Sunteți pe pagina 1din 95

CONSILIEREA FAMILIEI ŞI TERAPII DE FAMILIE

- note de curs masterat -

Conf. univ. dr. TATU CORNELIA

I.Consilierea familiei şi terapii de familie

Indiferent de formulele pe care le cunoaşte astăzi viaţa de familie , dinamica şi


transformările care au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul nesecat din care apar şi
se dezvoltă bucuria sau suferinţa indivizilor , eficienţa sau ineficienţa lor ori adaptarea
sau neadaptarea la cerinţele societăţii moderne .
Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieţii sale,
iar consecinţele unei funcţionări deficitare se reflectă întotdeauna negativ în starea de
sănătate psihică şi somatică a acestuia, dar şi în dezechilibrele şi suferinţele sociale. În
acest sens, terapiile de familie încearcă să înveţe oamenii să interacţioneze responsabil
în cea mai importantă structură a vieţii lor –inimitatea şi solidaritatea familială-astfel
încât să îşi menţină sănătatea şi armonia.
Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare şi facilitare a
echilibrului sistemului familial aflat în impas , instrumente moderne de acţiune,
preventive şi curative în egală măsură, în slujba familiilor disfuncţionale .
Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă
neutră,obiectivă asupra situaţiei existente.El este cel care poate dezvălui celor doi
parteneri alternativele reale de rezolvare a problemelor familiale,cu avantajele şi
dezavantajele fiecăreia,fără a impune alegerea vreuneia.De asemenea,terapeutul este
cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască mai bine, să se poată detaşa
de anumite probleme sau chiar să le evite.

Cele mai importante disfuncţionalităţi pentru care se apelează la un consilier


terapeut sunt (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002):
-o imagine de sine negativă,sentimente şi păreri despre ei înşişi defavorabile;
-comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei indirectă,vagă şi nesinceră;
-regulile folosite în sistemul familial sunt rigide,depăşite sau neacceptate de ceilalţi;
-relaţiile extrafamiliale sunt puţine şi formale.

Totuşi,trebuie precizat faptul că puţine persoane sunt în măsură să identifice


problemele cu care se confruntă, fie din cauza ignoranţei, fie din cauza indiferenţei.
Sunt, de asemenea, situaţii în care indivizii reuşesc să dea impresia unei căsnicii
fericite, considerând chiar un success aparenţa exteriorizată.Şi această categorie de
indivizi are nevoie de consiliere psihologică.Orice familie poate spera să-şi
îmbunătăţească calitatea vieţii dacă fiecare membru al ei este gata să recunoască
problemele cu care se confruntă,doreşte şă schimbe ceva şi, mai ales, face ceva pentru
ca shimbarea în bine să se producă.

a)Puterea în cuplu

Reprezintă cauza a numeroase disensiuni, pentru că cei doi parteneri împart


puterea în mai multe feluri. Problemele care apar pornesc în special de la ignorarea
ideii potrivit căreia relaţia modernă de parteneriat presupune reciprocitatea puterii şi
autorităţii pe diferite niveluri. Faptul că orice diferenţă este văzută ca o sursă de
inegalitate crează impresia că toate sarcinile şi toate rolurile po fi îndeplinite,în egală
măsură aât de femei , cât şi de bărbaţi. Este, evident ,o impresie greşită, care nu ţine
cont de anumite elemente de speificitate, care diferenţiază cele două sexe.În
plus,există diferenţe importante de la un cuplu la altul în ceea ce priveşte rolurile
asumate ,în funcţie de particularităţile persoanelor implicate , dar şi ale relaţiei
respective.
Egalitatea în cuplu este posibilă , fără ca acest lucru să însemne eliminarea
diferenţelor, ci doar echilibrarea domeniilor şi a nivelurilor în care cei doi parteneri îşi
exercită auoritatea şi puterea, printr-o complemetaritate a rolurilor.
Adică,”autoritatea şi puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distibuite, în
condiţiile în care suma actvităţilor (şi a importanţei acestora)desfăşurate de o femeie
este egală cu suma activităţilor(şi a importanţei) desfăşurate de un bărbat” (
(I.Mitrofan şi C.Ciupercă, 2002,pg.117).
Echivalenţa activităţilor desfăşurate în cuplu de către cei doi parteneri duce la
o echilibrare a raporturilor de autoritate şi putere. Numărul activităţilor desfăşurate de
către cele două sexe nu este identic, el variind şi în funcţie de importanţa pe care
cuplul o acordă fiecărei activităţi în parte .În plus , pot exista,în funcţie de context,
anumite negocieri (boală, examene, apariţia unui copil, decesul unui părinte,etc…).
Partenerii pot împărţi puterea în mai multe feluri. De exemplu, un soţ poate să ia
toate deciziile privind modul în care se cheltuiesc resursele familiei, în timp ce celălalt
poate stabili patternul de socializare al copiilor . Bărbatul poate fi într-o poziţie
superioară sau inferioară în raport cu femeia , în diferite arii de competenţă, sau
alternativ, într-un aranjament care fie satisfăcător petru ambii parteneri.
Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate şi putere îl
reprezintă conceptul de “luare a deciziilor”.Luarea deciziilor nu este sinonimă nici cu
autoritatea, nici cu puterea, pentru că este posibil ca o decizie să fie luată de un
membru al cuplului, fie pentru că partenerul său l-a delegate în acest sens, fie pentru
că celălalt nu este interesat. Adică,dacă un membru al cuplului are o capacitate
decizională mai mare decât ceălalt, acest lucru nu înseamnă neapărat şi o autoritate
sporită faţă de partener.Trebuie amintită aici şi situaţia în care intervin anumite
expectaţii greşite privind autoritatea şi puterea pe care trebuie să le aibă un individ
dintr-o anumită clasă socială.(exemplu:bărbatul dint-o clasă socială inferioară, care
pretinde autoritate pe baza modelului tradiţional vs. soţia contemporană, care deţine o
autoritate substanţială).Discrepanţa între autoritatea pe care bărbatul crede că ar trebui
să o aibă şi puterea pe care o deţine, în mod real reprezintă o sursă importantă de
insabilitate maritală.
Totuşi, în societatea contemporană, raporturile de autoritate şi putere tind să devină
negociabile şi sunt extreme de schimbătoare, în funcţie de apariţia, dispariţia au
modificarea unor factori cu rol important în influenţarea cauzelor care generează
aceste raporturi. Orice negociere sau redefinire a importanţei unui indicator poate
avea ca efect o modificare a autorităţii în cadrul cuplului.

b)Problemele de ordin sexual

Generează , de asemenea, multă neliniţe în viaţa conjugală. Problemele sunt


legate de durata, calitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale. Semnificaţiile simbolice pe
care le atribuie cei doi parteneri actului sexual sunt foarte diferite:”a face dragoste
când vrea ea, poate confirma unui bărbat iubirea soţiei lui, pe când , pentru o femeie, a
face dragoste când vrea el , poate însemna că soţul se foloseşte de ea sau că o domină.
O femeie respinsă crede că nu mai este atractivă, pe când un bărbat se simte jignit
dacă observă o lipsă de entuziasm sau neimplicarea soţiei în actul sexual”(I.Mitrofan
şi C.Ciupercă,2002,pg.121).Aceste diferenţe crează disfuncţii şi nemulţumiri.
Specialiştii susţin că problemle sexuale apar în cuplu doar atunci când există o
proastă comunicare între parteneri. Mulţi indivizi care declară că îşi iubesc partenerul
au aşteptări în viaţa intimă despre care preferă să nu discute cu partenerii lor,ceea ce
reprezintă un paradox, întrucât exprimarea dorinţelor ar trebui să se desfăşoare mult
mai uşor într-o relaţie intimă.
Secolul XX a marcat răsturnarea concepţiei potrivit căreia , în actul sexual
femeia este elementul pasiv, în timp ce bărbatul este elementul activ. S-a ajuns chiar
la concluzia că femeia timpului nostru a devenit activă-pasivă, în timp ce bărbatul a
rămas mai mult pasiv-activ.
Multe nemuţumiri legate de viaţa sexuală pornesc şi de la faptul că,uneori,
faptul că şi femeia posedă dorinţă sexuală, poate chiar mai puternică decât a
bărbatului este ignorat. Există însă şi situaţii în care, bărbaţii care conştientizează
această realitate devin foarte neliniştiţi, stresaţi că, dacă nu îşi vor satisface partenera
,riscă să o piardă.
Schimbarea de viziune privind poziţia activă a femeii în cadrul actului sexual a
generat şi un alt efect negativ,legat de preocuparea excesivă a bărbaţilor entru propria
performaţă, de multe ori dorinţa sexuală fiind înlocuită cu dorinţa orgasmului.
“În esenţă , femeia a devenit şi ea sclava sexului, şi, implicit a bărbatului, chiar dacă
feminismul crede că a făcut din bărbat sclavul femeii.Plăcerea este prea mare pentru a
refuza căutarea orgasmului, iar stigmatul a devenit din ce în e mai mic. Există o isterie
masculină la fel de apsătoare ca şi isteria feminină[…]Prin urmare,indivizii tind să nu-
şi mai păstreze controlul asupra sentimentelor şi senzaţiilor, asupra felului în care se
manifestă în fiecare aspect al relaţiei sexuale de cuplu,pentru că nu ar avea decât de
pierdut :lipsiţi de spontaneitate şi/sau inhibaţi ,s-ar condamna singuri la necunoaşterea
împlinirii sexuale . De aceea se încearcă ieşirea din normele schematice ale sexului
tradiţional” (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002,pg.126).
În cadrul şedinţelor de consiliere psihologică , cei doi parteneri trebuie sfătuiţi
să discute sincer unul cu celălalt în legătură cu ceea ce îi satisface ,pe fiecare în
parte,dar să nu neglijeze nici aspectul nonverbal al comunicării sexuale, pentru că
aceste mesaje vorbesc de multe ori mai bine decât cuvintele. Partenerii trebuie să
conştientizeze că preferinţele sexuale ale celuilalt se pot modifica de-a lungul
timpului, dar că, dacă celălalt respinge un anumit fel de activitate sexuală, acest lucru
nu înseamnă, implicit o respingere a persoanei.

c) Comportamentele reciproc negative

Într-un cuplu disfuncţional ,dacă unul dintre parteneri se comportă negativ


,soţul acestuia se consideră îndreptăţit să răspundă cu aceeaşi monedă,declanşând
astfel un lanţ de interaţiuni negative.Acest şir de comportamente negative se poate
declanşa şi dacă acest lucru nu s-a urmărit, pentru că cel care se aşteaptă la o critică ,
răspunde cu o altă critică, cei doi parteneri fiind mereu gata de atac şi de contra-
atac.Această perpetuare a stării de dizarmonie duce la acumularea conflictelor
nerezolvate şi la consolidarea unui context negativ , în care este puţin probabil ca
problemele să fie rezolvate constructiv
De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendinţa de a interpreta
evenimentele dintr-o perspectivă subiectivă, care îi plasează, pe fiecare în parte, în
poziţia cea mai favorabilă.Această supralicitare a propriului rol este numită de
psihologi prejudecata egoistă.Terapeutul trebuie să încerce să îi conştientizeze pe ce
doi parteneri că această prejudecată egoistă nu face altceva decât să adâncească
prastia dintre ei şi să transforme intimitatea într-un permanent câmp de luptă.

II. PRINCIPALELE TIPURI DE TERAPII DE FAMILIE

1) Terapia centrată pe problemă

Această variantă de terapie începe prin a prezenta terapeutului problema cu


care se confruntă cuplul,problemă pe care soţii pretind că vor încerca să o depăşească
pentru a putea să rămână împreună. Există însă şi situaţii în care unul dintre soţi este
foarte hotărât să divorţeze, fără a-i dezvălui celuilalt intenţiile sale. El se prezină la
teapeut doar pentru a putea spune ulterior că a încercat să îşi salveze căsnicia, dar că
această încercare a eşuat. Această duplicitate face ,de fapt, ca lucrurile să rămână
disfuncţionale.
Multe dintre disensiunile unui cuplu îşi au originea în absenţa flexibilităţii,
terapeuţii constatând adeseori că motivele neînţelegerilor pornesc de la regulile dintre
cei doi parteneri. Sunt situaţii în care problemele apar o singură dată, dar şi căsnicii în
care crizele se succed ciclic.
Terapeutul trebuie să întrerupă acest ciclu şi să îi aducă pe cei doi membri ai
cuplului într-o direcţie armonioasă,continuă.Se poate întâmpla însă ca terapeutul să
simtă că unul dintre membri cuplului îl depăşeşte pe celălalt în dezvoltare, iar calea
cea mai indicată este divorţul. De asemenea , terapeutul poate sesiza şi situaţiile în
care unul dintre parteneri doreşte să soluţioneze probleme, în timp ce celălalt evită
soluţionarea lor şi se centrează pe altele.Sunt şi cazuri în care membrii unui cuplu vor
să trăiască separate în timp ce fac terapie, dar acest lucru este nerecomandat
.Majoritatea terapeuţilor consideră că a face terapie pe un cuplu separat reprezintă o
pierdere de timp, iar şedinţele de terapie se transformă în acest fel doar în conversaţii
despre probleme, în loc să fie încercări de rezolvare a problemelor.

Locul şi rolul terapeutului

Terapeutul joacă în tot acest demers un rol asemănător rolului unui negociator
sindical a cărui implicare de partea uneia dintre părţi complică rezolvarea
problemei.Totuşi, în timpul demersului terapeutic se poate întâmpla ca propriile lui
prejudecăţi legate de viaţă , de relaţiile dintre bărbaţi şi femei să iasă la suprafaţă în
timp ce încearcă să rezolve problemele celorlalţi. Ca reacţie la experienţa acumulată
în consilierea altora, de multe ori chiar mariajul terapeutului suferă schimbări
importante. Depinde însă de maturitatea, experienţa şi profesionalismul lui să
depăşească aceste capcane şi să-i ajute pe cei care-i solicită ajutorul să iasă din impas.
Pentru a reuşi să îi motiveze pe membrii cuplului disfuncţional să îi urmeze
indicaţiile, el poate alege două căi diferite:

1)abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce


au încercat să facă pentru a rezolva problema cuplului.Conştientizându-şi nereuşitele
,partenerii cuplului consiliat sunt mai dispuşi să urmeze indicaţiile terapeutului.
2)abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă
este situaţia lor.Astfel, terapeutul foloseşte disperarea celor doi drept motivaţie în
acceptarea sfaturilor lui.

Terapeutul trebuie perceput ca o persoană autoritară şi credibilă.El are la


dispoziţie una din următoarele două variante: de a spune oamenilor ce pot să facă,
atunci când doreşte ca ei să facă ceva anume, sau ce să nu facă, atunci când nu doreşte
ca ei să facă ceva anume. Dacă arată că îşi cunoaşte meseria, există mari şanse ca
oamenii să facă ceea ce li se cere.
De asemenea, felul în care descrie sarcina este deosebit de relevant. El se
poate exprima la modul”Vă voi cere să faceţi ceva ce vi se va părea, poate, stupid sau
ciudat…”În felul acesta,cei care vin la terapie aceptă altfel sarcina.
La următoarea întrevedere terapeutul trebuie să verifce tema pentru acasă .Se
poate întâmpla ca sarcina să fi fost îndeplinită, să fi fost îndeplinită doar parţial, sau să
nu fi fost îndeplinit deloc .Evident, dacă familia a îndeplinit sarcina, ea trebuie
felicitată, dar dacă sarcina a fost îndeplinită doar parţial, este necesară o explicaţie
legată de ce nu s-a îndeplinit în întregime.
Terapeutul trebuie să fie ferm şi să nu accepte cauze care ar putea genera
recidive în acest sens în viitor. Dacă se întâmplă ca membrii familiei să nu îşi
îndeplinească sarcina, cea mai bună atitudine din partea terapeutului este aceea de a
arăta faptul că aceşia au pierdut o bună oportunitate de a ieşi din impas. În plus, dacă
în timpul întâlnirii apar şi alte probleme, terapeutul poate arăta că îndeplinirea sarcinii
pentru acasă ar fi eliminat aceste probleme.
Accentuarea unui sentiment de vinovăţie îi poate motiva pe parteneri să nu
mai repete această situaţie şi să rezolve mult mai prompt în viitor sarcinile trasate.

Abordarea problemei maritale:

a)Terapeutul trebuie să evite minimizarea problemelor. Indiferent de


problemele care există în cadrul unui cuplu, terapeutul nu trebuie să încerce să
atenueze impasul prin minimizarea lucrurilor, pentru că, în caz contrar, cei care i s-au
adresat pot considera că el nu înţelege gravitatea situaţiei, fapt care duce chiar la
renunţarea de a mai face terapie. Chiar dacă multe prbleme par la prima vedere
minore, în spatele lor se pot ascunde altele, mult mai importante decât cele pentru care
s-a cerut iniţial consilierea.
b)Terapeutul trebuie să evite lucrurile abstracte, cerând partenerilor unui cuplu
să se concentreze pe comportamente concrete şi pe reguli precise, care să ducă la
schimbare.
c)Terapeutul trebuie să evite să fie prins într-o coaliţie. El trebuie să rămână
imparţial, să nu ţină cont de similitudinea de sex cu unul dintre parteneri. De
asemenea, propriile prejudecăţi trebuie ţinute departe de schimbările pe care cuplul
consiliat le caută.
d)Terapeutul trebuie să accentueze rolul prezentului şi să evite trecutul, pentru
că , de multe ori, partenerii văd situaţia lor actuală ca o consecinţă a unor lucruri
petrecute în trecut. Terapeutul trebuie să caute în prezent ceea ce poate pemite iertarea
şi depăşirea situaţiei conflictuale. Există însă, în trecutul partenerilor şi elemente care,
activate în prezent, duc la depăşirea situaţiei neplăcute şi nefericite din prezent (ex.
Motivele care îi făceau pe cei doi fericiţi în trecut, care pot fi reactualizate în noua
conjunctură )
e)Terapeutul trebuie să evite adoptarea unor poziţii ireversibile de către
pateneri. Întotdeauna trebuie păstrată portiţa deschisă către dialog , iar viaţa cuplului
trebuie să-şi păstreze flexibilitatea.

2)Terapia centrată pe comunicare

Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru


să fie realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar şi
să se asigure că celălalt a înţeles corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel
care recepţionează mesajul trebuie să se asigure că percepţia lui este corectă.
Se întâmplă însă deseori ca intenţia şi impactul unui mesaj să aibă conţinuturi
diferite, iar pentru această situaţie s-ar putea formul mai multe explicaţii:
1.Acelaşi mesaj poate avea impact diferit, în funcţie de tonalitatea vocii sau
starea de spirit a celui care transmite informaţia.
2.Starea de spirit a celui care recepteză afectează şi ea conţinutul mesajului.De
exemplu , pentru o persoană deprimată, orice compliment sună fals., pe când , într-o
dispoziţie mai bună, el poate fi considerat sincer.
3.Mulţi oameni au tendinţa de a presupune că celălalt înţelegeexact ceea ce i
se trasmite şi sunt foarte uimiţi să constate că nu este întotdeauna aşa.Este destul de
dificil,totuşi, să identifici ce simte sau ce gândeşte o persană,fără să o întrebi.
Aşadar, distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două
componente ale comunicării, şi anume: componenta de conţinut(care se referă la ceea
ce vrei să transmiţi) şi componenta –sentiment(care se referă la modul în care este
rostit un mesaj). Adică, acelaşi conţinut poate fi spus în moduri diferite, în funcţie de
starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv. Totodată, acelaşi conţinut pote
fi receptat diferit, în funcţie de sentimentele pe care le încearcă cel care trebuie să
decodifice mesajul. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de ambele aspecte ale
mesajului, pentru că puţini cer sau oferă feed-back, o dimensune a comunicării ce
trebuie avută permanent în vedere pentru a se putea evita neînţelegerile, dizarmoniile,
dar şi pentru a îmbunătăţi calitatea relaţiei de parteneriat.
Persoanele flexibile, tolerante şi empatice au şanse de a realiza o bună
comunicare cu partenerii lor, în timp ce persoanele rigide şi intolerante, care socotesc
o pierdere de vreme înţelegerea mesajelor celuilalt, au şanse mult mai mici, în timp ce
într-un cuplu cu un astfel de partener, amândoi soţii au şanse să devină frustraţi,
necomunicativi şi, în ultimă instanţă, singuri.
Studiie clinice şi psihologice au demonstrat că problemele maritale sunt
datorate în special deficienţelor comunicaţionale. De asemenea, satifacţia conjugală
apare ca fiind direct proporţională cu capacitatea de a dialoga sincer cu celălat. Din
acest punct de vedere putem observa faptul că partenerii din cuplurile fericite vorbesc
mai des decât cei din cuplurile cu probleme despre nemulţumirile şi problemele lor,
pe care încearcă să le rezolve în mod activ. Între sursele care ridică între parteneri
bariere comunicaţionale ar fi de amintit :diferenţele culturale, difernţele de gen-rol,
comunicarea indirectă, folosirea diferită a cuvintelor, presupunerile incorecte şi
generalizările, comunicarea contradictorie, monologul ori comunicarea defensivă.
Dacă în ceea ce priveşte diferenţele culturale şi cele de gen-rol sunt evidente
(partenerii evitând să spună unul altuia ceea ce îi deranjează în efectuarea unor
sarcini care le sunt atribuite sau impuse, fără a fi dorite sau interiorizate), comunicarea
indirectă distorsionează profund calitatea relaţiei de parteneriat. Înţelesul diferit
acordat aceluiaşi mesaj îngreunează comunicarea, ceea ce se întâmplă şi în cazul
tendinţei de a generaliza.
Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje
transmise de aceeaşi persoană se opun între ele, situaţie în care receptorul nu ştie ce să
mai creadă, mai ales atunci când şi semnalele nonverbale nu concordă cu cele
exprimate verbal. Monologul inhibă comunicarea, dar şi interacţiunea dintre parteneri,
deoarece pentru receptor este foarte frustrant să nu aibă posibilitatea de a-şi exprima
opinia în legătură cu mesajul primit. Comunicarea defensivă este şi mai supărătoare,
deoarece apare atunci când o persoană se simte amenintă de cealaltă şi comunică cu
ea ascunzându-se în spatele acestor temeri.

Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt (I.Mitrofan şi


C.Ciupercă,2002,pg.146):
• claritatea(adică expunere sistematică şi concisă)
• proprietatea(utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a
intenţiilor)
• naturaleţea(exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau
cuvinte)

Agenda ascunsă reprezintă suma ideilor şi frământărilor care rămân ascunse,


neexteriorizate în faţa partenerului şi,drept urmare, nerezolvate. Dacă această agendă
rămâne ascunsă mai mult timp, insatisfacţia şi frustrarea vor creşte, iar dizarmoniile şi
disensiunile se vor amplifica. În consecinţă, partenerii vor începe să se simtă singuri,
chiar dacă trăiesc împreună şi vor uita să se bucure împreună de viaţă, chiar dacă vor
continua să exteriorizeze o aparenţă linştitoare. În general, dacă unul dintre parteneri
are o agendă ascunsă, este posibil ca el să interpreteze toate mesajele celuilalt prin
filtrul acestei agende. El îşi poate exterioriza frământările în mod indirect, în cadrul
unor discuţii colaterale, agenda fiind exprimată, dar rămânând în mod conştient
ascunsă.
Potrivit specialiştilor exista trei tipuri de agende ascunse:
1)agenda ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecţiunea. Filtrul care
operează în această situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă iubeşte”, în timp ce dovezile sunt
adunate pntru a hrăni acest sentiment dureros. Fiecare mesaj este evaluat în termenii
acestui filru de afecţiune.
2)agenda de răspuns, care are ca problemă centrală interesul, în timp ce filtrul care
operează este ”soţului/soţiei nu îi pasă de mine, nu îl/o interesează problemele mele”.
Toate mesajele sunt filtrate pentru a arăta această lipsă de înţeles sau de răspuns.
3)agenda ascunsă de statut, care are ca problemă centrală influenţa. Fitrul care
operează în această situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă tratează ca pe un egal”. Mesajele
sunt filtrate în aşa fel în cât să arate că partenerul este unul dominator.
Agendele ascunse apar chiar şi în cazul căsătoriilor considerate foarte liniştite
şi nu trebuie ignorate niciodată.Ele pot semnala supărări mărunte, dar pot fi şi serioase
semnale de alarmă care indică faptul că un partener care selectează mesajele are un
serios bagaj de nemulţumiri acumulate. Oricum, toate indiciile unei agende ascunse
trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund şi ce se află dincolo de ele. Atunci
când se blochează canalele de comunicare, membrii cuplului constată deseori că ceea
ce îi uneşte reprezintă mult mai puţin decât ceea ce îi separă. Dar, dacă agendele
ascunse sunt eliminate, iar comunicarea devine sinceră şi matură, tensiunile se pot
risipi, iar armonia poate atenua angoasele conştientizării unor opinii diferenţiate.
Agedele ascunse se pot „demonta” pacurgând următoarele etape (I.Mitrofan şi
C.Ciupercă,2002, pg.153):
1)trebuie să asculţi suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul
tău;
2)trebuie să ieşi din cadrul punctului tău de vedere şi să încerci să înţelegi validitatea
punctului de vedere al partenerului;
Oamenii adoptă, de obice, una din următoarele atitudini:
1) De conciliere - este cazul celor careînceacă să rezolve împăciuitor o situaţie
problematică;
2) De blamare – cei care aruncă vina pe ceilalţi pentru problemele apărute;
3) Raţională - cazul celor ce iau în calcul toate datele pentru a găsi soluţia cea mai
potrivită;
4) Nerelevantă - cazul celor evazivi, care-i lasă întotdeauna pe ceilalţi să decidă.
Fiecare dintre noi aparţine uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea
înţelege pe ceilalţi trebuie să descifrăm şi motivaţia pentru care aceştia adoptă o
pozţie sau alta, iar cea mai eficace metodă este aceea de a te pune în locul celuilalt,
adică de a imagina diverse jocuri de rol. Capacitatea de a intra într-un joc
comunicaţional reprezintă un semn al maturităţii şi al dorinţei de a rezolva sau evita
situaţii problematice. Aceste persoane au posibilitatea de a creşte, de a se dezvolta şi
de a-şi găsi echilibrul şi maturitatea, de a îmbunătăţi calitatea relaţiei conjugale sau
familiale.

Identificarea şi negocierea regulilor

Fiecare individ trăieşte după anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de
alţii, fie de propria dorinţă de a face ordine într-o existenţă care, fără aceste reguli, ar
putea scăpa de sub control. Regulile au un rol fundamental şi în buna funcţionare a
vieţii de familie. În lipsa lor apar situaţii de criză, dar situaţii dificile apar şi atunci
când aceste reguli suferă de inadvertenţă ori anomie, ceea ce generează insatisfacţie
şi dizarmonie. Una dintre cele mai eficiente modalităţi constă în identificarea, cu
ajutorul comunicării, a regulilor care ne ghidează viaţa, păstrarea celor care sut
validate la nivel familial şi reformularea altora care-şi găsesc justificarea doar în
egoismul ori prejudecăţile unor membrii ai familiei. Negocierea sinceră a rolurilor se
poate face însă doar în familiile în care fiecare membru are dreptul la cuvânt.
Indiferent de natura sentimentelor, dacă membrii familiei nu şi le cunosc
reciproc şi dacă nu pot vorbi depre ele unii cu ceilalţi, creşterea personală a fiecăruia
va avea de suferit. Există familii în care anumite subiecte nu sunt abordate niciodată
,pentru a nu redeschide răni ale trecutului, sau pentru a evita stări de spirit negative.
Acest lucru nu face însă decât să scadă încrederea interpersonală, să reducă
sinceritatea şi să blocheze comunicarea.
Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Mulţi părinţi încearcă să
ascundă copiilor anumite lucruri din trecut sau din prezent (un copil născut înainte de
căsătorie, cazier, un amant sau o amantă, etc..). Ei consideră că, dacă nu se vorbeşte
despre aceste probleme, ele nu există, ceea e nu funcţionează chiar aşa.
Orice regulă care-i împiedică pe membrii familiei să comenteze sau să ştie
ceea ce se întâmplă reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea uni persoane
mărginite, ignorante şi lipsite de creativitate, precum şi a unei situaţii familiale pe
măsură. În schimb, familia ale cărei reguli permit libertatea aflării şi comentării
oricărui lucru, indiferent cât ar fi de dureros, are mari şanse să fie o familie care te
ajută să creşti. Numai dacă se vorbeşte despre o faptă anume şi despre gravitatea ei, se
poate evita reapariţia ei în viitor.
Mecanismul familial

În fiecare familie au loc interacţiuni şi activităţi care nu se produc la


întâmplare. Fiecare membru al familei are timpul său, capacitatea de a gândi, de a
simţi, energia fizică şi emoţională, precum şi experinţa anterioară. Toate acestea
reprezintă materia primă care susţine mecanismul familial.Cea mai importantă
problemă pentru o familie este legată de alegerea unor modalităţi ineficiente de a
gestiona resursele membrilor săi. Una dintre cele mai frecvente plângeri este cea
legată de faptul că indivizii consideră că au prea multe lucruri de făcut într-un timp
prea scurt.
Mecanisml intern al familiei trebuie să asigure fiecărui membru o evidenţă
concretă a valorii sale, adică fiecare persoană trebuie să aibă sentimentul că a
contribuit cu ceva la bunul mers al vieţii familiale. În acelaşi timp, totul trebuie
negociat pentru a fi realizat cu plăcere. Probleme la fel de importante şi la fel de
frecvente derivă din folosirea timpului care rămâne după ce sarcinile au fost
îndeplinite. Acest timp poate fi împărţit în trei categorii: timpul pentru sine, timpul
pentru un anumit membru al familiei, timp pentru toţi. Mulţi sunt cei care se plâng că
timpul petrecut împreună de toţi membrii familiei este foarte scurt. Alţii se arată
deranjaţi de faptul că nu mai pot avea un timp al lor, în care să stea singuri, fără a fi
deranjaţi.
Obiectivele terapiei comunicării în cadrul grupului familial sunt asemănătoare
tratării grupului format din persoane străine, adică promovarea individualităţii
membrilor familiei şi optimizarea relaţiilor interpersonale. Creşterea individuală se
poate realiza atunci când nevoile nesatisfăcute sunt verbalizate şi înţelese, iar
rolurileîn familie bine delimitate şi explorate pe măsură.
Terapeuţii comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi
eliberaţi de propriile inhibiţii, îşi vor dezvolta şi o mai mare coeziune familială.

Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):


• manifestarea unei cooperări sporite
• independenţă personală
• creştrea libertăţii şi deschiderii interacţiunilor
• creşterea gradului de securitate al fiecărui membru al familiei
• creşterea flexibilităţii rolurilor în familie

Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin :


• ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis
• sprijinirea celor care par reticenţi
• criticarea procesului interacţiunii lor
• prezentarea fiecărui membru în parte într-o nouă lumină, care le permite
celorlalţi să se raporteze la el în noi moduri
Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta situaţia copiilor care nu sunt
obişnuiţi să fie ascultaţi de cei maturi şi au, în aceste condiţii, tendinţa de a se face
“auziţi” prin comportamente indezirabile.
Dacă terapeutul manifestă bunăvoinţă faţă de un asemenea copil, el poate învăţa să îşi
exprime sentimentele prin cuvinte şi nu prin acţiuni. Astfel, interacţionând cu cineva
care îi ia în serios, copiii sunt ajutaţi să se maturizeze mai repede.

Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:


a) Modelarea ascultării
În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenţie, demonstrând
vorbitorului ce anume îl face să simptă că vrea să fie auzit şi înţeles, iar celorlalţi
membri ai familiei de ce nu trebuie să îl întrerupă, să nu se certe sau să nu se agreseze.

b) Analiza
După ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutaţi să analizeze cele spuse, în primul
rând sentimentele şi nevoia de a fi ascultaţi de ceilalţi. În acest fel li se oferă şansa de
a explora de ce aceste sentimente sunt prezente şi, mai ales de ce au fost ele reţinute.
Ipoteza de la care se porneşte ar fi aceea că familiile pot schimba ceea ce pot înţelege.
(I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) - “dacă comportamentul înseamnă comunicare, atunci
modul de a schimba comunicarea înseamnă schimbarea comportamentului “

c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”


Specialiştii în comunicare susţin că toate evenimentele şi acţiunile oamenilor încearcă
să comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje
acoperite care furnizează informaţii asupra relaţiilor. Dacă un simptom este de fapt,
un mesaj acoperit, transformând acest mesaj într-unul deschis, simptomul nu mai
apare .
Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din
exterior, terapeutul fiind o persoană din afara familiei. De pe această poziţie,
exterioară familiei, el are două posibilităţi: aceea de a releva anumite secvenţe
problematice sau de a le manipula pentru a provoca o schimbare terapeutică.
În primul caz, strategia se bazează pe puterea interiorului, depinzând de
coperare şi de dorinţa de schimbare.
În cea de a doua variantă, strategia constă în a “învinge “familile cu propriile
lor jocuri interacţionale, cu sau fără cooperarea acestora. Aceste strategii manipulative
au format baza terapiei de familie strategică, care este un produs al teoriei
comunicaţionale.
Tehnicile terapiei de familie comunicaţionale sunt similare cu cele ale terapiei
de grup analitic şi de sprijin. Rolul terapeutului este acela de dirijor de proces,
modelul familiei fiind cel al unui grup democratic. Terapeutul se raportează
democratic la membrii familiei, aşa cum ei se aşteaptă să procedeze unul faţă de altul.
În terapia de familie axată pe comunicare, tehnicile şi procedeele strategice au
fost, de cele mai multe ori, derivate din paradigma teoretică . Procedeul lui
Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) structurează un ghid de 5
sarcini pentru familia – problemă, care este solicitată să parcurgă şi să completeze
ghidul - interviu în prezenţa tuturor membrilor săi.
Aceste solicitări sunt :
• să decidă împreună principalele lor probleme de familie
• să planifice o “ieşire” (un program comun în afara casei )
• părinţii să discute despre cum s-au cunoscut
• să discute toţi despre înţelesurile unui proverb
• să identifice greşelile fiecăruia şi să îşi asume fiecare persoană propria vină
În timp ce familia lucrează la aceste sarcini, terapeutul observă, dintr-o cameră
alăturată, modelele de comunicare, metodele de formulare a deciziilor şi fenomenul
“ţapului ispăşitor”. Totuşi deşi foarte util pentru cercetarea familiei, acest tip de
interviu structurat nu a câştigat mult teren ca instrument clinic.
Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv în trei modele strategice
pornind de la înţelegerea din ce în ce mai clară a modului în care familiile se dovedesc
rezistente la schimbare:
• strategia axată pe învăţarea regulilor comunicării clare
• strategia axată pe analiza şi interpretarea modelelor comunicaţionale
• strategia axată pe manipularea interacţiunilor printr-o varietate de manevre
Iniţial, terapeuţii comunicării au încercat să convingă familiile să accepte
responsabilitatea reciprocă, dar, ulterior, izbindu-se la rezistenţa familiei la schimbare,
terapeuţii au solicitat familile să îşi autodefinească problema. Fiecare membru al
familei îşi comunică problemele, iar dacă cineva se exprimă confuz, terapeutul
evidenţiază acest lucru şi insistă pe regulile de comunicare clară. Virginia Satir (1964)
apud I. Mitrofan şi D. Vasile (2001) a fost cea care a încercat conturarea următoarelor
reguli:
1) Fiecare trebuie să vorbească în numele său, la persoana întâi, referitor la ceea ce
simte şi ce crede;
2) Fiecare trebuie să formuleze afirmaţii personale, în legătură cu probleme personale.
Opinile şi judecăţile de valoare nu trebuie să treacă drept principii generale. A avea
opinii reprezintă un pas necesar pentru a discuta şi a schimba opinii.
3) Fiecare trebuie să se adreseze şi să vorbească direct, nu pe ocolite, unul altuia şi
unul despre altul . Această regulă exclude ignorarea sau descalificarea vreunui
membru al familiei şi împiedică stabilirea de coaliţii destructive.
Aceste dialoguri sunt dificile şi oamenii nu prea pot fi învăţaţi să comunice
doar spunându-le cum să o facă. Majoritatea persoanelor implicate încearcă însă, cel
puţin pentru moment, urmarea anumitor demersuri terapeutice. Totuşi, datorită
rezistenţei mari la schimbare a familiei, de cele mai multe ori noul comportament
durează numai cât timp terapeutul se află acolo.

3)Terapia de familie de tip experienţial

Scopul terapiei de familie de tip experienţial îl constituie în primul rând aşa


numita “creştere a integrităţii personale “( tradusă prin congruenţa dintre experienţa
interioară şi comportamentul exterior). Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare
libertate de opţiune, mai puţină dependenţă şi o mai mare extindere a experienţei
(Malone, Whitaker, Warketin şi Felder,1961). Simptomele dureroase cu care se
prezintă familia în terapie, deşi importante, sunt considerate secundare. Obiectivul
terapiei este ca membrii familiei, fiecare în parte, să devină sensibili la nevoile şi
sentimentele lor şi să le împărtăşească în cadrul familiei. În acest fel, unitatea
familială se poate baza pe o interacţiune vie şi autentică .
Virginia Satir (1972, pg.120) enunţă astfel scopurile terapiei de familie:
1) fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet şi onest ceea
ce vede şi aude, simte şi gândeşte despre el însuşi şi despre ceilalţi, în prezenţa
celorlalţi. Adică, fiecare trebuie să fie el însuşi în prezenţa celorlalţi.
2) fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze şi să se raporteze la ea în
termenii unicităţii sale, aşa încât decizile să se poată lua mai curând prin explorare şi
negociere, decât în termeni de putere.
3) este absolut necesar ca diferenţele dintre persoane să fie conştientizate în familie şi
folosite pentru creştere.

Terapia experienţială include elemente raţionale şi non-raţionale. Primele sunt


necesare pentru a promova conştientizarea şi înţelegerea, celelalte pentru a creşte
spontaneitatea şi sinceritatea. Experimentarea, în mod conştient, a potenţialului uman
intern ( fantezii, alte aspecte, etc.) fereşte oamenii de influenţele lor patogene şi le
eliberează forţa de viaţă, ceea ce duce creşterea conştientizării prin reintegrarea
părţilor reprimate ale sinelui .
Cei mai mulţi terapeuţi experienţialişti încearcă să accentueze latura afectivă a
naturii umane, adică creativitatea, spontaneitatea şi abilitatea de a se juca. Alţi
terapeuţi, preluând ideea Virginiei Satir conform căreia principalele probleme şi cauze
ale nefericirii tuturor familiilor sunt subaprecierea de sine şi comunicarea distructivă,
ei consideră drept cheia terapiei promovarea unui comportament flexibil, ca urmare a
creşterii conştiinţei de sine şi de ceilalţi.
Cei mai mulţi terapeuţi ai familiei consideră că o sensibilitate sporită şi o mai
bună maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al terapiei de familie:
intensificarea funcţionalităţii familiei. Astfel, maturizarea individuală este relaţionată
explicit cu maturizarea familială.
Clinicienii experienţiali folosesc tehnici educative şi forţa propriei lor
personalităţi de a crea întâlniri terapeutice, regresie şi deconspirarea intimităţii. În
acest tip de terapie, exprimarea sentimentelor şi a experienţei intime sunt cruciale,
anxietatea este stimulată şi trăită, pentru că s-a observat că exprimarea furiei şi a
supărării este urmată de o mai mare intimitate şi căldură, comparativ cu situaţia în
care acestea sunt reprimate. Reprimarea lor îi împiedică pe oameni să îşi dezvolte
iubirea unii faţă de alţii. Terapeuţii sunt, alternativ, provocativi şi calzi-suportivi,
încercând să ajute membrii familiei să îndrăznească să îşi asume riscul de a fi mai
anxioşi, cel puţin temporar. Acest lucru le permite să dezvolte pattern-uri protective,
defensive şi să se deschidă în mod real unii faţă de alţii.
Kempler (1973) şi Whitaker (1976) susţin că forţa esenţială în procesul
psihoterapeutic îl constitie “întâlnirea existenţială”. Adică, terapeutul trebuie să fie
persoana care catalizează schimbarea, folosindu-se de impactul său personal asupra
familiei. Terapeuţii experienţiali încearcă să ajute familia, să-i înţeleagă mai profund
experienţele personale, dorinţele şi fricile. Aceşti terapeuţi adesea se manifestă în
terapie impulsivi, adorm sau chiar îşi mărturisesc visele (Whitaker şi colaboratorii săi
de la Atlanta Psychiatric Clinic apud I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001). Ei promovează
tehnici de comunicare spontană a sentimentelor de furie, supărare, anxietate,
plictiseală, bucurie etc. Printr-o extremă autodezvăluire sunt provocate stări de
maximă deschidere familiilor. Prin credinţa de a fi o “persoană reală “, deschisă ,
onestă şi spontană , terapeutul îi învaţă pe membrii familiei să fie la fel. Aceasta
presupune că terapeutul experienţial îşi asumă rolul de model sănătos şi matur, dar şi
de persoană ale cărei instincte sunt demne de încredere, un soi de barometru în raport
cu care membrii familiei se pot evalua pe ei înşişi.
W.Kempler (1968) susţine că în terapia de familie experienţială “nu există
tehnici, ci doar persoane (cazuri individuale) ”, ceea ce reiterează faptul că
experienţialiştii pun accentul pe puterea creativă a personalităţii terapeutului. Deci, nu
contează doar ce spun sau ce fac terapeuţii, cât şi ceea ce sunt ei, ce reprezintă ei. Carl
Whitaker susţine necesitatea ca acest tip de terapeut să fie “o persoană vitală,
conştientă şi sensibilă, tocmai pentru a trezi aceste potenţialităţi în familie”. Cu alte
cuvinte, terapeuţii care doresc să stimuleze deschiderea şi autenticitatea în
comportamentul pacienţilor, trebuie să fie ei înşişi deschişi şi autentici.

