Sunteți pe pagina 1din 40

Revist` de teologie ortodox`

tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit
VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:
P.S. Episcop Vicar
SOFRONIE SUCEVEANUL
Schisma din Biserica Ortodoxă Română în anul 1924
Schisma reprezintă o ruptură în cadrul Bisericii, nică, adică neţinând seama de hotărârile celor 318 Sfinţi
provocată de o deosebire de păreri, o dezbinare sau o ne- Părinţi de la Soborul din Niceea, din anul 325. Încăl-
înţelegere pe chestiuni de principiu în cadrul unei grupări carea conştientă şi premeditată a acestor legi ale Bisericii
religioase, o neînţelegere ce duce până la separarea defi- a avut ca urmare imediată prăznuirea Paştelui ortodox în
nitivă. De-a lungul istoriei, Biserica Sobornicească şi Biserica Română la o dată necanonică (anii 1926 şi 1929),
Apostolească a cunoscut mai multe schisme, ceea ce mai şi încălcarea completă a relaţiei cu Paştele iudaic.
târziu a condus la instituirea unui mare număr de aşa-
numite „biserici”, însă, în ciuda acestui fapt, Biserica a
fost, este şi va fi pentru veşnicie Una şi numai Una, pen-
tru că Mântuitorul, Iisus Hristos nu a întemeiat mai mul-
te Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, despre
care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).
Tot despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel învaţă că
Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei.
După cum ne spune Sfântul Vasilie cel Mare, schis-
maticii sunt cei care „se osebesc (despart) de Biserica
Sobornicească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru
oarecare întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndrep-
tat”. Dicţionarul enciclopedic denumeşte schisma biseri- Introducerea calendarului gregorian avea ca scop
cească ca fiind „o abatere în chestiuni mai mici sau nesu- aducerea Bisericilor la acelaşi numitor comun, în pri-
punere manifestată faţă de conducerea legitimă biseri- vinţa prăznuirii marilor sărbători ale Bisericii, iar acest
cească; este deci o dezbinare conştientă în cele biseri- lucru era primul pas spre catolicizarea Bisericii Orto-
ceşti”, şi o împarte în două categorii: confesională, adică doxe, care prin acceptarea calendarului gregorian a
despărţirea de Biserică din cauza înţelegerii deosebite a devenit schismatică, adică ruptă de adevărata Biserică,
unor puncte, mai mult sau mai puţin importante ale învă- care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
ţăturii bisericeşti; şi bisericească, adică neascultarea faţă Hristos a poruncit ucenicilor Lui: „Mergând, învă-
de autoritatea bisericească legală. ţati toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al
Deşi schisma dintre Biserica de Apus şi cea de Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate,
Răsărit a avut loc încă din anul 1054, este ştiut că în câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20); de aceea, tot
Roma anului 1583, papa Grigorie al XIII-lea şi sinodul tezaurul legilor şi canoanelor Bisericii Apostoleşti tre-
lui au săvârşit o lucrare necanonică şi antibisericească, buie propovăduit tuturor neamurilor deopotrivă, în toată
cunoscută sub denumirea de reforma calendaristică, prin plinătatea lui, şi păstrat fără de schimbare.
care calendarul gregorian, de sorginte catolică, a fost Orice abatere de la datoria impusă prin legea Bise-
propus spre adoptare către toate Bisericile. Noul calendar ricii şi sfintele canoane, are drept rezultat imediat pier-
suferea de mai multe lipsuri, raportate la hotărârile derea succesiunii apostolice şi pierderea harului lucrător
canonice ale I Sinod ecumenic de la Niceea, privitoare la (Darul) în Biserică, prin puterea sfintelor canoane. Orice
data Paştelui creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile adaos ori sustragere din dogmele credinţei, din rânduie-
canonice din horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul lile canonice, din tradiţia şi practica Bisericii, fără în-
că papa Grigorie al XIII-lea impune acest calendar în cuviinţarea întregii Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, a
uzul Bisericii Apusene, acest lucru o împinge pe aceasta fost suspectată totdeauna ca erezie sau schismă, fiind
într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească, combătute de hotărârile Sinoadelor ecumenice sau locale.
de al cărei cuget ea se lepădase deja, îndepărtându-se de La 1 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română,
dogmatismul şi canonicitatea ei. Înstrăinarea Bisericii sub oblăduirea patriarhului Miron Elie Cristea, se alătura
din Apus de toată moştenirea sfântă a Răsăritului a cul- schismei Bisericii din Apus, prin înlocuirea calendarului
minat cu schisma efectivă, iar aceasta nu a fost numai o iulian cu cel papist (gregorian). Prin acceptarea acestei
urmare directă a anatemelor date împotriva ei de către inovaţii în materie de credinţă, Biserica Ortodoxă Ro-
Sinodul marilor Patriarhii Ortodoxe din lume, ci ea se mână deschide larg uşa compromisului dogmatic, pier-
datorează nemijlocit şi introducerii inovaţiilor în materie zând comuniunea cu sobornicitatea Bisericii Apostolice,
de credinţă, potrivnice caracterului sobornicesc şi Tra- ce are ca expresie de credinţă hotărârile celor şapte Si-
diţiei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, întărită prin noade ecumenice. Tot la fel de grav este şi faptul că a-
cele şapte sfinte Sinoade ecumenice. Astfel, cei care se ceastă Biserică rupe comuniunea cu Sfinţii Bisericii, care
alătură schismei Bisericii Romei devin la rândul lor s-au sfinţit tocmai prin apărarea credinţei. Ea cade astfel
vinovaţi de schismă, deci schismatici. sub anatemele şi blestemele patriarhilor ortodocşi emise
Cea dintâi prevedere a Enciclicei Sinodale din 1920, împotriva Bisericii care a instituit calendarul gregorian
de la Constantinopol, prevedea acceptarea unui calendar (Biserica Romei), cât şi asupra celor care se vor alătura
uniform (comun) pentru prăznuirea marilor sărbători acesteia.
creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile, lucru care Prin introducerea calendarului gregorian, alături de
era în contradicţie flagrantă cu hotărârile canonice ale Biserica păstrătoare a vechiului calendar şi a Tradiţiei
Bisericii Ortodoxe. Consecinţele negative ale acestui calen- neschimbate (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Ro-
dar uniform se răsfrângeau asupra datei Paştelui, care mânia), s-a creat încă o grupare, ce a adoptat stilul nou
trebuia prăznuit în mod obligatoriu la aceeaşi dată în toa- calendaristic, căzând sub anatemele patriarhilor răsări-
te Bisericile, şi de cele mai multe ori la o dată necano- teni. Astfel, s-a creat o situaţie similară cu schisma din

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 4
1054, când amân- n.ed) propovăduită de aceştia şi care erezie (sau schismă,
două grupările se n.ed) sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de către
acuzau de schismă. Sfinţii Părinţi, aceştia nu numai că nu se osândesc, dar
Schisma aparţine şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Biserica
însă numai Bise- de erezie sau învăţături greşite (schisme). Aceştia se pot
ricii care se des- despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci
parte de sobornici- nimic nu greşesc”.
tatea, canonicita- Schisma nu constă în separarea administrativ-
tea, dogmatismul teritorială a Bisericii, ci într-o abatere de la canoanele
şi tradiţia Bisericii apostolice, iar prin această abatere cei aflaţi în schismă
apostoleşti, pre- pierd „harul lucrător (Darul) în Biserică” (Sfântul Vasilie
cum este cazul Bi- cel Mare, can. I). Deci, toate Bisericilor care au primit
sericii nou-calen- inovaţia calendaristică s-au văzut puse într-o situaţie
dariste, care prin necanonică faţă de Biserica Sobornicească şi Aposto-
introducerea calen- lească a celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi a tuturor
darului gregorian celorlalte locale. În această situaţie, în anul 1924, Bise-
denaturează postul rica Ortodoxă de Răsărit s-a desprins de aceste grupări
Patriarhul BOR Elie Miron Cristea Sfinţilor Apostoli, schismatice, continuând învăţătura de credinţă aposto-
(1868-1939), cel ce a introdus înregistrează o se- lică şi păstrând acelaşi har lucrător în Biserică, prin pro-
calendarul nou în uzul Bisericii din rie de dezacorduri povăduirea credinţei celei adevărate şi respingerea ori-
România cu privire la sluj- căror inovaţii în materie de credinţă.
bele sărbătorilor cu dată fixă prescrise de Tipiconul bi- Noi, Biserica Ortodoxă de Răsărit din România
sericesc, sau cad în compromisul de a prăznui Paştele suntem şi mai mult îndreptăţiţi pentru a ne îngrădi faţă de
mai înainte de paştele iudaic. Necanonicitatea calenda- toate Bisericile schismatice, mai ales că în vremurile
rului gregorian este dovedită prin încălcarea mai multor actuale ele s-au angajat într-o colaborare liturgică cu con-
canoane ale Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele ecumenice fesiunile eretice din Apus. Prăznuirea Paştelui odată cu
şi locale, lucru care atrage după sine caterisirea de ordin catolicii şi înaintea evreilor; nerespectarea regulilor
canonic. Împotriva acestei mişcări calendaristice au luat Bisericii Ortodoxe despre post; compromisul dogmatic
atitudine celelalte patru Patriarhii Ortodoxe, prin Enci- adoptat de Bisericile schismatice „în virtutea unităţii de-
clicele universale (Sigilioane), prin care au anatematizat pline între toate confesiunile creştine” (schismatice şi
atât pe cei care au instituit calendarul gregorian, cât şi pe eretice); încălcarea sfintelor canoane ale Bisericii So-
cei care l-au acceptat. Deci, toate aceste atitudini anti- borniceşti, înţelese şi practicate într-un alt fel decât le-au
canonice şi netradiţionale, la care se adaugă şi anatemele înţeles şi practicat Sfinţii Părinţi; săvârşirea slujbelor
marilor patriarhi ai lumii ortodoxe, dovedesc clar că liturgice împreună cu heterodocşii (cazul mitropolitului
Bisericile care au adoptat inovaţii ce contravin deciziilor Nicolae Corneanu al Banatului şi al episcopului Sofronie
sfintelor soboare, au intrat în schismă faţă de Una, So- Drincec al Oradiei), cât şi nesancţionarea acestora - toate
bornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos. acestea constituie trădarea Ortodoxiei şi lepădarea celor
Despre aceste Biserici schismatice zice Sfântul legiuite de către Sfinţii Părinţi, ce are drept urmare piei-
Vasilie, în tâlcuirea celui dintâi canon, că „după ce s-au rea sufletească a fiilor Bisericii de stil nou.
dezbinat de la trupul Bisericii (...) au pierdut Darul şi nu Începând cu secolul al XIX-lea şi până în zilele
mai pot pe alţii a-i boteza, ori a-i hirotoni, sau a da noastre, în teologia ortodoxă se observă o anumită influ-
Darul de care prin dezbinare s-au lipsit”. Când vorbeşte enţă a scolasticismului occidental în modul de gândire
de schismă, Sfântul Vasilie cel Mare face referire la cei teologic, ce sunt străine duhului Sfinţilor Părinţi, ceea ce
care s-au dezbinat de la trupul Bisericii primare, adică a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi canonice.
acea Una, Sfântă şi Sobornicească, iar nu la cei care s-au Într-o asemenea situaţie de defăimare a tradiţiei Bisericii
despărţit de cei schismatici, caterisiţi canonic şi daţi şi încălcare a canoanelor Sfinţilor Părinţi, la care se
anatemei de Sfinţii Părinţi. adaugă ştirbirea premeditată a dogmelor bisericeşti, impe-
În Biserica Ortodoxă de Răsărit din România – recu- rativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele
noscută mai întâi prin denumirea de Cult Creştin Tradi- teologiei din primul mileniu al creştinătăţii, întoarcerea
ţionalist, aprobat de Ministerului Cultelor prin decizia la Sfinţii Părinţi a căror învăţătură este ancorată în tradi-
nr. 38955/3 august 1945, calendarul gregorian a fost res- ţie, dogme, canoane şi practica de veacuri a Bisericii Orto-
pins din motive canonice, calendarul iulian fiind păstrat doxe. În concluzie, schisma din Biserica Ortodoxă Ro-
în uzul Bisericii. În aceste condiţii, Biserica Ortodoxă de mână din 1924 constituie despărţirea (ruperea) Bisericii
Răsărit îşi păstrează verticalitatea canonică, dogmatică şi Ortodoxe de stil nou de adevăratul trup al Bisericii Una,
tradiţională, ceea ce o face a fi o continuatoare în materie Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, din motivul accep-
de credinţă a Bisericii Una, Sobornicească şi Aposto- tării inovaţiei calendarului gregorian. Această schismă
lească, lucru pentru care nu poate fi învinuită de schis- din România din 1924, nu priveşte Biserica Ortodoxă de
mă. Despărţirea Bisericii Ortodoxe de Răsărit după ca- Răsărit după calendarul iulian, care de-a lungul vremii a
lendarul iulian de Biserica Ortodoxă de stil nou este păstrat tradiţia, dogmatismul, canonicitatea şi legile
întărită şi binecuvântată de canonul al 15-lea al celui Bisericii Soborniceşti.
dintâi şi celui de al doilea Sobor de la Constantinopol din
861, care zice: „Cei care se despart de împărtăşirea cu 555555
mai marii şezători ai lor, din motiv de erezie (sau schismă,

TRADIŢIA ORTODOXĂ
5 Nr. 25, Septembrie 2009
Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismului
Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi din Grecia (aprilie 2009)
Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecu- nisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească
menismului a fost redactat şi semnat de clericii şi încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încre-
monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în dinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească cre-
aprilie 2009. Textul este minuţios şi atent, probat teo- ată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci
logic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecume- de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt
nişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic,
Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar,
de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşe- oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelep-
lare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, ciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii.
conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi
care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, grei care sfârtecă turma lui Hristos”.
orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun
Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opo-
ziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osân-
dită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al popo-
rului credincios”. Iată textul complet al Mărturisirii de Credinţă:
„Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în
dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica
cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, credem
că: Singura cale mântuitoare pentru oameni este credinţa
în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nos-
tru, Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta
Biserică. Hristos este singura lumină adevărată; nu există
alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot
Împărtăşirea Apostolilor - Iuda scuipând Sfintele Taine
să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mân- (în stânga icoanei)
tuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oa-
meni, întru care trebuie să ne mântuim noi”. Toate cele- Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –,
lalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu Îl mărturi- s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica,
sesc pe Hristos venit în trup, sunt făcături omeneşti şi prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit
lucrurile diavolului, nu conduc la adevărata cunoaştere a credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor ecumenice
lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul şi locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar
Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra
Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi
Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele re- urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei
ligii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu
Sfânta Treime. muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” cons-
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos tituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a cre-
şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclin- dinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele
tită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost 5 Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite
îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit
şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne
secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile cre-
dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat dinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învă-
spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai ţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei,
puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către
vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă
război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumi- împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de
reşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” (Omilia crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în
înainte de surghiunire). feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură
asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închi- de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă
nătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăj- cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie
maşii dinlăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, anatema”, observă că Apostolul nu a zis că dacă pro-
care au încercat să răstoarne şi să falsifice credinţa preda- povăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 6
foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împre-
chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, „anatema să fie” ună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A
(Gal. 1, 9). Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante,
hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale
Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi ino-
Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici vaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile mu-
prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem zicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca
Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând Liturghie.
întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la înce- În spaţiul ecumenismului, a pus bazele religiei mon-
putul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci ade- diale (pan-religia), recunoscând prin Conciliul II Vatican
vărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minima-
nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept lismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor
aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având
la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvol-
tăia sau a împuţina cu ceva.” Împreună cu Sfinţii Părinţi tarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexuali-
şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate tăţii şi ale pedofiliei. Continuând să susţină „Uniaţia”,
ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal
ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dia-
arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) logul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru
şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat unire. În general, există o schimbare radicală a papis-
al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV mului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II
Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a ma- Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spi-
rilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim rituale” ale „Noii Ere”.
Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului -
Fotie şi a imnelor din cult. Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare
stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele
împreună. Noi, ortodocşii, avem comuniune cu papii di-
nainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi.
Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie
succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică,
pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din
acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în
comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei
împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque,
L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de
har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon.
„Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt,
De la stânga spre dreapta: arhiepiscopul Jean-Marie Lustiger blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire
la o slujbă ecumenică împreună cu cardinalul Jean-Pierre nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor
Ricard, mitropolitul ortodox grec Emanuel şi pastorul
protestant Jean-Arnold de Clermont.
sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi
l-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se află
5 Proclamăm că papismul (romano-catolicismul) întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la
este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”
„Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la (Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre Fericiri 5, în D.
Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învă- Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului).
ţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în 5 Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad,
sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a
că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătă- moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult
ciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta
focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dum- Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; des-
nezeu, harul creat, răscumpărarea iertărilor (indulgenţe); fiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor
a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de
cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi ce- Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine ac-
lelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc. ceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, dena-
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul turând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă
medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mân-
constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A intro- tuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea
dus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria

TRADIŢIA ORTODOXĂ
7 Nr. 25, Septembrie 2009
homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în spune Sfântul Grigorie Teologul. Şi Sfântul Ioan Gură de
principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire,
sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă. nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci
5 Unica modalitate de restabilire a comuniunii împotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nici-
noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i decum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accen-
priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi tuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul
pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. iubirii”. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi ma-
Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia cano- rele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înain-
nică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor ante- tea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheie
rior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin urmă-
ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugă- toarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele
ciune specială şi de către un preot neortodox, nu este şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de
botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de
în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea,
avem nimic comun care să ne unească, precum zice Ma- şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabri-
rele Vasilie: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai cate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi
avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comu- dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua
nicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor
devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai
de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să
Sfânt, de la care ei au căzut” (Epistola I Canonică, Către nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici
Sfântul Amfilohie al Iconiei, canonul 1). astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având
învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine,
să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, adu-
când-o de aici: bunacinstire”.
5 Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut
în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de
osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar for-
mulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Du-
minica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii,
fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în
afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală:
„Tuturor ereticilor anatema”. Din păcate, această poziţie
unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la înce-
putul secolului XX a început treptat să fie abandonată,
Botez necanonic (prin turnare), făcut unui copil în după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920
Mitropolia ortodoxă a Muntenegrului (Serbia) „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care,
Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua în- pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile
cercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt
botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptis- casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi
mală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici,
– acolo unde există botezul. Însă cineva intră în Biserică, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celor-
şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singu- lalţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi îm-
rul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia preună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în
Bisericii. Hristos”.
5 Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea
rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecu-
rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, menismului, această panerezie, iniţial o invenţie pro-
interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun testantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care
în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii pri- înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă
vate. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se
mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva cre- învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o nouă
dincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform
adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi reven-
concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un dice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală
război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu
un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – Biserica întreagă.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 8
Toate împreună ar constitui Biserica. Toate hotarele Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecu-
(definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai menismul este numele comun pentru mincinoasele bi-
există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie serici ale Europei Apusene. Numele lor comun este pan-
şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt bi- erezia. Această panerezie a fost primită de mulţi pa-
serici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se triarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici
consideră acum ca biserici-surori, cărora împreună cu dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică
noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri
oamenilor (din Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite,
a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în
Roma, pe 29 iunie 1995). Există şi în cadrul ereziilor harul afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile
Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă.
precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale 5 Desigur că există şi responsabilităţi colective,
trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anate- iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu
mele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a
cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumne-
al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta zeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor
doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice
eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea parte am privi, pentru că:
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, 8 pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania
dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un noastră ortodox-patristică;
(singur) Botez” (Efeseni 4:5). 8 seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină
5 Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă;
acum şi într-un sincretism interreligios, care pune sem- 8 atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin
nul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se
cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar
în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ere- opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în
ziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în opoziţie cu ei. De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi
lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului cre-
relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea dincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de urmă-
mai mare erezie din toate veacurile. torii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vor
5 Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos semna mult mai mulţi... (Text preluat din săptămânalul Uniu-
există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile nii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr.1785 din 29 mai 2009,
duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica pp. 1 şi 7).
adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă
Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare,
doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui

