Drogurile

între un război eșuat și o legalizare prezumtivă

Consensul referitor la eșecul luptei împotriva drogurilor impune o

abordare mai inteligentă a acesteia din partea elitelor politice.

Violențele sălbatice de la granița cu Mexicul – soldate cu peste 8.000 de morți,

dintre care sute de polițiști uciși de traficanții de droguri –, fărâmițarea bugetului
de stat – ajuns la un deficit de peste 26 miliarde dolari –, extenuarea datorată
politicilor falimentare cu privire la droguri și alegerea unui președinte care afirmă:
„Da, am inhalat” alimentează așteptările multor americani, care doresc
legalizarea marijuanei. Printr-o astfel de măsură, ei doresc slăbirea cartelurilor
mexicane ce profită de cererea pieței americane, economisirea a miliarde de
dolari cheltuiți pentru aplicarea legilor existente și transformarea acestor bani în
venituri provenite din taxe aplicate comerțului legal cu marijuana. În prezent,
opinia publică americană este deschisă unei dezbateri pe această temă. Ca
dovadă, lideri politici proeminenți, incluzându-l pe Guvernatorul Californiei,
Arnold Schwartzenegger și foști președinți mexicani, s-au pronunțat deja în
favoarea unei dezbateri deschise cu privire la acest subiect; legiuitori din cel
puțin trei state americane doresc să se alăture celorlalte treisprezece state care
au legalizat marijuana pentru scopuri medicale, iar unii congresmani democrați
au și introdus proiecte de lege în dezbaterea Camerei Reprezentanților pentru
legalizarea marijuanei. „Este pentru prima dată când simt că vântul bate din
spate, nu din față,” spune Ethan Nadelmann, fondator și director al Drug Policy
Alliance – organizație non-profit ce militează pentru încetarea războiului împotriva
drogurilor.

O realitate văzută cu alți ochi. Faptul că, la începutul acestui an, trei sferturi
dintre dintre americani credeau că războiul împotriva drogurilor este un eșec, dar
numai 19 % acceptau că trebuie schimbat ceva, îl determină pe Moisés Naím,
redactor-șef al Foreign Policy, să constate că acest paradox nu reprezintă doar o
toană a opiniei publice americane, ci „o manifestare a faptului că interdicția
impusă împotriva drogurilor a dus la o interdicție a gândirii raționale”. Ce altă
concluzie poate fi trasă când 76% dintre cei intervievați recunoșteau eșecul
politicii legate de droguri, în timp ce 73% se exprimau împotriva legalizării
oricărui tip de droguri, iar 60% se opuneau legalizării marijuanei? Adică, „nu
merge, dar nu schimbați nimic”. Însă, publicarea raportului Comisiei Latino-
Americane cu privire la Droguri și Democrație, în luna februarie a.c., a
conștientizat și mai mult opinia publică americană și internațională că „politicile
prohibiționiste bazate pe eradicarea producției și întreruperea scurgerilor de
droguri, precum și incriminarea consumului nu au dus la rezultatele scontate.” 1
Alcătuită din 17 membri, între care Sonia Picado, președintă a Inter-American
Institute of Human Rights, scriitorii Mario Vargas Llosa (Peru) și Paulo Coelho
(Brazilia) și co-prezidată de trei foști șefi de stat – Ernesto Zedillo (Mexic), Cesar
Gaviria (Columbia) și Fernando Henrique Cardoso (Brazilia), comisia a
concluzionat: „Suntem mai departe ca oricând de atingerea țintei eradicării
drogurilor.” Și acesta nu este cel mai rău lucru. Un lanț de consecințe secundare
se abat ca o adevărată plagă în special asupra Americii Latine. Dintre cele
enumerate de amintita comisie menționăm: extinderea crimei organizate, un val

1
Drugs and Democracy: Toward a Paradigm Shift, Latin American Commission on Drugs
and Democracy.
de violență și corupția pandemică în rândul personalului care ar trebui să aplice
legea, de la cel din stradă până sus.