Tehnicile utilizate de terapeuţii experienţialişti se grupează în două categorii :


1) Tehnnici structurate
Acestea au drept scop să angreneze familia în activităţi bine structurate cum ar
fi sculptura de familie şi coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensităţii
trăirilor afective pe parcursul şedinţelor terapeutice.
Se utilizează, de asemenea, tehnici împrumutate din dramaterapie şi artterapie
(desenul familiei, modelaj, etc). Aceste tehnici antrenează familia înr-o activitate
comună care prilejuieşte deblocarea afectivităţii, spontaneităţii şi comunicării
autentice. Membrii familiei sunt ghidaţi de către terapeut pentru a-şi conştientiza
propriile trăiri, imaginile de sine şi percepţiile reciproce, gândurile şi atitudinile
nemărturisite pe care le au unii faţă de alţii. De asemenea sunt utilizate exerciţii de
comunicare în scopul clarificării sentimentelor proprii, înlăturarea lamentărilor legate
de trecut. Adică, acum şi aici se încearcă găsirea de soluţii chiar e către membrii
familiei.

2)Tehnici nestructurate
Se aplică în cadrul şedinţelor nestructurate, fără o strategie deliberată,
insistându-se pe ideea ca familia să fie împreună, pur şi simplu, şi mai puţin pe ideea
ca familia să facă ceva împreună Cel mai important promotor al acestor tehnici este
Carl Whitaker, care susţine importanţa ca terapeutul să fie pur şi simplu el însuşi, în
prezenţa şi cu familiile tratate. La baza acestui model terapeutic se află convingerea
împărtăşită că terapia ar trebui să fie o experienţă intensă, emoţională, “aici şi acum”.
Implicarea emoţională intensă activează însă puternic reacţiile de transfer. Această
orientare recomandă relaţia de coterapie, rolul coterapeutului fiind acela de a observa
relaţiile şi sentimentele terapeutului faţă de pacienţi (transferul emoţional) şi de a le
discuta cu acesta după şedinţă.
Pentru a preveni reacţiile de transfer, Whitaker recomandă menţinerea unei priviri de
ansamblu asupra întregii familii, privită ca un tot unitar. Împărtăşirea deschisă şi
liberă a sentimentelor şi conlucrarea permanentă cu terapeutul sunt caracteristici de
bază în terapia experienţială nestructurată. Stilul promovat de Whitaker a fost în mod
deliberat excentric şi provocator: aţipire în timpul şedinţelor, lupta cu pacienţii,
împărtăşirea fantasmelor sexuale, adică un stil de lucru dincolo de întâlnirea personală
şi intimă, dincolo de teorii şi tehnici riguros trasate. Dacă Whitaker promovează stilul
provocator, un alt terapeut, Kempler, concepe rolul specialistului drept catalizator, un
participant activ la interacţiunile familile. În această calitate el face sugestii şi dă
directive. Directivele tipice:
• membrii familiei să se privească unul pe celălalt
• să vorbească într-un fel anume
• să folosească sintagma “eu” în exprimarea stărilor, gândurilor şi opiniilor.
Totuşi, acelaşi Kempler consideră că terapeuţii trebuie să îşi limiteze impulsul de a
instiga ori forţa pacienţii în timpul procesului terapeutic. El susţine modelul
terapeutului spontan, dar nu impulsiv, care reuşeşte păstrarea echilibrului între căldura
oferită şi exercitarea puterii .

Tehnici expresive integrate în terapia experienţială de familie


Cele mai utilizate sunt:
1. Sculptura familială (realizarea unui grup statuar - fiecare membru îi aşează pe
ceilalţi într-un tablou semnificativ. Sarcina relevă percepţiile fiecărei persoane despre
familie. Prilejuieşte experimentarea trăirilor emoţionale şi realizează reprezentări
tridimensionale asupra raporturilor dintre soţi, părinţi şi copii.
Ex: poziţia “facem faţă lumii împreună”, poziţia “stăpân-sclav”, poziţia “tu şi numai
tu”, poziţia “în cârca dragonului”, pe un piedestal” etc..
2. Artterapia familială ( membrii familiei sunt instruiţi să deseneze secvenţe din viaţă,
pictura familiei sau tabloul familial )
3. Desenul familiei conjugale
4. Tehnicile gestalt-terapeutice

Tehnici bazate pe pe joc de rol şi dramaterapie:


-Interviul cu păpuşile familiale(ex:un membru al familiei pune în scenă o poveste
utilizând păpuşile . Are drept consecinţă exprimarea şi iluminarea puternică a
conflictelor şi alianţelor)
-Tehnicile gestalt-terapeutice(ex: jocuri de rol, tehnica scaunului gol-un scaun gol
substituie o persoană, tehnică utilă pentru intensificarea experienţelor emoţionale prin
activarea amintirilor şi reacţiilor refulate, având ca scop deblocarea dialogului între
membrii familiei)
Familiile în dificultate primesc astfel, şansa revitalizării relaţiilor, a unor interacţiuni
mai autenticeşi a unei comunicări deblocate.
Schimbarea produsă este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei emoţionale, în
afara şedinţelor terapeutice. Totuşi rezultatele, în general au fost mai greu de
obiectivat în comportamentele schimbate ale fiecărui membru, terapeuţii considerând
că nu este necesar ca fiecare să se schimbe, cât, mai ales să experimenteze stări
emoţionale intense care să deblocheze impasul funcţional al familiei în mod spontan.
Un alt indicator important se referă la satisfacţia şi caracterul activ-creativ al
terapeuţilor pe parcursul terpapiei. În caz de insucces , aceştia sunt plictisiţi şi nu se
lasă antrenaţi în proces.
Contribuţia majoră a terapiei experienţiale de familie este de a ne aminti mereu că
durerile şi bucuriile individuale nu trebuie pierdute în vedere. Persoana nu trebuie
“pierdută” în sistem, ci tratată ca individualitate.

4) Terapia psihanalitică de familie

Acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor familiei de restricţiile
inconştiente, în aşa fel încât aceştia să interacţioneze unul cu celălalt pe baza realităţii
din prezent, nu în baza unor imagini inconştiente din trecut. Terapia psihanalitică
încearcă să realizeze schimbarea personalităţii concomitent cu o creştere din interior.
Aceată introspecţie se realizează pătrunzându-se în spatele atitudinilor şi încercând
aflarea motivelor ascunse care determină aceste atitudini. De asemenea, visele
constituie o sursă de cercetare, analizându-se motivele ascunse care le determină. Ele
sunt considerate a avea un conţinut manifest. În mod firesc, familiile se apără
împotriva ideii de a-şi expune cele mai intime gânduri şi sentimente, de aceea
psihanaliştii încearcă să le creeze un climat de încredere. De aceea terapia înaintează
foarte încet. În terapia de familie psihanalitică există patru tehnici de bază: ascultarea,
menţinerea neutralităţii analitice, empatia şi interpretarea .
Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată. Aici apare o
problemă pentru că mulţi psihanalişti simt nevoia să facă ceva pentru a veni în
ajutorul celor pe care îi tratează . Pentru a stabili însă o atmosferă analitică, este
necesar ca terapeutul să asculte şi să înţeleagă, fără a se îngrijora în legătură cu ceea
ce se întâmplă (asigurarea neutralităţii analitice). Atunci când, totuşi, terapeuţii
psihanalişti intervin, o fac pentru a exprima o înţelegere empatică , în scopul de a-i
face pe membrii familiei să se deschidă. De asemenea, se fac interpretări, pentru a
clarifica aspectele ascunse şi confuze ale experienţei. Pacienţii trataţi psihanalitc sunt
învăţaţi să îşi exprime gândurile spontan, fără cenzură, modalitatea cea mai eficientă
pentru a aduce gândurile inconştiente la suprafaţă. Aşadar membrii familiilor sunt
lăsaţi să discute liber, fără a fi întrerupţi din expunerile lor, pentru că se consideră că
fluxul spontan al gândurilor şi sentimentelor lor oferă sugestii mai importante decât în
cazul în care aceştia ar fi întrerupţi de întrebări, întrebări care vor fi oricum adresate
mai târziu. Din momentul în care familia începe să îşi discute problemele, terapeutul
se abţine de la orice comentarii, până în momentul în care se epuizează fluxul spontan
al dialogului. De asemenea, psihanaliştii se feresc să ofere sfaturi, ei doar
interpretează şi propun alternative. Relaţia maritală va fi analizată la trei nivele şi
anume: valori şi norme culturale, ego-uri centrale şi forţe inconştiente reprimate.
Dacă un cuplu se află în armonie la două din cele trei niveluri, oricare ar fi ele, relaţia
poate fi funcţională, chiar dacă neconcordanţele generate de incompatibilităţile celui
de al treilea nivel generează conflicte. Dacă partenerii sunt incompatibili la două
dintre niveluri, este foarte probabil ca relaţia să nu dureze. Acest punct de vedere ne
poate explica de ce multe cupluri rămân împreună, deşi se ceartă în mod constant, în
timpce altele, deşi par mulţumite împreună, se întâmplă uneori să se destrame brusc.

6) Terapia multiplă de familie

Terapia multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de


sprijin şi rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de
comunicare în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi
se susţin reciproc într-o “manieră coterapeutică”. Modificara interacţiunilor familiale
are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea, corecţia
şi optimizarea propriului comportament în familie, pe baza altor familii cu probleme
similare sau diferite.
Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adică cca 20-25 de persoane,
incluzând în acest grup părinţii, bunicii sau copiii. Grupul este condus de un terapeut,
asistat de un co-terapeut şi doi sau mai mulţi observatori cu experienţă, un operator
video (pentru a înregistra şedinţele) şi un supervizor. Şedinţa durează 60-75 de
minute, cel puţin o dată pe săptămână şi se desfăşoară de obicei seara.
Criteriul după care se constituie grupul este acela al neomogenităţii socio-
economice, etnice, religioase, ori de vârstă, inteligenţă, interese speciale sau nivel
economic. Se aplică acest criteriu pentru a evita discuţiile bazate pe preferinţe comune
şi pentru a concentra atenţia pe conştientizarea şi remodelarea comportamentelor
afective şi relaţionale ale participanţior. Aceştia sunt încurajaţi să se integreze în grup
şi li se explică faptul că o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate
pentru toţi. De asemenea, experienţa altor familii ajută la o mai bună înţelegere a
propriilor comportamente şi la optimizarea acestora.
Autorii terapiei de familie multiple pornesc de la supoziţia că, indiferent de
cultură, mediul social sau ciclul de viaţă în care se află familiile, ceea ce le uneşte sau
le disipează diferenţele, sunt anumite modele de comportament uman de bază, care fie
pot ajuta oamenii să “crească “şi să trăiască sănătos şi creativ, fie să întreţină criza de
intimitate, frica reciprocă , lipsa de comunicare ori acţiunile evazive, ambigue,
depresia sau boala. Toate cele din urmă sunt privite ca răspuns la anumite
comportamente de provocare, iar factorii care le declanşează trebuie depistaţi şi
descurajaţi prin terapie.
Se recomandă crearea unui sentiment de flexibilitate şi de libertate de mişcare,
iar în acest scop se acceptă chiar mici “nereguli” şi chiar disconforturi gen zgomote,
sunet de telefon, fluctuaţii de mişcare, întârzierea participanţilor , plânsetul unui copil,
etc. Fiecare este încurajat să se exprime pe sine însuşi, să nu fie marcat de existenţa
unor reguli prea autoritare sau prea rigide .
Terapeuţii înceară să stimuleze familiile pentru a se descoperi ele însele, împreună cu
terapeuţii, de a le transforma, în acest fel, în coterapeuţi şi de a găsi împreună
posibilităţi de schimbare, de cooperare şi de abordare a problemelor într-un nou mod.
Sarcina de bază a terapeutului este însă aceea de a evita discuţii sterile care ar
avea drept punct de plecare dispute valorice (gen ce şi cum fac, ce şi cum simt, cum
comunică ) care ar putea degenera în insulte, acuzaţii reciproce, ori atitudini
calomnioase care ar putea compromite demersul terapeutic. Participanţii trebuie
ghidaţi în direcţia observării şi înţelegerii comportamentelor şi sentimentelor.
Terapeutul ajută participanţii în sensul că:
• dezvăluie semnificaţii ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de
respingere sau intoleranţă;
• scoate la iveală şi pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului ,
de care ceilalţi nu sunt conştienţi;
• provoacă manifestarea unor emoţii şi sentimente ascunse , înăbuşite,
reprimate;
• favorizează conştientizarea, prin analogie (în subgrupurile şi raporturile între
generaţii - ex. subgrupul taţilor, mamelor, adolescenţilor, bunicilor ,etc.) a
unor interese speciale şi a unor moduri de a experimenta viaţa specifice.

În terapia de grup a familiilor se facilitează :


1) exprimarea în sensul formulării experienţei, frustrării şi deprivării în cadrul
oricăruia dintre subgrupurile în cauză.
2) înţelegerea mai bună şi găsirea unor soluţii alternative optime pentru depăşirea
diferendelor dintre subgrupuri.
Un avantaj special îl reprezintă acest tip de terapie pentru familiile care au un
membru spitalizat sau bolnav cronic, familii care se simt, în general, izolate şi care au
posibilitatea de a învăţa, prin contact social , despre alte modalităţi de adaptare şi
interacţiune cu membrul afectat.

Dificultăţile terapeutului în conducerea unui grup de terapie familială multiplă ar fi


legate de (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):
a) Supraidentificarea - situaţie în care 2-3 persoane se susţin simultan într-o problemă
emoţională, ceea ce îngreunează celorlalţi exprimarea sentimentelor şi pot genera
confruntări emoţionale dificile.
b)Evitarea prin minimalizare :“la fel mi s-a întâmplat şi mie” - în scopul de a evita o
discuţie clarificatoare.
c) Coaliţia sau complicitatea negativă – proces prin care un grup de persoane se
coalizează împotriva altei persoane, transformată în victimă, adăugând propriile lor
acuzaţii şi critici celor pe care le proferează propria familie.
d) Ţapul ispăşitor - fenomen care constă în învinuirea şi reatribuirea responsabilităţii
unui singur membru al familiei pentru cauzarea suferinţei sau proasta funcţionare a
întregului sistem.
e) Folosirea codurilor secrete, verbale sau nonverbale. De multe ori se poate
întâmpla ca terapeutul să fie surpins de aceste coduri la care nu are acces şi să se simtă
confuz, şocat şi chiar incapabil să controleze evenimentele. Se poate întâmpla ca
unele familii să se dovedească mai eficiente în “spargerea acestor coduri”, ca urmare a
propriilor lor experienţe de codificare a secretelor şi să sară în ajutorul terapeutului .
f) Dirijarea crizelor individuale

În ceea ce priveşte terapeutul, acesta are câteva variante :


• susţinerea directă a persoanei în cauză, prin încurajare, interes şi înţelegere.
Un membru furios care doreşte să se retragă trebuie lăsat să plece dacă se
manifestă agresiv în scop manipulativ, sau trebuie sprijinit, dacă starea lui este
aceea a unui disconfort real.
• ignorarea crizei pentru moment, pentru a rezolva problemele mai târziu
• încurajarea grupului să reflecteze şi să exprime emoţiile declanşate şi să emită
sugestii în legătură cu ceea ce s-ar putea face.
În situaţia în care o familie refuză să se mai prezinte, acesta va telefona sau
chiar va face o vizită la domiciliu, pentru a constata ce s-a întâmplat. Dacă motivul
refuzului de a mai participa este cauzat de o eroare terapeutică (neatenţie, lipsă de
suport, etc) sau de comportamentul provocativ al grupului, familia respectivă poate fi
invitată cu “scuze” să se reîntoarcă la grup şi să discute deschis sentimentele
negative pe care le resimte (mânie, revoltă, dezaprobare ).
Principalul avantaj al acestui tip de terapie ar fi acela că, dacă în terapia
obişnuită de grup, familia fiecărui membru participant este prezentă doar în planul
imaginaţiei, iar anumite temeri şi frământări sunt aduse în discuţie filtrate sau chiar
deformate de forţele inconştiente ale fiecăruia, în această situaţie se pot confrunta şi
compara toate trăirile şi percepţiile personale cu realitatea comportamentală a
membrilor familiei, faţă de care ele sunt resimţite sau atribuite, adică cu realităţi
observabile. Acest lucru poate duce la optimizarea relaţiilor şi reechilibrarea
familiilor.
Unul dintre motivele pentru care terapia de grup funcţionează eficient se
bazează pe faptul că oamenii sunt mai obiectivi în legătură cu problemele altora,
comparativ cu problemele pe care ei înşişi le au. Când analizează un alt cuplu, pot
sesiza mai uşor cauzele disfuncţiilor, pot identifica mai repede soluţiile ieşirii din
impas. Dimpotrivă, când încep să vorbească despre problemele lor devin mai ezitanţi,
se blochează mai des, tonul vocii se modifică şi la fel se întâmplă şi cu maniera de
apreciere.
Ceea ce face terapia de grup să fie eficientă, sunt doi factori de bază: lucrul în
cuplu şi lucrul în grup. Membrii grupului pot vedea fiecare cuplu în acţiune şi îi oferă
observaţii preţiose cu privire la modul în care ajung să se certe, să îşi întindă unul
altuia capcane sau să evite intimitatea. Factorii curativi ai grupului sunt astfel puşi în
mişcare. Dacă terapia începe cu o fază dinamică, generată de universalitatea
problemelor şi trăirilor,mai apoi fiecare grup capătă un stil propriu de lucru. În timp
ce insight-ul este vital pentru unele grupuri, altruismul sau feed-back-ul sunt mai
importante pentru altele. Grupul reprezintă, de fapt, un microcosmos al comunităţii
maritale, în care cuplurile şi partenerii îşi manifestă stilul de a se comporta în
societate, precum şi de a-şi înţelege, semnifica şi apoi resemnifica experienţele de
convieţuire şi dezvoltare personală. Etapa finală este menită să consolideze câştigurile
şi să valideze progresele, parafând schimbarea mult dorită.

III.Consilierea familiei şi terapia de familie în anumite situaţii de viaţă

1 Exercitarea rolurilor familiale

Rolurile familiale şi cele legate de carieră sunt interdependente. Cele


tradiţionale îndeplinite de ambele sexe au influenţat natura relaţiei familie-carieră.
Schimbările recente în structura familiei şi în cadrul slujbei creează presiuni, care
determină familiile să redefinească această legătură.
Specialiştii în dezvoltarea carierei în domeniile educaţionale, comunitare şi de
afaceri trebuie să înţeleagă conceptele de bază ale familiei şi carierei şi să devină mai
eficienţi în a-i ajuta pe indivizi să integreze rolurile familiale şi de carieră, astfel încât
acestea să-i satisfacă şi pe ei şi familiile lor.
Este util să oferim un răspuns la întrebarea: “Cât de importantă este cariera
pentru femei?” Miller în 1984 citează un studiu, conform căruia 87% dintre femeile
chestionate au un simţ dezvoltat al împlinirii profesionale, 58% preferă o slujbă în
afara căminului.
Modelele de dezvoltare a carierei pentru femei variază şi au fost influenţate în
mod tradiţional de solicitările familiei. Există tendinţa către o participare mai
puternică, pe termen lung a femeilor pe piaţa forţei de muncă. Câţiva autori au
dezvoltat anumite idei pentru a descrie aceste modele. Harmon în 1967 sugerează 5
modele: (1) cele fără experienţă de muncă, (2) cele ce muncesc doar până la căsătorie
şi/sau naşterea copiilor, (3) cele ce combină slujba cu căsnicia şi/sau copiii, (4) cele ce
reintră pe piaţa forţei de muncă atunci când copiii au crescut şi (5) cele ce rămân
necăsătorite şi-şi continuă cariera.
Deciziile cheie în ceea ce priveşte cariera includ soluţionarea următoarelor
probleme: dacă să aibă sau nu o carieră, în ce domeniu ocupaţional să se implice şi
când să lucreze. Variabilele care sprijină luarea anumitor decizii în ceea ce priveşte
slujba în cazul bărbaţilor (interese, aptitudini şi maturitate pentru carieră) sunt mai
puţin utile în cazul femeilor. Care sunt factorii ce intervin pentru a modifica acest
proces? Unul dintre ei îl constituie stereotipia ocupaţională sau punctul de vedere
normativ, prin care o slujbă este considerată potrivită pentru o femeie sau un bărbat.
Tendinţa ca deciziile femeilor referitoare la carieră să fie influenţate de alţii reprezintă
un alt factor. Barnett în 1971 a descoperit 3 categorii de femei: (1) cele ce îşi stabilesc
propriile scopuri în ceea ce priveşte slujba; (2) cele ce îşi stabilesc obiectivele,
bazându-se pe influenţa persoanelor semnificative pentru ele; (3) cele ce nu au scopuri
bine definite legate de carieră şi care-şi selectează opţiunile în ultimul moment.
Modelele de rol de carieră influenţează de asemenea deciziile luate de femei,
în această direcţie. Unii autori au constatat că fiicele mamelor cu slujbă au o mai mare
orientare spre carieră decât ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt întărite şi de
satisfacţia pe care o au mamele în urma participării la activităţi.
Există însă şi alţi factori care au un rol important în deciziile legate de carieră
ale femeilor. Aceştia includ: atitudine pozitivă faţă de sine, stimă de sine ridicată;
caracteristici asociate bărbaţilor, cum ar fi: siguranţă de sine, independenţă,
incisivitate, precum şi trăsături atribuite femeilor; accesul la modele de rol care
stabilesc aspiraţii educaţionale şi ocupaţionale ridicate; dorinţă de a modifica rolurile
familiale pentru a se adapta carierei; nivele educaţionale înalte şi nevoi de împlinire
mai ridicate decât cele de afiliere.
Multe dintre studiile care au avut în vedere compararea copiilor mamelor
angajate şi ai mamelor fără loc de muncă - din punctul de vedere al dezvoltării lor
cognitive şi socioemoţionale - au eşuat în găsirea de diferenţe seminificative.
Cercetarea care a demonstrat diferenţe consistente a examinat relaţiile din cadrul
subgrupurilor constituite pe clase sociale şi gen. Modelele care au fost reprezentate
includ următoarele:
1. Fiicele mamelor angajate au realizări şcolare mai bune, succes mai mare în
carieră, alegeri de domenii mai netradiţionale şi o implicare ocupaţională mai
puternică.
2. Studierea copiilor săraci, din familii cu doi părinţi şi din cele cu părinte unic
(mamă) a înregistrat scoruri mai ridicate la indicii socioemoţionali şi cognitivi în
cazul celor cu mame care au un loc de muncă.
3. Anterior, alte cercetări descoperiseră că fiii mamelor angajate din clasa
mijlocie înregistrau pe parcursul şcolarităţii performanţe mai scăzute, precum şi
scoruri mai mici ale coeficientului de inteligenţă decât cei cu mame casnice.
În prezent un alt studiu a indicat însă, în cazul copiilor aparţinând mamelor
angajate, scoruri mai ridicate la teste de limbă, citit şi matematică.
4. S-au descoperit, de asemenea câteva diferenţe de adaptare socială între
copiii celor două categorii de mame, dar mai puţin solide. Fiicele mamelor angajate
s-au dovedit a fi mai independente, în special în interacţiune cu cei de vârsta lor în
mediul şcolar şi au înregistrat un punctaj mai mare în ceea ce priveşte măsurile de
adaptare socio-emoţională. Rezultatele băieţilor au fost relativ amestecate şi au variat
funcţie de clasa socială şi vârsta la care aceştia au fost testaţi. Astfel, în 1970 s-a
constatat că în familiile de muncitori, fiii mamelor angajate aveau rezultate şcolare
bune, dar exista o tensiune în relaţia tată-fiu. Aceasta a fost interpretată ca o mai
puternică reflectare a atitudinilor în ceea ce priveşte rolurile pe genuri. Angajarea
mamei era privită ca un semn că tatăl este cel ce nu câştigă cât trebuie şi de aceea,
dacă ajuta la treburile casnice sau la îngrijirea copilului era detestat. În prezent nu mai
întâlnim asemenea percepţii eronate.
Fiicele mamelor cu un loc de muncă au demonstrat o mai puternică incisivitate
decât cea presupusă de profesor (au participat la discuţii în clasă, au formulat întrebări
pentru a primi lămuriri legate de subiectele instruirii, au deţinut poziţii confortabile de
lideri ai clasei). Au fost mai puţin timide, mai independente şi au dat dovadă de un
simţ ridicat de eficacitate. Băieţii din familiile de muncitori au fost caracterizaţi ca
având de asemenea o adaptare socială mai bună, dacă mamele lor erau angajate, iar
această constatare este valabilă atât pentru familiile cu părinte unic, cât şi pentru cele
cu doi părinţi. În cazul celor din clasa de mijloc, deşi rezultatele lor şcolare erau mai
ridicate, au existat puţine dovezi ale avantajelor adaptării sociale în urma angajării
mamelor. De fapt s-a observat că cei cu mame angajate au dat dovadă de un
comportament mai deschis decât fiii celor casnice.
5. Fiii şi fiicele mamelor angajate au atitudini mai puţin tradiţionale în ceea ce
priveşte rolurile pe genuri. Cercetarea s-a centrat pe două aspecte diferite: unul a
abordat punctele de vedere ale copilului referitoare la acţiuni pe care un bărbat ar
putea sau nu să le realizeze şi care erau considerate în mod tradiţional domeniul
femeii (îngrijirea copilului, folosirea unei maşini de cusut) şi al doilea aspect a avut în
vedere exact opusul situaţiei de mai înainte; acţiuni de tipul: repararea maşinii,
alpinism, pilotare a unui avion.
Fetele cu mame angajate au indicat mai mult decât celelalte faptul că femeile,
ca şi bărbaţii, pot efectua activităţi asociate de obicei bărbaţilor. Constatările au fost
valabile pentru fetele din categoria prezentată anterior, care aparţineau fie familiilor
intacte, fie celor cu părinte unic. La băieţi nu s-au înregistrat diferenţieri funcţie de
statutul de angajat al mamei. Pe de altă parte, în familiile cu doi părinţi atât fiii, cât şi
fiicele mamelor angajate au considerat că bărbaţii ar putea executa activităţi femeieşti,
în vreme ce copiii aparţinând mamelor casnice au contrazis această opinie. Analiza
ulterioară a indicat că această opinie a fost înregistrată doar în familiile intacte, pentru
că bărbaţii cu soţii angajate erau mai activi în îndeplinirea unor sarcini femeieşti şi în
creşterea copilului. Astfel, implicarea maternă era strâns legată de o imagine mai
puţin stereotipă a ceea ce poate face un bărbat, din cauza efectului său asupra rolului
tatălui şi, în absenţa tatălui, efectul nu a apărut.
Un alt aspect văzut adesea ca stabilind o legătură între statutul ocupaţional al
mamei şi efectele asupra copilului îl reprezintă sentimentul de bunăstare al mamei. De
aceea, numeroase studii au comparat mamele angajate cu cele casnice, pe baza unor
indici de sănătate mentală şi satisfacţie familială. Mare parte dintre cercetări au
înregistrat un nivel mai ridicat de satisfacţie şi scoruri mai mici la indicatorii de stres,
la femeile angajate. Pentru femeile din clasa muncitoare studiile arată că satisfacţia
locului de muncă nu este dată de acesta în sine, ci de stimularea şi sprijinul social
ridicat oferit de colegii de serviciu, de avantajul salariului şi de un mai mare sentiment
de control asupra propriei lor vieţi. Tot în cadrul acestei clase s-au înregistrat şi
avantaje ale implicării materne în viaţa copiilor, în special pentru băieţi.
Mai mult decât atât, posibilitatea ca bunăstarea mamei să conteze în relaţia
dintre implicarea maternă şi rezultatele copiilor este susţinută de faptul că mare parte
din studiu demonstrează existenţa unei relaţii între sănătatea mentală a mamei şi o
îndeplinire mai eficientă a rolului parental, precum şi o mai bună adaptare emoţională
şi cognitivă a copilului.
S-a constatat că în cadrul acestei clase, mamele angajate uzau mai puţin decât
cele casnice de stilurile parentale autoritariste şi permisive, fiind adeptele stilului
autoritar. Acesta se referă la un model de tipul: părinţii îşi exercită controlul, dar oferă
explicaţii pentru acţiunile lor, nesprijinindu-se pe controlul puternic şi disciplina
exagerată. De asemenea, în cazul acestor mame s-a înregistrat o frecvenţă mai ridicată
a interacţiunilor lor cu copiii, decât la cele casnice. Astfel că variabilele parentale au
fost în dependenţă de rezultatele copiilor. De pildă, permisivitatea acordată de mamele
casnice a fost asociată cu comportamente rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui
control autoritarist a fost corelat cu probleme de comportament ale fiicelor acestora.
Un alt aspect important al structurii de gen îl reprezintă responsabilitatea
femeii de a creşte copii. Teoriile individualiste atribuie maternitatea predispoziţiilor
biologice al femeii sau motivaţiilor psihologice puternic internalizate în copilărie. Dar
maternitatea are importante baze interacţioniste: părinţii se comportă astfel încât să
corespundă imaginilor cognitive despre femei şi bărbaţi, iar ideea de “îngrijire” a
copiilor relaţionează mai mult cu mama decât cu tata.
În vreme ce teoriile individualiste prezic faptul că bărbaţii vor avea dificultăţi
cu “maternitatea”, chiar şi în situaţii în care este nevoie de ei, teoria interacţională
sugerează că aceştia pot performa noi roluri, atunci când se confruntă cu situaţii
deosebite şi cu expectaţii sociale diverse.
Studierea taţilor singuri a demonstrat că majoritatea performează sarcini
casnice într-o manieră competentă. Deşi multe dintre aceste cercetări nu au comparat
taţii singuri cu mamele aflate în aceeaşi situaţie, cele câteva care au realizat aceasta au
sesizat diferenţe foarte mici între cele două grupuri. O excepţie o constituie cercetarea
lui Hanson, care a relevat o mică diferenţă în favoarea copiilor crescuţi de mame
singure, în ceea ce priveşte sănătatea fizică a acestora.
Cercetarea a comparat “taţii singuri de circumstanţă” (cei ce nu au ales să-şi
crească copiii, dar au sfârşit prin a face aceasta, ca rezultat al absenţei mamei) cu
mamele singure şi alţi părinţi. Dacă asemenea taţi au obţinut rezultate favorabile în
educarea copiilor lor, aceasta poate constitui un sprijin real pentru ipoteza, conform
căreia contextul interacţional influenţează comportamentul de gen. S-a comparat
impactul rolului parental (reflectarea nivelul interacţional al structurii de gen) asupra
sexului părintelui (reflectarea nivelului individual) pe două coordonate: afecţiunea
parentală şi sarcinile casnice.
Atât rolul parental, cât şi sexul părintelui au influenţat afecţiunea parentală.
Părinţii care au înregistrat cea mai multă afecţiune faţă de copii au fost femeile şi
partenerii căsătoriţi.
Rolul parental a contat mai mult în ceea ce priveşte sarcinile casnice. Părinţii
singuri şi cei căsătoriţi, dar casnici se ocupă mai mult de activităţile gospodăreşti,
indiferent de sex. Dar sexul a condiţionat efectele căsniciilor în care există două
slujbe: soţiile angajate îşi îndeplinesc mai puţin sarcinile casnice decât cele
neangajate, în vreme ce soţii celor angajate fac mai mult decât alţii.
Sunt puţine femei în ziua de azi în poziţia de a alege maternitatea ca slujbă de
bază, indiferent dacă sunt căsătorite cu bărbaţi care nu câştigă destul sau sunt mame
singure, care trebuie să-şi întreţină şi copiii.
Alte studii indică o schimbare către un echilibru în alocarea timpului, în cazul
cuplurilor cu ambii parteneri cu venituri.
Un alt aspect important îl constituie implicarea psihologică a taţilor în familie.
Se constată că pentru ei cele mai importante evenimente sunt cele legate de familie, şi
nu cele de la slujbă. De aceea, atunci când au fost solicitaţi să precizeze care dintre
cele două - familia sau slujba - le oferă satisfacţii mai mari, mai puţin de 5% au
indicat munca, aproape 50% au afirmat că au satisfacţie egală, atât de la familie, cât şi
de la slujbă şi în jur de 45% au văzut familia ca fiind o sursă mai mare de satisfacţie
decât locul de muncă.
Studii recente s-au centrat pe comportamentele parentale ale bărbaţilor,
folosindu-se de tehnici observaţionale. S-a demonstrat că pot fi competenţi şi foarte
responsabili, atunci când îşi îngrijesc copiii, iar aceştia din urmă dovedesc un
ataşament puternic atât faţă de tată, cât şi faţă de mamă, în comparaţie cu atitudinea pe
care o au faţă de străini. Au tendinţa de a-şi căuta tatăl pentru activităţi de joacă şi
mama, atunci când sunt obosiţi, alarmaţi sau stresaţi.
Taţii activ implicaţi în creşterea copiilor afirmă că pot comunica mai deschis
cu aceştia, îi cunosc mai bine şi le place să fie cu ei. Unii precizează că au mai multe
conflicte cu copiii, dar simt că ele sunt utile şi-i ajută să-şi formeze o imagine mai
realistă despre ei.
Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul
ocupaţional al mamei şi rezultatele copilului. Concluzia conform căreia taţii sunt mai
activi în îndeplinirea sarcinilor casnice şi cele legate de îngrijirea copiilor, în cazul
mamelor cu loc de muncă - a fost emisă în anii ’50 şi a fost repetată de-a lungul
timpului. Acest nou tip de implicare a bărbaţilor este privit de către soţiile lor ca o
schimbare apărută în momentul reintrării lor pe piaţa forţei de muncă. Studiile au
arătat că participarea lor este limitată la interacţiuni funcţionale. Soţii femeilor
angajate, în general, nu sunt mai activi în interacţiunile de tip distracţie/ timp liber.
Oricum, există un efect de gen: taţii din familiile cu un singur venit
interacţionează mai mult cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii cu două venituri
interacţionează în mod egal, atât cu fetele, cât şi cu băieţii.
Într-un studiu efectuat în Michigan rolul tatălui a reprezentat o variabilă
majoră, existând o legătură clară cu performanţele şcolare mai bune ale fiicelor lor.
Astfel că participarea taţilor a încurajat mamele să se angajeze şi, în consecinţă,
exemplul acestora pentru fiicele lor a fost foarte bun, pentru că fetele au dorit să fie la
fel de competente ca ele şi au obţinut rezultate foarte bune la şcoală.
Antropologul Margaret Mead a subliniat că, spre deosebire de rolul mamei,
care are o bază biologică, cel al tatălui este o creaţie socială. Scăderea motivaţiei
bărbatului înseamnă mai puţină productivitate din partea sa, mai puţină dorinţă de a-şi
asuma responsabilităţi familiale, mai multe familii fără tată, mai mulţi copii fără tată,
mai multe crime, mai puţină creştere economică. O societate care nu-şi poate încuraja
bărbaţii să-şi sprijine familiile se va deteriora. Din nefericire, ei şi-au pierdut
încrederea în faptul că societatea îi doreşte în rolul de susţinători ai familiilor lor,
pentru că aceasta pare să-i vadă doar ca susţinători ai fostelor familii. Sunt adesea
forţaţi să plătescă şi astfel îşi conturează o imagine greşită asupra îndatoririlor pe care
le au, statul obligându-i - într-o anumită măsură - să fie doar taţi biologici, şi nu
sociali, aşa cum ar trebui, de fapt. Motivaţia lor este de natură pur economică,
materială şi nu conştientizează că rolul de tată adevărat pentru copilul lor este altul.
Nu există substitut pentru familie. Ar trebui să încetăm a mai căuta unul şi să
recunoaştem că slăbiciunile familiei din zilele noastre sunt o consecinţă a eşecului
societăţii de a susţine rolul tatălui, un rol de care este mare nevoie. Diminuarea rolului
tatălui din punct de vedere biologic nu este un motiv pentru a înlătura taţii din familie,
ci unul pentru a întări importanţa lor în dezvoltarea acesteia.
Lipsa de interes faţă de rolul tatălui se dovedeşte relevantă în cazul câtorva
aspecte cruciale. De pildă, conceptul de “fertilitate” este echivalat cu fertilitatea
femeii. “Fertilitatea maritală” înseamnă numărul naşterilor unei femei căsătorite, nu
numărul copiilor născuţi de către un cuplu căsătorit sau un bărbat căsătorit. De fapt,
deşi există câteva cercetări despre infertilitatea feminină şi masculină, nu există, în
general, aproape nici un studiu despre comportamentul de fertilitate masculin.
Denumirea de “familie cu părinte unic” dată celor cu mame divorţate sau
necăsătorite este, de asemenea, un indicator al măsurii în care sunt ignoraţi taţii.
Pentru că nu sunt căsătoriţi cu mamele copiilor lor sunt consideraţi non-părinţi. De
vreme ce nu suntem interesaţi de activităţile de părinţi ale taţilor, înseamnă că îi
tratăm ca şi cum nu ar exista. În timp ce poate fi adevărat că mulţi taţi nu se implică în
activităţi de tip parental, cele câteva studii care au încercat să informeze asupra acestei
teme au demonstrat că afirmaţia - şablon, conform căreia bărbaţii nu se comportă ca
taţi, nu e valabilă, nici chiar în cazurile celor care nu locuiesc cu proprii copii.
În Statele Unite au fost anumite studii care au demonstrat că taţii necăsătoriţi
au rămas în continuare interesaţi de copil şi de mama acestuia. Relaţia dintre tată şi
copil a depins în mare măsură de recăsătorirea mamei; în cazul mamelor care nu s-au
mai căsătorit, 62% dintre taţi au continuat să-şi vadă copiii, cel puţin ocazional, în
vreme ce doar 5% dintre ei şi-au mai vizitat copilul, după ce mama acestuia s-a
recăsătorit.
Aceasta demonstrează încă o dată că relaţiile din cadrul diferitelor dimensiuni
ale interacţiunilor familiale pot varia independent. O completare a afirmaţiei că
bărbaţii nu se comportă ca taţi o constituie preocuparea binecunoscută pentru rolul
dual al femeilor care sunt şi mame/soţii şi au şi un loc de muncă. Este un adevăr faptul
că în majoritatea cazurilor, femeile care au o slujbă poartă întreaga responsabilitate
faţă de activităţile casei şi pe cele legate de îngrijirea copilului şi se confruntă cu
conflicte între rolurile familiale şi cele privind cariera. De aceea, câţiva cercetători au
fost interesaţi şi de tipurile de conflict, ce apar la bărbaţi, nu doar la femei.
De-a lungul anilor au fost examinate doar câteva dintre variabilele capacităţii
de a fi părinte, din perspectiva relaţiei lor cu statutul ocupaţional al mamei. S-a
observat, în urma cercetărilor, că diferenţele în creşterea copiilor au influenţat
rezultatele acestora. Astfel, folosirea adecvată a controalelor autoritare de către
mamele cu slujbă din clasa muncitoare - un stil în care copilului îi sunt date explicaţii
- a fost puternic legată de performanţele şcolare foarte bune ale acestuia, iar, pe de altă
parte, un stil punitiv al mamelor casnice a dus la apariţia unor probleme de
comportament în şcoală.
Cercetările s-au centrat, de asemenea, şi pe frecvenţa interacţiunilor dintre
mamă şi copil pe parcursul unei săptămâni. Cele casnice, din clasele de mijloc, au
raportat că desfăşoară activităţi educative mai dese cu copiii decât mamele cu un loc
de muncă; în cazul celor aparţinând clasei muncitoare, mamele cu servici au precizat
că dezvoltă astfel de activităţi cu fiicele lor şi în egală măsură, cu fiii lor. În ceea ce
priveşte modul în care mamele îşi exprimă deschis afecţiunea faţă de copiii lor,
mamele care au un loc de muncă sunt cele mai apropiate de ei, indiferent de statutul
marital sau de clasă. Mai mult decât atât, ele şi-au stabilit scopuri educative foarte
ridicate pentru copiii lor, fapt ce a determinat rezultatele bune la teste ale acestora.
Deşi taţii se ocupă mai mult de gospodărie şi creşterea copiilor decât înainte,
mamele sunt cele care au încă cea mai mare contribuţie, deşi uneori câştigă mai mult
de jumătate din venitul total al familiei. Cuplurile care, iniţial şi-au împărţit în mod
egal activităţile în locuinţă, ajung în cele din urmă tot la rolurile tradiţionale de gen,
după apariţia unui copil. Mamele sunt cele care oferă îngrijirea primară a copilului, se
ocupă de acesta când se îmbolnăveşte, se implică în activitatea sa şcolară.
A avea un loc de muncă şi a fi mamă nu sunt două acţiuni opuse şi nu trebuie
privite astfel, pentru că acest fapt ar avea consecinţe negative asupra femeilor şi a
familiilor lor. Dacă numim femeile cu slujbe cu jumătate de normă ca fiind “orientate
spre familie” încurajăm tratarea lor ca muncitori fără un salariu decent, beneficii şi
slujbă sigură. Dacă le considerăm pe cele puternic implicate în activitatea pe care o
desfăşoară, ca fiind “orientate spre muncă” este echivalent cu faptul că ele şi-au
abandonat responsabilităţile lor familiale unice. Aceasta le determină pe mamele care
muncesc să se simtă vinovate pentru că nu fac mai mult decât pot şi permite taţilor şi
societăţii în ansamblul său să facă mai puţin pentru copii, decât ar putea.

