ele reprezintã,
dupã pãrerea noastrã, singurele repere pe care trebuie sã ne sprijinim în orice încercare de interpretare a situatiilor trecute si,
mai cu seamã, de identificare a posibilelor directii si solutii pe care ni le rezervã viitorul.
Punctul nostru de vedere exprimat în prima parte a serialului gãzduit de cotidianul “Ziua” este cã insurectia nationalã din
decembrie 1989 a reprezentat un act restaurator care a determinat reasezarea institutiilor statale pe traseul democratic, dupã
cataclismul politic impus României prin instaurarea fortatã a sistemului comunist. Caracterul general al evenimentelor a fost,
desigur, unul de tip revolutionar, dar în sensul interventiei populare fulgerãtoare care a dus la anularea bruscã a functiunilor,
simbolurilor, ideologiei si modului de organizare a statului comunist. Astfel, ne-am permis sã propunem o perspectivã de
interpretare general istoricã, alta decât cea strict contextualã practicatã în mod curent. Abordând o asemenea perspectivã,
sensul actului popular din 22 decembrie 1989 apare perfect integrat în procesul istoric mult mai amplu care vizeazã trecerea
de la formele traditionale de organizare a comunitãtii românesti la mecanismele institutionale moderne, la statul român
modern, unitar si democratic, proces rãmas, dupã pãrerea noastrã, încã nefinalizat integral.
Ne-am permis, în interpretarea generalã a momentului decembrie 1989, sã considerãm cã cetãtenii României, masele
populare, sunt singurii autori ai revolutiei democratice anti-comuniste si, în acest context, am respins ca nerealiste diferitele
teorii sau interpretãri care propun recunoasterea unui rol determinant al asa-numitelor grupuri “conspirativ-revolutionare” si/
sau “dizidente”, asociate sau nu cu interventiile factorilor externi.
Mai mult decât atât, am apreciat cã momentul 1989 a gãsit întrunite elemente deosebit de favorabile pentru initierea unui
proces alert de dezvoltare economico-socialã a tãrii, atât din punctul de vedere al resurselor materiale si umane, al realitãtilor
economice si socio-psihologice cât si din punctul de vedere al contextului international. Situatã pe aceste pozitii, analiza
noastrã a evaluat ca fiind gresite si inadecvate multe din actiunile initiale adoptate de conducerea provizorie a României
instalatã la putere dupã 22 decembrie 1989 si a considerat cã mecanismul de organizare a noii puteri a avut, din start,
defectiuni majore, cu consecinte dintre cele mai grave pentru întreaga desfãsurare ulterioarã a evenimentelor.
Restauratia sistemului democratic a adus si chiar a accentuat, pe lângã elementele categoric pozitive, si o serie de pãcate ale
trecutului. Asa se explicã, pe lângã recuperarea simbolicã a marilor teme istorice ale revolutiei democratice si ale organizãrii
statului national unitar, reluarea unor erori si disfunctii cu care societatea româneascã s-a mai confruntat de-a lungul timpului.
Au fost reactualizate, în ritm rapid, si retrãite cu patimã, o serie de experiente din istoria democratiei românesti, fapt,
remarcat, de altfel, de multi comentatori contemporani care au semnalat cã cele mai multe din observatiile si criticile unor
redutabili analisti si observatori politici din trecut (de la Eminescu si Caragiale, la Iorga, Nae Ionescu, Seicaru etc.) si-au
pãstrat azi o incredibilã valabilitate.
Studiul nostru propune în continuare evaluarea traseului postdecembrist plecând de la rolul, responsabilitatea si
comportamentul elitelor existente (atât elitele autentice cât si pseudo-elitele), întelegând prin elite comunitatea persoanelor
care detineau si detin pozitii si instrumente de decizie publice, institutionale, atestãri stiintifice si profesionale, capacitãti si
pârghii logistice, financiare si comunicationale. Am semnalat deja cã în economia repartitiei deciziei si pârghiilor statale
precum si în redistribuirea avutiei nationale au precumpãnit reprezentantii pseudo-elitei, fapt cu consecinte dintre cele mai

curiculumright
nefericite pentru performanta managementului social-politic românesc si pentru starea generalã a populatiei. În acelasi timp,
nu am pierdut din vedere si faptul cã experienta acestor 12 ani a produs anumite clarificãri care nu vor rãmâne fãrã urmãri
benefice pentru arhitectura viitoare a mecanismelor decizionale ale societãtii noastre.
Asadar, dupã abordarea semnificatiilor si a primelor consecinte ale actului din 22 decembrie 1989, tabloul restauratiei
democratiei în România nu poate fi complet fãrã o punctare a diverselor tentative, reusite sau mai putin reusite, de coagulare
în forme organizate a vointei diferitelor grupuri si categorii de cetãteni în perioada postdecembristã a României. Abia dupã ce
vom trecem în revistã principalele experiente politice, civice si sociale cu care s-a confruntat societatea româneascã de-a
lungul acestei perioade, vom încheia încercând o interpretare a tendintelor actuale însotitã de o identificare a perspectivelor
pozitive dar si a riscurilor si primejdiilor ce se întrevãd. Cãci acest nou an în care tocmai am intrat ar putea fi, dupã opinia
noastrã, un an crucial, care va marca întreaga perioadã viitoare a României.
2. Vatra civicã
Ne amintim febra cu care, acum 12 ani, se înfiintau organizatii politice. Multã lume a participat, deseori cu sincer entuziasm,
la înfiintarea de noi partide, cei mai multi, desigur, cu intuitia corectã cã o societate pluralistã nu poate functiona decât în
prezenta si prin interventia unor partide democratice, care sã organizeze eficient vointa politicã a cetãtenilor. Altii însã, nu
putini, au vãzut în partide o sansã excelentã de a cãpãta ceea ce, pentru ei, era foarte greu de obtinut prin muncã cinstitã.
Simplu spus: bani, functii, avantaje. Acestia din urmã, recrutati din sfera pseudo-elitei profesionale, au profitat din plin de
naivitatea si lipsa de pregãtire democraticã – nu a poporului, a oamenilor simpli, cum s-a tot spus – ci a intelectualitãtii. Ei,
intelectualii, au fost victimele rapide ale mediocritãtilor agresive care au stiut, cu viclenie si fãrã nici un fel de scrupul, sã se
erijeze în cunoscãtori, specialisti, analisti, purtãtori de cuvânt ai maselor etc. etc.
Initial, masele largi au privit cu reticentã ideea de partid. Experienta recentã a partidului unic, instinctul sãnãtos al celor care
stiau cã pleava este întotdeauna ridicatã de valurile istoriei dar si decenta specificã celor care, simtindu-se insuficient pregãtiti
pentru o activitate care cere serioase cunostinte si experientã, i-au determinat pe multi sã nu se se înghesuie din primul
moment pe listele de adeziuni partizane. În aceste conditii, doleantele, obiectivele sau criticile venite din partea categoriilor
largi de cetãteni si-au gãsit mai usor fãgas în intiativele de tip civic, nepartizan. Inclusiv conducerea FSN a înteles acest lucru,
FSN-ul prezentându-se abil ca o amplã miscare de masã, cu o ideologie bine camuflatã, dar cu obiective generoase, care,
aparent, corespundeau în linii mari cu nãzuintele generale ale societãtii românesti. Diferentele dintre declaratiile publice si
mãsurile întreprinse au generat însã, rapid, reactia maselor populare.
Initial grupuri mici de cetãteni, multi dintre ei participanti activi la revolutie, constituiti în mici asociatii sau grupuri informale, au
initiat si derulat proteste împotriva noii puteri chiar din primele zile ale lui ianuarie 1990. Un factor important în acest context la
constituit, ca si în decembrie 89, tineretul. Între acestia, cei care s-au organizat mai rapid (avantajati si de forma de pre-
organizare existentã în mod natural în sistemul universitar) au fost studentii. Dorinta fireascã de trecere rapidã la noua
societate democraticã, tendinta de ardere a etapelor, entuziasmul specific vârstei, au fãcut ca studentimea sã dea, de la
început, un puternic semnal clasei conducãtoare. Proteste disparate la început, apoi fenomenul Piata Universitãtii si în final,
greva generalã a studentilor din decembrie 1990 au constituit un avertisment puternic dat de generatia tânãrã cu privire la
directia spre care se îndrepta tara. Nu întâmplãtor, mesajele tinerei generatii cuprindeau elementele fundamentale ale celor
douã directii civice majore pe care le va cunoaste societatea româneascã, reprezentate de Vatra Româneascã si Alianta
Civicã.
Anul 1990 a fost marcat de aparitia celor douã organizatii civice de mare anvergurã care, prin amploarea sustinerii populare,
au dominat spectrul societãtii civile românesti. Din nefericire, traseele si comportamentul celor douã asociatii apar (azi cu mai

