Sunteți pe pagina 1din 123

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară – Iaşi

Prof. dr. Teona Avarvarei

Nutriţia animalelor domestice

curs ID Specializarea – IEA- anul IV - Agricultură anul IV

Ediţia a –II-a - 2006 -

2

CAP.1. IMPORTANŢA

ŞI ROLUL NUTRIŢIEI

ANIMALE

Nutriţia animală este ştiinţa care se ocupă cu studiul schimburilor dintre organismul animal şi mediu, a folosirii substanţelor nutritive pentru întreţinere şi producţie. Importanţa nutriţiei rezultă şi din faptul că ponderea costului hranei în costurile produselor animale reprezintă peste 50 %, iar producţiile realizate, sănătatea şi reproducţia animalelor depinde în mare măsură de folosirea unei alimentaţii raţionale. Pe plan mondial cercetări cu privire la compoziţia chimică a plantelor şi animalelor au apărut în a doua jumătate a secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, cercetări legate de nume precum: Lavoisier, Liebig, Black, Henneberg şi Stohmann ş.a. Ca ştiinţă, nutriţia a cunoscut o dezvoltare continuă, primele cercetări referitoare la stabilirea valorii nutritive a nutreţurilor au fost întreprinse de Thaer (1809), stabilind unitatea echivalent fân; O.Kellner (1905), stabilind echivalentul amidon; Hanson (1908), stabilind echivalentul orz; Popov (1949), stabilind unitatea nutritivă ovăz, precum şi cercetările lui Armsby, M ö llgard, Van Es, Jarrige ş.a, care au pus bazele unui sistem de estimare a valorii energetice şi proteice a nutreţurilor. În România, primul curs de “Creşterea animalelor” care cuprindea şi noţiuni de alimentaţia animalelor domestice a fost ţinut la Academia Mihăileană din Iaşi de către Ion Ionescu de la Brad în perioada 1842-1843. Cel care elaborează prima lucrare de alimentaţie a fost profesorul H.Vasiliu, intitulată, “Nutriţia animalelor domestice şi a omului”, şi care a fost publicată la Iaşi în anul 1916. Lucrarea prezintă pentru prima dată în România studii cu privire la valoarea nutritivă a nutreţurilor. Cercetările au fost continuate la nivel naţional prin înfiinţarea ICZ (Institutul de cercetări zootehnice) în 1926, transformat în anul 1970 în Institut de biologie şi nutriţie animală (IBNA), cercetări legate de stabilirea valorii nutritive a nutreţurilor, de tehnologiile de conservare a nutreţurilor precum şi probleme fundamentale de alimentaţia animalelor.

CAP.2. APRECIEREA

3

VALORII NUTRITIVE

A NUTREŢURILOR

2.1. COMPOZIIŢIA CHIMICĂ BRUTĂ A NUTREŢURILOR

Cercetările de nutriţie şi alimentaţie presupun cunoaşterea conţinutului chimic brut al nutreţurilor. Stabilirea conţinutului chimic se face după o anumită schemă şi anumite metode standardizate, universal valabile. Prin analiza chimică se determină conţinutul nutreţurilor în anumite categorii de substanţe chimice “brute”, adică alături de substanţa chimică pură se dozează şi alte substanţe asemănătoare. Analiza chimică clasică a nutreţurilor denumită şi “Weende” (iniţiată de către Henneberg şi Stohmann) se face pe probe medii care se prelucrează în funcţie de felul nutreţului (schema 1).

Nutreţ

în func ţ ie de felul nutre ţ ului (schema 1). Nutre ţ Ap ă (U)

Apă (U)

Substanţă uscată (SU)

Cenuşă (Cen. B) - macroelemente Substanţă organică (SO) - microelemente Proteină (PB) Celuloză (CB)
Cenuşă (Cen. B)
-
macroelemente
Substanţă organică (SO)
-
microelemente
Proteină (PB)
Celuloză (CB)
Grăsime (GB) sau (EE)
-
N proteic (albumina)
- celuloză
-
acizi graşi
N neproteic (amide,
NO 2 , NO 3 )
-
- hemiceluloză
-
pigmenţi
- lignină
-
vitamine liposolubile

Substanţe extractive neazotate (SEN)

- amidon

- zaharuri solubile

Schema 1: Compoziţia chimică brută (Schema Weende) Datele obţinute sunt utilizate pentru stabilirea valorii nutritive a nutreţurilor.

4

2.1.1. CONŢINUTUL

NUTREŢURILOR ÎN APĂ

ŞI SUBSTANŢĂ USCATĂ

Apa este principalul component atât al nutreţurilor vegetale cât şi al

corpului animalelor, în diferite proporţii.

În plante variază de la 10 % la cele uscate în aer (grăunţe de cereale) la

peste 80 % (nutreţuri verzi proaspete), iar în corpul animalelor tinere se găseşte în

procente de 90 % în timp ce la adulte scade la 50 - 60 %.

Apa se determină prin uscarea probei în etuva termoreglabilă la 105ºC timp

de 4 ore.

Se calculează după relaţia:

100

(

a

b

)

Ua % =

a

în care:

a - masa probei înainte de uscare (g);

b - masa probei după uscare (g).

Cunoscând conţinutul nutreţurilor în apă se poate determin conţinutul în

substanţă uscată (SU).