Ecumenismul – Calea spre pierzare (V)


„Euharistia” ereticilor – hrană a dracilor
Viaţa Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, se întemeiază pe Tainele sale. Lucrarea lor harică, dată de
prezenţa Sfântului Duh, cere din partea noastră păzirea cu scumpătate şi evlavie a sfinţeniei lor, ferindu-le de orice
întinăciune. Domnul Însuşi ne-a poruncit nouă: „Nu daţi sfânta câinilor, nici lepădaţi mărgăritarii voştri înaintea
porcilor” (Mt. 7, 6). Din acest motiv, Sfânta Euharistie, cel mai important moment al Sfintei Liturghii, se săvârşeşte
numai pentru cei binecredincioşi, după plecarea celor chemaţi, adică a catehumenilor. Înainte de canonul euharistic,
diaconul ne aminteşte cu glas tare: «Uşile! Uşile!» (adică închideţi uşile, pentru ca cea mai sfântă între toate Tainele
- Sfânta Jerftă -, să poată începe). Şi, apropiindu-ne cu frică şi cutremur de Sfântul Potir, să ne facem părtaşi ai
Sfintelor Taine ale lui Hristos, făgăduindu-I a fi credincioşi întru dragostea Sa: Şi nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina
Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda. Ştiind toate acestea, oare cum se poate transforma Sfânta Liturghie într-un
spectacol, prezentat de la amvoanele întrunirilor ecumenice, în faţa vrăjmaşilor Bisericii – ereticii, idolatrii, sodomiţii
şi alţi slujitori ai satanei?
Ecumeniştii «ortodocşi» îşi dezvăluie, din ce în ce mai mult, indiferenţa lor faţă de învăţătura ortodoxă. În
virtutea acestei nepăsări, ei poartă dialoguri «teologice» blasfemiatoare, cu reprezentanţi «monoteişti» – iudei,
mahomedani, şi chiar cu idolatri – budiştii.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
9 Nr. 25, Septembrie 2009
Duhovnicia călduţă a acestor diplomaţi bisericeşti le moştenirea lui Hristos, precum Iuda”. El ne a învăţat că
permite să dea Sfintele Taine ereticilor. Ortodocşii ecu- „împărtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravă
menişti de acest soi păcătuiesc, încălcând articolul IX al care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufle-
Crezului, prin aceea că ei nu mărturisesc Una, Sfântă tul”. Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi,
Biserică – Singura ce păstrează toate Tainele. Sfinţii când se pune din ce în ce mai des problema intercomu-
Părinţi au inclus în chip voit Crezul în tipicul săvârşirii niunii, a împreună împărtăşirii dintre ortodocşi şi non
Sfintei Liturghii şi ale celorlalte slujbe ale Bisericii, ortodocşi.
pentru a împărtăşi sufletele noastre de toată învăţătura
ortodoxă, exprimată în această formă perfectă şi concisă.
De aceea, să facem din Crez un Simbol al vieţii noastre,
mai degrabă decât un lucru abstract. Prin asta, Sfinţii
Părinţi ne învaţă să credem că vorbirea noastră cu
Dumnezeu trebuie să se facă numai prin rugăciune. Nu
trebuie să vorbim cu El prin prisma intelectului nostru,
ci să Îl contemplăm cu toate simţirile noastre sufleteşti –
mintea, inima şi cugetul, prin rugăciune şi credinţă.
Crezul nu este numai mărturisirea noastră de credinţă,
dar şi o nevoinţă duhovnicească, plină de rugăciune, a
sufletului nostru.
Orice adevăr dogmatic pe care îl mărturisim în
rugăciune este izvorul tăriei noastre morale, care ne învred-
niceşte să primim darurile Sfântului Duh. Adevărata
viaţă – cea întru Hristos şi în Biserica Sa, depinde de Mitropolitul Nicolae Corneau al Banatului, împărtăşindu-se
nevoinţa duhovnicească cea adevărată, îndreptată spre ci ereticii, în cadrul ceremoniei de sfinţire a bisericii greco-
rugăciune şi credinţă. Potrivit învăţăturii lui Hristos, omul catolice „Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii” din
este unit cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Împărtăşanii, a Timişoara, ce a avut loc în 25 mai 2008
Euharistiei. Şi a zis lor Iisus: „Eu sunt Pâinea cea vie Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă
care S-a pogorât din Cer; de va mânca cineva din Pâinea Ratzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună
aceasta, va fi viu în veci; şi Pâinea care Eu voi da, împărtăşirea – n.ed.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nu
Trupul Meu este, pre care Eu îl voi da pentru viaţa lumii. trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor
Amin Amin grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului din cel de al doilea mileniu creştin”. Altfel spus, nu
Omului, şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă trebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile
întru voi. Cela ce mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele promovate de Biserica Catolică după schismă, e de ajuns
Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia pre el în ziua ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque, pe
cea de apoi. Că Trupul Meu adevărat este mâncare, şi care Biserica a declarat o eretică încă înaintea Marii
Sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă Schisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867.
Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece, şi Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme
Eu întru el” (Ioan 6, 51-56). pe ortodocşi la împreună-rugăciune, ci vor să se ajungă
Taina Sfintei Euharistii îl uneşte pe om cu Dum- şi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă Tradiţia
nezeu, pe care îi uneşte apoi în Trupul lui Hristos, care Bisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în aceas-
este Biserica. Nu este şi nu poate fi Sfântă Împărtăşanie tă problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu
în afara Bisericii. Sfântul Duh, Cel ce transformă Sfin- care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se
tele Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos, nu se pogoară împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea
peste o adunătură de eretici, ce s-au depărtat de la Adevăr. ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împăr-
Potrivit Sfinţilor Părinţi, euharistia ereticilor este hrană tăşesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui
dracilor. De aceea, Euharistia nu poate fi găsită decât în Hristos”. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şi
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Asta pâinea [ereticească] sunt împărtăşire de potrivnicul”.
înseamnă că Sfânta Împărtăşanie se găseşte doar în Bise- Creştinii ortodocşi trebuie să stea neclintiţi, ştiind că
rica Ortodoxă, şi nicăieri în altă parte. În afara Bisericii grupările religioase care deviază de la ortodoxie nu au şi
Ortodoxe, nu există Taine. Dumnezeu – Sfântul Duh se află nu pot avea Sfinte Taine. Împărtăşirea heterodocşilor cu
în toate Sfintele Taine, prin Întruparea Fiului Său, a Dum- Sfintele Taine, pe baza inter-comuniunii practicate de că-
nezeu-Omului. tre ecumenişti, nu este altceva decât o pângărire a Sfintei
Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de Euharistii, hulă împotriva Sfântului Duh, pentru care
interesantă între îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea Însuşi Domnul grăieşte: „Tot păcatul şi hula se va ierta
de Taină şi împărtăşirea la eretici. El i a scris unei egu- oamenilor; iar hula care este împotriva Duhului, nu se
mene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împrotiva
„Ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te Fiului Omului, se va ierta lui, iar oricine va zice
împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de împrotiva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul
Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32).

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 10
Replica Episcopului Sofronie Suceveanul
pe marginea unei cărţi semnate de părintele Ştefan Argatu
Recent, la Editura «Mila Creştină» a apărut o carte calendarului. Lovind în aşezămintele Bisericii lui
cu titlul Stiliştii în România. Istoric. Adevăr. Hristos, ei declară un război lui Dumnezeu, mascat însă
Îndreptare (documente), având binecuvântarea înalt prea- sub fraze abile. Vorbind despre aceştia, Sfântul Ioan
sfinţitului Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Gură de Aur ne sfătuieşte: „atunci când intri în luptă cu
Alături de filosofările şi graiurile ritoriceşti înşelătoare, oamenii, mai poţi nădăjdui spre izbândă; însă, când intri
aduse împotriva credinţei dreptslăvitoare, autorul îndrăz- în luptă cu Dumnezeu, nebun de-ai fi, tot trebuie să te
neşte, fără sfială, să adauge chiar şi injurii nejustificate înfricoşezi de Cel care are putere să sece marea şi să
asupra sfinţeniei vieţii Sfântului Ierarh Glicherie. Şi pentru răstoarne munţii”. Fără a aduce injurii personale la
că din nou se loveşte cu pumnal de fier în Biserica drept- adresa autorului şi pentru a nu-i răspunde cu aceeaşi
slăvitoare de Răsărit, întru smerenia duhului şi Darul lui monedă a „idioţeniei teologice” de care a dat dovadă, voi
Dumnezeu, mă văd dator, ca păstor al turmei lui Hristos, încerca să dezmint afirmaţiile sale, lipsite de canonicitate
după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, să iau drept scut şi morală bisericească, făcând apel la scrierile şi hotă-
de apărare sabia cuvântului lui Dumnezeu, pentru a rârile Sfinţilor Părinţi.
putea răspunde clevetirilor în materie de credinţă şi a Pentru un cititor familiarizat cât de cât cu tainele
injuriilor blasfemiatoare şi nedrepte, aruncate asupra teologiei Sfinţilor Părinţi, va fi lesne de observat, încă
sfinţeniei vieţii unor oameni pe care Dumnezeu i-a pro- din prefaţa cărţii, că anumite idei semnate de arhi-
slăvit prin semne şi minuni. „Neamul acesta viclean şi episcopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor seamănă în
preacurvar” (Matei 12, 39) încă mai cere semn. Dar semn mare parte cu un eseu de interpretare folosit de ereticii
nu se va mai da lui... sectanţi. Astfel, marele prelat al Bisericii de stil nou vrea
În cei 65 de ani să convingă cititorii folosind numai anumite crâmpeie
de prigoană reli- din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi interpretându-le în duhul
gioasă, nu de zavistiei teologice, ce transpare din toate paginile acestei
puţine ori comu- cărţi. Atunci când vrea să convingă că opera de instituire
niştii au făcut uz a calendarului gregorian ar fi fost una „potrivită şi nece-
de forţă fizică sară”, marele prelat se foloseşte de cartea de căpătâi a
împotriva mona- Bisericii Ortodoxe – Pidalionul, din care citează: „pentru
hilor şi credin- că şi noi vedem că isimeria (echinocţiul) a rămas cu 11
cioşilor Bisericii zile înapoi”, după care se opreşte, pentru ca nu cumva
Ortodoxe de Ră- înşelarea să-i fie vădită. Şi cum este onorabil ca adver-
sărit din Româ- sarul să fie înfrânt cu propria sa armă, acelaşi citat îl
nia. De data a- preluăm şi îl continuăm, fiindcă sensul afirmaţiei din
ceasta, ispitito- întregimea ei se deduce, iar nu din anumite crâmpeie
rul care ne în- după cum fac ereticii. Şi iată ce zice citatul în marea lui
cearcă tăria cre- parte: „ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi
dinţei şi a sme- au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica
reniei, şi-a schim- pretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduiala
bat tactica, tre- care ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi Latinii
când de la atacu- mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decât
rile fizice la cele de conştiinţă bisericească şi trezvie. Şi pe pândirea vremilor (adică pe a echinocţiului, care s-a
desigur că umblând în lung şi-n lat şi-a găsit destui uce- pogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului I
nici, purtători de titluri teologice pompoase, obţinute în la 21 Martie) şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nu
facultăţile teologice ecumeniste, patronate de Biserica de necinstească pe cei 318 de Dumnezeu purtători şi de rane
stil nou şi înfrăţite cu seminariile catolice din Apus. purtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumne-
Având un dispreţ nedisimulat faţă de întreaga zeiasca luminare, socotindu- i pe aceştia ca pe nişte fără
moştenire patristică a Bisericii Ortodoxe, şi călcând în de minte, şi ocărând Biserica pe maica noastră a tuturor.
picioare întreaga Tradiţie şi canoanele ei, aceste triste Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşit
personaje de pe scena Bisericii de stil nou nu sunt altceva Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine, din
decât nişte măşti ce interpretează un rol sinistru într-o amărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-au
comedie a minciunii, ce durează din anul 1924 şi până pricinuit din osebirea aceasta, şi din dezbinarea cea din
astăzi. Prin îndemnarea vrăjmaşului mântuirii noastre şi Catoliceasca Biserică. Fiindcă zice „Nu poartă grijă
în spiritul unei răzbunări care pică anapoda unui cre- Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a
dincios (cu atât mai mult unui preot!), ei şi-au pus în vremilor şi a zilelor, de cât pentru singură unirea şi
minte să treacă prin sita întinată a ecumenismului în- pacea. Şi vezi iubitul, cum Dumnezeiescul Hrisostom
treaga tradiţie şi canonicitate a Bisericii Ortodoxe, sub numeşte schismatici pe Latini, pentru că din nou au
pretextul unei pledoarii insipide în favoarea schimbării izvodit Pascalia lor şi Calendarul, nu pentru că nu este

TRADIŢIA ORTODOXĂ
11 Nr. 25, Septembrie 2009
aceasta, după echinocţiu dreaptă. Pentru că şi noi vedem ce-i era pe plac. Nu cu o aşa viclenie întunecată se cuvine
că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi. Ci a lovi împotriva canonicităţii şi tradiţiei Bisericii
pentru că cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o Ortodoxe!
vinovăţie neiertată, după acestaşi Sfânt. Că zice întru 22222
acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paştile în această
vreme, ori în aceea, după 21 a lui Martie, să zicem,
precum facem noi, ori după 11 a lui Martie, precum fac
Latinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva
Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire, şi a face împe-
recheri şi despărţiri, şi a deosebi pe sineşi pururea de
Obştescul Sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat,
şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă.
Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea,
care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeau
cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-au
pogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din
21 martie, unde o au găsit Soborul I. Cinstind mai mult
pe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimea
echinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paş-
tilor noastre o tulburare, nici vătămare Blagocestie. Iar
mai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte Lati-
nilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile,
ori cu Iudeii, care este împotriva acestui Apostolesc
Canon, ori mai înainte de Iudei. Şi cum că mai mult
place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a
zice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şi
a Calendarului Latinilor, este văzut din minunile ce au
arătat şi arată până acum pentru aceasta. Căci în părţile
Heliopolis cei din Egipt, unde sunt Piramidele cele două
mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune ca
aceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu a Preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul
Latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de În argumentul său, autorul spune că cel ce cade sub
oameni. De care să umple un câmp lat, care stau până neascultare este caterisit, iar în consecinţă, Darul Sfân-
în Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se tului Duh nu mai lucrează prin preoţii şi episcopii aflaţi
văd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreo în schismă. Deci schismaticii, cupă cum conchide pă-
basnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de Istoricii rintele Ştefan Argatu, „au pierdut continuitatea harului
vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, apostolic”. Este corect până aici. Însă părintele Argatu,
şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusali- în ciuda pregătirii sale teologice pe care o şi afişează, nu
mului, care în hronograful Arabicesc îl povesteşte fila stăpâneşte bine noţiunea de schismă. Tocmai din acest
266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice mai motiv, pentru a convinge cititorii şi pentru a-l îndrepta pe
jos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înainte autor, fac apel la dicţionarul enciclopedic, care denu-
vestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut meşte schisma bisericească ca fiind „o abatere în ches-
şi Proorocul Iezechiel). Dar scrie şi pomenita Coresie, că tiuni mai mici sau nesupunere, manifestată faţă de con-
Paştile scria către Papa Leon (precum se arată în ducerea legitimă bisericească; este deci o dezbinare
Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecând conştientă în cele bisericeşti”. Şi dacă tot cerem părerea
Paştile, Răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar Apusenii în 25 unor erudiţi în ştiinţele lumeşti, atunci cu atât mai mult
a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a se cuvine a cere sfatul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pre-
umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nu cum Sfântul Vasilie cel Mare, care zice: „schismaticii
la al Latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patri- sunt cei care se osebesc (despart) de Biserica Soborni-
arhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ce cească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecare
s-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru, întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndreptat.”
şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut un Deci după cum marele Vasilie mărturiseşte că cei
Paisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămădit care se despart de Biserica Sobornicească se numesc schis-
de o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în pia- matici, şi după cum şi marele prelat Pimen al Sucevei
tră uşoară, numită Chisira.” Mai sus, am redat în între- afirmă în prefaţa acestei lucrări că problema calendarului
gime textul la care face aluzie marele prelat. Aşa cum fac nu poate fi ridicată la nivel de dogmă, iată cum prin
furii de cele sfinte ca să îi înşele mişeleşte pe cei ne- aceste două mărturisiri se poate dovedi vinovăţia de schis-
ştiutori, şi părintele Ştefan Argatu a extras numai ceea mă a celor ce „pentru oarecare întrebări bisericeşti”