curiculumright
multã claritate), ca fiind absolut similare. Rãspunzând initial unor mari nelinisti populare, preluând, desi mai mult declarativ,
ceva din clocotul multimilor protestatare, ambele initiative s-au bucurat de un larg sprijin popular. Din pãcate, ambele au
urmat traseul perdant inaugurat la nivelul conducerii statului, prin grave defectiuni decizionale, în dezacord cu marile
deziderate ale poporului, pe care au pretins cã îl reprezintã.
În Transilvania si nu numai, cetãtenii au reactionat la pericolul grav al abandonãrii de cãtre noua putere a unor interese
nationale majore, al neglijãrii unor valori si drepturi fundamentale, reactie ce a fãcut posibilã aparitia Uniunii “Vatra
Româneascã”, care îsi propunea sã reprezinte vointa maselor în dialogul cu conducerea statului si sã determine respectarea
dezideratelor populare.
Pe de altã parte, în Bucuresti, Timisoara si nu numai, Alianta Civicã s-a bucurat de sustinerea altor categorii importante de
cetãteni, liderii aliantei prezentând noua initiativã ca un fel de santinelã cetãteneascã, un “câine de pazã” al democratiei, un
instrument de interventie activã împotriva derapajelor totalitare si nostalgic-comuniste ale noii puteri.
Printr-un straniu paralelism, grupurile dominante de la vârful celor douã organizatii (reprezentate de personalitãti ca Radu
Ceontea, Zeno Opris, Gheorghe Funar, Valeriu Tabãrã s.a., pe de o parte, si Ana Blandiana, P.M. Bãcanu, Doina Cornea,
Nicolae Manolescu s.a., pe de altã parte) s-au comportat, în timp, identic. Ambele grupuri au permis înfiintarea unor partide
politice care aveau misiunea sã canalizeze politic “vointa” maselor, PUNR si PAC (formatiuni care s-au mãrginit la preluarea
unui capital de imagine, fãrã a dovedi ulterior eficientã politicã), si ambele au sfârsit prin asocierea (clarã pentru toatã lumea,
dincolo de delimitãrile inutile ale unor lideri) cu partide existente (FSN, PSM, PRM, pe de o parte, PNTCD, PNL sau UFD, pe
de altã parte).
Nu putem sã nu ne amintim cum, în 1990, importanti lideri ai proaspãt constituitei Aliante Civice îi cereau d-lui Ion Iliescu…
sediu, iar alti lideri, de data aceasta ai Vetrei Românesti, agitau o pancartã pe care scria, nici mai mult nici mai putin: “Horea
s-a dus la Împãratul, noi venim la Cotroceni” (amãnunte care, dincolo de orice anecdoticã, nu sunt lipsite de triste
semnificatii). Deosebit de semnificativ este si contextul publicistic în care au fost sustinute “teoretic”, în plan intelectual, cele
douã directii: revista România Mare, pe de o parte, revistele “22” si “Catavencu” pe de altã parte. Cu asemenea suport
politologic cum sã ne mai mirãm de performantele politice ale liderilor civici în perioada 1990-2001?
Au existat si consecinte pozitive, fãrã îndoialã, ale prezentei celor douã organizatii pe scena vietii publice, dar ele se
datoreazã în special curentului popular si mai putin prestatiei grupurilor conducãtoare. Sustinerea popularã i-a determinat pe
politicieni sã-si mai corecteze atitudinile si deciziile dar cam atât. Directiile majore ale guvernãrilor acestor 12 ani au rãmas
neclintite, indiferent de partidele care s-au succedat la putere.
Nici o initiativã ulterioarã nu a mai putut trezi entuziasmul initial pentru simplul motiv cã oamenii, descumpãniti de
politicianismul majoritãtii liderilor civico-nationali, nu au mai avut încredere în nimeni. Initiativa civicã româneascã a rãmas
tintuitã între douã esecuri: Vatra Româneascã si Alianta Civicã. Lipsa de flexibilitate, cantonarea încãpãtânatã în formule
demagogice, deopotrivã arogante si sterile, ignorarea fudulã si de-a dreptul separatistã a opiniilor “celeilalte pãrti”, toate
aceste atitudini ce au dominat grupurile conducãtoare ale ambelor organizatii, au dus la dezintegrarea abia încropitelor
structuri interne si la o cumplitã dezamãgire a sutelor de mii de sustinãtori. Singurele “câstiguri” au fost tot ale liderilor: unii au
devenit analisti sau politologi cu “experientã”, altii au mai cãpãtat câte o functie ici si colo sau chiar si-au gãsit loc pe listele
unor partide etc., etc.
Abandonati între buciumele desuete ale unora si miorlãiala sterilã a altora, oamenilor li s-a fãcut lehamite si i-au lãsat baltã si
pe unii, si pe altii. Iar politicienii partidelor au rãsuflat, usurati. Rãmãseserã, în sfârsit, singuri.

curiculumright
3. Partidul-stat
Nae Ionescu, aflat în Occident prin anii 20, a fost rugat sã explice situatia politicã de la noi. Ei, occidentalii, nu reuseau sã
înteleagã cum de functioneazã totusi mecanismul politic în România, presãrat cu nenumãrate partide, aripi, fractiuni, grupãri
care mai de care mai diverse si mai contradictorii. Marele profesor le-a spus cam asa: “Aici, în Occident, în Germania de
exemplu, în fiecare sat existã câte un bãtrân întelept, înteleptul satului. Când oamenii din comunitatea respectivã au un
necaz, o divergentã, o nelãmurire, vin la el, îi cer sfatul si tin seama de recomandãrile lui. La noi, în România, a continuat Nae
Ionescu, în fiecare sat existã câte unul mai altfel, dar acela este… prostul satului. Toti ceilalti sunt întelepti.”
Dincolo de tâlcul povestii, se pare cã democratia are în România o istorie mai veche decât s-ar putea bãnui la prima vedere.
De la obstile tãrãnesti pânã la diversele “partide” boieresti din evul mediu, coagularea vointei politice a românilor a urmat un
traseu aparte. Pânã si domnitorii înainte de a fi proclamati ca “unsi ai lui Dumnezeu” erau mai întâi alesi sau acceptati de
grupurile aristocratice dominante (sau, cum am spune astãzi, de cercurile influente) în functie de diversele tendinte si interese
existente la acel nivel.
Desigur, românii s-au manifestat unitar în istorie, dar pe cu totul alte coordonate. Nimeni nu poate contesta unitatea noastrã
lingvisticã, religioasã, culturalã în general. Când este însã vorba de armonizarea vointei politice, lucrurile se complicã.
A. Pseudo-elita – factorul coagulant al partidului-stat
Sistemul politic modern a preluat si a amplificat tendintele mai vechi existente în societatea româneascã. Noile institutii însã,
generatoare de birocratii si mecanisme greoaie, au favorizat dezvoltarea unei noi categorii “socio-profesionale”: pseudo-elita
de care vorbeam într-un articol anterior. Adicã oameni care, fie din lene, fie din neputintã intelectualã, nu au putut sã-si
construiascã o carierã profesionalã în vreun domeniu oarecare, au ales terenul propice al politicii. Viata publicã modernã le
convine de minune. Dupã cum hotii de buzunare, escrocii si alte categorii de infractori rãzbat greu sau deloc în comunitãtile
traditionale închise, în care oamenii se cunosc bine unul pe altul, si aleg spatiile aglomerate, pietele, mijloacele de transport,
aceastã nouã specie de infractori a gãsit în societatea modernã, cu institutiile sale centralizate si depersonalizate, un
excelent mediu de dezvoltare. Lansati în literaturã prin celebrul personaj fanariot Dinu Pãturicã, activi într-un sistem
diagnosticat cu precizie si severitate de Eminescu si prezentati pe întelesul tuturor de Caragiale, acesti paraziti ai institutiilor
moderne ale societãtii românesti au dovedit - si dovedesc, ca orice parazit - o cumplitã vitalitate. Au stiut sã utilizeze cu
dibãcie toate dificultãtile, cele mai multe obiective, cu care s-a confruntat societatea româneascã, au trecut fãrã nici o emotie
dintr-un regim în altul si dintr-un partid în altul, au stiut mai bine decât oricine sã exploateze slãbiciunile sistemului democratic
penetrând masiv atât institutiile statului cât si cele ale societãtii civile.
Pseudo-elita a penetrat si dizolvat sistemul social-politic românesc, tansformându-l într-un monstru polimorf, un soi de
caracatitã politico-administrativã, pe care o vom denumi “partidul-stat”, imprimându-i un caracter pseudo-democratic si anti-
national. Au fost rarefiate toate granitele institutionale, pentru a permite atât subminarea puterii decizionale cât si circulatia
nestânjenitã a reprezentantilor pseudo-elitei. Ei sunt prezenti peste tot. Pentru ei nu existã nici legi, nici separatia puterilor,
nici repere ideologice, nimic. Orice partid, orice ideologie si orice mãsuri economice sunt bune atât timp cât ei si numai ei îsi
pãstreazã pozitiile si privilegiile. Fie mediocri din punct de vedere profesional fie tehnicieni capabili, defectiunea lor comunã
este de naturã moralã. Lor nu le pasã sau le pasã prea putin de consecintele generale ale activitãtii lor.
B. Segmentele elitei reale