SUa % = 100 – Ua %

Rolul apei în corpul animal:

- reglează temperatura corpului;

- componentă a metabolismului;

Importanţa apei asupra valorii nutritive a nutreţurilor este deosebită pentru

că între conţinutul în apă şi valoarea nutritivă există un raport invers, cu cât

cantitatea de apă este mai mare cu atât valoarea nutritivă este mai scăzută.

2.1.2. CONŢINUTUL NUTREŢURILOR ÎN SUBSTANŢE MINERALE

Totalitatea substanţelor minerale se determină ca cenuşă brută care

reprezintă reziduul natural rămas după calcinarea probei la 550 o C şi care conţine

pe lângă componenţii minerali existenţi iniţial şi eventualele impurităţi organice.

Conţinutul în cenuşă brută se calculează folosind relaţia:

Cen B % =

în care:

C 100

m

5

m - masa probei de analiză.

Substanţele minerale se împart în două grupe: macroelemente şi microelemente, în funcţie de cantitatea în care se găsesc în nutreţuri. Din grupa macroelementelor fac parte Ca, P, Mg, Na, K. Cl, S, care se găsesc în doze mai mari de 100 mg/kg nutreţ.

Microelementele se găsesc în cantităţi mai mici de 100 mg/kg, grupă din care fac parte I, Co, Fe, Mn, Se, F, Cu, Zn. ş.a.

În nutreţurile vegetale predomină sărurile de Ca, K, Si, iar în cele de origine

animală predomină Ca şi P. Substanţele minerale se găsesc în cantităţi aproximativ constante 3 - 4 % în

corpul animalelor, în timp ce în plante se găsesc în cantităţi de 2-12 %.

Rolul substanţelor minerale în organismul animal:

- plastic/structural - intră în alcătuirea scheletului, a unor lichide interne (sânge, limfă), a unor produse (lapte, ouă, lână, fetuşi);

- funcţional - asigură rezistenţa oaselor, menţin presiunea osmotică, menţin

echilibrul acido-bazic, activează enzimele. Macroelemente, calciu (Ca) şi fosforul (P) sunt componentele principale ale scheletului şi dinţilor, 59 % din Ca organismului este depozitat în oase şi dinţi iar fosforul este depozitat în oase în procent de 80 % din total. Calciul şi fosforul au rol foarte important în osificaţie, metabolism, reproducţie, creştere şi dezvoltare, lactaţie, producţia de ouă, formarea AND şi ARN (în cazul P).

Absorbţia Ca şi P are loc la nivelul tubului digestiv. Scăderea nivelului de Ca în sânge produce hipocalcemia iar creşterea produce hipercalcemia. Carenţa în Ca are influenţă negativă asupra funcţiilor vitale, a creşterii, a producţiei de lapte, de ouă. Simptome: - rahitismul - la animalele tinere; osteomalacia (înmuierea oaselor) - la animalele adulte; tetanie şi convulsii; osteofibroza (deformarea oaselor); tulburări de reproducţie. Carenţa în P este însoţită de o eliminare mai mare de Ca. Simptome - rahitismul şi osteomalacia; osteoporoza, scăderea apetitului şi a greutăţii corporale; apariţia sindromului de Pica (consum de alte substanţe, pământ, lemn).

6

Între aceste două elemente trebuie menţinut un raport optim care pentru

rumegătoare este în limite de 2:1, pentru porci 0,6-1,2:1, pentru păsări 1,5 - 2:1.

Surse pentru echilibrarea raţiilor în Ca se utilizează carbonatul de Ca (creta

furajeră 40% Ca), făină de scoici (34 - 38% Ca), făină de oase (22 - 24% Ca),

făină de lucernă (1,5% Ca).

Sursele de P sunt nutreţurile, în special grăunţele de cereale şi seminţele de

leguminoase, subprodusele cerealelor (tăţele 1,5%P), făinurile de origine

animală (de carne - oase cu 4% P, de peşte, având 2 - 3% P) şi suplimentele

minerale cu fosfat dicalcic (17,5% P), fosfatul tricalcic (10-17% P).

Nutreţurile vegetale sunt în general bogate în Ca şi sărace în P mai ales când

este vorba de păşuni, fân, siloz.

Ca urmare, pentru echilibrarea minerală, raţia se completează cu grăunţe de

cereale şi bineînţeles cu suplimente minerale.

Magneziul (Mg) - împreună cu Ca şi P - intră în constituţia oaselor,

jumătate din cantitatea totală de Mg se află în oase, se mai găseşte în ficat şi

muşchi.

Rol: - necesar pentru osificaţie; în reacţiile celulare; în metabolismul

substanţelor nutritive; menţinerea excitabilităţii muşchilor.

Carenţa. La rumegătoare se manifestă prin tetania de iarbă

(hipomagnezemia), iar la porcine prin scăderea în greutate, debilitatea picioarelor,

tetanie.

Surse. Nutreţuri bogate în Mg sunt tăţele, şroturile, fânurile de

leguminoase, făinurile de origine animală. Echilibrarea raţiilor se realizează

folosind suplimente minerale cu Mg.

Clorul (Cl), sodiul (Na) şi potasiul (K). Aceste trei elemente se găsesc în

corpul animalelor în cantităţi diferite în funcţie de vârsta acestora, astfel Na se

găseşte în cantităţi mari în corpul nou născuţilor în timp ce K se găseşte în corpul

adulţilor.Na şi Cl se găsesc în constituţia lichidele extracelulare, în timp ce K intră

în constituţia lichidelor intracelulare.

Rol

Clorul - contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic; reglează

presiunea osmotică; împreună cu hidrogenul formează acidul clorhidric, cu rol

foarte important în digestice.

