Nemesis

Partea întâi

1

Planul

Voi muri. Și nu are nicio logică. Nu ăsta era planul, cel puțin nu ăsta era planul meu. E posibil să mă fi îndreptat în această direcție fără să-mi dau seama. Nu ăsta era planul meu. Planul meu era mai bun. Planul meu avea logică.

Mă uit la țeava pistolului și știu că de acolo va veni. Solul morții. Luntrașul. Un ultim râset. Lumina de la capătul tunelului e posibil să fie o flacără. O ultimă lacrimă. Noi doi, tu și cu mine, am fi putut avea o viață bună. Dacă am fi urmat planul. Un ultim gând. Cu toții ne întrebăm care este sensul vieții, dar nimeni nu se întreabă care este sensul morții.

2

Astronautul

Bătrânul îi amintea lui Harry de un astronaut. Cu pașii lui mici și caraghioși, cu mișcările țepene, cu ochii negri, lipsiți de viață și cu pantofii pe care îi târa pe parchet. De parcă s-ar fi temut să nu piardă contactul cu solul și să plutească în spațiu.

Harry se uită la ceasul de pe peretele alb de deasupra intrării. 15:16. Pe fereastră, în Bogstadveien, se zărea mulțimea grăbită de vinerea. Soarele de octombrie se reflectă în oglinda unei mașini care dispăru în vârtejul orelor de vârf.

Harry se concentră asupra bătrânului. Pălărie și pardesiu gri, elegant, dar care avea mare nevoie să fie curățat. Dedesubt: o vestă de tweed, cravată și pantaloni gri cu o dungă perfectă. Pantofi lustruiți. Unul dintre acei pensionari de care se pare că e plin Majorstuenul.­ Nu era o simplă bănuială. Harry știa că avea optzeci și unu de ani și fusese vânzător de haine. Trăise toată viața în Majorstuen, în afară de o perioadă petrecută la Auschwitz în timpul războiului. Iar genunchii țepeni erau rezultatul unei căzături pe o punte în Ringveien, pe unde trecea în vizitele zilnice la fiica sa. Impresia de păpușă mecanică era accentuată de faptul că brațele erau îndoite și aplecate în față. De brațul drept îi atârna un baston cafeniu, iar în mâna stângă avea un cec pe care îl ținea întins spre tânărul cu păr tuns scurt de la ghișeul numărul 2. Harry nu putea să vadă fața casierului, dar știa că îl privește pe bătrân cu un amestec de compătimire și iritare.

Era 15:17 acum și veni în cele din urmă și rândul lui August Schulz.

Stine Grette stătea la ghișeul numărul 1, numărând 730 de coroane norvegiene unui băiat cu pălărie albastră de lână, care tocmai îi înmânase un ordin de plată. Diamantul de pe inelarul de la mâna stângă strălucea de fiecare dată când punea câte o bancnotă pe tejghea.

Harry nu putea să vadă, dar știa că în fața ghișeului numărul 3 stătea o femeie cu un cărucior pe care îl legăna, probabil gândindu-se aiurea, dat fiind că bebelușul dormea. Femeia aștepta să fie servită de fru Brænne, care îi explica în gura mare unui bărbat la telefon că nu poate să extragă bani din contul unei alte persoane decât dacă aceasta a semnat o procură. Îi zise de asemenea că ea lucra la bancă, pe când el nu, așa că ar trebui să termine conver­sația aici.

În acel moment, ușa se deschise și doi bărbați, unul înalt și unul scund, purtând salopete la fel, intrară în bancă. Stine Grette își ridică privirea. Harry își verifică ceasul și începu să numere. Bărbații se duseră spre colțul unde se afla Stine. Bărbatul înalt mergea de parcă ar fi sărit peste niște băltoace, iar cel scund pășea aidoma cuiva care avea mai mulți mușchi decât putea duce. Băiatul cu pălărie albastră se întoarse încet și se îndreptă spre ușă. Era așa de preocupat de număratul banilor, încât nu-i zări pe cei doi bărbați.

— Bună, zise cel înalt către Stine, trântind o geantă neagră pe tejghea.

Cel scund își împinse ochelarii de soare la loc pe nas, înaintă și puse o geantă identică lângă cealaltă.

— Banii! zise el cu o voce pițigăiată. Deschide ușa!

A fost ca și cum cineva ar fi apăsat pe butonul de pauză: orice mișcare încetă în bancă. Singurul indiciu că timpul­ nu se oprise în loc era traficul de dincolo de fereastră. Și limba ceasului de pe perete care arăta acum că trecuseră zece secunde. Stine apăsă un buton de sub tejghea. Se auzi un zumzet de aparatură electronică și bărbatul scund ținu ușa de la tejghea lipită de perete cu genunchiul.

— La cine e cheia? întrebă el. Repede, nu avem toată ziua la dispoziție!

— Helge! strigă Stine peste umăr.

— Ce e?

Vocea venea de dincolo de ușa deschisă a singurului birou din bancă.

— Avem vizitatori, Helge!

Își făcu apariția un bărbat cu papion și ochelari de citit.

— Acești domni doresc să deschizi ATM-ul, Helge, zise Stine.

Helge Klementsen se uită fără să înțeleagă la cei doi bărbați îmbrăcați în salopete care trecuseră acum de partea cealaltă a tejghelei. Bărbatul înalt se uita nervos la ușa de la intrare, pe când cel scund stătea cu privirea lipită de șeful de sucursală.

