Sunteți pe pagina 1din 12

Kichigai Seken1

de Corneliu Radu

Vonghizas ajunse in sfârşit in dreptul uşii dormitorului unde se afla ţinta


sa: domnul Dimitrov, preşedintele unei mari companii de imobilier, care dormea
liniştit, neavând nici cea mai mica idee ca la cativa metri de el se afla un ucigaş,
angajat tocmai de fiica sa pentru a-l ucide. După aceasta infiltrare atât de calculata
si meticulos executata, de-a lungul căreia au intervenit desigur câteva obstacole
iminente, cum ar fi sistemul complex de alarma de la intrarea in apartament,
si dobermanul uriaş pe care a trebuit sa-l tranchilizeze, Vonghizas era acum foarte
aproape de deznodământul misiunii. Ii părea rău ca era noapte si ca nu putea sa
examineze cu mai multa atenţie acest apartament luxos din centrul oraşului. Înainte
de a intra in camera cu pricina, isi verifica ceasul, care arata ora 4:57. Pana la ora
5:00, moment in care isi va face intrarea, asasinul isi scoase încet pistolul din teaca
de la piept si amortizorul din buzunar. In timp ce monta amortizorul pe pistol, isi
aduse aminte de cuvintele doamnei Manolea – fiica bătrânului din camera
alăturata -: „Koroshiya2, vreau sa îmi omori tatăl.”. – Vonghizas era cunoscut in
meseria sa sub numele de cod „Koroshiya”. „Este uimitor ce pot face unii
oameni pentru o moştenire mai înstărita sau câteva acţiuni in cadrul unei
companii de renume… dar sa iţi omori proprii părinţii…aceasta este prea de tot”
gândi Vonghizas. In meseria lui a avut parte de numeroase contracte, care mai
de care mai diferite, de la mafioţi la senatori, de la simpli directori pana la
preşedinţi de companii marete. Dar aceasta este prima misiune in care victima
este chiar tatăl angajatorului, si daca domnul Dimitrov nu ar fi avut atâtea

1
O lume nebună
2
Ucigaș plătit

1
afaceri dubioase, si daca majoritatea banilor săi nu erau murdari, probabil ca nici
nu ar fi acceptat aceasta misiune. Pistolul era asamblat, ceasul arata ora 5 fix,
aşa ca deschise cu grija uşa si intra in camera. După ce a făcut cativa paşi,
ucigaşul ajunse la capătul patului, cu pistolul îndreptat spre capul bătrânului. Cu
o mişcare ferma a degetului aratator al mâinii drepte apăsa pe trăgaci. Sforăitul lin
al domnului Dimitrov se oprise brusc, iar acesta zăcea mort cu capul pe perna ce
era acum plina de sânge. Singurul sunet care se mai auzea era ticăitul ceasului de
pe noptiera de langa pat.
Anihilându-si ţinta, asasinul demonta amortizorul de pe pistol.
Apartamentul înstăritului bătrân era deja împroşcat cu benzina –acesta fiind
primul lucru de care s-a ocupat după anihilarea câinelui de paza-, aşa ca lui
Vonghizas nu-i ramase nimic altceva de făcut decât sa arunce un chibrit pe
parchetul ud, pentru a distruge orice urma de dovada a omorului intr-un incendiu
mistuitor. Mulţumit de reuşita misiunii, asasinul parasii cu paşi repezi, dar calm,
clădirea, lăsând in urma sa numai flacari. Maşina îl aştepta parcata câteva
blocuri mai încolo, dar decise sa meargă pe jos pana la birou, sa profite de aceasta
dimineaţa frumoasa de primăvara. Mergea cu capul in jos, ca de obicei, pentru a
nu atrage atenţia celor din jur, dar din când in când mai ridica privirea pentru a se
uita in jur. La prima vedere, Vonghizas nu părea deloc a fi un asasin plătit, iar
costumul sau scump, cravata roşie fixata cu o minuţiozitate incredibila, pantofii
imaculaţi, ii confereau imaginea unui om de afaceri cu o funcţie importanta.
Singurele lucruri care îl trădau erau mirosul de benzina ce se îmbibase puţin in
hainele sale luxoase, si chelia sa lucioasa si alba, care era oarecum in contrast cu
sacoul negru. De fapt, in timpul sau liber, Vonghizas era si director de marketing
la o firma renumita de echipament militar din oraş… sau mai bine zis, in timpul sau
liber, era si asasin plătit.
La început, nu era decât un simplu funcţionar in cadrul companiei căreia
acum este director. Era tanar, tocmai terminase facultatea si se angajase la
aceasta firma, dar din nefericire, trecea printr-o perioada dificila: ambii părinţi ii
muriseră, iubita si majoritatea cunostiintelor îl parasisera, iar cum nu mai avea