2.Stiluri parentale - stiluri educaţionale. Relaţia părinte- copil

“ Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate.
E perioada în care se formează din punct de vedere fizic, când mintea i se
dezvoltă.
El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi.”
Gabriela Mistral

Toţi părinţii încorporează atât dragoste, cât şi limite în stilul lor parental.
Există un echilibru între acestea, care determină un stil parental specific. Doar stilul
educativ democratic sau echilibrat are atât dragoste ridicată, puncte tari şi slăbiciuni
inerente în el şi este atribuit figurilor parentale importante din viaţa noastră. Aceste
personaje sunt de obicei proprii noştri părinţi.
Părinţii care folosesc dragostea, ca stil esenţial (părinţii permisivi) o consideră
pe aceasta ca fiind mai importantă decât limitele. Se folosesc de asemenea de
ataşament şi de legătura cu copilul lor, pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Petrec
foarte mult timp cu copiii, comunicând, negociind şi explicând. Valoarea lor constă în
“creşterea autoîncrederii copilului” sau “să-i faci să se simtă importanţi”.
Părinţii care au limitele drept bază a stilului abordat (părinţii autoritarişti) le
consideră pe acestea ca fiind mult mai importante decât dragostea (relaţia). Folosesc
controlul extern pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău şi sunt rapizi în a acţiona într-o
problemă de disciplină. Prin urmare, copiii sunt de obicei rapizi în reacţii şi rar
negociază cu părinţii. Valoarea constă în: “însuşirea respectului” şi “furnizarea
structurii”.
Stilurile parentale sunt definite ca “manieră în care părinţii îşi exprimă
credinţele despre cum să fie părinţi buni sau răi”. Toţi părinţii (cel puţin 99%) vor să
fie părinţi buni şi evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă
stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că nu ştiu ce altceva să facă şi simt că aceasta
este modalitatea corectă de a fi părinte.

Stilul parental de respingere sau neglijare înseamnă dragoste şi limite


scăzute. În acest caz se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor.
Uneori se fac referiri la el, ca fiind “un stil parental indiferent”, datorită lipsei de
implicare emoţională şi de control asupra copilului. Părinţii şi copiii aflaţi într-o
familie de acest tip sunt angajaţi frecvent în cercuri vicioase de interacţiune. Un
exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmează:
1. Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace
ineficiente. De pildă, un părinte poate striga la copil să-şi adune jucăriile sau poate
să-l ameninţe că i le pune pe toate la gunoi, dacă nu sunt strânse imediat.
2. Copilul îşi ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns.
3. Părintele încetează să mai ţipe sau să ameninţe şi iese din situaţie. Această acţiune
întăreşte exact lucrul pe care părintele doreşte să-l oprească, făcând exact ceea ce
vrea copilul (să-l lase în pace).
4. Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea
tocmai a asistat la o scenă de “retragere” din partea acestuia.
5. Conflictul degenerează, astfel încât părinţii forţează miza şi încep ameninţările şi
strigătele serioase sau abuzul fizic.
6. Copilul acceptă în final cererea părinţilor de a strânge jucăriile şi întăreşte
comportamentul abuziv al acestora (părinţii simt că trebuie să fie furioşi sau
abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună). Sau copilul continuă să refuze să
coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau fugind de-acasă.
7. Părinţii renunţă sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.
Ceea ce e unic în cercul vicios este că acest copil are de asemenea un rol de
jucat în interacţiune. Prin urmare, copilul face schimbări în comportamentul său,
pentru a preveni reacţia abuzivă a părinţilor (adună jucăriile). Aceştia cred de obicei
că făcand copilul să se supună, indiferent de mijloace, justifică rezultatul final.
Înţelegerea acestor fapte e importantă, dacă profesioniştii au de gând să prevină
comportamentul abuziv. Nu va fi suficientă doar însuşirea metodei “time out”- ului,
pentru că şi valorile şi credinţele sale de părinte trebuie să se schimbe. Altfel, îl vor
sprijini doar formal pe profesionist şi vor merge acasă şi vor face tot ceea ce cred ei că
e bine.

Stilul parental autoritarist are limite înalte şi dragoste scăzută. Aceasta nu


înseamnă că un părinte autoritarist nu-şi iubeşte copilul. Ei işi iubesc copilul, dar
punctele tari ale stilului lor sunt în aria disciplinei acţiunii (limite) şi nu în disciplina
relaţiei (dragoste).
Majoritatea copiilor cu părinţi autoritarişti nu se simt ca având o relaţie
apropiată, caldă cu părinţii lor. Prin urmare, aceştia nu sunt cei spre care să te îndrepţi
pentru a-ţi rezolva problemele şi a te înţelege. Părinţii autoritarişti valorizează
supunerea şi respectul. Ei nu negociază reguli şi treburi casnice. Şi cred într-o ierarhie
a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama imediat alături şi copiii pe ultimul loc.
Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. E văzut adesea ca abuziv de
către standardele actuale. Dar este un punct tare. Stabilesc limite clare copiilor lor.
Copiii în general se supun. Şi astfel e obţinut respectul. Dar ce-i determină să fie atât
de răi? Asemenea părinţi confundă adesea disciplină cu pedeapsa. Pedeapsa este o
forţă externă, cu ajutorul cărora părinţii controlează. Forţele externe sunt eficiente
până la un punct. Copiii se vor supune când forţa externă sau ameninţarea este
prezentă, dar se vor revolta când forţa se îndepărtează. Aşa că, atunci când un părinte
părăseşte camera sau copiii nu se află sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru că
nu există nici un sentiment intern de bine sau rău la copii.
Acest tip de părinte are tendinţa de a folosi bătaia ca metodă de forţă externă.
Ea s-a dovedit a fi ineficientă din aceleaşi motive, adică, copiii vor face ce li se spune
pentru a evita bătaia, dar vor face ce vor, când nu va fi nimeni în preajmă să-i bată.
Asta se întamplă din cauză că nu au internalizat semnificaţia binelui şi a răului. Bătaia
este doar un instrument pe care-l folosesc părinţii. Dacă părintele are doar un ciocan
pentru a fixa ceea ce e stricat în casă, va strica mai multe lucruri decât va repara, de-a
lungul timpului.
Bătaia, denumită şi pedeapsa corporală, a fost multă vreme unul dintre
mijloacele folosite de părinţi pentru a-şi disciplina copiii. Deşi gradul şi frecvenţa pot
varia de la familie la familie, disciplinarea fizică a fost interpretată ca o metodă de
determinare a unui bun comportament şi de condamnare a comportamentelor
inacceptabile.
Ideea de bază este că bătaia este un act de violenţă şi agresivitate. Dacă un
adult îl pălmuieşte pe un altul pe trotuar, pentru că nu s-a grăbit suficient sau un
bărbat îşi scoate cureaua şi o pocneşte pe vânzătoare în magazin, pentru că aceasta nu
a avut atitudinea potrivită - toate acestea sunt considerate atentat, violenţă, crimă
chiar. Nu ar fi logic ca lovirea unui copil să fie considerată tot un act de violenţă?
Bătaia poate fi foarte bine unul dintre primele acte de violenţă pe care le
experimentează copiii. Li se întâmplă asta în timpul celor mai vulnerabili ani şi de la
cei de care depind şi care ar trebui să le ofere dragoste, afecţiune şi îndrumare.
Iată o listă, ce conţine opinii pro şi contra folosirii bătăii în educaţia în familie:

PRO
• Copilul ar putea să oprească comportamentul inacceptabil temporar
• Copilul are atenţia dumneavoastră
• Vă simţiţi puternic
• Aţi dovedit că sunteţi mai mare şi mai puternic decât copilul
• Vă puteţi întoarce la activităţile pe care le desfăşuraţi înainte de incident
• Simţiţi că aţi făcut ce trebuia, pentru că este exact ceea ce ar fi făcut şi
părinţii dumneavoastră

CONTRA
• V-aţi rănit copilul
• Copilul simte durerea
• E furios pe dumneavoastră
• Îi e teamă de dumneavoastră
• E refractar faţă de dumneavoastră
• Se simte ruşinat
• Învaţă că dragostea răneşte
• Învaţă că lovirea/violenţa reprezintă o cale de a rezolva conflictul
• Se concentrează doar asupra a ceea ce simte, nu asupra comportamentului
care a provocat pedeapsa
• Învaţă că oamenii mari îi pot controla pe cei mici, rănindu-i
• Găseşte o cale să vă atragă atenţia....chiar dacă doare şi poate repeta
comportamentul inacceptabil pentru a o obţine din nou
• Învaţă să mintă şi să păcălească pentru a evita bătaia
• Învaţă să-şi exprime furia sau frustrarea prin acţiuni violente
• E posibil ca atunci când va creşte să-şi lovească soţia sau copiii
• Stima faţă de sine a copilului va fi mult redusă
• Vă puteţi simţi vinovat
• Veţi începe să-l loviţi mai mult de-a lungul timpului
• Legătura părinte-copil va fi mult slăbită
• Aţi putea să-l răniţi serios pe copil şi să fiţi acuzat de abuz asupra acestuia.

Aceste consecinţe derivă din ani de cercetare, purtând dovada substanţială că


utilizarea consecventă a pedepsei corporale poate fi în detrimentul dezvoltării
sănătoase a copilului. Milioane de copii sunt atacaţi violent în mod regulat,
în numele disciplinei. Ei, la rândul lor devin extrem de violenţi. Vina e
atribuită pe rând copiilor, mass-mediei, situaţiei noastre economice, şcolilor,
armelor, oricui şi tuturor, şi chiar principalul vinovat nu intră în discuţie.
Pentru că părinţii care folosesc disciplinarea fizică sunt primii care-i învaţă pe
copii să fie violenţi.
“ Ştii, trebuie s-o pedepsesc tot timpul pentru acelaşi lucru. Dar pare că nu are
efect. Ziua următoare face la fel.” Vă sună familiar? Aceasta este lamentarea multor
părinţi. Nu doar că bătaia nu funcţionează, dar ea determină de asemenea multe efecte
periculoase neintenţionate la copiii noştri. Jordan Riak scria în “Discuţie despre
bătaie”: ”Actul pedepsirii corporale a copiilor erodează legătura de încredere dintre
copil şi părinte. Copilul bătut este mai puţin capabil să-şi privească părintele ca pe o
sursă de protecţie şi confort, care sunt vitale dezvoltării sănătoase a fiecărui copil”.
Fără sentimentul de încredere în părinte, este puternic împiedicată abilitatea copilului
de a creşte şi de a deveni un adult sănătos emoţional, care să fie apt să aibă încredere
şi să-i iubească pe ceilalţi.
Sentimentul propriei valori şi al stimei faţă de sine suferă puternic când este
agresat. Copiii cărora li se aplică pedeapsa corporală nu se privesc ca fiind atrăgători,
demni de încredere, ci nemerituoşi şi inadaptaţi. Aceasta îl face pe copil să devină
”bătăuşul din vecini, care terorizează copiii mai mici”, scrie Riak. Copiii învaţă să
creadă că ar putea proceda bine şi că e în regulă dacă folosesc violenţa pentru a-şi
rezolva problemele.
Cei ce sunt bătuţi - sau chiar ameninţaţi cu bătaia - devin rebeli, răzbunători şi
refractari faţă de părinţii lor. Nu devin mai de încredere şi responsabili, cu un control
intern al comportamentului lor, după ce au fost bătuţi. Uneori mulţi părinţi îşi
amintesc că au fost bătuţi, dar foarte rar îşi amintesc de ce au fost trataţi astfel. Faptul
ca îşi bat copiii îi împiedică să înveţe cum să fie responsabili şi să se comporte firesc.
Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea
comunicării dintre părinte şi copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele
să-i spună şi nu e deschis la a împărtăşi problemele şi sentimentele cu acesta. Bătaia
creează mai degrabă o relaţie plină de teamă, furie şi evitare, şi nu o apropiere
emoţională reciprocă.
Mulţi părinţi se întreabă: ”Dacă nu o pedepsesc pentru că a fost rea, cum va
învăţa ea vreodată să fie bună?” E nevoie ca părinţii să lase deoparte ideea controlării
copiilor lor. Pot controla situaţia şi pot folosi consecinţele în loc de pedeapsă. În loc să
pedepsească, părinţii trebuie să adopte o atitudine decentă, plină de respect, o
disciplină educativă nonviolentă faţă de copiii lor.
Există câteva alternative la pedeapsă:
• Căutaţi nevoile ascunse şi sentimente ascunse
• Daţi informaţii şi explicaţii
• Schimbaţi mediul
• Găsiţi alternative acceptabile
• Arătaţi-i cum vreţi să se comporte
• Oferiţi alegeri şi nu daţi ordine
• Faceţi mici concesii
• Oferiţi o perioadă de pregătire
• Lăsaţi să apară consecinţele naturale
• Comunicaţi-le propriile dumneavoastră sentimente
• Actionaţi când e necesar
• Stăpâniţi-vă copilul
• Îndepărtaţi copilul de situaţie şi staţi cu el
• Jucaţi-vă împreună
• Dezamorsaţi situaţia cu umor
• Faceţi un târg, negociaţi
• Rezolvaţi reciproc conflictul
• Revizuiţi-vă expectaţiile
• Luaţi un “time out” parental

Părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi pot echilibra astfel


dragostea şi limitele în stilul lor de a-şi educa copiii. Părinţii autoritari folosesc
controale interne, îi învaţă să distingă binele de rău, uzează de instrumente variate şi
sunt atenţi la nevoile de dezvoltare şi emoţionale ale copiilor lor.

Stilul parental autoritar înseamnă a lăsa copiii să fie ei înşişi şi să înveţe


despre lumea înconjurătoare, în mod independent. Deşi au ceva independenţă, părinţii
încă stabilesc limite şi îşi controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor şi plin de
afecţiune. Un părinte autoritar poate să-şi pună braţul în jurul copilului şi într-un mod
confortabil să spună: “ştii că n-ar fi trebuit să faci asta; hai să vorbim despre cum poţi
să rezolvi situaţia mai bine data viitoare”. Aceasta arată doar cât de calm poate aborda
părintele copilul şi cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greşit.
Probabil că majoritatea copiilor de părinţi autoritari îşi vor cunoaşte limitele şi
nu vor trebui să se îngrijoreze dacă părinţii află că ei au făcut ceva greşit. Adică nu
trebuie să se teamă că vor fi bătuţi. Nu înseamnă că ei, copiii aceştia nu vor avea nici
o problemă, datorită stilului educativ respectiv. Acest stil le permite să se relaxeze şi
să afle cine sunt, în timp ce fac greşeli. Ceea ce e puţin probabil să se întâmple este ca
aceşti copii să aibă o atitudine negativă faţă de viaţă. Probabil că nu se vor strădui să
încalce reguli, din cauză că îşi ştiu limitele. Să sperăm că vor creşte şi vor folosi acest
stil când vor avea la rândul lor copii.

Stilul parental permisiv înseamnă dragoste ridicată (disciplina


relaţională) şi limite scăzute (disciplina acţiunii). Părinţii permisivi sunt total de acord
cu nevoile de dezvoltare şi emoţionale ale copiilor lor, dar au dificultăţi în stabilirea
de limite ferme. De fapt, cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt
inconsecvenţi. Ora de culcare este 19.00, apoi 22.00. Folosesc explicaţia şi negocierea
pentru a obţine acordul copilului lor. Se prevalează de ataşamentul şi legătura cu
copilul, pentru a-l învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele permisiv
este abuziv sau ineficient.
Copiii adesea acceptă părinţii permisivi, ca rezultat al relaţiei dintre ei. Este un fapt
puţin cunoscut că aceşti copii vor să-şi mulţumească părinţii şi probabil că urmează
mai mult îndrumările cuiva pe care-l cunosc, îl iubesc şi în care au încredere decât
cele ale unora pe care nu-i agreează.
Din nefericire pentru părinţii permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului.
Aceste puncte slabe fac stilul parental respectiv ineficient pe termen lung. Aşa cum
deja am menţionat, părinţii permisivi sunt inconsecvenţi. De-a lungul timpului, copiii
învaţă să-şi manipuleze părinţii pentru a-i lăsa să facă ce vor. Numiţi-l egocentrism
sau comportament egoist, copiii manipulează. De ce? Pentru că pot şi pentru că
părinţii permisivi îi lasă. Părinţii permisivi întăresc de fapt comportamentul
manipulator al copiilor. Copiii dobândesc un fals sentiment de control asupra
adulţilor, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.
Aceşti părinţi confundă de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre
consecinţele negative ale permisivităţii parentale, pentru părinţi, este că sfârşesc prin a
se simţi sclavi şi martiri în faţa copiilor lor. Detestă ca ceilalţi să aibă mereu avantaj în
faţa lor, să nu li se arate respect sau apreciere pentru tot ceea ce fac pentru copiii lor.
Aceasta duce la furie şi comportament verbal abuziv (o zonă de probleme comune
tuturor părinţilor permisivi). Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al
inabilităţii de a fixa limite clare pentru sine. Părinţii de acest fel nu au grijă de ei sau
nu se valorizeaza suficient. Au grijă de oricine altcineva în afară de ei, crezând că
acesta este comportamentul unui “bun” părinte. Să înveţe să se afirme este esenţial
pentru părintele permisiv.
Ce faceţi dacă sunteţi un astfel de părinte? Începeţi mai întâi prin a avea grijă
de dumneavoastră. Ştiu că poate părea egoist, dar realitatea este că trebuie să vă
reglaţi rezervele emoţionale, înainte de a încerca să vă pese de altcineva.
Comportându-vă astfel, dar cu un rezervor gol este egoism, pentru că sfârşiţi prin a fi
amărât şi refractar faţă de membrii familiei. Nu puteţi să le oferiţi prea mult când
sunteţi stors şi epuizat. Apoi, în al doilea rând, folosiţi-vă punctele tari ale comunicării
pentru a stabili limite mai ferme. Învăţaţi de la soţul/soţia dumneavoastră sau de la
alţii, care au un stil mai orientat spre acţiune.
Comunicarea efectivă cu copiii este dependentă de capacitatea de a învăţa să
fii un bun ascultător. Deşi părinţii îi aud pe copii vorbind în fiecare zi şi poartă
conversaţii cu ei, nu întotdeauna are loc o bună comunicare.
Când copilul dumneavoastră vorbeşte, faceţi un efort real să-l ascultaţi. Opriţi
tot ceea ce faceţi, stabiliţi un contact vizual şi acordaţi atenţie celor afirmate de el.
Destul de des, ceea ce e spus printre rânduri este la fel de important ca şi cuvintele
rostite. Demonstraţi-vă interesul faţă de ceea ce spune copilul dumneavoastră, punând
întrebări potrivite şi răspunzând într-o manieră pozitivă. Dacă afirmaţiile copilului
sunt trecute cu vederea în continuu, ca fiind de mică importanţă, acesta va începe să
simtă că opiniile sale nu contează.
Găsiţi căi de a comunica copilului că dumneavoastră credeţi că ea/el e
important. Apreciaţi-le realizările şi eforturile fără să le “înfloriţi”. Complimentele pot
fi motive bune şi ajută să arătaţi că într-adevăr vă interesează. Exersarea capacităţii de
a fi un bun ascultător la copii poate ajuta la prevenirea multor probleme, care ar putea
apărea acasă sau la şcoală.
Există multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esenţiale, atunci când se
discută o problemă sau o neînţelegere. Exersaţi aceste tehnici acasă şi învăţaţi-i pe
copii cum să devină buni ascultători.
• Încurajaţi cealaltă persoană să vorbească liber.
• Nu vă răzgândiţi înainte de a începe conversaţia
• Treceţi direct la fapte
• Căutaţi limbajul care să constituie cheia către sentimentele persoanei
• Faceţi un efort de ascultare şi fiţi atenţi; oamenii pot vorbi doar când
ceilalţi ascultă
• Puneţi întrebări care să ducă la o înţelegere a situaţiei
A fi un bun ascultător e o sarcină care se învaţă. Tehnica unei bune
ascultări înseamnă muncă multă şi efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultări
eficiente, care pot fi utilizate atât de părinţi, cât şi de copii. Amintiţi-vă că o
comunicare deschisă cu copilul este decisivă. Părinţii ar trebui să fie cei mai
importanţi ascultători ai copilului lor. Arătaţi că vă pasă, făcându-l pe copilul
dumneavoastră să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.

Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată,


cât şi limite înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea şi
încrederea. Părinţii şi copiii sunt egali în termenii nevoii de demnitate şi valorizare,
dar nu în termeni de responsabilitate şi luarea deciziei. În familiile extinse, unde sunt
mai mulţi copii decât adulţi, părinţii ar fi învinşi în alegeri cu uşurinţă, de pildă, în
problema conform căreia îngheţata ar trebui servită înainte sau după masă. Părinţii-
precum preşedintele într-o ţară democratică- au puterea veto-ului asupra deciziilor,
care ar putea afecta sănătatea şi bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei.
Stilurile parentale echilibrate au- în consecinţă- un set de credinţe parentale :
• Părinţii prezintă răul şi binele cu propriile cuvinte şi fapte.
• Disciplina e diferită de pedeapsă.
• Blamarea copilului nu este acceptată.
• Consecinţele sunt inevitabile şi există şi frustrare uneori.
• Copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activităţi.
• Trebuie învăţaţi cum să rezolve problemele.
• Disciplina e folosită pentru a învăţa sau ghida, nu pentru a pedepsi,
manipula sau controla.
Principiile de bază ale tuturor acestor credinţe sunt reprezentate de
independenţa şi responsabilitatea copilului. Părinţii prezintă aşteptări, nu cereri-
pentru a câştiga cooperarea şi respectul copilului. Regula de aur- să-i tratezi pe alţii
aşa cum ai fi vrut să te trateze ei pe tine- este esenţa stilului parental echilibrat sau
democratic. Stabiliţi standarde realiste de educare în familie şi valorizaţi omul. Prea
multă dragoste şi părinţii vor fi prinşi în plasă de copiii lor. Prea multe limite şi vor
deveni rigizi în relaţia lor cu copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste şi limite este
o sarcină riscantă, dar necesară.
În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes:
• Comunicaţi clar
• Respectaţi-l pe celălalt
• Recunoaşteţi şi definiţi clar problema
• Căutaţi soluţii din diverse surse
• Colaboraţi pentru a găsi o soluţie comună
• Fiţi de încredere
• Pastraţi relaţia

Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată
atunci când părintele şi copilul au luat poziţie faţă de o problemă. Ea reprezintă
procesul prin care poate fi rezolvat conflictul, aşa încât atât adultul, cât şi copilul se
simt ca şi cum ar fi găsit o soluţie. Negocierea constă în :
- ascultare şi înţelegere
- interes pentru relaţie
- satisfacerea intereselor ambelor părţi
- inventarea de noi opţiuni
- atingerea unui acord bazat pe corectitudine
Zonele comune de negociere cu adolescenţii sunt:
- banii
- notele
- transportul
- recrearea
- hainele
- treburile casnice
- convenţiile sociale
Subiectele incluse în negociere sunt alese, având la bază nivelul
deprinderilor copilului şi nivelul lui de maturitate. Frecvenţa negocierii creşte pe
masură ce copilul creşte. În timpul adolescenţei târzii, aproape toate regulile pot fi
negociate, însă cu menţinerea de către părinţi unora nenegociabile. Tânărul încearcă
să-şi câştige independenţa şi se poate revolta împotriva unora dintre aceste reguli.
Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta
implică 3 deprinderi importante: vorbitul, ascultatul şi înţelesul. Negocierea nu
funcţionează folosind doar una din aceste abilităţi. De pildă, nu poţi avea o bună
înţelegere fără o bună ascultare sau discutare. E mai eficientă atunci când atât
părintele, cât şi adolescentul sunt capabili să identifice clar şi să discute sursele lor de
dezacord şi neînţelegere.
Când presupuneţi că ştiţi ce are de gând să spună cineva înainte de a spune,
creşteţi şansele de neînţelegere a ceea ce a spune el în realitate.
Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care încurajează ambele părţi
să participe în luarea deciziilor. Oferă, de asemenea, o cale pentru părinte şi
adolescent de a învăţa să se înţeleagă unul cu celalalt mai bine şi să crească în cadrul
acestei relaţii. Negocierea ajută la crearea unei balanţe sănătoase între a da şi a primi.
Fiecare devine câştigător prin negociere. Regândirea este o cale bună de a vă aminti
cum să abordaţi conflictul şi să începeţi negocierea.
Recunoaşteţi când sunteţi furios. Învăţaţi să vă relaxaţi.
Regândiţi:
Care sunt semnalele de furie ale corpului meu? Am dureri de inimă, tensiune ridicată,
dureri de stomac, durere de cap? Ce alte sentimente mai am, pe care mi le ascunde
furia? Mă simt rănit, stresat, jenat, înfricoşat? Cum să fac să mă calmez?
Regândiţi:
- Faceţi un pas înapoi şi respiraţi adânc înainte de a reacţiona
- Vorbiţi cu dumneavoastră înşivă: ”Totul e în regulă. Ia-o mai uşor. Te
descurci cu asta.”
- Număraţi până la 10.
- Dacă e necesar luaţi o pauză, plimbaţi-vă, ascultaţi muzică, răcoriţi-vă
după bunul plac şi apoi rezolvaţi lucrurile.
- Explicaţi situaţia din punctul de vedere al celeilalte persoane; fiţi empatici

Părintele regândeşte astfel:


Ce gândeşte copilul meu? Ce simte? Când am fost adolescent am simţit la fel?
Dac-aş mai fi adolescent cum aş reacţiona? Ce altceva se întâmplă în viaţa lui, care
să contribuie la problema pe care o are?

Adolescentul regândeşte în felul următor:


Ce gândeşte părintele meu? Ce simte?
Dacă aş fi fost părinte cum m-aş fi simţit?
Ce aş fi făcut în situaţia aceasta, dacă aş fi fost părinte?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mamei sau a tatălui, care face ca problema să fie
dificilă?
Gândiţi-vă cum puteţi contribui dumneavoastră la rezolvarea problemei.
Regândiţi :
Pot privi situaţia dintr-o altă ipostază? Pot să găsesc ceva umor în ea?
La ce mă gândesc când sunt furios? Gândurile îmi hrănesc furia?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mea, care ar putea contribui la
problemă?
E o bătălie ce merită osteneala sau ar trebui să trec peste ea
Ascultaţi într-adevar ceea ce spune cealaltă persoană. Ascultaţi
sentimentele, la fel de mult ca şi cuvintele.

Regândiţi:
Cum pot fi sigur că înţeleg cum se simte cealaltă persoană şi
să-i arăt că înţeleg?
- acordaţi persoanei întreaga dumneavoastră atenţie, daţi din cap, stabiliţi un
contact vizual şi nu întrerupeţi
- testaţi cât de bine înţelegeţi punctul de vedere al celuilalt, transpunând în
cuvinte cu ideile celuilalt, puneţi întrebări dacă e necesar
- ascultaţi emoţiile, nu doar gândurile. Spuneţi:”Pot să-ţi spun că te simţi...”

Includeţi afirmaţiile cu “Eu”. Folosiţi propoziţii care încep cu “Eu


simt...când...” pentru a explica cum vă simţiţi

Regândiţi:
Cum ar putea afirmarea sentimentelor mele să ajute situaţia?
Cum se simte persoana dacă încep propoziţia cu ”Tu...”

Negociaţi pentru a încerca să rezolvaţi lucrurile spre satisfacţia tuturor.

Regândiţi:
Am ţinut cont de cât de mult am contribuit la apariţia problemei? Ce aş fi
putut face să ajut la reglarea situaţiei?
Ce altceva rezonabil ar fi trebuit s-o întreb pe cealaltă persoană pentru a
ajuta situaţia?
Cum pot găsi o soluţie sau un compromis?

Paşi spre negociere:


- Explicaţi-vă poziţia pe cât de calm şi simplu posibil
- Ascultaţi şi fiţi sigur că înţelegeţi punctul de vedere al celeilalte
persoane
- Sugeraţi şi discutaţi câteva opţiuni cu care sunteţi amândoi de acord
- Dacă orice altceva eşuează, luaţi o pauză sau fiţi de acord cu
dezacordul

• Arătaţi blândeţe chiar şi când vă exprimaţi furia.

Regândiţi:
Pot spune ceva pozitiv despre persoană sau situaţie, pe lângă sentimentele
mele negative?
Este calm tonul vocii mele?
Pot folosi o glumă să destind atmosfera tensionată?
Am în minte şi alte probleme, care ar putea afecta ceea ce simţim
amândoi?
Îmi concentrez comentariile pe problemă şi nu pe persoană?
Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci când atât parintele, cât şi
adolescentul îşi iau un timp de gândire referitor la ceea ce au de spus. Când e posibil,
planificaţi să vă întâlniţi într-un loc şi la o oră convenabilă amândurora. Un loc
liniştit, întrerupt din când în când de cei ce se distrează, este cel mai bun pentru o
discuţie deschisă.
Recunoaşteţi schimbările prin care trece adolescentul şi care vizează
dezvoltarea sa socială, emoţională, intelectuală şi fizică. Aceste schimbări pot apărea
când adolescentul luptă pentru independenţă, suferă schimbări hormonale şi dezvoltă
procese de gândire. Înţelegând caracteristicile generale de dezvoltare pentru fiecare
vârstă, părinţii vor negocia eficient cu adolescentul.
În acest, sens trebuie ştiut că au fost identificate câteva modele de personalităţi
de bază, care îşi au esenţa în caracteristicile înnăscute ale copiilor.
În cartea “Copilul provocator”, Greenspan descrie fiecare tip de
personalitate a copilului dificil sau “provocator” : copilul puternic sensibil; copilul
autoabsorbit; copilul sfidător; copilul neatent şi copilul activ agresiv.
Părinţii pot identifica apoi ce tip de personalitate se potriveşte mai bine
copilului lor.

Copilul puternic sensibil adesea face din ţânţar armăsar. Îşi experimentează
sentimentele puternic şi din plin. Pare a fi foarte centrat pe sine, cu toane, pretenţios,
plângăreţ, autoritar, plin de ifose. Şi chiar este. Se pare că sentimentele îl depăşesc.
Copilul sensibil se poate simţi copleşit cu uşurinţă şi de senzaţii fizice. O atingere
prietenească poate fi supărătoare, de pildă. Ei se simt adesea bombardaţi de senzaţii şi
emoţii interne şi externe şi de obicei reacţionează în consecinţă- complet, puternic şi
intens.

Copilul autoabsorbit îşi începe adesea viaţa ca un bebeluş ”foarte liniştit”; e


cel care stă retras şi care poate fi încântat doar să stea şi să se holbeze la o jucărie.
Pare să privească în interior. Asemenea copii sunt adesea necoordonaţi fizic, cu o
musculatură slabă. Au dificultăţi în a înţelege ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate
în a-şi transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu un copil aparent neinteresat
sau respins poate fi extrem de epuizantă emoţional.
Copilul sfidător : “Nu! Nu! Nu! Tu nu eşti şeful meu!” Vă sună cunoscut?
Aceşti copii au o mare nevoie de a fi organizaţi şi controlaţi şi se concentrează în mod
deliberat doar asupra unei sarcini. Dificultăţile apar adesea în timpul tranziţiei de la o
activitate la alta. Copilul sfidător are tendinţa de a vedea lumea într-un mod
perfecţionist, de tipul “totul sau nimic” şi poate deveni foarte supărat când lucrurile nu
merg aşa cum crede el c-ar trebui să se întâmple.

Copilul neatent este văzut ca unul căruia îi este greu să se concentreze şi este
uşor de distras. Aceşti copii sunt adesea etichetaţi ca având o “tulburare deficitară a
atenţiei” (TDA). Au probleme în a urma sfaturi şi adesea hoinăresc aiurea cu gândul,
când li se adresează cei din jur. Se mişcă neobosit de la o jucărie sau activitate la alta,
părând incapabili să-şi centreze atenţia. Sunt văzuţi ca “aerieni”.

Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat şi uşor furios, întotdeauna grăbit.
În mod constant ia parte la un scandal sau se bate, în timp ce părinţii îl denumesc
“micuţul nesăbuit”. Pare a cere cu insistenţă acţiune sau mişcare, deşi are dificultăţi
motorii. Pare că vrea doar să-şi atingă surioara bebeluş, dar datorită coordonării
motorii slabe ea sfârşeşte prin a fi împinsă pur şi simplu. Aceşti copii au adesea
probleme în înţelegerea comunicării nonverbale şi interpretează greşit oamenii şi
situaţiile. O privire ameninţătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el
continuă să se joace energic şi să transforme totul într-o luptă. Nu sunt capabili de
obicei să conceptualizeze şi să verbalizeze sentimentele – preferă să-şi exprime furia
decât să discute.