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 12
(adică devansarea echinocţiului) au instituit noul ca- Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul
lendar, cu de la ei putere. Biserica Ortodoxă de Răsărit Ieremia (1587);
din România şi-a păstrat linia tradiţională în materie de Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul
credinţă. Sinodul Bisericii noastre nu a schimbat nimic Ieremia (1593);
din rânduiala strămoşească a Bisericii, iar prin aceasta, Sinodul local al Ierusalimului, condus de patriarhul Dositei (1670);
fără a fi lipsiţi de modestie, dar cu simţ de răspundere, Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Agatanghel
(1827);
afirmăm că Biserica Ortodoxă de Răsărit se identifică din
Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Antim (1895);
punct de vedere tradiţional, dogmatic şi canonic, cu Bi-
Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim
serica Sobornicească. Deci în cazul nostru nu poate fi (1902);
vorba de schismă, ci schisma aparţine celor care s-au Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1903);
rupt de Biserică, adică celor care au încălcat canoanele Sinodul local de la Petrograd, condus de mitropolitul Macarie (1903);
Sfinţilor Părinţi şi au stricat Tradiţia Bisericii atunci când Sinodul local de la Bucureşti, România (1903);
au redus posturile (Postul Sfinţilor Apostoli) chiar până Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Procopie
la desfiinţare. Trebuie ştiut că Biserica noastră nu s-a (1903);
raportat niciodată la Biserica de stil nou, în sensul că ar Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim
privi-o ca etalon de autoritate sau stăpânire. Biserica (1904);
noastră are ca etalon Biserica Una, Sfântă, Soborni- Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei
cească şi Apostolească, zidită pe temelia celor şapte (1921).
Sfinte Sinoade ecumenice şi toate celelalte locale, deoa- După 1924:
rece Mântuitorul nostru, Iisus Hristos nu a întemeiat mai Sinodul local de la Alexandria, condus de patriarhul Fotie (1924);
multe Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, Sinodul local de la Antiohia, condus de patriarhul Grigorie (1924);
despre care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1924);
16, 18). Cine s-a alăturat schismei din Apus, adică cei ce Sinodul local din Cipru, condus de arhiepiscopul Chiril (1924);
au adoptat calendarul nou, au devnit schismatici, deoa- Sinodul local de la Karloviţ, condus de mitropolitul Antonie Hrapoviţki
(1926);
rece reforma calendaristică reprezintă o lucrare neca-
Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1935);
nonică şi antibisericească. Noul calendar suferă de mai
Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Cicladelor (1938);
multe lipsuri, raportate la hotărârile canonice ale Sino- Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Matei al Atenei
dului I ecumenic de la Niceea, privitoare la data Paştelui (1949);
creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile canonice din Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Hrisostom al Florinei
horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul că Biserica (1950);
de stil nou a primit acest calendar doar în schimbul Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Agatanghel (1957);
statutului de patriarhie, acest lucru o împinge pe aceasta Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras
într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească, (1974);
îndepărtându-se de dogmatismul şi canonicitatea ei. Însă Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Andrei al Atenei
schisma nu reprezintă numai o urmare directă a anate- (Mateiţii) (1985);
melor date împotriva ei de către Sinodul marilor Patri- Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras
arhii Ortodoxe din lume, ci ea se datorează nemijlocit şi (1985).
introducerii inovaţiilor în materie de credinţă, potrivnice
caracterului sobornicesc şi Tradiţiei Bisericii Soborni-
ceşti şi Apostoleşti, întărită prin cele şapte sfinte Sinoade
ecumenice. Astfel, cei care s-au alăturat schismei
Bisericii Romei au devinit la rândul lor vinovaţi de schis-
mă, deci schismatici. De aceea, Biserica noastră nu se
raportează la Biserica de stil nou ca la o instanţă supe-
rioară în materie de autoritate bisericească, ci ca la o
Biserică schismatică, ce s-a rupt de sobornicitatea Bise-
ricii Apostolice, odată cu acceptarea noului calendar de
sorginte catolică şi cu prăznuirea Paştelui în acelaşi timp
cu catolicii, în anii 1926 şi 1929. Noi ne alăturăm
Sfintelor Soboare ale Bisericii Ortodoxe din toată lumea,
ce au osândit calendarul gregorian şi pe cei care l-au ac-
ceptat. Pentru a arăta gravitatea schismei în care a căzut Cele scrise mai sus ar trebui să îl facă pe părintele
Biserica de stil nou prin calendarul gregorian, prezentăm Ştefan Argatu să reflecte mai mult asupra schismei din
mai jos sfintele soboare ecumenice şi locale care au Biserica Ortodoxă Română din 1924. Cele precizate de
osândit reforma papistă a calendarului. autorul acestei lucrări în argumentul introductiv, adică
Înainte de 1924: „cei schismatici au pierdut continuitatea harului apos-
Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul tolic, sunt caterisiţi şi Darul Sfântului Duh nu mai lu-
Ieremia (1583); crează prin episcopii sau preoţii lor” li se cuvine lor,

TRADIŢIA ORTODOXĂ
13 Nr. 25, Septembrie 2009
adică slujitorilor Bisericii de stil nou, pe bună dreptate. Iată, deci cum în aceşti ani nu s-a respectat nici dispoziţia
de la Sinodul I din Niceea cu privire la scara pascală, şi
22222 nici cea cu privire la paştele evreilor.
Într-un alt loc, părintele Ştefan afirmă că „Biserica
Ortodoxă Română în întregime sărbătoreşte Paştele după 22222
regulile de la Sinodul I ecumenic de la Niceea” ceea ce Cât priveşte problema celor 30 de zile despre care
nu este prea adevărat. Aş vrea să îl întreb pe acest autor: spune părintele Ştefan că ar trebui să le îndreptăm dacă
pentru ce Biserica de stil nou se foloseşte de două ca- mergem după calendarul iulian, îi răspundem că în nici
lendare - de calendarul iulian pentru data Paştelui şi un caz adoptarea calendarului gregorian nu era şi nici nu
calendarul gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă? De este cea mai potrivită soluţie de rezolvare a acestei pro-
ce se preface că uită de ruşinoasele momente din 1926 şi bleme astronomice. Diferenţa dintre anul calendarului
1929, în care Biserica de stil nou a îngenuncheat în faţa iulian şi cel solar putea fi anulată; acest lucru este valabil
presiunilor eretice apusene? În anul 1926, luna plină a şi astăzi, datorită anului bisect. O zi în plus la 4 ani rea-
fost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 martie. liza legătura perfectă între cer şi pământ. Iar cât despre
data echinocţiului, care cu toate că variază astronomic,
noi trebuie să respectăm poruncile Sfinţilor Părinţi şi
pentru cât va fi lumea, în Biserica lui Hristos data echi-
nocţiului de primăvară va fi tot 21 martie, după cum se
vede din citatul extras din Pidalion, de la începutul
acestui articol.

22222
Ajungem la o frază îndrăzneaţă a autorului, care
spune că „sărbătorile nu-şi pierd din sfinţenia lor, dacă
sunt ţinute după un calendar sau altul”. Complet eronat!
În Biserica Ortodoxă, totul este reglat funcţie de tipicon,
şi avem mărturie în acest sens cuvintele Sfântului
Serafim Sobolev, care afirmă: „Cineva poate spune că
încălcarea Tipiconului nu este un mare păcat, fiindcă nu
S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună este o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mântui-
plină, care a fost la 12 aprilie când luna plină (a lui torului Hristos: «De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi
martie) a fost pascală, adică după echinocţiu (21 martie). fie ţie ca un păgân şi vameş» (Matei 18, 17) nu vorbesc
La această dată, evreii au sărbătorit paştile. Toate ţările direct de încălcarea unor sau altor dogme ale adevărului
ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima duminică de credinţei noastre?” Mai grav este că încălcarea tipico-
după ziua în care a fost luna pascală), adică până la 19 nului bisericesc determinat de fixarea sărbătorilor cu dată
aprilie, când au serbat Paştile după pascalia şi calendarul fixă după calendarul papistăşesc, a condus în multe rân-
iulian. duri la desfiinţarea Postului Sfinţilor Apostoli. În Bise-
În acest an, Biserica Ortodoxă Română a oficiat rica de stil nou, situaţia postului Sfinţilor Apostoli în
paştele la data de 22 martie/4 aprilie, înaintea paştelui anii 1945 şi 1956, după calendarul gregorian, a fost
evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii. Biserica Ortodoxă următoarea:
Română s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedent duminică 24 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh,
în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştile complet izo- dar şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul;
lată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă aba- luni 25 iunie s.n. - Sfânta Treime, dar şi necanonicul
tere se adaugă şi încălcarea canonică în ceea ce priveşte lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
relaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan şi (în săptămâna de harţi);
nici după Paştele ortodox. marţi 26 iunie s.n. - (începutul postului Sfinţilor
În anul 1929, luna plină a fost iarăşi nepascală (la 16 Apostoli Petru şi Pavel). După Tradiţia Bisericii, este
martie), deci mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptat săptămâna de harţi!
încă 29 de zile până la data 15 aprilie (duminică) când miercuri 27 iunie s.n. - post;
luna era pascală. De la această dată s-a mai aşteptat încă joi 28 iunie s.n. - post;
7 zile, până în viitoarea duminică, 22 aprilie când toate vineri 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
celelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştile urmând Situaţia Postului Sfinţilor Apostoli în anul 1983, după
pascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiul calendarul gregorian, a fost următoarea:
calendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştile duminică 26 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh,
la 18/31 martie, tot înaintea evreilor ca şi în 1926, fără a dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor
respecta măcar scara pascală 22 martie – 25 aprilie şi Apostoli Petru şi Pavel;
izolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori, luni 27 iunie s.n. - Sfânta Treime, harţi, dar şi
încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la paştile iudaic. începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 14
marţi 28 iunie s.n. – post; verg spre disoluţia Ortodoxiei. Este destul să amintesc de
miercuri 29 iunie s.n. - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Declaraţia de la Balamand, acel document adoptat de
Ambele situaţii sunt necanonice din punct de vedere Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe
al tipicului bisericesc tradiţional. Pogorârea Sfântului data de 23 iunie 1993, în Mănăstirea Balamand din
Duh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea Sfântului Liban. Unul dintre cele mai acute simptome ale degrin-
Ioan Botezătorul, ultima dată tradiţională pentru această goladei spirituale din lumea contemporană este aşa-
sărbătoare fiind 13 iunie, iar tipicul bisericesc nu are nici numită „Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Uni-
o indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia din anul 1983, tatea Creştinilor”, care se desfăşoară anual în perioada
ea nu mai suportă comentarii: postul începe în ziua Sfin- 18-25 ianuarie. Iniţiat cu scopul de a reuni toate cultele
tei Treimi, în săptămâna de harţi! Situaţie catastrofală! creştine într-o singură Biserică mondială, acest demers,
Biserica Ortodoxă a stabilit în acest Tipicon (ghid al în care a fost angrenată şi Biserică Ortodoxă Romană,
sărbătorilor bisericeşti) hotare exacte ale timpului, în ale urmăreşte, de fapt, deformarea trăirii duhovniceşti în Hris-
căror limite se prăznuiesc sărbătorile fixe ce cad în tos şi modelarea tipului de credincios care să întâmpine
perioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoarea în cea mai deplină înşelare, venirea omului fărădelegii,
Sfântului Ioan Botezătorul poate fi numai din miercurea Antihrist.
săptămânii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajunge „Se va ajunge la o unitate din toate punctele de
până în marţea săptămânii a patra a Postului Mare (cel vedere, favorabilă nu numai Răsăritului, dar favorabilă
mai târziu hotar). Însă calendarul gregorian anulează şi Apusului. Va veni o vreme în care şi românii îl vor
aceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbă- recunoaşte pe Papă drept cap al Bisericii, că o concluzie
toresc cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus a unităţii creştinismului”. Oricât ar părea de straniu,
şi despre Bunavestire (25 martie). Conform tipicului biseri- „proorocia” respectivă nu aparţine vreunui ierarh greco-
cesc, Bunavestire se sărbătoreşte în perioada de timp care catolic, ci mitropolitului „ortodox” al Banatului, ÎPS
începe din joia săptămânii a treia a Postului Mare şi se Nicolae Corneanu. Afirmaţia înaltei feţe bisericeşti re-
termină în ziua de miercuri a săptămânii luminate. Însă, flectă poate cel mai fidel, derapajul ecumenic manifestat
după calendarul gregorian, timpul prăznuirii Buneivestiri tot mai pregnant de o serie de teologi şi ierarhi ai Bise-
începe cu 13 zile mai devreme, adică din vinerea primei ricii Ortodoxe Române. Această orientare vine în con-
săptămâni şi ţine doar până în joia săptămânii a şasea a tinuarea unei tendinţe care a făcut din Biserică Ortodoxă
Postului Mare. Dintotdeauna, Biserica a prevăzut coinci- Română, alături de Patriarhia de la Constantinopol, unul
denţa unor mari sărbători fixe cu sărbătorile schimbă- din principalii protagonişti din secolul XX ai dialogului
toare. În acest caz de coincidenţă, Sfinţii Părinţi au ecumenic, dialog care a dus uneori la bagatelizarea şi
stabilit rânduiala exactă a dumnezeieştii slujiri, însă ca- neglijarea dogmelor.
lendarul gregorian anulează şi această regulă a Bisericii
Ortodoxe. Astfel, calendarul gregorian nu permite prăz-
nuirea Buneivestiri în zilele Săptămânii Patimilor, dar
nici coincidenţa acesteia cu praznicul Paştelui, ceea ce
reprezintă o altă abatere de la tipicul bisericesc.
Acestea fiind zise, cred că cititorii s-au lămurit că nu
este lucru plăcut lui Dumnezeu prăznuirea sărbătorilor la
o altă dată decât cea canonică şi stabilită după tipicul
bisericesc care se conduce după calendarul iulian, iar nu
gregorian. Din punct de vedere al credinţei ortodoxe,
această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă de
Tipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă şi aba-
terea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şi
aceasta este clar. Aşa cum nepăsarea noastră faţă de hotă-
rârile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră de
la Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce încălcarea tipi- Mitropolitul Teofan al Moldovei, în rugăciune ecumenică
cului despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipi- alături de Petru Gherghel, episcop catolic de Iaşi
- octombrie 2008
conul este pentru noi legea sfântă, care ne conduce la
dreptmăritoarea săvârşire a slujbelor dumnezeieşti, a Ce fel de sancţiuni canonice s-au luat asupra cazului
sărbătorilor şi posturilor. IPS Nicolae Corneanu, care s-a şi împărtăşit cu ereticii?
22222 Vai vouă, care vă lăsaţi prinşi în cursele lui Antihrist,
Printre rândurile înşirate de părintele Ştefan Argatu căci aşa-zisele „taine” ale ereticilor nu sunt adevăratul
se observă o teamă obsesivă ce se prezintă ca o acuză din Trup şi Sânge ale lui Hristos, ci doar pâine şi vin, iar
partea credincioşilor de stil vechi, aceea că Biserica de creştinul ortodox, împărtăşindu-se din acelea, nu se folo-
stil nou „s-a papistăşit”. Şi pe drept cuvând, e adevărată seşte duhovniceşte, ci, dimpotrivă, păcătuieşte. Înţeleptul
afirmaţia. Biserica de stil nou s-a papistăşit, şi mai grav Solomon spune: „Depărtaţi-vă de apă străină şi din
este că alimentează anumite principii masonice care con- fântână străină să nu beţi” (Pilde 5, 15-16). Sfântul

TRADIŢIA ORTODOXĂ
15 Nr. 25, Septembrie 2009
Apostol Pavel opreşte împărtăşirea cu ereticii, arătând: am avea puterea şi îndreptăţirea să închidem gura pentru
„Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoş- totdeauna acestui mojic în ale teologiei şi mult necu-
tinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa noscător al sfinţeniei vieţii Sfântului Glicherie.
lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele
jertfite idolilor? Şi va pieri întru cunoştinţa ta cel slab,
fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa păcătuind
împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi
faţă de Hristos!” (I Cor. 8, 10-12). Sfântul Ioan Gură de
Aur condamnă pe cei ce se împărtăşesc cu ereticii: „Ascul-
taţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi ai
Domnului sunteţi”, iar Sfântul Ioan Damaschin ne sfătu-
ieşte: „Să ne păzim din toate puterile noastre şi să nu
primim împărtăşanie de la eretici, nici să le-o dăm aces-
tora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi
pentru a nu fi osândiţi împreună cu ei”. Cu privire la
vătămătoarea împărtăşanie a rău credincioşilor, Sfântul
Teodor Studitul precizează: „A primi împărtăşanie de la
un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dum-
nezeu străin, te apropie de diavolul! [...] Atunci când
dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, cre-
dincioşii devin un trup; în acelaşi chip, împărtăşania
eretică împlineşte acelaşi lucru, în cazul celor care se
împărtăşesc de ea, făcându-i pe aceştia un trup care este
împotriva lui Hristos. Mai mult, împărtăşania de la
eretici nu este simplă pâine, ci otravă care vatămă tru-
pul, întunecând şi înnegrind sufletul”. Întrebat fiind
pentru ce nu este în comuniune, pentru ce nu se împărtă-
şeşte cu cei ce propovăduiesc eresul, Sfântul Maxim
Mărturisitorul a răspuns: „Chiar dacă toată lumea ar
începe să se împărtăşească, eu nu pot să mă împărtă-
şesc, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel,
Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara
a dat anatemei chiar pe îngeri dacă ar fi propovăduit
într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă. Voiesc mai Dar, pentru că suntem păstori de suflete în Biserica lui
bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind Hristos, până la o altă denigrare nesăbuită ne limităm
cu ceva înaintea dreptei credinţe”. Sfântul Marcu Euge- numai la această replică scrisă, cu menţinunea că po-
nicul, Mitropolitul Efesului, cel ce s-a împotrivit uniunii de runca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile
la Ferarra-Florenţa, a refuzat cu desăvârşire participarea când credinţa se află în primejdie. Şi atunci când se
la slujbele în comun şi cu atât mai mult coliturghisirea cu vorbeşte despre neascultarea şi caterisirea nejustă a iero-
catolicii. Văzând că mai marii Bisericii slujesc şi se îm- monahului Glicherie din partea Sinodului Bisericii de stil
părtăşesc cu latinii, se adresa poporului, îndemnând: nou, aducem îndreptăţire canoanele care zic: „Se cuvine
„Fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei!” să ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii
Exemplul cel mai frapant de înstrăinare de plinătatea care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce
învăţăturii ortodoxe l-a reprezentat dialogul cu Vaticanul, ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar, se vădesc a fi eretici
concretizat prin adoptarea, de către BOR, a Declaraţiei sau nedrepţi” (Canonul 31 al Sfinţilor Apostoli în interpretarea
de la Balamand (Liban, 1993), care a consacrat un voca- Sfântului Nicodim Aghioritul) sau acesta: „Atunci când epis-
bular ecumenic nou şi s-a materializat prin compromisuri copii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi
serioase în materie de credinţă, făcute de participanţii falşi-episcopi, iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine de
ortodocşi. aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării,
22222 ci din contră, merită cinste” (Canon 15, Sinod I-II). În
Cât priveşte atitudinea plină de bârfă de tarabă, ce această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că,
nu ar trebui caracterizeze comportamentul unui slujitor al dacă episcopul este „nedrept în cele ale Credinţei”, se
lui Dumnezeu, mărturisim că nu recunoaştem nici una cuvine „să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-
dintre injuriile personale aduse asupra Sfântului Ierarh ar fi, ci şi înger coborât din cer” (Omilia la Evrei).
Glicherie. Şi pentru că prin sfatul minţii proaste după Sfântul Teodor Studitul ne mai învaţă: „Avem po-
care s-a condus părintele Ştefan Argatu de la începutul şi runcă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci când
până la sfârşitul cărţii sale, a îndrăznit să lovească în au- cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru, decât
toritatea vieţii personale a unui ierarh, la nivel de insti- am primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelor
tuţie bisericească condusă de către un sinod bisericesc, ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca ne-