curiculumright
Pseudo-elita nu a putut acapara integral structurile institutionale. Mai întâi pentru cã nici o institutie nu poate functiona fãrã
profesionisti autentici. Acestia au trebuit tolerati pentru cã, fãrã ei, pseudo-elita s-ar prãbusi instantaneu, o datã cu colapsul
organismului pe care-l paraziteazã.
Pe de altã parte, componente semnificative ale elitei reale au apreciat cã, într-o tarã ca a noastrã, dominatã de vecinãtãti
imperiale, este riscant sã lupti fãtis cu clica mediocritãtilor si au preferat solutia “integrãrii în sistem”.
Meritul acestor oameni este cã au reusit sã salveze ce se putea salva chiar si în contexte politice dintre cele mai nefavorabile.
Asa s-a întâmplat în mult lãudata perioadã interbelicã, plinã si ea de coruptie si escrocherii politice, asa s-a întâmplat în anii
de cosmar ai comunismului, asa se întâmplã si astãzi. Cititorii vor putea gãsi singuri nenumãrate exemple, la diferite nivele de
decizie, în care au fost si sunt prezenti numerosi oameni de calitate, cinstiti si competenti profesional, dar care functioneazã
“în sistem”.
C. Clientela
O altã categorie sunt independentii, în special cei activi în domeniul economic. Nu ne referim aici la cãpuse si pseudo-firme
care au rolul doar sã miste bani sau sã opereze diverse tipuri de fraude financiare, ci la întreprinzãtorii reali, cei care au
initiativã si sunt realmente productivi pe tãrâm economic. Ei au considerat mai important sã se ocupe de propriile lor afaceri
decât sã îsi piardã timpul cu lupte sau constructii politice. Fie cã au mimat fie cã au acceptat, tacit sau fãtis, statutul de clienti
politici ei au cooperat cu orice factor de putere care îi lãsa cât de cât sã functioneze. Abandonul lor – nu întotdeauna vinovat
– este unul din factorii care au facilitat actuala stare de lucruri. Recrutati de cele mai multe ori din zonele aparatului economic
si de informatii al fostului regim acestia au fost putin receptivi la punctele de vedere venite din afara sistemului lor. O gresealã
care a costat scump societatea româneascã si îi costã scump si pe ei chiar dacã multi si-au realizat obiectivele materiale
personale.
4. Formula politicã a partidului-stat. PSDNLSC...
A. Ideologie
Partidul-stat este atent în special la douã atribute ale ideologiei sale. El este întotdeauna democratic si mai mereu “national”.
Este “democratic” pentru cã poporul nu e dispus sã renunte la libertãtile cetãtenesti iar marile puteri, stãpânii, sunt – ghinion!
– în tabãra democratiei. Asa cum, altãdatã, îsi puneau în cap fãrã fasoane ba turbanul turcesc, ba jobenul occidental, ba
sãpcãlia bolsevicã, membrii partidului-stat au devenit, cu mic cu mare, ultra-democrati. Lasã cã ei calcã în picioare prin tot
ceea ce fac orice principiu democratic, lasã cã habar n-au si nici nu le pasã de fundamentele democratiei, ei au învãtat sã o
disimuleze si sã o proclame demagogic, perververtind-o sistematic prin manipulãri, dezinformãri, santaje, coruptie, adicã prin
arsenalul infractional permanent al pseudo-elitelor din toate timpurile si din toate sistemele.
Totodatã, partidul-stat sustine, fireste, “Ideea Nationalã”. Nu cã i-ar face vreo plãcere, ba chiar îl deranjeazã, dar ce sã-i faci
cu poporul ãsta “primitiv”, care se încãpãtâneazã sã-si conserve identitatea? În realitate, tocmai valorile nationale au lipsit cel
mai mult din preocupãrile partidului-stat, fiind prezente doar în declaratii si festivisme care nu intereseazã pe nimeni. Nici nu
stim ce a fost mai rãu pânã la urmã, cã s-a abuzat de acest tip de mesaj sau cã s-au înregistrat atacuri neghioabe (oricum
fãrã finalitate) la adresa unor repere fundamentale ale constiintei noastre nationale.

curiculumright
În rest, partidul-stat mai are o singurã grijã: sã aparã ca “pluralist”, adicã sã-si plaseze instrumentele sub cupola mai multor
institutii, aparent independente, ba chiar rivale. În rest, orice ideologie e bunã. Dacã ar fi sã-i dãm un nume, ar trebui sã-i
zicem PSDNLSC... Adicã Partidul Social Democrat National Liberal Socialist Crestin etc. etc., toate atributele putând fi
combinate orisicum, cu acelasi rezultat final. Adicã, asa cum ar fi spus Petre Tutea, un partid de stânga-dreapta si stânga
împrejur.
România a avut, oficial, la guvernare în acesti 12 ani cam toate doctrinele politice. Nu a lipsit nimic. S-a invocat tot ce se
putea invoca. Rezultatul? O mentinere chinuitã a unui echilibru administrativ lipsit de eficientã, un control obositor si, pânã la
urmã, complet inutil al vietii publice si dezastru economic. Rezultate catastrofale pentru popor, în primul rând, dar mãrunte
chiar si pentru propria clientelã a partidului-stat care ar fi câstigat, în realitate, mult mai mult de pe urma unei dezvoltãri
sãnãtoase a societãtii. Pentru cã este o realitate demonstratã de toate democratiile autentice: la adevãratele performante
economice – singurele care pot genera si bunãstare generalã si marile averi - se ajunge întotdeauna cu poporul si niciodatã
împotriva lui.
B. Mecanismele partidului-stat
Cum actioneazã partidul-stat? El exceleazã într-un singur fel si anume în anularea sau diminuarea oricãror actiuni care
încearcã sã aducã în sistem competitia liberã, ierarhia justã a valorilor, corectitudinea. Principala sa grijã este sã aplice o
severã grilã de selectie a cadrelor. În primul rând blocheazã accesul la pârghiile administrative pentru orice persoanã sau
grup care nu corespunde profilului pseudo-elitei sau care nu este suficient de obedient fatã de sistem. În vremurile de glorie
ale partidului-stat se ajungea la mãsuri drastice: confiscãri, puscãrii, asasinate. Cu timpul, s-a trecut la tehnici mai subtile: de
la presiuni, calomnii si împroscãri cu noroi pânã la condamnarea la moarte civilã.
Cea mai semnificativã este în acest context atitudinea fatã de tânãra generatie. Nu numai cã nu s-a fãcut nimic pentru a
încuraja initiativele independente provenite din rândul tinerilor dar s-a fãcut totul pentru ca orice asemenea initiative sã fie
blocate. În loc sã se înteleagã cã singura solutie pentru cresterea eficientei masinii politice si dezvoltarea societãtii este
selectarea si promovarea competentelor autentice, încurajarea procesului de coagulare a diferitelor structuri de tineret,
“selectia” s-a mãrginit la recrutarea unor grupuri sau persoane dupã chipul si asemãnarea mentorilor lor politici. Cine sã
priceapã cã numai într-un regim de independentã si flexibilitate tinerii îsi pot dezvolta în mod natural aptitudinile? De ce ne-
am mira în aceste conditii cã multi tineri valorosi au preferat sã îsi construiascã o carierã în alte tãri iar cei mai multi dintre cei
rãmasi în tarã rãmân la distantã de orice implicare politicã semnificativã?
C. Auto-apãrarea
Partidul-stat are si mecanisme de auto-apãrare împotriva propriilor derapaje. Atunci când în interiorul sistemului apar
defectiuni (de regulã din exces de zel sau din sete prea mare de putere) ele sunt rapid remediate. Cãci si pseudo-elita are un
tineret propriu, o rezervã de cadre, dar care trebuie bine strunitã. Nu de alta, dar nu cumva, din cauza lipsei de experientã, sã
fie pusã în pericol stabilitatea “sistemului”. Sã ne amintim douã dintre cele mai grãitoare exemple.
Când în 1991 grupul FSN-Roman (viitorul PD), un fel de organizatie mai “revolutionarã” a FSN-ului, a vrut sã ia efectiv
puterea, sã ardã etapele adicã, partidul-stat l-a plesnit fãrã multe menajamente. Dar cum partidul-stat nu-si abandoneazã
tineretul, junilor rebeli li s-a dat o sansã sã-si spele pãcatele. Cu un nou mandat, de membru marcant al opozitiei, “noul” PD
va reveni la guvernare dupã 1996. Si asa se întâmplã cã nici azi nu s-a risipit complet din sãlile Palatului Victoria duhoarea
grea a “algoritmului politic”.