Când un bebeluş vine pe lume părinţii sunt adesea exaltaţi şi plini de imagini
ale unui copil perfect adaptat şi fericit. Dar copiii se lovesc uneori de probleme şi
temerile lor stau la baza acestora.
E normal pentru bebeluşi să fie neliniştiţi când sunt separaţi de părinţi, în
special când au în jur de 8, 13, 18 sau 24 luni de viaţă. Ei trebuie să înveţe treptat că
atunci când părinţii pleacă, se şi întorc. Acesta e un pas major în dezvoltarea
intelectuală a bebeluşului. Nu înseamnă că sunteţi un părinte groaznic, dacă copilul
plânge când plecaţi de lângă el!
Bebeluşii au trei temeri interne esenţiale: de gesturi bruşte, de zgomote
puternice şi de apropieri neaşteptate. Cei de grădiniţă lasă în urmă treptat toate acestea
şi învaţă să-şi interpreteze mediul şi să dezvolte un sentiment de încredere Dar cu cât
cresc, cu atât apar alte tipuri de temeri. Părinţii trebuie să înţeleagă că teama este până
la urmă înfrântă.
Pe măsură ce copilul creşte, temeri diverse apar în diferite momente. Unele
sunt specifice unei anumite vârste, cum ar fi teama de a nu cădea a copilului de 1 an.
O cădere la început îi poate afecta viitoarele încercări de a merge. Conform
cercetătorilor Schacter& McCauley există temeri obişnuite în copilărie.Ele au o
varietate de simptome, întinzându-se de la a plânge cu putere până la coşmaruri şi la
retragerea din anumite activităţi. De pildă, teama de ora de culcare poate duce la
coşmaruri. Teama de respingere poate conduce la retrageri din activităţi şi din preajma
oamenilor. Temerile apar la vârste diferite, inclusiv la maturitate.
Cercetătorii disting între temeri schimbătoare şi stabile. Teama schimbătoare
este una care vine şi trece. Dacă temerile se schimbă de la o săptămână la alta sau
rămân pe o perioadă limitată şi încep să se diminueze, poate fi considerat un fapt
normal. Teama stabilă poate cere multă răbdare pentru a o depăşi şi poate solicita
chiar o atenţie specială din partea unui profesionist.
Care sunt factorii care contribuie la temerile timpurii ale copiilor? Doi factori-
cheie de luat în considerare sunt: nivelul de maturizare şi suspiciunea emoţională.
Cercetările arată că 25% dintre temerile primilor 2 ani de viaţă au fost cauzate
de zgomotele puternice, în timp ce doar 3% dintre copiii de 12 ani au aceste temeri.
Copiii lasă deoparte anumite temeri, dar devin mult mai suspicioşi emoţional decât
ceilalţi. De pildă, teama de străini intră în declin, în vreme ce teama de monştri creşte.
Un copil de 2 ani este mult mai bine organizat şi mai sigur decât un bebeluş.
El se teme de întuneric, de baie, de trăznet şi tunet, de apa de la toaletă, de zgomotele
puternice, de animale, de doctori, de străini sau de separarea de ceilalţi. Cel de 3 ani
continuă lista şi adaugă teama de oameni sau de animalele cu o apariţie neobişnuită.
Cel de 4 ani adaugă teama de pierdere a unui părinte sau de pierdere a controlului.
Între 4-5 ani copiii sunt adesea imprevizibili în comportament, dar 5 ani nu este o
vârstă plină de reale temeri. Pentru un copil care are în jur de 5 ani, moartea devine
mai personală: moartea este cineva care îi duce departe pe ceilalţi. Când un copil
înţelege că moartea nu înseamnă doar somn, el intreabă “Voi muri şi eu?” În acel
moment copilul are un sentiment de vulnerabilitate. Părintele trebuie să-i răspundă
onest şi direct, asigurându-l că nu trebuie să fie îngrijorat peste măsură.
Folosiţi-vă credinţele morale şi religioase. Nu generalizaţi, afirmând că doar
bătrânii mor. Întrebaţi-l pe copil ce simte înăuntrul său şi determinaţi-l să înţeleagă că
nu el a cauzat moartea.
Moartea animalului preferat este adesea prima pierdere suferită de copil.
Abordaţi un ton sincer şi permiteţi-i să-şi exprime sentimentele. Încurajaţi-l să întrebe
şi nu fiţi stânjeniţi de comentariile sale inocente. Exprimaţi ceea ce simţiţi în termeni
pe care să-i înţeleagă şi ei. Evitaţi eufemismele şi afirmaţiile de tipul: ”Bunica se află
într-n somn adânc” sau “s-a aşezat să se odihnească”. Aceasta îi derutează.
Fiţi oneşti: “Bunica a murit pentru că inima ei a încetat să mai bată. ”A murit
pentru că n-a folosit centura şi a fost foarte tare rănită într-un accident de maşină”.
Dacă copilul merge la înmormântare, spuneţi-i simplu că aveţi de gând să vă luaţi
rămas bun.
Informaţi-vă copilul că mulţi oameni vor fi trişti şi le va lipsi persoana
respectivă, aşa că s-ar putea ca ei să plângă şi astfel totul va fi în regulă. De la un copil
mai mic de 5 ani nu trebuie să vă aşteptaţi să înţeleagă sau să se poarte potrivit în
asemenea situaţii.
Lista temerilor rămâne un ghid important după vârsta de 5 ani. Copilul are
acum o gândire mult mai concretă. Aceasta înseamnă că începe să înţeleagă ce e real
şi ce nu. Când e mic, e important să-i răspundem la temeri într-un mod pozitiv,
suportiv. O asemenea abordare va continua să-l ajute să facă faţă multor situaţii de-a
lungul dezvoltării sale. Copiii de vârstă şcolară încep să realizeze că pot să-şi
depăşească temerile sau învaţă să treacă peste ele într-o manieră pozitivă. Recunosc că
le vor lăsa în urmă şi că acestea nu trebuie să-i imobilizeze.
Cereţi-i copilului dumneavoastră să-şi folosească punctele tari pentru a-şi
depăşi teama. Odată ce copilul a capătat acest sentiment de stăpânire, sprijiniţi-l în a
domina noi teritorii. Prima teamă a adulţilor, adolescenţilor şi a copiilor mai mari este
teama de a vorbi în public. Aceasta se poate dezvolta din mai multe motive şi poate fi
greu de eliminat, dar majoritatea adulţilor o pot stăpâni, dacă au învăţat la vârste mici
să se confrunte direct cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley, temerile cele
mai obişnuite ale oamenilor sunt:
• Vorbitul în public
• Teama de a greşi
• Eşecul
• Dezaprobarea celor din jur
• Respingerea
• Oamenii furioşi
• Teama de a sta singuri
• Întunericul
• Dentiştii
• Injecţiile
• Spitalele
• Teama de a fi examinaţi, de a da teste
• Rănile deschise,
• Sângele
• Poliţia
• Câinii
• Păianjenii
• Oamenii diformi
Iată câteva puncte-cheie ce trebuie luate în considerare de către părinţi:
1. Respectaţi temerile copilului dumneavoastră
2. Înţelegeţi că le va depăşi pe majoritatea
3. Permiteţi-i să–şi îndepărteze treptat teama
4. Înţelegeţi temerile funcţie de personalitatea sa
5. Fiţi conştienţi de diversitatea de temeri cu care se confruntă copiii la vârste
diferite.
Familiarizaţi-vă cu informaţiile despre temerile copiilor şi învăţaţi să-i
ghidaţi cu atenţie, pentru a le depăşi. Acest fapt va constitui o bază sigură de
dezvoltare a copiilor dumneavoastră. Dacă copiii sunt separaţi de părinţi pe un timp
mai îndelungat- de pildă, datorită spitalizării, morţii sau divorţului- îngrijorarea poate
duce la depresii ale copilăriei. Copiii au nevoie de relaţii continue, de afectivitate într-
un mediu familiar lor. Dacă circumstanţele forţează separarea în familia
dumneavoastră, consultarea cu un pediatru sau un medic de familie v-ar fi de folos.
Astfel de separări pot duce la sentimente de culpă ale părinţilor, dar dacă sunt
rezolvate din timp pot fi depăşite.
Teama de străin este un subiect legat de cele discutate anterior. Un copil care
dă dovadă de ataşament faţă de un părinte sau un membru important al familiei poate
manifesta o nelinişte mai puternică în faţa necunoscuţilor sau chiar şi a bunicului care-
l vizitează mai rar. Aceasta nu înseamnă că el nu-i place pe bunicul sau pe bunica, ci
că se simte în siguranţă cu anumiţi oameni şi are nevoie de mai mult timp pentru a-i
accepta pe ceilalţi. Acest tip de teamă e normal pentru un copil iubit şi aflat în
creştere. În jurul vârstei de 8 până la 10 luni învaţă că obiectele şi oamenii sunt diferiţi
de el. Faptul că nu-i vede nu înseamnă că nu-i ţine minte, pentru că el îşi aminteşte
feţele.
Când părinţii îi disciplinează în mod diferit, copiii sunt adesea derutaţi. Teama
dată de disciplina inconsecventă creşte în timp şi poate fi miezul multor altor temeri,
cum ar fi cea de respingere. Copiii se pot teme de acţiuni executate nepotrivit.
Comportamentul greşit poate fi expresia inconsecvenţei faţă de furie şi frustrare.
Adulţii trebuie să stabileasca reguli şi să le aplice împreună. Consecinţele
naturale şi logice trebuie urmate. Copiii au nevoie de o avertizare şi de multe
momente în care să le reamintim unele lucruri. Daca scapă de sub control, anunţaţi-i
că acesta nu e un comportament acceptat şi oferiţi-le alternative limitate din care să
aleagă. Problema disciplinei inconsecvente este un subiect important în familiile
amestecate, în care copiii sunt expuşi la 2 seturi de roluri ce trebuie îndeplinite în
casă.
Copiii trebuie să înveţe să se înţeleagă cu alţii şi să-şi exprime sentimentele
puternice în moduri acceptate de cei din jur. Ei sunt expuşi greşelilor.
Disciplina ar trebui să fie văzută ca o abordare prin care ei sunt ajutaţi să
înveţe din aceste greşeli, fără a se simţi stânjeniţi, ridicoli, îndureraţi sau pedepsiţi.
Părinţii trebuie să facă sugestii pozitive şi să-şi expună aşteptările, mai degrabă decât
să zică: “Fă asta” sau “Nu face asta”.
Dacă un copil e ridiculizat sau i se dau puternice mesaje de tipul “nu”, fără
nici o explicaţie, poate deveni temător faţă de reacţiile părinţilor în faţa greşelilor lui.
Unui copil trebuie să i se spună des şi să i se permită să încerce din nou. Copiilor mai
mari nu e nevoie să li se repete adesea sau atât de detaliat. Ei învaţă că există motive
pentru a urma anumite reguli şi că pot discuta deschis cu dumneavoastră, în loc să se
teamă de furia sau mesajele neclare pe care le primesc.
Multe titluri noi aduc în atenţie nevoia de a fi precauţi şi de a ne instrui copiii,
raportându-ne la o mulţime de probleme legate de siguranţa lor. Fiţi calmi, oneşti, dar
nu supraprotectivi. Un copil de 5 ani nu trebuie escortat când merge la un prieten, care
stă două uşi mai încolo, în mijlocul după amiezii, decât dacă a avut loc recent un
incident care a ameninţat securitatea copiilor. Cei care sunt prea protejaţi pot deveni
neliniştiţi şi temători faţă de mediu. Le va fi greu să-şi dezvolte un sentiment de
independenţă şi încredere de sine.
De pildă, un copil de 7 ani supraprotejat se va teme mai târziu să se plimbe cu
bicicleta prin vecini. Aceasta poate duce la o anxietate ridicată în orice nou
comportament care presupune risc. Copiii pot învăţa să se descurce cu succes cu
temerile. Conform lui Schacter& McCauley în “Când copilul se teme”: “Unele temeri
sunt reale şi palpabile, cum ar fi frica de înălţimi, de străzi întunecate şi de animale
care muşcă. Celelalte sunt doar dovezi false ce apar ca reale. ” Vă puteţi îndruma
copilul să realizeze diferenţa dintre cele două şi să-l ajutaţi să le stăpânească. Procesul
e foarte important şi cere răbdare, sensibilitate şi comunicare deschisă.
A-ţi îndruma copiii să se poarte într-un mod acceptat şi potrivit constituie o
provocare pentru mulţi adulţi. Nu există răspunsuri rapide, uşoare, pentru că fiecare
copil e unic. Temperamente, personalităţi, nevoi, modele de creştere, medii familiale
diferite influenţează mult viaţa copiilor. De aceea expunem mai jos câteva puncte
cheie, ce permit părinţilor să-şi educe copiii.
E bine să promovaţi un comportament pozitiv.
Atât părinţii, cât şi cei care au grijă de copii sunt de acord cu această afirmaţie.
Copiii devin ceea ce ne aşteptăm noi să devină. Fiţi foarte clari, atunci când îi
complimentaţi sau îi ridicaţi în slăvi. Lăsaţi copiii să cunoască exact ce fel de
comportament, acţiuni sau cuvinte vă plac.
De pildă: “Mi-a plăcut să-i văd pe cei trei copiii, colaborând atunci când făceau
curăţenie” sau “Apreciez tare mult că ai ascultat tot ceea ce era de explicat, legat de
această activitate”. Copilul va repeta după aceea acest comportament pozitiv.
Cei ce au grijă de copii în locul părinţilor pot construi încrederea de sine a
copilului prin alte modalităţi minore: îmbrăţişări, zâmbete şi sărutări. Spuneţi-i
copilului cât e de important pentru dumneavoastră. Lăudaţi-l faţă de alţii. Oferiţi-i
atenţie totală. Pentru acei copiii care vă atrag atenţia doar cu comportamentele lor
nepotrivite, încercaţi să alcătuiţi o listă cu lucruri pe care le apreciaţi la ei şi cu cele cu
care nu sunteţi de acord. Şi acordaţi-le atenţie când se comportă frumos, cel puţin la
fel de mult cu cea pe care le-o oferiţi când nu sunt cuminţi.
Aşteptaţi-vă ca ei să se supună.
Fiţi foarte clari în ceea ce priveşte regulile şi expectaţiile dumneavoastră.
Oferiţi copiilor o opţiune, în afară de cazul în care e o problemă de siguranţă
personală sau sănătate, când e implicată agresiunea sau când dumneavoastră ca adult
decideţi că situaţia necesită o acţiune promptă. Demonstraţi-vă încrederea în ei,
folosind afirmaţii scurte, clare, pozitive. Folosiţi un ton care să arate că aşteptaţi
satisfacerea cerinţelor din partea lor.
Menţineţi corectitudinea şi consecvenţa.
Faceţi faţă provocărilor într-o manieră calmă. Ţineţi cont de vârsta copilului şi
de comportamentul său “normal” pentru această vârstă. Învăţaţi despre stagiile de
dezvoltare ale copiilor şi nevoile ce-l însoţesc, de natura fizică, socială, emoţională şi
intelectuală. De pildă, este nerealist să vă aşteptaţi ca un copil de 3 ani să fie generos,
pentru că cei de vârsta lui, prin natura lor, sunt centraţi pe sine.
Comunicaţi reguli şi consecinţele lor în cuvinte pe care copiii le pricep. Când
un copil încalcă regula, aplicaţi imediat o consecinţă corectă, potrivită şi plină de sens.
Când sunteţi corecţi şi consecvenţi în răspunsul dat la un comportament inacceptabil,
întăriţi sentimentul de securitate al copilului, precum şi abilitatea sa de a distinge între
bine şi rău.
Permiteţi exprimarea sentimentelor
Permiţându-i unui copil să-şi exprime sentimentele nu înseamnă că-i permiteţi
exprimări inadecvate, de tipul lovirii sau rănirii celorlalţi. Uneori oferindu-le timp
suficient alături de jucăria preferată sau de păturica favorită, îi ajutaţi să se relaxeze şi
să se calmeze. Unii îşi exprimă furia, resentimentele şi frustrarea lovind mingea în
curte, desenând ceva sau vorbind singuri cu animalele împăiate. Oferiţi-vă să mergeţi
la plimbare împreună sau să citiţi o poveste amândoi. Aceste activităţi pot ajuta la
îndepărtarea unor astfel de sentimente puternice (furie, frustrare). E important să
furnizaţi copiilor mai multe căi acceptabile de eliberare a stărilor foarte puternice
care-i copleşesc, emoţii încă fireşti.
Planificaţi-vă viitorul.
Gândiţi-vă la toate momentele dificile ale zilei. Amintiţi-vă că scopul este
dobândirea de către copil a autodisciplinei. Când apar problemele ieşiţi din scenă,
daca puteţi. Număraţi până la zece sau faceţi orice altceva pentru a vă menţine calmul
şi perspectiva asupra a ceea ce se întâmplă. Îndrumarea comportamentului copilului
este un angajament major şi pentru cei care au grijă de el în locul dumneavoastră.
Progresul poate părea nesemnificativ în timp. E posibil să apară regresiuni.
Menţineţi-vă simţul umorului şi reamintiţi-vă succesele avute şi faptul că jucaţi un rol
important în îngrijirea copilului dumneavoastră.
Părinţii vor să scape de stilul autocratic, autoritarist folosit de părinţii lor în
educaţia primită. Ei promit şi încearcă să nu bată, să nu folosească ameninţările, să nu
umilească şi să nu–şi pedepsească copiii. Din nefericire, adesea consideră că a nu
pedepsi înseamnă o atitudine schimbată la 180 grade în cealaltă direcţie: să fie
relaxaţi, permisivi, să aplice stilul ”laissez faire”. Această schimbare de la punitiv la
permisiv şi înapoi apare frecvent în multe case în zilele noastre. Părinţii reacţionează
des la teamă şi furie.
Când suntem furioşi ţipăm, lovim, ameninţăm, batem şi pedepsim. Apoi vedem
efectele furiei noastre la copii şi începem să ne temem că pierdem dragostea lor. De
aceea alunecăm în permisivitate, pledând pentru ei, în speranţa că-i mulţumim, pentru
a le recăpăta dragostea. Apoi ne “înnebunesc” din nou şi ne simţim furioşi iarăşi.
Această oscilare între un anumit stil parental sau altul poate fi dezastruos pentru
familie şi poate duce la copii nerespectuoşi, răsfăţaţi, rebeli, obraznici. Există însă şi o
cale de mijloc. Aceasta e reprezentată de stilul parental democratic. Nu este autocratic
şi nu e permisiv: e un stil parental care e şi ferm şi sensibil în acelaşi timp. Ferm,
însemnând respectarea drepturilor şi limitelor părintelui. Sensibil, însemnând
respectarea drepturilor şi limitelor copilului. Stilul democratic e bazat pe respect
reciproc. A ne respecta copiii înseamnă a-i învăţa să-i respecte pe ceilalţi. Dacă vrem
ca ei să ne ciocăne la uşă, de pildă, trebuie ca şi noi, la rândul nostru, să batem la uşa
lor.
Părinţii democraţi oferă alegeri, nu dau ordine. Ordinele îl învaţă pe copil
umilinţa, resentimentul şi revolta. Pe de altă parte, alegerile potrivite şi acceptabile îi
învaţă pe copii că au propria putere de a-şi face viaţa cum doresc. Aceşti copii devin
adulţii, care confruntaţi cu o problemă ştiu şi văd toate opţiunile de care dispun. Stilul
educativ democratic implică utilizarea consecinţelor naturale şi logice. Consecinţele
naturale rezultă din a te opune legilor naturii: copilul care-şi uită haina, va răci. Cele
logice nu sunt atât de simple şi cer interventţa parentală. Sunt consecinţe legate logic
de situaţie şi-i învaţă pe copii să fie responsabili. De pildă, dacă copilul
dumneavoastră se poartă rău cu caţeluşul nu e logic să-i interziceţi să se uite la TV. Ar
fi normal ca ferm şi calm să-i luaţi căţeluşul. Consecinţele naturale şi logice îi
determină pe copii să înveţe din situaţie, încurajând astfel autocontrolul şi
autodisciplina.
Consecinţele logice sunt situaţii construite de persoane îndreptăţite, ele fiind
logic legate de atitudinile inacceptabile. Sunt denumite astfel, pentru că se “potrivesc”
cu delictul. De pildă, dacă adolescentul întârzie noaptea în oraş, seara următoare nu
mai iese. Dacă nu mănâncă, nu primeşte desert. Daca nu dă muzica mai încet, i se ia
casetofonul. Acest tip de consecinţe este mult mai eficient decât ”terorizarea”
copilului. Îi obişnuieşte cu realitatea pe tineri. Dacă nu vii la servici, nu eşti plătit.
Dacă depăşeşti viteza legală, iei amendă.
Consecinţele naturale sunt situaţii ce nu sunt controlate de nimeni, se întâmplă
în mod firesc, natural. Dacă bagi degetele în priză, te electrocutezi.
Sunt momente în care părinţii trebuie să intervină cu consecinţe logice, pentru
ca tinerii să nu se confrunte cu cele naturale. Aceasta pentru că adolescenţii noştri se
află în lumea reală, fără a avea experienţa necesară. Lumea zilelor noastre este
înspăimântătoare şi ei au nevoie de ajutorul nostru.
Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă şi
onestă. A asculta şi a medita în acelaşi timp înseamnă a asculta cu inima ceea ce simte
copilul. Părintele ascultă cu o curiozitate stăpânită şi apoi se exprimă astfel încât să îi
dea senzaţia copilului că îi împărtaşeşte ideile. Nu înseamnă să comandaţi, să sfătuiţi,
să judecaţi, să moralizaţi sau să rezolvaţi. Simultaneitatea ascultare-reflecţie
reprezintă o extraordinară oportunitate de a vă arăta dragostea faţă de copil.
Stilul democrat îl ajută pe copil să se simtă iubit, important şi demn de
încredere. Părinţii autoritarişti şi permisivi dau naştere la copii care au o încredere de
sine scăzută şi care se vor comporta inacceptabil, pentru a-şi găsi locul. Acest stil
parental le dă posibilitatea copiilor de a fi fericiţi, generoşi, capabili şi de încredere.
În stabilirea regulilor trebuie mai întâi să comunicam limitele.
Aceasta ar trebui făcută atunci când dumneavoastră şi copilul nu vă contraziceţi faţă
de o anumită regulă. Găsiţi-vă timp să vorbiţi despre aceasta, trimiţând adolescentului
mesaje clare legate de o anumita regulă sau limită.
Lăsaţi-l pe copil să se pronunţe. Adesea, suntem prea grăbiţi în a
stabili reguli. Dacă-i oferiţi tânărului oportunitatea de a ajuta în ceea ce priveşte
formularea regulilor respective, probabil că i se va supune mai uşor. Trebuie să faceţi
compromisuri asupra câtorva lucruri. Şi este bine, pentru că dacă regula nu
funcţionează în timp, poate fi schimbată.
Fiţi consecvent! Dacă regula este să nu se uite la televizor până
nu-şi termină temele, atunci trebuie să fie aceeaşi în fiecare zi de şcoală. Nu suntem
întotdeuna în stare de a aplica consecinţele, aceasta reprezentând partea care face
dificilă “profesia” de părinte. De vreme ce copiii înţeleg că pedeapsa se va aplica,
chiar şi când sunteţi obosit, nu vor încerca să depăşească limitele.
Fiţi corecţi! Dacă ceva a intervenit şi vă face să credeţi că regula
trebuie schimbată sau îmbunătăţită, aşteptaţi până vă lămuriţi şi comunicaţi-o copiilor.
Nu vă uitaţi valorile! Acestea ne fac să fim ceea ce suntem, aşa că
nu vă temeţi să le comunicaţi copiilor, atunci când stabiliţi limitele. Nu luaţi în seamă
ceea ce fac ceilalţi părinţi. Replica standard ar putea fi: “ Fiecare cum crede.” Sau:
“ Îmi pare rău că te deranjează, dar astea sunt regulile noastre, ale tale şi ale mele.
Este familia noastră, a mea şi a ta.” Când se întorc la dumneavoastră cu: “ Atunci n-aş
fi vrut să fac parte din familia aceasta!” respiraţi adânc şi lăsaţi-i. Este o reacţie
absolut normală a adolescenţilor la constrângeri. E datoria lor să le testeze şi să
încerce să le încalce
Există câteva principii de educare responsabilă a copiilor.
Astfel, părinţii de acest tip împlinesc dorinţele copiilor şi nu se tem că-i
răsfaţă, luându-i în braţe şi permiţându-le să se “cuibărească”. Ei acceptă întreaga
scală de emoţii şi înţeleg modul de exprimare a acestora, fără să-i judece prea aspru.
Realizează că nu pot împiedica toată tristeţea, furia sau frustrarea şi nu încearcă să-i
oprească din plâns şi urlete. Îi stimulează conform vârstei şi le acordă încredere
copiilor, pentru ca aceştia să înveţe pe cont propriu şi prin propriile puteri. Nu
încearcă să le grăbească dezvoltarea. Îi încurajează în însuşirea de noi deprinderi, dar
nu le judecă performanţele, nici criticându-i, nici ridicându-i în slăvi. Îşi petrec timpul
în fiecare zi, acordând atenţie totală copiilor lor. În această perioadă specială, ei
observă, ascultă, răspund şi se alătură copiilor lor la joacă (dacă sunt invitaţi să facă
asta), dar nu le direcţionează activităţile. Astfel de părinţi protejează copilul de
pericol, dar nu încearcă să prevină toate problemele, greşelile sau conflictele acestuia.
Îi încurajează să-şi rezolve în mod autonom problemele şi-i ajută doar când e nevoie.
Nu rezolvă problemele în locul lor. Stabilesc limite rezonabile, îi ghidează subtil către
comportamente acceptate şi iau în considerare nevoile fiecăruia, când rezolvă
conflictele. Nu-şi controlează copiii cu recompense, ameninţări sau pedepse de nici un
fel. Au grijă de propria persoană şi sunt oneşti faţă de propriile nevoi şi sentimente.
Iată, prin urmare, există o multitudine de stiluri educative în familie, dar
important este ca relaţia copil-părinte să nu se distrugă, indiferent de modurile de
acţiune ale acestuia din urmă.

Cum se construieşte relaţia cu copilul

Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care
sunt siguri pe ei. Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a
unui sentiment de încredere de sine. Cum se poate realiza aceasta? Unul dintre cele
mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este
acela că este iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un “dat” şi cred că fiul sau fiica
lor va înţelege într-un fel sau altul ce se întâmplă. Nu este însă întotdeauna aşa. Există
şi mame care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: “incapabil”,
“neîndemânatic”, care-i afectează pe aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea, există
adulţi care sunt convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abilităţi, aceste convingeri
venind de undeva din copilărie, o perioadă în care credeau că persoanele cele mai
apropiate ştiu ce-i mai bine pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de
tipul: “ Eşti întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă imediat!”. Acestea ar putea fi
“transformate” în: “ Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureţi aici.” Urmate mai târziu
de: “Bravo! Ştiam că poţi.” Întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul
copilului.
Dacă trebuie criticat într-adevăr dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e
bine să se înceapă discuţia cu: “ Tu niciodată…” sau “Tu întotdeauna…”, în nici un
caz însă cu:” Avem o problemă aici….”, care atrage atenţia copilului mai mult decât
trebuie şi sună ca o ameninţare.
Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să
folosească foarfeca corect, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă; toate acestea îl
ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în
tot ceea ce întreprinde, copilul îşi demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi
sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de la el în diverse situaţii, va şti şi cum
să acţioneze. Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii
vor afla cu mai multă uşurinţă motivele pentru care ceva este în neregulă cu fiul sau
fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai facil să ia măsuri.
Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta,
trebuie ca adulţii să fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea
necesită timp. Părinţii din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult
decât de comportamentul copiilor lor. Cu toţii avem mai multe abilităţi parentale decât
tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim cum să fim părinţi mai buni,
însă avem dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar
pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar de care avem nevoie să
realizăm ce trebuie. Nimeni nu are timp pentru copiii, iar copiii cer timp. Părinţii se
supără când un copil are rezultate nesatisfăcătoare la şcoală, adesea nu din cauza
notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie să-l aloce ajutorului la lecţii acasă.
Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie,
afecţiune, aprobare, ghidare şi disciplină. Nu există o garanţie că dacă petreci o
anumită parte din timp cu copilul tău vei avea o relaţie foarte bună cu acesta. De
aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor, care sfârşesc prin a avea un
fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi. Nimeni nu poate
spune părinţilor:” Faceţi aceasta şi totul va fi în regulă.” Nimic nu este atât de simplu.
De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?
Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec
ani până când putem observa rezultatele. Trebuie să ne cântărim priorităţile şi să
decidem ceea ce este sau nu esenţial în prezent. Întotdeauna timpul pentru carieră,
soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea propriilor noastre obiective implică o bună
organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre atribuţiile
diverselor roluri pe care le performăm.
Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important.
Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la
slujbă, până când se simt mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor,
copiii deja au crescut şi perioada cea mai bună a dispărut deja. Adulţii ar trebui să se
întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceştia îl merită.
Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii de bază din viaţa sa.
Dacă reuşim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă cât de
importanţi sunt pentru noi.
Copiii nu-şi doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. Într-un fel
sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează unde se termină drepturile lor şi unde încep
cele ale părinţilor. Această combinaţie poate fi dezastruoasă pentru familie.
Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege
niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul
copiilor şi timpul adulţilor, dintre nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în
copilărie şi se pare că nu se încheie niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte
în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că lumea se învârte în jurul noului
născut.
Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în
permanenţă. Nici o altă creatură atât de mică nu are aşa o putere impresionantă. La un
moment dat adulţii încep să se întrebe:” Ce s-a întâmplat de fapt?” Numai că sunt
foarte multe nopţi nedormite, mese neterminate, conversaţii întrerupte până când
părinţii încep să aibă anumite resentimente.
Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Aţi
observat vreodată ce cât este de nefericit un copil, când controlează întreaga familie?
El devine din ce în ce mai pretenţios şi familia se luptă din răsputeri să-l facă fericit.
Este o situaţie într-adevăr neplăcută.
Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par
să dorească mai mult de fiecare dată. Ei vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât
primesc. De aceea au nevoie de limite. Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci
când stabilesc nişte reguli rezonabile. Pentru că şi ei au drepturi.
Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului
copil. Şi devine din ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi alţii. Este aproape
imposibil de precizat cu certitudine când anume, în ce situaţii trebuie fixate limitele.
Fiecare are nivele diferite de toleranţă, nevoi diverse. Atunci când părinţii decid că
este “destul”, atunci este momentul. Primul sfat către părinţii ar fi acela că trebuie să
aibă încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de răzbunare,
înfuriaţi, acela e momentul. Şi ei merită să aibă pauze, somn, relaxare, timp pentru
sine- printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile părinţilor este bine şi
pentru copii. Când copiii îşi văd părinţii că afirmă: ”Sunt o persoană; iată ce nevoi
am, ” învaţă despre respectul de sine şi despre drepturile celorlalţi.
Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări,
de tipul:”Cum trebuie făcut?” Părinţii se pot întreba doar atât:” Ce-mi doresc să fac?”
Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât
de cineva care să-i sprijine în ceea ce ştiu cu siguranţă cum trebuie făcut. Nu este scris
nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinţii. Copilul se va plânge, în mod
evident, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu ştie cât de multă
atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele. Alţii se
pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune.
A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar altfel nu ar
mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la propriile drepturi,
permit copiilor lor să devină tirani nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă.
Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici
au un adevărat “simţ” în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o
percepţie suplimentară în “a citi” adulţii. Suntem conştienţi de faptul că nu se bazează
pe cuvinte rostite pentru a înţelege sensul mesajelor trimise de părinţi.
Cu toţii comunicăm în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că
doar 7% din comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38%
din mesaj. Restul de 55% se realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind
reprezentată de expresiile faciale. Fără a înţelege limbajul, bebeluşii percep mesajele
parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de tip “faţă-în-faţă”
şi contactul vizual, atunci când vorbesc.
De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă measaje clare de la cei care ţin la
ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală şi mişcările corpului
sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă
mesajul nu este clar, dacă ceea ce se spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială-
altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se simt ameninţaţi.
Părinţii transmit astfel de mesaje în cel puţin două situaţii:
• când încearcă prea mult să fie părinţi perfecţi
• când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor
sentimente negative
Părinţii perfecţi niciodată nu se simt furioşi, frustraţi sau exasperaţi de copiii
lor. Asemenea părinţi nu există; cei normali se simt aşa cum am descris anterior. Când
părinţii obişnuiţi au astfel de sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea
mult să le controleze. “A încerca prea mult” înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei
cred că dacă, uneori spun: ”Nu sunt supărat” demonstrează într-o anumită măsură că
nu sunt părinţi răi, pentru că doar aceştia au reacţii nedorite faţă de cei mici.
Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie
să înţelegem motivul şi să acţionăm pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi păcăliţi în
asemnea situaţii, indiferent de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm
adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi
şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje contradictorii, ambigue.
E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un “bun” părinte, care nu
se înfurie niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi; ci la unii care să fie
corecţi în ceea ce priveşte propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor
atitudini negative oneste, decât cuvinte superficiale.
Problemele de comunicare apar, de asemenea, cînd părinţii încearcă să-i
ferească pe copii de situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul “totul e în regulă”,
când- în realitate- este exact invers. Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa
cum ar trebui să fie. Imaginaţia lor poate crea chiar situaţii mai stresante decât
adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună “totul e perfect”, când nu este. Ei văd
adevărul, indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte de către adulţi.
Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum
este, decât să-i lăsăm să presupună că ei sunt cauza problemei. Afirmaţiile parentale,
care intenţionează să ascundă situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă
extrem de nesiguri.
Ca părinţi nu trebuie să uităm că cel mai potrivit şi corect faţă de copiii noştri
ar fi ca ceea ce spunem să fie în concordanţă cu ceea ce simţim. Copiii cunosc
diferenţa.
Când pot părinţii să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte?
Niciodată nu-i vom învăţa pe copii ceea ce dorim să ştie, ţinîndu-le predici, în
timpul unei situaţii de criză. Ei vin la noi cu o problemă şi primul nostru răspuns este
să oferim o soluţie bună pentru ei, să le spunem ce să facă şi cum să facă. Vrem să le
transmitem din experienţa noastră. Ni se confesează în primul rând pentru că simt
nevoia să vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de “expert”.
Se uită adesea că experienţa este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi
am învăţat mai puţin ascultându-ne părinţii şi foarte mult- din propriile noastre greşeli.
Doar când experienţa noastră ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinţi am admis
că aveau dreptate.
Există un anumit moment şi o cale mai bună de a transmite din valorile
noastre. Le putem împărtăşi din experienţă, atunci când nu ne aflăm într-o situaţie
dificilă, cum ar momentele în care desfăşurăm activităţi casnice împreună. Totul
aparţine comunicării în cadrul familiei. Se pot iniţia discuţii, în care se are în vedere
un anume subiect, iar copiii sunt solicitaţi să-şi prezinte opinia. Ascultându-i, le putem
enunţa anumite valori, după care să se ghideze. Dar e de reţinut că datorită ritmului
foarte accelerat al vieţii, asemenea oportunităţi nu se ivesc foarte des şi ele apar doar
dacă ne propunem să ne petrecem mai mult timp cu copiii.
Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor
mici le sunt prezentate valorile pe care le susţinem noi, într-o atmosferă de încredere
şi acceptare, şi de către alţi adulţi. Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe
cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i învăţăm acasă.
Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în
care trăim. Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic
decât cuvintele. Uneori trebuie să avem răbdare şi să le oferim o şansă pentru a învăţa
din greşeli.
Cele mai eficiente “lecţii” sunt cele pe care ni le însuşim din propria
experienţă. Ca părinţi, noi asigurăm mediul pentru ca ei să poată să se dezvolte. Nu-i
putem încuraja să-şi rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar
trebui să facă ei. Dacă le transmitem încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza
singuri, vom fi nişte susţinători valoroşi. Astfel vor soluţiona criza (poate nu atât de
rapid cum am fi dorit noi), dar vor înfrunta realitatea aşa cum se cuvine. Dacă le
oferim soluţii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depăşirii crizei vor reflecta
valorile, morala şi etica familiei.
Când un părinte simte că e momentul să ofere informaţii importante, care să-l
ajute pe copil în soluţionarea problemei, va trebui să fie calm şi să abordeze subiectul
într-o manieră pozitivă. Dacă este esenţial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim
profund modalitatea de a ne prezenta ideea. Cu cât vorbim mai puţin, cu atât vom crea
impresia că ştim mai multe şi întotdeauna trebuie să-l convingem că avem date despre
faptele sale, chiar dacă în realitate cunoaştem destul de puţin.
În ceea ce priveşte reacţia de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte
esenţiale. Toţi părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi faţă de copiii lor, mai ales când
aceasta se întâmplă pentru prima dată. Sunt cu toţii convinşi că un bun părinte nu ar
reacţiona astfel, ceea ce este total eronat. Furia este o emoţie umană naturală, care
implică un proces de gândire şi un răspuns fizic al organismului. A nega furia este
nesănătos din punct de vedere emoţional şi fizic. Furia poate şi ar trebui să fie
exprimată. Acţiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni în a-şi
exprima furia, dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăţa cum să-şi exprime starea
respectivă şi cum să-şi controleze un astfel de comportament. Au nevoie să audă :” E
bine să-ţi exprimi furia, dar trebuie să înveţi căile adecvate de a o arăta.”. “Foloseşte-ţi
cuvintele, nu mâinile.”
Părinţii trebuie să internalizeze acest mesaj şi să modeleze comportamentele
utile copiilor lor. “A gândi”, chiar şi când suntem exasperaţi, reprezintă o abilitate
socială necesară. Mulţi adulţi nu progresează niciodată mai mult de “istericalele” unui
copil de doi ani. La această vârstă furia este un comportament normal şi scuzabil.
Copilaşii nu au învăţat să gândească în asemenea momente. Ei doar reacţionează. Din
nefericire, unii adulţii se află încă în acest stadiu. Nu au învăţat niciodată să
gândească, atunci când sunt furioşi. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un
comportament iresponsabil. “Am fost atât de furios, încât n-am ştiut ce fac.” Putem
accepta această “explicaţie” de la un copil, dar nu de la un adult.
Este posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât
o reacţie fizică. Orice copil o poate recunoaşte: un părinte cu faţa roşie şi ochii ieşiţi
din orbite şi care urlă:”Mă scoţi din minţi!” Adevărul este că nimeni nu ne poate
înfuria, dacă nu parcurgem mai întâi un proces de gândire. Momentul poate fi foarte
scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din perspectiva propriei
experienţei şi a valorilor noastre şi devenim furioşi.
Din fericire, ne putem gândi atunci când acţionăm într-o situaţie. Părinţii
trebuie să înveţe ei înşişi cum să se stăpânească şi să le ofere un bun exemplu şi
copiilor lor. Există câteva sugestii, ce pot fi făcute atât adulţilor, cât şi copiilor.
Primul pas ar fi acela de a o recunoaşte. Furia negată devine un fel de “otravă”
interioară. Nu există nici un avantaj al unei “liniştiri” forţate, care ne poate determina
oricând să “explodăm”. A pretinde că suntem calmi- când nu suntem- nu are nici un
efect benefic. Cei mici “citesc” reacţiile adulţilor foarte bine.
Al doilea pas ar fi acela de a învăţa să ne exprimăm furia într-un mod adecvat.
E bine să folosim “eu” pentru a ne exprima sentimentele şi nu “tu” sau “voi” pentru a
ataca pe ceilalţi.( “Sunt foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!”
în loc de ..”Copii leneşi ce sunteţi! Mă înfuriaţi foarte tare când vă lăsaţi jucăriile în
dezordine!”).
Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla
acţiunile. Trebuie descoperită o metodă potrivită, prin care să reacţionăm, dar fără a-i
răni pe cei din jur.
A cânta cu voce “foarte” tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care
funcţionează în cazul adulţilor aflaţi într-o astfel de stare.
Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o
“reţea personală de supravieţuire”. A discuta cu un prieten sau cu o rudă mai tolerantă
poate ajuta la a privi faptele dintr-o altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea
persoană, gândurile pot fi scrise undeva.
E util să examinăm situaţia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor
nevoi sau expectaţii neîmplinite, asociate cu frustrare, oboseală sau stress. Anii
timpurii ai copilăriei reprezintă “zona” cea mai periculoasă pentru părinţi. Sunt foarte
dificili, dar extrem de preţioşi şi nu trebuie risipiţi din cauza furiei.
Problemele copiilor nu trebuie rezolvate astfel, dar nici nu este util să fie
părinţii cei ce le oferă soluţii la orice. Se ştie că în loc să fie recunoscători pentru ceea
ce li se spune, ei detestă să li se dea o soluţie, pentru că au sentimentul că sunt
incapabili. Cel mai bine este ca părinţii să-i asculte. Doar atât. Este destul de dificil,
dar merită efortul. O fetiţă de clasa a doua vine acasă de la şcoală, plângându-se
mamei că cea mai bună prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacţie a
mamei ar fi :” Găseşte-ţi altă prietenă.”, dar ea rezistă tentaţiei de a rezolva problema
fetei. Timp de câteva zile fetiţa se chinuie, neştiind cum să acţioneze. Mama îi este
alături, dându-i dovadă de empatie şi o convinge în permanenţă că există o soluţie, pe
care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul:” E greu să fii ocolită.” “Uneori
prietenii ne rănesc sentimentele.” “Este într-adevăr o problemă, dar ştiu că tu te vei
descurca.” În cele din urmă, după câteva zile de suferinţă, fetiţa mărturiseşte
bucuroasă că s-a decis să-şi caute altă parteneră de joacă, a şi găsit-o de altfel şi s-au
înţeles foarte bine amândouă. Mama este fericită, deşi într-o discuţie între adulţi
admite că i-a fost foarte greu să nu intervină, dar că, într-adevăr găsirea soluţiei de
către fiica ei, o va ajuta pe aceasta să ia decizii de una singură, în viitor.
Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi
să experimenteze şi situaţii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată
problema, ci pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate. Dacă părintele pune
întrebări şi oferă sfaturi, copilul nu va putea suporta şi întreaga conversaţie se va
transforma în lacrimi şi furie. De aceea, nu trebuie afirmat nimic. E bine să se evite
“interogatoriile”, trebuie să se asculte până la capăt şi să se încerce identificarea
sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul să-şi exprime încrederea în capacitatea
copilului de a decide, iar dacă cel mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-l solicite
să-i prezinte opţiunile la care el singur s-a gândit. Dacă îşi rezolvă problema, îi vor
mulţumi părintelui pentru ajutor. Soluţia poate fi chiar cea sugerată de adult sau una şi
mai bună. Indiferent ce se întâmplă va fi responsabilitatea lor, pentru că ei au ales. Cu
cât vor creşte, cu atât li se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont
propriu.
Când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci
când au probleme sau sunt supăraţi. E util să se discute cu copilul când totul se
desfăşoară normal, când se uită împreună la televizor şi schimbă opinii despre diverse
situaţii, când citesc ziarul şi discută subiectele prezentate în articole, când citesc
reviste. Cel mai important este însă exemplul părinţilor; cum acţionează ei în
permanenţă, şi nu neapărat ceea ce spun.
Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor copii la ceea ce se discută, aşa
zisul “ultim cuvânt” într-un schimb de replici cu părinţii. Unii copii sunt hotărâţi să
aibă ultimul cuvânt sau ultimul gest la fiecare discuţie. Prin “ultim cuvânt” înţelegem
o remarcă total lipsită de sens a copilului, la încheierea unei predici parentale, în care i
se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să facă.
De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinţii nu sunt atât de
puternici cum credeau ei până nu demult. Realizează, de asemenea, că ei înşişi nu sunt
atât de lipsiţi de influenţă, cum considerau până atunci.
Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc cuvinte cu efect
puternic asupra adulţilor. Îşi anunţă independenţa în momentul în care uzează de
cuvinte în “bătălia” verbală cu aceştia. Părinţilor nu le place, dar este un semn cert că
cei mici au crescut.
Cercetătorul Joan Costello de la universitatea din Chicago a constatat că
motivele pentru care copiii folosesc “hărţuirea” verbală sunt: păcălirea celorlalţi,
autoconvingerea că adulţii nu le sunt indispensabili, putând supravieţui şi fără ei,
precum şi testarea limitelor comentariilor tolerate social.
Prin asemenea comportamente ei încearcă să-şi mascheze anumite sentimente.
Când părinţii au spus:”Nu!”, le este mai uşor să le dea o replică la care aceştia nu se
aşteaptă, decât să plângă. Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10
ani.
Cu cât încep să-şi controleze viaţa mai bine, copiii descoperă că părinţii nu
sunt perfecţi. Raţionamentul este următorul:” de vreme ce nu sunt perfecţi, probabil că
sunt incompetenţi.” Şi în consecinţă vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulţii,
în realitate. Aceasta reprezintă o parte normală a copilăriei mijlocii. Odată ce copiii
realizează că părinţii nu le pot controla gândurile, exprimarea acestora capătă o nouă
semnificaţie. Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze defensiv, când sunt provocaţi de către
copii şi provocarea se poate transforma cu uşurinţă într-o contradicţie foarte puternică.
Hărţuirea verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele
comportamentului acceptabil social. Putem înţelege de ce au această atitudine, dar nu
trebuie să ne retragem şi să permitem abuzul verbal. Aşa cum copiii experimentează
prin încercare şi eroare să vadă ce e admis şi ce nu, aşa trebuie să procedăm şi noi
pentru a ne exercita atribuţiile parentale.
Dar cum reuşim? Nu se poate afirma că există o reţetă valabilă tuturor
familiilor. Astfel că, în unele familii problema de faţă, apare şi dispare destul de rapid.
În altele, devine un mod de viaţă. Unii copii au o asemenea personalitate, încât le este
imposibil să se poarte altfel decât să-şi provoace părinţii. Unii părinţi sunt ei cei care,
prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea conflicte. Fiecare familie e
diferită şi fiecare situaţie este unică. O certitudine există, aceea că discuţiile
contradictorii sunt lipsite de speranţă. Consider însă că soluţia în asemenea cazuri o
constituie atitudinea părintelui. El este, de fapt, singura persoană din cele implicate în
schimbul de replici, care are un anume grad de maturitate. Este inutil să se simtă
ameninţat de hărţuirea verbală a copilului. Este timpul pentru consecinţe rezonabile,
consistente. Cel mai potrivit ar fi să nu se ia în seamă atât de serios acţiunea copilului
şi să-l ignore total, în cazul în care acesta insistă să fie el cel care are ultimul cuvînt.
Pe de altă parte, anumite aspecte nu trebuie ignorate. Putem conştientiza sentimentele
sale :”Îmi dau seama cât eşti de supărat pe mine.”, dar, în acelaşi timp îi şi putem
limita acţiunile “Nu-ţi voi permite să fii necuviincios.”
Decideţi acum care sunt consecinţele raţionale pentru un abuz verbal.
Anunţaţi-i pe copii ce anume nu toleraţi şi precizaţi-le urmările. Când depăşesc limita,
acţionaţi în consecinţă. Dacă v-aţi gândit la toate acestea înainte de a se întâmpla,
atunci veţi fi mult mai siguri, neavând o atitudine defensivă şi fiind apţi să controlaţi
situaţia. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli.
Există însă o situaţie şi mai complicată, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, din
perspectiva relaţiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-problemă, cei născuţi capricioşi.
În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe trăsăturile
de personalitate, ce pot fi observate, încă de la naştere. Una dintre aceste caracteristici
de reactivitate a fost descrisă drept “stare”, “dispoziţie”, “capriciu”, “toană”. Bebeluşii
apar cu o dispoziţie identificabilă, ca parte a personalităţii lor. Răspunsul nostru la
viaţă poate fi unul pozitiv sau negativ. Această trăsătură iniţială nu se schimbă în
timp.
Copiii cu o stare pozitivă sunt nişte bebeluşi încântători. Dacă le sunt împlinite
nevoile, sunt fericiţi şi satisfăcuţi în permanenţă. Aceştia zâmbesc mereu şi-şi fac
părinţii să se simtă în siguranţă. Însă cei cu o dispoziţie negativă sunt total diferiţi. Se
ştie că toţi bebeluşii plâng dacă au un disconfort, dar cei capricioşi plâng din orice.
Aparent, părinţii nu pot face nimic să-i înveselească. Conform studiilor se
cunoaşte faptul că putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile şi să le supunem pe
cele nedorite, însă nu putem schimba un copil în ceea ce nu este. Dacă acestui tip de
copil i se spune în mod constant că trebuie să fie vesel, dispoziţiile sale negative
sporesc. El nu este aşa intenţionat, ci din cauză că aceasta este personalitatea lui. Când
părinţii încearcă să-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a înţelege de
ce, realizează că nu este plăcut şi devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând
personalitatea unui astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu
răbdare şi toleranţă, un copil dificil poate părea aproape neutru.
Trebuie să se renunţe la încercarea de a-l face fericit. Este o pierdere de timp
şi-i atrage atenţia copilului asupra stării sale; astfel negativismul va creşte.
Comportamentul negativ poate deveni- întâmplător- o unealtă de manipulare. Copiii
învaţă cum să uzeze de acest tip de răspuns pentru a-i domina pe ceilalţi. Când un
asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-şi sentimentele reale, e bine ca
părinţii să-l asculte, dar să-i pună şi o limită de timp, pentru a se proteja. Când lista
plângerilor este prea lungă, cereţi-i acestuia să se gândească la un singur lucru bun.
Uneori pot fi capabili să enunţe unul. Sau schimbaţi subiectul, orientându-vă către
ceea ce-i place lui, printr-o întrebare bine plasată.
E de reţinut că starea sa dificilă nu constituie întreaga personalitate.
Amintiţi-vă celelalte lucruri pozitive, ce-l caracterizează şi acordaţi-le atenţia
cuvenită. Pentru a putea tolera capriciile lor e util ca părinţii să nu-i “sufoce” cu
prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia vor.
În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt
aspect, acela al modului în care părinţii conversează de cele mai multe ori cu copiii
lor, copiii obişnuiţi.
Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă :”Nu face asta!” şi “Fă asta!” În
timpul unei zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă timpul dând “ordine” decât
comunicând cu grijă. Ca părinţi, trebuie să ne îndrumăm copiii să înveţe
comportamentele acceptate social, dar şi pe cele inacceptabile din acest punct de
vedere.
• “E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!”
• “Nu vorbi cu gura plină!”
• “Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!”
• “Nu-ţi uita banii de buzunar!”
• “Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!”
• “Vino direct acasă de la şcoală!”
• “Spală-te pe mâini înainte de masă!”
• “Fă-ţi duş!”
• “Mergi la culcare!”
Uneori suntem atât de “prinşi” în “ordine”, încât uităm să
transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru
că-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să facem un efort pentru a ne
face înţeleşi.
În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru “A”:
• atenţie
• acceptare
• aprobare
• afecţiune
Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să
ne atragă atenţia doar prin greşeli. Au nevoie de atenţie şi o primesc! Atenţia unui
părinte furios este mai bună decât deloc. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în
seamă este cel al “greşelilor”, atunci vor continua să se comporte neadecvat.
Orice conduită care atrage atenţia, fie prin răspunsuri pozitive, fie negative, se
va repeta. În mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente
‘potrivite’ ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac
ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa această tehnică trebuie doar să
recunoaştem asemenea acţiuni şi să-l felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de câte
ori e cazul.
• “ Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât
înainte.”
• “ Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o
dovadă reală de diplomaţie.”
• “ Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.”
• “ Cineva şi-a amintit să agaţe prosoapele în cuier în baie. Excelent!”
• “Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.”
• “Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.”
Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt
buni.Trebuie acordată atenţie atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm
acceptul nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să ştie că-i
iubim, chiar şi când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greşeşte trebuie să
fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu persoana. Copiilor nu ar trebui să li
se spună niciodată:” Eşti un băiat rău!” sau “Eşti o fetiţă rea!” Putem condamna
acţiunea, dar nu trebuie să damnăm copilul. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, care
judecă rău intenţionat. Ei învaţă întotdeauna şi de aceea fac greşeli.
Aprobarea trebuie de asemenea oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi
acceptăm ca indivizi. “Îmi place de tine, aşa cum eşti”. Au nevoie să audă
complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea
necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi sunt pentru noi.
Ultimul “A” este afecţiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările
sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil- pentru a-i transmite afecţiune-
construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt
mici, atingerea face parte din îngrijirea de bază. Dovezile scurte, rapide de afecţiune
sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai
independenţi, cu atât îşi petrec mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie
avut în vedere că în educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru
aceasta, şi nu pot fi ratate.
Părinţii ar fi bine să-şi petreacă mai mult timp oferind cei “patru A” decât
dând ordine. Recompensele sunt enorme.