— A, da, bineînțeles, zise Helge, de parcă tocmai și-ar fi amintit o întâlnire ratată, și izbucni în hohote de râs.

Harry nu se mișcă deloc; pur și simplu își lăsă privirea să absoarbă fiecare detaliu al mișcărilor și gesturilor lor. Douăzeci și cinci de secunde. Continuă să privească ceasul de deasupra ușii, dar văzu cu coada ochiului cum șeful de sucursală descuie ATM-ul din interior și scoase două containere lunguiețe de metal pe care le dădu celor doi bărbați. Totul se derulă cu viteză și în tăcere. Cincizeci de secunde.

— Astea sunt pentru tine, moșule!

Bărbatul cel scund scosese două containere similare din geantă și i le întinse lui Helge. Șeful de sucursală înghiți în sec, dădu din cap, le luă și le introduse în ATM.

— Weekend plăcut! zise cel scund, îndrep­tându-și spatele și apucând geanta.

Un minut și jumătate.

— Nu așa de repede, zise Helge.

Bărbatul cel scund pufni.

Harry își supse obrajii și încercă să se concentreze.

— Chitanța…, zise Helge.

O clipă îndelungată, cei doi bărbați se holbară la șeful de sucursală scund și cu păr cărunt. Apoi cel scund începu să râdă. Un râs tare și strident, aproape isteric, așa cum râd drogații.

— Doar nu credeai că o să plecăm fără să-ți dăm nicio semnătură, nu-i așa? Doar n-o să ne dai două milioane fără chitanță!

— Ei, zise Helge. Unul dintre voi aproape că a uitat săptămâna trecută.

— Sunt mulți tipi noi la livrări, spuse cel scund, în timp ce el și Helge semnară și schimbară între ei formularele galbene și roz.

Harry așteptă să se închidă din nou ușa de la intrare, apoi se mai uită o dată la ceas. Două minute și zece secunde.

Văzu prin geamul de la ușă cum duba albă a firmei de securitate Nordea se îndepărtează.

În bancă, oamenii își reluară discuțiile. Nu era nevoie să numere, cu toate astea Harry numără. Șapte. Trei în spatele tejghelei și patru în față, cu tot cu copil și bărbatul în salopetă care tocmai intrase și care stătea lângă masa din mijlocul încăperii, scriindu-și numărul de cont pe un ordin de plată. Harry știa că e pentru Sunshine Tours.

— Bună ziua, zise August Schulz și se îndreptă spre ușă.

Era 15:21:10 și în acea clipă începu totul.

Când ușa se deschise, Harry văzu capul lui Stine Grette răsărind dintre hârțoage și coborând la loc. Apoi își ridică iar capul, de data asta mai încet. Harry își îndreptă atenția spre ușa de la intrare. Bărbatul care intrase deja își trăsese fermoarul de la salopetă și scosese un AG3 negru-verzui. O cagulă de un albastru-închis îi acoperea complet fața, lăsând să i se vadă doar ochii. Harry se apucă să numere de la zero.

Cagula începu să se miște acolo unde ar fi trebuit să fie gura, precum o păpușă de mărimea lui Bigfoot:

— Ăsta e un jaf. Să nu miște nimeni!

Nu ridicase vocea, dar în clădirea mică a băncii se auzi de parcă ar fi tras cu un tun. Harry se uită cercetător la Stine. Dincolo de zumzetul îndepărtat al mașinilor, auzi zgomotul de metal uns când bărbatul încărcă pistolul. Ea își lăsă umărul stâng în jos cu o mișcare aproape imperceptibilă.

„Ce fată curajoasă, se gândi Harry. „Sau poate doar înspăimântată de moarte. Aune, profesorul de psihologie de la Academia de Poliție din Oslo le spusese că, atunci când oamenii sunt foarte speriați, nu mai gândesc și reac­ționează după cum au fost programați. Cei mai mulți dintre cei care lucrează la bancă apasă pe butonul de alarmă aproape în stare de șoc, susținea Aune, citând rapoartele de după jafuri în care mulți nu își mai aminteau dacă activaseră alarma sau nu. Fuseseră pe pilot automat. La fel cum cel care jefuiește banca e programat să împuște pe oricine încearcă să-l oprească, spunea Aune. Cu cât e mai înspăimântat un hoț, cu atât sunt mai puține șanse să fie oprit. Harry rămase nemișcat, încercând să privească în ochii jefuitorului. Albaștri.

Hoțul desfăcu o sacoșă neagră și o aruncă pe tejghea. Bărbatul în negru făcu trei pași în spate spre ușa de la tejghea, se aplecă și se așeză chiar în spatele lui Stine, care stătea nemișcată cu o privire lipsită de expresie. „Bine, se gândi Harry. „Cunoaște instrucțiunile; nu-l provoacă pe jefuitor cu privirea.

Bărbatul îndreptă țeava puștii spre gâtul lui Stine, se aplecă în față și-i șopti ceva la ureche.

Aceasta nu intrase încă în panică, dar Harry văzu cum i se ridică pieptul; silueta ei fragilă părea că abia mai poate să respire pe sub bluza care acum i se lipise de corp. Cincizeci de secunde.

Tuși. O dată. De două ori. În cele din urmă, corzile ei vocale prinseră viață:

— Helge. Cheile de la ATM.

Avea vocea răgușită, complet de nerecunoscut în comparație cu vocea care rostise aproape aceleași cuvinte cu trei minute mai devreme.