7

protidelor; menţinerea

integrităţii muşchilor inimii şi rinichilor; reglează presiunea osmotică.

Sodiul - ia parte la formarea serului sangvin (93 %); reglează presiunea

osmotică; asigură contracţia muşchilor; are rol în activitatea inimii; stimulează

apetitul.

Potasiul - are rol în metabolismul glucidelor

şi

Carenţa

Cl - reducerea creşterii în greutate.

Na, K - încetinirea creşterii animalelor tinere; reducerea producţiei de lapte.

Excesul de Na şi Cl este nociv pentru păsări şi suine hrănite cu nutreţuri

combinate însoţite de lipsa apei.

Surse Nutreţurile vegetale sunt bogate în K, dar deficitare în Na şi Cl.

Coletele şi frunzele de sfeclă sunt considerate nutreţuri demineralizante, datorită

conţinutului lor ridicat în K, are loc mobilizarea Ca din organism pentru

eliminarea excesului de K.

Necesarul de Na şi Cl se asigură la rumegătoare prin sarea de bucătărie

(NaCl) administrată sub formă de bulgări pentru lins, iar la monogastrice intră în

componenţa reţetelor de nutreţuri combinate.

Sulful (S) în organism se găseşte în cantităţi foarte mici, 0,15 % din

greutatea vie. Este absorbit la nivelul tubului digestiv.

Rol

Deoarece sulful se găseşte în păr, lână, pene şi fanere, este necesar pentru

sinteza aminoacizilor sulfuraţi (care intră în constituţia proteinelor din aceste

produse). Joacă rol deosebit în metabolismul lipidelor, hidraţilor de carbon,

precum şi în menţinerea funcţiilor vitale şi producţia animalelor.

Carenţa este mai rară.

Surse - nutreţurile verzi din familia crucifere şi premixurile minerale.

Microelemente (oligoelemente)

Microelementele stimulează procesul de creştere, activează enzimele,

participă la sinteza unor substanţe, influenţează procesul de osificare, dezvoltarea

sistemului muscular, activează sistemul nervos, influenţează funcţia de

reproducţie. Microelementele intră în componeţa unor substanţe organice în

cantităţi foarte mici, sunt răspunzătoare de activitatea a 2 - 3 enzime.

Rol

8

I - este prezent într-un hormon (tiroxina) din glanda tiroidă

Fe - este constituient al hemoglobinei şi al mioglobinei

Cu - determină pigmentarea lânii, penelor, părului

Zn - component al insulinei

Carenţa

Fe - produce anemie mai ales la nou născuţi

Co - este răspunzător de apariţia marasmului enzootic

Mn - produce deformări osoase şi apariţia perozisului la pui

I - duce la apariţia guşii endemice

Zn - favorizează apariţia paracheratozelor

Surse

În general nutreţurile sunt sărace în microelemente, pentru echilibrarea

hranei animalelor pot fi utilizate şroturile ca sursă de cobalt, drojdii furajere şi

tăţe de porumb ca sursă de zinc, alge şi făinuri de peşte oceanic pentru iod,

argila feroasă şi lutul roşu ca sursă pentru fier, precum şi suplimente minerale care

conţin microelemente.

2.1.3. CONŢINUTUL NUTREŢURILOR ÎN SUBSTANŢE ORGANICE

Substanţele organice sunt sintetizate de plante în urma procesului de

fotosinteză şi reprezintă principalul component al nutreţurilor.

Se caracterizează prin prezenţa C, asociat cu H şi O, uneori cu N, sau cu P şi

S, alături cu unele metale precum Fe, Cu, Mn, Mg, Ca.

Substanţele organice din nutreţuri în timpul calcinării acestora la 550 o C sunt

distruse, ca urmare ele se pot calcula ca fiind diferenţa între SU şi CenB

SO % = SU % – CenB %

Substanţele organice sunt alcătuite din:protide, lipide, glucide şi substanţe

extractive neazotate.

Protidele sunt substanţe azotate sau cuaternare, alcătuite din C, H, O şi N,

iar lipidele şi glucidele sunt denumite ternare fiind compuse din C, H, O.

2.1.3.1. CONŢINUTUL ÎN SUBSTANŢE PROTEICE

Substanţele proteice reprezintă totalitatea substanţelor azotate dintr-un

nutreţ, sunt alcătuite din C, H şi N.

În mod convenţional, se admite că azotul în nutreţuri se află în cantitate de

Multiplicând cantitatea de

proteină din nutreţul respectiv.

azot

9

cu factorul

6,25

se

obţine

cantitatea

de

PB = Nt 6,25

În analiza chimică, proteina se determină prin metoda KJELDHAL, iar

pentru calcularea conţinutului în PB se utilizează relaţia:

PB =

(

n f

1

1

n

2

f

2

)

0,0014 6,25

m

100

în care: n 1 şi n 2 reprezintă cantitatea de H 2 SO 4 şi respectiv NaOH utilizată în

analiză, f 1 şi f 2 - factorii de corecţie ai soluţiilor de H 2 SO 4 şi NaOH, m - masa

probei analizate.

Substanţele proteice reprezintă categoria de substanţe organice cu cea mai

mare importanţă pentru organismul animal.

Rol

- substanţele proteice intră în alcătuirea membranei celulare, a acizilor

nucleice, muşchilor, pielii, părului;

- participă la sinteza enzimelor, hormonilor şi anticorpilor;

- rol în funcţia de reproducţie;

- intră în componenţa produselor animaliere.