2
alte rude ramase in viata, nu mai avea cui cere sprijin. Daca nu era salariul
acela, si aşa mizerabil, si-ar fi piedut si casa, o garsionera darapanta, care era
de altfel singurul lucru care ii mai ramase. In acea perioada grea din viata lui,
renunţa si la credinţa in Dumnezeu. Insa intr-o buna zi, mult aşteptata salvare sosi:
acum aproape 10 ani, primi o vizita care avea sa-i schimbe viata. In toiul nopţii, se
trezi cu seful sau de pe vremea aceea, domnul Bortea, la uşa casei, venind cu o
propunere. Acesta fusese pozat de un paparazii particular intretinand relaţii sexuale
cu o minora, si era şantajat. Cum dl Bortea era o figura importanta, aceste poze i-
ar fi periclitat imaginea si întreaga cariera, aşa ca ii propuse tanarului
Vonghizas o suma considerabila de bani in schimbul omorârii respectivului
paparazii si distrugerii pozelor incriminatoare. Cum Vonghizas avea nevoie cu
disperare de bani – iar domnul Bortea ştia acest lucru - , accepta cu anumite
remuşcări propunerea, fiind conştient insa de faptul ca banii nu erau o problema
pentru domnul Bortea, si ca pozele puteau fi cu uşurinţa răscumpărate de acesta,
evitând astfel aceasta vărsare inutila de sânge. Acel paparazzi nevinovat a fost
prima victima a lui Vonghizas… acel om ucis cu sânge rece cu un simplu cuţit de
bucătărie reprezenta începutul unei lungi cariere de ucigaş profesionist. Acea
propunere disperata din toiul nopţii, care părea mai degrabă o favoare, reprezenta
primul sau contract. Acum insa Vonghizas era un asasin in toata regula cuvântului:
isi alegea cu mare grija contractele, ţintele sale erau in general persoane de mare
importanta, si deţinea un adevărat arsenal de arme. Pe parcursul anilor, isi
schimbase si modul de viata, abordase stilul de viata si codul samurailor,
„Bushido3” – Calea Razboinicului- . Vonghizas se considera un războinic, era
asemenea unui samurai: era loial stăpânului sau, de încredere, nu ii era frica de
moarte, si era dispus sa facă orice pentru a atinge perfecţiunea… Tocmai de
aceea acceptase acea propunere, tocmai de aceea abordase acest stil de viata
perfecţionist si tacticos, pentru a scăpa de banalitatea vieţii de zi cu zi, pentru a
simţi ca traiste, pentru a fi sigur ca nu va muri fara sa afle ce înseamnă cu
adevărat sa trăieşti… Dar iată ca in ultima vreme acea banalitate si amărăciune se