curiculumright
O altã dovadã cã tineretul “revolutionar” nu se potoleste cu una cu douã o reprezintã experienta grupãrii Victor Ciorbea care,
ametitã de iluzia puterii, a încercat la rândul sãu sã miste în front. Judecata “asprã dar dreaptã” a partidului-stat nu a întârziat
rãzvrãtitii fiind aruncati în hãtisul frustrant al opozitiei extra-parlamentare (trebuie sã recunoastem totusi cã pentru dl Ciorbea
nu a mai fost nevoie de deplasarea minerilor, totul rezolvându-se prin telefon).
Amintindu-ne aceste momente istorice, nu putem sã nu ne întrebãm dacã actualul guvern, format în jurul personalitãtii dlui
Adrian Nãstase, a meditat îndeajuns cu privire la traseul predecesorilor sãi.
D. Instrumentele politice ale partidului-stat
Partidul Social Democrat (PSD), cel mai important partid românesc (poate singurul, cum suna un slogan publicitar) reprezintã
baza politicã a partidului-stat. Aici convietuiesc, într-o promiscuitate din ce în ce mai periculoasã pentru propria stabilitate a
partidului, si cel mai mare numãr de competente din zona politicã româneascã si cele mai bine articulate retele ale pseudo-
elitei.
Dar, desi este singurul partid cu stabilitate si fortã organizatoricã, PSD nu a reusit încã sã construiascã un program economic
viabil si suficient de articulat. Pe de o parte îsi asumã mesaje îmbietoare de grijã socialã dar aplicã politici usturãtoare tocmai
pentru omul necãjit, iar pe de altã parte, se manifestã ultra-liberal în unele decizii economice, dar strict secvential, nereusind
sã multumeascã decât o clientelã restrânsã pe care, oricum, nu o intereseazã nici un fel de program ori ideologie.
În aceste conditii, stabilitatea PSD rãmâne doar aparentã. În plus, asumându-si riscul blocajelor prin masivitatea aparatului
(care a lãsat loc unui numãr important de lichele) si printr-o propagandã nu dintre cele mai fericite, guvernul PSD s-a
autoizolat asumându-si atât de multe rãspunderi încât te întrebi la ce mai avem nevoie de alte institutii în România dacã
primul ministru are timp pânã si sã-i dea jos din trenuri pe necãjitii de navetisti fãrã bilet.
Sau poate d-lui Nãstase i se pregãteste ceva. Cãci pactul de neagresiune dintre reprezentantii pseudo-elitei si competentele
autentice se poate rezilia oricând.
Partidul Democrat a functionat multã vreme ca simplã anexã a PSD. Azi, desi se prezintã ca biruitor în “lupta cu inertia”, nu
mai are de ales decât între douã alternative. Prima ar fi sã se întoarcã oficial acasã, cu scuze, în ograda domnului Adrian
Nãstase, desi este greu de crezut cã se va mai gãsi vreun vitel care sã fie sacrificat în cinstea reîntoarcerii fiului risipitor. Ba s-
ar putea chiar ca fiul sã aibã soarta domnului Roman, pe care nu-l mai bagã de mult nimeni în seamã. A doua, dificilã si
dureroasã, ar fi sã renunte definitiv la pretentiile propagandistice socialiste (oricum neacoperite de nimic) si sã se uneascã cu
PNL (sau eventual cu PRM).
Desi si-a asumat vehement rolul de port-drapel al ideii nationale, Partidul “România Mare” si-a anulat aproape orice sansã
prin practica autodistructivã a unui discurs public sinucigas. În aceste conditii, a fost utilizat abil pe rol de bau-bau politic,
singura consecintã majorã a interventiei sale (cel putin deocamdatã) fiind crearea cadrului necesar, în ultima campanie
electoralã, care a dus la reafirmarea (în sfârsit clarã, sperãm, pentru toatã lumea) a unitãtii de nezdruncinat dintre grupurile
“conspirativ-revolutionare” si cele ale “dizidentei”. De data aceasta dl Iliescu nu a mai avut nevoie sã fie “ultimul pe listã” ci,
prin grija panicatã a ex-dizidentei, a fost pus, în sfârsit, în capul mesei. Lista CFSN (care vã amintiti, începea cu Doina
Cornea si se sfârsea cu Ion Iliescu) a fost reactualizatã, cu sprijinul - poate involuntar, poate nu - al dlui Corneliu Vadim Tudor.
Si cum nimic din ce se întâmplã în PRM nu se poate face fãrã interventia dlui Vadim Tudor, PRM îsi va mentine pozitia pânã
când fie se va schimba din interior si va deveni o fortã politicã realã, fie va fi înlãturat de un rival mai atent la nuante si mai

curiculumright
pregãtit din punct de vedere economic.
Liberalii, frãmântati de nesfârsite lupte intestine, dupã ce au practicat ani de zile un discurs anti-national, abandonându-si
incredibil propriul trecut istoric, si s-au remarcat la guvernare tocmai prin mãsuri economice… anti-liberale, au reusit sã
rãmânã în Parlament, desi deocamdatã pe banca rezervelor. Dupã ce a ratat sansa restructurãrii rapide (dupã plecarea
grupului dizident în preajma alegerilor) PNL pare sã întârzie initierea unei necesare reconstructii si redefiniri interne. Deja
este posibil ca aceastã întârziere sã-i anuleze sansa unei promovãri în prim-planul politicii românesti, si sã esueze definitiv
într-o pozitie delog mãgulitoare de anexã politicã.
UDMR, aparent o exceptie politicã, nu are deloc un statut aparte, cum se crede de obicei. Viata a dovedit cã reprezentantii
minoritãtii maghiare coopereazã de minune cu colegii lor români pe traseele esecului politic. Orbiti de magia masochistã a
unui revizionism complet inadecvat la realitate, multi dintre liderii UDMR n-au înteles nici pânã în ziua de azi (sau pur si
simplu nu le pasã) cã singura sansã pentru sutele de mii de maghiari, confruntati cu acelelasi necazuri ca cele ale
compatriotilor lor români, este dezvoltarea economicã a României în cadrul unui stat national si democratic modern. În rest,
orice altã traiectorie este sortitã esecului si produce consecinte nefaste pentru toti cetãtenii, fie ei maghiari sau români.
În fine, PNTCD, parcã pentru a dovedi cã ridicolul nu are limite în tara lui Caragiale, se miscã si el. Dar nu o drasticã
sanctiune a liderilor, nu o reformulare pe baze realiste a doctrinei si a programului, nu o reorganizare radicalã a partidului, nu!
PNTCD este preocupat de… alternanta la guvernare! Altfel zis, poate cã domnului Ion Iliescu i se va face milã de ei si îi va
ajuta sã reintre în Parlament (dupã ce acelasi domn Iliescu, nu fãrã stirea si sprijinul domnului Virgil Mãgureanu, i-a dat în
1996 un brânci amical cãtre Guvern si Presedintie).
E. Iluzia suportului electoral
Concluziile desprinse din sondaje aratã fãrã echivoc cã poporul român a identificat si evaluat clar prestatia partidului-stat prin
calificativele acordate exponentilor sãi de frunte. În timp ce 22 % din cetãteni cred cã Ceausescu a fãcut ceva bun pentru
România, numai 9 % au aceeasi pãrere despre dl Ion Iliescu si 3 % despre dl Emil Constantinescu! Ca sã nu mai amintim cã
68 % considerã clasa politicã vinovatã de dezastrul tãrii, iar 40 % merg pânã la a crede cã “România ar fi mai prosperã dacã
nu ar mai fi politicieni”.
Dupã o asemenea evaluare a partidelor, de ce i-a votat, totusi, poporul român? Nu pentru cã îi iubeste, nu pentru cã îi vrea,
ci pentru cã, deocamdatã, nu are cu cine altcineva sã voteze. Pentru cã, deocamdatã, aceasta este formula de organizare
politicã pe care intelectualitatea acestui popor a reusit sã o ofere electoratului.
În aceste conditii, existã, tehnic vorbind, posibilitatea ca factorii de competentã existenti în sistemul administrativ-politic sã se
reorganizeze? Sunt suficient de puternici si suficient de stabili oamenii politici autentici pentru a întelege cã strategia de pânã
acum trebuie abandonatã si înlocuitã cu un alt sistem de organizare a energiilor societãtii românesti? Vor întelege cei care
pot interveni în cursul politicii românesti cã se apropie timpul unor schimbãri fundamentale ?
Noi credem cã da, dintr-un motiv foarte simplu: nu au de ales. Cum suna un slogan drag vechilor activisti ai partidului-stat:
“Nu stii? Te învãtãm. Nu poti? Te ajutãm. Nu vrei? …...
5. Revolutia sindicalã