Harry nu-l vedea, dar știa că Helge auzise ce spusese jefuitorul și stătea deja în pragul ușii biroului.

— Repede, sau altfel…

Abia dacă i se putea desluși vocea și în pauza care urmă, nu se mai auzi în bancă decât zgomotul tălpilor lui August Schulz pe parchet, ca niște perii fâșâind pe pielea unei tobe într-o mișcare extrem de înceată.

— … o să mă împuște.

Harry se uită pe geam. De obicei, era o mașină afară cu motorul pornit, dar acum nu vedea niciuna. Doar o imagine estompată, formată din oameni și mașini care treceau.

— Helge…

Vocea ei îl implora.

„Haide, Helge", îl îndemnă Harry. Știa destule și despre bătrânul șef de sucursală. Știa că are doi pudeli rasă pură, o soție și o fiică lăsată însărcinată și părăsită care îl așteptau acasă. Acestea făcuseră bagajele și urmau să plece la cabana lor de la munte de îndată ce Helge se întorcea acasă. Chiar în această clipă, Helge se simți ca și cum s-ar fi cufundat în apă, ca într-un vis în care toate mișcările tale sunt încetinite indiferent cât de tare ai încerca tu să te grăbești. Apoi acesta intră în raza vizuală a lui Harry. Hoțul rotise scaunul lui Stine ca să fie în spatele ei, iar acum stătea față în față cu Helge. Precum un copil înspăimântat care trebuie să hrănească un cal, Helge se trase înapoi și-i întinse mănunchiul de chei cu brațul întins la maximum. Bărbatul mascat șopti ceva la urechea lui Stine și întoarse arma spre Helge, care făcu doi pași șovăitori în spate.

Stine tuși:

— Zice să descui ATM-ul și să pui banii în sacoșa neagră.

În stare de șoc, Helge se holbă la arma îndreptată spre el.

— Ai douăzeci și cinci de secunde înainte să tragă. Nu în tine. În mine.

Helge deschise și închise gura de parcă ar fi vrut să spună ceva.

— Acum, Helge, zise Stine.

Trecuseră treizeci de secunde de când începuse jaful. August Schulz aproape că ajunsese la ușa din față. Șeful de sucursală căzu în genunchi în fața ATM-ului și se uita la mănunchiul de chei. Erau patru.

— Mai sunt douăzeci de secunde, răsună vocea lui Stine.

Secția de poliție din Majorstuen, se gândi Harry. Mașinile de patrulă sunt pe drum. La opt cvartale dis­tanță. Ora de vârf de vinerea.

Cu degete tremurătoare, Helge scoase o cheie și o băgă în închizătoare. Se blocă la jumătatea drumului. Apăsă mai tare.

— Șaptesprezece.

— Dar…, începu el.

— Cincisprezece.

Helge trase cheia și încercă alta. Intră, dar nu se roti.

— Doamne…

— Treisprezece… Folosește-o pe cea cu dungă verde, Helge.

Klementsen se uită la mănunchiul de chei de parcă le-ar fi văzut pentru prima oară.

— Unsprezece.

A treia cheie intră în încuietoare. Și se învârti. Deschise ușa și se întoarse către Stine și către bărbat.

— A mai rămas o încuietoare de deschis.

— Nouă, țipă Stine.

Helge suspină în timp ce pipăia marginile zimțate ale cheilor, pentru că nu mai era în stare să vadă, și folosea marginile ca un fel de alfabet Braille care putea să-i spună care e cheia bună.

— Șapte.

Harry ascultă atent. Încă nu se auzeau sirenele poli­ției. August Schulz apucă mânerul ușii de la intrare.

Se auzi un zgomot metalic: mănunchiul de chei căzuse pe podea.

— Cinci, șopti Stine.

Ușa se deschise și zgomotele străzii invadară banca. Harry se gândi că aude sunetul tânguitor cunoscut în depărtare. Răsună din nou. Sirenele poliției. Apoi ușa se închise.

— Doi, Helge!

Harry închise ochii și numără până la doi.

— Am reușit!

Era strigătul lui Helge. Descuiase a doua încuietoare, iar acum stătea aplecat, trăgând de containerele pline.

— Stai să scot banii. Am…

Fu întrerupt de zgomotul pătrunzător. Harry se uită în cealaltă parte a băncii unde se afla o femeie uitându-se cu groază la infractorul nemișcat care ținea pistolul lipit de gâtul lui Stine. Aceasta clipi de două ori și arătă imperceptibil cu capul către cărucior în timp ce plânsetul copilului se auzi și mai tare.

Helge fu cât pe ce să cadă pe spate când scoase primul container. Apucă sacoșa neagră. În șase secunde, o umpluse cu bani. Klementsen trase fermoarul sacoșei așa cum i se spusese și rămase lângă tejghea. Totul se comunica prin Stine; vocea ei suna surprinzător de calm acum.