3
Calea Războinicului

3
instaura din nou, treptat, in viata sa. Daca înainte, Vonghizas omora pentru bani,
acum asasina pentru propria satisfacţie, suma de bani primita neavând o prea
mare importanta. De altfel, acesta avea tot ce un om si-ar putea dori: o slujba
foarte bănoasa de director, inca o ‚slujba’, si mai bănoasa, dar periculoasa si plina
de riscuri, de asasin, o casa luxoasa, maşina, si lista ar putea continua. Singurul
lucru care ii lipsea era dragostea, afecţiunea… insa Vonghizas nu avea timp pentru
aşa ceva, iar cu banii pe care ii deţinea isi putea cumpăra orice femeie dorea. In
ciuda acestui fapt, el tot era nemulţumit: contractele i se păreau din ce in ce mai
monotone, ţintele erau din ce in ce mai facile, si nu dădea nici peste cea mai
mica dificultate in a le anihila. Chiar daca avea tot ce si- ar putea dori, isi dorea mai
mult. In ciuda faptului ca avea totul, avea impresia ca nu avea nimic.
Mergea liniştit de-a lungul străzii, concentrându-se asupra paşilor, iar
câteodată isi ridica ochii din pamant, dar vedea mereu aceleaşi fete plictisite,
aceiaşi oameni permanent nemulţumiţi si grăbiţi. In drumul sau ii ieşeau in cale
oameni care mai de care mai diverşi – copii zburdalnici chicotind, angajaţi grăbiţi si
mereu presaţi de timp, pensionari morocănoşi bombănind in continuu,
cerşetori mizerabili rostind discursuri patetice- majoritatea acestor oameni, daca nu
toţi, aveau un lucru in comun: nemulţumirea, dorinţa de mai mult, dorinţa unei vieţi
mai bune… In spate cu câteva blocuri începeau sa se audă sirene, probabil de la
maşinile de pompieri sau de salvare, iar acest lucru ii distrase lui Vonghizas atenţia
de la gândurile sale. Se opri o secunda pentru a se uita in spate, apoi se întoarse
si isi văzu de drum.
Intr-un final, Vonghizas ajunse in fata clădirii luxoase in cadrul căreia sa
aflau birourile firmei sale. Deschise uşile mari de sticla, intra, si ca de obicei, îl
saluta pe domnul Marinescu, portarul, încercând sa schiţeze un zâmbet pentru a
părea oarecum incantat de a veni la slujba. In ciuda faptului ca liftul îl aştepta la
parter, Vonghizas se hotari sa urce pe scări, gândindu-se ca nu a mai avut de mult
timp o misiune care sa-i pună la încercare pregătirea fizica. In câteva minute era in
fata biroului sau, si privea plictisit la iniţialele sale, P.V., inscrise pe uşa din geam
mat. Scoase un ras scârbit, deschise uşa si intra înăuntru. Ceaiul pregătit de

4
secretara sa, doamna Popovici, îl aştepta ca de fiecare data pe birou, iar geamurile
tocmai au fost închise, dovada fiind aerul curat si răcoros care inca se mai simţea
in camera. Vonghizas se aşeza in scaunul mare si confortabil, isi largi puţin nodul
de la cravata, lua o poziţie cat mai comoda, închise ochii, si isi începu lecţiile
obişnuite de respiraţie „vipassana”, o metoda foarte eficienta de relaxare si
concentrare. După nici un sfert de ora, meditaţia ii este întrerupta de nişte strigate,
ce veneau din afara biroului. De-odată, in birou da buzna domnul Alexandresco,
directorul general, urmat de doamna Popovici.
- „Îmi pare rău domnule Vonghizas, dar ---„ încerca sa zică secretara, dar
este întrerupta de domnul Alexandresco.
- “Vonghizas, asta numeşti tu raport?” - striga directorul general aruncând
un dosar pe biroul lui Vonghizas – “După ce ca ai întârziat cu predarea lui 2 zile,
mai este si prost făcut!”
Vonghizas se ridica încet in picioare, isi aranja cravata, aştepta ca dl.
Alexandresco sa se oprească din strigat, lua dosarul si spuse:
-“Mda… doamna Popovici, nu este nici o problema, dar preferam sa
rămânem singur acum.” După plecarea secretarei, Vonghizas continua:
“Domnule Alexandresco, îmi pare rău, dar după cum bine ştiţi, rapoartele de
vânzări se fac in general la sfârşitul lunii, iar cum dvs. mi l-aţi cerut cu 2
saptamani înainte de terminarea lunii, normal ca este incomplet…Pentru faptul
ca am întârziat cu el 2 zile, îmi asum vinovatia, dar pentru faptul ca este
incomplet, sunt nevinovat…”
După ce termina fraza, directorul general începu sa strige, facandu-l
incompetent si grăbit, ameninţând-ul chiar cu scăderea salariului. In astfel de
momente, - care in ultima vreme erau din ce in ce mai dese – lui Vonghizas ii
venea sa scoată pistolul din teaca si sa-i zboare creierii acelei fiinţe permanent
nemulţumite si care se afla intr-un strigat continuu. Văzând ca răcnetele
perseverau, Vonghizas înceta sa-i mai dea atenţie, si începu sa se relaxeze,
continuându-si exerciţiile de respiraţie, dar privindu-l in acelaşi timp pe directorul
mânios din fata lui. După ce strigatele s-au oprit, Vonghizas înceta concentrarea