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 16
făcând parte din clerul sfinţit” (Epistola I, 24). Cât despre
caterisirea injustă şi necanonică, nici nu mai încape
vorbă. Oare cei caterisiţi de soboarele ecumenice pentru
motivul de inovaţie schismatică în materie de credinţă,
mai au putere să caterisească pe alţii care se despart de
ei după cum şi canoanele poruncesc? O asemenea cateri-
sire este nulă, deoarece pentru caterisirea unui cleric tre-
buie cercetate amănunţit motivele care conduc la aceas-
ta. Motivul pentru care patriarhul Iustinian a declarat
caterisirea ieromonahului Glicherie era unul necanonic,
care privea păstrarea dreptei credinţe, propovăduită de
Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor şapte
Sfinte Sinoade ecumenice. Deşi Patriarhia a invocat vina
neascultării ieromonahului Glicherie faţă de Biserica de
stil nou, ea a uitat să precizeze un lucru foarte impor- Ieromonahul Glicherie la Ierusalim (oct. 1930),
tant, şi anume acela că ea însăşi se afla în neascultare alături de Patriarhul Damian
faţă de Sfinţii Părinţi. modernismului şi ale sincretismului religios. Recu-
În finalul acestui articol, menţionez că de la început, noaştere oficială din partea vreunei autorităţi omeneşti nu
lupta de rezistenţă pentru păstrarea dreptei credinţe în ne trebuie. Rămânem aceiaşi fii ai Ortodoxiei, luptând,
România, condusă de Sfântul Ierarh Glicherie, a avut bine- cu ajutorul lui Dumnezeu, până la ultima picătura de
cuvântare din partea Patriarhului Ierusalimului, Damian, sânge pentru păstrarea dreptei credinţe, rugând pe Dom-
pe care l-a vizitat în anul 1930 şi de la care a primit nul să pogoare de-a pururi asupra noastră Darului Sfân-
Sfântul şi Marele Mir şi antimise în vederea sfinţirii de tului Duh care să ne călăuzească spre mântuire.
Biserici şi slujirea Sfintei Liturghii în dreapta credinţă.
Respingem comuniunea cu Bisericile oficiale angre-
nate în mişcarea ecumenică actuală şi măcinate de bolile

Vânduţi de... „mai-marii poporului”


În preajma sărbătorii Naşterii Domnului din anul 2008, Guvernul Român elabora hotărârea cu nr.
1566/12.12.2008, ce are exact cifră de înregistrare nr. 666 (prin adunarea lui 1 cu 5 din 1566) privind introducerea
cipurilor cu date biometrice în documentele de călătorie. Printr-o altă hotărâre de guvern cu nr. 55/2009 privind
„dispozitivele medicale” implantabile active, se deschidea şi în România posibilitatea legală a implantării cipurilor la
om. Decizia guvernului a fost publicată în Monitorul Oficial la 25.02.2009, chiar în momentul în care Sfântul Sinod
se pronunţa asupra chestiunii cipurilor din paşapoarte. Tot în acest timp, Primăria Municipiului Bucureşti a votat
obligativitatea introducerii cipurilor de identificare radio (RFID) la toţi câinii şi toate pisicile din Bucureşti, inclusiv
la animalele cu stăpâni, sub sancţiunea unor amenzi usturătoare sau chiar dosare penale, în cazul vreunui refuz.
Întrebarea e: Cine urmează a fi marcat cu microcip? Nu cumva noi, oamenii? Tot în aceste împrejurări s-a votat
un proiect de buget pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în care se prevedeau cu 50% mai mulţi
bani pentru salariile preoţilor, ale profesorilor la facultăţile de teologie şi ale personalului ne-clerical. Pentru aceste
cheltuieli, suma prevăzută în proiectul care a plecat din Guvern către Parlament, este de aproape 284 milioane de lei,
faţă de aproape 190 de milioane de lei alocaţi anul trecut. Iată cum păstorii noştri s-au lăsat mituiţi, vânzându-L pe Hristos.
Au început prin a pune cipuri în paşapoarte, dar nu se vor
opri aici! Vor să pună cipuri şi la oameni, mai ales în
situaţia în care, pe 25.02.2009, Patriarhia Romană a
„liniştit” poporul, anunţând că cipurile din paşapoarte sunt
pentru „siguranţa noastră” şi astfel trebuie să fim am-
prentaţi şi urmăriţi că nişte infractori. În şedinţa de lucru
din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, în unanimitate, hotă-
rârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşa-
poarte electronice care includ date biometrice. Motivul
pentru care aşteptările poporului au fost înşelate este urmă-
torul: „conform hotărârii de Guvern nr. 55/2009 se aprobă
implanturile electronice la oameni în scopuri medicale.”
Colb în ochi pentru cei proşti....
Un sinod care susţine o afirmaţie atât de eronată, nu este
de la Dumnezeu. După ce a trădat, „Sfântul” Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii „să rămână statornici

TRADIŢIA ORTODOXĂ
17 Nr. 25, Septembrie 2009
în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadu- şi sunt sub protecţia departamentelor şi ministerelor
lui şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, guvernelor. Rezultatul este acela că în ultimii zece ani, o
vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate,
fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare
excesivă pentru lucruri trecătoare”. Desigur... trecătoare
şi înainte-mergătoare spre osândă.
Este ştiut că dictatura planetară va împinge în curând
guvernele-marionetă din întreaga lume la măsuri extreme
pentru combaterea falsei „crize” economice şi a dezor-
dinilor sociale provocate de aceasta, prin măsuri de con-
trol al populaţiei. Nu vor avea decât o singură soluţie „sal-
vatoare” pentru anarhia pe care o vor provoca: ne vor
obliga să acceptăm cipurile pe mână şi pe frunte, fără de
care nu vom putea cumpăra şi vinde nimic în noua eco-
nomie globală plănuită de Guvernul Mondial din umbră.
Opinia Comisiei Europene, exprimată la 16 martie 2005,
prin Grupul European pentru etică în ştiinţă şi noile
tehnologii, este împotriva implantării în corpul uman a
cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale
a implanturilor de informare şi comunicare constituie o
potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea
democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supra-
vegherii „ar putea fi folosite de către autorităţile statale,
indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra
altora” (pct. 6.4.4).
Cu toate acestea, „Sfântul” Sinod al Bisericii Orto-
Structura unui paşaport biometric
doxe Române, afirmă că nu se încalcă nici un drept prin
paşapoartele biometrice şi că acestea nu ar fi obligatorii. echipă de oameni de ştiinţă a fost alcătuită cu rolul de a
Acest lucru este fals, deoarece statul impune paşapoartele integra aceste tehnologii în planul Noii Ordini Mondiale,
biometrice, aşa cum va impune şi buletinele biometrice, acela de a controla uşor şi discret fiecare persoană din
din anul 2011, lucru care a fost deja precizat şi în studiul lume, în fiecare moment. Din această supraveghere face
„Paşapoartele biometrice, între moderaţie şi pasiune”, parte şi supravegherea economică, încât fiecare persoană
scris de prof. univ. Radu Carp. Tocmai din faptul că paşa- va putea fi observată şi controlată mereu. Fiecare tran-
poartele biometrice sunt impuse populaţiei, decurg o zacţie financiară va fi controlată până la ultimul ban:
serie de încălcări ale dreptului omului, printre care marfa cumpărată, ora, data şi locul tranzacţiei. Acest tip
dreptul la libertatea de conştiinţă, libertatea religioasă, de control cere ca fiecare cetăţean să poarte mereu cu el
dreptul de liberă circulaţie, dreptul la viaţă personală etc. fie o carte de credit, fie echivalentul acesteia împlântat în
Prin urmare, nu s-a considerat că ortodocşii şi alţi corp, adică microcipul.
cetăţeni ai ţării, care au protestat împotriva acestor acte, Cu toate acestea, mondialiştii (Noua Ordine Mon-
ar fi adus o mulţime de argumente serioase împotriva a- dială), sunt obsedaţi de ideea că cineva li s-ar putea îm-
cestor documente, ci numai că manifestă nişte „reţineri”, potrivi; şi mai mult, că adevărul despre planurile lor
iar pentru aceasta cel mult, vor fi toleraţi, o perioadă poate să se răspândească rapid, mai ales în rândul ace-
foarte limitată, cu acte de identitate provizorii. Precizarea lora care s-ar putea împotrivi. Pentru a elimina această
expresă a Sinodului, care vrea să interzică orice fel de teamă, trebuie să se ştie cu exactitate locaţia fizică a fie-
liberă exprimare în cadrul Bisericii e anti-democratică şi cărui om de pe planetă, adică să fie monitorizat în per-
antibisericească. Nici Dumnezeu nu constrânge pe om, manenţă. Acest lucru se face prin controlul economic,
ci i-a dăruit încă de la început dreptul liberei voinţe. pentru că fiecare dintre noi va avea nevoie de card pentru
Pentru ce un sinod tâlhăresc surpă ceea ce Dumnezeu a a cumpăra produse de uz zilnic. Pentru a controla persoa-
dăruit omenirii? La ce se pot aştepta oamenii de la un nele, trebuie ca acest card să poată emite cu „ajutorul”
sinod care ia apărarea unor instituţii nedemocratice şi microcipului informaţii ce vor fi recepţionate de nişte
face jocul oficialilor europeni? staţii special concepute şi amplasate. Dar, pentru că
această carte de credit, poate releva aceste detalii, oa-
Microcipul - pecetea lumii apostaziate menii ştiind acest lucru, se pot feri. De aceea, mon-
Cercetările biologice au scos la iveală lucruri absolut dialiştii au conceput un sistem ce va fi implantat sub
uimitoare despre corpul omenesc. De fapt, nişte oameni piele, astfel încât să nu poată fi respins, refuzat. Noile
de ştiinţă, fără credinţă în Dumnezeu, au ajuns să des- tipuri de microcipuri umane, „semnul” apocaliptic, vor
copere mai mult decât trebuia despre corpul omenesc. permite supravegherea totală, non-stop, în orice punct de
Acum, aceste cercetări şi descoperiri au fost combinate pe planetă, a oricărui individ. Se află în cercetare cipuri

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 18
care vor putea fi conectate la reţeaua neuronală a matei este pe cale de a conecta biocipul cu neuronii, pu-
creierului, oferind astfel posibilitatea pentru cei ce tându-se astfel obţine o armată de „zombi telecoman-
controlează microcipul, să înregistreze imagini daţi”. „Se deschide o poartă în două direcţii”, spunea Kyle
Olson, de la Institutul de Control al Armelor Chimice şi
Biologice. „Pe de o parte avem această armă de tip
Frankenstein, iar pe de altă parte ne putem ocupa de
probleme privind destinul uman: de pildă, implantându-ne
un biocip în encefal vom putea învăţa instantaneu orice
altă limbă”. Acest cip va transmite constant informaţii în
fiecare moment al zilei, care va fi unic pentru fiecare per-
soană, şi care va identifică persoană şi locaţia sa. Totuşi
pentru a se realiză acest lucru, trebuie că cipul să aibă o
baterie unică - ce va fi reîncărcată constant de corpul uman,
datorită fluctuaţiilor de temperatură. Deci cât timp va trăi
persoana, va emite fluctuaţii de temperatură, iar bateria
se va reîncărca constant. După îndelungi cercetări au
ajuns la concluzia că există două părţi ale corpului uman
vizuale şi auditive neuronale, adică exact ce vede şi ce în care fluctuaţiile de temperatură sunt la fel, fruntea şi
aude persoana în cauză. Această tehnică este deţinută mână dreaptă, întrucât s-a descoperit că fluctuaţiile în mâ-
deja de Agenţia Naţională de Securitate. Încă din 1986, na stângă sunt mai scăzute decât în cea dreaptă. Acum,
cercetătorii de la Universitatea din Michigan, în cola- totul este perfecţionat şi se aşteaptă momentul potrivit
borare cu AT&T, declarau că sunt pe punctul de a con- pentru a fi implantate.
trola complet înregistrările acustice neuronale şi de a
transmite semnale acustice în interiorul creierului, omul
putând fi astfel telecomandat. În 1995, un înalt ofiţer al
Pentagonului, Ice Korb, declară că un laborator al ar-

Presiuni ale puterii atee mondialiste


în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (I)
Uniunea Europeană vrea să dicteze data serbării Sfin- tria turismului şi clienţii acesteia, fiindcă înseamnă că în
telor Paşti fiecare an au de vândut un produs diferit, iar în fiecare
În Postul Mare din anul 2009, opinia publică an perioada de vară timpurie de după Paşte începe la date
ortodoxă avea să fie de-a dreptul îngrozită, aflând despre diferite.
propunerea unui anume Fergal Quinn, membru al Sena- Mai toţi oamenii consideră că serbarea Paştelui ca o
tului irlandez (Seanad Éireann), care şi-a arogat rolul de sărbătoare cu dată mobilă e un neajuns, însă presupun că
Sobor Ecumenic, propunând, nici mai mult nici mai pu- e un motiv profund, religios, pentru a aşeza data Paştelui
ţin, decât ca... Uniunea Europeană să fixeze data Paşte- aşa cum o facem, iar bisericile s-ar opune oricărei
lui! Prin această măsură, nu se urmăreşte doar ca orto- schimbări. Nimic mai fals. Acum mai bine de 40 de ani,
docşii şi catolicii să fie obligaţi să sărbătorească Paştele Conciliul II Vatican a explicitat acest lucru atunci când a
în acelaşi timp, ci, la fel ca în cazul Naşterii Domnului, declarat că nu are nici o obiecţie împotriva unui Paşte cu
să se stabilească [de comun acord], o zi fixată în an pen- dată fixă. Un deceniu mai târziu, în 1975, papa de
tru Paşte! Mai jos, redăm fragmente din articolul semnat atunci, Paul al VI-lea, a mers până într-acolo încât a şi
de senatorul Fergal Quinn, publicat în cotidianul Irish propus o dată anume – a doua duminică din Aprilie. Şi
Times: „UE trebuie să ia o decizie în această chestiune, de atunci, de ce nu s-a întâmplat nimic? Majoritatea Biseri-
vreme ce ea afectează vieţile majorităţii cetăţenilor. Anul cilor membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor erau
trecut, Paştele a căzut atât de devreme (la 23 Martie), încât pregătite să accepte, cu o singură şi surprinzătoare excep-
a provocat un mare neajuns celor mai mulţi dintre noi. ţie: Bisericile Ortodoxe refuzau să accepte o propunere
Cred că cei care au copii de vârstă şcolară îşi amintesc care ar fi putut crea impresia că sunt conduse de Roma!
că abia se întorseseră cei mici din vacanţa de Crăciun, şi Nu trebuie să ne surprindă acest refuz, mai ales atâta
imediat a venit vremea unei noi vacanţe. În acest an, vreme cât acestea se definesc mai cu seamă prin indepen-
Paştele cade pe 12 aprilie (n.ed: este vorba de paştele catolic, denţa lor faţă de Roma.
fiindcă cel ortodox s-a prăznuit pe 19 aprilie). Peste doi ani, o În acelaşi timp însă, ele au lăsat să se înţeleagă
sa cadă în 24 aprilie. Asta înseamnă că într-un interval de limpede că nu ar avea nici ele vreo obiecţie faţă de o dată
patru ani avem o diferenţă de 32 de zile. E diferentă între fixă pentru Paşte, atâta vreme cât această propunere nu
a sărbători Paştele înainte ca iarna să se fi încheiat cu vine din partea Bisericii din Roma. Şi astfel, chestiunea
adevărat şi de a o face atunci când primăvara s-a instalat aceasta a stagnat vreme de peste 30 de ani, întruneşte
de-a binelea. Apare astfel o problemă mare pentru indus- acordul majorităţii, însă nu are încă un conducător ca-

TRADIŢIA ORTODOXĂ
19 Nr. 25, Septembrie 2009
pabil să îi reprezinte toate interesele religioase. Cine va interesant de observat componenţa Comitetului prepa-
umple acest gol? Sunt de părere că Uniunea Europeană rator al Comisiei consultative şi tehnice de Comunicaţie
este organismul ideal pentru a prelua această idee şi a o şi Tranzit, instituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Să
duce mai departe. UE are toate motivele să fie implicată, vedem cine îndrăznea să decidă în privinţa stabilirii
pentru că acest subiect nu este doar unul religios, ci afec- unei date fixe a Paştelui creştin:
tează vieţile seculare ale majorităţii cetăţenilor, fiind toto- Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în
dată o piedică în calea eficienţei şi a performanţelor chestia reformei calendarului.
economice. Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din
imperiul britanic, Londra.
Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păs-
trarea fixităţii zilei de Sâmbătă.
Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.
Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.
Profesor Adolf Keller, secretarul general al consiliului ecu-
menic al creştinismului practic.
M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum,
numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.
M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru calendarul
mondial.
M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru
calendarul internaţional.
M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al
calendarului fix.
Motivele invocate de ei erau exclusiv geo-politice şi
economice, aceştia neîncercând nici măcar să îşi ascundă
lipsa vreunui interes faţă de latura bisericească. Ne sur-
Biserica Ortodoxă Română şi momentul 1930 prind proiectele de reformă calendaristică şi de stabi-
În anii ’20-’30 ai secolului trecut, scena politică lizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară, din cercurile cele
mondială consemna momente istorice în care presiunile mai îndepărtate de Biserică, de la directorii de bănci şi
internaţionale au luat forma unor acţiuni în forţă şi foarte industrii şi din partea instituţiunilor de tranzit şi transport,
bine organizate. Se puseseră bazele Societăţii Naţiunilor, care şi-au centralizat acţiunea într-o comisiune specială
un organism care anticipa ONU, luându-se în discuţie şi de studii, instituită de Societatea Naţiunilor.
organizându-se demersuri pentru închegarea unei Europe În faţa acestei situaţii de presiune, Sinodul B.O.R. a
federale. În sfera religioasă, se făceau paşi mari spre ali- cerut Pr. Prof. Gheorghiu să întocmească un raport cu-
nierea Bisericii la Noua Ordine Mondială. Eforturile orga- prinzător privind această chestiune. Răspunsul părintelui
nismelor masonice mondialiste erau conjugate în direc- a fost mai mult decât tranşant, şi se prea poate ca Bise-
ţia impunerii unei date comune a Paştilor, pentru toate con- rica de stil nou să îi datoreze şi în prezent mai mult decât
fesiunile creştine şi, mai mult decat atât, Bisericii Ortodoxe. este dispusă să recunoască. Curajul l-a făcut să ridice
În România perioadei interbelice, istoria biseri- glasul nu numai împotriva sferelor de presiune şi interes
cească a consemnat un moment aproape unic de rezis- secular, ci chiar împotriva atitudinii laşe şi apostate a
tenţă a Bisericii de stil nou împotriva acestor demersuri Patriarhiei Ecumenice. Iată mai jos câteva pasaje intere-
antihristice – un act eroic care a venit nu din partea sante din răspunsul părintelui adresat Sinodului B.O.R.:
ierarhilor Bisericii, de vreme ce patriarhul Miron Cristea
era un fidel executor al ordinelor venite pe linie politică Ce spun Sfinţii Părinţi despre Paşte? (Sinodui I din
- ci de la o mână de teologi laici, plini de curaj, care au Niceea, 325)
mărturisit adevărul cu orice preţ. Acest moment impor- Despre prăznuirea Paştelui ne spune Sfântul Apostol
tant şi foarte puţin cunoscut a fost consemnat în revista Pavel: „Curăţiţi dar aluatul cei vechi, ca să fiţi frămân-
bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care tătură nouă, precum sunteţi fără de aluat. Că Paştile
au fost datele acestui important moment? noastre Hristos pentru noi S-a jertfit.  Pentru aceea să
Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. prăznuim, nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul
Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi răutăţii şi al vicleşugului; ci întru azimile curăţiei şi ale
a primit din partea Sinodului B.O.R. sarcina de a adevărului” (I Corinteni, 5, 7-8).
examina problema stabilirii unei date fixe a Paştelor, Echinocţiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase
problemă ridicată de broşura Societăţii Naţiunilor la 24 martie, peste 384 de ani (adică pe vremea Sinodului
intitulată „A patra conferinţă generală a comunicaţiilor I ecumenic de la Niceea, din anul 325), ajunsese să cadă
şi a documentelor de tranzit preparatorii, vol. I: Reforma la 21 martie. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I, care s-au
calendarului”. Acolo se propunea rectificarea calenda- ocupat de problema uniformizării datei Paştilor, au ob-
rului gregorian, şi stabilirea unei date fixe a paştelui - de servat acest lucru şi au hotărât ca pe viitor să se con-
exemplu, în cea de-a doua duminică din aprilie. Este sidere ca dată a echinocţiului de primăvară ziua de 21