Asigură necesarul de proteină şi de energie al organismului. Proteinele

vegetale şi animale sunt alcătuite din unul sau mai multe lanţuri de aminoacizi,

acesta fiind ultimul stadiu de scindare digestivă a proteinelor.

ROSE (1948) clasifică aminoacizii (cca 20 la număr) după posibilitatea

sintetizării lor în organism în două grupe:

- esenţiali (lizina, metionina, treonina, arginina ş.a;

- neesenţiali (alanina, cistina, tirozina ş. a;

Valoarea biologică sau nutriţională a proteinelor este dată de numărul de

aminoacizi care intră în alcătuirea lor, precum şi de gradul şi viteza lor de

absorbţie.

Aminoacidul aflat în minim în raport cu cerinţele organismului este denumit

limitant, influenţând negativ producţiile animalelor.

Surse. După conţinutul în proteine, nutreţurile pot fi împărţite în mai multe

grupe:

- cu conţinut mare în proteine (nutreţuri proteice) şi care sunt:

de origine animală (făinuri proteice) - peste 50 % PB

de origine vagetală (şroturi, drojdii) - 35 - 50 % PB

10

- cu conţinut mediu în proteine:

seminţe leguminoase şi oleaginoase - 25 - 35 % PB nutreţuri verzi, fânuri leguminoase, tăţe - 15 - 20 %PB

- cu conţinut redus în proteine - sub 12 - 15 % PB:

seminţe de cereale fânuri de graminee, celulozice, rădăcini şi tuberculi.

2.1.3.2. CONŢINUTUL ÎN LIPIDE

Lipidele sau grăsimile sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi. Sunt substanţe insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici (eter, benzen, alcool ş.a.). Se prezintă sub formă solidă (acizi graşi saturaţi) sau lichidă (acizi graşi nesaturaţi). Acizii graşi saturaţi sunt compuşi ai ţesuturilor animalelor, în timp ce acizii graşi nesaturaţi (uleiurile) sunt prezenţi în ţesuturile vegetale. Grăsimea din nutreţuri se determină ca grăsime brută prin extracţie cu eter etilic folosind aparatul SOXHLET. Relaţia de calcul:

GB % =

m

1

m

2

m

100

în care:

m 1 - greutatea probei înainte de degresare;

m 2 - greutatea probei după degresare;

m - greutatea probei.

Rol

- Grăsimile au un rol energetic deoarece pun la dispoziţia organismului o

cantitate de energie de cca 2,25 ori mai mare decât glucidele şi protidele.

1 g de grăsime de origine vegetală are o concentraţie energetică egală cu 9,3 Kcal iar cea de origine animală de 9,5 Kcal.

- Grăsimile formează ţesuturi de rezervă, fixează unele organe în corp.

- Determină solvirea şi absorbţia vitaminelor liposolubile.

Surse

Nutreţurile

vegetale

sunt

sărace în grăsimi, un conţinut ridicat îl au

seminţele de oleaginoase (floarea soarelui 40 - 45 %). Grăunţele de cereale conţin

2 - 4 % grăsimi, fânurile 2 - 3 %, nutreţurile verzi, cele însilozate, rădăcinoasele <

11

În nutreţurile de origine animală

grăsimile

se

găsesc

în

cantităţi

mai

mari, laptele conţine 3 - 10 %, făina de carne - oase 10 - 20 %.

2.1.3.3. CONŢINUTUL ÎN GLUCIDE

Glucidele sunt substanţe organice de origine vegetală, împreună cu proteinele şi lipidele intră în componenţa materiei vii. Sunt alcătuite din C, H, O şi sunt sintetizate de către plante din CO 2 şi H 2 O în procesul de fotosinteză, depuse apoi ca substanţe de rezervă. Glucidele în funcţie de numărul atomilor de C din moleculă se clasifică în:

monozaharide, dizaharide şi polizaharide. Monozaharidele alcătuite din 5 atomi de C (pentoze) sau 6 atomi de C (hexoze) sunt cele mai răspândite în nutreţurile vegetale. Dintre monozaharide, importanţă mai mare o are glucoza şi fructoza care reprezintă principala sursă de energie pentru organismul animal. Dizaharidele conţin 12 atomi de C se găsesc în nutreţuri vegetale sub formă de zaharoză sau în lapte sub formă de lactoză. Polizaharidele sunt alcătuite din 5C n . Din această grupă mai importante sunt: amidonul, celuloza, hemiceluloza, substanţele pectice, inulina (în nutreţurile vegetale) şi glicogenul (de origine animală

Celuloza

Celuloza denumită şi fibra brută este cea mai răspândită substanţă organică din nutreţurile vegetale. Intră în constituţia pereţilor celulari ai plantelor, odată cu vârsta plantelor crescând procentul ei de participare. Celuloza este digerată numai de rumegătoare care dispun de floră microbiană, prin degradarea celulozei în rumen obţinându-se AGV care furnizează energia necesară organismului. În schimb animalele monogastrice lipsite de simbionţi ruminali, nu pot digera celuloza. Celuloza din nutreţuri se determină prin tratarea probei cu acizi şi baze diluate. Reziduul obţinut este alcătuit nu numai din celuloză, ci şi din alţi componenţi cum ar fi lignina şi hemiceluloza, motiv pentru care grupa de substanţe este cunoscută ca celuloză brută (CB). Se calculează utilizând relaţia:

CB % =

m

1

m

2

m

100

12

în

care:

m

1 - greutatea reziduului;

m

2 - greutatea cenuşi;

m

- masa probei.