5
si spuse calm:
- “Aveţi dreptate, domnule Alexandresco, voi completa raportul cat de
repede cu putiinta.”
- “Aşa sa faci!” spuse directorul, după care iese revoltat din camera.
După ieşirea directorului din birou, Vonghizas se reaşează la birou si
porneşte computerul, in speranţa primirii unor noi misiuni. Intai de toate isi
verifica contul, pentru a fi sigur ca banii pentru misiunea precedenta fuseseră
primiţi. Văzând ca banii erau la locul lor, trecu la verificarea casutei poştale
electronice: intr-adevăr, primise o oferta. Era tot din partea doamnei Manolea, care
de asta data dorea asasinarea surorii sale, domnişoara Eva Dimitrov, pe motiv ca
aceasta beneficia de cea mai mare parte a moştenirii de pe urma morţii domnului
Dimitrov. Mesajului ii erau ataşate poza victimei, precum si programul sau zilnic, si
alte informaţii folositoare. Examinând cu grija toata aspectele misiunii, se hotari
sa accepte misiunea, aşa ca ii trimise doamnei Manolea un mesaj de confirmare.
După aceasta începu sa-si pregătească planul misiunii: astfel, asasinarea va avea
loc in seara aceea, in jurul orei noua, in aproprierea cafenelei “Le Bon Café”, locul
unde domnişoara Eva isi consuma cafeaua de seara, după terminarea
programului. Pana atunci insa, Vonghizas puse de-o parte pozele si hârtiile
legate de misiunea sa, închise computerul, si începu sa se concentreze asupra
raportului si asupra treburilor pe care le mai avea de făcut pe ziua de azi.
Intr-un târziu se făcu ora 20, aşa ca isi strânse lucrurile, isi lua echipamentul
necesar misiunii – mai exact pistolul cu amortizor, un tranchilizant si o coarda de
pian – din cabinetul secret din spatele unui tablou, si pleca spre “Le Bon Café”.
Ajunse acolo la ora 20:20, aşa ca se aşeza la o masa si comanda o cafea, in
aşteptarea ţintei. Era o cafenea mica, cu mese mici si rotunde, cu scaune cat de
cat confortabile din lemn. Cum localul nu era foarte populat la ora aceea, chelneriţa
ii aduse repede cafeaua. In timp ce-si bea cafeaua, asasinul examina poza Evei –
era o femeie in jur de 25 de ani, cu un par lung si blond, si cu nişte ochi albaştri
care exprimau inocenta, delicateţe si afecţiune. Ramase ceva timp privind la poza
fetei, întrebându-se daca o fiinţa atât de frumoasa si de inocenta chiar trebuia sa

