Sunteți pe pagina 1din 137

Capitolul 1 Tehnici şi sisteme de transmisiuni multiplex

Acest curs prezintă cateva aspecte generale legate de functionarea antenelor, particularizate din punct de vedere teoretic prin dipolul Hertz, precum si legaturile acestora cu liniile de transmisie, mai exact cabluri coaxiale, împreună cu problema adaptarii de impedanţă. Deasemenea lucrarea tratează în detaliu aspectele legate de propagarea undelor radio prin atmosfera cu problemele specifice de influenţă ale mediului inconjurator şi nu numai asupra fenomenului de propagare.

1.1. Noţiuni introductive. Antene.

Transmisia datelor la distante mari a devenit indispensabila pentru omenire. Un mijloc eficient si economic este transmisia prin intermediul câmpului electromagnetic. Acesta se propaga la distante mari prin aer (sau alte medii) cu pierderi suficient de mici pentru a nu atenua prea mult semnalul într-o anumita zona (de emisie). In acest scop se folosesc undele radio. Frecventele folosite difera în functie de distanta la care se doreste propagarea, cantitatea de informatie necesara, de calitatea (interferente, zgomot, paraziti) acesteia si de alti parametri specifici domeniului de utilizare. De exemplu, în telefonia celulara, standardul GSM foloseste frecventele 900 MHz sau 1800 MHz. Astfel se poate transmite o cantitate mare de informatie, cu perturbatii mici, dar aria de acoperire a unui emitator este relativ mica (în general de ordinul a zecilor de km). Pentru comparatie, semnalul emis de un emitator radio în domeniul undelor lungi (sute de KHz) este puternic afectat de paraziti, dar se poate propaga la mii de km distanta. Antena reprezinta interfata dintre instalatia de emisie sau receptie si campul electromagnetic. Antena de emisie, impreuna cu linia de transmisiuni (alimentare) asigura ca de la emitator energia electromagnetica alternativa sa fie radiata in spatiu in modul dorit. Antena de receptie asigura extragerea optima a energiei din campul electromagnetic si canalizarea ei, printr-o linie de transmisiuni (alimentare) spre receptor. Nici o instalatie de comunicatii radio nu se poate dispensa de antene de emisie si receptie. Pentru transmiterea informatiei prin intermediul undelor electromagnetice, acestea se moduleaza. Aceasta înseamna suprapunerea peste semnalul purtator (unda electromagnetica) a înca unui semnal ce contine informatia. Deoarece sunt unde sinusoidale, în general se folosesc trei tipuri de modulari: - modularea în amplitudine = MA (/AM în engleza) - se modifica amplitudinea semnalului; - modularea în frecventa = MF (/FM în engleza) - se modifica frecventa semnalului; - modularea în faza = MP (/PM în engleza) - se modifica faza semnalului; In practica se intalnesc numeroase tipuri de antene, incepand cu unele rudimentare si terminand cu structuri complexe, formate din mii de elemente dispuse convenabil sau din mari structuri reflactante, cum este reflectorul de 300m diametru de la Arecibo, Porto Rico. In cele ce urmeaza vor fi prezentate unele tipuri de antene uzuale.

1.2. Tipuri de antene

Primele tipuri de antene analizate au fost: dipolul, antena verticală şi cadrul.

1

In cazul antenelor pentru receptoarele obisnuite de radio si televiziune, antena se reduce deseori la o bucata de conductor legata la tunerul aparatului. Se constata insa cu usurinta ca, in cazul televizoarelor, receptia se imbunatateste considerabil daca se recurge la antene mai complicate.Trecand la antenele de emisie se constata o varietate foarte mare de tipuri utilizate. In cazul undelor lungi sunt uzuale antene formate dintr-un fir vertical, care se termina printr-o mare capacitate terminala (vezi figura 1). Daca ne intereseaza undele medii vom folosi piloni radianti. In domeniul undelor scurte, se utilizeaza antene directive, care concentreaza energia spre anumite directii. Aceasta concentrare a energiei se realizeaza cu structuri proiectate in mod special.

se realizeaza cu structuri proiectate in mod special. Fig 1.1 Antene cu unde prog resive de

Fig 1.1 Antene cu unde progresive de curent (a - Beverage, b - antena v, c - antena rombică)

Cateva din acestea ar fi: Antena Beverage, antena V si antena rombica, caracterizate prin aceea ca impedanta la intrare ramane practic constanta intr-o banda mai mare de frecvente. In domeniul microundelor se utilizeaza foarte multe reflectoare parabolice, antene-fanta si chiar antene dielectrice.

parabolice, antene-fanta si chiar antene dielectrice . Fig 1.2 Antene parabolice Antenele parabolice au fost

Fig 1.2 Antene parabolice

Antenele parabolice au fost utilizate chiar de Hertz, pentru a concentra energia electromagnetica. Stadiul tehnologiei din acel moment nu a permis insa utilizarea mai departe a undelor decimetrice produse de Hertz. In ceea ce priveste antenele-fanta, constructiv se prezinta deosebit de simplu, fiind niste crestaturi practicate in peretii unor ghiduri de unde. Dispunînd de mai multe fante de-a lungul unui ghid de unda se realizeaza un sistem care are proprietati directive foarte bune. De altfel trebuie retinut faptul ca in domeniul microundelor se pot realiza concentrari

2

mari de energie, cu ajutorul unor sisteme de antene bine proiectate si reglate. Aceasta prezinta un interes deosebit, deoarece prin concentrarea energiei se pot stabili legaturi care sa consume puteri foarte mici.

1.3. Antene elicoidale

Antenele elicoidale constructiv sunt cu totul deosebite de celelalte tipuri de antene intalnite pana in prezent. În categoria acestor tipuri de antene amintim antenele elicoidale utilizate la telefoanele mobile (antena de la majoritatea aparatelor GSM) si antenele de suprafata.

la majoritatea aparatelor GSM) si antenele de suprafata . Antena elicoidala Antena de suprafata Fig.1.3 Antene

Antena elicoidala

Antena de suprafata

Fig.1.3 Antene elicoidale şi de suprafaţă

Un tip de antena filara, avand proprietati independente de frecventa intr-o banda larga este antena elicoidala. La acest tip de antena, radiatia se produce de-a lungul axei antenei.Din punct de vedere constructiv, antenele elicoidale se pot prezenta sub diferite forme: cilindrice, conice, etc. Se utilizeaza de asemenea sisteme de mai multe antene elicoidale. De la inceput trebuie sa se faca cateva precizari asupra modului in care este distribuit curentul in aceste antene. Se poate considera ca o antena elicoidala este echivalenta cu o succesiune de spire. Deci, s-ar putea aplica principiul suprapunerii, reducand antena la un sistem radiant, format din mai multe cadre coaxiale si calculand campul total prin adunarea campurilor produse de fiecare cadru in parte. In acest caz, este clar ca nu se poate obtine o radiatie in axa antenei, daca distributia de curent din cadrele elementare in care se descompune antena elicoidala este aceeasi ca si in cazul celorlalte. Intr-adevar, la cadre, campul este nul de-a lungul unei axe perpendiculare pe cadru si care trece prin centrul sau. Rezulta ca la antenele elicoidale distributia de curent trebuie sa fie diferita de cea existenta la cadre, pentru a se obtine o concentrare radiata in directia axei elicei. In fapt, pentru a avea o radiatie axiala importanta, unghiul trebuie sa fie de aproximativ 14 grade. La aceste antene se urmareste obtinerea unui timp maxim in directia axei antenei. Daca, spre exemplu, consideram o antena elicoidala cu α=14 grade, n=6, L=78 cm, se va observa ca intr-o gama larga (de la 290 pana la 500 MHz), antena lucreaza in conditii de radiatie axiala. Adesea antenele elicoidale se utilizeaza in sisteme directive, formate din patru antene identice, dispuse in colţurile unui patrat. Sistemul este usor de realizat, nu ocupa spatiu mult si poate fi utilizat si pentru explorarea unei zone date, prin montarea sa pe un suport mobil.

