Ion Liviu Rebreanu

Eclectism, eterogenitate, diversitate tematica si de optiune estetica acestea sunt notele definitorii ale scriiturii romanesti din anii interbelici. In aceasta perioada coexista realismul, in diverse nuante (realismul dur, obiectiv al lui Rebreanu, realismul mitic sadovenian si realismul balzacian al lui Calinescu), cu modernismul din operele lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu si Mircea Eliade scriitori care investigheaza abisul constiintei folosind procedee ale prozei europene moderne (fluxul constiintei, memoria afectiva). Dupa ce la inceputul secolulul al XX-lea, literatura romana fusese orientata spre idilizarea lumii satului (prin samanatorism si poporanism), perioada interbelica inseamna o schimbare de perspectiva a lumii rurale. Astfel, prin Ion, publicat in 1920, Rebreanu realizeaza o capodopera in maniera realismului dur, obiectiv, o ampla fresca a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea, surprins in conditiile stapanirii austro-ungare. Autorul prezinta, cu o putere de observatie incisiva, omul elementar, nu in caracterul lui mitic si eroic, ci in umila si precara lui realitate sociala (T. Vianu). Avand ca trasaturi amploarea actiunii desfasurate pe mai multe planuri, conflictul complex, prezenta unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vietii, opera literara Ion apartine speciei literare a romanului. Formula narativa se caracterizeaza prin focalizare zero, viziune din spate si un narator heterodiegetic, omniscient si omniprezent, desemnat gramatical prin verbe si pronume la persoana a III-a. Naratorul inlantuieste faptele temporal si cauzal, respectand astfel principiul verosimilitatii, si plasmuieste traiectoriile existentei personajelor conform unui destin prestabilit. Fiind un roman realist-obiectiv, Ion este un ansamblu de imagini mai degraba ale destinului decat ale vietii[...]. Aproape nimic nu exista in sine, ci in vederea unui scop stiut de autor. Semnele predestinarii sunt pretutindeni in jurulul eroului. Domina o teroare a semnificatiei.(N. Manolescu) Pe de alta parte, Ion este un roman doric (N.Manolescu), in care tema foamei ancestrale de pamant a taranului modern se dezvolta intr-o monografie a satului transilvanean, se impleteste cu tema vietii si a mortii, a iubirii si casatoriei, cu tema nationala si cu cea a intelectualului Monografia satului transilvanean se cristalizeaza din imagini cu valoare etnografica, inserate firesc in tesatura romanului (descrierea horei, a slujbei religioase, a ritualurilor legate de nunta, botez, inmormantare). Acestora li se adauga detalii cotidiene reprezentative pentru functionarea societatii. Spatiul paradigmatic al acestei lumi este satul Pripas, construit ca un cronotop arhetipal, functional ca un spatiu inchis, cu un tipar de existenta si de gandire statornicit prin traditii arhaice. Imaginea satului de pe Valea Somesului se contureaza printr-o tehnica cinematografica, dintr-o dubla perspectica: a naratorului si a protagonistului care contempla intregul tinut. Conceptia autorului despre roman se reflecta artistic in structura circulara a romanului. In chip simptomatic, primul capitol se numeste Inceputul, iar ultimul, Sfarsitul, sugerand ideea unei lumi in care inceputul se confunda cu sfarsitul. Ciclul existential inchis este sugerat si prin metafora drumului (drumul ce trece prin Jidovita... se pierde in soseaua cea mare si fara inceput...) cu care incepe si se incheie roma nul. Aceasta metafora este dublu semnificativa: ca drum al vietii si al mortii si ca simbol al intrarii si iesirii din universul fictiunii. La nivel macrotextual, compozitia urmeaza legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul simetriei si al circularitatii, pe cronologie in derularea unui timp tragic. Cele doua parti ale romanului au titluri simbolice Glasul Pamantului si Glasul iubirii. Structura interioara a romanului ordoneaza epicul pe trei planuri care se cuprind unul in celalalt, dupa o tehnica a arcurilor concentrice: planul destinului individiual, cel al familiei si cel al destinului colectivitatii, trecerea de la un plan la altul realizanduse prin alternanta si inlantuire (tehnica planurilor paralele). La nivel microtextual, functia epica de interpretare se realizeaza prin tehnica contrapunctului (capitole dispuse antinomic, alterarea celor doua fire epice Ion/Titu Herdelea, simetrie narativa inversa). Descrierea are, pe langa rolul obisnuit de a fixa coordonate spatiale si temporale, functie simbolica si de anticipare. Mai mult, pauzele descriptive surprind scene din viata comunitatii ori a familiei, fixeaza portrete memorabile si sondeaza psihologii. Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare printr-un stil cenusiu, iar dialogul sustine veridicitatea si concentrarea epica. In roman exista secvente narative semnificative pentru destinul personajelor (scena horei ca o hora a soartei (Manolescu)). Subiectul se alcatuieste secvential, urmarind doua fire epice: destinele lui Ion si Titu Herdelea. Actiunea incepe intr-o zi de duminica, la hora. In expozitiune sunt prezentate principalele personaje si repere spatio-temporale. Scena horei ilustreaza o prima dilema, optiune a eroului: ezitand intre Florica si Ana, Ion o va chema la joc pe cea din urma datorita averii sale. Din confruntarea dramatica a celor doua glasuri, pe care nu le poate urma decat succesiv, Ion iese infrant. Momentul in care Vasile Baciu, tatal