Surse. Celuloza se găseşte în nutreţurile vegetale în diferite proporţii în funcţie de vârsta plantei dar şi de partea plantei care este consumată. Cel mai ridicat conţinut în celuloză îl au nutreţurile grosiere (paiele, cocenii, vrejii), 40 - 45 %, fânurile conţin între 25 - 35 %, nutreţurile verzi 20 - 25 %, rădăcinoasele şi tuberculii 3 - 7 %, seminţele 7 - 12 %. Amidonul este principalul poliglucid depus ca substanţă de rezervă în seminţele cerealelor, în fructe, bulbi, tuberculi de cartof. Ca şi celuloza este insolubil în apă. În rumen este descompus în glucoză care este o sursă de energie importantă; 1 g de amidon echivalează cu 4,1 Kcal.

Rolul glucidelor

- sunt substanţe energetice, asigurând energia necesară organismului;

- protejează proteinele de distrugere în scop energetic;

- surplusul de glucide este depus sub formă de grăsime corporală.

2.1.3.4. CONŢINUTUL ÎN SEN (EFN)

Substanţele extractive neazotate sunt substanţe eterogene reprezentate în principal prin amidon, zaharuri solubile, pectină, tanini etc. Această grupă se determină prin diferenţă:

SEN % = SO % – (PB % + GB % + CB %)

2.1.3.5. CONŢINUTUL ÎN VITAMINE

Vitaminele sunt substanţe nutritive esenţiale, necesare organismului pentru desfăşurarea normală a funcţiilor sale, asigurarea producţiilor şi menţinerea sănătăţii. Termenul de vitamină (amine vitale) a fost introdus de C.FUNK (1911) pentru a indica rolul fiziologic “vital” al unei substanţe descoperită în tăţele de orz şi care conţinea funcţia “amină. Rol

- vitaminele au funcţii specifice deoarece nu pot fi în general sintetizate de organism;

13

-

sunt

indispensabile

organismului;

-

nu se pot substitui;

-

sunt uşor inactivate sub influenţa căldurii, luminii, oxidării;

-

nu pot compensa dezechilibrul alimentar.

Carenţa

Este însoţită de simptome specifice iar în cazuri severe poate surveni moartea. Lipsa vitaminelor din hrană provoacă avitaminoze care se manifestă în general prin încetinirea creşterii, deficienţe osoase, scăderea fecundităţii, scăderea

ecloziunii ouălor. În funcţie de solubilitatea lor, vitaminele se împart în:

A. - liposolubile (solubile în grăsimi) A, D, E, K;

B. - hidrosolubile (solubile în apă) B, C.

A. Vitaminele liposolubile

1. Vitamina A (retinoal) Este denumită şi antiinfecţioasă, de creştere. Are numeroase funcţii în organism, în special în procesul de creştere, de protecţia epiteliilor, în vedere şi reproducţie.

Carenţa

Produce deformări ale oaselor, întârzieri în creştere, diminuarea vederii,

scăderea rezistenţei la infecţii, avorturi etc.

Surse

Se găseşte numai în nutreţurile de origine animală, colostru, lapte de vacă, ulei de peşte iar în cele vegetale se află sub formă de provitamina A (B-carotenul) în plantele verzi, grăunţele de porumb, morcovi, fânuri.

2. Vitamina D (calciferoli, antirahitică)

Rol - în metabolism Ca şi P, contribuind la fixarea lor în oase, la refacerea ţesuturilor osoase şi dezvoltarea oaselor. Reglează absorbţia Ca şi P din intestine, atenuează dezechilibru Ca/P. Carenţa în vitamina D provoacă la tineret rahitismul, iar la adulţi osteomalacia, osteoporoza, osteofibroza, la găini, producerea ouălor fără coajă.

Surse În plante, vitamina D îşi are originea în provitamina D (ergosterol) iar în corpul, mai precis în pielea animalelor se găseşte sub formă de dehidrocolesterol. Provitamina D din plante prin iradiere solară se transformă în vitamina D 2 , iar prin menţinerea animalelor la soare este sintetizată vitamina D 3 .

14

ţinute la soare şi hrănite cu nutreţuri

verzi pălite (uşor ofilite). Monogastricile sunt asigurate cu această vitamină prin

nutreţuri, suplimentate cu vitamina D sintetică.

Ca

urmare,

animalele

trebuiesc

3. Vitamina E (tocoferoli), antidistrofică.

Rolul acestei vitamine este de a proteja vitamina A, este un antioxidant natural, reglează sistemele enzimatice, intervine în funcţia de reproducţie.

Carenţa provoacă distrofii musculare, degenerescenţa embrionică, scăderea procentului de ecloziune la ouăle provenite de la găinile carenţate în vitamina E.

Surse

- plantele verzi, în special leguminoasele;

- fânul;

- grăuntele de cereale încolţite (orz, ovăz);

- grăsimile vegetale (uleiul de porumb);

- laptele şi ouăle;

- făinurile proteice animale.

4. Vitamina K (filochinona), antihemoragică.

Sunt cunoscute şase vitamine K dintre care cea mai puternică acţiune o are vitamina K 3 (obţinută prin sinteză chimică). Vitamina K 2 este sintetizată în prestomacele rumegătoarelor de către microorganisme, în schimb păsările nu pot sintetiza vitamina K.