3. Relaţia copil - bunici

A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii. Aşa cum afirma o
bunică: “Este singura relaţie în care indivizii sunt nebuni unii după alţii, doar pentru
că respiră!”
Bunicii din ziua de azi îndeplinesc alte roluri foarte importante, mai ales în
familiile tinere; nu sunt doar cei ce pregătesc o mâncare delicioasă, spun poveşti la
culcare copiilor sau îi îmbrăţişează cu căldură. Copiii continuă să aibă nevoie de
stabilitate, de timp şi de îngrijirea bunicilor, într-o lume în care divorţul, relaţiile
distante între părinţii, cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor. Mare parte dintre
familiile contemporane sunt mult mai ocupate decât înainte. Când atât mama, cât şi
tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor, compania şi sprijinul
atât de necesar acestora.
Divorţul a început să însemne schimbare, adaptare pentru din ce în ce mai
mulţi copii. Pe parcursul primilor ani după divorţ, mulţi copii au sentimente puternice
de tristeţe, singurătate şi furie.
Părinţii sunt, în mod obişnuit, atât de implicaţi în propriile lor probleme
cauzate de schimbări, încât nu prea au timp şi răbdare să răspundă aşa cum ar trebui
dorinţelor copiilor. Bunicii pot fi o sursă foarte bună de sprijin, un fel de “port sigur
pe timp de furtună”. Un aspect esenţial îl constituie faptul că bunicii trebuie să evite
după divorţ să facă comentarii negative asupra fostului ginerei/ fostei nurori. Ei pot
conştientiza problemele pe care le are cuplul, fără a distruge imaginea copiilor despre
părinţi. Mai mult decât atât, îşi pot exprima dragostea şi grija faţă de copii, pentru a le
oferi atenţia suplimentară de care au nevoie.
Mulţi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o
distanţă apreciabilă de aceştia, din punct de vedere geografic. Există diferite metode
de comunicare pentru tot atât de mulţi bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis.
Căile tradiţionale de păstrare a legăturii includ scrisori, telefoane şi vizite. Multe
familii îşi trimit copiii la bunici o săptămână sau toată vacanţa de vară. Altele aleg să
plece cu mai multe generaţii împreună la o cabană şi să reînnoade vechile legături.
Alţi bunici se folosesc de mijloacele moderne, cum ar fi casetele audio sau
camerele video, ce conţin înregistrări fie ale lor, fie ale nepoţilor, prin care pot fi
alături, chiar dacă se află la mare distanţă unii de alţii. Indiferent de modalităţile
folosite pentru a păstra relaţiile între generaţii totul ajută atât celor tineri, cât şi celor
în vârstă.
Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul
dedicat activităţilor potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân întreaga
viaţă. Pentru cei ce nu locuiesc aproape de nepoţii lor distanţa poate fi un factor, care
să împiedice toate acestea. Dar chiar şi momentele scurte în care citim unui copil sau
în care ne plimbăm cu el pot constitui clipe de împlinire sufletească.
Faptul că există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-şi
formeze încrederea în sine. Se deschide o poartă de comunicare pentru copil, atunci
când există cineva care este preocupat de toată activitatea sa, care e interesat de
planurile sale. Pentru el e important să conştientizeze existenţa cuiva, care-l poate
sfătui în momentele importante, mai ales când trebuie să ia decizii. A-i fi alături
copilului înseamnă multe. Cititul poveştilor, de pildă, permite nu doar relaţionarea cu
copilul, dar ajută, de asemenea, la formarea cunoştinţelor şi deprinderilor. Dacă cei
mici sunt capabili să citească, e bine ca bunicii să-i solicite să le citească. Compania
bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt duşi nepoţii sau lucrurile
deosebite pe care bunicii le fac pentru ei, dar şi perioadele calme, de linişte, când a fi
împreună în viaţa de zi cu zi este extrem de important. De aceea, e bine ca cei mici să-
şi urmărească bunicile în grădină, în bucătărie sau la cumpărături.
Pe de altă parte, copiii obţin siguranţă şi stabilitate, cunoscând faptul că
aparţin unei familii extinse, cu o istorie specială. Şi e util ca bunicii să le
împărtăşească celor mici poveşti despre trecut, despre stră-străbunici, mai ales dacă
ele pot reflecta într-o anumită măsură personalitatea celor care nu mai sunt. E bine ca
tradiţiile familiei să nu fie uitate, iar copiii să fie părtaşi la pregătirea diverselor tipuri
de mâncare, specifică anumitor sărbători.
Uneori copiii se tem să devină adulţi, pentru că-i văd pe cei mai în vârstă ca ei
nefericiţi. De aceea, e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni care abordează viaţa
optimist şi le oferă o imagine pozitivă despre viitor; adică- de bunici capabili să le
transmită numai lucruri bune.
Un alt aspect interesant este acela că bunicii nu trebuie să traverseze stresul
zilnic, pe care-l înfruntă părinţii şi de aceea copiii pot să-şi depăşească situaţiile
dificile create la şcoală sau în alte contexte, uzând de înţelegerea, sprijinul şi
înţelepciunea lor. Orice moment cu bunicii contează! Iar pentru ei, nepoţii sunt la fel
de importanţi. De aceea, e util ca orice bunic să-i înţeleagă. Prietenii sunt esenţiali
pentru adolescenţi şi preadolescenţi şi, în consecinţă, bunicii trebuie să ştie numele
acestora şi motivele pentru care sunt prietenii nepoţilor lor. Dacă locuiesc în apropiere
pot să-i invite la masă sau să meargă cu toţii în excursii.
De asemenea, bunicii ar putea să-şi dovedească interesul pentru grupul
muzical favorit al nepoţilor, pentru sportul practicat de aceştia sau pentru hobby-urile
lor. Îi pot însoţi în diversele “spectacole” sau “meciuri” importante şi în felul acesta
efortul copiilor va fi apreciat, iar ei se vor simţi încurajaţi în ceea ce fac. Nu trebuie
neapărat ca bunicii să-i întrebe dacă au învins sau dacă au reuşit în ceea ce şi-au
propus, ci doar să devină curioşi faţă de lucrurile noi învăţate, faţă de ceea ce îi
pasionează pe ei. Nepoţii au nevoie de sprijin şi nu trebuie să simtă că sunt puternic
valorizaţi, doar dacă obţin performanţe remarcabile.
Ce se întâmplă însă când bunicii îşi asumă rolul de părinţi ai nepoţilor lor?
Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta şi poate reprezenta multe modificări în
organizarea vieţii, de la finanţe la schimbarea carierei până la mutări şi schimbări ale
stilului de viaţă.
La cei implicaţi în creşterea nepoţilor se înregistrează adesea un simţ al
responsabilităţii foarte ridicat. Margaret Jendrek de la universitatea Miami din Ohio a
intervievat 114 bunici, aflaţi în această situaţie. Majoritatea îngrijea doar un nepot, dar
erau câţiva care aveau grijă chiar de 5. Cercetarea a avut în vedere aproape numai
bunicuţe. Jendrek a identificat 3 tipuri de bunici:
• bunici care aveau grijă zilnic de nepoţi, pe o perioadă extinsă
• bunici care locuiau cu nepoţii, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu
deţineau custodia legală a acestuia
• bunici care obţinuseră responsabilitatea legală faţă de nepotul lor
Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în cele mai multe situaţii, de copilul
fiicei lor decât a fiului, mai ales în situaţiile de custodie legală. Bunicii din prima
categorie îngrijeau în special bebeluşi, iar ceilalţi- copii până la 14 ani. Toate cele trei
grupuri au precizat că această situaţie le-a afectat stilul de viaţă, prieteniile, familia şi
căsnicia. Aproape trei sferturi dintre ei au enunţat schimbări majore în planurile şi
obiceiurile lor zilnice. Aşa cum era de aşteptat, bunicii care aveau custodia totală
asupra nepoţilor au indicat cele mai importante schimbări. Iar mai mult de jumătate
dintre ei- aproape două treimi dintre cei din această categorie- au raportat prezenţa
unui simţ al responsabilităţii mult mai ridicat, datorită faptului că îngrijesc
nepotul/nepoţii.
Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoţii se află doar cu bunicii variază,
funcţie de tipul de îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima categorie a
invocat programul de lucru încărcat al mamei copilului, în vreme ce bunicii din a treia
categorie s-au referit la probleme emoţionale ale mamei. Ajutorul financiar a fost
motivul cel mai des întâlnit oferit de cei care locuiau cu nepotul.
În general, aproape două treimi dintre bunici şi-au oferit ajutorul. Bunicii din a
doua categorie au grijă de copiii, chiar dacă părinţii acestuia sunt apţi să realizeze
acest lucru. De aceea, faptul că nu ei deţin autoritatea legală asupra copilului, îi
determină pe bunicii aflaţi în această situaţie să fie mai tensionaţi decât celelalte două
tipuri.
Oricum, aceştia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că
obţinerea custodiei legale asupra copilului ar însemna admiterea faptului că propriul
lor copil este un părinte nepotrivit, ceea ce ar implica probleme de tip emoţional foarte
puternice. Autorul studiului a observat că toţi bunicii, indiferent de tipul căruia îi
aparţin, sunt dornici să ofere nepoţilor lor un mediu familial stabil.
Dintre toţi cei menţionaţi, se pare că cei din prima categorie sunt cei care
definesc cel mai bine din punct de vedere social noţiunea de “bunic”. Dar în toate
situaţiile ei au nevoie de un sprijin şi o încurajare suplimentară din partea celorlalţi
membri ai familiei.
Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relaţiile dintre
membrii săi nu poate să nu cuprindă şi imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre noi
tânjeşte după momentele în care toată familia era împreună. Dacă ar fi să am o dorinţă
ascunsă, aceea ar fi probabil ca firul, început poate de bunica bunicii mele, să nu se
rupă şi ca fiicele, nepoatele mele şi toate generaţiile de femei care vor urma să-l
păstreze şi să construiască tot ce-i mai bun, având ca temelie asemenea relaţii.

4. Divorţul
Cu toţii cunoaştem multe cupluri care au copii şi care au divorţat sau s-au
separat. Nimeni nu are nevoie să i se reamintească numărul bărbaţilor, femeilor şi
copiilor care au trecut sau chiar trec printr-o experienţă de tipul acesta.
Divorţul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai
mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toţi ceilalţi membri ai
familiei, copiii şi prietenii- sunt afectaţi de o asemenea ruptură. Urmările “şocului” se
simt şi este greu de suportat să auzi că un alt cuplu s-a destrămat. Dacă unul sau ambii
parteneri discută cu cei apropiaţi ceea ce se întâmplă aceştia se află într-o situaţie
foarte delicată, pentru că nu se pot decide pe cine să susţină. Este tentat să atribuim
vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar în realitate acest fapt nu ajută nimănui. Dacă
suntem cu adevărat prieteni, atunci e bine să evaluăm corect situaţia, înainte de a
aborda orice fel de atitudine.
Există perioade înainte sau în timpul divorţului, când copiii au nevoie să
discute cu cineva din cercul apropiat părinţilor lor. Copiii care se tem să nu-şi
rănească mama sau tatăl rămân cu întrebări fără răspuns şi acesta este momentul în
care bunicii sau o altă rudă apropiată pot interveni. Există căi de a-i determina pe
copii să-şi exprime temerile. Adesea o întrebare formulată delicat, care aşteaptă un
răspuns deschis, în cadrul unei discuţii sincere poate fi o mare uşurare pentru copiii
dornici să afle ce se întâmplă şi chiar ce li se va întâmpla lor dacă părinţii se despart.
Au trecut vremurile în care noi adulţii ne păcăleam, spunându-ne că cei mici
nu observă nimic din ceea ce se întâmplă sau că ei sunt optimişti şi că vor înfrunta cu
uşurinţă cea mai mare încercare din viaţa lor de până atunci. Copiii sunt puternic
afectaţi de schimbările din familia lor. Ei au nevoie să ştie ce se întâmplă şi să li se
spună într-un mod propiat vârstei lor. Profesorii sau alte persoane care au grija lor pot
juca un rol foarte important în aceste momente. Să sperăm că ei sunt informaţi la timp
de situaţia din familia copiilor şi pot să urmărească evoluţia acestora, cunoscând
starea creată acasă. Un profesor abil îşi poate oferi sprijinul, angajându-l pe copil în
activităţi care să-i distragă atenţia, stârnindu-i interesul pentru lucruri captivante. E
bine ca uneori profesorii să trimită acasă părinţilor câteva însemnări, în care să laude
activitatea copilului. Cei care sunt nevoiţi să se mute de la un părinte la altul la sfârşit
de săptămână pot fi obosiţi, epuizaţi în prima zi a săptămânii de şcoală. Doar dacă este
permanent informat profesorul va fi capabil să ia în considerare manifestările de acest
tip ale copilului şi să le interpreteze corect.
Chiar dacă nu ni se întâmplă nouă asemenea evenimente nefericite, trebuie să
ţinem cont şi să explicăm copiilor cât mai realist ce se întâmplă altor cupluri, dacă
acestea trec printr-o situaţie de criză. Pentru că un astfel de “incident” care îi afectează
pe cei apropiaţi nouă, poate genera copiiilor noştri sentimente de nesiguranţă legate de
propria familie. De aceea ei au nevoie să le întărim încrederea în relaţia noastră,
oferindu-le permanent dovezi de dragoste.
Deşi femeia se simte liberă după divorţ, odată divorţată- fie tânără, fie de
vârstă mijlocie- nu este fericită. Nefericirea sa poate reieşi din numărul crescând al
celor care merg la psihiatru sau recurg la alcool. Din patru femei divorţate, una este
alcoolică. Cazurile de suicid sunt de 3 ori mai multe decât la cele căsătorite. La foarte
scurt timp după obţinerea divorţului femeia realizează că viaţa nu i se schimbă
neapărat în bine. Lumea îşi formează cu greu o opinie pozitivă despre femeia care
renunţă la o căsnicie, pentru că mariajul este încă privit ca cea mai puternică formă de
relaţie umană. Societatea o poate respecta, şi chiar invidia, dar nu o poate considera o
persoană capabilă să intre în viaţa cuiva pentru a aduce fericire. Unii cercetători pun
în discuţie o problemă, şi anume, dacă această creştere vizibilă a cazurilor de divorţ se
datorează în mare parte incompatibilităţii temperamentale dintre soţ şi soţie sau altor
cauze. Astfel, chiar dacă incompatibilitatea este acceptată a fi cauza separării în cazul
celor proaspăt căsătoriţi, cum poate cineva să explice situaţia celor aflaţi într-o
căsnicie de foarte multă vreme?
Într-o vreme a pilulelor contraceptive, a revoluţiei sexuale şi a îmbunătăţirilor
de statut multe femei au ajuns să creadă că plăcerea şi încântarea sunt preferabile
stabilităţii vieţii de persoană căsătorită. Adesea constatăm că soţul şi soţia trăiesc
împreună mulţi ani, au copii, împart bucuria şi durerea şi dintr-odată soţia caută să
divorţeze, fără să existe vreo modificare palpabilă în atitudinea obişnuită a soţului.
Motivul este acela că, până mai ieri, femeia accepta rutina, dar astăzi nu mai este
înclinată să procedeze astfel.
Acolo unde modernitatea a pătruns într-o măsură substanţială divorţul a fost
mult mai prezent. Şi este evident că în marile oraşe fenomenul este mult mai vizibil
decât în localităţile din provincie, în cele izolate. Atmosfera socială este cea care a
subminat sistemul familial sacru.
Este oare divorţul un fapt de damnat sau nu? Întrebarea este dacă e
recomandat să păstrăm uşa larg deschisă acestuia, chiar cu riscul dezintegrării
familiei? Astfel, un răspuns afirmativ nu ar trebui să ne îngrijoreze atunci când
constatăm o creştere a ratei divorţului. Ar trebui oare să se interzică divorţul, iar
uniunea maritală să fie stabilită pentru eternitate? O alternativă ar fi aceea ca divorţul
să nu fie interzis legal, pentru că în anumite circumstanţe este de neevitat, dar în
acelaşi timp societatea ar trebui să întreprindă orice acţiune posibilă pentru a îndepărta
cauzele fricţiunilor şi separărilor dintre soţi şi pentru a salva copiii de la a rămâne fără
adăpost. Este cert că legea nu poate face nimic, dacă societatea încurajează cauzele ce
determină divorţul.
Dacă acesta nu poate fi interzis în totalitate, sub ce forme ar trebui să fie
permis? Cine ar trebui să-şi exerseze dreptul de a divorţa? Doar soţul, doar soţia sau
amândoi? Ar trebui să existe sau nu o procedură de separare diferită, pentru fiecare în
parte?

Există câteva teorii referitoare la divorţ:

1. Divorţul liber fără nici o restricţie legală sau morală. Sunt cei ce privesc
mariajul doar din perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i ataşează nici un fel de
spirit sacru şi care nu iau în considerare valoarea socială a căminului şi a familiei. Cu
cât îndepărtează şi înlocuiesc mai repede legăturile de căsătorie, cu atât îşi vor permite
mai multă plăcere. Sunt cei ce sprijină teoria, conform căreia a doua dragoste este mai
plăcută. Prin această afirmaţie nu numai că valoarea socială a familiei a fost uitată, dar
au fost ignorate şi încântarea şi satisfacţia oferite de stabilitatea conjugală. Se poate
astfel afirma că această teorie este una dintre cele mai imature şi nefondate.

2. Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce


trebuie păstrate intacte şi în siguranţă. Cuvântul “divorţ” ar trebui eliminat din
dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia şi bărbatul, odată căsătoriţi, ar trebui să ştie că,
exceptând moartea, nimic nu îi poate separa. Este aceeaşi teorie sprijinită de biserica
catolică de secole, teorie susţinută şi astăzi de către reprezentanţii săi.
Susţinătorii acestei teorii sunt în scădere în întreaga lume. Acum doar Italia şi
Spania aderă la ea. Adesea, chiar în Italia sunt mulţi cei care sunt împotriva acestei
legi şi se fac eforturi pentru ca legea divorţului să fie recunoscută oficial. Mulţi nu
mai doresc să suporte în continuare o căsnicie ratată.
Unii autori afirmă că italienii, de pildă, recurg la relaţii sexuale interzise,
tocmai datorită inexistenţei unei legi a divorţului. Mai mult de 5 milioane de italieni
consideră că viaţa lor nu ar însemna nimic, dacă nu ar exista păcatul. O publicaţie
italiană nota că interzicerea divorţului a creat probleme serioase. Mulţi dintre italieni
au renunţat la naţionalitate, tocmai din acest motiv. Atunci când o agenţie italiană de
specialitate a întreprins un sondaj, 97% dintre femei a răspuns negativ la întrebarea
”Este divorţul potrivnic principiilor religioase?”.
Biserica este cea care continuă să se cantoneze în păstrarea acestei reguli şi să
vină cu argumente pentru susţinerea ei.
Nu este nici o îndoială că mariajul reprezintă o legătură sacră şi că ar trebui să
dureze. Dar poate fi păstrat doar atâta vreme cât cei doi parteneri cooperează unul cu
celălalt. Există situaţii în care nu e posibilă o înţelegere reciprocă între soţi. În
asemenea circumstanţe forţa legii nu ar trebui folosită pentru a-i ţine alături unul de
celălalt, doar în numele legăturii conjugale. Teoria bisericii a fost un eşec total. Este
însă o discuţie care deja nu mai este de pertinenţa noastră.

3. Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie. În lumea veche


mulţi oameni aveau acest punct de vedere, dar acum nu credem să mai aibă
susţinători.

4. Căsătoria este o instituţie sacră şi sistemul vieţii de familie e respectabil, dar


calea către divorţ ar trebui deschisă ambilor soţi- în anumite condiţii- şi procedura de
dizolvare a căsniciei ar trebui să fie aceeaşi pentru amândoi.
Suporterii similarităţii drepturilor familiale, eronat denumită egalitatea
drepturilor între un bărbat şi o femeie, sprijină această teorie. Conform acestor
indivizi, aceleaşi condiţii, aceleaşi limite şi aceleaşi restricţii existente în cazul femeii,
ar trebui să existe şi în cazul bărbatului şi aceleaşi modalităţi de a depăşi impasul care
le sunt deschise bărbaţilor, să le fie oferite şi femeilor. Ei resping orice altă soluţie,
care este injustă şi discriminatorie.

5. Este cert că instituţia căsătoriei este sacră, sistemul vieţii de familie este
respectabil, divorţul este abominabil şi este datoria esenţială a societăţii de a îndepărta
cauzele care-au condus la divorţ, deşi acesta nu poate fi interzis total; modalităţile de a
depăşi situaţia trebuie să fie permise atât femeii, cât şi bărbatului. Procedura ce va fi
adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie însă diferită în cazul lor. Divorţul
este unul dintre exemplele de drepturi diferite ale bărbatului şi femeii. Aceasta este
teoria care reprezintă punctul de vedere islamic, ţările musulmane urmând-o parţial.
Divorţul nu înseamnă sfârşitul unei familii, ci o tranziţie către o nouă formă de
familie. Această tranziţie este de obicei dureroasă pentru membrii săi. Necazul
adulţilor se combină cu necesitatea dezvoltării abilităţii de a răspunde copiilor şi
nevoilor acestora. Oricum, părinţii pot găsi căi de a se ajuta pe sine şi pe copii pentru
a depăşi această tranziţie dificilă.

Când îi anunţăm pe copii că divorţăm?


Imediat ce considerăm că divorţul este inevitabil, îi înştiinţăm. Nu trebuie să
fim surprinşi, dacă ei ştiu deja. Cheia este onestitatea. Nu e recomandat să le oferim
false speranţe că relaţia maritală va continua, dacă este evident contrariul. Nu trebuie
să învinovăţim partenerul pentru tot şi trebuie să conştientizăm că separarea nu este în
nici un caz din vina copiilor. Ei se învinovăţesc adesea pentru problemele maritale ale
părinţilor.
Cum le spunem copiilor?
• Explicaţia să fie simplă şi directă
• Ambii părinţi să-i anunţe, pentru că altfel ar părea că doar unul singur
este responsabil de divorţ
• Nu trebuie să dramatizeze sau să devină sentimentali
• Să se evite senzaţia de remuşcare sau “devastare”
• Ambii părinţii trebuie să-i “asigure” din nou pe copii că-i iubesc
• Să fie anunţaţi cu cine şi unde vor locui, dacă s-a decis deja aceasta;
dacă nu, amândoi părinţii trebuie să-i încurajeze să-şi exprime
dorinţele, în acelaşi timp precizându-le că nu vor avea povara alegerii
sau respingerii unuia dintre părinţi
• Nu trebuie să li se facă false promisiuni, legate de o eventuală
reconciliere
• Dacă există probabilitatea unei competiţii în obţinerea custodiei sau a
drepturilor, copiii trebuie să ştie că ei nu vor fi implicaţi în procedurile
tribunalului; tind să fie foarte temători, atunci când e nevoie să apară în
instanţă şi să vorbească în public împotriva unuia dintre părinţi
• Să nu fie încurajaţi să ia partea unuia sau altuia dintre părinţi
• Să li se ofere garanţii de către ambii părinţi, că îi vor sprijini ori de câte
ori va fi nevoie (dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat)
• Să se solicite ajutorul unui specialist, în cazul în care copilul nu poate
înfrunta situaţia
Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinţi. Ei
manifestă frecvent anumite comportamente, de la vârste timpurii, în perioadele de
stress.

Perioada de la 0 la 2 ani

Comportamente
• Iritabilitate sau hiperactivitate
• Dificultăţi de somn
• Visul devin coşmar
• Plînge
• Refuză mâncarea
• Tulburări digestive
• Mohorât şi indiferent
• Începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora

Cum pot interveni părinţii


• Părinţii trebuie să îşi viziteze copiii, nefiind recomandat ca aceştia să
se mute dintr-un loc în altul
• Trebuie păstrată relaţia cu părintele sau bunicii care îl au în custodie pe
copil
• E bine ca cel mic să fie îmbrăţişat ori de câte ori simte nevoia
• Părinţii să fie consecvenţi

Perioada de la 3 la 5 ani
Comportamente
• Teamă de abandon sau separare
• Teama de a sta singur
• Teama că părinţii nu-l mai iubesc, pentru că nu se mai iubesc unul pe
celălalt
• Reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare,
cum ar fi suptul degetului
• Fabulează pe tema împăcării părinţilor
• Continuă să-i includă pe ambii părinţii în jocurile “de-a familia”
• Se comportă din ce în ce mai “rău”
• Poate fi agresiv cu păpuşile sau cu celelalte jucării
• Poate fi agresiv faţă de părintele cu care locuieşte
• Se învinovăţeşte pentru despărţirea părinţilor
• Are nevoie de sprijin/atenţie parentală
• Îi scade abilitatea de a învăţa sau de a-şi aminti
• Are dificultăţi de centrare în sarcină
• Este preocupat
• Poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de acelaşi sex
este absent
• Posibilă retragere

Cum pot interveni părinţii


• În permanenţă să-i “asigure” pe copii de dragostea lor
• Să le ofere garanţii că îl vor putea vedea pe celălalt părinte, dacă
aceasta se va întâmpla cu adevărat
• Să le reamintească faptul că nu ei poartă vina pentru divorţ
• Ambii părinţi să-şi recunoască durerea provocată de divorţ şi mai ales
de neputinţa de a schimba situaţia
• Să le explice unde vor locui, care sunt regulile de vizitare şi altele
• Să fie consecvenţi cât de mult posibil, zi de zi
• Să înceteze să “rănească” - prin acţiuni sau verbal- pe cei din jur şi
chiar pe ei înşişi
• Să se implice în permanenţă ca părinte, separând tensiunile post-
maritale de problemele părinteşti
• Să permită copilului apropierea de părintele de acelaşi sex cu el
• Să evite comentariile negative la adresa celuilalt părinte; copiii aparţin
ambilor părinţi
• Să nu comunice cu celălalt părinte prin intermediul copilului; dacă
nu-şi pot vorbi civilizat unul celuilalt prin telefon sau faţă în faţă, să-şi
trimită note sau să apeleze la un mediator
• Să nu solicite niciodată copilului să-l informeze despre întâlnirile
celuilalt
• Să discute cu ceilalţi părinţi care se confruntă cu astfel de probleme

Perioada de la 6 la 8 ani

Comportamente
• Există dificultăţi de identificare sexuală dacă lipseşte contactul cu
părintele de acelaşi sex
• Îl poate idealiza pe părintele absent
• Adesea este mai agresiv şi mai furios cu mama, dacă aceasta este
părintele care îl are în custodie
• Se simte trădat de părinţi
• Are coşmaruri violente
• Izbucneşte în lacrimi fără motiv
• Reapare anxietatea separării
• Teama de “ce ne vom face de-aici înainte” poate determina un
comportament dezorganizat din partea copilului
• Nu poate uza de fabulaţie pentru a nega, aşa cum fac preşcolarii, dar nu
este încă nici suficient de matur pentru a percepe necazul
• Este uşor de distras, are dificultăţi la învăţat sau la orice altceva
• Simte că părintele are un rol activ şi deliberat în despărţire
• Se simte neiubit şi construieşte poveşti despre părintele absent
• Se poate plănge de dureri de stomac sau de cap
• Pretinde că totul e în regulă, neagă orice discomfort sau tristeţe
• Poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile, cum ar fi:
minciuna, furtul sau agresiunea
• Solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită
• Poate încerca să-i găsească mamei un nou partener
• Are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii

Cum pot interveni părinţii


• Nu se sugerează copilului că trebuie ca el să fie “capul familiei” sau
“ajutorul principal “ în casă; adesea ei iau toate aceste exprimări, exact
aşa cum sunt; devin de multe ori copii “parentizaţi”
• Să le explice motivele de divorţ în termeni pe care să-i înţeleagă
• Să accepte sentimentele copiilor ca fireşti, fără a încerca să le schimbe

Perioada de la 9 la 12 ani

Comportamente
• Loial ambilor părinţi
• Extrem de furios, foarte expresiv
• Uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie şi şoc
• Este începutul pubertăţii şi este uneori dificil, mai ales când nu este
disponibil părintele de acelaşi sex
• Vede cum părinţii încalcă regulile, pe care el şi le-a însuşit chiar de la
ei
• Încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede responsabil pentru divorţ
• Are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între
părinţi
• Îi este ruşine de ceea ce se întâmplă familiei sale
• Are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia
acestora
• Este derutat, încercând să înţeleagă cine este el şi unde îi este locul
• Poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative
• Când părinţii se află în conflict are- în mod frecvent- dureri de cap sau
de stomac
• Adesea ia partea numai unuia dintre părinţi

Cum pot interveni părinţii


• Să nu îl ia pe copil ca aliat împotriva celuilalt părinte
• Să accentueze faţă de copil trăsăturile pozitive ale celuilalt părinte, mai
ales în acest stadiu, când copiii au tendinţa de a-şi întemeia imaginea
de sine pe imaginile pe care şi le construiesc despre proprii părinţi
• Să fie precauţi în a face afirmaţii legate de asemănările de orice fel ale
copilului cu celălalt părinte
• Să fie stabili şi consecvenţi în îndeplinirea rolului de părinte
• Să accepte sentimentele copilului, chiar dacă este greu; ei au nevoie să
vadă, să simtă, să fie iubiţi
• Să-l ajute pe copil să păstreze relaţia cu părintele de acelaşi sex, mai
ales acum în perioada pubertăţii
• Să implice copilul în activităţi diverse
• Să programeze timp liber pe care copilul să-l petreacă singur, cu
fiecare dintre părinţi, în cazul în care nu există pericolul unui abuz

Perioada de la 13 la 18 ani

Comportamente
• Furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau
lucrurilor
• Relaţia cu părinţii poate deveni mai distantă, pentru că el este mai
independent
• Îl blamează pe părintele, pe care îl consideră responsabil pentru divorţ
• Îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli
• Este responsabil faţă de copiii mai mici
• Are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie
• Pare mai matur decât cei de vârsta sa
• Poate alege să evite conflictul din familie, părăsind-o fie fizic, fie
emoţional
• Prezintă un mare risc de suicid; poate deveni izolat şi depresiv
• Se poate “refugia” în alcool, droguri sau relaţii intime nepotrivite
pentru a scăpa de durere
• Poate lua decizii care să-i modifice viaţa total, fie pozitiv, fie negativ
• Se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai
mult decât poate realiza
• Se poate întoarce la comportamente copilăreşti, devenind din nou
dependent
• Adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în
vizită (mai ales în cazul copiilor care s-au mutat)
• Are dificultăţi în a-şi vedea părintele cu un alt partener
• Explorând problemele sexuale proprii i se pare greu să-şi vadă părinţii
exprimându-şi afecţiunea faţă de noii parteneri
• Îşi poate pune probleme în legătură cu abilitatea sa de a construi o
relaţie cu cineva, atunci când proprii părinţi eşuează
• Se poate simţi uşurat dacă conflictul permanent a încetat odată cu
separarea părinţilor, mai ales în cazul în care a fost implicată şi
violenţa