curiculumright
Sindicalismul nu are o traditie semnificativã în România. Majoritatea populatiei trãia în mediul rural (80 % în 1938) iar tãranii,
dupã cum se stie, nu au fost niciodatã preocupati de greve, mitinguri sau sedinte. Revolutia industrialã a început relativ
recent la noi, vechile bresle sunt de mult uitate, iar când dezvoltarea economicã ar fi permis o structurare a miscãrii sindicale,
a venit rãzboiul si, dupã el, comunismul.
Sindicatele au rãmas, în comunism, niste simple forme fãrã fond, mentinute în viatã numai din considerente strict
propagandistice. Prerogativele sindicatelor se limitau la organizarea de sedinte, mai lejere nitelus decât cele de partid, unde
oamenii îsi mai descãrcau din când nãduful într-un cadru organizat. Simple interfete lipsite de putere, cele mai importante
“decizii” ale structurilor sindicale rãmâneau cele cu privire la împãrtirea biletelor pentru statiunile de odihnã si tratament.
Atât experienta fostului PCR cât si un instinct sãnãtos au fãcut ca, dupã 1989, masele largi de salariati sã gãseascã în
sindicate cea mai convenabilã formulã de reprezentare si organizare. Atasati profesiei si muncii, prudenti fatã de noile
formule politice, oamenii au identificat în sindicalism un cadru eficient pentru sustinerea intereselor lor profesionale. De
asemenea, multi intelectuali din mediul economic au preferat sã se angajeze în lupta sindicalã, reticenti si ei fatã de
inconsistenta initiativelor politice post-decembriste.
Pe de altã parte, pseudo-elita, care s-a repezit rapid la sacul cu bani al politicii, a penetrat mai greu mediul sindical care
prezintã unele “dezavantaje”. Mai obositoare si mai lipsitã de surse rapide de îmbogãtire, munca sindicalã cere si cunostinte
concrete, legate de activitatea din mediul respectiv. Prin natura lucrurilor, mediul sindical presupune o legãturã profesionalã
cu oamenii, cu activitatea din întreprinderi si institutii. Acolo, democratia directã functioneazã iar demagogia, atât de prezentã
în viata de partid, rãzbate mai greu.
În acesti 12 ani, feritã oarecum de bâjbãielile politice de la “vârful” societãtii românesti, miscarea sindicalã s-a întãrit în
interior. Existã structuri, forme de organizare, o prezentã semnificativã în interiorul corpurilor socio-profesionale, prezentã
care lipseste partidelor politice. Chiar dacã persistã un anume fragmentarism si chiar rivalitãti sau neîntelegeri, diferitele
grupuri, federatii si confederatii sindicale seamãnã cu regimentele si diviziile risipite ale unei mari armate, armatã care nu si-a
pierdut identitatea. Ceea ce îi uneste este mult mai puternic decât ceea ce, deocamdatã, îi separã.
De multe ori sindicatele au fost acuzate cã ar fi subordonate politic. Noi credem cã lucrurile nu stau chiar asa, aceastã
impresie fiind provocatã mai degrabã de unele imprecizii, ezitãri sau tensiuni (nesemnificative în fond) prezente la nivelul
esaloanelor superioare sindicale. Nu au lipsit si nu lipsesc fãrã îndoialã diferitele forme de interventionism politic în activitatea
sindicalã, partidele încercând sã recruteze lideri sau sã îi foloseascã potrivit scopurilor lor. În realitate, sindicatele s-au jucat
permanent cu structurile politice de putere precum soarecele cu pisica. Politicienii si-au imaginat de regulã cã ei sunt pisica si
au privit structurile sindicale ca pe un fel de rozãtori flãmânzi care se multumesc repede cu câteva firmituri de cascaval.
Realitatea însã a fost cu totul alta sindicatele preferând sã coopereze abil cu toatã lumea oferind practic sansa oricãrui partid
sã arate ce poate. Ce au arãtat deocamdatã partidele, stim foarte bine: dezastrul actual.
Dacã sistemul politic va da pânã la urmã faliment, sindicatele vor fi fortate sã intervinã, sã-si asume rolul de factor coagulant
si ordonator al societãtii, sã abandoneze comportamentul strict revendicativ si sã-l înlocuiascã cu cel constructiv, devenind
factor principal de propulsare a unei noi ordini social-politice. Când împrejurãrile o vor cere, sindicatele îsi vor putea reuni
fortele rapid, ele detinând în acest moment toate conditiile logistice pentru o asemenea coagulare. Pentru aceasta credem cã
va trebui ca liderii sindicali sã facã un pas decisiv, sã iasã în întâmpinarea asteptãrilor populatiei si sã adopte un nou
comportament institutional, acela de reprezentare corporativã a societãtii civile românesti. În aceastã actiune sindicatele vor
trage dupã ele si patronatele care, încã insuficient coagulate, sunt lipsite de fortã logisticã.

curiculumright
Nu prin rectificãri salariale nesemnificative si nici prin utilizarea egoistã a unor privilegii de breaslã vor determina sindicatele
sporirea câstigurilor salariatilor, conditii mai bune de muncã si trai. Nu prin simpozioane si pledoarii patronale fragmentate si
amabile vor fi convinse guvernele sã aplice mãsuri economice viabile. În realitate, politicienii sunt foarte multumiti când un
sindicat sau altul scoate oamenii în stradã pentru cine stie ce revendicãri punctuale. Problemele globale dse retolvã numai
prin mãsuri globale.
Singura solutie atât pentru angajati cât si pentru angajatori este articularea energiilor într-un efort comun. Odatã reunite într-
un for reprezentativ national care sã dezbatã, sã adopte si sã sustinã noi directii de actiune pentru societatea româneascã, în
acord cu realitatea corpurilor socio-profesionale ale tãrii, sindicatele vor juca într-adevãr rolul istoric de reprezentant al
intereselor fundamentale ale oamenilor pe care îi reprezintã. Doar în acest fel miscarea sindicalã va deveni un factor de
stabilitate si progres social-economic si societatea civilã româneascã îsi va avea în sfârsit formula reprezentativã pe care o
asteaptã de atâta vreme.
Unii s-ar teme cã o asemenea intiativã de tip corporatist ar pune în pericol fundamentele democratice pluraliste ale statului
român. Noi credem cã, dimpotrivã, un asemenea demers va întãri si consolida democratia, dar o democratie autenticã,
ridicatã la standardele de eficientã specifice democratiei occidentale. Impostura, incompetenta, degringolada moralã si
debandada infractionalã sunt adevãratele pericole care amenintã democratia si stabilitatea statului român. În acelasi timp, nu
trebuie uitat cã sunt destui politicieni care vor întelege rapid cã nu se pot opune vointei riguros organizate a majoritãtii
populatiei. Oamenii politici autentici îsi vor însusi un astfel de mesaj si chiar vor sti sã utilizeze un asemenea sprijin pentru
întãrirea propriei lor pozitii si pentru marginalizarea adevãratului dusman al democratiei, acea pseudo-elitã de care vorbeam
într-un articol anterior.
Principala preocupare a unei astfel de initiative socio-profesionale ar trebui sã fie, dupã pãrerea noastrã, organizarea
institutionalã riguroasã si separarea totalã de mediul politic partizan.
O asemenea institutie reprezentativã a corporatiilor socio-profesionale nu are nevoie sã lucreze cu partidele, nu trebuie sã se
amestece cu ele, nu trebuie nici mãcar sã li se adreseze. Un asemenea for se adreseazã doar Parlamentului ca institutie în
sine, cãruia îi poate transmite punctul de vedere al oamenilor din întreprinderile si institutiile acestei tãri. Este treaba
politicienilor de diferite culori cum se vor sfãdi pe bãncile din Casa Poporului. Meritul si în acelasi timp succesul politic
binemeritat va fi al celor ce vor sti sã fie de partea poporului si nu împotriva lui.
De asemenea, guvernantii vor avea de câstigat si ei. În locul unei avalanse de semnale imprecise si derutante, care le
creeazã atâtea si atâtea necazuri încât sãrmanii nici nu mai stiu ce sã facã pentru a multumi pe toatã lumea, Guvernul va
primi, în sfârsit, mesajul ferm articulat al societãtii civile. De care va trebui, fãrã îndoialã, sã tinã seama.
În sfârsit, un asemenea for reprezentativ va putea conlucra, eventual, cu seful statului pe care îl va putea soma sã-si
îndeplineascã atributiile si prerogativele constitutionale. Presedintii, oameni si ei, mai fac si greseli sau, alteori, se iau cu alte
treburi si nu mai fac pur si simplu nimic. Trebuie asadar sã li se aminteascã - desigur, cu atentia cuvenitã unei asemenea
înalte functii - cã cel care i-a angajat, le-a oferit un loc de muncã, locuintã, un salariu bun si multe alte privilegii nu este nimeni
altul decât acel “primitiv”, “needucat” si “încãpãtânat” popor român.
IV. TÃRANII SI INSTITUTIILE LOR
Dupã statistici, aproape jumãtate din populatia României trãieste încã în mediul rural. Comentatori si analisti considerã