Un minut și trei secunde. Jaful se terminase. Banii erau în sacoșă. În câteva momente, va sosi prima mașină de poliție. În patru minute, alte mașini de poliție vor bloca ieșirile din jurul băncii. Cu siguranță că fiecare celulă din corpul hoțului țipa că e vremea să dispară. Dar apoi se întâmplă ceva ce Harry nu putu să înțeleagă. Pur și simplu, nu avea nicio logică. În loc să fugă, hoțul roti scaunul în care stătea Stine ca să fie față în față cu ea. Se aplecă și-i șopti ceva la ureche. Harry clipi; va trebui să meargă să-și facă un control la ochi zilele astea. Totuși, văzu ce se întâmplă. Ea îl privea pe călăul fără față, iar chipul ei trecea printr-o transformare lentă și treptată pe măsură ce înțelegea sensul cuvintelor pe care acesta i le șoptea. Sprâncenele ei subțiri și arcuite formau două litere s deasupra ochilor care păreau acum că îi ies din cap; buza de sus i se răsucise în afară, iar colțurile gurii se lăsaseră în jos într-un rânjet grotesc. Copilul se oprise din plâns la fel de repede cum începuse. Harry trase puternic aer în piept. Pentru că știa. Era un stop-cadru, o imagine de maestru. Doi oameni surprinși o fracțiune de secundă, în timp ce unul dintre ei îi anunța celuilalt condamnarea la moarte; fața mascată, la două palme distanță de victima neputincioasă. Călăul și victima lui. Pușca e îndreptată spre gâtul ei de care era agățat un medalion mic de aur în formă de inimă, pe un lănțișor subțire.

Harry nu poate să vadă și totuși îi simte pulsul sub pielea subțire.

O tânguire mută. Harry ciulește urechile. Nu sunt sirenele poliției totuși, e doar telefonul care sună în încăperea de alături.

Bărbatul mascat se întoarce și se uită în camera de supraveghere agățată de tavan, în spatele tejghelelor. Ridică o mână învelită într-o mănușă neagră, apoi închide palma și întinde doar degetul arătător. Șase degete. Cu șase secunde prea mult. Se întoarce spre Stine din nou, apucă arma cu ambele mâini, o ridică la nivelul șoldului și apoi îndreaptă țeava spre capul ei. Are picioarele depărtate ușor ca să opună rezistență reculului. Telefonul continuă să sune. Un minut și douăsprezece secunde. Inelul cu diamant sclipește în timp ce Stine ridică puțin mâna ca și cum și-ar lua rămas-bun de la cineva.

E exact 15:22:22 când acesta apasă pe trăgaci. Se aude un zgomot răsunător. Scaunul lui Stine e împins în spate în timp ce capul îi dansează pe gât ca unei păpuși de cârpe stricate. Apoi scaunul cade înapoi. Se aude o bufnitură, iar capul ei lovește marginea unui birou. Harry nu o mai poate vedea, la fel cum nu mai poate vedea afișul care face reclamă la noua schemă de pensii Nordea lipit deasupra tejghelei, pe porțiunea unde e geamul, acum devenit roșu. Nu aude decât telefonul care sună insistent și supărător. Bărbatul mascat ia sacoșa. Harry trebuie să se hotărască. Hoțul sare peste tejghea. Harry se hotărăște. Cu o mișcare rapidă, sare de pe scaun. Șase pași. Ajunge. Și ridică receptorul:

— Spune.

În pauza care urmează, aude sunetul sirenei poliției la televizorul din sufragerie, o melodie pop pakistaneză din vecini și, pe scări, pași greoi, probabil ai lui fru Madsen. Apoi se aude un râs cristalin la celălalt capăt. E râsul unei persoane pe care nu a mai văzut-o de mult. Ca șaptezeci la sută din trecutul lui Harry, care se întoarce la el din când în când, sub forma unor zvonuri vagi sau a unor minciuni sfruntate.

— Tot ca un macho vorbești, Harry?

— Anna?

— Ai ghicit, Harry.

Harry simți o căldură în stomac, de parcă ar fi băut whisky. De parcă. Văzu în oglindă o poză de pe celălalt perete. El și Sis într-o vacanță de vară, demult, în Hvitsten, când erau mici. Zâmbeau așa cum zâmbesc copiii când încă mai cred că nu li se poate întâmpla nimic rău.

— Și cu ce te ocupi duminica seara, Harry?

— Ei…

Harry își auzi propria voce imitând-o pe a ei. Puțin cam profundă, puțin cam tărăgănată. Nu o făcu inten­ționat. Nu de data asta. Tuși și zise pe un ton mai neutru:

— Ce fac oamenii de obicei.

— Și anume?

— Se uită la filme.

3

Casa Durerii

— Ai văzut înregistrarea?

Scaunul stricat de la birou protestă scârțâind, în timp ce ofițerul de poliție Halvorsen se lăsă pe spate și se uită la colegul lui mai mare cu nouă ani, inspectorul Harry Hole, având o expresie de uimire pe chipul său tânăr și inocent.

— Bineînțeles, zise Harry, plimbându-și degetul mare și arătătorul pe nas ca să-i arate cearcănele de sub ochii injectați.

— Tot weekendul?

— De sâmbătă dimineața până duminică seara.

— Atunci, măcar te-ai distrat vineri seara, zise Halvorsen.

— Da.

Harry scoase un dosar albastru din buzunarul hainei și-l puse pe biroul din fața lui Halvorsen.

— Am citit transcrierile interogatoriilor.

Din celălalt buzunar, Harry scoase un pachet cenușiu de cafea French Colonial. El și Halvorsen împărțeau un birou aflat la capătul coridorului, în zona roșie, la etajul al șaselea din sediul poliției din Grønland. În urmă cu două luni, cumpăraseră un espressor de cafea Rancilio Silvia, ce stătea acum la loc de cinste pe dulap, sub fotografia înrămată a unei fete așezate cu picioarele pe birou. Fața ei pistruiată părea că se strâmbă, dar de fapt nu mai putea de râs.