3

Fig.1.4. Sistem de antene directive 1.4. Antene fant ă .Ghid de und ă . In

Fig.1.4. Sistem de antene directive

1.4. Antene fantă.Ghid de undă.

In domeniul frecventelor foarte inalte, un rol important revine problemelor privind antenele-fanta si sirurile formate din astfel de antene. Pentru inceput sa ne reamintim unele probleme privind ghidurile de unda, considerate uniforme, cu dielectric fara pierderi si cu peretii perfect conductori. In aceste conditii, orice ghid se caracterizeaza printr-o frecventa critica sub care propagarea este onsotita de o atenuare a campului. La frecvente mai mari decat cea critica, propagarea are loc fara atenuare in conditiile specificate. In ghid apar moduri, fie TE (transversal electrice), la care componenta longitudinala E z este nula, fie TM (transversal magnetice) la care H z este 0. Fiecare mod este caracterizat printr-o pereche de numere naturale m si n. Un mod caracterizat prin perechea de numere intregi m,n este superior modului caracterizat prin perechea m 1 , n 1 daca are loc cel putin una dintre perechile de relatii: m > m 1 , n = n 1 ; m = m 1 , n > n 1 . Pentru ghidul de sectiune dreptunghiulara, frecventa critica f c este data de

relatia:

f c = k/2π(εμ) 1/2 = (c/2)((n/a) 2 + (m/b) 2 ) 1/2

unde c este viteza luminii in vid. In cazul n = 1, m = 0, f c = c/2a. Practic se lucreaza la o frecventa mai mare decat f c si mai mica decat frecventa critica a modului imediat superior, pentru a evita ca si acesta sa se propage pe ghid.Cunoscand campul in ghid, se pot calcula curentii in peretii ghidului, conform unor echivalari care asimileaza asimileaza discontinuitatile in componenta tangentiala a lui H cu o panza de curent. Mentionam ca formulele date anterior pentru structura campului se refera la ghidul fara discontinuitati. Orice modificare locala a structurii ghidului face ca sa apara in ghid moduri superioare, care se propaga din punctul de neregularitate in ambele sensuri. Distributii de curenti superficiali in peretii unui ghid de unde In cazul analizat, situatia se prezinta ca in figura urmatoare a), pentru liniile de curent, respectiv b) pentru liniile de camp magnetic.

4

Fig.1.5 Distribu ţ ia de curent în pere ţ ii unui ghid de und ă

Fig.1.5 Distribuţia de curent în pereţii unui ghid de undă

O fantă practicată in peretii ghidului duce la sectionarea curentilor de suprafata din peretii ghidului. Legea de continuitate duce atunci la aparitia unor curenti de linie in marginea fantei, care devine astfel echivalenta cu un cdru care radiaza. Deci se poate spune ca antenele fanta sunt excitatede curenti care circula pe fata interioara a peretelui ghidului de unda. Antenele-ghid de unda cu fante radiaza cu intensitate maxima, iar impedanta de intrare a fantei are numai parte activa daca lungimea fantei este chiar lungimea de rezonanta. Prin analogie cu lungimea de rezonanta a dipolului simetric, lungimea de rezonanta a fantei este 2l = λ - 2Δl, unde λ este lungimea de unda in aer si 2Δl marimea cu care trebuie micsorata lungimea fantei pentru ca partea reactiva a impedantei de intrare sa fie nula. Pentru ca impedanta fantei, raporatata la ventrul de tensiune, sa aiba numai parte activa, fanta trebuie situata in antinodul de curent, perpendiculara sau inclinata fata de liniile de curent. Deoarece liniile de curent sunt intersectate de catre fanta, pe marginile fantei apar aglomerari de sarcini si curenti de linie. Cu cat este mai mare numarul de linii de curent intersectate de fanta, cu atat este mai mare si densitatea de sarcini la marginea ei si intensitatea campului si puterea radiata de fanta.

1.5.Antene parabolice

Antenele parabolice se utilizeaza azi in mod curent in diferite domenii de frecventa, dar nu exista indoiala ca antena parabolica pentru undele electromagnetice de frecvente relativ joase a fost utilizata pentru prima data in anul 1888 de catre Heinrich Hertz pentru a pune in evidenta tocmai existenta undelor electromagnetice prezise teoretic de James Clerk Maxwell. Lucrarile au stagnat mult timp si se schimba radical in anii 1940 - 1945, cand necesitatile de a perfectiona radarul au condus la studierea intensiva a antenelor parabolice. Indiferent de modul de realizare, toate antenele parabolice isi bazeaza functionarea pe acelasi principiu: la emisie o susa primara dispusa in focar produce, dupa reflexie, o unda plana (teoretic). La receptie, o unda plana este reflectata si concentrata in focar. De asemenea, treptat s-a trecut de la reflectoarele cu o singura suprafata la cele cu doua suprafete (fig1.2.).

5

Prin definitie, randamentul unui reflector parabolic este raportul dintre castigul reflectorului in conditii reale si castigul aceluiasi reflector in conditiile iluminarii uniforme a aceleiasi arii. Rezulta ca randamentul antenei parabolice depinde atat de dimensiunile sale, cat si de caracteristica de directivitate a sursei dispusa in focar.

caracteristica de directivitate a sursei dispusa in focar. Fig.1.6 Caracteristica de radiatie a unui ghid circular

Fig.1.6 Caracteristica de radiatie a unui ghid circular cu diametrul 0.84λ

Calculele arata ca randamentul teoretic maxim ce se poate atinge cu o astfel de antena este de circa 80%. In realitate, datorita unor factori cum ar fi imperfectiunile suprafetei, probleme legate de polarizare s.a., randamentul este foarte mic. In concluzie in randament de 65% trebuie considerat foarte bun.

1.6. Antene dielectrice

Un tip de antenă dielectrică este cel reprezentat mai jos. Acesta consta dintr-

o

piesa dielectrica - 1 - montata intr-un segment de ghid circular - 2- in care se afla

si

structura excitanta - 3.

- 2- in care se afla si structura excitanta - 3. Fig.1.7. Anten ă dielectric ă

Fig.1.7. Antenă dielectrică

In ghid se produce o unda de tip TH 11 . In dielectric, aceasta unda se transforma intr-o unda TEM 11 . Experimental se constata ca sectiunea transversala a piesei dielectrice, S, trebuie sa satisfaca o anumita relatie, pentru a avea o situatie optima:

6

0.13λ 2 < (n 2 - 1)S < 0.28λ 2 , unde n este indicele de refractie al materialului dielectric, iar λ - lungimea de unda in vid.