Rol

prevenirea şi atenuarea hemoragiilor prin stimularea factorilor de

- coagulare din plasma sanguină;

- influenţează permeabilitatea vaselor sanguine;

- influenţează formarea protrombinei în ficat.

Carenţa

- prelungeşte timpul de coagulare a sângelui;

- apariţia hemoragiilor la pui.

Surse

Cantităţi mai mari se găsesc în nutreţurile verzi (lucerna), în cartofi, precum

şi în făinurile animale. Bineînţeles sursă importantă este vitamina K 3 (menadion) sintetică. B. Vitaminele hidrosolubile

15

sunt reprezentate printr-un număr de 9

vitamine (B 1 , B 2 , PP, acidul pantotenic, B 6 , B 7 , B 9 , B 12 şi inozitolul). Speciile erbivore prin sinteză microbiană asigură toate vitaminele din complexul B cu excepţia vitaminei PP (acid nicotinic), în schimb porcii şi păsările nu pot sintetiza aceste vitamine, datorită lipsei simbionţilor ruminali, caii şi iepurii pot sintetiza vitaminele respective la nivelul intestinului gros.

1. Vitaminele din complexul B

Rol

- intervin în metabolismul glucidelor şi proteinelor;

- intervin în creşterea şi dezvoltarea puilor;

- în ecloziunea normală a puilor;

- stimulează coagularea sângelui;

- stimulează sinteza hemoglobinei;

- vitamina B 12 (ciancobalamina - deoarece conţine Co în moleculă) este

considerată un factor de creştere al animalelor.

Carenţa duce la:

- scăderea producţiei de ouă;

- scăderea apetitului;

- produce avorturi şi mortalitatea la suine;

- produce leziuni cutanate, depigmentarea penelor şi părului;

- căderea penelor la păsări;

- apariţai sindromului perozis la pui;

- apariţia pelagrei (în lipsa vitaminei PP) manifestată prin cei 3 “D” (diaree, dermatită, demenţă).

Surse

Cele mai bogate nutreţuri în vitaminele complexului B sunt drojdiile furajere, şroturile, făinurile de animale precum şi produsele de origine animală (ouă, lapte, ficat). Alte surse sunt plantele verzi, seminţele germinate. Cele mai sărace sunt grăunţele de cereale.

3. Vitamina C (acidul ascorbic), antiscorbutică. Această vitamină este sintetizată de animale cu excepţia maimuţelor şi cobailor. Nici omul nu o poate sintetiza. În organism vitamina C se depozitează în cantităţi mici.

Rol

16

diferite funcţii biologice, fiind un factor

antiinfecţios şi antitoxic, fortifică organismul prin creşterea rezistenţei la germeni

patogeni, reduce oboseala, stresul, intervine în metabolismul Ca şi P, este un antioxidant natural pentru vitaminele A şi E. La păsări stimulează producţia de ouă, îmbunătăţeşte calitatea cojii. Carenţa duce la apariţia anemiilor, a diareei, inhibă creşterea, reduce producţia de ouă. La om provoacă apariţia scorbutului. Surse. Vitamina C este cea mai răspândită în natură, se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile verzi şi murate, în rădăcini, tuberculi, în lapte, în fructele citrice. Vitamina C se produce prin sinteză chimică.

2.2. DIGESTIBILITATEA SUBSTANŢELOR NUTRITIVE DIN NUTREŢURI

Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri se stabileşte în scopul determinării proporţiei în care acestea sunt digerate şi absorbite în organism. Digestibilitatea poate fi definită ca fiind cantitatea de substanţe digerate de tractusul gastro-intestinal (TGI). Datele opţinute în experineţele de digestibilitate servesc pentru calculul valorii nutritive a nutreţurilor.

Vitamina C este implicată în

2.2.1. SPECIFICUL DIGESTIEI LA ANIMALELE DOMESTICE

TGI sau tubul digestiv este compus din gură, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros. După structura TGI animalele se împart în două grupe, monogastrice (nerumegătoare) şi poligastrice (rumegătoare). Monogastricele - (cai, porci, iepuri) - au stomacul de capacitate redusă, intestinul subţire lung (absorbţia intensă a substanţelor nutritive) şi intestinul gros (cecum şi colon, foarte dezvoltate) unde au loc fermentaţiile bacteriene. Păsările prezintă două stomace (guşa şi pipota) care permit înmuierea şi mărunţirea hranei, absorbţia substanţelor nutritive având loc la nivelul intestinului subţire. Rumegătoarele (taurine, ovine, caprine) prezintă un stomac format din 4 compartimente (rumen, reţea, foios, cheag), rumenul este cel mai voluminos, aici se găsesc simbionţii rumenali care sunt indispensabili pentru degradarea substanţelor din nutreţuri.

17

degradate de

microorganisme rezultând acizi graşi volatili AGV (acetic, propiona, butiric)

Amidonul este degradat în glucoză care la rândul ei este transformată în

AGV. Proteinele sunt transformate în aminoacizi, AGV, NH 3 şi CO 2 , iar mai

departe NH 3 este utilizat pentru sinteza proteinelor microorganismelor. Lipidele

sunt hidrolizate, rezultând AGV care pot influenţa caracteristicile grăsimilor

corporale şi din lapte.

Părţile nedigerate din hrană sunt eliminate prin fecale, iar prin urină sunt

eliminaţi metaboliţi, substanţe minerale, pigmenţi, etc.