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 20
martie. Astfel, în cadrul Sinodului ecumenic de la Niceea, nii, data Paştelui nu poate fi aceeaşi pentru fiecare an. În
s-au stabilit patru reguli privitoare la data prăznuirii anul 325, echinocţiul de primăvară a fost la 21 martie şi
Paştelui şi anume: s-a hotărât de Sfinţii Părinţi de la acest sinod ecumenic
ca nimănui să nu-i fie iertat a schimba această dată a isi-
meriei (echinocţiului) după care se stabileşte data Paştelui.
După hotărârea canonului 7 apostolic, Paştele tre-
buie prăznuit în prima duminică de după echinocţiul de
primăvară. Data Paştelui este legată de două fenomene
cereşti: echinocţiul de primăvară (21 martie, dată neschim-
bătoare) şi luna pascală (sau plină, cu dată schimbă-
toare). Luna pascală poate cădea mai devreme sau mai
târziu faţă de echinocţiul de primăvară, ceea ce deter-
mină instabilitatea datei Paştelui. Dacă luna plină cade
începând cu 21 martie se numeşte lună pascală, iar dacă
cade mai înainte de 21 martie se numeşte nepascală şi se
mai aşteaptă încă 29 de zile (perioadă după care Luna
revine în acelaşi punct) după care apare următoarea lună
plină şi de aici încolo se socoteşte data Paştelui.
Dacă luna plină cade pe 20 martie se socoteşte a fi
nepascală. Trebuie să se mai aştepte încă 29 de zile,
adică până la 18 aprilie. În aceste condiţii Paştele se va
prăznui abia în prima duminică de după 18 aprilie. Deci
18 aprilie + 7 zile (intervalul unei săptămâni) = 25
aprilie, cea mai târzie dată. Dacă luna plină cade pe 21
martie, Paştele poate cădea chiar şi pe 22 martie, aceasta
fiind cea mai timpurie dată a prăznuirii Paştelui, cea mai
târzie rămânând ziua de 25 aprilie, caz în care luna plină
va fi înainte de 21 martie.
Exemplu: 20 martie = lună plină – lună nepascală; se
5 Paştele trebuie prăznuit întotdeauna după primă- mai aşteaptă 29 de zile până pe 18 aprilie. Se poate
văreasca isimerie (echinocţiul de primăvară); întâmpla ca 18 aprilie să fie duminică, caz în care se va
5 Paştele nu se cade a se prăznui în aceeaşi zi cu evreii; mai aştepta încă 7 zile, până duminica viitoare, adică
5 Paştele nu trebuie să se ţină nici odată mai înainte de până pe 25 aprilie. Dacă luna plină va fi în zilele de 21,
primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară), ci 22, 23… martie = lună pascală. De va fi duminică, se
după cea dintâi lună plină a lui martie, care va fi după aşteaptă până duminica viitoare, când se prăznuieşte
echinocţiu. Paştele; de nu va fi duminică, se prăznuieşte în prima
5 Paştele să se ţină după cea dintâi duminică care va fi duminică de după ziua în care a apărut luna pascală.
după luna plină a lui martie (Pidalion, pag. 8).
Primele două reguli le avem din canonul 7 al Sfin-
ţilor Apostoli, iar ultimele două sunt stabilite de pre-
daniile Sfinţilor Părinţi. Pentru inexactitatea mişcării lu-

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!


„Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim, cu
participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă
pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a va
momi pe voi, ca să vă atragă în ispită” Sfântul Lavrentie al Cernigovului (foto stânga).
De-a dreptul şocantă proorocia, dar adevărată. Prepoziţia „anti” în limba greacă are
înţelesul de „împotrivă” dar şi de „în locul”. Aici e marea înşelăciune, fiindcă Antihrist
se va prezenta pe sine ca fiind Hristos şi toate neamurile pământului i se vor închina lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: „A căruia venire este dupre lucrarea satanei întru toatã
puterea, şi semne, şi minuni ale minciunii. Şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei
pieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască. Şi pentru
aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă ei minciunii. Ca să se
judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tes. 2, 9-12)
adică, prin lepădarea de Hristos, vor cădea în înşelarea lui Antihrist.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
21 Nr. 25, Septembrie 2009
Istoricii Bisericii vorbesc despre trei mari căderi ale necesare implementării deciziilor papale. Rezoluţiile sale
omenirii: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei de la Roma, nu au caracter de drept internaţional, fiind încălcate cu
şi toate numai din pricina necredinţei în cuvântul lui uşurinţă de membrii săi. Autoritatea mondială de care
Dumnezeu. vorbeşte papa Benedict nu este nici ONU, nici UE, ci o
Pe data de 29 iunie 2009, Papa Benedict semna entitate politică nouă. Având în vedere faptul că acestei
enciclica socială „Caritas în veritate”, în care apar câteva autorităţi i se cere să aibă putere reală de decizie, reiese
afirmaţii şocante prin progresismul lor. Astfel, Papa că ea va fi diferită de ONU sau UE. Deci trebuie să ne
consideră că: „pentru gestionarea economiei mondiale, aşteptăm la o entitate politică dotată cu toate caracteris-
pentru asanarea economiilor lovite de criză, pentru pre- tice suveranităţii statale. UE a reuşit să strângă în jurul
venirea agravării crizei şi a adâncirii dezechilibrelor, său statele europene şi să le orienteze spre o mreajă a
este urgentă înfiinţarea unei reale autorităţi politice mon- reglementărilor şi instituţiilor supra-statale, dar ceea ce
diale”. În opinia Suveranului Pontif, această entitate, care lipseşte însă deocamdată Uniunii Europene este capaci-
ar constitui „un grad superior de organizaţie la scară in- tatea de cuprindere mondială şi existenţa acelei poliţii şi
ternaţională, pentru gestionarea globalizării”, ar trebui acelei armate care să completeze caracterul de supra-stat.
„să procedeze la o dezarmare integrală, la asigurarea se- În discursul său, susţinut în catedrala Saint Paul,
curităţii alimentare, la protejarea mediului şi la reglarea primul ministru Gordon Brown sublinia necesitatea „unei
fluxurilor migratorii” iar autoritatea politică mondială structuri de control financiar globale, a unei monezi mon-
„trebuie să fie subordonată realizării binelui comun, „să diale şi a unei bănci mondiale” completând prin aceasta,
fie recunoscută de toată lumea şi să se bucure de putere schiţa noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine
efectivă pentru a fi în măsură să ofere fiecăruia secu-
ritate, respect, justiţie şi drepturi.”
Nobile deziderate! Dar toate măsurile preconizate mai
sus au nevoie de o intervenţie statală masivă şi organi-
zată la nivel planetar. Vaticanul a dat primul semnal pu-
ternic al alinierii depline a instituţiilor clericale la înfăp-
tuirea şi instaurarea unui guvern mondial cu principii so-
cialiste, un fel de a chema toare religiile lumii spre „rea-
lizarea unităţii spirituale a tuturor oamenilor”. În numele
cui s-ar face toate acestea? În numele lui Antihrist, de
vreme ce papa, în ecleziologia Bisericii Catolice, este
numit „capul Bisericii”, iar afirmaţiile sale oficiale pe
chestiuni de credinţă sunt catalogate drept „infailibile”.
Astfel, papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic
în a promova concepţiile masonice ale elitelor mondiale
în structură Bisericii Catolice, alegând forma unei enci-
clice, o formă de prestigiu şi autoritate îndeajuns de mare Vatican
pentru a da greutate istorică acestui cuvânt papal, şi de tip nou. Deci pe de o parte asistăm la configurări ale
lăsând însă judecarea caracterului infailibil să reiasă din relaţiilor de tip diplomatic între statele lumii, iar pe de
tipul de adresare folosit. Prin papa Benedict, Biserica Ca- altă parte se observă o reîntregire între marile confesiuni
tolică şi-a afirmat viziunea categorică a necesităţii in- creştine, realizată nu în numele lui Dumnezeu, ci în
staurării unei autorităţi mondiale politice şi spirituale, numele unui lider „providenţial”- Antihrist.
ceea ce e necesar în vederea întronării lui Antihrist.
222222
22222 Politica externă a ONU şi UE cheamă sub sceptrul
În acceaşi enciclică, papa Benedict se referă la insta- lor toate statele lumii, încât toate statele trebuie să se
urarea unui stat mondial efectiv, cu putere reală de pre- înscrie pe aceeaşi traiectorie politică a întemeierii noii
siune. Căci ce poate însemna expresia „capacitatea de a ordini mondiale. Însă paralel cu acestea are loc o re-
face să-i fie respectate deciziile” decât că această autori- configurare a relaţiilor dintre Biserică Ortodoxă şi cele-
tate politică mondială va deţine puterea de a-şi pune în lalte confesiuni eretice. Odată cu alegerea noilor patri-
aplicare scopurile? arhi în Răsăritul Europei, Daniel al României şi Kirill al
În enciclica papală de faţă, se vorbeşte special de o Rusiei se observă semnale tot mai puternice de apropiere
entitate politică ce va fi caracterizată prin cuprinderea şi re-negociere între Ortodoxie şi cultele eretice, punctul
mondială şi prin existenţa unei forţe de constrângere care final urmărit fiind Marele Sinod Pan-Ortodox, catastrofal
să garanteze că nu va fi nici un loc autonom şi indepen- pentru Ortodoxie prin obiectivele reformatoare şi mo-
dent de autoritatea mondială pe glob. Dar această autori- derniste asumate.
tate mondială întrece cu mult limitele organizaţiilor ONU Vechile neînţelegeri, dintre patriarhatele ortodoxe şi
sau UE. ONU este o organizaţie care întruneşte majori- cele pan-ortodoxe vor fi rapid rezolvate, atunci când în-
tatea statelor lumii, dar care nu are deloc instrumentele tâistătătorii Bisericii Ortodoxe, cum s-au şi exprimat în

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 22
acest sens, vor garanta crearea autorităţii mondiale politice, cu putere efectivă de aplicare a deciziilor papale. În acest
sens e de înţeles pentru ce se încălzesc relaţiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe şi Vatican, iar Vaticanul, la rândul
său, slobozeşte puternice semne de prietenie către patriarhiile ortodoxe. Este de înţeles de ce mai toate vizitele mari-
lor şefi de stat pe plan politic, se soldează şi cu o invitaţie adresată papei de a vizita ţările în cauză. Biserică Ortodoxă,
încălcând principiile canonice ale Sfinţilor Părinţi, s-a apropiat puternic de Vatican, motivând (motivaţie ce se
regăseşte şi în justificările făcute de patriarhul României) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secula-
rismului şi imoralităţii. Astfel zis, pentru a combate imoralitatea este nevoie să ne înfrăţim cu ereticii. Iată un rău pe
care vrem să-l surpăm printr-un rău şi mai mare, o mare amăgire pentru lumea ortodoxă, dar care are succes numai
la cei naivi. Oare pentru a înlătura anarhia trebuie să te faci frate cu dracul? Elitele mondiale, politice şi clericale,
vorbesc necontenit şi obsesiv de pace, înţelegere şi justiţie socială, dar în acelaşi timp lumea este panicată, lipsită de
înţelegere şi nedreptăţită. Şi în aceste vremuri apocaliptice e normal să fie aşa, odată ce se aşteaptă venirea lui
Antihrist şi instaurarea Noii Ordini Mondiale, după care... Judecata lui Dumnezeu.

Despre necazurile şi ispitele „subţiri” ale sfârşitului de veac


de Sfântul Ignatie Briancianinov
Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine,
au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei au
avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremu-
rilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proo-
rocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerile
Părinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmă
vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor
fi acordate nici puterile psihice şi duhovniceşti, nici bel-
şugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi
vor câştiga mântuirea cu mare greutate.
Un oarecare cuvios egiptean a căzut într-o zi în
răpire şi a avut o vedenie duhovnicească. A văzut trei
călugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce le
striga: „Luaţi aripi şi veniţi la Mine!” După ce au auzit Arhimandritul Arcadie, stareţul Mănăstirii Sfântul
această voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şi Chiril din Novooziorsk, mutat la Domnul în 1847, ne
au zburat deîndată pe celălalt mal. Al treilea a rămas spune următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare,
singur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. În eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utre-
cele din urmă, a primit şi el aripi, dar nu de foc; acestea nie, şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulbu-
erau atât de slabe, încât a traversat marea cu mare frică, rarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: fără să vreau,
întâlnind foarte multe piedici. Adesea, puterile îl lăsau şi am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam,
se învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început să căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată
strige cu o voce tânguitoare - când ridicându-se deasupra l-am văzut în faţa mea pe ocrotitorul mănăstirii noastre,
valurilor, când fiind acoperit de ele. Din când în când, Sfântul Chiril. El mi-a zis: „De ce eşti abătut? Nu ştii tu
ajungea din nou deasupra, iar apoi epuizat cădea în că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin
vârtej, strigând din nou, ridicându-se câte un pic… în ispite?” Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit.
sfârşit, sleit de puteri, a ajuns la malul celălalt. Primii Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu
doi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pe - căci aşa era Arcadie - o pace profundă.
când cel de-al treilea reprezintă monahismul vremurilor Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a făgăduit, neca-
de pe urmă, sărac atât ca număr, cât şi ca fapte (Ioan zurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de
Colov, Pateric, Alba Iulia, p. 99).
astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne
Într-o zi, Sfinţii Părinţi din Pustia Schitică vorbeau încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi
proorocesc referitor la neamul de pe urmă: „Ce-am făcut ispitelor de care ne lovim! „Drept aceea smeriţi-vă sub
noi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avva Mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi în
Ishirion a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dum- vreme. Toată grija voastră aruncând spre Dânsul, că
nezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor veni după Acela se grijeşte pentru voi” (I Petru 5, 6-7).
ei. Avva a răspuns: „Ei vor împlini pe jumătate ceea ce Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri,
am făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: „Şi ce vor face împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta
cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: „Ei nu este voia lui Dumnezeu cu noi. În cele mai multe cazuri,
vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încer- încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt
caţi de ispite, şi aceia dintre ei care vor stărui până la neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări.
sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri”. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită

TRADIŢIA ORTODOXĂ
23 Nr. 25, Septembrie 2009
unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că
ispitele evidente, grosolane şi violente îi insuflă omului o râvnă puternică şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele.
Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate.
Ele nu provoacă râvnă în inimile noastre, ele nu trezesc o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de somn şi aruncă
duhul nostru în stare de toropeală. Ele te copleşesc şi încetul cu încetul îţi consumă puterile psihice, te aruncă în plic-
tiseală şi în lene; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.
Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de
către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în
mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire!
Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi
nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare pentru a distruge din lume
adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară (!), cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom
vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de
Hristos. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satana le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai
eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Iconarul frumuseţii nepieritoare (I) – Fotie Kontoglou


„Pentru mine, arta bizantină reprezintă un absolut al artelor. Cred în ea precum cred în Ortodoxie. Doar acest tip de artă – şi
numai ea, îmi hrăneşte sufletul, prin puterea ei profundă şi misterioasă; doar ea îmi astâmpără setea duhovnicească, pe care o simt
în mijlocul pustiului neroditor, care ne înconjoară la acest veac... În comparaţie cu arta bizantină, toate celelalte genuri ale artelor
lumeşti pălesc. Ele îmi par a fi cu totul vulgare, silindu-se către multe, când, de fapt, un lucru singur trebuieşte...”

Iconografia ortodoxă
Un eseu despre o artă închinată slujirii lui Dumnezeu
de pururea-pomenitul pictor Fotie Kontoglou
„Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia,
ci să vă schimbaţi la faţă, întru înnoirea minţii voastre,
ca să cunoaşteţi voi, care este voia lui Dumnezeu cea
bună şi plăcută şi deplin” (Romani 12, 2).
Credinţa întru Hristos este revelaţia Adevărului
dumnezeiesc, descoperit nouă de Cuvântul întrupat al lui
Dumnezeu, iar acest Adevăr este cunoştinţa despre ade-
văratul Dumnezeu şi lumea duhovnicească înconjurătoare.
Dar această lume duhovnicească nu este totuna cu ceea
ce oamenii numeau – şi numesc încă – drept lume sau viaţă
spirituală.
Hristos numeşte această credinţă drept băutura cea
nouă sau pâine pogorâtă din Cer. În Ortodoxie - cea care
viază şi înnoieşte pe cel credincios, totul este făcut spre
înnoirea prin naşterea din nou. De aceea, şi arta s-a năs-
cut din necesitatea de a-i exprima tainele necuprinse cu Maica Domnului Oranta (Rugătoarea)
mintea, îmbrăcând, treptat, forma duhului ortodox. Ea - frescă de Fotie Kontoglou
este o artă cu totul diferită de orice alt fel de manifestare această pricină, arta Bisericii Ortodoxe ridică înţelesurile
artistică, fiindcă nici credinţa întru Hristos nu se poate ase- acestei lumi către o sferă mistică, luând manifestări şi
măna cu nici o altă credinţă, deşi ochii celor puţin sau fenomene înconjurătoare, pe care le supune unei minu-
deloc credincioşi ar putea găsi unele asemănări exterioare. nate transfigurări. Ea se mai numeşte şi artă liturgică,
Arhitectura, muzica, pictura, literatura ortodoxă – deoarece, prin intermediul ei, putem gusta esenţa Sfintei
toate aceste comori şi manifestări ale Credinţei – cu toate Liturghii, prin care Dumnezeu este slăvit şi prin care
că folosesc o materie concretă pentru a se exprima (piatră, omul devine asemenea cereştilor netrupeşti Puteri, înţe-
lemn, vopsele, hârtie), sunt menite totuşi spre a hrăni du- legând sensurile şi tainele vieţii fără de moarte.
hovniceşte sufletele celor credincioşi. Operele create în Pictura bisericească liturgică este o artă a slujirii lui
sfera duhovnicească sunt întocmai precum nişte trepte, Dumnezeu, ce s-a format aproape în întregime în Impe-
care suie pe om de la pământ la cer, îngăduindu-i să riul Bizantin, unde a fost dintotdeauna considerată drept
poată vedea dincolo, spre veşnicie, contemplând o lume o Arcă a Credinţei întru Hristos, fiind cunoscută sub
opusă celei materiale în care îşi trăieşte vremelnicia. Din numele de aghiografie - sau pictură sfântă. Ca şi cele-