Se stie de asemenea ca viteza de faza a undei H 11 intr-un ghid de sectiune transversala depinde de raza a a ghidului. De asemenea, raportul dintre puterea P i transportata de camp in interiorul ghidului si puterea P a transportata de camp in exteriorul ghidului depinde de dimensiunile ghidului si de indicele de refractie al materialului din ghid. Pentru ca o unda de tip H 11 sa se propage in ghidul circular cu dielectric, este necesar ca diametrul d = 2a > 0.6λ/n. In acelasi timp, diametrul trebuie sa fie suficient de mic spre a impiedica propagarea unor moduri nedorite, deci d < 1.22λ/n. Referitor la unda EM 11 , se stie ca ea se poate propaga in conditii foarte largi. Dar unda urmatoare, EM 12 , trebuie eliminata. Lungimea de unda critica a acestei unde este λ cr = d(n 2 -1) 1/2 /3.83. Daca se ia λ cr = λ, rezulta limitele in care trebuie sa se incadreze diametrul ghidului:

d max = 0.6 λ(n 2 -1) -1/2 ; d min = 0.4 λ(n 2 -1) -1/2 .

In planul care trece prin vibratorul de excitatie si prin axa antenei dielectrice (planul E) caracteristica de directivitate a antenei - considerata ca o linie indefinita - este:

f(θ) = ((sinξ)/ξ)(J 1 (ka sin θ)/ka sin θ) unde ξ = (kL/2) (h/k - cosθ),

h fiind coeficientul de propagare al undei TEM 11 in ghidul circular de diametru d si umplut cu dielectricul respectiv. Se remarca faptul ca in caracteristica de directivitate a antenei dielectrice, apare un produs de doi termeni, din care primul corespunde unei antene cu unde progresive. Cel de al doilea factor corespunde caracteristicii de directivitate obtinuta din propagarea in ghid a undei TEM 11 . Randamentul antenei dielectrice se exprima prin relatia: G = 4AL/λ, unde coeficientul A depinde de marimea L/λ (c/v-1), L fiind lungimea antenei, iar v - viteza de faza. Dimensionarea optima a antenei corespunde la A maxim, iar aceasta conduce la un castig maxim G = (7.2-8)L/λ.

7

Capitolul 2

PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE

Liniile de radiocomunicaţii - legătura dintre emiţător şi receptorul radio – folosesc ca mediu de transmisie atmosfera terestră. La baza câmpului electromagnetic stau principiile fizice ale legături dintre câmpul electric şi câmpul magnetic, conform următoarelor efecte:

un curent electric care parcurge un conductor determină un câmp magnetic în jurul conductorului;

într-un conductor care intersectează liniile de câmp magnetic se induce o tensiune electromotoare.

2.1. Ecuaţiile lui Maxwell

Sistemul de ecuaţii care descrie producerea şi propagarea undelor electromagnetice conţine:

legea inducţiei electromagnetice;

legea fluxului electric;

legea circuitului magnetic;

legea fluxului magnetic;

legile de material.

Aceste ecuaţii se întâlnesc în literatura de specialitate [2] sub numele de In forma locală a legilor câmpului (în medii imobile =0, legea I, legea a-II- a, legea V, legea VI) completate cu relaţiile de material se scriu ecuaţiile:

∂ =− ; ∂ ∂ = +
=−
;
=
+

=

ε

;

=

= 0

;

µ

=

;

0

=

σ

.

(2.1)

Presupunând că mediul este omogen şi izotrop, având parametrii: permitivitatea electrică ε, permeabilitatea magnetică µ, conductivitatea electrică σ, considerând că mediul de propagare este infinit extins, lipsit de sarcini electrice ρ =0), în urma înlocuirii relaţiilor de material, sistemul de ecuaţii (2.1) devine:

=−

µ

=

σ

+

ε

= 0

= 0

(2.2)

În câmpuri variabile în timp apare o legătură dublă cauzală între câmpul electric şi magnetic prin legea inducţiei electromagnetice şi prin densitatea curentului de deplasare

din legea circuitului magnetic. Această legătură cauzală condiţionează existenţa

câmpului electromagnetic, în afara circuitului care l-a generat, sub formă de unde electromagnetice.

=

2.2. Unda plană

Prin undă plană se înţelege o undă care depinde de o singură coordonată spaţială, adică polarizată liniar. Această simplificare nu restrânge prea mult concluziile analizei, deoarece pe o porţiune suficient de mică orice undă poate fi considerată plană. Se poate considera, pe porţiuni suficient de mici, că orice undă poate fi prezentată cu polarizarea după o singură direcţie. Pentru a stabili caracteristicile undei plane se consideră că:

- variaţia în timp este armonică cu pulsaţia ω; - câmpul are o structură încât vectorii E şi B depind numai de coordonata Prin aceasta sistemul (2.2) devine:

=−

=

(

σ

= 0;

= 0.

ωµ

;

+

ωε

)

;

(2.3)

Dacă se ţine seama de dependenţa numai după coordonata z, derivatele parţiale ale mărimilor E şi B faţă de variabilele şi sunt nule şi ecuaţiile sistemului (2.3), prin înlocuirea rotorului şi a divergenţei în acest caz, devin:

  ∂  ( =− ωµ 0 0 + +  ∂  
(
=−
ωµ
0
0
+
+
.
(
0
0
=
(
σ
+
ωε
)
+
+
= 0;
= 0.
 ∂

) ;

)

;

(2.4)

Ecuaţiile vectoriale ale sistemului (pentru E şi H) se transformă în ecuaţii

scalare.

Prima ecuaţie a sistemului de ecuaţii (2.4) devine:

+

=−

(

ωµ

+

+

)

iar prin identificare rezultă:

=

ωµ

;

=−

ωµ

;

= 0

A doua ecuaţie a sistemului de ecuaţii (2.4) devine:

+

=

(

σ

+

ωε

)(

+

+

)

iar după separare şi identificare:

=−

(

σ

+

ωε

)

;

=( +

σ

ωε

)

;

= 0

sunt

constante (derivatele lor sunt nule), iar această constantă se consideră a fi nulă. În urma acestor condiţii sistemul de ecuaţii vectoriale se reduce la următoarele ecuaţii scalare:

Conform ultimelor două ecuaţii ale sistemului (2.4) componentele

şi

 ∂

 ∂


 ∂

=

ωµ

;

=−

ωµ

;

=−

(

σ

=

(

σ

+

+

ωε

)

ωε

)

.

;

(2.5)

Deoarece componentele câmpului pe direcţia sunt nule: rezultă că unda se situează într-un plan perpendicular pe axa de unde şi denumirea de undă plană. Pentru obţinerea componentelor sistemului şi se introduc mărimile de acelaşi fel şi rezultă ecuaţiile diferenţiale de gradul 2:

2

2

2

2

=

=

(

ωµ σ

(

ωµ σ

+

+

ωε

)

ωε

)

;

;

2

=

2

2

2

=

(

ωµ σ

+

(

ωµ σ

+

ωε

)

ωε

;

)

.

(2.6)

Dacă se notează cu:

γ

=

ωµ (σ

+

ωε )

se constată că componentele necunoscute ale câmpului

(X= şi

) satisfac ecuaţii diferenţiale de forma:

2

2

=γ

2

(2.7)

Soluţiile acestei ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi sunt de forma:

=

1

γ

+

2

γ

unde şi sunt constante de integrare arbitrare.

În soluţia acestor ecuaţii se găsesc două unde care se propagă în sensuri opuse ale axei . Astfel, primul termen al soluţiei corespunde iar al doilea

. Exponentul γ reprezintă .