În timpul fermentaţiei rumenale,

glucidele

sunt

2.2.2. PRINCIPIUL, METODA ŞI TEHNICA DE LUCRU ÎN EXPERIENŢELE DE DIGESTIBILITATE

Digestibilitatea rezultă ca fiind diferenţa între substanţele nutritive îngerate

şi cele eliminate prin fecale.

Principiul de lucru aplicat constă în stabilirea exactă a cantităţii de

substanţe nutritive ingerate prin nutreţ de către animale şi cantităţile eliminate

prin fecale.

D = I – E

I - substanţe nutritive ingerate (ingesta);

E - substanţe nutritive eliminate (egesta);

D - substanţe nutritive digerate (digesta).

Raportând substanţele digerate la cele ingerate rezultă proporţia în care

substanţele nutritive au fost digerate în organismul animal.

Acest raport poartă numele de coeficient de digestibilitate care se notează

CD %.

Digestibilitatea se determină prin experienţe de digestibilitate care în funcţie

de natura nutreţului pot fi simple şi diferenţiale.

Experienţele simple se organizează pentru nutreţurile care pot alcătui

singure raţia de bază a animalelor (voluminoasele pentru rumegătoare şi

concentratele pentru monogastrice).

Experienţele diferenţiale se organizează atunci când nutreţurile cercetate,

nu pot alcătui raţia de bază (concentratele pentru rumegătoare şi voluminoasele

pentru monogastrice).

18

2.2.3. PRELUCRAREA ŞI

INTERPRETAREA

DATELOR OBŢINUTE ÎN EXPERIENŢELE DE DIGESTIBILITATE

CD se stabilesc pentru fiecare substanţă nutritivă în parte (PB, GB, CB,

SEN), calculul presupune existenţa unor date legate de cantităţile ingerate (I),

rămase neconsumate (R )şi eliminate (E). I = A – R este diferenţa între cantităţile administrate (A) şi cele rămase neconsumate (R)

D = I – E este diferenţa între substanţele ingerate (I) şi cele eliminate

prin fecale (E)

CD

% =

D

I

100

Aceste calcule sunt posibile dacă este determinat conţinutul chimic brut al

nutreţului administrat, a resturilor, precum şi a fecalelor eliminate, pe baza probelor recoltate. Prezentăm un exemplu de stabilire a C.D. pentru fânul de lucernă administrat în raţia berbecilor.

În acest caz este nevoie de următoarele elemente:

cantitatea de nutreţ administrată (A) animalului; compoziţia chimică brută a nutreţului experimentat; cantitatea resturilor (R) neconsumate; compoziţia chimică brută a resturilor; cantitatea de fecale (E) recoltate; compoziţia chimică a fecalelor.

În perioada experimentală (10 zile) a fost administrată cantitatea de 27.500 g

fân lucernă. Cantitatea resturilor neconsumate a fost de 6198 g, iar cantitatea de fecale recoltată a fost de 19.825 g. Compoziţia chimică brută a fânului, resturilor şi a fecalelor, precum şi

calculul digestibilităţii componentelor nutreţului sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1

C.D. % pentru fânul de lucernă

Compoziţia chimică brută (%)

Cantitate

(g)

Specificare

P.B.

G.B.

C.B.

S.E.N.

19

Fân lucernă

   

12,11

2,80

28,49

31,98

Resturi fân

   

10,32

3,30

30,63

37,13

Fecale

   

3,61

1,54

10,30

16,65

 

Cantităţi de substanţe nutritive (g)

 

Administrat (A)

27.500

3330

770

7835

8630

Resturi ( R )

6.198

640

205

1898

2301

Ingesta (I)

 

21.302

2690

565

5937

6329

Egesta (E)

 

19.825

716

305

2161

3301

Digesta (D)

 

-

1975

260

3776

3027

CD

% =

D

100

-

73,4

46,0

63,6

47,8

 

I

2.2.4. UTILIZAREA DATELOR DE DIGESTIBILITATE PENTRU APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR

Datele de digestibilitate sunt utilizate pentru aprecierea valorii nutritive a nutreţului. Coeficienţii de digestibilitate stabiliţi în experienţele de digestibilitate sunt folosiţi pentru calculul conţinutului digestibil al nutreţului.

2.2.4.1. CALCULUL CONŢINUTULUI TOTAL DE SUBSTANŢE DIGESTIBILE (TSD/TDN)

Folosind valorile CD % şi conţinutul chimic brut al nutreţurilor se poate determina conţinutul digestibil conform relaţiei:

Conţinutul digestibil %

=

Continutchimic brut % × CD %

100

Conţinutul digestibil se calculează pentru fiecare substanţă în parte (SO, PB, GB, CB, SEN). Însumând conţinutul digestibil astfel calculat se obţine totalul substanţelor digestibile (TSD). Deoarece substanţele nutritive au valori energetice diferite, în final trebuie făcută o echilibrare energetică a TSD. Această echilibrare se realizează folosind factori de echivalare care au următoarele valori: 2,25 pentru GB şi 1 pentru PB, CB, SEN, iar prin însumare se obţine TSD echivalat energetic:

TSD % = PD + (GD 2,25) + CD + SEND TSD este o unitate de măsură a valorii nutritive a nutreţurilor.

20

energie, în energie

metabolizată (EM) - pentru rumegătoare şi porci, precum şi în energie digestibilă

(ED), pentru monogastrice după relaţiile:

TSD poate fi convertit în alte

forme

de

TSD 3,65 = EM R (rumegătoare); TSD 4,1 = EM P (porci);

TSD 4,4 = EDA (păsări); pentru că 1 g TSD = 3,65; 4,1 şi 4,4 Kcal.