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 24
lalte arte ale Bisericii Ortodoxe, scopul picturii bizantine
nu este acela de a desfăta simţurile carnale ale văzului,
ci de a le transfigura, ridicându-le la înălţimea unui simţ
duhovnicesc, astfel ca, prin lucrurile văzute ale acestei
vieţi, să putem vedea – întocmai ca printr-o oglindă, ceea
ce se află mai presus de lumea trecătoare.
Prin urmare, această artă nu este nici teatrală, şi nici
iluzionistă. Arta iluziei prin intermediul picturii a luat
fiinţă în Italia, în timpul aşa-numitei ere a Renaşterii, ca
expresie a unui creştinism care, deformat de filosofia ma-
terialistă, a devenit pur şi simplu o formă de cunoaştere
strict lumească, precum şi o manifestare a spiritului Bise-
ricii Apusului, care devenise, încă de pe atunci, o insti-
tuţie lumească. Şi, la fel cum teologia a urmat îndea-
proape filosofiilor antice, la fel şi pictura care a expri-
mat această teologie, s-a format în strânsă legătură cu
arta închinătorilor de idoli din antichitate. Această eră îşi
merită pe deplin denumirea de Renaştere, deoarece, într-
adevăr, ea a fost tocmai o reînviere a unui curent artistic
antic, întemeiat pe percepţia carnală, specifică păgânismului.
„Teologii” acelor timpuri îşi croiau cu greu o cărare
a cunoaşterii, rătăcind pururea prin apele mocirloase ale
filosofiei, nefiind în stare să priceapă şi să guste din
apele limpezi şi proaspete ale Sfintei Evanghelii – această
apă vie şi nepieritoare. Nici pictorii renascentişti nu au
fost în stare să înţeleagă adâncul tainic şi sensurile dum- „Madonna dell Granduca”, sau Maica Domnului în
nezeieşti ale picturii bisericeşti răsăritene – arta bizan- viziunea pictorului renascentist Raphael - un exemplu al
tină. Teologii Evului Mediu afirmau că nu poate exista decăderii artei religioase până la nivelul la care ea se
deplină împăcare între credinţa întru Hristos şi filosofie, confundă cu pictura laică
deoarece ei considerau teologia a fi mult mai simplă de-
Credincioşii ortodocşi, care vreme de multe veacuri
cât filosofia. Cu toate acestea, însă, ei se aflau în postura
au fost hrăniţi cu hrana tare a Cuvântului dumnezeiesc,
de a nu putea răzbate cu mintea în miezul plin de taine
au putut face de la început o distincţie clară între picturile
al acestei simplităţi dumnezeieşti. La fel s-a întâmplat şi
religioase ce pretindeau a o înfăţişa pe Maica Domnului,
în sfera picturii bisericeşti: zugravii au crezut că pot îm-
deşi poate, la o privire de suprafaţă, ei păreau mai simpli
bunătăţi tradiţia statornicită a picturii bizantine, trans-
în gândire decât adepţii confesiunilor apusene. Nu de
formând-o într-o artă mai „naturală”, ce li se părea mai
puţine ori, pictorii din Apus încălcau sfânta tradiţie a
apropiată de lumea înconjurătoare, şi deci mai uşor de
priceput de către privitor. zugrăvirii icoanelor, ce opreşte cu desăvârşire folosirea
Ei s-au aşternut pe treabă... Şi ce au creat? Nişte modelelor de inspiraţie umană, apelând la serviciile
modele copiate din natură: figuri, haine, clădiri, peisaje plătite ale unor femei cu moravuri uşoare. Folosindu-şi
– cu atât mai apreciate, cu cât se asemănau mai bine discernământul dobândit prin adevărata cunoaştere de
lumii reale. A luat naştere astfel o nouă iconografie, tri- Dumnezeu, de-a lungul atâtor secole de creştinism,
butară raţionalismului – o pictură prin care „teologii” bizantinii au putut sesiza de la început declinul „artei”
doreau să explice lumii ştiinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. religioase papistăşeşti, care ajunsese la o asemenea decă-
Dar aşa cum prin raţionalism, nu poţi ajunge la teologie, dere, încât ajunsese să producă portrete şi scene laice.
tot la fel nu poţi crea iconografie prin copierea naturii. Ortodocşii numeau aceste picturi drept picturi ale
De aceea, creaţiile lor sunt lipsite de orice înţeles Fecioarei France – sau Francopanaghia, pentru a o deo-
tainic, neavând nici o trăsătură duhovnicească adevărată. sebi clar de adevărata Maică a Domnului – Pururea
Privind icoanele renascentiste, îţi dai seama că te afli în Fecioară Maria, cea înfăţişată de iconografia ortodoxă,
faţa unei mascarade: o pictură în care sunt înfăţişaţi nişte care a înfăţişat-o dintotdeauna ca pe cea „mai cinstită
oameni care joacă roluri de sfinţi, şi nicidecum în faţa decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât
unor chipuri de sfinţi adevăraţi! Este de ajuns să privim serafimii”. Câtă deosebire există între chipul şi decorul
la diferite picturi ale Maicii Domnului – Madonna, după lumesc al unei picturi religioase renascentiste, şi frumu-
cum au denumit-o catolicii, şi putem vedea cu câtă ipo- seţea dumnezeiască a unei icoane bizantine, înfăţişând-o
crizie a fost surprins chipul său îndurerat de lângă Crucea pe Maica Domnului Povăţuitoarea sau Odighitria, pictată
Golgotei. Lacrimile, tânguirea, gesturile şi mimica – toate de însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca!
acestea sunt false, contrafăcute. Toate personajele acestor Dorind să explice şi să descrie, prin artă, viziunile
false icoane sunt trupuri şi idoli create spre a desfăta supranaturale ale religiei, pictorii apuseni şi-au ales drept
simţurile carnale ale oamenilor superficiali. modele anumite fenomene naturale – nori, apusuri, luna,

TRADIŢIA ORTODOXĂ
25 Nr. 25, Septembrie 2009
stelele şi soarele cu ale sale raze. Prin intermediul aces- oamenilor sfinţi pe care artistul îi zugrăveşte a trecut
tora, ei au încercat să imortalizeze slava cerească şi lumea dincolo de materia acestei lumi, mutându-se către cereş-
nemuritoare, numind drept „spirituale” anumite concepte tile locaşuri, după ce mai înainte s-a curăţit în focul ispi-
sau stări de fapt care erau cel mult sentimentale, emoţio- telor şi luptelor, aici, pe pământ, precum aurul în topitoare.
nale, dar în nici un caz duhovniceşti. Dar toate sforţările Frumuseţea artei liturgice nu este una carnală, ci una
lor erau zadarnice, fiindcă fericirea mântuirii în viaţa de duhovnicească, motiv pentru care, oricine va judeca şi va
dincolo nu este o continuare a fericirii lumeşti a acestei aprecia pictura bizantină folosind criterii lumeşti, va
lumi, şi nici nu are vreo legătură cu desfătarea obţinută în vedea chipurile zugrăvite ca fiind lipsite de frumuseţe,
această viaţă, prin mângâierea simţurilor. Sfântul Apostol ori chiar respingătoare, în vreme ce, în ochii unui om cu
Pavel, grăind Corintenilor despre fericirea gătită celor ce adevărat trăitor în duh ortodox, ele sunt pline de acea
vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu, vorbeşte despre frumuseţe nepământeană, intens transfigurată, duhovni-
„Cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la cească, ce străbate veacuri şi epoci, fiind mai presus de
inima omului nu s-a suit, care a gătit Dumnezeu celor ce orice curent artistic.
îl iubesc pe Dânsul” (I Cor. 2, 1). Sfântul Apostol Pavel spune Corintenilor: „Iar
Cum poate deci această mulţămită lui Dumnezeu, Celui ce ne face pe noi pururea
împărăţie nepământească - ce biruitori întru Hristos, şi arată mireasma cunoştinţei Sale
se află mai presus de tot ceea prin noi în tot locul. Că a lui Hristos bună mireasmă
ce un om poate percepe prin suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc, şi întru
simţurile sale – să fie reprezen- cei ce pier. Unora adică mireasmă a morţii spre moarte;
tată prin intermediul unei arte iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi spre acestea
realiste, care face apel la sim- cine este vrednic?” (II Cor. 2, 14-16), iar Sfântul Ioan Scă-
ţurile sale? Cum poţi picta ceea rarul, despre aceeaşi grăieşte: „Era oarecând un sihastru,
ce se află mai presus de fire şi care, ori de câte ori i se întâmpla a vedea chipuri frumoase
de simţire? Desigur, pictorul de oameni, fie bărbăteşti ori femeieşti, din toată inima sa
poate împrumuta elemente ale dădea slavă Făcătorului a toate pentru acea desăvârşire a
lumii simţite, pentru a se face zidirii, umplându-se de atâta dragoste, încât că vărsa
înţeles; dar, pentru a fi în stare pâraie necontenite de lacrimi. Iar un oarecare, neîncetând
de a exprima ceea ce covârşeşte simţurile, el trebuie să a se minuna, grăia întru sine: «Doamne, au doară cum
dematerializeze aceste elemente, ridicându-le către o se face că pentru unii această frumuseţe trupească se
înţelegere mai înaltă, mutându-le din ceea ce este carnal, face prilej de sminteală şi stricare a sufletului, iar
trupesc, către duhovnicesc, aşa cum credinţa ridică sim - acestuia (adică sihastrului îmbunătăţit), se face prilej de
ţurile omului. „Văzut-am – zice Sfântul Cuvios Ioan Scă- biruire a firii şi dobândire a multor cununi?»
rarul – pe unii oameni plini de patimi trupeşti, care, Oricine poate pricepe frumuseţea în chipul în care o
primind Lumina de sus, au apucat pe calea Domnului, vedea acel cuvios pustnic, adică mutându-i cinstea către
iar Darul Sfântului Duh a schimbat această groaznică Cel ce a zidit-o, se face deja chip al frumuseţii şi desăvâr-
aprindere trupească dinlăuntrul lor într-o dragoste şirii sufleteşti, care rămâne nestricată, şi prin care se va
pentru Dumnezeu, ce nu cunoaşte hotar...” scula din morţi, la Învierea cea de obşte, ridicându-se
Astfel, chiar şi elementele materiale pe care icono- către viaţa veşnică.
grafia bizantină le ia din această lume a simţurilor, sunt
transmutate în sfera duhovnicească, tot la fel cum sufletul

Sinuciderea - un final fatal


A pune capăt vieţii, după propria noastră voie, e cea mai groaznică şi fatală greşeală, care nu se mai poate
îndrepta. Atâta timp cât nu acceptăm ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre pe Dumnezeu, putem fi oricând supuşi
robiei diavolului şi înghiţiţi de nesăţietatea poftelor, care împing spre deznădejde şi sinucidere. Sfântul Apostol Pavel
spune Corintenilor: „Toate îmi sunt slobode, ci nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt slobode, ci nu toate zidesc”, iar
pentru cine înţelege sensul existenţei pământeşti, este evident faptul că sinuciderea reprezintă actul final al lepădării
de Dumnezeu, fiind o consecinţă a deznădejdii şi a necredinţei.
În anumite momente ale istoriei, în diferite credinţe păgâne, existau unele interese laice, considerate a avea
valoare morală superioară, pentru care jertfirea vieţii era îngăduită, fiind chiar o datorie morală. Mai târziu, în era
creştină, jertfirea vieţii a căpătat un nou sens, atunci când ea se făcea pentru Dumnezeu şi pentru apărarea credinţei.
Sinuciderea însă nu a fost şi nu va fi aprobată niciodată de morala creştină, fiindcă ea înseamnă curmarea conştientă
şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti - fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin
neîmplinirea unor acţiuni, care sunt necesare pentru susţinerea vieţii, de pildă alimentarea. Definiţia ei arată limpede
că numai omul este capabil de sinucidere, el fiind unica fiinţă pământească înzestrată cu raţiune şi voinţă liberă. În
unele culturi, sinuciderea se află în strânsă legătură cu credinţele religioase false, cu superstiţii, cu modul în care este
privită viaţa de după moarte.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 26
raţională în vederea dobândirii mântuirii sale. Auto-
distrugerea vieţii înseamnă, deci, distrugerea unui bun,
al cărui proprietar propriu-zis este Dumnezeu şi astfel
sinuciderea are caracterul unei răniri şi a unei încălcări
nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei u-
mane, care Îi revine exclusiv lui Dumnezeu.
Libertatea omului nu este un concept anarhic, ci
înseamnă demnitate. Viaţa nu este un dar oarecare, dat la
întâmplare şi a cărui primire sau refuzare ar sta la dispo-
ziţia omului. După învăţătura creştină, de darul vieţii e
legată mântuirea. Primirea vieţii nu e lăsată la discreţia
omului, ci trăirea ei este obligaţie sfântă pentru cel căruia
i se dă. Refuzul acestui dar, adică renunţarea la viaţă prin
acte samavolnice, înseamnă ofensarea lui Dumnezeu -
adică omul, atât de limitat în puterile sale, se semeţeşte
şi se răzvrăteşte împotriva proniei dumnezeieşti.
Sinuciderea este urmarea directă a deznădejdii şi co-
boară sufletul direct în iad, după cum spune şi Sfântul
Filaret al Moscovei: „Deznădejdea este iadul în suflet
înainte de a doborî sufletul în iad”. Păcatul deznădejdii
este păcat de moarte, pentru care foarte greu poţi do-
Spânzurarea lui Iuda
bândi iertarea, pentru că, după natura lui, el se împo-
Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanţă triveşte direct iertării şi închide uşa ce duce către po-
sinuciderii, căci - se întreabă - de ce nu i-ar fi îngăduit căinţă, care singură poate merita iertare şi, mai ales,
omului să-şi curme singur firul vieţii, dacă nu mai vo- pentru că respinge şi se împotriveşte milostivirii lui
ieşte să trăiască? Unele curente religioase condamnă sin- Dumnezeu, care singură poate da iertare. A respinge
uciderea, considerând-o un act de laşitate, pe când altele, milostivirea lui Dumnezeu este o nenorocire mai mare
dimpotrivă, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstire decât păcatele întregii lumi; din care pricină Iuda care s-a
a zeităţilor. deznădăjduit a greşit mai mult decât iudeii. care L-au
În tradiţia niponă, se presupune că sinuciderea răstignit pe Hristos.
(harakiri) curăţă orice pată morală şi asigură înmor- Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat. Atâta
mântare şi amintire onorabile. Budismul admite în unele vreme cât trăim până atunci, ne putem mântui oricât de
împrejurări sinuciderea; principial însă, califică pe sinu- mari ar fi păcatele noastre. Dacă însuşi Iuda în locul
cigaş drept un om care în existenţele anterioare a săvârşit lemnului pierzător ar fi alergat la Lemnul Crucii lui
păcate grele. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind Hristos cu credinţă şi cu pocăinţă, atunci ar fi intrat în
potrivnică legilor lui Allah. La romani şi greci nu întâl- rai, împreună cu tâlharul ce s-a căit, fără nici un fel de
nim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. Pita- arginţi, după cum spune şi Sfântul Inochentie, Arhi-
gora, Socrate şi alţii caracterizează sinuciderea ca impie- episcopul Hersonului.
tate faţă de zei. Sinuciderea este păcat greu. Căci dacă alte păcate
În veacurile din urmă au apărut şi apologeţi stă- lasă totuşi deschisă uşa pocăinţei, sinuciderea desfiin-
ruitori ai sinuciderii: D. Hume, Montesquieu, Bentham, ţează pentru totdeauna o astfel de posibilitate, iar sin-
Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler, ucigaşul se aruncă în suferinţe veşnice. Biserica îl soco-
Westermark o apără pentru anumite cazuri. Aceştia se teşte pe sinucigaş sortit pieirii veşnice şi îl lipseşte de
străduiesc să argumenteze „dreptul omului la moarte”, rugăciunile sale, refuzând să îi săvârşească slujba în-
ca şi când viaţa pământească ar fi fără sfârşit, iar moar- mormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici.
tea - un privilegiu. Ei vorbesc, în termeni entuziaşti Morala creştină nu aprobă sinuciderea în nici o
chiar, de o „etică” şi „filozofie” a sinuciderii, ca de rea- împrejurare şi pentru nici un motiv. Porunca decalogului
lizări strălucite ale culturii moderne. Dar, evident, con- este clară: „Să nu ucizi!” - căci sinuciderea este ucidere.
ştiinţa morală a acestor sumbri apologeţi s-a dilatat până Noul Testament nu cuprinde o poruncă specială, în-
la punctul de a nu condamna faptul aspru reprobat de dreptată direct împotriva sinuciderii, dar porunca de a nu
însăşi legea firii umane. ucide este suficient de lămuritoare şi numai o inter-
Biserica Ortodoxă o condamnă deoarece: pretare interesată şi falsă poate deduce din ea permi-
Sinuciderea este crimă împotriva lui Dumnezeu. siunea sinuciderii. Apoi, citim în Sfânta Scriptură urmă-
Când cineva este proprietatrul unui lucru, el îl poate toarele cuvinte ale Mântuitorului : „Eu merg, şi Mă veţi
distruge după bunul lui plac. După învăţătura creştină căuta pre Mine, şi nu Mă veţi afla, şi în păcatul vostru
însă, viaţa omenească este darul lui Dumnezeu. El este veţi muri. Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci
creatorul şi susţinătorul vieţii umane, deci şi proprietarul ziceau Iudeii: Au doară va să se omoare însuşi pre sine,
ei absolut. Credinciosului îi este dată viaţa spre folosire că zice: Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi?” (Ioan 8,