Unda directă, cea care se deplasează în sensul pozitiv al axei , corespunzătoare

componentelor

şi

ale câmpului electromagnetic este de forma:

γ

Derivatele în raport cu ale mărimilor şi rezultă:

=

,

(

γ

)

γ

=− ⋅

(

,

)

,

deci

prin

multiplicarea

soluţiilor

cu

constanta de propagare γ. Prin efectuarea acestei operaţii asupra ecuaţiilor (2.5) se obţine:

 −

;

ωµ

γ

γ

γ

γ

=

=

ωµ

=

(

σ

+

;

ωε

)

=

(

σ

+

ωε

)

;

.

(2.8)

Dacă se efectuează rapoartele între componentele câmpului se obţine:

=−

=η

, unde coeficientul de proporţionalitate η este:

η

=

ωµ . σ + ωε
ωµ
.
σ
+
ωε

(2.9)

Se poate alege un nou sistem de axe de coordonate, ale cărui axe şi să coincidă cu direcţiile vectorilor E şi H. Prin aceasta reprezentarea spaţială a câmpului (fig. 2.1.) cât şi relaţiile matematice aferente se simplifică, deoarece vectorii E şi H au o singură componentă:

−γ = ; 0 0 Raportul = 0
−γ
=
;
0
0
Raportul
=
0

=

0

γ

(2.10)

are dimensiunile unei impedanţe. Acest raport η (rel. 2.9), este

constant.

propagarea. Mărimea acestui raport este denumită sau

El reprezintă o constantă de material specifică mediului în care are loc

η.

x E z H y
x
E
z
H
y

specifică mediului în care are loc ≡ η . x E z H y Direcţiile vectorilor

Direcţiile vectorilor E şi H

Energia transportată de unda electromagnetică, care trece prin unitatea de suprafaţă

, numită

în unitatea de timp, poate fi descrisă printr-o mărime vectorială

=

×

vectorul lui Poyting. Această mărime corespunde cu intensitatea fluxului de energie sau

de putere al radiaţiei electromagnetice. Direcţia şi sensul mărimii coincide cu sensul propagării undei electromagnetice (sensul vitezei).

2.3. Propagarea undei plane

Studiul propagării undei în medii cu diverse proprietăţi (mediu oarecare, mediu dielectric, mediu conductor, mediu real) se poate face în funcţie de valorile pe care le ia constanta de propagare pentru fiecare mediu în parte.

2.3.1. Propagarea undei plane într-un mediu oarecare

Constanta de propagare este mărime complexă. Aceasta se poate scrie sub forma:

γ

=

α

+

β

(2.11)

Partea reală a constantei de propagare α se numeşte , iar partea imaginară β .

, corespunzător oscilaţiilor armonice, în ale câmpului se obţin:

ecuaţiile vectorilor componentelor

Prin introducerea factorului timp

şi

ω

=

0

α

=

0

η

(

ω

α

(

β

ω

)

β

=

)

0

α

=

0

cos (

ω

α

cos (

β

ω

) ;

β

).

(2.12)

Din ecuaţiile (2.12) rezultă că vectorii şi variază în timp şi în spaţiu sub forma unor oscilaţii amortizate care se propagă în direcţia axei . Poziţia relativă a acestor vectori este prezentată în figura 2.1.

2.3.2. Propagarea undei plane într-un dielectric perfect (σσσσ = 0)

Pentru dielectricul perfect conductivitatea electrică σ γ devine:

γ =

ωµ (0

+

ωε )

=

electrică σ γ devine: γ = ωµ (0 + ωε ) = ω µε , iar

ω µε ,

iar impedanţă intrinsecă a mediului:

η

=

ωµ µ = 0 + ωε ε
ωµ
µ
=
0 +
ωε
ε

.

şi constanta de propagare

(2.13)

(2.14)

Deoarece constanta de propagare are numai partea imaginară (constanta de fază) rezultă că undele se propagă fără atenuare. În acest caz, impedanţa intrinsecă a mediului γ

are caracter rezistiv şi vectorii

capabil să se propage şi să transmită o energie proporţională cu produsul energiei electromagnetice).

şi

sunt în fază. Câmpul electromagnetic creat este

(teorema

×

Viteza

de propagare a acestor unde este: ω 1 1 = = = α µε µ
de propagare a acestor unde este:
ω 1
1
=
=
=
α µε
µ ε

(2.15)

unde:

- viteza luminii;

µ - permeabilitatea magnetică relativă a mediului;

ε - permitivitatea electrică relativă a mediului.

Sensul vitezei radiaţiei este perpendicular pe planul format de vectorii E H ca şi cel al transferului de energie (sensul vectorului S ). Relaţiile (2.13), (2.14) şi (2.15) corespund unei propagări pe o linie de transmisie ideală (fără pierderi).

Exemple:

1) În cazul în care mediul de propagare este vidul

propagare

şi impedanţa intrinsecă a vidului η :

= ; − 7 µ 4 π 10 0 = η = = = 120
=
;
− 7
µ
4
π
10
0
=
η
=
=
=
120
0
0
ε
1
0
9
4
π
910

µ

µ

şi ε

π =376,8

= 1,

rezultă viteza de

Viteza

de propagare a undelor electromagnetice în vid (

înlocuire în relaţia (2.15), respectiv:

=

1 1 = ε µ 1 0 0 − 7 ⋅ 4 π ⋅ 10
1
1
=
ε µ
1
0
0
− 7
4
π
10
9
4
π
9
10

=

3 10

8

ε=ε µ=µ

0

/

), rezultă prin

Deci, viteza luminii.

de propagare a undelor electromagnetice în vid este egală cu viteza

2) În cazul în care mediul de propagare este apa µ µ şi ε = 81 cu relaţia (2.15) se obţine:

1 1

=

81
81

=

9

=

3,333

10


7

iar impedanţa intrinsecă a apei η :

η

=

µµ µ 0 = ⋅ εε ε 0
µµ
µ
0
=
εε
ε
0

0

=

1

9 0

41,87

2.3.3. Propagarea undei plane într-un dielectric cu pierderi mici

Se vorbeşte de mediu de propagare cu pierderi mici dacă densitatea curentului de

decât

conducţie

=


deplasare

(

este

mult

mai

mică

densitatea

curentului

de

= σ

).

În acest caz este îndeplinită condiţia:

Impedanţa intrinsecă a mediului este:

σ

ωε

<< 1

.

η

=

ωµ µ ≈ , σ + ωε ε
ωµ
µ
≈ ,
σ +
ωε
ε

are caracter rezistiv. Constanta de propagare rezultă:

(2.16)

γ =

1

2

ση

+

Constanta de propagare rezultă: (2.16) γ = 1 2 ση + ω µε (2.17) 2.3.4. Propagarea

ω µε

(2.17)

2.3.4. Propagarea undei plane într-un mediu conductor

În acest caz este îndeplinită condiţia:

devine:

η

=

ωµ ≈ ωµ , σ + ωε σ
ωµ
ωµ
,
σ +
ωε
σ

σ

ωε

>> 1

şi impedanţa intrinsecă a mediului

(2.18)

1 1 Dacă se înlocuieşte = + expresia (2.18) devine: 2 2 π ωµ ωµ
1
1
Dacă se înlocuieşte
=
+
expresia (2.18) devine:
2
2
π
ωµ
ωµ
ωµ
η
=
+
=
4
2
σ
2
σ
2
σ

(2.19)

Impedanţa intrinsecă a mediului conductor constă

dintr-o rezistenţă în serie cu o

este (π/4). Odată

inductanţă de aceiaşi valoare. Defazajul introdus între mărimile

şi

cu

propagare. Constanta de propagare este dată de relaţia:

creşterea

conductivităţii

σ

scade

valoarea

impedanţei

intrinseci

a

mediului

de

γ

=

ωµσ ωµσ = 2
ωµσ
ωµσ
=
2

+

ωµσ 2
ωµσ
2

(2.20)

Deoarece la mediile conductoare σ are valoare mare rezultă şi o constantă de

atenuare α de valoare mare, ceea ce corespunde unei atenuări mari, devenind infinită pentru conductorul ideal (σ=infinit).

