Sunteți pe pagina 1din 6

Războaiele daco-romane

Traian
Imperator Caesar Divi Nerave Filius Nerva Traianus

,,... se purta cu blândeţe cu cei din popor şi plin de


responsabilă demnitate în consultările pe care le avea cu
Senatul. Era iubit de toţi, nimeni nu se temea de el, afară de
duşmani.”
Cassius Dio, Historia Romana, LXVIII.15

Traian, împăratul romanilor, a


trăit între anii 98 d.Hr.-117. El care a
condus Imperiul Roman împotriva
geto-dacilor în două războaie, care s-
au desfăşurat intre anii 101-102,
105-106.
Marcus Ulpius Traianus s-a
nascut in sudul Hispaniei la Italica, în apropiere de Sevillia,
probabil în 18 septembrie anul 53 d.Hr. Tatăl avea o prestigioasă
carieră militara, el era comandantul legiunii a X-a ,,Fretensis”.
Prin anii 80 d. Hr. Traian şi-a urmat tatăl şi a ajuns
comandantul legiunii a VII-a
,,Gemina”.
La urcarea lui Nerva pe tron,
Traian a fost numit guvernator al
Germaniei Superior, acolo a fost
înştinţat despre adopţia s-a de
către împăratul Nerva. Cel care a
instaurat regula adopţiilor pentru a
asigura un succesor a fost
Augustus.

Dacia
Geto-dacii, după spusele lui Herodot, au fost cei mai viteji
si drepti dintre traci. In acele vremuri indepărtate, tracii erau cel
mai numeros neam dupa indi, ocupând mai mult de jumătate din
teritoriul Europei. Hotarele ţării getilor, Dacia, corespund cu
teritoriul României de astăzi, munţii Carpaţi pâna la nord de
Dunare .
Deoarece cetăţile si aşezarile dacilor erau construite în
munţi, pentru a nu fi expuse atacurilor, dacii erau obişnuiti cu
iernile aspre şi salbaticia. Traiul acesta a dus la o relatie strânsă
cu natura, însa nu in genul celei prezente la celti. Viata dacilor
era dominata de manifestările vremii, de distantele mari
strabatute prin salbaticie si de singuratatea muntilor neiertatori.
De aceea, magia dacilor nu se bazeaza pe comuniunea cu tot ce
este viu, ca la celti, ci pe controlul elementelor primare ale
naturii.

Cucerirea unei părţi a Daciei de către


romani în epoca lui Traian şi crearea
unei noi provincii a imperiului au
încheiat, printr-o legătură stabilă, o stare
de raporturi care se înfiripase de mai
mult de două secole ântre Roma şi zona
extrem-orientală a Europei.

Rezistenţa dacilor, acel mândru popor


danubian, fusese, dupã cum se ştie, îndelungată şi curajoasă.
Diversele triburi geto-dacice (ramură nordică a tracilor din
Peninsula Balcanică) ce trăiau în Carpaţi şi în oraşele greceşti de
pe coasta Marii Negre fuseseră adunate într-o mare formaţiune
statală în cursul secolului I înainte de Hristos de către regele
Burebista care, în conflictul ce-l opunea pe Cezar lui Pompei, se
aliase cu cel din urmă. Lui Burebista i-au succedat o serie de
conducători care au făcut expediţii şi incursiuni pe teritoriul
Imperiului roman în cursul secolului î.Hr. In timpul lui Domiţian,
regele dac Duras a cedat tronul nepotului său Decebal; acesta,
profitând de armistiţiul temporar cu romanii, s-a pregătit temeinic
pentru înfruntarea decisivă cu puterea romană, care a început
sub domnia lui Traian, în 101 şi a dus, în două campanii militare,
la cucerirea, în 106, a unei însemnate părţi a Daciei.
Dacă luăm în consideraţie evenimentele ce au avut loc în Dacia,
în urma războaielor lui Traian, ne uimesc două fenomene: rapida
asimilare a latinităţii de către populaţia indigenă şi conservarea
tenace a acestei latinităţi de-a lungul secolelor următoare, după
aproape un secol şi jumătate de participare directă la viaţa
Imperiului roman.