— Știai că trei din patru polițiști nu pot să spună corect pe litere „neinteresant? zise Harry, agățându-și haina în cuier. Ori omit litera „e între „t și „r, ori…

— Interesant.

— Tu ce-ai făcut în weekendul ăsta?

— Vineri, din cauza unui nebun care a dat un telefon anonim să ne avertizeze că e o bombă într-o mașină, am păzit reședința ambasadorului american. Bineînțeles că a fost alarmă falsă, dar situația e așa de delicată în zilele noastre, încât a trebuit să stau acolo toată seara. Sâmbătă am mai făcut o încercare în căutarea femeii vieții mele. Duminică am ajuns la concluzia că nu există. Ce-ai aflat despre hoț din interogatorii?

Halvorsen măsură cafeaua pentru două căni.

— Nada, zise Harry, scoțându-și puloverul.

Purta pe dedesubt un tricou gri — fusese cândva negru, iar acum se mai vedea scris cu litere șterse Violent Femmes. Se prăbuși în scaunul de la birou.

— Nimeni nu a anunțat că l-a văzut pe infractor lângă bancă înainte de jaf. Cineva a ieșit dintr-un magazin 7-Eleven de vizavi, pe Bogstadveien, și l-a văzut pe omul nostru fugind în sus pe Industrigata. Atenția i-a fost atrasă de cagulă. Camera de supraveghere din afara băncii i-a surprins pe amândoi, în timp ce hoțul trecea pe lângă martor prin fața unui tomberon de lângă 7-Eleven. Singurul lucru interesant pe care ni l-a spus și care nu era pe cameră a fost că hoțul a traversat strada de două ori îndepărtându-se pe Industrigata.

— Cineva care nu se poate hotărî pe care trotuar să meargă. Mi se pare destul de neinteresant.

Halvorsen puse cafeaua în espressorul dublu.

— Cu trei de „e, un „r și un „s".

— Nu prea te pricepi la jafuri de bănci, așa e, Halvorsen?

— Și de ce m-aș pricepe? Noi trebuie să prindem criminali. Cei de la Hedmark se ocupă de hoți.

— Hedmark?

— N-ai observat când mergi prin Secția Jafuri? Ce dialect de la țară au și ce pulovere împletite. Dar ce vrei să spui?

— Victor.

— Cel de la dresaj de câini?

— Regula e ca primii care sosesc la fața locului să fie câinii, iar un spărgător de bancă cu experiență știe asta. Un câine bun poate să ia urma unui hoț, dar, dacă acesta traversează strada și trece vreo mașină, câinele pierde urma.

— Deci?

Halvorsen presă cafeaua și termină treaba netezind suprafața, lucru despre care spunea că-i diferențiază pe profesioniști de amatori.

— Ne întărește suspiciunea că avem de-a face cu un spărgător de bănci cu experiență. Iar asta înseamnă că ne putem concentra asupra unui număr mult mai mic de oameni decât am fi făcut-o altfel. Șeful Secției Jafuri mi-a spus…

— Ivarsson? Credeam că nu vă vorbiți.

— Așa e. Se adresa echipei de la Investigații. Spunea că în Oslo sunt mai puțin de o sută de spărgători de bănci. Cincizeci dintre ei sunt așa de proști, de drogați sau de nebuni, încât îi prindem aproape de fiecare dată. Jumătate dintre ei sunt la închisoare, așa că îi putem ignora. Patruzeci dintre ei sunt meseriași pricepuți, care reușesc să se strecoare câtă vreme îi ajută cineva. Iar apoi sunt cei zece profesioniști, cei care atacă mașinile care transportă valori și centrele unde se lucrează cu bani. Ai nevoie de mult noroc ca să-i prinzi și încercăm să stăm în permanență cu ochii pe ei. Chiar acum li se cere să spună ce alibi au.

Harry îi aruncă o privire Silviei, care continua să bolborosească pe dulap.

— Și am discutat sâmbătă și cu Weber de la Investigații.

— Credeam că Weber iese la pensie luna asta.

— Am aflat de la cineva că mai lucrează până la vară.

Halvorsen chicoti.

— Atunci probabil că e mai morocănos decât de obicei.

— Da, dar nu din cauza asta, zise Harry. Echipa lui nu a găsit nimic.

— Nimic?

— Nici măcar o amprentă. Sau un fir de păr. Sau o fibră textilă. Și, bineînțeles, se vede din urma piciorului că purta pantofi noi.

— Ca să nu se poată compara forma tălpii cu alți pantofi?

— Co-rect, zise Harry cu un „o" lung.

— Și arma spărgătorului? zise Halvorsen, punând una dintre ceștile de cafea pe biroul lui Harry.

Ridicând privirea, văzu că sprânceana stângă a lui Harry aproape că ajunsese la părul tuns scurt.

— Scuze. Arma crimei.

— Mulțumesc. N-a fost găsită.

Halvorsen se așeză pe jumătatea lui de birou, sorbind din cafea.

— Deci, pe scurt, un bărbat intră într-o bancă aglomerată în plină zi, ia două milioane de coroane, omoară o femeie, iese din bancă, o ia în sus pe o stradă destul de pustie, dar cu mult trafic, în centrul capitalei Norvegiei,­ la câteva sute de metri de o secție de poliție, iar noi, profesioniștii salariați ai poliției, nu avem niciun punct de plecare?