„Războiul împotriva drogurilor” – un eșec. De la declanșarea acestui

„război” de către președintele Richard Nixon și până în prezent, guvernul Statelor
Unite a trimis o mulțime de bani în țările din America Latină pentru a desființa
câmpurile de canabis și coca. Fără efect însă. Motivul? Unde există cerere, există
și ofertă. În paralel cu încercarea de a înăbuși oferta venită din America Latină,
americanii nu au reușit să potolească dorința pentru droguri a celor de acasă,
care manifestă o indiferență îndărătnică în ce privește locul de unde vine viciul
lor preferat: Columbia, Mexic, Bolivia, Ecuador, Paraguay sau de oriunde din altă
parte. Ceea ce s-a putut constata în aceste patru decade de luptă împotriva
drogurilor este faptul că, dacă producția încetează într-un loc, va răsări într-altul;
dacă se impune o lege aspră acasă și se încearcă sugrumarea producției de
substanțe ilicite în afara țării, rezultatul nu va fi nici scăderea cererii, nici a
consumului, ci creșterea prețurilor acestor substanțe. Într-un studiu recent al
Brookings Institution se indică faptul că, în Statele Unite, consumul de droguri a
rămas stabil de-a lungul ultimelor două decenii, cu un milion de utilizatori de
heroină și 3,3 milioane utilizatori de cocaină. „În ciuda unora dintre cele mai
stricte legi din lume cu privire la droguri, prevalența ratelor combinate ale
consumului de droguri grele este de patru ori mai mare decât în Europa,” indică
raportul Comisiei Latino-Americane cu privire la Droguri și Democrație. Acest
raport evidențiază faptul că actualul „război împotriva drogurlor”, care se duce
de patru decenii, este fără sfârșit. Iar victoria în acest război este cu atât mai
puțin probabilă. Până în prezent, nimeni nu a vorbit la Washington în asemenea
termeni. Mai mult decât atât, această comisie sugerează țărilor consumatoare
folosirea educației și a tratamentului pentru reducerea cererii de droguri, sugestie
ce conține o idee mult mai importantă și radicală, deja vehiculată în coloanele
publicațiilor din America: a nu trata folosirea drogurilor pentru plăcere drept
crimă, ci ca pe un viciu, așa cum este cazul alcoolului și tutunului. Adică,
legalizarea acestora. Ceea ce ar constitui singura cale eficientă de a reduce
traficul de droguri și enorma profitabilitate a acestuia pentru traficanți.

Lecția neînvățată. Până în prezent însă, se adeverește zicala care spune că

americanii au o memorie colectivă foarte scurtă: „nu-și amintesc nimic din ce s-a
întâmplat înainte de marțea trecută”. Deși au mai purtat un astfel de „război” în
urmă cu mai puțin de o sută de ani, se pare că încă sunt cu lecția neînvățată. Au
uitat cum, în 1932, Al Capone se plimba pe străzile din Chicago într-o caravană
de limuzine blindate (construite conform cerințelor sale de către General Motors),
însoțit în față și spate de asociații săi înarmați cu pistoale automate. Acesta nu
este însă cel mai ciudat lucru care se poate spune despre perioada respectivă din
istoria Americii, ci faptul că mentalitatea mulțimii era atât de impregnată de acea
realitate, încât i se părea normală. Puțini își dădeau seama că Al Capone și
complicii săi erau mostre ale unei politici greșite, prin care se încerca să se
trateze setea națională după alcool. În timp ce politica respectivă a provocat o
explozie a violenței, nemaiîntâlnite până atunci, în prezent, chiar și după aproape
o sută de ani de la acele evenimente, este greu a nu observa similitudinile dintre
efectele Prohibiției și carnagiul legat de droguri, de la granița Statelor Unite cu
Mexicul. Evenimentele din ultimele optsprezece luni arată că dispozitivele
militare dizlocate pentru a-i combate pe traficanți sunt insuficiente și ineficiente.
Un exemplu grăitor este faptul că, după ce specialiști americani ai luptei anti-
drog au antrenat unități speciale ale armatei mexicane, în urmă cu câțiva ani, au
constatat că militarii antrenați au studiat bine lecțiile, după care au dezertat și s-
au unit cu traficanții de narcotice, care evident plătesc mult mai generos decât
guvernul mexican. Numai în ultimii opt ani, armata mexicană a înregistrat peste
100.000 de dezertări spre rândurile traficanților. Astfel, forțele guvernamentale
se confruntă cu o armată de killeri care ar face să tremure chiar și pantalonii lui
Al Capone.