= 2,71 ori poartă numele de

adâncime de pătrundere şi se notează cu δ. se măsoară pe

direcţia câmpului, fiind inversul constantei de atenuare

că în conductoarele ideale câmpul electromagnetic nu pătrunde, vectorul Poyting este paralel cu suprafaţa conductoare, deci există numai componentă normală a intensităţii câmpului electric (fig. 2.2. a). Pentru conductoarele reale (σ ), cum sunt şi mediile în vecinătatea cărora are loc propagarea undelor (solul, apa mărilor), intensitatea câmpului electric suferă o înclinare pe direcţia de propagare, având pe lângă componenta normală E N şi o componentă tangenţială la suprafaţa conductoare E H (fig. 2.2.b).

. Ca urmare, se poate spune

Distanţa după care intensitatea câmpului scade de

δ

=

1

α

după care intensitatea câmpului scade de δ = 1 α a) σ = ∞ b)σ ≠
după care intensitatea câmpului scade de δ = 1 α a) σ = ∞ b)σ ≠

a) σ = ∞

b)σ ≠ ∞
b)σ ≠ ∞

. Vectorii E şi S la suprafaţa: a) unui conductor ideal; b) conductor real

2.3.5. Propagarea undei plane în mediu real

Mediul de propagare al undelor electromagnetice poate fi considerat spaţiul liber infinit cu proprietăţi electrice şi magnetice apropiate de cele ale vidului σ=0, ε =1 şi

µ =1). În aceste condiţii unda se propagă în linie dreaptă cu viteza luminii

În mediul real de propagare condiţiile diferă însă de situaţia idealizată considerată, din cauza următorilor factori:

suprafaţa terestră este convexă şi neregulată, iar din punct de vedere electric nu se comportă nici ca un dielectric perfect, nici ca un conductor perfect;

=3.10 8 m/s.

undele străbat atmosfera terestră cu conţinut de substanţe gazoase şi activitate electrică stratificată. Aceşti factori influenţează propagarea undelor radio şi acţionează în mod diferit în funcţie de frecvenţa radiaţiei. Asupra factorilor de influenţă se va face o analiză în cele ce urmează.

2.3.5.1. Influenţa suprafeţei terestre asupra propagării

Forma suprafeţei terestre influenţează modul de propagare a undelor radio prin geometria sa (fig. 2.3.) (neregularităţi, convexitate) şi prin proprietăţi electrice (σ şi ε). Între două puncte şi situate la sol se poate stabili o legătură prin unde radio prin unde directe şi /sau unde reflectate.

A B Convexitatea suprafeţei terestre
A
B
Convexitatea suprafeţei terestre

Propagarea undelor radio într-un mediu omogen se face în line dreaptă (asemănător cu propagarea luminii). Pentru acoperirea unor distanţe de ordinul zecilor de kilometri este necesară înălţarea antenelor faţă de sol (direct sau cu ajutorul formelor de relief) (fig.

2.4).

r h E R Explicativă la suprafaţa de radiaţie a antenei în funcţie de
r
h E
R
Explicativă la suprafaţa de radiaţie a antenei în funcţie de

Înălţimea faţă de sol a antenei de emisie

permite acoperirea unei suprafeţe cu raza

=

arccos

≅ 2 +
2
+

.

(2.21)

Dacă în relaţia (2.21) se înlocuieşte R=6370 km şi înălţimea

3,57

(2.21) se înlocuieşte R=6370 km şi înălţimea ≈ 3,57 [ ] [m], rezultă: Dacă se ţine

[

]

[m], rezultă:

Dacă se ţine seama şi de înălţimea faţă de sol a antenei de recepţie [m], distanţa maximă care poate fi acoperită de undele radio, se calculează cu relaţia:

max

=

( ) 2 +
(
)
2
+

[

].

(2.22)

În practică, în funcţie de lungimea de undă, de caracteristicile mediului în care are loc transmisia, fenomenele care însoţesc propagarea sunt mai complexe. Modificarea presiunii, temperaturii, şi umidităţii aerului pe traseul propagării undelor radio determină schimbarea indicelui de refracţie al atmosferei ceea ce face ca undele să se curbeze sau să se refracte deplasându-se la distanţe mai mari decât orizontul. Astfel, propagarea undelor radio este însoţită de: reflexie, refracţie, difracţie, rotirea planului de polarizare, etc.

2.3.5.2. Influenţa conductivităţii suprafeţei terestre

Propagarea undelor este influenţată de proprietăţile electrice ale suprafeţei terestre deasupra căreia acestea se propagă. Câmpul electromagnetic nu pătrunde în volumul unui conductor ideal, producându-se la suprafaţa acestuia numai . Proprietăţile electrice pe care le are solul şi suprafaţa mărilor şi ale oceanelor sunt diferite de cele ale unui conductor ideal. Considerând o antenă de emisie plasată în poziţie verticală faţă de sol (fig. 2.5.), liniile de câmp electric ale radiaţiei antenei vor avea o componentă normală la suprafaţa conductoare (sol sau apa mării), dar şi o componentă tangenţială, datorită proprietăţilor conductoare ale suprafeţei terestre (fig. 2.2. b).

conductoare ale suprafeţei terestre (fig. 2.2. b). . Formarea undei de suprafaţă Din cauza proprietăţilor

conductoare ale suprafeţei terestre (fig. 2.2. b). . Formarea undei de suprafaţă Din cauza proprietăţilor
conductoare ale suprafeţei terestre (fig. 2.2. b). . Formarea undei de suprafaţă Din cauza proprietăţilor
conductoare ale suprafeţei terestre (fig. 2.2. b). . Formarea undei de suprafaţă Din cauza proprietăţilor

. Formarea undei de suprafaţă

Din cauza proprietăţilor conductoare numai o parte din energia emisă se transmite prin unde de suprafaţă, iar o parte pătrunde în sol şi generează curenţi de conducţie care provoacă disiparea unei părţi din energia undelor radio.

Raza de acţiune a undelor de suprafaţă este dependentă de frecvenţă. Cu creşterea frecvenţei scade adâncimea de pătrundere a câmpului electric în scoarţa terestră, suprafaţă în care se va disipa energia curenţilor induşi va fi mai mică. În acest caz densitatea energiei disipate creşte, creşte de asemenea înclinarea vectorului E şi ca urmare unda de suprafaţă se atenuează pe distanţe mai scurte. Propagarea undelor de suprafaţă se face cu o atenuare mai redusă la suprafaţa mărilor şi a oceanelor datorită conductivităţii electrice mai mari a apei de mare faţă de conductivitatea scoarţei terestre.