Harry dădu încet din cap.

— Aproape nimic. Avem caseta video.

— Pe care o știi secundă cu secundă, după câte te cunosc.

— Nu, cu fiecare zecime de secundă, aș putea spune.

— Și cunoști declarațiile martorilor cuvânt cu cuvânt?

— Doar pe cea a lui August Schulz. Mi-a spus multe lucruri interesante despre război. Mi-a recitat numele con­curenților din industria textilă; așa-ziși buni norvegieni care au susținut confiscarea averii familiei sale în timpul războiului. Știa foarte exact cu ce se ocupă acești oameni în zilele noastre. Și, cu toate astea, nu și-a dat seama că banca era jefuită.

Își băură cafeaua în liniște. Ploaia lovea în geam.

— Îți place stilul ăsta de viață, nu-i așa? zise Halvorsen brusc. Să stai singur tot sfârșitul de săptămână la vânătoare de fantome.

Harry zâmbi, dar nu răspunse.

— Am crezut că, dacă acum ai obligații de familie, ai renunțat la viața ta de singuratic.

Harry îi zâmbi dojenitor mai tânărului său coleg.

— Nu știu dacă eu văd așa situația, zise el încet. Nici măcar nu locuim împreună.

— Nu, dar Rakel are un băiețel și asta schimbă lucrurile, nu?

— Pe Oleg, zise Harry, făcându-și loc spre dulap. Au plecat la Moscova vineri, cu avionul.

— Da?

— La proces. Tatăl vrea custodia copilului.

— Ah, așa e. Ce fel de persoană e?

— Hm.

Harry îndreptă fotografia de deasupra espressorului de cafea.

— E profesor. Rakel l-a cunoscut și s-a căsătorit cu el în timp ce lucra acolo. Provine dintr-o familie veche și bogată, cu mare influență politică, zice Rakel.

— Deci cunosc judecători?

— Cu siguranță, dar credem că totul va fi bine. Tatăl e un ciudat și toată lumea știe asta. Un alcoolic care nu are control asupra propriei persoane, cunoști genul.

— Da, cred că știu.

Harry ridică privirea și apucă să vadă zâmbetul lui Halvorsen.

La sediul poliției se știa că Harry avusese probleme cu alcoolul. Alcoolismul nu mai e astăzi un motiv pentru a concedia pe cineva, dar să fii beat în timpul serviciului este. Ultima oară când Harry avusese o recădere, existaseră voci în conducere care spuseseră că trebuie dat afară din poliție, dar Politiavdelingssjef, pe scurt PAS, Bjarne Møller, șeful Secției Omucideri, îl luase pe Harry sub aripa lui protectoare, pledând că a avut circumstanțe atenuante. Aceste circumstanțe fuseseră de fapt femeia din poza de deasupra espressorului de cafea — Ellen Gjelten, colegă de birou și prietenă apropiată cu Harry —, care fusese omorâtă în bătaie cu o bâtă de baseball pe o străduță, în josul râului Akerselva. Harry se luptase să se pună din nou pe picioare, dar rana era încă dureroasă. Mai ales pentru că, după părerea lui Harry, cazul nu fusese niciodată rezolvat de o manieră satisfăcătoare. Când Harry și Halvorsen găsiseră dovezi care îl incriminau pe neonazistul Sverre Olsen, inspectorul Tom Waaler nu pierduse nicio clipă și se dusese la Olsen acasă pentru a-l aresta. Se pare că Olsen trăsese în Waaler, care trăsese și el pentru a se apăra și îl omorâse. Asta fusese tot, conform raportului lui Waaler. Nici investigațiile de la fața locului, nici ancheta celor de la SEFO, autoritatea polițienească independentă, nu sugerau­ altceva. Pe de altă parte, nu fusese niciodată elucidat motivul pentru care Olsen o omorâse pe Ellen, în afară de faptul că acesta fusese implicat în traficul ilegal cu arme care făcuse ca Oslo să fie un oraș înțesat de arme în ultimii ani, iar Ellen se nimerise în calea lui. Cu toate astea, Olsen era un simplu curier; poliția nu avea încă niciun fir către cei din spatele acțiunii de lichidare.

După o apariție scurtă în cadrul Politiets Overvåk­ningstjeneste, sau POT, Serviciul de Securitate de la ultimul etaj, Harry făcuse cerere să se întoarcă la Secția Omucideri ca să lucreze la cazul Ellen Gjelten. Cu toții fuseseră mai mult decât bucuroși să scape de el. Iar Møller fusese bucuros că se întorsese la etajul șase.

— Mă duc până sus să-i dau asta lui Ivarsson, mormăi Harry, fluturând caseta VHS. Vrea să arunce o privire împreună cu noul copil-minune pe care-l au acolo.

— Da? Despre cine e vorba?

— O tipă care a terminat Academia de Poliție vara asta și care se pare că a rezolvat trei jafuri doar studiind înregistrările video.

— Uau! Arată și bine?

Harry oftă.

— Voi, ăștia tineri, sunteți atât de previzibili. Sper că e competentă. Restul nu mă interesează.

— Ești sigur că e vorba de o femeie?

— E posibil ca herr și fru Lønn să-și fi botezat fiul Beate ca să facă o glumă.

— Am o bănuială că arată bine.