Cum pot interveni părinţii

• Să fie corecţi, pentru că ei se află la vârsta la care nu suportă să nu li se


acorde încrederea
• Să negocieze cu ei
• Să evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt părinte
• Să le permită adolescenţilor să ia propria decizie în ceea ce-l priveşte
pe celălalt părinte
• Să existe o consecvenţă în stabilirea şi respectarea regulilor de către
ambii părinţi
• Să menţină stabilitatea; să evite schimbările majore, pe cât posibil
• Să discute despre teama copiilor de a fi abandonaţi
• Să nu-i privească pe adolescenţi ca pe nişte copii cu probleme
• Să evite în a-i împovăra pe copii cu îndatoriri casnice parentale

Ideea de bază este aceea că divorţul este foarte greu de suportat pentru copii.
Dar dacă părinţii reuşesc să depăşească bine momentul, într-un mod amiabil şi se
centrează pe nevoile acestora, pot reduce efectele negative şi-i pot ajuta să devină
cetăţeni responsabili.
Mulţi copii din zilele noastre pot fi oricând “prinşi la mijloc” de un divorţ
parental. Cei din familiile divorţate suportă consecinţe dureroase, dar cei care sunt
sprijiniţi şi cărora li se oferă informaţii legate de modul în care trebuie să reacţioneze
în astfel de situaţii pot depăşi mai uşor momentele limită.
Cum se poate realiza acest lucru? “Co-parentarea” este o expresie utilizată
pentru a-i descrie pe părinţii divorţaţi sau separaţi, sensibili la necazul copiilor lor,
care îşi însuşesc tehnici prin care să evite să-şi determine copilul să aleagă pe unul
dintre ei. Trebuie să admitem că multor cupluri le este foarte greu să divorţeze pe o
cale amiabilă. De obicei există furie, resentimente, dezamăgire şi durere. Părintele se
poate folosi în mod eronat de copil, considerându-l un fel de “instrument”, prin care
controlează accesul celuilalt părinte la fiul/fiica sa sau la suportul financiar. Toate
acestea expun copilul unui risc mărit, împovărându-l şi mai mult decât este în urma
problemelor generate de divorţ.
Câteva surse de conflict sunt:
• banii
• problemele medicale
• educaţia religioasă/educarea valorilor
• planuri pentru educaţie sau carieră
• concediile
• timpul liber (sporturile, hobby-urile)
• disciplina
• stilurile parentale
Când familia se reorganizează în urma separării sau a divorţului,
responsabilităţile parentale trebuie şi ele să fie modificate.E recomandabil să nu se
uite de ce este foarte important să dezvoltăm un nou parteneriat, ca părinţi ai copiilor
noştri.
• O relaţie cooperantă între doi adulţi referitoare la probleme parentale ajută copiii
în procesul general de adaptare a acestora la divorţ sau separare
• Conflictul între foştii parteneri este, probabil, inevitabil; ceea ce contează este cum
este rezolvat acest conflict
• Strategiile distructive de depăşire a crizei îi afectează pe toţi din familie; un
rezultat pozitiv este dat de strategiile constructive
A învăţa despre divorţ şi problemele cu care se confruntă copiii
permite părinţilor să-i protejeze, atunci când apar asemenea situaţii. Există câteva
soluţii:

1. Stabilirea unei baze pentru o relaţie “co-parentală” pozitivă, prin care părintele:
• Să ia în considerare atât timpul petrecut de el cu copilul, dar şi de celălalt
părinte
• Să elaboreze un program de petrecere a timpului liber, în care să fie incluşi
ambii părinţi
• Să facă eforturi pentru a respecta termenii acordului de alocare a timpului
• Să-l anunţe pe celălalt părinte dinainte, dacă există modificări de plan
• Să-şi pregătească copilul într-o manieră pozitivă pentru întâlnirile cu
celălalt părinte
• Să nu întreţină discuţii cu fostul partener pe tema custodiei, vizitelor sau
sprijinului material- atunci când se întâlnesc pentru a prelua copilul
• Să asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu
celălalt părinte, dar să-l sfătuiască să le discute deschis cu acesta
• Să-şi rezolve problemele cu părintele celălalt în particular, fără prezenţa
altcuiva
• Să fie flexibil în ceea ce întreprinde- legat de relaţia copilului cu celălalt-
pentru a respecta nevoile fiecăruia
• Să nu-şi considere copilul un “mesager”, “colector de pensie alimentară”
sau “spion”

2. Întreţinerea unei comunicări clare şi permanente cu copilul, prin care acesta trebuie
să conştientizeze următoarele:
• Nu el este cel ce a cauzat divorţul
• Nici un părinte nu-şi respinge copilul
• Va continua să aibă familie, chiar dacă părinţii săi nu mai sunt căsătoriţi
• Deşi sentimentele părinţilor unul faţă de celălalt s-au schimbat, dragostea
lor pentru copil a rămas aceeaşi
• Părinţii vor continua să aibă grijă de el
• Părinţii încearcă să ajungă la un acord în ceea ce priveşte explicaţiile
oferite copilului, referitoare la cauzele divorţului; copilul are nevoie doar
de explicaţii clare; alte detalii îl derutează
• Odată stabilit totul, copilul trebuie să ştie care sunt lucrurile care se
schimbă: cu care dintre părinţi va locui şi când va putea să-l vadă pe
celălalt părinte, unde va locui şi unde va merge la şcoală, când îşi va vedea
celelalte rude: bunici, unchi, mătuşi
3. Menţinerea unei griji permanente a părintelui şi faţă de sine.
Funcţie de circumstanţe, energia emoţională şi fizică a părintelui este destul de
scăzută. Trebuie să existe modalităţi prin care acesta să-şi revină, pentru a putea să
ofere copilului întregul său sprijin.Există o serie de stări cu care copilul se confruntă
în asemenea situaţii, iar părintele trebuie să-l ajute să le depăşească. De aceea, se
recomandă ca acesta să-i asigure copilului:

- Permanentă încurajare
• Copilul să fie convins că nu a fost vina lui
• Să i se reconfirme dragostea ambilor părinţi faţă de el
• Să i se precizeze că este normal să fie trist, în urma părăsirii căminului de
către celălalt părinte
- Stabilitate
• Părintele să menţină relaţia pe care o are cu copilul, încurajându-l şi pe
celălalt să procedeze la fel
• Să i se fixeze copilului un program relativ asemănător în ambele case
• Schimbările ce intervin în viaţa copilului să se facă pe cât posibil, foarte
lent, oferindu-i-se acestuia oportunitatea de a discuta despre ele şi de a
recunoaşte eforturile întreprinse şi efectul lor benefic
- Încurajare
• Copilul să fie încurajat să se joace cu prietenii sau să se implice în alte
activităţi potrivite vârstei sale
• Să fie sfătuit să-şi urmeze aceleaşi interese pe care le avea înainte de
divorţ sau separare
- Corectitudine
• Copilul să nu fie întrebat direct sau indirect pe care dintre părinţi îl
iubeşte mai mult
• Părintele să fie corect în în alocarea timpului pe care şi-l petrece cu
copilul, respectând şi programul celuilalt

- Onestitate
• Părinţii trebuie să conştientizeze dorinţa copilului, de a-i vedea din nou
împreună, dar nu trebuie să-i dea false speranţe
• Să se discute sincer cu copilul despre schimbările sau mutările care-l vor
afecta, înainte ca acestea să apară

- Sprijin
• Să fie sprijinită nevoia copilului de a-şi vizita celălalt părinte
• Să fie susţinută dorinţa copilului de a-şi iubi în continuare ambii părinţi;
copilul să ştie că, indiferent de statutul marital al părinţilor, el trebuie să-i
iubească pe amândoi

- Siguranţă
• Părinţii să nu încerce să-şi considere copilul consilierul sau sursa lor de
sprijin emoţional; văzându-şi părintele dependent de el, copilul se va simţi
foarte nesigur; de aceea, acesta trebuie să-şi găsească un adult care să-l
susţină în asemenea momente
• Să i se reamintească faptul că părinţii vor continua să aibă grijă de el
- Încredere
• Părintele să-i arate copilului că are încredere în abilitatea acestuia de a se
adapta schimbărilor

- Formarea şi menţinerea unui cerc de sprijin


• Părinţii să promoveze relaţiile dintre copil şi alţi adulţi de încredere,
incluzând familia extinsă, prietenii şi profesioniştii specializaţi în
asemenea probleme

Sunt multe aspectele ce apar în contextul unui divorţ, de aceea e util să


enunţăm câteva dintre remarcile ce trebuie evitate, ele având un puternic impact
negativ asupra copilului.
• “Dacă nu te porţi cum trebuie, te trimit să locuieşti cu tatăl/mama ta”
• “Eşti leneş/ încăpăţânat/ nervos exact ca tatăl/mama ta”
• “Aş putea să mă descurc mai bine singur.”
• “Dacă n-ai fi fost aici, aş fi putut…”
• “Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu.”
• “Mama/tatăl tău te-a pus să faci afirmaţia aceasta.”
• “Tatăl/mama ta nu ne iubeşte pe nici unul, altfel nu ne-ar fi părăsit.”
• “Nu poţi avea încredere în el/ea.”
• “Dacă te-ar fi iubit ţi-ar fi trimis pensia alimentară la timp.”
• “Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ea.”
• “Dacă nu-ţi place ce ţi-am cumpărat eu, cere-i tatălui/mamei tale ceva
mai bun.”
• “Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?”
• “Într-o zi mă vei părăsi şi tu, exact ca mama/tatăl tău. Promite-mi că nu
mă vei părăsi niciodată!”
• “Eşti tot ce am. Eşti singura persoană pe care mă pot baza.”

Una dintre problemele cele mai dificile pentru părinţii care îşi împart
responsabilitatea asupra copilului o constituie ”dreptul la vizită”.
Există astfel câteva scopuri parentale constructive, care promovează
bunăstarea copiilor, ajutându-i să crească sănătoşi şi fericiţi.
• Ambii părinţi ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-şi ajuta copiii să
crească şi să se dezvolte armonios
• În general, părinţii ar trebui să încerce să se respecte, cel puţin de
dragul copiilor
• Fiecare părinte ar trebui să respecte punctul de vedere al celuilalt, în
ceea ce priveşte modul de creştere a copiilor, încercând să fie, pe cât
posibil, consecvenţi.
• Fiecare părinte are dreptul să ştie ce se întâmplă cu copilul, atunci când
merge în vizită la celălalt (să cunoască persoanele care-l îngrijesc
atunci când mama/tatăl său nu se află acolo)
• Părinţii ar trebui să încerce să fie de acord asupra educaţiei religioase
copilului; să stabilească şi care dintre ei va urmări dacă acesta
frecventează sau nu orele de specialitate
• Este extrem de important ca fiecare să cunoască adresa şi toate datele
de identificare ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de muncă
• Ambii părinţii trebuie să conştientizeze faptul că programul de vizitare
se schimbă odată cu creşterea copilului şi cu diferenţierea nevoilor
acestuia

Reguli acceptate de vizitare

1. Să existe programe flexibile de vizită


• Celălalt părinte trebuie anunţat înainte dacă apar modificări în programul
de vizitare şi, în cazul în care copilul pleacă în vacanţă cu părintele la care
se află în custodie, celălalt trebuie să cunoască itinerariul
• Trebuie luat în considerare faptul că e posibil ca programul de vizită să fie
afectat de anumite planuri ale copilului
• Trebuie respectată dorinţa lor de flexibilitate

2. Vizitele să fie considerate aspecte fireşti ale noului program al copilului


• Părinţii să găsească activităţi care să le permită lor şi copiilor să-şi
construiască relaţia, dar care să le ofere şi oportunitatea de a petrece mai
mult timp împreună
• Să ofere un echilibru între distracţie şi responsabilitatea faţă de copii
• Să fie încurajate vizitele care-i includ pe bunici şi familia extinsă
• Părinţii să le amenajeze copiilor un loc al lor, fie şi doar o parte dintr-o
cameră sau chiar o cameră întreagă, pentru ca atunci când merg în vizită la
celălalt părinte să se simtă ca acasă
• Să fie sprijiniţi copiii în a-şi face prieteni prin împrejurimi, pentru a avea
parteneri de joacă în ambele cămine
• Să devină o obişnuinţă pregătirea copiilor pentru vizită
• Să se alcătuiască de către părinţi o listă de obiecte pe care acesta să le
ia/aducă cu el; dacă copilul este suficient de mare îşi poate pregăti singur
bagajul
• Uneori, dacă este posibil, e bine să li se permită copiilor să-şi aducă şi
câţiva prieteni
• Dacă există mai mulţi copii, părinţi pot din când în când să meargă separat
cu ei, pentru a putea acorda timp fiecăruia în parte

3. Să existe respect pentru fostul soţ/fosta soţie şi grijă faţă de copii


• Părintele care vine în vizită trebuie să apară la timp
• Dacă în programul de vizită este inclusă şi o altă persoană (noul partener al
tatălui/mamei sale) copilul trebuie anunţat dinainte
• Dacă părintele care nu mai locuieşte cu familia îşi schimbă adresa, slujba,
numerele de telefon, trebuie să-şi anunţe fosta soţie/ fostul soţ

Activităţi nepermise într-o vizită

Unii părinţii se folosesc de vizite pentru a-şi atinge scopuri distructive,


acţionând pentru a-şi răni fostul partener, pentru a-i distruge viaţa, pentru a se răzbuna
pentru durerile provocate în prezent sau în trecut. În acest sens, ei folosesc anumite
strategii. Acestea pot crea chiar o relaţie mai ostilă cu fostul soţ/ fosta soţie şi pot
afecta grav relaţia dintre copil şi unul sau ambii părinţi. Pentru a evita asemenea
efecte devastatoare e recomandat să se respecte următoarele:

1. Să nu se refuze comunicarea cu fostul partener.


• Să nu fie “folosit” copilul ca mesager în probleme legate, de pildă, de
sprijinul financiar; sunt aspecte ce trebuie discutate doar de adulţi
• Copilul nu trebuie învinovăţit pentru anularea sau schimbarea programului
de vizitare; acestea sunt responsabilităţile adulţilor
• Să nu fie transformat copilul în “spion” al părintelui
• Momentele în care copilul este luat şi adus nu trebuie transformate în
oportunităţi de declanşare a conflictului dintre părinţi; problemele să se
rezolve fie la telefon, fie atunci când copilul nu este de faţă

2. Să nu se încerce destrămarea relaţiei copilului cu celălalt părinte


• Să nu se încerce culpabilizarea copilului pentru faptul că-şi petrece timpul
şi cu celălalt părinte
• Vizitele nu trebuie folosite ca premii pentru un comportament bun al
copilului şi nici nu trebuie interzise, dacă acesta s-a comportat altfel decât
se aştepta de la el
• Părintele să nu-i mărturisească copilului faptul că este trist şi se simte
singur, dacă acesta îl vizitează pe celălalt
• Să nu se interzică vizitele celuilalt părinte, ca o formă de a-l pedepsi pentru
greşelile trecutului sau pentru că nu a plătit la timp pensia alimentară a
copilului, pentru că asemenea atitudini îl pedepsesc pe copil, care este
nevinovat
• Nu trebuie interzise vizitele doar pentru că unul dintre părinţi consideră că
celălalt “nu merită” să-şi vadă fiul/ fiica. Aceasta se poate întâmpla doar în
cazul în care fostul partener reprezintă o adevărată ameninţare pentru
copil; altfel, adulţii şi copiii au nevoie şi merită să se vadă
• Nu trebuie invocate false acuzaţii de abuz, doar pentru a nu mai permite
părintelui să-şi viziteze copilul
• Să se încerce evitarea interferării activităţilor de petrecere a timpului liber
a copilului (sporturi, hobby-uri) cu momentele în care acesta se întâlneşte
cu celălalt părinte; uneori poate că e posibil ca adultul să se alăture
copilului, în asemenea situaţii
• Copilul să nu fie admonestat pentru obiectele lăsate la celălalt părinte,
pentru că e bine ca el să simtă că aparţine ambelor cămine
• Să nu se pretindă că este bolnav copilul, doar pentru a-l împiedica pe fostul
partener să-şi viziteze fiul/ fiica
• Nu trebuie interzis celuilalt părinte să-şi caute copilul la telefon

3. Să nu se transfere furia faţă de fostul partener asupra relaţiei părintelui cu


copilul
• Nu trebuie rănit copilul prin apariţii întârziate la întâlnirea stabilită sau prin
neprezentare.

4. Să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce “cumpărarea” dragostei sau a


loialităţii sale
• Să nu se permită copilului să-l şantajeze pe celălalt părinte, condiţionând
dreptul de a fi vizitat de cumpărarea anumitor obiecte
• Părintele să nu încerce să-l mituiască pe copil
• Nu trebuie ca celălalt părinte să fie un fel de “amic” al copilului, pentru că
acesta are nevoie de un părinte, în adevărata accepţiune
• Nu e nevoie ca timpul alocat vizitei să fie plin de activităţi extraordinare;
se pot realiza şi activităţi domestice, de rutină, la care să participe
împreună, copilul şi părintele (gătit, curăţenie)

Odată cu separarea părinţilor, copiii se confruntă cu o mulţime de probleme,


aşa cum am precizat anterior: le este dor de celălalt părinte; când sunt mici se
învinovăţesc pentru divorţul părinţilor; alţii încearcă într-un mod disperat să-i împace;
sunt trişti; se plâng, unii dezvoltă comportamente negative.
Există 4 mari categorii de explicaţii pentru rezultatele negative ale copiilor,
care au trecut prin experienţa divorţului.

1. Sărăcia sau chiar reducerea substanţială a resurselor financiare,


care adese aurmează unui divorţ, reprezintă una dintre cauzele principale ale
problemelor copiilor. De fapt, rezultatele negative “tipice” ale celor aflaţi într-o astfel
de situaţie seamănă foarte mult cu cele ale copiilor săraci.
Când copiii sunt sau devin săraci, fie că părinţii sunt căsătoriţi sau nu, se
întâlnesc mulţi factori care dezechilibrează. Astfel, cel puţin 55% dintre femeile din
Canada, însoţite de copii au fost nevoite să se mute după separare în locuri mai
aglomerate, poluate, zgomotoase, cu case mai sărăcăcioase. Ca rezultat, sănătatea le-a
fost afectată, atât cea fizică, cât şi cea psihică. Zonele învecinate erau mai nesigure,
erau mulţi copii săraci, care aveau rezultate slabe la şcoală şi care erau implicaţi în
acte de delincvenţă juvenilă.Mai mult, părintele custode, în general mama, are
dificultăţi, lucrând mai multe ore pentru a se putea întreţine. Întoarsă acasă, se simte
obosită şi mai puţin dornică să-i acorde atenţie copilului său. În consecinţă, copiii
mamelor divorţate, care sunt sărace sau nesigure din punct de vedere financiar,
primesc mai puţină atenţie, îndrumare, încurajare şi afecţiune decât cei de vârsta lor.
Sunt mame incapabile, dintr-o serie de motive, să monitorizeze activitatea şcolară a
copiilor lor, succesul sau insuccesul acestora. În afara şcolii copiii pot fi singuri acasă,
cu alţi copii, nesupravegheaţi sau chiar pe străzi. Sunt cei implicaţi în acte de
delincvenţă juvenilă sau în relaţii intime prea timpurii.
De aceea, dacă am încerca să eliminăm sau să reducem semnificativ sărăcia,
consecinţele divorţului nu i-ar mai afecta atât de puternic pe copii.

2. Cele analizate anterior au scos la iveală cea de-a doua cauză: diminuarea
îndeplinirii obligaţiilor părinteşti. Divorţul creează o serie de factori de tensiune
pentru părinţi, în special pentru custode, căruia îi este foarte greu să depăşească
situaţia, dacă este sărac.
Aceste influenţe nefaste reduc timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează
negativ modalităţile de manifestare a afecţiunii, cresc instabilitatea parentală, permit
etalarea unei mai mari durităţi sau din contră o permisivitate exagerată din partea
adultului. După divorţ, mulţi părinţi eşuează în a-şi îngriji copiii, nu le oferă un
program stabil, un adăpost departe de tensiunile externe. Confruntaţi cu nevoile
proprii de viaţă socială şi companie a adulţilor, mulţi părinţi divorţaţi devin adesea
“amicii” copiilor lor şi abdică de la responsabilităţile parentale. Astfel, acestor
adolescenţi le lipsesc îndrumările şi autoritatea părinţilor.
3. Mulţi părinţi divorţaţi sunt atât de împovăraţi emoţional şi financiar, încât
devin, cel puţin temporar, depresivi, în timp ce alţii iniţiază o căutare disperată a unui
nou partener, care-i face mai puţin disponibili pentru copiii lor şi nu le permite să
răspundă copiilor pe măsura aşteptărilor acestora.

4. Părinţii care continuă să se certe şi să abuzeze verbal unul de celălalt în faţa


copiilor după divorţ cauzează o tensiune enormă acestora. Ei sunt întotdeauna afectaţi
de dezacordurile dintre părinţi, fie în timpul unei căsnicii, fie după divorţ. Conflictul
parental poate determina depresia, ostilitatea, agresivitatea şi alte activităţi
nepotrivite ale copiilor. Mai mult decât atât, un asemenea conflict este un model de
rol disfuncţional pentru ei. Copiii învaţă faptul că neînţelegerile pot fi rezolvate numai
prin “luptă”. Această lecţie induce consecinţe negative asupra viitoarelor lor relaţii,
inclusiv cea maritală.
Furstenberg în 1991 afirma: ”Majoritatea copiilor afectaţi de divorţ prezintă
probleme comportamentale înainte de divorţul propriu-zis. Acesta doar le intensifică.
Temperamentul adolescenţilor şi factorii familiali solicitanţi cu care se confruntă
reprezintă alte forţe care afectează modul în care se manifestă aceştia într-o situaţie de
divorţ. Adolescenţii cu temperamente dificile se comportă diferit de cei cu o fire mai
liniştită. În ceea ce priveşte factorii familiali stresanţi, fiecare situaţie de divorţ diferă.
Ele se deosebesc funcţie de problemele existente şi de metodele de a le depăşi.
Datorită acestor circumstanţe diverse, adolescenţii au atitudini negative faţă de
întreaga situaţie şi de cei implicaţi.”
Anumiţi cercetători au sugerat că ar exista diferenţe funcţie de vârsta şi sexul
copiilor, în ceea ce priveşte adaptarea lor la divorţ. Şi au prezentat şi câteva
argumente în favoarea acestei afirmaţii. Astfel, s-a constatat că fetele se acomodează,
în general, mai bine, deşi nu neapărat şi la o eventuală recăsătorire a mamei custode.
Există o diversitate largă a nivelelor de adaptare, funcţie de personalitatea copilului şi
de condiţiile din familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vârstă. Copiii foarte mici,
cei sub 4 ani, pot să nu observe absenţa unui părinte, pe care l-au văzut şi înainte
foarte rar; dacă mama- ca principală persoană care s-a ocupat de îngrijirea lor- se
comportă bine, e posibil ca ei să nu fie afectaţi semnificativ. E mult mai probabil ca ei
să se adapteze foarte bine şi unei recăsătoriri a părintelui custode.
Oricum, dacă sărăcia se dovedeşte a fi o consecinţă a separării sau o precede
pe aceasta, copiii din categoria de vârstă sub 10 ani tind mult mai mult să fie afectaţi
decât adolescenţii, în special în termenii dezvoltării lor intelectuale. Noi cercetări
indică cu claritate că sărăcia din perioada copilăriei timpurii împiedică dezvoltarea
cognitivă şi verbală. În consecinţă, întârzie adaptarea copiilor la grădiniţă. Mulţi
dintre ei ajung în clasa I nepregătiţi pentru a citi şi în felul acesta un ciclu educaţional
este ratat, încă de la început. În contrast, un copil care devine sărac doar în timpul
adolescenţei poate avea deja o bază solidă, pe care să-şi întemeieze succesul şcolar.
Adesea copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 10 ani pot fi cei mai influenţaţi
negativ, pentru că nu sunt suficienţi de maturi să înţeleagă pierderea şi circumstanţele
familiale schimbătoare. La fel de bine însă, şi copiii cei mai mari pot fi afectaţi
semnificativ de cele 4 cauze prezentate anterior.
Pentru adolescenţi o situaţie absolut dificilă apare când părintele custode
pierde ocazia de a comunica cu el şi de a-l monitoriza. Adolescenţa este deja o
perioadă în care “tentaţiile” către devianţă abundă, iar un tânăr lipsit de susţinerea
parentală se poate “pierde” sub influenţele negative ale celor de vârsta sa. Şi
rezultatele şcolare au de suferit. De asemenea, tinerele adolescente cu părinţi separaţi
sunt supuse unui mare risc de a deveni active din punct de vedere sexual şi cel mai
adesea- însărcinate. Acest fapt se accentuează mai ales când mama are relaţii intime
numeroase.
Băieţii au probleme de comportament în şcoală pe parcursul stadiilor iniţiale şi
în primii doi ani după divorţ; suferă un declin în performanţa academică; devin mai
expuşi la consumul de droguri şi alcool, prezintă un risc mărit de comportament
agresiv, acumulează un procent mai mare de abandon şcolar decât cei neimplicaţi în
situaţii de divorţ. Fetele prezintă semne de depresie după divorţul părinţilor şi în urma
schimbărilor survenite în viaţa lor. Tot ele înregistrează o scădere a performanţei
şcolare, acumulează un procent ridicat de abandon şcolar, în comparaţie cu cele din
familiile intacte şi îşi părăsesc căminul, alăturându-se unei persoane mai mature şi
începându-şi relaţiile intime mai devreme decât cele din familiile obişnuite.
Sunt oare ajutaţi copiii de recăsătorirea părinţilor? Nu există foarte multe
cercetări pe această temă. În Statele Unite studiile arată că, în vreme ce recăsătorirea
mamei poate sprijini financiar familia şi poate fi foarte bună pentru mamă, adesea are
consecinţe negative asupra copiilor, în special pentru fetele care au avut o relaţie
foarte apropiată cu mama lor. Acestea îl detestă pe intrus, în timp ce băieţii profită de
situaţie pentru a-şi petrece cât mai mult timp departe de casă. Un alt aspect negativ ar
fi acela că fetele sunt expuse şi abuzului sexual din partea taţilor vitregi sau a
prietenilor mamei. În anumite studii unele tinere, studente fiind în momentul
chestionării, au recunoscut că au distrus în mod deliberat relaţia mamei cu celălalt,
manifestându-şi resentimentele faţă de acesta. Pentru ele, recăsătorirea mamei a fost
urmată de o perioadă de comportament relativ deviant, atitudinea lor cauzându-i
acesteia o mare durere.
Am menţionat deja că adolescenţii întârziaţi şi tinerii adulţi tind să-şi
părăsească familia, odată cu recăsătorirea părintelui custode. Acesta poate fi rezultatul
conflictului cu noul părinte vitreg sau al faptului că noul cuplu nu îl face pe copil să
se simtă binevenit sau pentru că- subtil sau nu- este “încurajat” să plece.
Există însă şi o parte pozitivă, mulţi copii apreciind prezenţa unui părinte
vitreg, afecţiunea acestuia. Mai mult decât atât, mulţi băieţi sunt avantajaţi de un rol
suplimentar de adult autoritar în familie. Mulţi copii beneficiază de asemenea de
reţeaua lor de rudenie extinsă la bunici şi fraţi vitregi. Studii asupra tinerilor, care au
trecut printr-o recăsătorire a părintelui custode au demonstrat că aceştia sunt puternic
ataşaţi de familia reconstruită şi “beneficiază” emoţional în urma acestui proces. Este
astfel posibil ca unele din efectele pozitive ale refacerii familiei să nu apară decât
târziu, la adulteţe. Cercetările s-au centrat pe copii şi adolescenţi, aşa încât rezultatele
asupra adulţilor lipsesc încă.
Fenomenul divorţului este o problemă mult mai complexă decât se consideră,
în general. Statisticile referitoare la el sunt dificil de înţeles şi, în consecinţă, sunt
eronat interpretate în mod frecvent.
Astfel, aproape o treime dintre căsătoriile din Canada sfârşesc prin divorţ şi
rata este, într-o anumită măsură, mai mare în cazul recăsătoririlor. Despărţirile sunt
mai des întâlnite la cuplurile care coabitează. În prezent, nu există predicţii solide în
ceea ce priveşte un declin evident sau o creştere vizibilă a ratei de divorţ într-un viitor
apropiat.
Divorţul şi recăsătoria sunt instituţii ale adulţilor. Astfel că ele permit
separarea indivizilor dintr-un cuplu şi le dau posibilitatea foştilor parteneri de a se
căsători cu alţii. Ca instituţii, cele două nu reprezintă cel mai bine interesul copiilor.
Nu este surprinzător că mulţi, deşi nu majoritatea, suportă consecinţe grave în urma
divorţului părinţilor şi unele dintre aceste efecte negative durează chiar şi până în
adulteţea lor.
Am sesizat că divorţul este adesea însoţit de sărăcie şi o reducere
semnificativă a resurselor financiare. Acest factor contribuie la amplificarea
rezultatelor negative ale divorţului asupra unităţii familiale de tip mamă- copil şi
asupra şanselor de reuşită în viaţă ale copiilor.
În unele societăţi europene, în special în Olanda şi Suedia, reţeau de securitate
socială compensează puternic, astfel încât familiile cu un singur părinte (de pildă,
mama) au o rată scăzută de sărăcie, similară celei a familiilor cu doi părinţi; în jur de
7%. Consecinţele negative ale divorţului asupra copiilor nu au dispărut în întregime,
dar sunt cu siguranţă mai puţin pronunţate decât în Canada şi Statele Unite.
În orice familie, un divorţ este un semn pentru noi toţi de a ne mobiliza. Faptul
că acum sunt mai multe despărţiri nu înseamnă că sunt mai puţin dureroase. Când o
familie se află în criză este de datoria tuturor să ajute într-o anumită măsură, să
intervină. Copiii sunt viitorul nostru şi merită atenţia noastră totală şi sprijinul
necondiţionat. Este responsabilitatea noastră colectivă de a-i proteja pe cei implicaţi în
divorţ. Adulţii divorţează unul de celălalt, dar în nici un caz de copiii lor, însă pentru
aceştia din urmă perspectiva pare diferită, de cele mai multe ori.

5. Moartea unuia dintre membrii familiei

Un astfel de eveniment poate duce la distrugerea modelelor de viaţă pentru


foarte multă vreme. Există, de altfel, un număr de factori, care determină aceste
cosecinţe nefaste ale morţii, incluzând:
• Cine moare. Pentru că moartea în societăţile moderne este atribuită
la scară extinsă celor în vârstă, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare
din punct de vedere emoţional. În cazul morţii copilului unic există probabilitatea ca
părinţii să divorţeze, iar dacă nu, oricum rolurile parentale se pierd cu totul. În
familiile de tip patriarhal din trecut, moartea tatălui reprezenta de asemenea un
eveniment întâmpinat cu emoţii puternice, determinând în acelaşi timp serioase
probleme economice pentru întreaga familie
• Contribuţia defunctului la solidaritatea familiei. Datorită faptului că
familiile devin mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât şi social, în multe
cazuri generaţia bunicilor este cea care oferă cheia legăturilor familiale. În casa
acestora se reunesc toţi în vacanţă; sprijinirea lor permanentă constituie baza
reînnodării relaţiilor dintre fraţi, mai ales în cazul celor care s-au dispersat în lume.
Odată cu moartea bunicilor, aceste legături dintre mătuşi, unchi şi verişori suferă mari
modificări, fiind de cele mai multe ori influenţate negativ, în cazul în care există şi o
moştenire.
• Cum mor membrii familiei şi modelele de asistenţă familială în
procesul de dispariţie a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi
extrem de stigmatizante pentru membrii familiei. Inegalităţile în ceea ce priveşte
îngrijirea celor aflaţi în suferinţă, cum ar fi povara îngrijirii părintelui doar de către
unul dintre fraţi, pot determina atitudini ostile din partea celorlalţi fraţi, care nu au
contribuit deloc la aceasta.
Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de
lungă durată poate avea efecte dureroase. Fiecare persoană îşi exprimă suferinţa
diferit.
Există, în fapt, 5 stadii pe care le parcurge cineva aflat într-o asemenea
situaţie. E posibil însă ca ele să nu fie urmate cu exactitate. Se poate ca cineva să
repete acelaşi stadiu de mai multe ori, în sensul că situaţii- precum găsirea unui obiect
drag celui pierdut- pot determina inducerea unei stări extrem de negative şi
reîntoarcerea la stadiul de suferinţă profundă.

1. Negarea- Stadiul “Nu, nu mie.”


Acest stadiu este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în
viaţă încă se aşteaptă să-l vadă venind.
2. Furie- resentiment- Stadiul “De ce mie?.”
Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă e furios pe alţii
pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios şi pe
partenerul decedat, pentru că a murit.

3. Acord- Stadiul “Dacă eu fac asta, tu faci asta.”


Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/ soţia se doreşte
stabilirea unui acord cu Dumnezeu:” Voi deveni mai bun/ bună, dacă mi-l aduci
înapoi.”

4. Depresia- Stadiul “Chiar s-a întâmplat.”


Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei
atrage după sine depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana
respectivă e absorbită de o stare de linişte dureroasă.

5. Acceptarea- Stadiul “Asta este…”


Momentul în care cel rămas în viaţă trebuie să-şi continue drumul.

Moartea este o realitate pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa s-o înfrunte.
Părinţii pot începe să abordeze moartea ca parte a vieţii de zi cu zi, chiar
înainte de prezenţa unui astfel de eveniment în familie. O plantă sau o pasăre moartă
constituie un moment potrivit al deschiderii unei conversaţii pe această temă.
E bine să se înceapă din timp, părintele să fie sincer şi să-şi încurajeze copiii
să-şi prezinte opinia despre moarte.
Discuţiile periodice despre moarte sunt importante, de vreme ce înţelegerea
acesteia reprezintă un proces gradual. Copiii vor primi informaţiile, dacă se simt
pregătiţi, iar înţelegerea fenomenului se va accentua, odată cu dezvoltarea lor.
Copiii simt pierderea celor iubiţi ca şi adulţii, deşi durerea e exprimată adesea
în diverse moduri: prin joacă, artă sau chiar prin indisciplină. Ei înfruntă durerea
funcţie de intensitatea relaţiei pe care o aveau cu cel decedat.
Vom încerca o prezentare a diferitelor reacţii ale copiilor, funcţie de vârsta pe
care o au în momentul morţii cuiva foarte apropiat.

Nou-născuţi până la 3 ani


Chiar şi cei foarte mici simt când rutina familiei este distrusă şi cei din jurul
lor au o stare emoţională deosebită. Dar, cu toate acestea, cei care aparţin acestei
categorii de vârstă înţeleg foarte puţin fenomenul.

Reacţia copilului:
Modificări de somn, mâncare şi stare generală.
Cum se intervine:
• Păstraţi cadrul obişnuit cât mai mult posibil
• Oferiţi îngrijire constantă. Dacă părintele este prea afectat, e util să
caute o persoană de încredere, care să-l substituie în îngrijirea copilului

Copii cu vârsta cuprinsă între 3- 6 ani


În mod obişnuit, copilul nu va înţelege că moartea este permanentă. El s-ar
putea gândi la acest fenomen ca la ceva temporar sau reversibil sau chiar ar putea
părea neafectat. Sunt obişnuite temerile sale conform cărora celor morţi le este frig
sau foame în coşciug.
Reacţia copilului:
Poate avea coşmaruri; e posibil să repete întrebările legate de moarte sau să se
întoarcă la comportamente anterioare, timpurii.
Pentru că are experienţe limitate în acest sens, poate face conexiuni
neplauzibile. De pildă: Mătuşa Ioana a murit din cauza unei dureri de cap. Tata spune
că-l doare capul. Poate că va muri şi el.
Cum se intervine:
• Priviţi copilul în ochi şi atingeţi-l cu căldură, când discutaţi despre
moarte.
• Scurtaţi timpul în care sunteţi departe de copil. Asiguraţi-vă că ştie
unde sunteţi şi cum vă poate găsi
• Evitaţi cuvinte, precum: “somn”, “odihnă“, “pierdere”, “trecere în
nefiinţă”
• Explicaţi-i fenomenul în termeni concreţi, cum ar fi: “cineva care nu
respiră, nu mănâncă, nu merge la baie sau nu se dezvoltă”.
• Repetaţi explicaţiile simplu, sincer, ori de câte ori sunteţi solicitat de
către copil
• Asiguraţi-l din nou că este în siguranţă şi că aveţi în plan să fiţi
permanent prezent; precizaţi-i că oamenii mor doar când îmbătrânesc.
• Permiteţi-le să-şi exprime sentimentele, cum ar fi: pictarea unor
imagini, citirea şi prezentarea de poveşti despre moarte sau despre cei
iubiţi sau reconstituirea înmormântării.

Copii cu vârsta cuprinsă între 6- 9 ani

Un copil la această vârstă poate privi moartea ca pe ceva care vine


şi duce oamenii departe sau care poate să se ia ca o răceală. Unii se pot gândi că
persoana decedată se va întoarce.
Se pot învinui pentru moartea sa, pentru că au dorit la un moment dat ca acesta
să dispară (“Ce n-aş da să nu-l mai văd!”) sau pentru că au fost incapabili să-l ajute (
“ Nu l-am ajutat pe bunicul să tundă iarba. Acum a murit.” ) Apar, de asemenea,
temeri legate de moarte.
Reacţia copilului:
Copilul se poate simţi agitat, confuz sau trist sau poate chiar să nu prezinte nici
un fel de semn. E obişnuită şi teama de a nu fi abandonat de alţi membri ai familiei.
Adesea sunt obsedaţi de cauzele morţii, precum şi de procesele fizice ce au loc după
moarte.
Cum se intervine:
• Fiţi un bun ascultător. Corectaţi orice idee confuză pe care o poate
avea copilul
• Oferiţi ocazii de joacă
• Asiguraţi-l că moartea nu a fost din vina sa
• Oferiţi oportunităţi de a deschide discuţia cu copilul în linişte,
citind poveşti legate de acest subiect
• Un copil care se decide să nu discute despre ce s-a întâmplat îşi
poate aşterne gândurile într-un jurnal sau se poate exprima prin
desen

Copii cu vârsta cuprinsă între 9- 12 ani

Preadolescenţii înţeleg mai bine permanenţa morţii. Unii din această categorie
de vârstă pot părea neafectaţi de moarte, dar doar la suprafaţă. Ei văd moartea ca pe o
pedeapsă pentru faptele rele.
Reacţia copilului:
Furie îndreptată către o varietate de persoane: faţă de sine, de părinţi, de alţii,
de persoana care a murit, de fraţi. Vina şi durerea se nasc din această furie.
Cum se intervine:
• Asiguraţi-l că persoana nu a murit pentru că el a fost “rău”
• Abordaţi tema cât mai delicat

Adolescenţi
Adolescenţii înţeleg precum adulţii acest fenomen şi realizează că
fiecare va muri cândva. Îşi pot asuma, într-o manieră inadecvată, responsabilităţi de
adult, cum ar fi cele legate de bunăstarea familială şi financiară.
Îşi pot asuma chiar rolurile persoanei decedate, îşi pot nega sentimentele sau
îşi pot exprima furia, fapt ce creează o suferinţă suplimentară.
Reacţia adolescentului:
Se poate simţi derutat, responsabil, neajutorat, furios, trist, singur.
Cum se intervine:
• Vorbiţi-i fără să-l criticaţi sau să-l judecaţi
• Exprimaţi-vă propriile sentimente faţă de moarte
• Vegheaţi asupra stopării asumării de către acesta a altor roluri decât
cele potrivite pentru el
• Reasiguraţi-l de faptul că nu el a cauzat moartea
• Continuaţi să-l sprijiniţi şi să-l ascultaţi, deşi poate părea că a depăşit
situaţia
• Acordaţi-i timp pentru singurătate şi reflecţie. Fiţi la dispoziţia sa, când
are nevoie.