2.3.5.3. Influenţa atmosferei asupra propagării

Atmosfera terestră, care constituie învelişul gazos al Pământului, se compune din mai multe straturi, respectiv: troposfera, stratosfera şi ionosfera. reprezintă porţiunea joasă a atmosferei, de la sol până la o altitudine de aproximativ 11 km. Conţine gaze în stare moleculară în proporţii volumice; 78% azot, 21% oxigen. În straturile joase ale troposferei sunt prezenţi de asemenea vapori de apă. Factorii care caracterizează proprietăţile troposferei şi care afectează propagarea undelor radio sunt: densitatea aerului, temperatura şi umiditatea. Discontinuităţile straturilor formate din gaze şi vapori de apă datorită valorilor locale ale presiunii şi temperaturii produc fenomene de absorbţie, refracţie şi chiar reflexie. reprezintă pătura situată între 11 km până la 80 km altitudine. În porţiunea inferioară temperatura se menţine aproximativ constantă, între –40 şi –50 0 C. Aici se găseşte stratul de ozon cu o grosime de până la 25 km, strat ce absoarbe o mare parte din energia solară din spectrul ultraviolet şi care se încălzeşte şi atinge temperaturi de până la + 50 0 C . reprezintă porţiunea atmosferei situată la altitudini de peste 80 km. Acest strat este compus din gaze rarefiate, ioni pozitivi, negativi şi electroni liberi, datorită procesului de ionizare suferit de molecule şi atomi sub acţiunea radiaţiilor şi ultraviolete. Ionosfera afectează propagarea undelor radio prin starea de ionizare şi prin neomogenităţile acesteia. Gradul de ionizare se exprimă prin , mărime ce corespunde numărului de electroni liberi din unitatea de volum. Densitatea de ionizare variază cu altitudinea şi cu activitatea solară, activitate care diferă de la un anotimp la altul şi de la zi la noapte. (80…400 km) prezintă maxime ale densităţii de ionizare, cunoscute sub denumirea de straturile şi . În timpul nopţii când acţiunea ionizantă a radiaţiei solare încetează are loc recombinarea electronilor liberi cu ionii şi ca urmare se menţin numai straturile şi . (>1000 km) prezintă densităţii de ionizare de 10 2 …10 3 electroni / cm 3 , datorată în mare parte particulelor din explozii solare şi din radiaţia cosmică. undelor radio poate apărea atunci când pe direcţia de propagare apare un obstacol care nu este un dielectric perfect. În acest caz, undele electromagnetice vor induce în mediul care le intersectează traiectoria curenţi electrici, care la rândul lor vor da

naştere la câmpuri electromagnetice secundare, rezultând unde reflectate. Reflexiile obţinute diferă în funcţie de caracteristicile suprafeţei incidente. Pentru incidenţa radiaţiei cu suprafeţe cu neregularităţi mici (mai mici decât lungimea de undă a radiaţiei) sau cu un anumit grad de ionizare se obţine reflexia tip “oglindă” simplă sau multiplă (fig. 2.6. a), iar în caz contrar are loc o reflexie difuză (fig. 2.6. b). Reflexia undelor radio este determinată de:

- forme de relief;

- clădiri înalte în cazul oraşelor;

- straturi ionizate din atmosferă. [ ] 500 F 2 400 F F 1 300
- straturi ionizate din atmosferă.
[
]
500
F 2
400
F
F 1
300
F 2
F
1
200
E
E E
100
D D
ă
Zi de iarnă
Noaptea

traturile ionosferei în diferite perioade ale anului

Reflexia undelor radio pe straturile ionosferei depinde de frecvenţa acestora precum şi de unghiul de incidenţă. Straturile ionizate din atmosferă asigură condiţii de reflexie numai pentru radiaţii cu frecvenţa mai mică decât [12], a cărei valoare este dată de relaţia:

=

2 1 2 π ε 0
2
1
2 π
ε
0

(2.23)

în care, mărimile din relaţie reprezintă:

- densitatea volumică a oscilatorilor elementari (densitatea de ionizare);

=1,602.10 -19 C este sarcina electronului; = 9,109.10 -31 este masa electronului.

Frecvenţa critică caracterizează stratul ionizat şi reprezintă frecvenţa de oscilaţie a densităţii electronilor liberi în plasmă. Dacă frecvenţa undei stratul ionizat este transparent pentru această radiaţie.

Datorită neuniformităţilor mediului de propagare, între straturile atmosferei (din troposferă sau ionosferă, etc.), viteza de propagare (2.15) nu este constantă. În aceste situaţii pot să apară fenomene de fenomene caracterizate prin curbarea traiectoriei de propagare.

a)
a)

b)
b)

Reflexia undelor radio: a) tip “oglindă”; b) difuză

Indicele de refracţie respectiv de raportul vitezelor:

depinde de viteza de deplasare a undei în cele două medii,

=

⋅ µ 1 ε 2 2 = ⋅ µ 2 ε 1 1
⋅ µ
1 ε
2
2
=
⋅ µ
2 ε
1
1

(2.24)

µ 2

Dacă stratul incident (1) are proprietăţile electrice ale vidului (

ε

1

= ε ; µ = µ ) şi

0

1

0

= µ , rezultă :

0

1 = ε ; µ = µ ) şi 0 1 0 = µ , rezultă

= ε

, unde ε r g este permitivitatea dielectrică a gazului ionizat.

Indicele de refracţie se poate exprima în funcţie de frecvenţa critică:

=

2 1 − 2
2
1
2

(2.25)

Din relaţia (2.25) rezultă că pentru valori ale frecvenţei undelor , indicele de refracţie are valori reale şi deci stratul ionizat este “transparent” pentru această radiaţie. Unda penetrează stratul şi se produce un fenomen de refracţie la suprafaţa de discontinuitate. Fenomenul de , întâlnit în cazul luminii, se manifestă şi la undele radio, atunci când acestea întâlnesc obstacole comparabile cu lungimea de undă. În acest caz, obstacolul respectiv devine un centru de generare de oscilaţii şi practic undele pot ocoli aceste obstacole. Suprafaţa pământului poate produce unde de difracţie pe frecvenţe din gama , iar vârfurile munţilor pentru undele din gama . undelor radio reprezintă fenomenul de compunere într-un anumit loc din spaţiu, a două sau mai multe unde radio de aceiaşi frecvenţă sau de frecvenţe apropiate. Când undele radio provin de la emiţătoare diferite există posibilitatea ca prin compunerea lor (mixare) să rezulte în receptor componente de audiofrecvenţă

“fluierături”. În cazul în care interferează undele aceluiaşi emiţător care au parcurs traiectorii diferite, la recepţie poate să creeze maxime şi minime ale intensităţii câmpului electric recepţionat, ca urmare a diferenţei de fază dintre unde, fenomen cunoscut şi sub numele de “ ”.