— Sper că nu, zise Harry, aplecându-și capul dintr-un gest reflex, ca să poată ieși pe ușă la cei 1,92 metri ai săi.

— De ce?

Harry îi strigă de pe coridor:

— Polițiștii buni sunt urâți.

La prima vedere, nu puteai spune nimic clar despre Beate Lønn. Nu era urâtă; unii chiar ar fi spus că seamănă cu o păpușă. Dar asta mai ales pentru că era minionă — fața, nasul, urechile și corpul. Dar paloarea ei era lucrul care o scotea în evidență. Avea pielea și părul așa de lipsite de culoare, încât îi amintea lui Harry de un cadavru pe care el și Ellen îl pescuiseră odată din Bunnefjord. Totuși, spre deosebire de reacția lui față de corpul unei femei, Harry avea sentimentul că dacă s-ar întoarce pentru o clipă, ar uita cum arată Beate Lønn. Lucru care, se pare, n-ar fi deranjat-o, pentru că își rosti încet numele și îi întinse mâna ei mică și umedă lui Harry, apoi o retrase repede.

— Inspectorul Hole e un fel de legendă în această clădire, spuse Rune Ivarsson, PAS, stând cu spatele la ei și jucându-se cu un mănunchi de chei.

În partea de sus a ușii de fier din fața lor scria cu litere gotice: CASA DURERII. Și dedesubt: CAMERA DE CONFERINȚE 508.

— Nu-i așa, Hole?

Harry nu răspunse. Era absolut sigur la ce fel de legendă se referea Ivarsson; nu încercase niciodată să-și ascundă părerea că Harry era o dezonoare pentru poliție și ar fi trebuit înlăturat cu ani în urmă.

Într-un final, Ivarsson descuie ușa și intrară. Casa Durerii era o încăpere a Secției Jafuri unde erau studiate, editate și copiate înregistrările video. În mijloc se afla un birou mare împărțit în trei; nu existau ferestre. Pereții erau acoperiți cu rafturi pe care se aflau casete video, cu vreo douăsprezece afișe cu spărgători căutați de poliție, un ecran mare pe unul dintre pereți, o hartă a orașului Oslo și diverse trofee de la arestări de succes: de exemplu, lângă ușă atârnau două mâneci de lână cu găuri pentru ochi și gură. În rest, încăperea mai avea niște calculatoare cenușii, monitoare negre de televizor, aparate video și pentru DVD-uri, precum și niște aparate pe care Harry nu le putu identifica.

— La ce concluzii a ajuns Secția Omucideri după ce a văzut caseta? întrebă Ivarsson, așezându-se pe unul dintre scaune.

Accentuă în mod voit cuvântul „omucideri".

— Am prins niște fire, zise Harry, plimbându-se pe lângă un raft plin de casete.

— Niște?

— Nu prea multe.

— Ce păcat că secția voastră nu a audiat prelegerea pe care am ținut-o la cantină în septembrie, anul trecut. Au venit reprezentanți de la toate secțiile, mai puțin a voastră, dacă nu mă înșel.

Ivarsson era înalt, cu mâini și picioare lungi, iar deasupra ochilor albaștri avea o șuviță de păr blond, ondulat. Fața lui avea acele trăsături masculine pe care le au în general modelele care reprezintă mărci germane, precum Boss, și era încă bronzat după multe după-amiezi însorite petrecute pe terenul de tenis și probabil și după ședințele de solar dintr-un centru de fitness. Pe scurt, Rune Ivarsson era ceea ce mulți descriu ca fiind un bărbat arătos și susținea astfel teoria lui Harry conform căreia exista o legătură între felul cum arăți și competența profesională în cadrul poliției. Cu toate astea, lipsa de talent a lui Rune Ivarsson în domeniul investigațiilor era compensată de înclinația pentru politică și capacitatea de a forma alianțe în conducerea poliției. În plus, Ivarsson avea o încredere în sine naturală pe care mulți o interpretau ca fiind spirit de conducere. În ceea ce-l privește, această încredere se baza doar pe faptul că fusese binecuvântat cu o ignoranță totală a propriilor defecte, calitate care, în mod inevitabil, îl va propulsa în vârful ierarhiei și care, într-o bună zi, îl va face să fie — într-un fel sau altul — superiorul lui Harry. La început, Harry nu văzuse niciun motiv să se plângă că mediocritatea e promovată, că Ivarsson nu se mai ocupă de investigații, dar pericolul cu cei ca Ivarsson e că își pot pune în cap cu ușurință că trebuie să intervină și să dicteze celor care chiar înțeleg munca de detectiv.

— Am pierdut ceva? întrebă Harry, plimbându-și degetul pe etichetele mici, scrise de mână, de pe casetele video.

— Poate că nu, zise Ivarsson. Doar dacă te interesează acele mici detalii care duc la rezolvarea cazurilor de crimă.

Harry rezistă tentației de a-i spune că nu venise la pre­legere pentru că ceilalți, care participaseră la prelegerile anterioare, îi spuseseră că singurul scop al spectacolului era să anunțe toată suflarea că, după ce preluase el frâiele Secției Jafuri, rata soluționării cazurilor de jaf asupra băncilor crescuse de la treizeci și cinci la sută la cinci­zeci la sută. Fără să sufle o vorbă despre faptul că numirea lui coincisese cu dublarea personalului din departamentul său, cu o extindere a puterilor celor care fac investigații și cu plecarea celui mai prost anchetator — Rune Ivarsson.