curiculumright
tãrãnimea o “clasã” în curs de disparitie. Satele sunt aproape pustii, populate în general cu bãtrâni, nimeni nu mai vrea sã se
întoarcã la tarã etc., etc. Tãranii sunt un soi de fiinte “primitive” care nu vor sau nu sunt în stare sã înteleagã performantele
modernitãtii, refractari fatã de progresul tehnic si inaderenti la democratie.
Din punct de vedere politic, tãrãnimea este judecatã, în cazurile fericite, cu condescendentã, ca un fel de gloatã nãucã,
botezatã mai elegant “electorat captiv”. Ei, tãranii, inculti, usor de manipulat, usor de pãcãlit ar fi muscat cu naivitate din
momeala pseudo-reformei agrare din 1990 si au rãmas în continuare prizonierii unei propagande dirijate de la Bucuresti. Cam
la atât se rezumã de regulã “analiza” intelighentiei oficiale de pe malul Dâmbovitei. Noi însã ne îngãduim sã avem o cu totul
altã pãrere
Vom gãsi peste tot fii si nepoti de tãrani
Asa cum sunt ei buni sau rãi, destepti sau nu, tãranii au creat si mentinut peste tot în lume institutii si valori pe care, uneori,
uitãm sã le privim cu atentia cuvenitã. Peste ei si pe lângã ei au trecut si au pierit imperii, sisteme politice, partide, elite si tot
soiul de alte binefaceri pe care le-a scornit trufia celor însetati de putere.
Ca în atâtea situatii ale unei îndelungate istorii, tãranii au trebuit sã rãspundã si provocãrilor sistemului social-politic modern.
Au declansat si sustinut revolutii dar, în acelasi timp, si-au trimis, cu mari sacrificii, copiii la scoli, îndemnându-i sã învete, sã
se adapteze adicã lumii celei noi. Le-au amintit însã întotdeauna sã nu uite de unde au plecat, sã-si respecte trecutul si
traditiile, sã ducã mai departe, în institutiile societãtii moderne, valorile si reperele fundamentale ale traditiei. Eficienta acestei
tenacitãti si puteri de adaptare a fost si rãmâne incontestabilã pentru oricine cunoaste cât de cât istoria civilizatiei noastre
moderne si contemporane. Oricât am scormoni în lista performantelor românesti din orice timp si din orice loc cãutând
intelectuali de referintã, artisti de geniu, comandanti militari, oameni de stiintã, lideri spirituali – vom gãsi peste tot fii si nepoti
de tãrani, personalitãti care întotdeauna au înteles si au recunoscut cu smerenie cã datoreazã totul satului care i-a nãscut si i-
a înzestrat cu acea fortã spiritualã care face posibile performantele autentice. Nu existã nici un reper al adevãratei elite
românesti care sã nu se încadreze în acest tipar, fapt pe care nu îl pot contesta nici cei mai îndârjiti adversari ai civilizatiei
noastre traditionale.
Desigur, institutiile modernitãtii nu le apartin lor, tãranilor. Dupã cum nu au inventat motoare, telefoane, mitraliere sau rachete
de croazierã, nu au nãscocit nici institutii de împilare sau tehnici politice sofisticate menite sã adune mai eficient taxe si
impozite. Nu le-au inventat ei si nu le-au simtit lipsa niciodatã. Au stiut însã întotdeauna sã-si creeze propriile mecanisme si
tehnici de ripostã în fata oricãror agresiuni. Asa cum ori de câte ori a fost nevoie au luptat în rãzboaie pentru a-si apãra
dreptul de proprietate asupra pãmântului lor, ei si-au trimis copiii cãtre institutiile modernitãtii, ele însele redute ale unui nou
tip de rãzboi, cu misiunea sã le ocupe, sã le organizeze si sã le utilizeze în acord cu interesele fundamentale ale acestui
popor.
Biserica, cea mai importantã institutie a tãranilor
Grijulii din fire, simtind probabil cã noile generatii ale societãtii moderne sunt încã nepregãtite pentru a-si asuma
responsabilitãti prea mari, tãranii s-au concentrat precumpãnitor într-o singurã institutie, dar cea mai importantã dintre toate:
Biserica.
Se poate lesne observa cã, în timp ce statul si structurile sale se confruntã cu dificultãti enorme, Biserica rãmâne singura
institutie stabilã si, mai mult, în expansiune. 13 milioane de români sunt înscrisi în evidentele parohiilor din toatã tara alte 6
milioane declarându-se si ei crestini. Teritoriul national este acoperit riguros de biserici si mãnãstiri, oamenii se cununã, îsi

curiculumright
boteazã copiii si îsi plâng mortii în bisericile crestine, participã la ritualuri, fiecare dupã puterile sale spirituale si dupã credinta
sa. Toate evenimentele esentiale ale vietii fiecãruia dintre noi, toate reperele fundamentale – morale, sociale, spirituale – îsi
au punct de plecare si singur reazãm în Bisericã. Peste tot unde sunt români, în teritoriile românesti din afara granitelor, în
alte tãri, desi statul este practic absent sau mai rãu încurcã lucrurile, Biserica este prezentã. Cu o elitã spiritualã
impenetrabilã la agresiunile materialismului ateu, alcãtuitã din mari duhovnici si intelectuali de fortã, cu o ierarhie care a reusit
sã îi conducã destinele în contexte social-politice dintre cele mai ostile, pãstrându-i neatins tezaurul de rânduieli si învãtãturi,
Biserica rãmâne reperul institutional fundamental al României. Ea se sprijinã pe un suport mai puternic decât orice mecanism
nãscocit de inteligentele lumii moderne: credinta statornicã si profundã a poporului. În ciuda tirului de atacuri si calomnii –
gesturi ridicole atunci când nu sunt pur si simplu ticãloase – nimic nu a putut clinti atasamentul românilor fatã de institutia lor
fundamentalã. Ceea ce nu au putut sã înteleagã propagandistii anticrestini ai pseudo-elitei (si nici cei care au pierdut timpul
sã-i asculte) este cã acest popor nu are cum sã se despartã de Bisericã pentru cã el, poporul, este Biserica.
A trebuit sã vinã în România însusi liderul spiritual al Occidentului, Sanctitatea Sa Papa, pentru ca si celor mai sceptici
“analisti” sã li se dechidã ochii si sã înceapã sã priceapã realitatea profundã a acestei tãri. Mesajul Romei consfintea o
dimensiune la care ar trebui sã reflecteze toti cei care sunt sincer preocupati de destinul nostru ca popor:
“România, tarã-punte între Orient si Occident, România, pe care traditia o numeste cu frumosul nume de «Grãdina Maicii
Domnului», vin la tine în numele Lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu si al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou
mileniu, întemeiazã-ti viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei! Cu ajutorul lui Hristos, vei fi protagonista unei noi
perioade de entuziasm si curaj, vei fi natiune prosperã, pãmânt roditor de bine, popor solidar si fãcãtor de pace.“
Credem cã este mai mult decât limpede cã nu politicienilor care se înghesuiau sã aparã în poze alãturi de Episcopul Romei le
erau adresate aceste cuvinte. Ele elogiau tãria spiritualã a acestor tãrani români, oferind în acelasi timp un îndemn explicit
pentru drumul ce se deschide pentru urmasii lor.
Tãranii acceptã formulele care le asigurã stabilitate
Revenind la “analiza” amintitã la început, ne vom pune întrebarea, asadar, cum a fost posibil ca acesti oameni, ei si institutiile
lor, sã fie pãcãliti cu atâta usurintã de câtiva aventurieri ai politicii dâmbovitene post-decembriste? Rãspunsul este simplu
chiar dacã într-un fel surprinzãtor: nu au fost pãcãliti în nici un fel. Au procedat pur si simplu în singurul mod posibil în
conditiile date. Ce alternativã li s-a oferit? Care sunt institutiile pe care elita autenticã le-a creat si nu au primit sustinere din
partea lor?
Tãranii acceptã întotdeauna numai acele formule care sunt într-adevãr capabile sã asigure stabilitate. Nu vor încredinta
puterea decât celor care sunt, fie si minimal, capabili s-o utilizeze. Aceasta nu de fricã sau pentru cã ar fi vreun moment
pãcãliti de politicienii puterii ci pentru cã ei, tãranii, nu au avut niciodatã trufii lipsite de sens si nu se aventureazã în actiuni
lipsite de sorti de izbândã care ar pune în pericol stabilitatea fiintei lor.
Ei, tãranii, asteaptã rãbdãtori ca noi sã ne aducem aminte de unde am plecat si sã procedãm potrivit firii si naturii noastre. Sã
fim mai putin dominati de cei care vor sã ne dezbine si sã gãsim în noi însine puterea de a construi temeinic institutii moderne
cu adevãrat reprezentative si functionale. Sã nu ne lãsãm orbiti de strãlucirile altor civilizatii fãrã sã observãm mai întâi cã
Occidentul si-a construit institutii si performante tocmai în respectul fatã de traditiile si rânduielile sale milenare. Sã ne
achitãm de misiunea pentru care ei, tãranii, ne-au trimis în aceastã lume nouã, cu atâtea realizãri dar si cu destule primejdii.
Sã ne descoperim dar, fiecare, ceea ce suntem în adâncul nostru si sã punem în valoare ceea ce este cu adevãrat bun în
noi. Sã fim mai îngãduitori cu apropiatii nostri si mai severi cu noi însine. Sã întelegem cã vom reusi sã construim o nouã

curiculumright
societate care sã corespundã exigentelor lumii de azi numai dacã nu ne vom anula singuri, lovind sinucigas în esenta fiintei
noastre.
Întorsi acasã, adicã la un mod corect de întelegere a lucrurilor, îi vom gãsi pe acesti tãrani, dincolo de timp, asteptându-ne si
rugându-se pentru noi. Cãci ei, tãranii, nu ne-au pãrãsit niciodatã.
VI. 2002. REFORMÃ sau REVOLUTIE