6
moara, din cauza zgârceniei surorii ei. “Viata poate fi atât de nedreapta…” spuse
el in gând si ofta lung. Insa aceste gânduri ii sunt spulberate când auzi uşa de la
intrare deschizându-se. In cafeneaua aceea mica, plina cu oameni plictisiţi de viata
si obosiţi de pe urma unei zile istovitoare de munca, care purtau tot soiul de
discuţii fara noima, isi făcu apariţia o fiinţa zâmbitoare, plina de viata, care
părea a zburda mai degrabă, si care se aşeza la masa de langa cel ce avea sa-i
pună capăt acestei vieţi pline de fericire si încântare. Vonghizas isi lua cafeaua si
se ridica de la masa, ducându-se la Eva si întrebând-o pe un ton cat se poate
de calm si de politicos:
- “Domnişoara, nu va supăraţi, locul acesta este ocupat?” spuse
Vonghizas trăgând un scaun de la masa fetei. “Este o seara atât de frumoasa si nu
vreau sa mi-o petrec stand singur si plictisindu-mă la masa…”
- “Da, sigur, luaţi loc. Si mie mi-ar face plăcere sa stau cu cineva de vorba.
Numele meu este Eva.”
Vonghizas ramase inca in picioare, parca fermecat de glasul cald si duios
al fetei. O privi câteva secunde in ochi, iar aceasta ii zâmbi, rosiindu-se uşor.
Dezmeticindu-se, Vonghizas ii lua încet mana delicata intr-a lui, o săruta, apoi
spuse încet:
- “Incantat de cunostiinta… Eu sunt Paul.”
Vonghizas nu isi folosea niciodată adevăratul nume in misiunile sale, si
nici in viata de zi cu zi nu apela la prenume, majoritatea oamenilor cunoscându-l
doar ca Vonghizas. Dar in acest moment, in fata acestei fiinţe angelice, simţi nevoia
disperata de a fi sincer, de a se destăinui… După ce se prezenta, asasinul
lua loc, iar cei doi începură sa discute despre serviciu, ştiri, si alte fleacuri. In acele
clipe, in care vorbea cu Eva, uita de misiune, de pistolul din buzunar, de faptul ca
trebuia sa o ucidă. Nu dădea mare atenţie discuţiei, pentru ca prefera sa o
privească; întreaga ei fiinţa îl cucerise: ochii ei albaştri, parul blond, buzele mici si
senzuale – toate acestea o făceau sa para un înger. După aproape o jumătate de
ora, Eva se ridica de la masa si zise:
- “Îmi pare nespus de rău, dar se face târziu, si trebuie sa plec. Mi-ar fi făcut

7
plăcere sa mai stau si sa mai vorbim…”
- “Stai aşa ca si eu trebuie sa plec, si cu ocazia asta te conduc si pe tine…
asta daca nu ai nimic împotriva.” Zise Vonghizas ridicându-se si el.
- “Ah, nu, chiar mi-ar face plăcere.” Spuse Eva apucându-l de mana si
trăgându-l afara după ea.
Afara era o noapte destul de răcoroasa, insa atingerea calda a mâinii fetei,
căldura ei sufleteasca îl încălzea pe Vonghizas, atât pe exterior cat si pe interior.
Felul in care mergeau, ţinându-se de mana, razand si vorbind aprins, ii făcea sa
para mai degrabă nişte indragostiti, decât un asasin si victima sa. La un moment
dat, Eva se opri in dreptul unei scări de bloc, se întoarse spre Vonghizas, îl ia in
braţe, ţinându-l strâns cu amândouă mâinile, si ii spune:
- “Aici locuiesc eu. Iţi mulţumesc ca m-ai condus si sa ştii ca m-am simţit
foarte bine alături de tine in seara asta… m-ai făcut sa uit de toate problemele,
mai ales ca azi dimineaţa mi-a murit tatăl intr-un incendiu… dar nu vreau sa mă
mai gândesc la asta, si sa-mi strice seara asta minunata.” Eva se uita câteva
secunde in ochii lui Vonghizas, apoi îl săruta. “Îmi pari un tip foarte dragut, si mi-
ar face plăcere sa mai ieşim împreuna cândva. Poţi sa-mi dai si mie numărul tău
de telefon?” continua ea.
Vonghizas ramase înlemnit. Din momentul in care Eva menţionase de
tatăl sau, isi aduse aminte ca avea o misiune de împlinit, isi aduse aminte ca el
nu era un director obişnuit, ci un asasin… si nu un asasin oarecare, ci chiar cel
care ii omorâse tatăl. Speranţa cu care i se umpluse inima pana in acel moment se
risipi intr-o clipita. Nici sărutul acela tandru si sincer nu o mai putea aduce înapoi.
Amintindu-si ceea ce este – un ucigaş nemilos - , lui Vonghizas începu sa i se
formeze o lacrima in ochiul stâng. Aceasta curgea încetişor pe obraz, pana se
desprinse de pe bărbie si căzu. Eva privea nedumerita, iar Vonghizas rupse
tăcerea si spuse:
- “Îmi pare rău, dar eu nu voi putea iubi niciodată…” spunând aceasta,
desprinse mâinile fetei de pe el, o dădu puţin in spate, si continua: “ Eva, vreau
sa ştii eu sunt asasinul tatălui tău, si ca voi regreta toata viata ceea ce voi face in