După natura mediului în care are loc propagarea, undele radio se pot clasifica în:

constituite din unde spaţiale şi unde de suprafaţă. Undele spaţiale sunt

formate din unda directă şi din unda reflectată. sunt acele unde care se propagă la suprafaţa Pământului. Distanţa de propagare a undelor de suprafaţă depinde de frecvenţa undei şi de caracteristicile suprafeţei deasupra căreia se propagă. Absorbţia undelor creşte odată cu conductivitatea electrică a suprafeţei şi cu frecvenţa radiaţiei. Deci, undele de suprafaţă de frecvenţă mare se propagă pe distanţe mici, datorită absorbţiei puternice a acestora la suprafaţa Pământului. apar atunci când înălţimea antenei de emisie este mult mai mare comparativ cu lungimea de undă a oscilaţiei electromagnetice. În caz contrar, avem de-a face cu unde de suprafaţă. care ajung în straturile superioare ale atmosferei, întâlnesc zone ionizate care acţionează asemănător unor oglinzi naturale pentru anumite unde electromagnetice. b) reprezintă unde electromagnetice reflectate pe troposferă. Troposfera reprezintă zona din atmosferă cu limita superioară de 10-12 km şi care prezintă un coeficient de reflexie redus. Aceste unde prezintă totuşi importanţă în zonele de “umbră”, acolo unde antenele de recepţie sunt sub limita de vizibilitate. c) corespunde radiaţiilor electromagnetice care ajung la antena de recepţie prin reflexie sau refracţie pe ionosferă. Ionosfera reprezintă partea din atmosfera terestră cuprinsă între 60-250 km în care se găsesc gaze rarefiate, dar cu un grad de ionizare dependent în special de radiaţiile solare . În funcţie de gradul de ionizare, deci de conductivitatea electrică a straturilor ionosferei, aceasta cuprinde: stratul (60 – 80 km), stratul (90 – 130 km), stratul (180 – 250 km). Undele reflectate de ionosferă şi reîntoarse pe Pământ se pot reflecta din nou, chiar de Pământ, reîntorcându-se în ionosferă şi suferind în acest fel . Prin intermediul acestor reflexii distanţa de propagare a undelor creşte foarte mult.

a)

2.3.5.4. Caracteristicile propagării în funcţie de lungimea de undă

deci

lungimi de undă

sarcină de ionizare de 10 3 electroni / cm 3 . Rezultă unde spaţiale care vor fi reflectate de straturile şi ale ionosferei. De asemenea, propagarea undelor lungi are loc şi prin unde de suprafaţă. Propagarea lor poate fi ghidată prin reflexii repetate între straturile ionosferei ( şi suprafeţele mărilor şi oceanelor. Legăturile radio în unde lungi sunt stabile indiferent de condiţii, dar necesită puteri de emisie foarte mari (sute…mii de kW). Se folosesc pentru transmiterea programelor

λ 1 . Pentru frecvenţa critică se obţine o densitate de

( şi ) se caracterizează prin frecvenţe

300

,

locale cu ajutorul posturilor naţionale de radiodifuziune. Un dezavantaj al undelor lungi apare la recepţie, datorită zgomotelor datorate descărcărilor de natură electrostatică care afectează puternic aceste frecvenţe.

deci

printr-un interval al lungimilor de undă

În timpul zilei, pe acest domeniu de frecvenţe este asigurată densitatea de sarcină de ionizare necesară reflexiei de stratul al ionosferei. Ziua, însă se manifestă absorbţia undelor medii în stratul al ionosferei, penetrat într-un sens de unda directă şi în sens opus de unda reflectată, astfel încât propagarea în timpul zilei are loc doar prin unde de suprafaţă. În timpul nopţii stratul dispare şi reflexia pe stratul al ionosferei măreşte substanţial distanţa de propagare. Noaptea pe frecvenţele corespunzătoare undelor medii se pot recepţiona posturi îndepărtate. Modificările densităţii de ionizare provocată de Soare şi de curenţii atmosferici influenţează adâncimea de pătrundere a undei în stratul ionizat şi prin aceasta se modifică intensitatea undei reflectate. Noapte propagarea undelor medii se face atât prin unde de

suprafaţă cât şi prin undele spaţiale reflectate de ionosferă (fig. 2.7.), ceea ce favorizează apariţia fenomenului de “ ” la recepţie. În acest domeniu de frecvenţe se pot asigura transmisii stabile în timp pe distanţe de până la câteva sute de kilometrii cu puteri

de ordinul

deci

printr-un interval al lungimilor de undă

Din cauza frecvenţei mai mari

faţă de undele lungi şi medii, undele scurte sunt puternic atenuate de suprafaţa Pământului, aşa încât propagarea prin unde de suprafaţă nu depăşeşte câţiva zeci de kilometri. Undele spaţiale sunt absorbite parţial de straturile şi ale ionosferei, rezultând o atenuare importantă a acestora, dar sunt reflectate de stratul . Într-o anumită regiune, în jurul antenei de emisie ( ) apare mai ales noaptea o “ ”, care se datorează faptului că acolo nu pătrunde nici unda directă nici undele reflectate în ionosferă (fig.

(

) se caracterizează prin frecvenţe

1

λ 100

.

300

3

,

.

(

) se caracterizează prin frecvenţe

100

λ 10

.

3

30

,

2.7.).

) αααα E R Zona de tăcere Propagarea undelor scurte în funcţie de elevaţia α
) αααα
E
R
Zona de tăcere
Propagarea undelor scurte în funcţie de elevaţia α
Ionosfera
Ionosfera

F

Distanţe mari de emisie se pot obţine dacă se folosesc antene caracterizate prin

radiaţie cu unghiuri de elevaţie α mici. Pentru o elevaţie mai mare decât valoarea limită, undele scurte nu se mai reflectă şi o parte din energia lor străpung ionosfera în spaţiul cosmic. Datorită reflexiilor multiple la recepţie se pot întâlni mai multe unde provenind de la aceiaşi sursă. Apar astfel la recepţie variaţii aleatoare a nivelului semnalului recepţionat – fenomen cunoscut sub numele de “ ”, care în domeniul undelor scurte este mult mai accentuat decât pentru undele medii.

,

. Propagarea undelor ultrascurte se realizează în special pe trasee rectilinii asemănător cu propagarea undelor luminoase, iar în anumite condiţii şi prin unde spaţiale reflectate de troposferă. Pentru undele care ajung în troposferă sub unghiuri mici se produce o curbare a traiectoriei acestora, datorită coeficientului de refracţie al straturilor ionosferei (fig. 2.8.). Legătura stabilă se asigură în limita vizibilităţii directe între antena de emisie şi antena de recepţie. Literatura de specialitate consideră că indicele de refracţie al atmosferei contribuie la curbarea traiectoriei undelor şi prin aceasta la creşterea distanţei de radiovizibilitate.

printr-un interval al lungimilor de undă

( se caracterizează prin frecvenţe

10

λ 1

30

300

E R Curbarea traiectoriei datorită refracţiei troposferice
E
R
Curbarea traiectoriei datorită refracţiei troposferice

Distanţa maximă a propagării undei directe depinde de înălţime antenei de emisie şi a celei de recepţie şi de raza a Pământului. Distanţa maximă de propagare a undei directe se poate calcula cu relaţia (2.22). Înlocuind în relaţia (2.22) mărimea razei Pământului, =6370 km, rezultă relaţia:

în care

şi

= 3,57 ( + ) max sunt date în metri.
=
3,57 (
+
)
max
sunt date în metri.

[

]

(2.26)

În realitate, distanţa de propagare a undelor radio în (orizontul radio) este mai mare decât distanţa D max (orizontul geometric), datorită indicelui de refracţie supraunitar al troposferei:

Exemplu:

=

1,15

max

(2.27)

Să se calculeze distanţa de propagare a undelor radio din domeniul în următoarele cazuri:

a) antena emiţătorului are înălţimea faţă de sol

b) antena emiţătorului este situată pe un vârf de munte cu înălţimea de 1600 m.

;

Se va considera înălţime antenei de recepţie şi prin înlocuire în relaţia (2.26) se obţine:

a)

max

=

3,57 (

+în relaţia (2.26) se obţine: a) m a x = 3,57 ( 10) = 29,14 ,

10)
10)

=

29,14

, iar cu relaţia (2.27) rezultă:

=

1,15

max

=33,51 km.