Deşi nu a fost o plăcere pentru daci să fie cuceriţi de


romani, aceştia au lăsat în urmă o cultură şi nişte construcţii
impresionante: apeducte, terme, amfiteatre. S-a descoperit
recent ca dacii cunosteau sistemul alimentarii cu apa prin
conducte, sistem pe care şi romanii l-au folosit pe scara larga. O
inscriptie din anul 133 d.Hr., din timpul imparatului Hadrian,
mentioneaza aducerea apei la Sarmizegetusa, unde s-au si gasit
de altfel resturile unui apeduct. Un alt apeduct s-a descoperit la
Apulum, localitate in care, conform unei inscriptii, se afla un
izvor pe care l-a restaurat de la sol un "speculator", adica un
ofiter al Legiunii a XIII-a Gemina, pe nume Ulpianus Proculinus.
In ceea ce priveste baile publice sau termele, ele existau practic
in fiecare oras si erau foarte frecventate, având si un rol social.
La Sarmizegetusa si la Apulum s-au gasit urmele unor băi foarte
mari. La Micia, la Nistria, la Drobeta, la Romula, la Sucidava
existau terme. Unele apartineau lagărelor militare, altele
apartineau unor statiuni balneare, deoarece pământul Daciei era
foarte bogat in izvoare termale. (Şi astăzi există pe teritoriul
României un important numar de izvoare cu proprietati balneare
si terapeutice de exceptie.) In Dacia Traiana, in cazul termelor cu
proprietati medicale, existau si inscriptii dedicate lui Hercule
(baile Herculane sunt si astazi una dintre cele mai importante
statiuni balneare.) sau lui Esculap si Higeiei. Izvoarele fierbinti de
la Baile Felix, lânga Oradea (unde si astazi functioneaza o
statiune balneara de mare interes) erau
cunoscute in timpul Daciei Traiane.
Amfiteatrele reprezentau pentru romani un
titlu de glorie.

Aici se dădeau luptele intre gladiatori sau


între gladiatori si fiarele salbatice, foarte apreciate de spectatori.
S-au descoperit la Sarmizegetusa, Porolissum si Tomis, urme de
amfiteatre, cel din

Sarmizegetusa fiind urias, de circa 12000 locuri iar cel din


Porolissum mentionat pe o inscriptie din anul 150 d.H. fiind
restaurat de imparatul Hadrianus Pius "deoarece se darâmase de
vechime". O piatra funerara din Tomis il infatiseaza pe gladiatorul
Skirtos Dacul, inarmat pentru lupta, cu sabie, pumnal si trident.
Stadioanele erau si ele locuri importante pentru executiile fizice
si pentru intreceri sportive. Templele erau cladiri publice de
exceptie. Panteonul roman s-a imbogatit cu cel dacic, rezultatul
fiind unul exceptional. Lacasurile inchinate lui Jupiter si Junonei
se adaugau celor dedicate
zeului Apollo, zeitei Nemesis,
dar si zeului Glycon, lui
Hierobulus (Soarele) sau lui
Serapis şi Cavalerului Trac care
era o divinitate autohtona. Nu
este de mirare ca regasim si
zeitati de tip egiptean, deoarece
stravechea Dacie a constituit
creuzetul civilizatiei si
spiritualitatii umane. Despre
scolile din timpul Daciei romane au ramas dovezi, mai ales
inscriptii ce vorbesc despre scribi, inscriptii cu alfabetul latin
descoperite la Porolissum ori cu versuri in limba greaca, la
Romula, atestând predarea "Iliadei" in scolile de aici.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATII


MUNTII –rolului sistemului muntos in istoria daco-
românilor i s-a consacrat o întreaga literatura, ale cărei
aprecieri sintetizează adevărul potrivit căruia istoria
noastră este strâns legată de munţii Carpaţi, care au rolul
de coloana vertebrala. Munţii sunt sâmburele geografic
al spaţiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apărarea, adăpostul,
frumuseţea, mândria dacilor si din ei si-a tras neamul românesc
legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de
batalii date in cetatea carpatina reprezintă cele mai de
impresionante pagini de epopee istorica.

ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC


Stadiul actual al cercetărilor istorice considera ca prim stat
al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor
IV—III-î.Hr. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit
de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul
limitat la sud de munţii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la
nord-est râul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii
Meridionali si Orientali adică aria etnica geto-daca extracarpatica
si avea capitala in cetatea HELIS (identificata ipotetic cu aşezarea
de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate instituţiile
specifice unui stat de la instituţii centrale si pana la aparatul
administrativ local. Avea o circulaţie monetara iar forţa statului
era data de deosebita civilizaţie materiala si spirituala. Una din
instituţiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata,
ca factor al puterii centrale. Organizaţiile obştilor erau suportul
social-economic al factorului militar. Realizând o apărare locala
eficienta, obştile erau obligate sa pună la dispoziţia dinastului,
contingente de luptători in raport cu nevoile de moment. O parte
însemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui.
Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de
interes deosebit strategic si politic, pentru a căror apărare s-au
destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu
misiuni permanente si care pe timp de război erau ântărite cu
elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forte militare
proprii cu care erau obligaţi sa participe la campaniile poruncite
de rege. Influenta unui nobil era data de numărul de luptători
aflaţi în subordinea sa. Organizarea si compoziţia armatei erau o
reflectare a structurii social – politice a statului, ea fiind de fapt
suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau
conducătorii de obşti, oraşe si cetati, precum si cele deţinute de
seful statului. Se estimează ca armata primului stat geto-dac
putea ridica la oaste pana la 40000 de luptători.
DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o
diversitate tipologica a mijloacelor de luptă care cuprindeau:
praştia, arcul cu sageti, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri
de sabie, cuţitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si
care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de
la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau
sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, măciuca,
ciocanul de lupta, buzduganul, praştia si arcul cu sageti iar
pentru apărare casca, scutul, camasa de zale si zaua întreaga.