8
continuare”
Pe fata fetei începu sa se citească frica, iar aceasta se întoarse brusc,
pregătindu-se sa fuga in scara. Vonghizas, scoase intr-o clipita coarda de pian
din buzunar, cu care o prinse pe Eva de gat, începând sa o stranguleze. Aceasta
începu sa se zbată, sa dea frenetic din mâini, încercând cu disperare sa se agate
de ucigaş, insa fara putinţa… simţea cum pânza ii apăsa din ce in ce mai tare
gatul, penetrându-i carnea, sugrumând-o… simţea cum viata se scurgea încet-
încet din ea. Când zbuciumul înceta, asasinul desprinse coarda de pe gatul fetei,
iar aceasta căzu fara suflare la pamant. Văzând-o pe biata fata moarta la picioarele
lui, Vonghizas căzu in genunchi langa ea si începu sa planga. Ii părea rău ca nu a
avut curajul sa încalce regulile, plângea pentru ca toata viata s-a lăsat condus
de alţii, in ciuda faptului ca el le era superior… plângea pentru ca asistase la
naşterea dragostei, dar tot el a fost cel care a omorât-o…
Toata noaptea o petrecu rătăcind de nebun pe străzi, vorbind de unul singur,
bombănind tot soiul de cuvinte, unele in japoneza, unele in engleza si aproape in
toate limbile cunoscute de el. Umbla pe străzi întunecate, strigând si plângând.
Plângea pentru ca găsise ceea ce căuta de atâta amar de vreme si a pierdut-o intr-
o clipa… O data cu pierderea fetei isi pierduse si minţile.
Mergând pe o alee lăuntrica, in cale ii ieşi un om cat de cat înalt, bine făcut, cam
tuciuriu la fata, imbracat cu un trening ieftin si cu o căciula in cap, care ii
acoperea toata fruntea, ochii săi încruntaţi de abia mai zărindu-se. Vazandu-I pe
Vonghizas, se propti in fata sa si zise:
- "Cheliosule, daca nu scoţi tot ce ai prin buzunare, bag cutitu-n tine si te las
mort aici in mijlocul străzii. Sa nu cumva sa te gândeşti sa strigi, ca nu mai e
nimeni la ora asta pe străzi care sa-ti săra-n ajutor, si după aia o sa iasă mai
rău."
Vonghizas ridica încet privirea din pamant, se uita lung la tâlharul din fata
lui, care intre timp scoase un cuţit ruginit din buzunar, si ii răspunse:
- "Omule ... te rog sa mă crezi ca eu ti-as da toţi banii pe care ii am acum
la mine, cheile de la maşina, de la casa, daca as şti ca aceşti bani te vor ajuta sa iţi

9
schimbi viata, sa te facă sa alegi calea cea buna ... Dar recunoaşte ca oricâţi bani
ai fura, tu tot vei continua sa talharesti si sa ataci oameni pe strada, in toiul nopţii
sau in mijlocul zilei, tu tot iţi vei continua acest stil mizerabil de viata, pentru ca te-ai
obişnuit cu el, pentru ca te reprezintă ... si orice ai face, nimic nu te va schimba."
- "Auzi, ia scuteşte-mă cu filozofiile tale, si scoate tot, ca te tai acuma!"
răcni tâlharul fluturând cuţitul prin fata lui Vonghizas si devenind mânios.