Legalizarea – răul mai mic. Soluția sugerată de comisia Latino-Americană cu

privire la Droguri și Democrație, deși exprimată voalat, este aceeași care a
rezolvat și problemele generate de Prohibiția din anii douăzeci: „Potențialul
enorm de violență și corupție al traficului cu narcotice poate fi combătut în mod
efectiv doar dacă sursele sale de venit sunt substanțial slăbite.” Adică, singura
cale de a reduce drastic profitabilitatea producției și traficului de droguri este
legalizarea lor. Însă, problema este mult prea delicată pentru o abordare
simplistă. A vorbi în general despre „legalizarea drogurilor” este nu doar
superficial, ci și iresponsabil. Însă, dincolo de faptul că discuția s-ar limita la
clișee verbale, evitarea unei discuții raționale despre costurile și beneficiile
dezincriminării posesiei de droguri pentru uz personal este și mai iresponsabilă.
Motivul pentru care s-a ajuns în situația de a scăpa fenomenul de sub control este
faptul că majoritatea politicienilor și chiar opinia publică nu mai sunt capabili să
gândească la problema drogurilor în alți termeni decât cei ai prohibiției. Dacă
traficul și consumul de droguri trebuie combătute, acest lucru nu se poate face
printr-o „interdicție a gândirii raționale”. Cei care militează pentru o dezbatere
deschisă, rațională a problemei drogurilor, aduc în discuție nevoia de a învăța din
lecțiile istoriei. Când s-a ridicat o barieră artificială între producătorii de alcool și
consumatori, în anii douăzeci, s-a creat practic o bonanza mult mai profitabilă
decât Goana după Aur. Aceasta a oferit gangsterilor profituri uriașe și putere
financiară să preia afacerile legale, fapt ce a
dus la extinderea speculei, exploatarea forței
de muncă și creșterea ratei criminalității de
zece ori mai mult decât înainte de Prohibiție.
Din fericire (!), această situație a fost
întreruptă de Marea Criză din 1929, fapt ce a
însemnat că odată cu lipsa banilor lupta
împotriva traficanților de alcool a devenit un
lux pe care guvernul nu și l-a mai putut
permite. Prohibiția a fost abrogată în 1933, iar
ca urmare, rata criminalității a scăzut la
jumătate în următoarea decadă. În prezent
aceasta este din nou la același nivel ridicat ca
în perioada de vârf a Prohibiției. Aceste
realități îi determină pe mulți dintre
observatorii și comentatorii acestei probleme,
inclusiv politicieni și reprezentanți ai
ainstituțiilor de stat, să gândească mai departe, și anume, dacă actuala criză
economică poate deveni un argument suficient pentru schimbarea politicii față de
problema drogurilor și dacă o eventuală legalizare a acestora ar produce aceleași
efecte ca legalizarea alcoolului pe timpul președintelui Roosevelt. Deocamdată,
aceasta pare singura alternativă viabilă. Însă este greu de spus dacă actuala
administrație își va suma un asemenea risc. Singurul răspuns pe care actualul
președinte l-a dat acestei probleme a fost „Nu”.