În general, prima experienţă familială a morţii este cea a bunicilor.


În urma intervievării unui număr de studenţi ai universităţii americane Trinity s-a
constatat că percepţia acestora era că, în mod normal, moartea vine la cei în vârstă, la
cei care şi-au trăit complet viaţa. În cazul chestionării celor aparţinând claselor sociale
inferioare sau minorităţilor, răspunsul a fost că moartea vine prematur datorită
violenţei.
Pe lângă moartea soţului sau a copilului, cea a părinţilor determină adesea la
adulţi o mare suferinţă. Aşa cum nota Ralph Keyes: “Cred că atunci când îţi pierzi
părinţii e ca şi cum linia de apărare s-a dus. Eşti în spatele unei formaţiuni de soldaţi,
în care se trage, iar primele două rânduri se prăbuşesc…. Îmi amintesc că atunci
când a murit mama, un preot mi-a spus că te simţi vulnerabil într-un fel în care nu te
simţeai când îţi trăiau părinţii. Trebuie să mergi înainte şi să spui:’ Sunt gata să-mi
asum responsabilitatea în lume.”
Un alt aspect strâns legat de tema morţii îl reprezintă descrierea văduviei în
literatura de specialitate.
Într-una din cărţile sale referitoare la femei şi la problema morţii, Sally Cline
observă cum stigmatul văduviei derivă din faptul că este un statut atribuit, în mod
obişnuit, femeilor. În societăţile patriarhale, orientate către cuplu, văduva este văzută
adesea ca fiind indisponibilă, neinteresantă şi chiar netentantă din punct de vedere
sexual.
Din perspectivă etimologică se afirmă că vechiul cuvânt englezesc “widewe”,
cu originea în rădăcina indo-europeană “width” înseamnă a fi gol sau separat.
Cuvântul provenit din sanscrită “vidth” înseamnă lipsă. Joseph T. Shipley în
“Dicţionarul originilor cuvintelor” indică faptul că “de vreme ce mariajul a alcătuit
din doi unul, o văduvă este o femeie, care a fost golită de sine.” Alţi scriitori confirmă
această noţiune:” Era văduvă, acea entitate feminină ciudată, care a fost odată
înzestrată cu o personalitate dublă şi care era acum doar jumătate din ce fusese.”
Aceste sensuri nu sunt aplicate în mod similar văduvilor.
Studiile asupra văduvelor au indicat aspecte obişnuite, cum ar fi stresul
financiar, sentimente de singurătate, pierderea prietenilor şi izolarea socială, precum şi
probleme cu alţi membri ai familiei. Copiii, de pildă, pot refuza oportunităţile
mamelor lor văduve de a avea relaţii intime, cerându-le practicarea unui
comportament de “călugăriţe”, din respect faţă de tatăl decedat . A fi prima văduvă
dintr-un grup de prieteni poate fi puternic stigmatizant, pentru că aceasta este
percepută a fi o potenţială ameninţare pentru relaţiile de cuplu şi o posibilă victimă a
“sindromului de ataşare al văduvei”. În sensul că aceasta e dornică să se ataşeze de
cineva şi îl prinde în capcana rolurilor obligatorii, forţându-l să ia decizii.
Problema abordată vizează mai mult văduvele din grupurile mai în vârstă din
prezent. Acestea sunt generaţii de femei, care sunt în general prea bătrâne pentru a fi
afectate de mişcarea feministă a ultimelor decenii. Adesea identităţile lor erau atât de
dependente de cele ale soţilor, încât în momentul morţii acestora, ele îşi pierdeau o
parte semnificativă din sine. Pe de altă parte, datorită discrepanţelor mai mari între
vârsta soţilor şi cea a soţiilor, întâlnite în trecut, mulţi soţi şi-au pregătit soţiile să fie
văduve. Pentru multe generaţii recente de femei, lucrurile sunt diferite, pentru că e
mult mai probabil ca acestea să beneficieze de o socializare anticipativă pentru
văduvie, datorită divorţului anterior, precum şi din cauza faptului că o mare parte a
identităţilor lor derivă din activităţile de pe piaţa muncii.
Când un partener din cuplul căsătorit moare, cel ce supravieţuieşte nu numai
că este văduvit de soţ/soţie, dar se şi confruntă dintr-odată cu necesitatea de a organiza
un cămin cu părinte unic. În cazul uni bărbat, acesta înseamnă adesea ca el să se
confrunte cu sarcinile gospodăreşti şi cu cele legate de creşterea copiilor, activităţi în
care se implicase foarte puţin înainte. Dar nu numai atât, pentru că, în fapt, el trebuie
să facă toate acestea în condiţii foarte dificile, presupunând că atât el, cât şi copiii sunt
puternic afectaţi de moarte soţiei/mamei. Pe de altă parte, pentru un văduv pare chiar
neverosimil să se găsească dintr-odată privat de ceva, de vreme ce majoritatea
bărbaţilor au o slujbă plătită.
Prin contrast, când soţul/tatăl moare, cel mai probabil fenomen este sărăcirea
familiei. Dacă mama avea o slujbă plătită înainte de moartea soţului, venitul său este
prea mic, probabil, pentru a putea sprijini întreaga familie într-o manieră decentă.
Dacă aceasta nu avea servici înainte de tragedie, situaţia este şi mai disperată.
În ciuda traumelor evidente ale pierderii soţului, studii americane recente
sugerează că văduvia, în comparaţie cu divorţul- în ciuda imaginii publice contrare-
pare, într-o anumită măsură, mai uşor de îndurat. Văduvele, în comparaţie cu cele
divorţate de aceeaşi vârstă, par să primească mai mult sprijin din partea altor indivizi
decât divorţatele. Statutul de văduvă pare, de asemenea, să aibă o definire mai clară
decât celălalt, atât din perspectiva lor, dar şi a altora, iar văduvele (precum şi cele
divorţate care nu şi-au dorit separarea relaţiei) tind a avea o imagine mai bună a
soţilor lor decât majoritatea celor divorţate.
Aşa cum afirma Gay Kitson: “ În ciuda percepţiei că moartea celui iubit ar
trebui să fie mai dureroasă- din punctul de vedere al adaptării- decât divorţul de
cineva pe care l-am iubit anterior, datele asupra sănătăţii fizice şi mentale a văduvelor
şi divorţatelor indică faptul că, în general, există o tulburare mentală şi fizică mai
mare printre cele divorţate decât printre văduve”.
Se cunosc puţine despre frecvenţa, precum şi despre consecinţele morţii unui
părinte, care nu a fost căsătorit cu celălalt părinte la momentul decesului. Statisticile
oficiale ar clasifica un astfel de părinte fie singur, fie divorţat, în funcţie de existenţa
sau nu a unui copil, provenit dintr-o uniune non-maritală sau dintr-o căsătorie
încheiată prin divorţ. Părintele care se recăsătoreşte ar trebui înregistrat ca fiind
căsătorit. În ciuda faptului că din punct de vedere statistic cel care nu deţine custodia
copilului nu ar trebui recunoscut ca părinte, moartea sa poate reprezenta încă o
pierdere grea pentru copii, care e posibil să fi avut o relaţie apropiată cu acesta. Se
presupune că are efect şi asupra fostului partener, deşi nu a fost mult studiat acest
aspect. Dacă un fost partener (fie căsătorit anterior cu celălalt părinte, fie nu) plătea
pensie copilului, moartea sa poate însemna, de asemenea, o pierdere financiară pentru
cel ce deţinea custodia copilului, ca şi pentru acesta. Dacă custodele moare, copiii trec
imediat în grija celuilalt, deţinător anterior al statutului de părinte non-custodial.
Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori, în cazul celor proveniţi din căsnicii
destrămate în urma divorţului, şi mai puţin din uniuni non-maritale.
Este cert că moartea este un fenomen care afectează covârşitor familia în
ansamblu şi pe fiecare dintre membrii săi în parte.
CONSILIEREA FAMILIEI ÎN SITUAŢIILE COPIILOR
CU INFECŢII HIV/SIDA

(după „Programul de pregătire a personalului medical prin educaţie medicală continuă


E.M.C. – Romanian Angel Apeal 2004”)

1. Comunicarea diagnosticului la copil/adolescent – Un pas necesar

Consilierea
Consilierea pentru comunicarea diagnosticului (CCD) este un proces complex,
planificat şi limitat în timp, cu componente de evaluare şi de intervenţie strategică,
care urmăreşte asistarea întregii familii în scopul unei adaptări cât mai bune la noua
situaţie de viaţă. Se realizează cu cel puţin un membru al familiei copilului
/adolescentului seropozitiv. Presupune oferirea de informaţii corecte şi la zi cu privire
la infecţia cu HIV şi la SIDA, precum şi crearea unui mediu sensibil şi securizant care
să ofere familiei oportunitatea de a-şi explora temerile legate de CD.
Cheia unei consilieri eficiente este stabilirea unei relaţii autentice între
consilier şi client.

Principii importante în consilierea pentru comunicarea diagnosticului:


- activarea resurselor clientului şi restructurarea modului de percepere a
realităţii
- crearea unui mediu de acceptare necondiţionată, suport şi ascultare
- conştientizarea de către consilier a dificultăţilor clienţilor legate de explorarea
unor subiecte cum ar fi: perspectiva morţii propriului copil, lipsa de siguranţă
legată de viitor, vinovăţia
- cunoaşterea stadiilor durerii şi a individualizării mişcării clientului în cadrul
acestor stadii
- respectarea nevoilor clientului (consilierul nu trebuie să presupună că ştie ce
este mai bine pentru client)
- evitarea tendinţei de a minimaliza durerea clientului şi/sau de a intelectualiza –
teoretiza în legătură cu moartea şi cu sensul vieţii şi al morţii
- implicarea activă a clientului în organizarea modului cum se va desfăşura CD
- stimularea exprimării creative a durerii
- conştientizarea afectării relaţiei de cuplu sau a relaţiei cu ceilalţi copii din
familie
- evitarea unei ancorări prelungite şi inutile în trecut, cu accent pe prezent şi
viitor
- facilitarea contactului cu persoane care au fost sau sunt în situaţii
asemănătoare (grupuri de suport)
2. Asistarea familiei pentru comunicarea diagnosticului

Evaluarea condiţiilor existente


Comunicarea statusului de seropozitivitate HIV copilului nu se poate face
decât cu acordul familiei. În marea majoritate a cazurilor, după ce părinţilor le-au fost
prezentate avantajele şi dezavantajele dezvăluirii diagnosticului, după ce le-au fost
aduse la cunoştinţă posibilele reacţii ale copilului, aceştia sunt în măsură să ia o
hotărâre.
Pentru copil familia este locul unde se poate simţi în siguranţă din punct de
vedere afectiv. Părinţii sunt persoanele în care copilul are cea mai mare încredere, iar
reacţiile părinţilor la situaţiile generate de comunicarea diagnosticului vor
influenţa/determina şi reacţia copilului la aflarea diagnosticului.
Pentru a putea ajuta copilul, este necesar ca adultul să fie pregătit şi susţinut la
rândul său în acest demers. Deseori, neputinţa pe care o trăieşte părintele este
transmisă copilului, părintele fiind un model pentru copil.
Evaluarea psihologică privind comunicarea diagnosticului vizează următoarele
aspecte:
- vârsta şi maturitatea psihologică a copilului – evaluarea capacităţilor de
înţelegere a noţiunilor medicale despre viaţă şi moarte, dar şi despre asumarea
responsabilităţilor pe care le are
- starea de sănătate – se va evita comunicarea diagnosticului unui
copil/adolescent cu afecţiuni intercurente sau în stadiul avansat al bolii
- dinamica familială – se vor evita situaţiile de criză ale familiei
(divorţ/doliu/pierderea locuinţei)
- semnele pe care le dau copiii – tipuri de întrebări puse, adresate către
personalul de specialitate pentru a facilita comunicarea („uşi deschise”)

ESTE IMPORTANTĂ EXISTENŢA UNEI RELAŢII TERAPEUTICE


PREALABILE, BAZATĂ PE ÎNCREDERE ŞI SECURITATE, ÎN SPECIAL
CU COPILUL/ADOLESCENTUL, DAR ŞI CU PĂRINŢII ACESTUIA

Pregătirea părinţilor pentru comunicarea diagnosticului


În procesul de consiliere pentru comunicarea diagnosticului, părintele este
ajutat şi susţinut de asistentul social sau psiholog. Acest proces vizează parcurgerea,
împreună cu părintele, a următoarelor etape:
- identificarea problemei şi definirea acesteia
- prezentarea avantajelor şi dezavantajelor comunicării diagnosticului
- prezentarea şi identificarea unor situaţii, ca punct de pornire pentru
comunicarea diagnosticului (cum, când, ce).

Identificarea problemei şi definirea acesteia este prima fază a procesului de


consiliere şi pregătire, faza în care părintele identifică problema (situaţie greu de
suportat datorită păstrării secretului şi tăcerii) şi prezintă dificultăţile cu care se
confruntă (multiple situaţii în care trebuie să mintă, numeroase întrebări din partea
copilului pe care trebuie să le evite, refuzul acestuia de a mai lua tratamentul).
Părintele este ajutat să conştientizeze că toate aceste situaţii cu care se
confruntă sunt uşor de prevăzut, în contextul în care copilului îi este ascuns adevărul
referitor la starea sa de sănătate.
Întreg procesul de consiliere şi pregătire va depinde de relaţia pe care
asistentul social sau psihologul o dezvoltă cu părintele în această fază. De aceea, este
foarte important să se stabilească şi să se menţină o relaţie în care părintele să se simtă
suficient de sigur în prezenţa consilierului pentru a discuta despre copil, despre
familie şi despre situaţiile prin care trec. Această relaţie cu părintele nu este
întotdeauna lipsită de conflicte, deoarece recunoaşterea şi conştientizarea realităţilor
prin care trece pot genera nelinişte, nesiguranţă, chiar agresivitate. Datorită acestor
reacţii unii se pot retrage, motivând că nu se simt suficient de pregătiţi pentru a spune
copilului adevărul, pot amâna momentul dezvăluirii, iar alţii, dându-şi seama de
complexitatea situaţiei şi realizând că aflarea diagnosticului constituie un avantaj
pentru copil, acceptă să meargă mai departe în procesul de pregătire.

Situaţii de criză care impun comunicarea diagnosticului

Situaţia de criză se referă la un context care necesită luarea unor hotărâri


rapide, hotărâriri „curative”, şi care presupune punerea în aplicare a unor măsuri de
urgenţă, astfel încât situaţia creată să nu producă modificări majore, greu de remediat.
Situaţiile de criză mai frecvent întâlnite în comunicarea diagnosticului copiilor
infectaţi cu HIV, pot fi următoarele:
Copilul află informaţii despre diagnosticul real de la o altă persoană decât
părinţii. Această persoană poate fi învăţătorul, profesorul de la şcoala în care învaţă
copilul, un coleg de clasă, un prieten de joacă, un cadru medical
Consecinţe: când copilul află diagnosticul de la o altă persoană decât propriul
părinte, el reacţionează mult mai agresiv şi disproporţionat. De cele mai multe ori,
această situaţie se soldează cu pierderea încrederii în propriul părinte şi cu tulburări
de comportament, de la închiderea în sine, cu refuzul comunicării cu persoanele din
jur, până la tentative de suicid.

Copilul află diagnosticul având acces la un act medical (certificat medical,


foaie de observaţie sau buletin de analize), fie descoperit din întâmplare, fie când
copilul are deja unele bănuieli şi scotoceşte prin hârtiile părinţilor pentru a i se
confirma ceea ce presupune referitor la starea sa de sănătate.
Consecinţe: reacţia copilului poate fi de spaimă, întristare, izolare, retragere în
lumea proprie, pierderea încrederii în părinţi pentru că i-au ascuns adevărul,
devalorizare personală (sunt mic şi nimeni nu îmi spune ce se întâmplă cu mine, nu-
mi acordă atenţie).
Când copilul bănuieşte, caută prin actele părinţilor unul cu diagnosticul său,
pentru a i se confirma presupunerile în legătură cu starea sa de sănătate. Aflând
adevărul, el poate reacţiona fie ca şi în cazul situaţiilor precedente, fie încercând să
afle adevărul chiar de la părinte, punându-i acestuia întrebări diverse care să-l
determine să-i vorbească despre problemele sale de sănătate, declanşând de cele mai
multe ori un moment de criză în familie.

Situaţii în care copilul vede la televizor o emisiune având ca temă infecţia cu


HIV/SIDA, emisiune în care se vorbeşte despre tratamentul antiretroviral şi îngrijirea
medicală, toate acestea fiind prezentate, de cele mai multe ori, de către medicii cu
care copilul intră în contact atunci când se prezintă la spital pentru diferite investigaţii
medicale. Urmărind o astfel de emisiune şi confruntând situaţia prezentată cu situaţia
lui, copilul începe să-şi pună întrebări dacă nu cumva are şi el această infecţie.
Pentru a-şi confirma bănuielile, începe să-şi tatoneze părinţii şi să caute
răspunsuri, ceea ce ia prin surprindere părinţii, care, pentru a depăşi situaţia, oferă
răspunsuri false sau evită să lămurească problema.

Consecinţe: părintele care oferă răspunsuri false sau ignoră întrebările, nu


face altceva decât să-l determine pe copil să se izoleze, să se simtă singur şi
neajutorat. El nu are cu cine să discute aceste lucruri şi nici cine să-i ofere răspunsuri
la toate întrebările sale, îl sperie gândul unei boli severe, care îl va duce inevitabil la
angoasa morţii. Această situaţie îl determină pe copil să recurgă la tot felul de
mijloace pentru a afla adevărul. Fie întreabă o altă persoană (rudă, prieten sau
specialist care, neavând consimţământul părintelui, nu pot să-i spună copilului
adevărul, dar pot atrage atenţia părintelui că a sosit momentul să-i dezvăluie copilului
adevărul despre diagnostic), fie caută singur răspuns la întrebările sale.
Intervenţii în funcţie de decizia părintelui cu privire la comunicarea diagnosticului

A. Părintele refuză comunicarea diagnosticului


B. Părintele hotărăşte amânarea comunicării diagnosticului
C. Părintele decide comunicarea diagnosticului

3. Rolul echipei multidisciplinare în comunicarea diagnosticului

Psihologul care lucrează în comunicarea diagnosticului trebuie să aibă informaţii despre HIV
şi SIDA pentru a lucra în acelaşi sens cu restul echipei multidisciplinare, dar intervenţia lui vizează
în special latura emoţională şi asistarea familiei în conştientizarea obstacolelor emoţionale,
cognitive şi existenţiale cu care se confruntă. Spre deosebire de psihoterapeut, care lucrează intensiv
şi urmăreşte în mod special restructurarea personalităţii, consilierul lucrează mai ales în domenii în
care sunt necesare cunoştinţe şi metode speciale. (consiliere HIV/SIDA, consiliere şcolară,
consilierea toxicomanilor etc.).
De aceea, este foarte important ca psihologul să aibă o formare profesională adecvată şi să
poată avea posibilitatea de supervizare de specialitate a activităţii sale legate de consiliere.

Ce poate adolescentul să realizeze cu ajutorul psihologului?


- Autocunoaştere (capacitatea de a-şi evalua calităţile şi defectele, trăsăturile de personalitate)
- Îmbunătăţirea capacităţii de a-şi exprima şi înţelege sentimentele (de ce simt astfel?)
- Înţelegerea transformărilor prin care trece în diferite momente ale vieţii
- Reducerea intensităţii sentimentelor neplăcute (disperare, furie, suferinţă) şi a efectelor
neplăcute determinate de stresul bolii
- Formarea capacităţii de a rezolva problemele şi conflictele
- Realizarea unei mai bune comunicări cu cei din jur şi creşterea capacităţii de a se afirma
- Creşterea încrederii în sine

Calea pe care o propune psihologul este următoarea:


- un prim contact (discuţia deschisă pentru a încerca rezolvarea prin eforturi comune a
problemei)
- explorarea (căutarea şi stabilirea adevăratelor probleme)
- identificarea alternativelor (găsirea unor soluţii care să diminueze sau să elimine starea de
nemulţumire sau suferinţa)
- asistenţa (pentru alegerea celei mai bune decizii)

Psihologul ajută adolescentul şi părintele să-şi dea seama de ceea ce este important pentru ei
şi să-şi identifice adevăratele probleme.

4. Recomandări pentru viitorii specialişti

Elemente importante pentru o bună practică:


o confidenţialitatea

77
o menţinerea speranţei
o sensibilitate, înţelegerea necesităţilor pacientului
o încurajarea exprimării sentimentelor şi emoţiilor legate de moarte
o răspunsuri oneste la întrebările puse
o acceptarea emoţiilor şi durerilor pe care pacientul le are
o înlăturarea indiferenţei, răutăţii şi agresivităţii
o pentru o bună îngrijire este nevoie de inteligenţă, dar şi de suflet bun
o a nu se evita umorul

Ce spun cei care îngrijesc copii seropozitivi:


o munca este epuizantă emoţional
o lipsa comunicării între membrii echipei multidisciplinare determină disfuncţionalităţi în
cadrul ei
o poate apărea contaminarea cu durerea, disperarea, frica pacienţilor
o există posibilităţi limitate de a contribui la salvarea vieţii, se alterează „sensul” profesiei,
poate apărea depresia
o există teama de infectare
o pot apărea nesiguranţa în acţiune, greşeli tehnice
o comportamentul inadecvat produce culpabilizare

Se poate vorbi şi de satisfacţii:


o posibilitatea de a oferi căldură, dragoste unor persoane care au nevoie să simtă pe cineva
aproape
o depăşirea unor limite personale legate de frică, dezgust, lipsa de speranţă
o modelarea prin suferinţă, apropierea de esenţa condiţiei de om
o creşterea gradului de înţelegere şi de acceptare a unor situaţii şi persoane
o confruntarea cu propria frică de moarte şi integrarea ei într-o manieră adecvată datorită
înţelegerii mai profunde a acestui fenomen

Crearea atmosferei propice


o locul şi momentul ales să ofere intimitate
o atitudine relaxată, corpul uşor aplecat înainte, cuprinderea mâinii pacientului (dacă este
cazul)

Tehnici de facilitare a dialogului


O singură discuţie privind comunicarea diagnosticului nu poate oferi răspunsuri la toate
întrebările. Conversaţia creează încredere şi este recomandabil să ne repetăm pentru a fi bine
înţeleşi; se pot găsi şi căi pentru a vorbi mai uşor despre lucruri dificile.
Este nevoie de multă putere de sugestie şi chiar diplomaţie ca să poată fi demolat un mit şi
acesta să fie înlocuit cu realitatea, care include bucurii, dureri, boală, iubire, succese, viaţă, moarte.

Recomandări pentru facilitarea dialogului cu familia:


- interlocutorul este lăsat să vorbească, nu este întrerupt la mijlocul frazei
- se va evita sindromul „expertului”
- atenţia va fi acordată interlocutorului, de la care se aşteaptă informaţii
- interlocutorul va fi observat cu atenţie – se vor identifica sensul cuvintelor, sentimentele sale,
momentul în care se termină rolul de ascultător
- se va adopta o expresie a feţei care să denote atenţie

78
- cel care vorbeşte va fi încurajat non-verbal
- se va menţine contactul vizual permanent
- se vor folosi un ton şi un volum al vocii în rezonanţă cu starea clientului
- se vor folosi încurajări verbale de genul „înţeleg”
- se vor pune întrebări deschise: „ce crezi despre...?, cum te simţi acum?”
- se vor evita termenii medicali
- se vor accepta „tăcerile” de scurtă durată sau vor fi întrerupte cu întrebări de genul: „la ce te
gândeşti?”
- se va parafraza sau se vor folosi expresii care să rezume ceea ce persoana respectivă a
povestit: „dacă am înţeles eu bine...”

Exmple ale interpretării mesajelor non-verbale:


- evită privitul în ochi = rece, evaziv, nesigur, pasiv, speriat, nervos
- îşi muşcă buzele = nervos, temător, înfricoşat
- îşi freacă mâinile = nervos, temător, neliniştit
- priveşte în ochi = prietenos, sincer, de încredere
- cască = plictisit, obosit
- se înclină în faţă = atent, interesat

Se va răspunde cu empatie
Se vor identifica şi recunoaşte emoţiile trăite de pacient şi vor fi acceptate ca fiind fireşti,
astfel:
1. Se observă cum se simte interlocutorul şi se ascultă ceea ce comunică.
2. Prin gestică şi mimica se va adopta comportamentul non-verbal asemănător cu al clientului,
menţinând contactul vizual şi expresia feţei potrivită sentimentelor pe care acesta le transmite.
3. Folosind cuvinte care să reflecte empatia („te înţeleg, îmi dau seama, înţeleg ce simţi”)şi o gândire
de perspectivă asupra situaţiei în care se află persoana seropozitivă

DISFUNCŢIILE SEXUALE

Sexualitatea este o componentă fundamentală a comportamentului uman şi are trei valenţe:


reproducerea, funcţia erotică şi cea relaţională, care se exercită în concordanţă cu normele impuse de
contextul social în care evoluează individul.
S-a demonstrat, fără nici un fel de dubiu, faptul că, independent de starea de sănătate fizică şi
psihică sau a devenirii sale socio-profesionale, orice persoană nu se simte desăvârşită pe plan intim
decât dacă beneficiază de o funcţie sexuală normală. Orice dificultate pe plan sexual generează
sentimente de frustrare care împietează asupra întregii personalităţi a individului.
Sexualitatea este un construct social. Prin socializare sunt preluate şi asimilate diferite mituri
şi stereotipuri privind sexualitatea. Atitudinile faţă de sexualitate se formează în procesul de învăţare
socială, o dată cu asimilarea normelor şi prescripţiilor sociale.
În prezent sexualitatea joacă un rol din ce în ce mai important în existenţa individului şi a
sistemului său relaţional, iar problemele sexuale sunt percepute mai acut. Mediatizarea din ce în ce
mai explicită a sexualităţii face ca şi unele persoane, aparent fără probleme, să se simtă nesigure
(dacă activitatea lor sexuală este în limite normale sau nu).
De aceea, sexualitatea normală este un factor determinant al calităţii vieţii. Orice perturbare
în ceea ce priveşte funcţionalitatea sexuală a individului poate avea repercursiuni pe toate planurile

79
(psihic, social, somatic). Tratarea cu succes a disfuncţiilor sexuale determină, de cele mai multe ori,
o creştere remarcabilă a satisfacţiei, cu îmbunătăţirea calităţii vieţii şi uşurarea, sau chiar dispariţia,
stărilor depresive.

Ciclul menstrual are o durată medie de 28 de zile, şi poate varia de la 20 la 35 de zile. Îi


putem recunoaşte trei faze:
1. Faza preovulatorie, care durează în jur de 14 zile (plus sau minus cinci zile), începând în
prima zi a menstruaţiei şi terminându-se cu ovulaţia (eliberarea ovulului de către ovar). Această
perioadă se numeşte şi fază proliferativă.
2. Faza postovulatorie, cu o durată de aproximativ 13 zile (ciclu de 28 de zile), începe
imediat după ovulaţie şi se încheie cu debutul menstruaţiei. Această perioadă este numită faza
secretoare sau faza luteală.
3. Menstruaţia durează în medie 3-7 zile. Ea marchează începutul fazei preovulatorii, prima
zi a menstruaţiei fiind prima zi a ciclului menstrual. Volumul pierderii sangvine variază de la o
persoană la alta şi de la un ciclu la altul. Femeile care iau anticoncepţionale au o pierdere sangvină
minimă, în timp ce, cele care poartă sterilet au o pierdere sangvină mai abundentă decât media.
Cu câteva zile înainte de menstruaţie, unele femei se simt tensionate, neliniştite, iritabile,
deprimate sau agresive. După ce apare menstruaţia, aceste simptome se atenuează sau dispar. Sau,
din contră, depresia persistă până ce cantitatea de estrogeni creşte. În momentul ovulaţiei, deoarece
această cantitate este crescută, femeia se simte mai bine şi sigură de ea însăşi.
Schimbările de natură psihologică din timpul ciclului menstrual sunt influenţate de
fluctuaţiile hormonale; starea emoţională poate de asemenea să influenţeze direct secreţiile
hormonale. De exemplu, dacă o femeie trece printr-o situaţie stresantă precum o boală, schimbarea
locului de muncă, un conflict familial, secreţiile hormonale vor fi modificate şi întreg ciclul ei
menstrual poate fi dereglat.

Stimularea sexuală şi reacţiile fiziologice


Stimularea sexuală poate fi de origine fizică sau psihică, reală sau imaginară şi poate fi
percepută de receptorii senzoriali ai văzului, auzului, mirosului sau cei tactili.
Stimularea fizică
Se referă la activităţile tactile, la presiune sau la contactul corporal. Receptorii nervoşi
transferă aceşti stimuli către măduva spinării şi apoi la creier. O mare varietate de contacte
corporale: mângâieri ale zonelor erogene, sărutări, stimularea sânilor, stimularea manuală a
organelor genitale, stimularea oral-genitală, stimularea anală şi durerea sunt implicate în stimularea
fizică. Preludiul sau stimulările precoitale includ contactele fizice şi mângâierile, realizate cu scopul
de a creşte interesul şi dorinţa erotică.
Anumite regiuni ale corpului sunt bogate în terminaţii nervoase susceptibile de a declanşa
dorinţa erotică atunci când sunt atinse (zone erogene). Organele genitale ale celor două sexe sunt
foarte erogene. Alte părţi ale corpului precum gura, urechile, sânii, spatele, fesele, anusul, gâtul,
abdomenul şi coapsele sunt considerate ca fiind zone erotice.
În afară de stimularea zonelor erogene, este important de înţeles procesul de adaptare a
receptorilor tactili şi a celor de durere. Aceste terminaţii nervoase se adaptează rapid, atenuând în
mod progresiv răspunsul în numai câteva secunde. Receptorii sensibilităţii tactile şi cei ai presiunii
răspund mai bine la variaţiile de stimulare; dorinţa erotică poate deci să fie amplificată variind
punctele de stimulare de la clitoris la sâni, spre exemplu, mai degrabă decât de menţinerea stimulării
în acelaşi loc.

80
Stimularea psihică
Stimularea erotică prin miros, gust, auz, văz sau imaginaţie este considerată a fi o stimulare
de origine psihică, în ceea ce priveşte asocierea ei cu experienţe anterioare trăite, speranţe sau
dorinţe viitoare. Stimulii psihici pot fi mirosuri agreabile, atracţii vizuale sau medii auditive.
senzaţiile olfactive corporale pot fi excitante sau chiar odihnitoare în anumite cazuri.
Parfumurile ce au fost deja asociate cu experienţe sexuale agreabile, pot să declanşeze
dorinţa erotică.
senzaţiile vizuale: detalii anatomice (sâni, picioare, organe genitale etc.), lumina, culoarea,
hainele, mersul, pot deveni stimuli erotici. Între sexe, aceşti stimuli nu au toţi aceeaşi valoare
erotică. Bărbaţii sunt mai mult stimulaţi de fotografii ale unor persoane goale sau îmbrăcate,
pe când femeile sunt mai atrase de temele romantice (oameni care se îmbrăţişeaza), de decor
şi de calitatea mediului.
senzaţiile auditive: dorinţa erotică este de obicei amplificată de cuvinte şi de muzică. Stimulii
auditivi sunt deseori asociaţi cu experienţe sexuale anterioare pozitive.
fanteziile sexuale: imaginaţia se numără printre cei mai puternici excitanţi sexuali, structurile
creierului uman având capacitatea de a determina excitaţie sexuală în lipsa oricărei excitaţii
externe.

Fiziologia actului sexual


Două modificări fiziologice importante apar în timpul actului sexual: vasodilataţia (congestia
vaselor sanguine) şi creşterea tensiunii musculare. Curba ciclului răspunsurilor sexuale se împarte în
patru faze:
1. faza de excitaţie
2. faza de platou
3. faza orgasmică
4. faza de rezoluţie

1. Faza de excitaţie începe pornind de la stimulii erotici şi conduce la o învăluire senzorială


progresivă asociată cu o puternică senzaţie de plăcere. Reacţiile fizice caracteristice acestei faze
sunt:
La bărbat:
erecţia penisului
tensionarea, îngroşarea şi ridicarea scrotului
congestia şi ridicarea testiculelor înspre perineu
La femeie:
tumefierea glandului clitoridian
lubrifierea vaginală
extensia şi destinderea canalului vaginal
separarea şi aplatizarea labiilor mari
colorarea în roşu a labiilor mici şi a peretelui vaginal
erecţia mameloanelor, congestia glandei mamare în întregime
Alte semne comune în timpul acestei faze sunt:
creşterea frecvenţei cardiace
creşterea tensiunii arteriale
congestia la nivelul abdomenului, apoi la nivelul sânilor, gâtului, feţei şi spatelui, este
o caracteristică frecventă la femeie şi este proporţională cu plăcerea şi cu temperatura
mediului

81
2. Faza de platou este acea perioadă de tensiune şi de plăcere sexuală intensă ce precede orgasmul.
În timpul acestei faze, influenţa sistemului nervos simpatic este evidentă la ambele sexe. Ritmul
cardiac este foarte accelerat, ritmul respirator şi tensiunea arterială cresc. Se produc serii de
contracţii musculare voluntare şi involuntare, contracţii semi-spasmodice ale muşchilor faciali şi
intercostali, contracţii voluntare ale sfincterului anal. Răspunsurile sexuale ale acestei faze sunt:
La bărbat:
creşterea circumferinţei penisului la nivelul coroanei glandului şi schimbarea culorii
glandului
creşterea volumului testiculelor şi ridicarea acestora mai aproape de perineu
apariţia câtorva picături de secreţie mucoidă provenind din glandele lui Cowper
apariţia unei roşeţi sexuale (congestie) la finalul fazei
La femeie:
retragerea clitorisului sub prepuţ
dezvoltarea platformei orgasmice la nivelul inferior al canalului vaginal şi al labiilor
mici, pentru a a creşte fricţiunea penisului şi a preveni pierderea spermei după
ejaculare
creştere în lungime şi în lăţime a canalului vaginal
schimbarea culorii de la roşu la roşu închis a labiilor mici
secreţia unor picături de substanţă mucoidă
vasocongestia labiilor mari
congestia sânilor şi a mameloanelor
roşeaţă sexuala întinsă pe întreaga suprafaţă a corpului
3. Orgasmul reprezintă apogeul involuntar al tensiunii sexuale, provocând o relaxare fizică şi
psihică. Chiar dacă întreg corpul participă la orgasm, regiunea pelviană este centrul acestuia. Această
fază este mai scurtă decât celelalte; ea nu durează decât câteva secunde şi se caracterizează prin
contracţii spasmodice şi ritmice ale organelor genitale. Ritmul cardiac, ritmul respirator şi tensiunea
arterială cresc până la cel mai înalt nivel.
La bărbat survin contracţii expulsive pe întreaga lungime a penisului; frecvenţa lor este
redusă după primele trei sau patru contracţii. Forţa ejaculării scade după primele contracţii
expulsive. Contracţii ale canalelor deferente, ale epididimului, ale veziculelor seminale şi ale
prostatei se produc de asemenea în timpul orgasmului. În momentul ejaculării, sfincterul
intern al vezicii se închide pentru a evita pătrunderea spermei în vezică.
La femeie survin 5-12 contracţii la nivelul platformei orgasmice. Se contractă muşchii
perineului şi cei ai uterului. La femei există mari variaţii în ceea ce priveşte tipurile de
orgasm: orgasm minor sau fază de platou ce fluctuează cu reacţii slabe spre orgasm, orgasme
multiple şi orgasm unic comparabil cu cel al bărbatului. Se pare că femeile au la primele
experienţe sexuale orgasme minore, progresând înspre orgasme multiple şi apoi către un
orgasm unic, sau progresează de la orgasm unic către orgasme multiple.
4. Faza de rezoluţie este perioada de revenire la normal. Durata sa este aproximativ egală cu cea a
fazei de excitaţie. Mulţi indivizi transpiră abundent, alţii experimentează dorinţa de a dormi, o
senzaţie de relaxare, dorinţa de a râde sau de a plânge. Imediat după orgasm, bărbaţii trăiesc o
perioadă refractară în timpul căreia nu pot răspunde la stimuli erotici. Se consideră ideal ca în
această fază femeia să fie stimulată erotic în continuare.

PRIMELE CONTACTE SEXUALE

82
De cele mai multe ori, primul contact sexual marchează despărţirea de copilărie şi intrarea
într-o nouă etapă a vieţii. Numeroase persoane acordă o importanţă specială primului contact sexual
(ajungându-se, de multe ori, chiar la exagerări).
Într-adevăr, de reuşita sau eşecul primului raport sexual se leagă dezvoltarea personalităţii
individului, dar, mai ales, evoluţia comportamentului sexual al acestuia. Primul contact sexual este
precedat de numeroase sentimente şi reprezentări psihice ale individului, care vor determina
formarea unei imagini personale, imaginare, referitoare la actul sexual. Pe lângă numeroase încercări
de a stabili locul ideal pentru desfăşurarea acestuia, în mintea individului apar permanent întrebări de
genul: „o să mă doară?”, „îmi voi putea mulţumi partenera/partenerul?”, „voi rămâne însărcinată?”,
„vom fi surprinşi de cineva?” ş.a. Toate acestea constituie punctul de plecare al neliniştii, al
încordării şi chiar al eşecurilor în primele contacte sexuale, deoarece realitatea va fi diferită de
contactul sexual imaginar al persoanei. La baza construcţiilor imaginare, dar şi a reuşitei sau eşecului
primului raport sexual, se află tipul de personalitate, modelul de educaţie al persoanei, mediul social
de provenienţă şi, mai ales, mediul social în care acesta îşi desfăşoară activitatea curentă.
Vârsta la care au loc primele contacte sexuale este în scădere, aspect nefavorabil din multe
puncte de vedere (maturizare insuficientă, deficitară, care poate duce la traume psihice majore, risc
foarte crescut de transmitere a unor boli cu transmitere sexuală datorită educaţiei insuficiente, o
abordare ulterioară greşită a sexualităţii etc.).
Un lucru este cert: prima experienţă sexuală marchează individul pentru tot restul vieţii. De
aceasta se va lega atitudinea pe care o va avea individul pentru persoanele de sex opus, dar şi
dezvoltarea unor complexe sau tulburări psihice. Experineţele psihotraumatizante (viol, incest,
partener brutal, neînţelegător etc.) pot genera tulburări grave de ordin psihic şi comportamental,
mergând până la comportamente sexuale de tip aberant. Consecinţele frecvente în asemenea situaţii
sunt: apariţia sentimentului de neîncredere în sine, instabilitate, incapacitatea de forma şi menţine un
cuplu, sentimente de insatisfacţie, gelozie (lipsa de încredere faşă de partener), disfuncţii erectile sau
frigiditate şi chiar evitarea partenerilor de sex opus şi dezvoltarea homosexualităţii.

CAUZELE DISFUNCŢIILOR SEXUALE


fizice (organice)
psihice (cele mai frecvente)
mixte
iatrogene

1. Cauzele fizice (organice) – reprezintă 20-27% din totalitatea cauzelor de disfuncţii sexuale,
procent mai scăzut în cazul femeilor:
malformaţii congenitale ale organelor genitale
flux sanguin deficitar către organele genitale (ex. ateroscleorză) sau alte afecţiuni vasculare
arteriale sau venoase
tulburări neurologice (traumatisme de coloană, tumori cerebrale etc.)
tulburări hormonale (endocrinopatii): insuficienţă hipofizară, hipo sau hipertiroidie,
hiperprolactinemie
alcoolism
fumat
consum de stupefiante
diabet zaharat
boli cronice (insuficienţă renală, hepatică) etc.