- "Nu iţi voi da bani, pentru ca banii nu te vor schimba; in schimb iţi voi
oferi salva rea, mântuirea ... in speranţa ca in viata următoare vei fii un om complet
schimbat." Spuse Vonghizas, după care baga încet mana in buzunarul de la
piept, scoase pistolul si goli întregul incarcator in pieptul tâlharului. Omul căzu mort
la pamant, cu pieptul ciuruit de gloanţe, iar asasinul isi continua drumul
rătăcitor.
A tot mers aşa, rătăcind, toata noaptea, iar când văzu ca începea sa se
lumineze de dimineaţa, se îndrepta spre birou. Era inca devreme, de abia daca era
ora 5, iar sediul era pustiu - nici domnul Marinescu, portarul nu sosise inca.
Vonghizas se sui in lift si urca la etajul 7, apoi descuie uşa biroului si intra. Se
aşeza la birou, puse pistolul si amortizorul in sertar si începu sa mediteze. Stătu
aşa, meditând, încercând sa uite de toate cele întâmplate, încercând sa uite de
aceasta viata mizerabila. După doua ore isi făcu apariţia si doamna Popovici,
care intra nedumerita in biroul directorului. Deschise încet uşa, si vazandu-I ca isi
făcea lecţiile de respiraţie, cu care se obişnuise demult, o închise la loc si pleca.
După vreo ora, intra si directorul general Alexandresco, care trânti uşa, trezindu-l
pe Vonghizas.
- "Ce faci Vonghizas, dormi? Pai de asta te plătesc eu, ca sa dormi in timpul
slujbei? De asta nu faci tu lucrările cum trebuie, pentru ca stai sa
leneveşti? Apropo de lucrări, sper ca ai terminat raportul!" striga Alexandresco.
- "Da, staţi numai o secunda ... " răspunse Vonghizas.
Acesta se apleca, deschise sertarul, lua pistolul, apoi începu sa-i monteze
amortizorul, ţinându-l ascuns de privirea domnului Alexandresco, sub birou.
- "Haide, Vonghizas, mă faci sa aştept degeaba aici? Ce tot cauţi acolo?

10
Hai mai repede, ca nu am toata ziua la dispoziţie!" începu sa strige domnul
Alexandresco.
- "Numai un moment... staţi liniştit, ca nu veţi fi dezamăgit de ceea ce va
voi oferi eu acum. Sper din tot sufletul ca darul meu pentru dumneavoastră sa nu
fie de prisos, ci din contra, sa facă din dumneavoastră un om mai bun. Fiecare
din noi avem calităţile si defectele noastre, la fel si dumneavoastră. Sper ca in
viata următoare sa va păstraţi calităţile, si sa lăsaţi defectele capatate de-a lungul
acestei vieţi deoparte ... " spuse calm Vonghizas, terminând de montat amortizorul.
- "Ce tot aberezi acolo, Vonghizas? Iar începi cu buddhismul tău si cu teoriile
tale aberante despre reincarnare? Taci naibii si da-mi mai repede raportul ăla!”
- "Inca un lucru, domnule Alexandresco ... Vonghizas a murit, eu sunt
Koroshiya." Spuse Vonghizas, ridicându-se de pe scaun, ţinând pistolul in mana
dreapta.
Directorul general se dădu cu un pas înapoi, iar ochii i se umplură de
nelinişte, de frica. Vonghizas îndrepta pistolul spre capul domnului Alexandresco,
închise ochii si ii zbura creierii pe peretele din spatele acestuia.
- "Inca un suflet eliberat din aceasta lume nebuna. Simt nevoia sa iau o gura
de aer. .. simt ca mă sufoc." Spuse Vonghizas si arunca pistolul pe jos, ieşi din
birou, se sui in lift si apăsa butonul pentru etajul 10, ultimul etaj al clădirii.

Ajuns acolo, începu sa urce scările ce dădeau acces spre acoperiş. In timp ce
urca scările, auzi un strigat ascuţit câteva etaje mai jos - pesemne era doamna
Popovici, care descoperise cadavrul domnului Alexandresco. Deschise uşa ce
dădea spre acoperiş si ieşi. Aerul rece de primăvara îl lovi in plina fata. Isi arunca
sacoul si isi înalta braţele, lăsând vântul rece sa-I învăluie, sa-I purifice. Se îndrepta
spre marginea clădirii, unde se opri si privi in jur.
- "In ce lume nebuna trăim ... sunt curios ce surprize îmi va rezerva
următoarea viata ... " spuse Vonghizas, privind oraşul ce se afla acum undeva
jos, la zeci de metri distanta. "Întotdeauna mi-am dorit sa zbor. .. Sper ca in
următoarea viata sa fiu o pasare ... sa zbor toata ziua, lipsit de griji, fara sa fiu
mustrat de corectitudinea alegerilor pe care le fac ... bucurându-mă de ocrotirea

11
cerului. .. "
Zicând aceasta, Vonghizas isi închise ochii si sari de pe marginea clădirii.

12