Vom încheia serialul nostru cu câteva consideratii privind evenimentele cu care credem cã se va confrunta în viitorul apropiat
societatea româneascã.
Articolele anterioare au propus o interpretare a momentului Decembrie 1989 si a urmãrilor sale, din perspectiva procesului
istoric, european si mondial, de constructie a sistemului institutional modern. Dupã 12 ani de regres, criza actualã nu poate fi
contestatã de nimeni, ea acoperind întreaga societate româneascã, toate domeniile si toate sectoarele de activitate. Cauzele
sale se datoreazã unui complex atât de divers de greseli, fraude si trãdãri, încât nu mai poate fi remediatã decât prin mãsuri
energice si globale.
Cum tot rãul are si un bine al lui, existã si aspecte politice pozitive care constau mai cu seamã în epuizarea credibilitãtii unor
lideri ai pseudo-elitei si anularea prin repetare a unor tehnici de manipulare si diversiune.
Pãrerea noastrã este cã procesul de constructie a unei societãti democratice stabile si prospere, proces întârziat si grav
afectat de esecurile asa-zisei “tranzitii”, va fi continuat, fie pe cale strict politicã, prin activitatea partidelor si implicarea
societãtii civile sau, dacã altfel nu va fi posibil, prin interventii populare de tip insurectional.
Revolta popularã si formele ei
Starea de fapt existentã va determina generalizarea revoltei populare. Germenii revoltei, deja activi, vor cãpãta curând
dimensiuni globale. Oamenii, constrânsi de apãsãrile si disfunctiile sistemului politic, vor folosi toate instrumentele de ripostã
care le stau la îndemânã. Întrucât revolta va îmbrãca mai multe forme de manifestare, ne vom opri succint asupra celor mai
semnificative.
Primul strat al revoltei, deja în derulare, mai putin “spectaculos” dar si cu cele mai mari pericole, constã în pasivitate,
resemnare si abandon quasi-general. De la angajatii întreprinderilor si institutiilor, care vãd cum munca lor nu este nici
respectatã si nici recompensatã, pânã la întreprinzãtorii neputiinciosi în fata unui aparat birocratic nesãtios în biruri, lipsiti toti
de orice protectie si amenintati de jungla injustitiei generalizate, mase enorme de oameni se retrag deja, treptat, în inactivitate
si lehamite. Aceastã stare amenintã grav fiinta nationalã si poate conduce la dezagregarea efectivã a structurii institutionale a
întregii societãti.
Un al doilea nivel al revoltei, (desi considerat si el inofensiv de unii “analisti” sensibili numai la zgomotul strãzii), va consta în
diferite modalitãti de nesupunere civilã, mergând de la neplata serviciilor publice (întretinere, energie etc.) la modalitãti
simbolice sau punctuale de protest si, dupã caz, la neîndeplinirea sistematicã a îndatoririlor de serviciu.
În fine, faza acutã a revoltei va consta în actiuni directe de protest (greve, marsuri, mitinguri, blocãri de drumuri etc.).
Protestele, masive si generalizate, vor îmbrãca forme din ce în ce mai radicale si vor acoperi rapid majoritatea sectoarelor de

curiculumright
activitate.
Dacã factorii de autoritate în stat si clasa politicã se vor comporta asa cum ne-am obisnuit pânã acum, este foarte probabil ca
însumarea diferitelor paliere ale revoltei sã ducã la declansarea unei noi insurectii nationale, asemãnãtoare celei din
decembrie 1989. Dupã cum blocajul sistemului comunist a fost înlãturat prin interventia generalã a poporului revoltat, este de
asteptat ca rezolvarea crizei actuale sã aibã ca reper o nouã revãrsare a maselor.
Riscurile stagnãrii. Continuarea si adâncirea crizei
Ne îndoim cã obisnuitele tehnici si diversiuni politice se vor mai bucura de succes. Stabilitatea sistemului nu mai poate fi
prelungitã prin metodele deja clasice (remanieri consolatoare, pedepsirea simbolicã a unor acte de coruptie alese anume,
rapoarte diversioniste, “Motoci” politici, santajul cu riscul neintegrãrii în structurile euro-atlantice etc.). Regimul politic al
României post-decembriste, construit pe stratul rezidual al defunctului sistem comunist si bazat pânã acum pe utilizarea
discretionarã si incompetentã a resurselor tãrii, trebuie reformat fundamental. El nu mai poate fi mentinut în forma actualã
decât prin fortã si manipulare (abuzuri politico-financiare, tehnici de propagandã si diversiune etc. mergând pânã la violentã si
terorism de stat). În cazul, totusi putin probabil, în care, pe de o parte, resemnarea populatiei va atinge asemenea cote încât
vor lipsi reactii sociale majore (sau eventualele proteste vor putea fi reprimate) si, pe de altã parte, clasa politicã îsi va
continua comportamentul de pânã acum, criza actualã va fi continuatã si amplificatã. În aceste conditii, regimul de tip
oligarhic-fanariot se va stabiliza, ceea ce echivaleazã cu instalarea fãtisã a dictaturii, cu consecinte dramatice pentru viitorul
pe termen lung al natiunii.
Absenteismul prezidential
Dupã un conducãtor (Ceausescu) care avea ambitia “sã facã totul”, România a avut parte în anii postdecembristi de doi
presedinti care s-au remarcat exact în sens invers. Subordonatã emotional si logistic structurilor oligarhice, incapabilã sã-si
asume rãspunderi si sã intervinã constructiv în întâmpinarea sperantelor populatiei, institutia prezidentialã postdecembristã
reprezintã expresia perfectã a esecului clasei politice. Desi net superior predecesorului sãu (Emil Constantinescu detinând
probabil un record în topul incompetentei politice), actualul presedinte, revenit aparent în fortã la putere, nu dã din pãcate
semne cã ar fi dispus sã joace vreun rol constructiv în viata societãtii românesti. Întrucât dupã mai bine de un an din noul
mandat nu a fost înregistratã vreo initiativã majorã, suntem obligati sã presupunem cã dl Ion Iliescu va rãmâne în continuare
adâncit în lectura voluminoaselor sinteze, oferite zilnic de serviciile de informatii, atent numai la ceea ce corespunde gândirii
si filosofiei domniei sale.
Interventia partidelor politice
Dacã este adevãrat cã se impune o reformã rapidã si radicalã a sistemului politic, atunci oamenii politici responsabili vor
trebui sã abandoneze urgent ciorovãielile si politichia mizelor mici, si sã determine coagularea rapidã a competentelor
autentice ale societãtii prin adoptarea unor politici noi, capabile sã rezolve criza existentã.
Tehnic vorbind, prima sansã pentru a opri dezastrul în care ne adâncim o are Partidul Social Democrat. Aceasta ar însemna
însã o radicalizare rapidã a politicii sale, o restructurare drasticã a partidului, în paralel cu schimbarea întregii strategii de
guvernare. În absenta unor asemenea mãsuri, guvernul actual se va prãbusi rapid, chiar în cursul acestui an. Acest lucru, în
sine, nu înseamnã nici o nenorocire. Guverne se fac si se desfac în orice democratie. Mult mai grav însã ni se pare pericolul
dezarticulãrii partidului majoritar, fapt care ar putea bloca un eventual proces de reformã si, în cele din urmã, ar contribui
decisiv la dezintegrarea întregului sistem politic. PSD are acum si prima sansã dar si principala responsabilitate de a interveni
politic pentru salvarea situatiei si redresarea economicã a tãrii.

curiculumright
Partidele din opozitie, la rândul lor, ar trebui sã intervinã, dar cu conditia sã-si depãseascã propriile blocaje si incompatibilitãti.
Atmosfera de pânã acum ne îndreptãteste sã ne temem cã evenimentele ce se întrevãd le vor gãsi nepregãtite. În aceste
conditii, interventia fortelor de opozitie va putea deveni functionalã numai în contextul protestelor sociale generalizate.
Nu stiu dacã liderii nostri au urmãrit o recentã emisiune de stiri în care era filmat un grup de muncitori nemultumiti. Unul din
acestia agita, timid încã, un carton pe care scria, stângaci dar apãsat, un cunoscut slogan: "Ultima solutie"...
Noi credem cã nimeni nu a furat revolutia si nici nu i-a anulat sensul si semnificatiile fundamentale. Ei, demagogii, nu au o
asemenea putere. Ei, exponentii esecului politic au furat altceva. Au furat ani buni din viata multor milioane de cetãteni
români, constrânsi sã trãiascã în umilintã si privatiuni. Au provocat lacrimi si suferinte, deznãdejde si lehamite. Au provocat
silã, dispret si mânie.
Societatea civilã
Dacã, totusi, factorii politici responsabili vor întârzia (din diferite cauze, obiective sau nu) reforma radicalã a sistemului politic
si, în consecintã, nu vor restabili armonia socialã, vor fi create conditiile pentru interventia societãtii civile.
Protestele generalizate de care am vorbit si pe care le considerãm iminente vor acoperi întreaga societate româneascã.
Pentru a nu se epuiza în consum inutil de energie, acest val protestatar va solicita si genera un instrument propriu de
reprezentare si transmitere a vointei populare. Apreciem cã acest suport va rezulta în principal din formele de organizare
existente si active la nivelul de bazã al întreprinderilor si institutiilor. De la colectivele din întreprinderi si institutii la federatiile
sindicale si uniunile profesionale, de la asociatii si grupuri diverse la masive segmente institutionale (administrative, civile,
politice, militare, culturale, religioase), se pot prevedea reactii de sprijin si chiar de integrare activã în curentul protestatar.
Profesionistii din întreprinderi si institutii vor fi somati de masele nemultumite sã intervinã în sensul unei implicãri active si
constructive. Rãspunsul lor va fi decisiv pentru depãsirea si rezolvarea în conditii de stabilitate a crizei existente.
Pe aceastã stare de spirit si într-un asemenea context, pasul firesc ar fi articularea rapidã a unui for al societãtii civile
cu adevãrat reprezentativ la nivel national (subiect asupra cãruia ne-am oprit într-un episod anterior consacrat sindicatelor).
Solutiile concrete si instrumentele majore de interventie nu pot proveni decât dintr-un efort de ordonare si sintezã. Un
asemenea organism va asigura atât reprezentarea organizatã a intereselor categoriilor si grupurilor socio-profesionale din
toate domeniile de activitate cât si exprimarea coerentã a vointei populare. Numai un asemenea for va avea atât competenta
cât si autoritatea moralã necesare propunerii si sustinerii unui program urgent de reconstructie nationalã, în sensul
consolidãrii democratiei si relansãrii economice. Pãrerea noastrã este cã numai îmbinând larga reprezentativitate cu o solidã
armãtura logisticã revolta populatiei va primi un cadru reprezentativ, functional. Energiile vor fi astfel canalizate în directia
unei noi constructii social-economica, stabila si eficienta, pentru asigurarea unei pãci sociale reale si durabile, pe fondul
instaurãrii unui nou sentiment de unitate si solidaritate nationalã.
Experienta vechilor initiative civice (tip Vatra Româneascã, Alianta Civicã etc.), deturnate de ambitiile mãrunte ale unor
persoane avide de putere si incompetente politic se va dovedi, în sfârsit, utilã. Ea va bloca promovarea propagandistilor
pseudo-elitei, care vor încerca din nou, dar fãrã succes, sã aparã pe post de reprezentanti ai “societãtii civile”. Nici chiar
recentele agitatii gen Armaghedon etc. nu vor mai putea relansa jalnicii lideri si diversii ageamii, exponenti dovediti ai esecului