— Cred că sunt destul de interesat, zise Harry. Deci, spune-mi, cum l-ați rezolvat pe acesta?

Scoase una dintre casete și citi cu voce tare ce era scris pe etichetă:

— „20.11.94, Banca NOR Savings, Manglerud."

Ivarsson râse.

— Îți povestesc cu dragă inimă. I-am prins după metoda clasică. Au schimbat mașina lângă o groapă de gunoi în Alnabru și au dat foc primei mașini. Numai că aceasta nu a ars. Am găsit mănușile unuia dintre infractori și urme de ADN. Le-am comparat cu cele ale jefuitorilor cunoscuți pe care detectivii noștri i-au catalogat ca posibili suspecți după ce au văzut înregistrarea și unul dintre ei s-a potrivit. Idiotul trăsese cu pistolul într-un tavan și primise patru ani. Altceva, Hole?

— Hmm.

Harry învârti caseta între degete.

— Ce fel de ADN era?

— Ți-am spus, un ADN care se potrivea.

Ochiul stâng al lui Ivarsson începu să se zbată.

— Așa e, dar de unde era? Din piele moartă? Dintr-o unghie? Din sânge?

— Are importanță?

Vocea lui Ivarsson deveni ascuțită și impetuoasă.

Harry își zise în sinea lui că ar trebui să-și țină gura. Că ar trebui să renunțe la aceste confruntări de Don Quijote. Oricum, cei precum Ivarsson n-aveau să învețe niciodată.

— Poate că nu, se trezi Harry zicând. Doar dacă te interesează acele mici detalii care duc la rezolvarea cazurilor de crimă.

Ivarsson îi aruncă lui Harry o privire tăioasă. În încăperea special izolată, tăcerea se resimțea ca o presiune fizică în timpane. Ivarsson deschise gura să vorbească.

— Păr de pe deget.

Amândoi bărbații se întoarseră spre Beate Lønn. Harry aproape că uitase de prezența ei. Beate se uită de la unul la altul și repetă aproape în șoaptă:

— Păr de pe deget. Nu așa i se spune…?

Ivarsson tuși.

— Ai dreptate, a fost un fir de păr. Dar cred că era — deși nu văd de ce am intra în mai multe detalii — un fir de păr de pe mână. Nu-i așa, Beate?

Fără să mai aștepte vreun răspuns, bătu cu degetul în sticla ceasului de la mână.

— Trebuie să plec. Vizionare plăcută.

După ce ușa se închise în spatele lui Ivarsson, Beate luă caseta din mâna lui Harry și în secunda următoare aparatul video o înghiți cu un zumzăit.

— Două fire de păr, zise ea. În mănușa stângă. De pe deget. Și groapa de gunoi era în Karihaugen, nu în Alnabru. Dar chestia cu patru ani e adevărată.

Harry se uită uimit la ea.

— Asta nu se întâmpla înainte de venirea ta?

Beate dădu din umeri în timp ce apasă pe butonul PLAY de pe telecomandă.

— Nu trebuie decât să citești dosarele.

— Hmm, zise Harry și îi studie profilul.

Apoi se așeză confortabil pe scaun.

— Să vedem dacă acesta a lăsat vreun fir de pe deget.

Aparatul video gemu, iar Beate stinse lumina. În secunda următoare, în timp ce apăru pe ecran imaginea albastră de început care îi lumină pe cei doi, un alt film se derulă în mintea lui Harry. Fu scurt, nu dură decât câteva secunde, o scenă scăldată în lumina albastră intermitentă de la Waterfront, un club închis de mult, în Aker Brygge. Nu știa cum o cheamă pe femeia cu ochi căprui, zâmbitori care încerca să strige ceva la el peste zgomotul muzicii. Se cânta muzică cowpunk. Green on Red. Jason și The Scorchers. Își turnă Jim Beam în cola și nu-i păsă cum o cheamă. Cu toate astea, află în seara următoare. Când erau în patul împodobit cu un galion, un cal fără cap, rupseseră toate parâmele și porniseră în prima lor călătorie. Harry simți în stomac căldura pe care o simțise cu o seară înainte când auzise vocea ei la telefon.

Apoi se concentră asupra celuilalt film.

Bătrânul începuse să meargă către tejghea, filmat cu o altă cameră, din cinci în cinci secunde.

— Thorkildsen la TV2, zise Beate Lønn.

— Nu, e August Schulz, spuse Harry.

— Mă refeream la editare, zise ea. Pare a fi mâna lui Thorkildsen de la TV2. Ici și colo lipsesc câteva fracțiuni…

— Lipsesc? Cum îți dai seama…?

— Sunt mai multe motive. Uită-te în fundal. Mazda roșie care se vede pe stradă era în centrul imaginii de pe cele două camere când aceasta s-a schimbat. Un obiect nu poate fi în două locuri în același timp.

— Vrei să spui că cineva a cârpit înregistrarea?

— Nu. Tot ce se află pe cele șase camere interioare și pe cea exterioară e înregistrat pe aceeași casetă. Pe caseta originală, cadrul sare repede de la o cameră la alta și nu vezi decât o pâlpâire. Așa că filmul trebuie editat pentru a obține secvențe coerente mai lungi. Uneori, când nu avem aparatele corespunzătoare, îi chemăm pe cei de la televiziune. Editori precum Thorkildsen se folosesc de coordonata temporală pentru a îmbunătăți calitatea înregistrării. Nevroză profesională,