Religia. Dacă se recunoaște aproape unanim că „războiul împotriva drogurilor”

este unul pierdut, care este motivul acestui „Nu” al președintelui Obama, pe care
unii nu îl consideră atât de categoric pe cât ar părea? Un răspuns ar fi atitudinea
opiniei publice față de această problemă, atitudine care – după cum o arată
sondajele – deși s-a îmbunătățit serios în favoarea ideii de legalizare a unor
droguri în scopuri medicale, nu este însă suficient de solidă pentru a susține o
astfel de decizie. Cu timpul însă, opinia publică poate deveni favorabilă.
Un al doilea răspuns poate fi o altă legătură cu perioada Prohibiției. Se știe
faptul că „Nobilul Experiment” a avut la bază valorile religioase protestante:
oamenii evlavioși ai națiunii credeau în mod sincer că, prin interzicerea
producerii, comercializării și consumului de alcool, vor rezolva problemele
cauzate de acest viciu. Însă efectul a fost opus celui scontat. La fel stau lucrurile
și în problema drogurilor. Interzicerea acestora, cel puțin în Statele Unite, are la
bază motivații religioase, ancorate în concepția iudeo-creștină cu privire la
responsabilitatea omului față de viața sa. Este adevărat că cei mai mulți privesc
Biserica (înțelegând prin termenul „Biserică” ideea de „religie”) ca pe aceeași
instituție retrogradă, care își susține dogmele în ciuda evoluției societății. Însă, în
cazul de față, deși Biserica se pronunță împotriva consumului de droguri și nu
poate fi de acord cu ideea legalizării acestora, nici nu se poate opune acestui
lucru, dacă societatea îl acceptă. Ceea ce poate face este să-și prezinte valorile,
pentru a oferi oamenilor o motivație puternică pentru a nu le consuma. Dacă
realitatea prezentă dovedește că a milita împotriva acestui flagel al societății
noastre este aproape un război pierdut, ce îi mai rămâne Bisericii de făcut?
Foarte mult. Nimeni nu ar trebui să știe mai bine decât Biserica faptul că
eliminarea ispitei nu rezolvă problema dorinței omului după un lucru rău. A-i lăsa
însă la îndemână acel lucru rău, motivându-l din interior să nu se atingă de el
poate constitui dovada cea mai grăitoare că ea, Biserica, își îndeplinește
misiunea pe pământ. Nu aceasta a fost realitatea în Grădina Eden? Nu scrie
nicăieri în Biblie că „fructul oprit” ar fi fost îngrădit cu sârmă ghimpată sau păzit
de forțe de ordine. Era accesibil oricând. Ceea ce trebuia să-i oprească pe cei doi
să se atingă de fruct sau să mănânce din el era motivația interioară. Adică, exact
ceea ce lipsește multora dintre semenii noștri. Fără o astfel de motivație, aceștia
vor face totul pentru a-și procura drogul: vor fura, vor minți, vor răni, vor ucide pe
alții, iar în final, după ce-l vor fi obținut se vor ucide pe ei înșiși, prin consumarea
acestuia. Cunscând mai bine decât oricine că „fructul oprit este mai atractiv
decât cel îngăduit” și putând furniza o motivație mai înaltă în favoarea
abstinenței, Biserica are ocazia să educe masele într-un domeniu în care agențiile
guvernamentale sau organizațiile non-profit au prea puțină influență. Aceasta
este ocazia ei și este cu adevărat domeniul Bisericii, mai mult decât a influența
politica statului în favoarea unor legi și măsuri punitive față de un rău al societății
și față de aceia care și-l doresc. În cele din urmă, chiar dacă toate drogurile ar fi
legale, nimeni nu este obligat să le cumpere sau să le consume. Situația
seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă anual la Pamplona, Spania, în cursa
cu tauri. Nimeni nu este obligat să-și riște viața alergând înaintea cirezii cu
coarne ascuțite. Dar unii o fac. Și rar se întâmplă să nu moară sau să nu fie rănit
cineva. Cu toate acestea, mereu se vor găsi alții care să se expună pericolului.
Însă pentru că mulți de pe margine văd efectele, cei ce o vor face vor fi
întotdeauna mai puțini decât cei ce nu o fac.