curiculumright
si incompetentei. Numitorul lor comun fiind demagogia si nepriceperea (dovedite cu vârf si îndesat în acesti 12 ani), nu-i va
mai asculta nimeni. Bufoneriile patriotarde si ifosele filo-occidentale, sustinute doar de o teribilã sete de câstiguri fãrã muncã,
nu mai pot pãcãli pe nimeni, nici în tarã si nici în strãinãtate. Profesionistii adevãrati din diferitele domenii de activitate vor
avea în sfârsit posibilitatea afirmãrii constructive a societãtii civile românesti. A adevãratei societãti civile, fãrã discriminãri
artificiale si fãrã pseudo-elite autointitulate “reprezentative”.
Generatia tânãrã
Un rol esential îl are în acest context generatia tânãrã. În perioada 1989-1990 adolescentii si tinerii de atunci si-au afirmat cu
tãrie optiunile pentru libertate si democratie, atasamentul fatã de valorile nationale si europene. Prezenta masivã în zilele
Revolutiei si, mai apoi, consistenta fenomenului “Piata Universitãtii”, probeazã cã acei tineri intuiserã cu precizie coordonatele
drumului cãtre prosperitate si normalitate. Ei nu au cerut clasei conducãtoare nimic altceva decât cinste si competentã
profesionalã cat si eficientã în actul de guvernare si integrare în sistemul institutional al lumii moderne. Actorii pseudo-elitei si
ai esecului politic au ales însã altã cale. Utilizând demagogic mesajele tineretului ei nu au dovedit decât cã sunt incapabili sã
organizeze si sã administreze eficient resursele tãrii, desi au avut la dispozitie toate conditiile si toate instrumentele necesare.
Tinerii de atunci sunt azi oameni maturi, au dobândit experientã, au dovedit performante si realizãri în profesiile lor si, mai
ales, detin alte pozitii si mijloace decât în urmã cu 12 ani. Se poate presupune asadar cã aceastã generatie nu va asista
pasivã la prãbusirea societãtii si se va implica determinant în favoarea unui proces autentic de renastere si reconstructie
nationalã. Noi credem cã noua generatie nu este afectatã decât într-o mãsurã nesemnificativã de interventia dizolvantã a
pseudo-elitei, iar falsul conflict între generatii, întretinut de propaganda politicianistã, este deja anihilat. Agentii dizolvanti ai
dezbinãrii si-au pierdut orice credibilitate iar generatiile mai vârstnice înteleg bine cã principala fortã care poate imprima un
climat pozitiv de normalitatate si eficientã în aceastã tarã rãmâne generatia tânãrã.
Sensul revolutiei
A fost interpretat în fel si chip dezinteresul aparent al populatiei pentru Revolutie si pentru semnificatiile ei. Ba cã este regretat
Ceausescu, ba cã pe popor nu-l intereseazã democratia si cã preferã regimurile autoritare sau chiar dictaturile etc., etc.
Noi considerãm cã atitudinea populatiei are cu totul altã semnificatie. Ea îi sanctioneazã de fapt pe acei lideri politici care nu
au înteles si nu au respectat nimic din sensul profund al revolutiei române. Este limpede azi cã si regimul din 1989-1996 si cel
din 1996-2000 au fost construite pe acelasi suport: propagandã electoralã si inconsistentã institutionalã. Vechea vorbã care
ne învatã cã nimic din ce e construit pe minciunã nu poate dãinui s-a verificat încã o datã în acest interval nefericit al istoriei
noastre recente. De aceea se pot duce politicienii nostri mult si bine în Piata Operei din Timisoara, în Piata Universitãtii din
Bucuresti si în orice alte locuri simbolice din aceastã tarã. Nimeni nu se mai bucurã de prezenta lor.
O nouã etapã, aceea a continuãrii constructive a revolutiei române, este iminentã si necesarã. Oamenii politici responsabili
din partide, structurile societãtii civile, profesionistii din toate domeniile de activitate, oamenii simpli, toate fortele societãtii
românesti cer reasezarea sistemului actual pe directiile unei democratii autentice si ale relansãrii economiei românesti. Ei nu
cer altceva decât respectarea traseului istoric al Revolutiei române. Ferice de cei care îi înteleg sensul si se vor pune în
slujba ei.
Este posibil ca opiniile noastre privind sensul, traseul si eventualele perspective ale Revolutiei române sã fi provocat unele
nedumeriri sau chiar nemultumiri, în special în anumite zone ale esichierului politic. Ne-am îngãduit sã prezentãm aceste

curiculumright
pãreri cu gândul cã un dialog sincer si deschis nu poate fi decât de folos celor care sunt preocupati de situatia generalã a
societãtii românesti precum si celor care dispun de instrumentele necesare pentru a contribui la depãsirea într-un sens pozitiv
a crizei actuale.
În ce ne priveste, noi nu putem decât spera cã elitele românesti vor sti sã gãseascã cele mai potrivite solutii pentru ca acest
popor, atât de nedreptãtit si apãsat de greutãti, sã trãiascã în demnitate si libertate aici, în România.
Doamne ajutã!
Decembrie 2001 - Ianuarie 2002
P.S. Stimati cititori,
Nu am dorit sã abuzez de spatiul pus la dispozitie de cotidianul Ziua, cãruia îi sunt recunoscãtor pentru eleganta colegialã cu
care mi-a gãzduit acest serial, si nici nu intentionez sã plictisesc pe nimeni cu explicatii si detalii privind activitatea si
persoana mea. Întrucât unii cititori mi-au cerut expres acest lucru, fac doar câteva scurte precizãri.
Interventiile mele publice sunt simple opinii ale unei persoane independente. Nu sunt membru în nici un partid, nu am
functionat si nu functionez în nici o institutie administrativã sau de stat. Ca profesor, predau cursurile “Sociologia culturii
populare” si “Cultura popularã româneascã în context european” la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Litere, Sectia
Etnologie. În virtutea experientei anterioare din domeniul economic, activez în mediul patronal, fiind membru în comisiile
tripartite (Guvern-Patronat-Sindicate) organizate de Ministerul Muncii, Ministerul Educatiei si Ministerul Culturii.
Curând voi încerca si un rãspuns sintetic adresat acelora dintre dvs. care mi-au fãcut onoarea sã initieze un dialog polemic si
argumentat plecând de la opiniile prezentate în serial. Tuturor le garantez cã, ori de câte ori voi avea posibilitatea, nu voi
ezita sã mã pronunt cu privire la evenimentele si situatiile care, într-un fel sau altul, ne privesc pe fiecare din noi, ca cetãteni
ai acestei tãri.
M.M.

Revolutie Si Restauratie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revolutie Si Restauratie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

curiculumright

Conditiile generale. Comunismul

Pseudo-teoriile “conspiratiei” si “dizidentei”

Cine a dizolvat statul comunist? Cine a scos în stradã populatia României?

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (1 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

Poporul, autor al insurectiei

II. RESTAURATIA SISTEMULUI DEMOCRATIC

1. Încadrarea istoricã. Sistemul cultural-politic pre-modern

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (2 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

2. Insurectia din decembrie ‘89 - act restaurator

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (3 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

3. Contextul si conditiile existente în 1989

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (4 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

4. Pseudo-miturile. „Revolutionarismul conspirativ“ si „dizidenta“

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (5 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (6 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

5. Erorile initiale ale noii puteri

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (7 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (8 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (9 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (10 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

III. TRASEUL POST-DECEMBRIST AL RESTAURATIEI

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (11 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (12 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (13 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (14 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

A. Pseudo-elita – factorul coagulant al partidului-stat

B. Segmentele elitei reale

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (15 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

4. Formula politicã a partidului-stat. PSDNLSC...

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (16 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (17 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

D. Instrumentele politice ale partidului-stat

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (18 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

pregãtit din punct de vedere economic.

E. Iluzia suportului electoral

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (19 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (20 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

IV. TÃRANII SI INSTITUTIILE LOR

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (21 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

Vom gãsi peste tot fii si nepoti de tãrani

Biserica, cea mai importantã institutie a tãranilor

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (22 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

Tãranii acceptã formulele care le asigurã stabilitate

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (23 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

VI. 2002. REFORMÃ sau REVOLUTIE

Revolta popularã si formele ei

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (24 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

Riscurile stagnãrii. Continuarea si adâncirea crizei

Interventia partidelor politice

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (25 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (26 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (27 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

Decembrie 2001 - Ianuarie 2002

P.S. Stimati cititori,

http://www.munteanu.ro/revolutie.html (28 of 28) [7/6/2008 12:29:53 PM]

S-ar putea să vă placă și