 

Calculul T.S.D. pentru grăunţele de porumb

Tabelul 2

Substanţă

nutritivă

Compoziţie

 

Conţinut

digestibil (%)

Coeficienţi

Conţinut digestibil

chimică

brută %

C.D. %

de echivalare

energetică

echivalat

energetic (%)

Proteină brută

9,2

72

6,62

1,00

6,62

Grăsime brută

3,9

81

3,20

2,25

7,20

Celuloză brută

2,2

43

0,95

1,00

0,95

Extractive fără azot

70,0

93

65,0

1,00

65,00

T.S.D. (%)

-

-

75,77

-

79,77

Conţinutul în T.S.D. al grăunţelor de porumb este de 79,77 %; întrucât valoarea nutritivă apreciată în T.S.D. se exprimă la 1 kg, rezultatele se înmulţesc cu 10.

1 kg porumb boabe = 797,7 g T.S.D.

2.3. VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR

Valoarea nutritivă a unui nutreţ reprezintă capacitatea nutreţului de a satisface cerinţele de substanţe nutritive ale organismului animal şi măsura în care proprietăţile principale ale nutreţului corespund cerinţelor animalului.

2.3.1. SISTEME DE APRECIERE A VALORII NUTRITIVE

Sistemele prin care se apreciază şi se exprimă valoarea nutritivă pot fi grupate astfel:

1. Sisteme clasice bazate pe efectul productiv în corp al nutreţurilor.

2. Sisteme moderne bazate pe conţinutul nutreţurilor în energie.

3. Sisteme bazate pe valoarea proteică a nutreţurilor.

2.3.2. UNITĂŢI DE MĂSURĂ FOLOSITE

1. Echivalentul amidon (EA)

O. Kellner (1905) organizează experienţe pe boi adulţi, la îngrăşat, în raţia cărora a introdus amidon pur digestibil peste raţia de întreţinere, urmărind astfel care a fost efectul de producţie grăsime al amidonului şi în comparaţie cu aceasta s-a stabilit efectul de producţie grăsime pentru celelalte categorii de nutreţuri.

21

efectul de producţie grăsime a 100 kg

nutreţ, raportat la efectul de producţie grăsime a 100 kg amidon pur digestibil luat

ca etalon.

La stabilirea acestei unităţi de măsură, se parcurg patru etape şi anume:

Echivalentul amidon reprezintă

1. Stabilirea conţinutului digestibil al nutreţurilor

Aceasta se stabileşte pentru fiecare substanţă nutritivă în parte, pe seama

conţinutului chimic brut şi a coeficienţilor de digestibilate.

2. Stabilirea echivalenţilor amidon de producţie grăsime “e” pentru fiecare

grupă de substanţe nutritive (PB; GB; CB.; SEN)

Echivalenţii notaţi cu “e” se stabilesc raportând cantitatea de grăsime

depusă în corpul animalelor de către substanţele nutritive, la cantitatea de grăsime

depusă de amidon (tabelul 3).

Tabelul 3

Valorile echivalentului amidon de producţie grăsime

1 kg substanţă digestibilă

Producţia de grăsime g/kg

Echivalenţi amidon de producţie grăsime (kg) “e”

Amidon

248-253

1,00

Proteină

235

0,94

 

din fibroase şi rădăcinoase

475

1,91

Grăsime

din grăunţele de cereale

526

2,12

din seminţele oleaginoase

598

2,41

Celuloză

250

1,00

S.E.N.

250

1,00

Exemplu:

235

=

250

0,94

echivalentul producţiei de grăsime al proteinei.

Altfel spus 940 grame de amidon depune aceeaşi cantitate de grăsime cât 1

kg de proteină.

3. Stabilirea echivalentului amidon al fiecărei substanţe nutritive în parte.

Pentru aceasta se foloseşte conţinutul digestibil şi echivalenţii de producţie

grăsime.

EA = conţinut digestibil (%)“e”.

Prin însumarea acestor valori parţiale, se stabileşte echivalentul amidon brut

(EAB) pentru 100 kg din nutreţul studiat.

EAB are valori reale numai pentru nutreţurile integral valorificate (nutreţuri

de origine animală).

4.

În

cazul

nutreţurilor

22

parţial

valorificate,

echivalentului amidon net (EAN).

se

impune

stabilirea

EAN se calculează diferit în funcţie de conţinutul nutreţurilor în celuloză.

Nutreţuri cu conţinut redus în celuloză (concentrate, suculente)

EAN se calculează cu ajutorul unor coeficienţi de valorificare care au

următoarele valori:

EAN =

72

% pentru nutreţuri suculente;

95

% pentru nutreţuri concentrate;

97

% pentru şroturi, turte.

EAB coeficientul de valorificare

100

Nutreţuri cu conţinut ridicat în celuloză (grosiere, fibroase).

Kellner a stabilit că, pentru munca de digestie, organismul foloseşte în plus o

anumită cantitate de energie corelată cu cantitatea de celuloză din nutreţ. Mărimea acestor cheltuieli de energie a fost apreciată prin “deficitul celulozic al nutreţurilor” (tabelul 4).

Tabelul 4

Factorii de corecţie ai deficitului celulozic

% de celuloză brută din nutreţ

peste 16 %

14 %

12 %

10 %

8 %

6 %