În cazul situării pe un vârf de munte cu înălţimea de 1600 m rezultă:

b)

max

=

3,57 ( 1600 + 10) ≈ 154 , iar = 1,15 ⋅ =177,20 km. max
3,57 ( 1600
+
10)
154
, iar
= 1,15
=177,20 km.
max

Din acest exemplu rezultă avantajul amplasării antenelor de emisie ale posturilor de radio sau televiziune în banda de unde ultrascurte ( ) pe piloni înalţi sau turnuri de televiziune cu înălţimi de până la 500 m sau pe vârfuri de munte (pct. b.).

se caracterizează prin intervalul de frecvenţă

şi lungimi de undă de ordin metri până la ordinul milimetri, divizat

în benzile

Propagarea microundelor pe măsură ce creşte frecvenţa acestora se asemănă tot mai mult cu propagarea luminii. Pentru acest domeniu de frecvenţe s-au dezvoltat sisteme de , emiţătorul şi receptorul fiind situate la sol, precum şi sisteme de între un punct amplasat pe sol şi un punct situat dincolo de atmosfera terestră (satelit). folosesc radiaţia dirijată a undelor electromagnetice, caracterizată prin propagare în limitele vizibilităţii directe între antena de emisie şi de recepţie (drum cvasioptic). Ca şi în cazul luminii, spaţiul din jurul Pământului se împarte în trei zone: zona de interferenţă situată deasupra orizontului, zona de penumbră şi zona de umbră (fig. 2.9). folosesc microundele pentru radiolegături între staţii plasate la sol şi staţii plasate pe sateliţi, deoarece la frecvenţele ridicate din acest domeniu radiaţia electromagnetică penetrează atmosfera terestră. Antenele folosite în aceste comunicaţii se caracterizează prin elevaţie mare şi câştiguri ridicate. Atenuarea de propagare a microundelor în radiocomunicaţiile spaţiale [dB] este determinată de atenuarea atmosferei terestre [dB] şi de atenuarea din vidul cosmic [dB].

(

300

0,3

[

]

]

= [

+ [

]

(2.28)

h

h . Delimitarea zonelor la propagarea microundelor Atenuarea atmosferei terestre se datorează: absorbţiei rezonante a

h . Delimitarea zonelor la propagarea microundelor Atenuarea atmosferei terestre se datorează: absorbţiei rezonante a

. Delimitarea zonelor la propagarea microundelor

Atenuarea atmosferei terestre se datorează: absorbţiei rezonante a undelor electromagnetice de către moleculelor de apă din umiditatea atmosferică, precum ceaţa şi ploaia aflate pe traiectului radiaţiei electromagnetice. Variaţia atenuării în funcţie de frecvenţă se indică în figura 2.10. Maximul absorbţiei microundelor de umiditatea atmosferică apare la frecvenţe în jur de 22 GHz, iar datorită rezonanţei moleculelor de oxigen maximul absorbţiei apare la frecvenţe în jur de 60 GHz.

Atenuarea microundelor în atmosferă
Atenuarea microundelor în atmosferă

Atenuarea în vid a radiaţiei cu lungimea de undă λ, pe distanţa dintre emiţător şi receptor, calculează [12] cu relaţia:

Exemplu:

[

] = 20lg

π

4

λ

(2.29)

Să se determine atenuarea care apare la o radiolegătura

pe frecvenţa = 10 GHz

dintre un satelit geostaţionar aflat la distanţa d=35800 km faţă de Pământ.

Din figura 2.10. rezultă pentru frecvenţa o atenuare specifică de aproximativ 0,05 dB / km. Considerând că traiectul radiaţiei prin atmosferă este de 800 km se determină o atenuare de:

[dB]=0,05 . 800=40 dB;

Atenuarea radiaţiei în vid [dB] se calculează cu relaţia (2.29) în care se introduce:

şi

Se calculează:

=35800 – 800 =35ooo

λ=

3 10

8

=

10

10

=

3 10

2

= 35 . 10 6

[

]

=

20 lg

π

4

λ

= 20 lg

4

π

35

10

6

3

10

8

10

10

150

Atenuarea totală se calculează cu relaţia (2.28) şi rezultă:

[

[

]

]

=

=

[

190

]

+

[

]

=

40

+

150

Capitolul 3 Propagarea undelor radio în atmosferă

Modul de propagare a undelor radio folosite ca semnale pentru măsurarea distanţelor

depinde în mare măsură de compoziţia atmosferică, prin structura acesteia.

Există mai multe straturi atmosferice după cum urmează:

ă mai multe straturi atmosferice dup ă cum urmeaz ă : 1.Troposfera – pân ă la

1.Troposfera – până la înălţimi de 10 km;

- este regiunea în care se produc fenomenele meteorologice: nori, descărcări electrice;

- temperatura înregistrează o scădere până la

- până la înălţimi de aproximativ 3 km atmosfera se poate aproxima ca fiind izotermă,

50

0

60

0

iar variaţia presiunii cu înălţimea este dată de formula barometrică:

p

=

p

0

exp

M g h ⎞ ⎟

k

B

T

,

unde

p

h înălţimea

g acceleraţia gravitaţională

T temperatura

M masa molară a aerului M=28,9 g/mol

0 presiunea la nivelul solului

În troposferă variaţia de temperatură este determinată în principal de radiaţiile reflectate

de suprafaţa solului şi nu de absorbţia atmosferică.

2. Stratosfera – 10-30 km; are o temperatură relativ constantă.

3. Mezosfera – 30-80 km; se observă o creştere a temperaturii datorită absorbţiei radiaţiei

ultraviolete în stratul de ozon.

4. Ionosfera – 80-1000 km; temperatura creşte foarte mult datorită absorbţiei puternice a

radiaţiilor cosmice γ , x , ridicându-se până la aproximativ .

Datorită variaţiilor de energie foarte mari atomii suferă un fenomen de ionizare. În

aceste condiţii concentraţia de purtători de sarcină electrică liberi este foarte mare, iar

conductivitatea electrică ridicată.

Undele radio emise de pe suprafaţa Pământului suferă un fenomen de reflexie puternică

şi simultan absorbţie. Din acest motiv în timpul zilei, atunci când radiaţiile sunt foarte

puternice conductivitatea creşte foarte mult, deci şi fenomenul de absorbţie. Astfel undele radio

din domeniile scurte, medii şi lungi sunt recepţionate mai bine noaptea decât în timpul zilei.

În cazul undelor ultrascurte există unele particularităţi legate de faptul că reflexia pe

ionosferă este absentă. În aceste condiţii recepţia acestora se poate face numai pe distanţe

foarte mici.

În continuare ne propunem să calculăm distanţa maximă de propagare în cele 2 situaţii.

Pentru început considerăm cazul undelor medii şi lungi, şi pentru simplitate o singură reflexie

pe ionosferă.

1000 C

0

simplitate o singur ă reflexie pe ionosfer ă . 1000 C 0 Distan ţ a de

Distanţa de propagare a undei este dată de lungimea arcului de cerc

D = ER = δ R

0

În EOV : Th. Sinusului:

+

R h

sin

cos

=

R

0

⎛⎞⎡ ⎛

π

2

δ

2

+

γ

⎠ ⎟

=

+

γ

⎠ ⎟

δ π

sin