Anei, il insulta pe Ion numindu-l sarantoc si talhar, constituie intriga romanului. Scenele semnificative, ca cea a sarutarii pamantului si a jocului cu Florica la nunta, sunt puse sub semnul fatalitatii tragice. Conflictul central din roman este lupta pentru pamant in satul traditional, unde posesiunea averii conditioneaza dreptul indivizilor de a fi respectati in comunitate. Conflictul exterior social intre Ion si Vasile este dublat de conflictul interior intre cele doua voci si de conflicte secundare (intre Ion si Simion Butunoiu pentru o brazda de pamant, intre Ion si George Bulbuc pentru Ana si apoi pentru Florica). Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi si de conflictul tragic dintre taran si o forta subterana, mai presus de individ: pamantul-stihie. In centrul romanului se afla patima lui Ion, ca forma a instinctului de posesiune (N. Manolescu). Aceasta dorinta obsesiva a personajului de a avea pamant, iubirea lui patimasa il fac monumental, dar destinul sau este uman prin intoarcerea in matricea universala. Dorind sa obtina repede cat mai mult pamant, Ion o seduce pe bogata Ana, o lasa insarcinata si il forteaza pe Vasile Baciu sa accepte casatoria. Brutalitatea intiala fata de Ana se transforma in indiferenta. Sinuciderea Anei nu-i trezeste lui Ion regrete, pentru ca in Ana si, apoi, in Petrisor nu vede decat granita proprietatii sale asupra pamantului. Nimic nu il opreste din demersurile sale dupa Florica. Deznodamantul este previzibil. George Bulbuc, casatorit intre timp cu Florica, il ucide pe Ion si este arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion revine bisericii. Cel de-al doilea fir epic urmareste procesul maturizarii lui Titu Herdelea. Viata boema a fiului de invatator este marcata de experienta creatiei si de aventura eroica cu Roza Lang. Acesta isi rezolva criza de identitate si de valori, cand isi asuma existenta pe cont propriu. Devenit secretar al primariei, el descopera cat de acut se pune problema apararii nationale. Refuza compromisul moral dat de un anume statut social, si se implica ca militant activ in problema drepturilor nationale ale romanilor din Transilvania. Arta construirii personajelor este marcata de tehnici specifice realismului obiectiv (portret fizic cu detalii semnificative, fapte si modelul comportamental, limbajul, descrierea relatiilor cu ceilalti eroi etc.). In universul satului traditional, loc de afirmare a unor mari energii, eroii sunt puternic determinati social si psihologic. Tiparul caracterologic in care sunt modelati este unul dual, generat de valorile traditionale ale lumii taranesti, dar si de circumstantele social-istorice. Personajul literar, fiinta de hartie (Roland Barthes) care traieste doar in lumea fictiunii, este o instanta defin itorie a comunicarii narative. Ion este personajul principal, realist, tipologic (incarcatura semantica a prenumelui Toti flacaii din sat sunt varietati de Ion G. Calinescu), natura complexa, dilematica, care se consuma intre iubire si patima pentru bani. Sub aparenta simplitatii (Sufletul sau este simplu, masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie Lovinescu) si a linearitatii procesului de alunecare in afara valorilor morale, Ion are o structura interioara complicata, cu trairi contradictorii. Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul lui Rebreanu este vazut ca arhetip. Pentru el, pamantul este o stihie primordiala, cu care se infrateste intr-un fel de nuntire mistica. Setea lui de a fi stapanul pamantului devine insasi ratiunea de a fi, temei al conditiei si demnitatii umane a taranului, om legat de pamant prin Eros si prin Thanatos. Procedeele de caracterizare de factura realista, relizate din perspectiva naratorului heterodiegetic, sunt intregite de procedee moderne ca introspectie, monologul interior si relativizarea perspectivelor asupra personajului vazut de mai multe instante narative. Observatia realizata din perspectiva naratorului omniscient se impleteste cu interogatia interioara (stil indirect si indirect liber Toata fiinta lui ardea de dorul de a avea pamant). Flacaul chipes si istet (cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea), iute, harnic, dar sarac va reactiona de fiecare data potrivit firii sale impulsive, cu violenta. Cand intelege ca o confruntare fizica nu e solutia dramei sale, el va apela la disimulare. Cu luciditate si viclenie, isi alcatuieste cu grija planul ademenirii Anei, dar izbanda planului nu ii aduce fericire. El sfarseste devorat de cele doua glasuri. Dominat de instincte puternice, aflat sub semnul fatalitatii, Ion va deveni victima a naturii sale excesive, a instinctelor sale viguroase si neclintite. Cele doua femei, conturate antitetic si complementar, Ana si Florica, reprezinta cele doua obsesii ale personajului principal : averea si iubirea. Realismul, care e pentru Rebreanu formula literaturii tari rascolitoare, este realizat printr -un stil negru marcat de senzatia organica si viziunea naturalista a omului. Stilul anticalofil pe care il adopta vocea naratorului este mereu in acord cu obiectul observat, acest fapt fiind in acord cu principiul verosimilitatii. Pe de alta parte, singurul procedeu imagistic este comparatia, aleasa din domenii care sa arunce asupra lucrurilor reflexe de uratenie, ridicol sau tristete. Registrele lexicale diverse sunt in acord cu trecerile de la mediul rural la acela orasenesc sau intelectual. In concluzie, Ion este un roman realist, de tip obiectiv, in care Rebreanu creeaza un univers romanesc dupa chipul si asemanarea realului, atat de asemanator si totusi diferit, esentializat simbolic, suficient siesi, inchis, mai mare ca natura . In concluzie, Ion este un personaj realist complex, construit la intersectia a doua dimensiuni: una reprezentativa si simbolica, alta atipica, individualizandu-l puternic. Memorabil si monumental prin tragismul sau, Ion este o ipostaza a omului teluric care este strivit de o forta mai presus de vointa lui neinfranta: pamantul-stihie si legile nescrise ale satului traditional.