83
2. Cauzele psihice – reprezintă 60-70% din totalitatea cauzelor de disfuncţii sexuale, procent mai
crescut în cazul femeilor.
factori predispozanţi:
educaţie restrictivă (atitudinea părinţilor este distorsionată sau provoacă inhibiţie
sexuală)
educaţie religioasă excesivă
relaţii familiale perturbate
lipsa afecţiunii
lipsa educaţiei sexuale sau modele educative greşite
anticultură obscenă (pornografie)
experienţe sexuale timpurii cu caracter psihotraumatizant (incest, viol) sau cele legate
de primele raporturi sexuale eşuate
factori precipitanţi (declanşatori):
relaţii perturbatoare cu partenerul
infidelitatea
disfuncţii sexuale ale partenerului
eşecuri repetate
autodevalorizarea prin experienţe sexuale nereuşite cu partenere sau parteneri
nepotrivite/nepotriviţi
naşterea unui copil (depresia postpartum) prin modificările hormonale şi psihice
specifice
depresie, anxietate
experienţe sexuale traumatizante
plictiseala sexuală
reacţia psihologică la unii factori organici
fobii şi aversiune faţă de parteneră
vârsta
factori de menţinere:
anxietatea de performanţă (performance anxiety), secundară unui prim eşec sau
generată de mesaje socio-culturale de tip „dublu standard”, care impun bărbatului
performanţă sexuală cu orice preţ
solicitările partenerului
comunicarea insuficientă între parteneri sau relaţii conflictuale
culpabilitatea (relaţie extraconjugală)
depresie, anxietate
educaţie sexuală deficitară, cu necunoaşterea modalităţilor optime de realizare a
stimulării sexuale a partenerului
Un aspect care trebuie subliniat este cel legat de tulburările din cadrul unei relaţii,
reprezentate mai ales de stresul relaţional: parteneri solicitanţi din punct de vedere sexual, nevoi şi
dorinţe discrepante între parteneri, aşteptări nerealiste, lipsa de comunicare şi de încredere, relaţiile
din afara cuplului, dorinţa exagerată a unui partener de a-şi satisface partenera.
Disfuncţiile sexuale psihogene pot fi:
primare: peroana nu a avut niciodată relaţii sexuale normale sau satisfăcătoare (reprimarea
sexualităţii în copilărie, conflicte intrafamiliale, dominanţa maternă sau paternă, experienţe
sexuale traumatice în copilărie)
secundare: disfuncţiile sexuale se dezvoltă după o perioadă de activitate sexuală normală.
Cauzele pot fi reprezentate de factori temperamentali, emoţionali, afectivi, cognitivi, sociali,
culturali etc. Alături de cauzele traumatizante din copilărie, această disfuncţie poate fi

84
urmarea unui prim raport sexual traumatic, a anxietatăţii, depresiei, teama de apariţie a unei
sarcini sau a contactării unor boli veneriene, ostilităţii din partea partenerei, deficienţei de
comunicare. Se caracterizează printr-o apariţie relativ bruscă, la un individ cu o sexualitate
normală anterior, fiind selectivă (este prezentă în anumite situaţii, iar în altele pacientul poate
avea contacte absolut normale).
3. Cauze mixte: organice şi psihice. În acest sens nu trebuie uitat faptul că o disfuncţie sexuală de
natură fizică va asocia de cele mai multe ori şi o disfuncţie de natură psihică. În consecinţă, după
rezolvarea tulburării organice, componenta psihică este răspunzătoare de persistenţa disfuncţiei unui
aparat genital absolut normal din punct de vedere organic.
4. Cauze iatrogene: disfuncţiile sexuale pot fi urmarea unor intervenţii chirurgicale în sfera genitală
(amputaţie abdomino-perineală de rect, prostatecomii, castrare etc.), a radioterapiei în sfera genitală,
a unor tratamente medicamentoase (antihipertensive, antidepresive).

Modalităţi de diferenţiere a disfuncţiilor sexuale organice de cele psihogene


Abordarea subiecţilor cu disfuncţii sexuale presupune efectuarea unui examen clinic complet,
a unor investigaţii paraclinice, toate sub îndrumarea unei echipe multidisciplinare antrenate în acest
domeniu şi care trebuie să cuprindă urolog, psiholog, psihiatru, cardiolog, diabetolog, endocrinolog,
neurolog. Trebuie specificat că este o condiţie obligatorie dorinţa pacientului sau pacientei de a
beneficia de un diagnostic şi un tratament, în caz contrar orice investigaţie este inutilă.
Omul este o fiinţă bio-psiho-socio-culturală, astfel încât, în evaluarea unui astfel de pacient
se vor lua în considerare toate aceste aspecte. Toate etapele vieţii sexuale, din copilărie, adolescenţă
sau perioada adultă, pot fi grevate de unele situaţii conflictuale, de traume psihice, stări anxioase,
situaţii de stres psihic (inclusiv cel cotidian), care se pot manifesta sub forma unor disfuncţii ale unui
aparat sănătos din punct de vedere organic. De asemenea, orice conflict sau situaţie stresantă, care
are relevanţă pentru individ la un anumit moment, manifestat pe plan psihologic, social sau cultural,
poate afecta viaţa sexuală a pacientului, tulburând-o şi creând, de multe ori, un cerc vicios din care
se iese cu greu.
Diferenţierea de o cauză organică se poate face prin diferite metode, între care cea mai
importantă este anamneza riguroasă. Astfel, este important de evidenţiat:
- maniera de debut a disfuncţiei
- gradul de dificultate în ceea ce priveşte atingerea erecţiei în timpul masturbării, în comparaţie
cu erecţia atinsă cu un partener sexual
- progresia în timp a disfuncţiei
- prezenţa sau absenţa erecţiilor nocturne
- consumul de substanţe toxice, afecţiuni generale (diabet zaharat), intervenţii chirurgicale în
sfera pelvină, tratamente medicamentoase
În cazul existenţei unei cauze organice, disfuncţia este progresivă în timp, există un grad egal
în ceea ce priveşte dificultatea atingerii erecţiei (în timpul masturbării sau a actului sexual cu
partener), iar erecţiile nocturne, de obicei, nu mai sunt prezente.
În cazul disfuncţiilor psihogene, debutul este relativ brusc, erecţiile nocturne sunt prezente
(testul intumescenţei nocturne este normal, apărând 3-5 erecţii/noapte) şi frecvent în istoricul
pacientului se identifică situaţii ce au generat această disfuncţie, precum şi modificări ale potenţei în
funcţie de partener (selectivitate).

DISFUNCŢIILE SEXUALE ALE BĂRBATULUI

1. Disfuncţia erectilă

85
Reprezintă incapacitatea de a obţine sau menţine o erecţie suficient de intensă care să permită
realizarea unui act sexual satisfăcător.
Tulburări tranzitorii ale erecţiei sunt întâlnite şi la indivizii cu o activitate sexuală normală
(chiar în tinereţe), apărând în situaţii de stres, consum de alcool, stări anxioase etc. Acestea nu pun
probleme deosebite, însă pot fi la originea unei tulburări mult mai periculoase: anxietatea de
performanţă. În această situaţie, bărbatul devine atât de preocupat de eşecul erectil anterior, încât
este incapabil să se bucure de senzaţiile de excitaţie asociate cu stimularea sexuală. Aceasta la rândul
său face să scadă excitaţia sexuală şi împiedică apariţia erecţiei.
Cauzele pot fi fizice sau psihice şi sunt reprezentate de cele enumerate anterior.
Modalităţi de tratament:
Tratamentul igieno-dietetic: renunţarea la fumat, la consumul excesiv de alcool, exerciţii
fizice regulate, somn odihnitor şi de durată normală, alimentaţie sănătoasă etc. Acestea
reprezintă atât o modalitate esenţială de tratament al acestor disfuncţii, cât, mai ales, o
modalitate de profilaxie a acestora.
Terapia psiho-sexuală sau de cuplu: reprezintă un element cheie în tratamentul acestor
pacienţi, ţinând seama de faptul că aceste disfuncţii sunt în mare parte psihogene. Pentru a se
obţine rezultate, psihoterapeutul trebuie să fie special pregătit pentru acest domeniu, fiind
vorba despre abordarea unui subiect atât de intim şi de stânjenitor pentru majoritatea
bărbaţilor. De multe ori, acestei terapii i se pot asocia tratamente medicamentoase prescrise
de un specialist, pentru obţinerea unor rezultate superioare.
Uneori, prin tehnici specifice de psihoterapie (cognitiv-comportamentală, bazată pe sugestie,
terapie de grup, terapie de cuplu etc.) se pot obţine rezultate spectaculoase şi rapide. Alteori, terapia
poate întâmpina dificultăţi, în funcţie de gradul şi profunzimea tulburării. Însă, întotdeauna este
nevoie de cooperarea şi ajutorul partenerului sexual care trebuie să dea dovadă de multă înţelegere şi
tact în abordarea problemelor de cuplu.
Tratamente medicamentoase orale: reprezintă terapia de primă intenţie pentru majoritatea
pacienţilor cu disfuncţie erectilă, datorită beneficiilor demonstrate şi a lipsei de invazivitate.
Tratamentul se bazează pe utilizarea unuia adintre cele 3 medicamente aflate pe piaţă, din
categoria inhibitorilor de fosfodiesterază 5: Viagra (sildenafil), Cialis (tadalafil) sau Levitra
(vardenafil). Fiecare medicament are avantaje şi dezavanteje, timpul necesar intrării în
acţiune şi durata efectului fiind diferite. Ca orice medicament, reacţiile adverse nu sunt de
neglijat. Ţinând cont de aceste aspecte, tratamentul va fi individualizat în funcţie de
necesităţile individului şi de afecţiunile asociate ale acestuia. Însă, un lucru trebuie subliniat:
aceste medicamente determină un răspuns numai dacă pacientul este stimulat sexual!
În afară de aceste medicamente specifice, cu unele rezultate (în special în disfuncţiile
psihogene) pot fi folosite şi tratamente naturiste (fitoterapie), de tipul Ginko Biloba, Yohimbină,
vitamina E şi altele.
Tratamentul injectabil intracavernos: presupune injectarea intrapeniană de substanţe care
relaxează musculatura corpilor cavernoşi: papaverină, fentolamină, prostaglandină E.
Injectarea intracavernoasă este capabilă să provoace o erecţie care să dureze 2-4 ore, cu riscul
apariţiei priapismului (erecţie dureroasă, prelungită, fără satisfacţie sexuală), ale cărui
consecinţe nu sunt deloc de neglijat (impotenţă ireversibilă). De aceea, acest tratament
necesită multă prudenţă în utilizare şi supravegherea unui specialist urolog. Injectarea
intracavernoasă poate provoca apariţia erecţiei şi fără prezenţa stimulului sexual. Se pot face
asocieri între aceste substanţe, de tipul papaverină + fentolamină, fenoxibenzamină +
prostaglandină E.
Terapia intrauretrală: constă în aplicarea în uretră a unor substanţe de tipul alprostadilului, cu
ajutorul unor dispozitive speciale.

86
Dispozitive de constricţie cu vacuum: determină formarea unui vid, care are rolul de a
„atrage” sângele la nivelul corpilor erectili penieni. Metoda este indicată în special
pacienţilor ce suferă de afecţiuni neurologice, cardiace şi diabeticilor. Dispozitivul este
alcătuit din trei componente: un cilindru din plastic (în care este introdus penisul), o pompă
de dimensiuni mici (cu rol de a trage aerul din cilindrul de plastic) şi o bandă elastică ce va fi
plasată la nivelul bazei penisului, după ce este îndepărtat cilindrul, cu rolul de a menţine
erecţia. Inelul elastic nu va fi menţinut la baza penisului mai mult de 30 de minute.
Rezultatele acestor dispozitive sunt bune, însă necesită înţelegere şi suport din partea
partenerei.
Tratamentul hormonal: un număr mic de pacienţi pot avea avantaje prin administrarea de
testosteron, fiind vorba de cei cu nivele scăzute ale acestui hormon. De aceea, nu se
recomandă utilizarea preparatelor de testosteron decât dacă se dovedeşte deficienţa pe baza
investigaţiilor de laborator.
Tratament chirurgical de revascularizare: se indică în puţine situaţii, atunci când se
documentează o afectare a circulaţiei sanguine peniene. Intervenţiile sunt foarte dificile, cu
rezultate inconstante şi trebuie efectuate de un chirurg urolog experimentat.
Implantarea de proteze peniene, flexibile sau gonflabile: protezele gonflabile pot fi formate
dintr-un singur component, pot fi articulate cu cabluri interne sau pot fi gonflabile cu
rezervor, hidraulice (foarte bune deoarece cresc şi lungimea şi duritatea penisului).
Tratamentul este recomandat în cazul eşecului celorlalte metode terapeutice, numai atunci
când există siguranţa clară a existenţei unei disfuncţii organice. Implantarea unei proteze
peniene este o intervenţie chirurgicală ireversibilă. În general, rezultatele acestor implanturi
sunt foarte bune, redând pacientului încrederea în sine şi favorizând, astfel, o reintegrare
socială normală.

2. Ejacularea prematură
Este una dintre cele mai frecvente probleme care afectează bărbaţii şi reprezintă, de fapt,
situaţia în care individul ejaculează prea repede, uneori înaintea oricărei stimulări sexuale directe
(ejacularea apare după câteva mişcări coitale sau chiar înainte de penetrare). Uneori numai gândul la
o situaţie stimulantă din punct de vedere sexual poate determina ejacularea.
Majoritatea bărbaţilor pot trece la un moment dat printr-un episod de ejaculare prematură,
fără relevanţă. Problema apare în momentul în care situaţia se repetă.
Ejacularea prematură poate fi întâlnită la orice vârstă, dar mai frecvent la tineri, fiind legată
de noutatea experienţei sexuale, de o parteneră nouă sau o situaţie diferită.
Cauzele acestei disfuncţii pot fi:
organice: afecţiuni ale prostatei, tulburări neurologice, diabez zaharat
psihogene (cel mai frecvent): stres (ocupaţional, financiar), probleme familiale, lipsa de
experienţă sexuală, anxietatea de performanţă, contacte sexuale rare (conduc la excitabilitate
crescută), frica şi starea de îngrijorare în timpul coitului legate de factorii externi sau de
neliniştea din cauza condiţiilor nefavorabile pentru desfăşurarea contactului sexual, boala
partenerului.
Modalităţi de tratament: comunicarea între parteneri (pentru a descoperi care sunt nevoile şi
aşteptările), terapie de cuplu, tehnici de compresiune a glandului sau bazei penisului, tehnici de
contracţie a musculaturii pelvine, spray-uri anestezice aplicate la nivelul glandului, prezervative cu
anestezice, medicamente anxiolitice sau antidepresive etc.
3. Ejacularea întârziată
Este o afecţiune caracterizată prin necesitatea unei stimulări anormale a penisului erect
pentru obţinerea orgasmului şi a ejaculării (bărbatul întâmpină dificultăţi în a ejacula şi a atinge

87
orgasmul, deşi îşi doreşte acest lucru şi este îndeajuns stimulat). Cauzele pot fi organice (leziuni
medulare incomplete, leziuni iatrogene ale nervilor penieni, diabet zaharat, afecţiuni ale prostatei,
medicamente antidepresive, antipsihotice, antihipertensive) sau psihice (autocondiţionarea bărbaţilor
de a acţiona într-un anume fel, ejacularea putând apare doar prin respectarea anumitor circumstanţe,
masturbarea excesivă poate determina ejaculare doar prin această metodă de autosatisfacere).
Modalităţi de tratament: terapie psihosexuală de cuplu (pentru a învăţa pacientul să
depăşească comportamentul inhibitor care a fost învăţat) sau tratamentul afecţiunilor organice
cauzatoare.
4. Ejacularea retrogradă
Reprezintă absenţa totală a ejaculării anterograde, lichidul spermatic trecând retrograd, prin
colul vezical, în vezica urinară. Pacientul simte o senzaţie orgasmică normală sau diminuată. După
realizarea actului sexual, prima urină evacuată este tulbure. Cauzele cele mai frecvente ale acestei
disfuncţii sunt: intervenţii chirurgicale asupra prostatei sau colului vezical, excizii ganglionare
lărgite (limfadenectomie retroperitoneală), leziuni ale măduvei spinării, sleroză multiplă, neuropatii,
stricturi sau valve uretrale, medicamente (antihipertensive, antidepresive, antipsihotice, α blocante).
Disfuncţia nu pune probleme deosebite, iar tratamentul va fi luat în considerare doar în cazul
în care se doreşte fertilizarea.
5. Anejacularea şi anorgasmia
Anejacularea reprezintă încapacitatea individului de a ejacula, iar anorgasmia incapacitatea
de a obţine orgasmul. Cele două disfuncţii se pot asocia, considerându-se de multe ori (pe bună
dreptate sau nu) că bărbatul nu poate atinge orgasmul dacă nu ejaculează.
Disfuncţiile pot surveni în urma unui traumatism la nivelul măduvei spinării, intervenţii
chirurgicale în sfera genitală, excizii largi de ganglioni, diabet zaharat. Cauzele pot fi însă şi de
natură psihică.
Modalităţi de tratament: terapie psihosexuală de cuplu sau, în cazul originii organice,
vibrostimularea (vibratorul se aplică în jurul glandului şi frenului penian) sau electroejacularea
(stimularea electrică a nervilor periprostatici prin intermediul unei sonde intrarectale). Aceste terapii
sunt utile în special pentru obţinerea specimenului de spermă necesar procreerii.

DISFUNCŢIILE SEXUALE ALE FEMEII

Studiile recente arată că peste 40% dintre femei sunt afectate de o disfuncţie sexuală şi se
pare că acest procent este în creştere.
Sexualitatea devine o problemă numai dacă unul dintre parteneri se simte nefericit din
această cauză. Fiecare cuplu trece prin perioade de „urcuşuri si coborâşuri”, iar frecvenţa relaţiilor
sexuale poate varia foarte tare. Astfel, pentru un cuplu poate să nu fie important faptul că nu intreţine
în mod regulat o relaţie sexuală cu penetrare, pe când pentru altele acest fapt poate induce o întristare
profundă unuia sau ambilor parteneri.
Ca şi la bărbaţi, factorii care pot determina disfuncţii sexuale ale femeii pot fi de natură
organică sau psihică.
La bărbat, dorinţa este mai intempestivã şi se impune întregii fiinţe printr-o nevoie bruscã şi
evidentã de satisfacere sexuală. La femeie, dorinţa se nasşe în general mai pe ocolite, iar nevoia
fizică este mai interiorizatã şi mai difuză. La femeie psihicul şi fizicul sunt intim legate, în aşa
măsură încât rar o femeie va avea relaţii sexuale cu un bărbat fără ca ea să posede o încărcătură
sentimentală, situaţie frecvent întâlnită la bărbaţi. Psihismul femeii, starea sa de spirit, afectivitatea şi
dragostea sunt mai puternice decât senzaţiile fizice ca atare.
1. Inhibarea dorinţei

88
Reprezintă scăderea nivelului dorinţei sexuale (scăderea libidoului). Pacienta fie nu a
manifestat niciodată un interes deosebit pentru sex, fie a manifestat în trecut iar în prezent nu, fie
manifestă interes faţă de alţii şi nu faţă de partenerul său. Inhibarea dorinţei sexuale este una dintre
cele mai frecvente disfuncţii ale femeii.
Cauzele acestei disfuncţii sunt diverse, de la cele fiziologice (ciclul lunar, naşterea), până la
cauze organice (tulburări hormonale, medicamente, alte afecţiuni) sau psihice (experienţe sexuale
traumatizante, depresie, anxietate, stres, oboseală, lipsa relaţiilor armonioase din cuplu etc.).
Cea mai importantă cauză a inhibării dorinţei sexuale o constituie problemele din interiorul
cuplului: una dintre persoane nu se simte intim apropiată de cealaltă, o problemă de comunicare,
lipsa afecţiunii (care conduce la o lipsă a cotactului sexual), timp puţin petrecut împreună. O
persoană care nu are orgasm sau are dureri în timpul actului sexual, se confruntă cu probleme ale
erecţiei, ejaculare întârziată, îşi poate pierde interesul faţă de partenerul său şi, implicit, viaţa
sexuală. Această persoana va asocia contactul sexual cu eşecul sau lipsa plăcerii. Persoanele care au
fost supuse în copilarie unor abuzuri sau care au relaţii lipsite de intimitate emoţională, sunt supuse
riscului de a dezvolta o astfel de disfuncţie.
Trebuie specificat faptul că femeile care au un libido scăzut pot dori în continuare intimitatea
partenerilor, dar pot refuza penetrarea, comportament care asociază semnale confuze, ce pot duce la
frustrare în relaţie şi pot adânci şi mai tare distanţa dintre parteneri.
2. Lipsa capacităţii de a avea orgasm
Deşi, în mod teoretic, orice femeie prin stimulare clitoridiană şi/sau penetrare poate avea
orgasm, se apreciază că cel puţin 12% dintre femei sunt anorgasmice. Ca în orice altă disfuncţie,
cauzele pot fi organice (dezechilibre hormonale, deficite de irigare sanguină a organelor genitale),
dar mai ales psihice.
Lipsa capacităţii de a avea orgasm se manifestă diferit de la femeie la femeie; unele paciente
pot fi foarte frustrate de acest lucru, altele considerând acest aspect ca fiind secundar.
Printre cauzele psihice care pot conduce la această disfuncţie pot fi: experienţe
psihotraumatizante, o disfuncţie sexuală a partenerului, partener nu foarte atrăgător sau care nu
trezeşte sentimente adânci, partener „nepriceput”, lipsa de intimitate (act sexual desfăşurat în camera
alăturată părinţilor), informaţiile eronate despre sexualitate, idei religioase stricte (sexualitatea este
legată numai de reproducere, iar plăcerea sexuală constituie un păcat), anxietatea, oboseala,
preocuparea excesivă a femeii pentru a obţine orgasmul (a nu se uita că „prea multă gândire asupra
tehnicii poate duce la impotenţă”, afirmaţie valabilă şi pentru disfuncţiile sexuale ale bărbatului) şi
altele.
Multe femei se bucură de actul sexual şi se simt apropiate faţă de partenerii lor, fară să
ajungă însă la orgasm. Pentru acestea, absenţa orgasmului nu constituie o problemă. Altele însă au
tendinţa de a simula orgasmul, fie pentru a face placere partenerului, fie, pur şi simplu, pentru a
părea „normale”. Studiile au dovedit că două din cinci femei recurg la acest artificiu câteodată sau în
mod constant. Acest comportament, uneori de înţeles, este nerecomandat, deoarece nu face altceva
decât să ascundî problema anorgasmiei, nicidecum să încerce rezolvarea ei. De aceea, este de
preferat ca problema să fie abordată deschis cu partenerul sexual, pentru a căuta cele mai bune
soluţii în cadrul cuplului (de exemplu, poziţii noi în timpul contactului sexual).
Femeile care suferă de această disfuncţie pot apela la diverse metode de auto-ajutor dar şi de
terapie psiho-sexuală. Principiul terapeutic este concentrarea pe senzaţia de plăcere, fără a face din
apariţia orgasmului un scop în sine. De asemenea, femeile sunt încurajate să îşi cunoască propriile
corpuri şi să obţină singure plăcerea. În momentul în care aceste aspecte sunt învăţate de femeie, ele
pot fi împărtăşite partenerului şi aplicate. De aceea, colaborarea partenerului sexual este absolut
necesară.
3. Actul sexual dureros (dispareunia)

89
Durerea resimţită în timpul actului sexual poate avea diferite caractersitici: poate fi mai puţin
intensă, ca un disconfort sau senzaţie de jenă locală, până la severă, cu imposibilitatea realizării
contactului sexual. De asemenea, durerea poate fi superficială sau profundă, în funcţie de localizarea
cauzei care o produce.
Durerea superficială (la intrarea în vagin) poate fi determinată de vulvo-vaginite (frecvent
micotice), herpes genital, cicatrici (epiziotomie cu epiziorafie după naştere), sensibilitate la
prezervative sau la diverse tipuri de substanţe lubrifiante, excitarea insuficientă a femeii (cu
insuficienţa lubrifierii locale şi lipsa modificărilor vaginale specifice excitaţiei) etc.
Durerea profundă este determinată de excitare insuficientă, boala inflamatorie pelvină,
fibroame uterine sau chiste ovariene, fibroze prin intervenţii chirurgicale în sfera genitală etc.
La senzaţia de durere în timpul contactului sexual, se pot asocia şi alte manifestări, cea mai
frecventă fiind sângerarea în timpul sau după penetrare. Acest fapt atrage un semnal de alarmă şi
trebuie să îndrume pacienta la un specialist pentru a descoperi cauza.
Nu trebuie uitat că menopauza este o situaţie care se asociază frecvent cu dispareunia,
datorită scăderii marcate a secreţiei de estrogeni, acest fapt determinând o lubrifiere slabă a
vaginului.
Tratamentul acestei disfuncţii se bazează în primul rând pe tratamentul bolii de bază, care se
află la originea dispareuniei. Pot fi necesare medicamente antiinflamatorii, antibiotice, antimicotice,
intervenţii chirurgicale. Uneori doar simpla modificare a poziţiilor sexuale sau apelarea la lubrifianţi
reprezintă soluţia salvatoare. Dar poate cel mai important aspect este acela al asocierii dintre
contactul sexual şi durere, creindu-se un cerc vicios pentru care femeia va refuza în totalitate actul
sexual. De aceea, este esenţial a se rezolva şi problema acestei asocieri mintale, după tratarea
afecţiunii de bază.
4. Vaginismul
Reprezintă spasmul involuntar al musculaturii planşeului pelvin (muşchii care înconjoară
vulva), uneori asociat cu spasme ale musculaturii coapselor. Aceste contracţii duc la penetrarea
foarte dificilă sau chiar imposibilitatea realizării acesteia. În cazul vaginismului primar, tulburarea
apare de la primul contact sexual; în cazul tipului secundar, tulburarea debutează după o perioadă de
acte sexuale normale.
Vaginismul poate fi cauzat de tulburări organice (infecţii în sfera genitală, malformaţii
genitale, himen fibrozat şi rezistent, naşteri dificile, lubrifiere insuficientă, intervenţii chirurgicale)
sau psihice (experienţe psihotraumatizante, atitudini negative faţă de contactele sexuale în general
sau faţă de partener, violenţa partenerului, realizarea contactului sexual într-un mediu inadecvat
etc.). Vaginismul nu se asociază cu incapacitatea de a avea orgasm; în cazul vaginismului, femeia
poate obţine orgasm prin masturbare.
Tratamentul necesită în numeroase cazuri intervenţia medicului şi tratarea cauzei organice.
Pot fi necesare tratamente medicamentoase, intervenţii de deflorare artificială etc. În cazul
vaginismului psihogen se va apela la terapie psihosexuală de cuplu.

Câţiva factori importanţi pentru succesul terapiei


Sexologia este o ştiinţă multidisciplinară şi, prin excelenţă, o ştiinţă a cuplului.
Cuplul este elementul cheie pentru obţinerea succesului în oricare din disfuncţiile sexuale
discutate.
Numeorase cazuri de disfuncţie sexuală îşi pot găsi rezolvarea prin înţelegerea partenerului şi
ajutorul oferit de acesta. Cu un partener care nu este deschis către comunicare pe teme
sexuale, pe tema problemelor personale, care nu doreşte ajutorul specialistului (de multe ori
pentru salvarea căsniciei), eşecul este garantat, fiind dependent doar de factorul timp.

90
Fiecare cuplu are un stil propriu de comportament în cadrul căruia se regăsesc modelele de
referinţă ale individului şi care reprezintă zestrea psihologică cu care fiecare dintre parteneri
intră în cadrul cuplului. Fiecare partener va încerca să impună în cuplu modelul său, neţinând
seama de temperamentul, preferinţele şi aspiraţiile partenerului.
Echilibrul sexual al cuplului se poate realiza atunci când la ambii parteneri există o identitate
sexuală corect achiziţionată, o orientare heterosexuală, un nivel al dorinţei apropiat, un nivel
de excitabilitate şi dorinţa de a avea activitate sexuală comparabile, posibilităţi de a ajunge la
orgasm.
Există un „model fantezist” al penisului, care, independent de condiţii, funcţionează
impecabil, pierderea unei erecţii echivalând cu un atentat la condiţia de masculinitate, ducând
la devoltarea anxietăţii de performanţă.
Orice problemă non-sexuală, de natură profesională, maritală, fizică, se poate afla la originea
unei disfuncţii sexuale.
Famila modernă, în care rolurile sunt de multe ori schimbate, axată mai mult pe satisfacerea
nevoilor socio-profesionale, pe ambiţiile personale, este predispusă pentru a dezvolta astfel
de disfuncţii. Stresul, anxietatea, sedentarismul, „fuga după bani” şi alte nevoi materiale,
alimentaţia nesănătoasă, consumul de alcool sau stupefiante, fumatul, sunt alţi factori care ne
sunt comuni şi motive pentru care ar trebui să nu ne mai punem întrebarea: „de ce tocmai eu
sufăr de aşa ceva?”

În România
Asociaţia pentru Medicina Sexualităţii din România (AMSR) a realizat un studiu privind
sexualitatea populaţiei active din România, în care se specifică faptul că unul din trei barbaţi români
are probleme de erecţie şi discută acest subiect, alături de alte teme privind sexualitatea, cu partenera
şi prietenii.
Apar diferenţe între activitatea sexuală la bărbaţi şi femei şi în ceea ce priveşte numărul de
contacte realizate lunar. Româncele afirmă că au mai puţine contacte sexuale decât partenerii lor:
majoritatea bărbaţilor se încadreaza la peste 11 contacte lunar, în timp ce femeile aproximativ 5 în
aceeaşi perioadă de timp (datele pot fi subiective, tendinţa bărbaţilor fiind de a exagera numărul de
contacte sexuale, pentru a părea virili cu adevărat, iar a femeilor, pentru a nu părea „uşuratice”, de a
minimiza).
Disfuncţia erectilă este o problemă recunoscută de 35% dintre bărbaţi. Dintre cei care îşi
recunosc problemele, numai 34% afirmă ca s-au consultat, fie cu partenera (57%), fie cu un medic
(43%). Majoritatea celorlalţi (57%) refuză în continuare să deschidă acest subiect în viitor.
Românii afirmă că principalele cauze externe ale disfuncţiei erectile sunt stresul şi oboseala
(43%), urmate de fumat (18%) şi alcool (10%). Unul din patru barbaţi pune problemele de erecţie pe
seama vârstei, iar 14% dau vina pe parteneră. Femeile consideră că viaţa sexuală este afectată grav,
atât de imposibilitatea obţinerii erecţiei (27%) cât şi imposibilitatea menţinerii ei (17%)

Deşi nu fac parte din specialitatea noastră, nu putem aborda un subiect de sexologie fără a
face câteva precizări esenţiale în legătură cu deviaţiile sexuale. Aceste aspecte, descrise pe scurt,
trebuie cunoscute şi reprezintă un suport pentru înţelegerea mai clară a disfuncţiilor sexuale.
Comportamentul sexual are la bază:
factori biologici: anatomici şi constituţionali
factori psihologici: instincte, pulsiuni, sentimente, dorinţe etc.
factori extraindividuali: socio-culturali, familiali, educaţionali, morali, religioşi

91
Clasificarea tulburărilor sexuale

1. Tulburări endocrino-sexuale – reprezintă incompleta dezvoltare a glandelor sexuale, răspunzătoare


de tulburări de identitate sexuală şi comportamente psihosexuale deficitare:
insuficienţa sexuală:
eunucoidismul – determinat de absenţa congenitală a testiculelor (anorhie bilaterală)
sau castrare (orhidectomie bilaterală)
infantilismul – se referă în special la constituţia fizică a individului şi este rezultatul
unor insuficienţe hormonale (gonadale, tiroidiene, hipofizare)
senilismul – este rezultatul involuţiei funcţiilor endocrine la persoanele de vârsta a
treia, cu repercursiuni în ceea ce priveşte sexualitatea
hiperactivitatea sexuală:
macrogenitosomia precoce – se manifestă prin apariţia precoce a caracterelor sexuale
secundare, a apetitului sexual, determinate de maturizarea rapidă a gonadelor şi
tulburări endocrine
hipersexualitatea la adult: determinată frecvent de tulburări secundare unor tumori
producătoare de hormoni, dar şi dezechilibrelor apărute în unele etape ale vieţii
(persoanele care traversează crize sexuale de involuţie pot manifesta episoade de
hipersexualitate)
intersexualitatea:
hermafroditismul – prezenţa elementelor anatomice feminine şi masculine la acelaşi
individ
pseudohermafroditism – prezenţa la acelaşi individ a glandelor sexuale ale unui sex şi
organelor genitale aparţinând celuilalt sex
2. Tulburări de personalitate sexuală
tulburările de identitate sexuală (identitate sexuală = sentimentul de a şti că aparţii unui
anumit sex şi asumarea acestui rol):
la copii: comportamentul „băieţesc” la fete şi comportamentul „efeminat” la băieţi
(aceste aspecte trebuie analizate cu mult discernământ, pentru a nu fi confundate cu
unele comportamente normale)
la adulţi: transsexualism – persoane fără ambiguitate sexuală anatomică şi fără
anomalii genetice care nu îşi recunosc sexul anatomic şi cromozomial, trăind
sentimentul apartenenţei la sexul opus
tulburări de orientare sexuală: homosexualitatea a creat şi creează în continuare numeroase
controverse legate de cauza apariţiei.
homosexualii pot fi:
- veritabili (se recunosc cauze genetice)
- pseudohomosexuali (homosexuali dobândiţi): homosexualitatea ca o
conduită de refugiu a bărbatului care suferă eşecuri repetate în contactele sexuale cu
femei, homosexualitatea de izolare (cercuri închise de bărbaţi, detenţie, internate),
homosexualitatea episodică (schizofrenie, alcoolici), imitaţie, moda etc.
homosexualitatea poate fi:
- feminină (lesbianism, safism, tribadism)
- masculină (pederastie)
în cadrul relaţiei homosexuale (feminine sau masculine) există un partener „viril”
(care îşi asumă rolul masculin) şi un partener „feminin” (îşi asumă rolul feminin).
femeile care practică homosexualitatea posedă câteva caracteristici deosebite,
esenţiale fiind:

92
lipsa instinctului matern sau slaba dezvoltarea a acestuia
tendinţe masculine în comportament
repulsie faţă de actele sexuale parteneri masculini, considerate ca acte brutale,
violente şi umilitoare.
3. Tulburări de dinamică sexuală (disfuncţii sexuale) ale femeii şi bărbatului – au fost discutate
anterior
4. Deviaţiile sexuale (parafiliile) – reprezintă variaţii ale activităţii sexuale, caracterizate prin
pulsiuni, fantasme şi comportamente marcate şi persistente, ce implică obiecte sau situaţii nepotrivite
şi care pot provoca nefericire şi dificultatea de a evolua în diferite aspecte importante ale vieţii.
a) Deviaţii sexuale în raport cu obiectul plăcerii:
homosexualitatea (feminină şi masculină)
pedofilia: atracţia sexuală a individului către copii (pedofilii prezintă imaturitate emoţional-
afectivă sau boli psihice severe)
gerontofilia: atracţia sexuală a individului către presoanele în vârstă (frecvent în afecţiunile
psihice)
necrofilia: atracţia sexuală a individului către cadavre, cu care îşi doreşte şi întreţine raporturi
sexuale (formă foarte gravă de deviaţie, întâlnită în special la pacienţii cu boli psihice severe)
zoofilia: atracţia sexuală a individului către animale, cu care îşi doreşte şi întreţine raporturi
sexuale (întlnită în special la persoane izolate sau bolnavi psihici)
b) Deviaţii sexuale în raport cu mijlocul de obţinere a plăcerii:
sadism: obţinerea plăcerii sexuale prin chinuirea fizică sau umilirea partenerului, prin
activităţi reale (nesimulate), urmată de realizarea contactului sexual
masochism: obţinerea plăcerii sexuale a individului prin chinuirea fizică a sa sau umilirea de
către partener. Cele două variante se asociază în cupluri de sado-masochişti, pentru obţinerea
plăcerilor sexuale.
autoerotism: obţinerea plăcerii sexuale în absenţa oricărui partener. Nu reprezintă cu adevărat
o deviaţie sexuală (fiind de multe ori indicat pentru autocunoaşterea corpului şi a
posibilităţilor de obţinere a plăcerii), decât în cazurile de practicare frecventă şi, mai ales,
atunci când reprezintă forma unică de manifestare a sexualităţii individului.
travestism: este considerată o formă mascată de homosexualitate, ce constă în obţinerea
plăcerii sexuale prin îmbrăcarea vestimentaţiei sexului opus.
fetişism: obţinerea plăcerii sexuale prin evocarea partenerului printr-un obiect simbol care îi
aparţine şi care îl va înlocui în relaţiile sexuale (lenjerie intimă, pantofi, mănuşi etc.)
voyeurism: obţinerea excitaţiei sexuale prin observarea unor persoane dezbrăcate, în curs de
a se dezbrăca, pe cale de a avea activităţi sexuale sau în timpul actului sexual, fără ştiinţa şi
voinţa acestor persoane.
exhibiţionsim: obţinerea excitaţiei sexuale prin expunerea organelor genitale în faţa unor
persoane străine, care nu se aşteaptă la aşa ceva (mai frecvent întâlnită la bărbat).
froteurism (frotteurisme): obţinerea excitaţiei sexuale prin atingerea sau frecarea de persoane
care nu se aşteaptă şi nu sunt de acord cu aşa ceva.
asfixiofilie: obţinerea excitaţiei sexuale în absenţa oxigenului, fie prin compresia toracelui, fie prin
legături, utilizarea de corzi, a unui sac de plastic, a unei măşti sau a unor substanţe chimice. (capitol
realizat in colaborare cu Dr. SORIN LUPU, medic rezident urolog, doctorand în medicină, licenţiat în
psihologie)

93
BIBLIOGRAFIE
1. Bancroft J, Human sexuality and its problems, 2nd edition, Churchill Livinghstone, 1989
2. Basson R, Goldstein I, Clinical manual of sexual medicine – Sexual dysfunctions in woman,
Health Publications Ltd, 2004
3. Calomfirescu N, Disfuncţia erectilă-ghid clinic, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 2002
4. Carrier S, Brock G, Kour NW, Pathophisiology of erectile dysfunction, Urology, 1993 42:
468-481
5. Enăchescu C, Tratat de psihosexologie, Editura Polirom, Iaşi, 2003
6. Lue T, Giuliano F, Khoury S, Rosen R, Clinical manual of sexual medicine – Sexual
dysfunctions in men, Health Publications Ltd, 2004
7. Rândaşu S, Psihiatrie, Tipografia UMF Cluj-Napoca, 1997
8. Rusu V, Dicţionar medical, Editura Medicală, Bucureşti, 2001
9. Scârneciu I, Lupu S, Scârneciu C, Urologie Clinică, Editura Universităţii Transilvania,
Braşov, 2006
10. Walsh P, Retik A, Vaughn D, Wein A, Campbell’s urology, 8th edition, Elsevier Science,
2002, CD-Rom edition
11. Zwang G, Pathologie sexuelle, Ed. Maloine, Paris, 1990

Bibliografie
* Ciupercă Cristian, Cuplul modern-între emancipare şi disoluţie, Ed Tipoalex, 2000
* Mitrofan I., Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989
Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative, Ed. Alternative,
1997

94
* Mitrofan I., Ciupercă C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Mihaela
Press, 1998
* Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia vieţii de cuplu –între iluzie şi realitate, Ed. Sper, 2002
* Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia şi terapia cuplului, Ed. Sper, 2002
*Nichols P.Michael,Schwartz C. Richards,Terapia de familie,concepte şi metode,Ed.Pearson
• Ziglar Zig, Secretul căsniciei fericite, Ed. Curtea Veche, 2001

95