TRADIŢIA ORTODOXĂ
27 Nr. 25, Septembrie 2009
21-22). Evreii îşi închipuiau că Mântuitorul se va caracteristică intenţia de a nimici arbitrar viaţa proprie,
sinucide. socotind-o fără preţ. Martirii nu intenţionau să-şi taie
arbitrar firul vieţii, nici atunci când păşeau de bună voie
pe rug, fără a aştepta să fie aşezaţi cu forţa. Nu dezgustul
de viaţă, ci curajul creştin faţă de moarte şi statornicia
credinţei îi făceau sa păşească de buna voie pe rug,
pentru a primi moartea ce le era pregătită. Sunt cazuri de
sinucidere provocate de tulburări mintale, de un sistem
nervos deranjat, care împiedică funcţionarea normală a
puterilor sufleteşti. Unele din aceste stări pot fi fără vină
din partea omului, deci nu implică responsabilitate mo-
rală. Cele mai multe, însă, sunt urmări ale unei vieţi dez-
ordonate, deci implică vină şi responsabilitate morală.
Căci nu orice zdruncinare a vieţii morale determină şi o
deranjare a sistemului nervos şi a funcţionării puterilor
sufleteşti, precum de altă parte, nu orice deranjare a
puterilor sufleteşti, nici orice grad de melancolie, de idei
Totuşi, Mântuitorul n-a socotit că ar trebui să se apere de fixe, halucinaţii etc. anulează necesar şi întrebuinţarea
suspectarea sinuciderii, dând o poruncă directă împotriva raţiunii şi a libertăţii morale.
ei. Căci faptul de a arunca suspectarea de sinucidere Sinuciderea este o crimă împotriva firii omului.
asupra Mântuitorului e probă suficientă, că nici în con- Ca oricărei fiinţe vii, şi omului îi este propriu un
cepţia religioasă a evreilor sinuciderea nu avea aprobare puternic instinct al autoconservării, în temeiul căruia el
morală. Deci, nu era necesar ca Mântuitorul să ia ati- se apară împotriva a tot ce-i ameninţă existenţa. Iubirea
tudine specială împotriva sinuciderii, mai ales că justi- de sine, apoi, cere ca omul să preţuiască viaţa după va-
ficarea ei nu se putea face nici prin deducţii din pre- loarea ei adevărată ca primul între bunurile pământeşti şi
ceptele morale, atât de precise ale învăţăturii Sale. temelia oricărei acţiuni morale şi să nu o distrugă ar-
Menţionăm aici că unii apărători ai sinuciderii, în bitrar, intenţionat. Desigur, omul are un drept personal
zelul lor de a-i găsi justificare morală, ar voi să încadreze asupra vieţii sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, şi
în noţiunea sinuciderii chiar moartea Mântuitorului, nu un drept de proprietate nelimitat, ci numai de admi-
întrucât El a mers de bună voie la moarte. E o afirmare nistrare şi folosire raţională. Sinuciderea omoară nu numai
direct potrivnică oricărui raţionament sănătos. Da, Mân- trupul, ci şi sufletul omului!
tuitorul a mers de bună voie la moarte, fiindcă a fost Sinuciderea este o crimă împotriva societăţii şi
ascultător până la moarte - cum se spune în Sfânta Scrip- familiei. Fiecare om are datorii sociale, trebuind, după
tură - dar nu şi-a luat singur viaţa, socotind-o fără preţ, măsura puterilor sale, să contribuie la binele semenilor.
ci a dat-o ca preţ pentru mântuirea noastră. Cuvântul Sinucigaşul însă, dezertează de la toate datoriile sociale.
ultim al sinuciderii este moartea, pe când al jertfei Mân- Totodată, dă altora pildă rea de a nu-şi preţui viaţa pro-
tuitorului este viaţa. prie, ceea ce poate duce şi la dispreţuirea vieţii altora.
Mai citim apoi în Sfânta Scriptură că Sfântul Apos- Afirmaţia că sunt existenţe umane care nu folosesc so-
tol Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsese cietăţii nu poate fi acceptată din punct de vedere moral.
sabia să-şi ia viaţa, crezând că au fugit întemniţaţii Căci cine s-a făcut vinovat cu ceva faţă de societate, are
încredinţaţi pazei lui (Fapte 16, 27-28). Deci încă o probă datoria să-şi repare greşelile şi pilda rea s-o şteargă prin
scripturistică împotriva sinuciderii. Unii califică moartea fapte bune, şi nicidecum să recurgă la sinucidere. Infir-
mucenicilor creştini ca sinucidere, fiind moarte de bună mii, bolnavii dau adesea pildă morală de răbdare, oferind
voie, deoarece erau cazuri când putea fi evitată prin fugă prilej pentru practicarea faptelor milei trupeşti şi su-
sau renunţare la creştinism. Da, au fost cazuri când unii fleteşti. Va urma
creştini şi-au păstrat credinţa prin fugă, iar alţii şi-au
păstrat viaţa prin renunţare la creştinism, după cum alţii
au păşit cu hotărâre în faţa morţii, primind-o cu senină-
tatea pe care o dă credinţa în viaţa de dincolo. Dar nici-
decum nu poate fi vorba de sinucidere, căreia îi este

Graiurile Sfinţilor
Despre iertarea păcatelor prin spovedanie şi pocăinţă
de Sfântul Nicodim Aghioritul
Să ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri:
5 să taie lăstării şi crengile copacilor neroditori.
5 să-i taie şi să le scoată rădăcinile, pentru că dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari.
5 în locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 28
şi noaptea, avem nevoie de pocăinţă” (Cuvântul 20).
5 să-i păzească de animale şi de vitregii până le cresc
5 Frate, dacă veşnic ai în inimă această tristeţe sfâşie-
rădăcinile, se fac mari şi dau roade. Iar tu, frate, că să
toare, să ştii că mult bine face sufletului, pogorând şi
dobândeşti căinţă adevărată ai nevoie de aceste lucruri:
adunând mintea în inimă şi nelăsând-o să-şi mai amin-
5 Să tai lăstării şi crengile păcatului, adică să fii
tească de rele şi de păcate, căci se ştie că dacă ne doare
hotărât din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şi
vreo parte a corpului, mintea noastră este acolo. Această
să te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşa
străpungere va face inima să verse otravă şi cârligul
cum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru că
păcatului pe care l-a înghiţit. O va înmuia, o va smeri şi
lăstării şi crengile sunt faptele noi ale păcatului. Te va
o va face să se dezlipească repede de patimile şi de încli-
ţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dum-
naţiile pe care le dobândise prin păcat. Inima păcătosului
nezeu, amintirea morţii, amintirea Judecăţii lui Dum-
este împietrită şi nesmerită şi fără străpungere nu se
nezeu şi a iadului, deasă mărturisire şi împărtăşirea cu
poate smeri şi nici înmuia, cum se spune: „Inima îndă-
Sfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă Sfânta
rătnică sfârşeşte rău” (Înţel. lui Isus Sirah 3, 26). Această
Împărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de a
străpungere va urca în faţa Domnului Savaot şi aproape
greşi. Te va ajuta de asemenea foarte mult dacă vei evita
că-L va sili să-ţi ierte păcatele, cum se spune: „Judecata
tovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, mai
mea este la Domnul şi durerea mea este în faţa lui
ales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului.
Dumnezeu” (Isaia).
5 Nu ajunge să te
Această străpungere te va face să mănânci şi să bei
ţii departe de păcat, ci
altceva decât mâncai şi beai înainte de a te pocăi, să te
trebuie să-i tai ramu-
îmbraci şi să dormi cu totul altfel şi să-ţi schimbi felul de
rile şi mai ales să-i
viaţă. Astfel trebuie să trăiască cei ce s-au pocăit, în
smulgi rădăcinile, care
smerenie, adică plângând, în puţinătate şi în sărăcie. Aşa
sunt: relele înclinaţii şi
cum bolnavii nu au acelaşi fel de viaţă cu cei sănătoşi,
deprinderi, ispitele, pa-
cum zice Sfântul Grigorie de Nissa în Cuvântul său des-
timile, poftele şi dorin-
pre pocăinţă: „Nu trebuie ca unul care spune că este
ţele care rămân înră-
bolnav să trăiască că cei sănătoşi, pentru că într-un fel
dăcinate adânc în ini-
trăieşte un bolnav şi altfel un om cu sănătatea ne-
mă chiar şi după ce te
ştirbită”. Şi zice tot el în altă parte: „îi făgăduim lui
îndepărtezi de păcat.
Dumnezeu să ne pocăim, dar faptele noastre nu arată că
Ca să-ţi smulgi din
ne ostenim şi că suferim, ci că trăim la fel cum trăiam
inimă rădăcinile tutu-
pe când păcătuiam (…) Ne pocăim numai cu numele şi
ror acestor porniri, is-
nu cu fapta şi căinţa noastră nu dă roade”. Această
pite şi amintiri ale pă-
suferinţă nu este atât de amară încât să te ducă în pragul
catului, trebuie să lupţi,
Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul frate. Iar dacă nu vei
disperării, pentru că o durere care duce la deznădejde
trebuie alungată ca una ce vine de la diavol. Străpungerea
scoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsară
aceasta este dulce şi aduce bucurie, fiind unită cu nădej-
şi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasilie cel Mare: „Aşa
dea mântuirii, cu o preadulce cucernicie şi smerenie, cu
cum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăci-
lacrimi şi uşurarea cugetului. De aceea Sfântul Ioan
nile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a se
Scărarul spune în altă parte: „Eu, atunci când mă gân-
curăţa de păcate, trebuie mai întâi să lepede pricinile
desc la smerenie sunt mirat. Cum de se împletesc sufe-
păcatului, această fiindcă păcatele se nasc unele din
rinţa şi durerea cu bucuria şi fericirea, ca mierea cu
altele şi nu sunt despărţite”. Neîncetată trebuie să fie
ceara? Ce învăţăm de aici? Că smerenia şi cucernicia
durerea inimii, fiindcă neîncetată este şi pocăinţa. De
sunt Darul Domnului şi că sufletul smerit şi cucernic
aceea, frate, şi tu trebuie să ai mereu durere în inimă. Cu
simte o bucurie adevărată, pentru că Dumnezeu însuşi,
cât o ai mai mult, cu atât ai şi mai multă pocăinţă. Cum
în chip tainic, îi mângâie pe cei cu inima zdrobită”.
dispare durerea, cum se depărtează de la tine şi pocăinţa.
(Cuvântul 7 - Despre întristare)
De aceea Sfântul Isaac zice că: „nici o virtute nu este mai
5 În sfârşit, străpungerea îţi va smulge din inimă de-
înaltă decât pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se sfârşeşte
prinderile rele şi obiceiul de a păcătui şi îţi va aduce ade-
nicicând” (Cuvântul 55). Aceasta pentru că în fiecare zi şi
vărata pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Grigorie de
în fiecare noapte păcătuim, toţi oamenii: când cu cuvân-
Nissa. Va face să dispară cu totul nu numai păcatul în
tul, când cu gânduri viclene, gânduri de hulă şi ruşi-
fapte, ci şi dispoziţia şi pornirile inimii spre păcat, gân-
noase, mâniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi
durile păcătoase, ispitele şi atacurile vrăjmaşului asupra
toţi să avem inima îndurerată şi zilnic să ne căim pentru
cugetului. „Pocăinţa este dezlegarea şi ştergerea celor ce
aceste păcate şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu
erau înainte, făptuite sau cugetate” (Cuvânt despre pocăinţă).
numai pentru păcatele noastre trecute, ci şi pentru cele de
O, întristare atât de dulce ce vine din căinţa cea adevărată
acum şi pentru cele de fiecare zi. Sfântul Isaac Sirul
prin harul dumnezeiesc! Întristare ce aduce bucurie şi-l
întăreşte prin cuvântul său: „Trebuie să ştim că în orice
face pe om neispitit sau greu de mişcat spre păcat. Feri-
vreme, în aceste douăzeci şi patru de ceasuri cât ţin ziua
cită întristare ce vine din fericirea neîntristată!

TRADIŢIA ORTODOXĂ
29 Nr. 25, Septembrie 2009
Deci dacă ai învăţat, frate, cum să tăi vlăstarii şi ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şi
ramurile păcatului, înfrânându-te cu hotărâre de la păcat, florile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată, o vor
dar şi cum să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului năpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşa
având inima întristată, învaţă acum cum trebuie să-ţi te îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului David.
sădeşti în inimă în locul copacilor neroditori şi sălbatici, 5 Aşadar trebuie să ocoleşti relele şi să faci cele bune.
pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în locul „Fereşte-te de rău şi fă bine” (Ps. 33, 13). Şi în ultimul
păcatelor. Să sădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânare rând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie să
în locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi, le îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde bine
rădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-le
neîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniseră
patimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şi
vor rodi mântuirea, căinţă adevărată şi iertarea păcatelor
tale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, dia-
volul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi le
smulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui.
Iarăşi, dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se în-
torc patimile. De aceea, părinţii au numit patimile „cele
care se întorc uşor”. Şi când se întorc şi găsesc ţarina
inimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decât
cele dintâi şi astfel „şi starea de pe urmă a omului ace-
luia se face mai rea decât cea dintâi” (Matei 12, 45), lucru
care, iubite, să nu ţi se întâmple niciodată. Acestea patru
alcătuiesc, frate, adevărata pocăinţă. Prin ele o poţi do-
blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cumin- bândi. Biserica Îl roagă pe Dumnezeu în câteva rugăciuni
ţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedrep- anume rânduite, să ne dea dar: „Binevoieşte a ne aduce
tăţii şi al prădălniciei, adică să dai şi ce este al tău. Să la pocăinţa cea adevărată”. Acestea sunt roadele ei. Ele
sădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şi sunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcatele
urii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în locul şi s-a împăcat cu tine.
călcării. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şi
nici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgi
din inimă rădăcinile păcatului şi să laşi apoi locul sterp,

Dragostea de Mucenicie (I)


Lui Dumnezeu i se aduce ca jertfă ceea ce este mai bun

Mucenicia este una dintre cele mai puternice dovezi ale


existenţei Veşnicului Dumnezeu, ale adevărului învăţăturii
lui Hristos, a veşniciei sufletului şi a învierii de obşte ce va
să fie. Mucenicia, ca asemănare a pătimirilor de pe Golgota
ale lui Hristos Însuşi, ca părtăşie la Jertfa lui Hristos şi la
slava învierii Lui, este cea mai lucrătoare propovăduire a
Evangheliei. Mucenicia este desăvârşita împlinire a porun-
cilor evanghelice. Pătimirea pentru Hristos conţine toată
plinătatea unor asemenea virtuţi, precum credinţa bine
statornicită, bărbăţia neclintită, pocăinţa deplină, smerenia
şi ascultarea până la moarte, „şi încă moarte de cruce”
(Filip. 2, 8) şi, în sfârşit, legătura desăvârşirii (cf. Col. 3, 14)
- iubirea lui Dumnezeu.
Mucenicia este acea iubire desăvârşită care alungă
Sfintele moaşte ale celor 14 000 Prunci ucişi de Irod, aflate frica (I Ioan 4, 18), care nu cade niciodată din Adevăr (I Cor.
în peştera de lângă Biserica Naşterii Domnului 13, 8), chiar dacă este ameninţată de moarte. Căci iubirea deja
din Bethleem
a văzut moartea, deja a biruit moartea - moartea sinelui ome-
nesc. Omul nu mai trăieşte pentru sine, ci Hristos trăieşte în el. Şi dacă omul moare cu Hristos, tot cu El va şi învia
în viaţa veşnică. Mucenicia, asemenea grăuntelui de grâu care cade în pământ, devine sămânţa Creştinismului,
aducând rod îmbelşugat. Ea devine temelia neclintită a Bisericii; şi numai pe moaştele mucenicilor lui Hristos se
săvârşeşte Dumnezeiasca Euharistie.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 30
Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii despre Mucenicie ca în ziua învierii să prăznuiască Sfintele Paşti?” Nu
Cu două mii de ani în urmă, pe pământ S-a născut numai pentru această epocă, nu numai pentru contempo-
cu trup Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi ranii noştri, ci pentru toate generaţiile şi mai ales pentru
tot atunci, slavoslovia îngerească Slavă întru cei de sus noi, mucenicii, înainte de toate, sunt martorii învierii lui
lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună- Hristos şi martori ai Adevărului!”
voire! - vestea cea bună a bucuriei cereşti, s-a unit cu
glasul sângelui primilor mucenici, care şi-au dat viaţa Rostul Muceniciei
pentru Hristos Cel Născut - al pruncilor din Bethleem. De ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul de
Viaţa pământească a Dumnezeu-omului „prin Care toate oameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilor
s-au făcut”, de la Bethleem până la Golgota a fost o măr- sale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai lui
turisire completă, care s-a sfârşit prin Cruce. Şi Bise- Hristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sân-
rica, întemeiată de Făuritorul mântuirii noastre, încă de geroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor.
la începutul existenţei sale a fost o Biserică a muceni- Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pen-
cilor ucişi pentru Hristos. În cei două mii de ani ai exis- tru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărarea
tenţei sale istorice, Biserica lui Hristos în credinţa ei noastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate;
nestrămutată fată de Întemeietorul său a luptat chiar până avem Biserica. Datorită lor, prin Hristos, porţile iadului
la moarte, spre adeverirea cuvintelor Lui, potrivit cărora nu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau cel
porţile iadului nu o vor birui. Biserica s-a împodobit cu mai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt,
sângele mucenicilor săi „ca şi cu porfiră şi vison” şi ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şi
neîncetat a fost udată de şuvoaiele de lacrimi ale cuvio- sufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „Mai
şilor săi asceţi. mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva
În limba greacă, cuvântul „mucenic” înseamnă sufletul său să-şi puie pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).
„martor”. „Despre ce au depus mărturie mucenicii?” -
întreabă Sfântul cuviosul Teodor Studitul, la rândul său
mărturisitor. „Despre faptul că Iisus este Hristos, Fiul lui
Dumnezeu şi că în numele Lui se dăruieşte viaţa
veşnică.” Noţiunea martiria, adică mucenicie, înseam-
nă mărturia despre valoarea nepieritoare a vieţii în
Hristos şi cu Hristos, despre bucuria de a fi întotdeauna
cu El, despre hotărârea de a-I rămâne întru totul cre-
dincios Lui, chiar până la moarte... în mărturisirea nu-
melui Lui. Cuvântul „martor” era înţeles în vechime în
sens propriu, juridic”. Şi pentru noi martorul este acela
care prin viaţa şi moartea lui a adeverit faptul că Dum-
nezeu există cu adevărat, că Hristos este Calea, Adevărul
şi Viaţa, căci cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că
Dumnezeu este adevărat. Este acela peste care s-a odih-
nit Duhul Adevărului, Care despre Tatăl şi despre Fiul
mărturiseşte.
Mucenicia este una dintre principalele dovezi de
netăgăduit ale adevărului credinţei întru Hristos: mulţimi
de oameni de diferite stări sociale, de diferite naţiona-
lităţi, care se deosebesc unii de ceilalţi prin condiţiile de
existenţă şi prin forţa fizică, nu numai că dovedesc faptul
că văd Lumina Adevărului, ci sunt şi gata să jertfească
totul: averea, starea socială, familia şi însăşi viaţa dacă li
se cere ca prin această jertfa să confirme statornicia
credinţei lor, a deplinei conştiinţe a apropierii şi a pre-
zenţei Dumnezeului Celui Viu.
„Mucenicul – după concepţia creştină din vechime -
este acela care se uneşte prin cea mai strânsă legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul - Apostol, Prooroc, Botezător,
Înaintemergător, Cuvios şi Mucenic al lui Hristos
Dumnezeu şi acela care Îl mărturiseşte în mod public”.
În vremea „căldicică” a egocentrismului nostru, a indi- Dragostea, aşadar, este sămânţa muceniciei. Dra-
ferenţei noastre, a închiderii în propriul „eu” chiar şi a gostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care
oamenilor credincioşi, trebuie să ne punem neîncetat nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici
nouă şi celorlalţi întrebarea: „Cine sunt aceşti oameni măcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumneze-
plini de jertfelnicie, credincioşi, statornici şi viteji? Cine, iască, de la Duhul Sfânt, care vine din cunoaşterea lui
dispreţuind chinurile, a intrat în cămara cerească pentru Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan

TRADIŢIA ORTODOXĂ
31 Nr. 25, Septembrie 2009
Gură de Aur, tâlcuind Fericirile din Predica de pe Munte arderi de tot cuvântătoare, junghieri închinate lui Dum-
a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor nezeu, oi care Îl cunosc pe Dumnezeu”; întrucât „arde-
şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale rea de tot are loc atunci când este arsă o oaie întreagă
smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dum- sau un bou întreg, fără să mai rămână ceva, precum se
nezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un spune în Lege”; ea este simbolul celor desăvârşiţi. Aşa,
simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi în întregime, s-au adus sfinţii mucenici pe sine jertfă lui
Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a Dumnezeu, şi nu numai pe sine, dar şi ceea ce au în-
scris: „de aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, semnat ei, şi ceea ce au avut ei”.
nici un folos nu îmi este” (I Cor. 13, 3). Prin urmare, nu Despre proo-
oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui rocii şi drepţii
Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva ome- Vechiului Testa-
nesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de in- ment vorbeşte
teres. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de Însuşi Domnul
sine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului de (cf. Mt. 23, 31,
a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Mucenicii mergeau 35) şi martorii
în faţa prigonitorilor nu cu răzvrătire, nu cu nemul- Lui: întâiul Mu-
ţumire, nu cu revoltă, ci blânzi şi smeriţi, ca nişte miei cenic Ştefan, A-
spre junghiere, însă plini de credinţă şi de bărbăţie. postolul Iacov,
fratele Domnu-
Mucenicia în Legea Veche lui, Apostolul
Mucenicia îşi are începutul în Fiul Tatălui Celui fără Pavel şi ceilalţi
de început - în dumnezeiescul Întemeietor al Sfintei Bise- apostoli. Sfânta
rici. Plinătatea mărturiei despre Dumnezeu se descoperă Tradiţie a Bise-
în Persoana şi nevoinţa răscumpărătoare a Domnului ricii conţine măr-
Iisus Hristos, Care spre aceasta S-a născut şi pentru a- turia sfârşitului
ceasta a venit în lume, ca să dea mărturie pentru adevăr mucenicesc al
(cf. Ioan 18, 37). Hristos este Martorul cel credincios şi majorităţii proo-
adevărat (Apoc. 3, 14). Mărturisirea Fiului se desăvârşeşte rocilor: Isaia, Ie-
în mărturia despre El a Duhului Sfânt - Duhul adevărului. remia, Iezechiel
Primii creştini au înţeles că în Noul Testament au ca şi Daniel. În
modele pentru ei prigoana şi mucenicia lui Iisus Hristos Minei, prooro-
şi ale apostolilor Săi. Mucenicia în viaţa Bisericii şi a cul Isaia este
întregii omeniri s-a dovedit a fi legată de Golgota chiar numit „prooro-
prin forma exterioară a nevoinţei. Căci cea mai mare cul mucenic”,
parte a mucenicilor care şi-au dat viaţa pentru numele iar proorocul Ie-
Domnului în decursul primelor trei veacuri ale erei Săvârşirea prin mucenicie a Sfinţilor remia este numit
noastre au avut parte de chinuri asemănătoare Patimilor Climent şi Agatanghel „marele prooroc
(Sinaxar, 23 ianuarie)
lui Hristos: cruce sau lemn, biciuire, spini, străpungerea şi mucenic”. Însă
coastelor. De aceea găsim atâtea feluri de cruci în simbo- este cu neputinţă să separăm mucenicia lor de Crucea lui
listica de la începutul creştinismului. Acestea sunt crucile Hristos, la fel ca şi slujirea lor proorocească - de împli-
mucenicilor, însă în acelaşi timp toate reprezintă Crucea nire a proorociilor. Hristos Însuşi Se pune pe Sine în
Domnului, care este „slava mucenicilor”. Altfel spus, acest rând al martirilor Vechiului Testament, căci El este
Domnul nostru Iisus Hristos le-a arătat dinainte urma- Cununa şi Capul nu numai al Bisericii Nou-Testamen-
şilor Săi chipul suferinţelor lor, a conturat dinainte prin tare, ci şi al celei din Legea Veche.
moartea Sa pe cruce scara pentru cei mai credincioşi şi Biserica Ortodoxă cinsteşte pomenirea celor şapte
mai devotaţi robi ai Săi, le-a dat „un semn” în adevăratul mucenici Macabei împreună cu a mamei şi a dascălului
sens al cuvântului - ca un semn călăuzitor - al drumului lor, învăţătorul Eleazar (pomeniţi la 1 august). În nevoinţa
direct către Cer. lor pentru legile părinteşti (II Mac. 7, 2) se întrezăreşte
După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, multe vălul creştinismului, care a urmat: mucenicii mărturisesc
slujesc ca îndrumare spre viaţa virtuoasă şi spre muce- că muncile şi chinurile sunt pedeapsa pentru păcatele lor,
nicie - „şi raţiunea, şi Legea, şi proorocii, şi apostolii, şi şi exprimă convingerea de obşte, conform căreia Împă-
chinurile lui Hristos, ale acestui întâi Mucenic...” ratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui,
Pomenirea legii şi a proorocilor nu este întâmplătoare. iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică şi cred că
Poruncile grele din Pentateuh cu privire la ritual, cele care cei ce au suferit deja, care puţină durere au suferit, au
se referă la jertfe, au fost prototipurile clare ale muce- ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu.
nicilor creştini. Omilia Sfântului Grigorie Teologul pe Apostolul Pavel, numindu-i pe Macabei, pe prooroci şi
această temă o explică amănunţit avva Dorotei în 21 de pe ceilalţi mucenici ai Vechiului Testament martori, ne
cuvinte de folos: „Sfinţii mucenici sunt jertfe însufleţite, învaţă clar că aceşti mucenici au murit în aşteptarea lui

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 32
Mesia Celui făgăduit, Care urma să vină, a lui Hristos, în Care ei, împreună cu mucenicii creştinismului, vor dobândi
răsplata – învierea şi viaţa veşnică (cf. Evr. 11, 35-40). Căci începătorul şi plinitorul credinţei este Domnul Iisus Hristos,
Care a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi Biserica
mărturiseşte, după Sfântul Grigorie Teologul, că din rândul „celor ce au atins desăvârşirea înainte de Venirea lui
Hristos nimeni nu a atins-o fără credinţa în Hristos” (Cuvânt spre pomenirea mucenicilor Macabei, 13, 245).

În pas cu lumea... sau cu Dumnezeu ?


„Că cine se va ruşina de Mine, şi de cuvintele Mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi
Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri” (Marcu 8, 38).
Adesea ne lepădăm de Dumnezeu pentru a nu fi „de Domnului!” (Marcu 11, 9), la ce putem să ne aşteptăm noi?
râsul lumii”. Domnul a spus despre primii Săi ucenici că Sfântul Antonie de Optina ne avertizează şi el:
„lumea i-a urât pe ei, căci nu sunt ei din lume, precum „Putem, oare, să ne punem nădejdea în lume? Pe cine nu
Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14), dar ura lumii nu tre- a înşelat ea? Pe cine nu a păcălit? Ea făgăduieşte multe,
buie să ne preocupe, pentru că aprecierile lumeşti sunt dar oferă foarte puţine. Numai cei ce nădăjduiesc în
lipsite de valoare, vremelnice şi adesea înşelătoare. Lu- Domnul, după cuvântul Sfântului David, nu greşesc,
mea, care din ce în ce mai mult este o unealtă a dia-
adică nu sunt înşelaţi în nădejdea lor!” Iar Sfântul Apos-
volului, şi-a croit un ţel în al abate pe om de la calea cea
dreaptă. Niciodată însă, ea nu te va duce către scop: tol Petru spune: „Pentru că scris este în Scriptură, Iată
lumea se pricepe să trezească setea, dar nu poate să pun în Sion Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă;
sature sufletul; făgăduieşte totul, dar spre sfârşit – în cea şi cel ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina”(I Petru 2, 6).
mai mare parte – îţi ia înapoi totul.
Vraja lumii e ca spuma mării, ce se izbeşte de stânca
credinţei, iar când se risipeşte, îşi arată, în hăul adân-
cului ei, toate primejdiile pe care le ascunde: dinţii as-
cuţiţi ai rechinilor, stâncile ascunse de valuri, gheţarii,
vârtejurile şi furtunile, ce îl pot înghiţi pe om odată pen-
tru totdeauna. Pentru ce să ne nevoim a plăcea tuturor,
de vreme ce acest lucru este imposibil? Oricât ne-am
strădui, nu îi putem împăca pe toţi. Dacă vrem să facem
pe plac unuia, supărăm pe altul; cel mai adesea însă,
fiecare e interesat de persoana lui, dorind să aibă mai
mulţi acoliţi care să îi mângâie amorul propriu şi să îl
ajute să îşi hrănească patima slavei deşarte. Sfântul
Filaret, Arhiepiscopul Cernigovului spune: „Ţi-e teamă
să faci oamenilor vreo neplăcere şi uiţi de sentinţa rostită Sunt oameni care recunosc şi înţeleg foarte bine
asupra nelegiuiţilor care vor să facă oamenilor pe plac: dezacordul ce există între foarte multe obiceiuri ale acestei
«Dumnezeu va risipi oasele celor ce plac oamenilori» lumi - pe de o parte - şi duhul creştinismului - pe de altă
(Ps. 52, 6)”. parte, dar le e ruşine să meargă pe contrasens faţă de
Oare să fie prea aspră caracterizarea făcută de societate; le e ruşine să fie evlavioşi - de pildă, să-şi facă
Hristos - „neam preacurvar şi păcătos”? Nicidecum! semnul crucii în faţa altora, să păstreze postul la mesele
Aceleaşi trăsături le arată Domnul şi în altă situaţie: din anturaj, să facă nuntă fără muzică, să aibă o ţinută
„Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o socotiţi; iar semnele creştinească, să se ducă la biserică, să mărturisească
vremilor nu puteţi. Neamul viclean şi preacurvar semn adevărul de credinţă, să îşi lase o rudă să meargă la
caută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui mănăstire, etc., fătă teama de a nu fi „luaţi în râs”. Dar
Iona Prorocul” (Matei 16, 3-4). Iată cu ce cuvinte ne arată ar trebui să ne gândim că atunci când va veni vremea
Hristos lipsa de credinţă, făţărnicia şi nestatornicia lumii. Înfricoşatei Judecăţi cu întreg neamul omenesc, nu ne
Ne putem încrede oare veşnic în sinceritatea şi vor ajuta oamenii de a căror frică ne-am abătut de la
iubirea oamenilor? Nu. Până şi vântul e mai fidel direc- faptele evlaviei. Aşa că e mai bine să ne ridicăm dea-
ţiei sale! Istoria a cunoscut nume de oameni mari, ce supra acestui fals simţământ de ruşine, să învingem
erau aclamaţi de mase, pentru ca peste puţin timp să fie teama de „osândirea omenească”, pentru a dobândi în-
huliţi şi chiar ucişi. Dacă nici chiar Domnul nostru, Iisus drăzneală în faţa înfricoşatului Scaun de Judecată.
Hristos, care cu nimic nu a greşit ci numai bine a făcut, Avva Ioan ne încredinţează: „Cugetând asupra ru-
nu a scăpat de insultele şi strigătele: „Ia-L, ia-L, răs- şinii pe care o vei suferi înaintea tuturor popoarelor şi
tigneşte-L!” ale celor ce cu câteva zile înainte strigau: care îi va ajunge pe toţi păcătoşii, te vei uita la ruşinea
„Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele vremelnică ca la o nimica toată. Ce-o să spună lumea de

TRADIŢIA ORTODOXĂ
33 Nr. 25, Septembrie 2009
mine? - spui tu. Dar nu te gândeşti ce-o să spună de tine foarte mult să bea şi l-a înghiţit pe nerăsuflate. Nu i s-a
drepţii lui Dumnezeu care cu dreptul or să judece însăşi părut prea plăcut la gust – era apă caldă cu mentă.
lumea? «Atunci drepţii sta-vor la priveală şi le va fi Închipuiţi-vă ce tulburare l-a cuprins pe săracul învăţător
teamă, dar vor râde de el şi vor grăi: „Iată omul care n-a când a văzut că toţi au început să îşi clătească gura şi
făcut pe Dumnezeu liman de scăpare» (Ps. 52, 8-9); iată nimeni nu a băut această apă. Tulburat, s-a ridicat de la
ce vor spune ei despre tine şi cât e de grozav acest adevăr masă şi s-a jurat în sine că nu va mai merge niciodată la
în gura lor” (Filaret, Arhiepiscopul Cernigovulu). adunări de societate. Dacă pe pământ este atât de neplă-
Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează: „Când cut să nu fii în societatea ta, cu atât mai mult în Cer.
păsările zboară sus în văzduh nu le mai poţi prinde cu
plasa; tot astfel nici pe tine nu te vor prinde mrejele
patimilor şi ispitelor când vei privi spre cele de sus. Cel
ce s-a urcat pe vârful muntelui vede oraşul şi pereţii lui
într-o formă mică, iar oamenii care merg pe pământ îi
par nişte furnici; tot aşa şi ţie îţi vor părea toate cele pă-
mânteşti ca ceva mic ce nu are nici o însemnătate, dacă
te vei ridica pe înălţimile iubirii de înţelepciune.”
Ne aşteaptă „Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri”.
Merită să renunţăm la cinstea de a deveni fii ai lui Dum-
nezeu şi moştenitori ai Împărăţiei celei Cereşti ? Trebuie
să înclinăm balanţa spre ceea ce este veşnic pentru că
„Nimenea nu poate a sluji la doi domni, că sau pe unul
va urî, şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţinea, şi de
altul nu va griji; Nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui
mamona” (Matei 6, 24).
Sfântul Macarie de Optina ne explicitează: „Însă,
atât timp cât slujim lumii, nu vedem negura patimilor,
care întunecă mintea noastră, şi, aflându-ne într-o ase-
menea adormire, nu suntem atenţi la faptul că, făcând Chinurile iadului nu sunt numai mustrări de con-
lumii pe plac, devenim călcătorii poruncilor lui Dumne- ştiinţă, după cum afirmă, abstract şi eronat, concepţia
zeu...” răspândită puternic astăzi. În iad vor fi şi chinuri ale
Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei adaugă: trupului - şi a celui nou, în care vom intra după înviere.
„Lumea dă robilor săi atâţia stăpâni penibili câte nevoi Arhimandritul Serafim Alexiev spunea că după moartea
şi pofte, patimi şi deprinderi au ei.” Sufletul păcătos, trupului, sufletul simte patimile lui în felul în care un
care nu s-a curăţat prin pocăinţă, nu poate fi în adunarea tânăr ce avea un picior amputat simţea din când în când
sfinţilor. Într-adevăr, cum poate să fie un nemilos printre o puternică mâncărime la degetele piciorului ce-i lipsea.
cei milostivi; un desfrânat - printre cei curaţi; un Acest simţământ straniu, ce apare la persoanele cu acest
răutăcios - printre cei iubitori? Un invidios, cum ar putea handicap, devine iritant şi chinuitor, pentru că nu e cu
să se bucure în rai, când vede pe alţii într-o slavă mai putinţă să fie satisfăcut. Aşa vom dori să ne satisfacem şi
mare? patimile după moarte, dar nu vom avea trup şi chiar dacă
Pentru a fi în slava şi împărăţia lui Dumnezeu, tre- va învia, la a Doua Venire, el va fi astfel croit, că nu va
buie să ne obişnuim încă de acum, de pe pământ, pentru mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va
că, altfel - nu că n-ar binevoi Dumnezeu să ne-o dăru- chinui, tânjind după mângâierile acestor patimi, cu atât
iască, cât faptul că nu ne-am simţi noi bine pentru că n-am mai mult cu cât nu vor putea fi satisfăcute.
şti cum să ne comportăm. Am fi în situaţia unui învăţător Pentru a ne izbăvi de sclavia patimilor şi a ne îmbo-
sărac ce a ajuns odată la un mare ospăţ în înalta societate găţi în virtuţi avem două posibilităţi: ori să ne nevoim de
şi a fost aşezat între generali. El s-a simţit neîndemâ- bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine, să săvârşim binele
natic: nu a folosit cuţitul şi furculiţa aşa cum le-au folosit sau să ne smerim şi să răbdăm măcar răul care, fără de
vecinii lui; a legat şervetul şi după ce a văzut că nimeni voia noastră ni se întâmplă, pentru a-l preface în virtute.
nu l-a legat, l-a aşezat pe genunchi dar a alunecat şi a Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis - să afle „piatra
trebuit să-l ridice de jos. Erau multe feluri de mâncare, filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele
iar el a refuzat câteva, pentru că nu ştia modul în care să nepreţioase, să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut
le mănânce. Tot timpul ospăţului a stat ca pe ace şi dorea ei capul – totul a rămas un vis neîmplinit. Doar creştinii
numai să se termine totul. Ceilalţi s-au simţit ca acasă, ortodocşi care cu sinceritate însetează după mântuire
au gustat din toate felurile de mâncare, au discutat cu reuşesc să prefacă totul în aur prin „piatra filozofală”
veselie, au râs. La sfârşit, după desert s-a adus păhărele dată nouă de Hristos ce se numeşte smerenie şi răbdare.
pline cu un lichid albicios, puse pe ceşti mari de sticlă. Mântuitorul îi numeşte fericiţi pe aceia care în viaţă
Generalul, de lângă învăţător, ce a fost servit primul, a pe toate le primesc cu smerenie „Fericiţi cei săraci cu
luat un păhărel şi l-a aşezat lângă el. Învăţătorul voia duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3).

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 34
Ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei pentru că primesc cu smerenie şi bucuriile, şi
necazurile; şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi nedreptăţile; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile!
Pentru a putea dobândi „piatra filozofală”, Hristos ne încredinţează: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi
sufletele voastre” (Luca 21 ,19). Cu ajutorul ei, metalele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, neca-
zurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi duhovniceşti, cum sunt:
iertarea nedreptăţilor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, răbdarea în tăcere a diferitelor clevetiri,
nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.
Smerenia şi răbdarea prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface
ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita
prin rugăciune – şi vei preface sminteala în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te Proniei dumnezeieşti, răbdând
greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate să fie prefăcută
în aur duhovnicesc curat, de multe carate, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Să înmulţim cât mai mult astfel
talanţii daţi!
„Ispitele lumii nu sunt puternice prin ele însele, ci prin slăbiciunea noastră de bună voie. Peştele viu înoată
contra apei, iar cel mort după apă la vale. Un adevărat creştin merge împotriva răului veacului păcătos, iar cel fals
se lasă dus de iuţeala curentului”, spune Sfântul Filaret. De aceeaşi părere este şi Sfântul Tihon de Zadonsk:
„Dispreţuieşte această lume dimpreună cu farmecele ei şi iubeşte numai pe Dumnezeu şi viaţa veşnică şi vei trăi în
lume ca Lot în Sodoma în chip nevătămat.” Fericitul Augustin ne încredinţează: „După cum noaptea nu stinge stelele
pe cer tot astfel necinstea lumii nu întunecă minţile credincioşilor care se întăresc pe tăria cuvântului lui Dumnezeu.”

Chipuri duhovniceşti
Cuvioasa Maria din Gatchina (†1930),
mângâietoarea celor prigoniţi pentru dreptate
„Precum se lămureşte aurul în cuptorul de foc, aşa
şi multele pătimiri curăţesc sufletul, înviindu-l şi întărindu-l către linişte.”
Sfântul Iosif al Petrogradului
În oraşul Gatchina, la 48 de kilometri depărtare de Maica Maria locuia împreună cu sora ei nemăritată,
Petrograd (Sankt Petersburgul de astăzi), înainte de Iulia Alexandrovna, şi cu fratele ei, Vladimir Alexan-
Revoluţia din 1917, trăia monahia Maria, pe numele de
mireancă Lidia Alexandrovna Lilianova. Încă din anii
tinereţii, maica Maria suferea de boala Parkinson, ca
urmare a unei encefalite (inflamaţie a creierului), ce îi
lăsase întreg trupul paralizat şi inert, iar faţa îi era rigidă
precum o mască. Ea putea încă vorbi, dar doar cu jumă-
tate de gură, silabisind încet cuvintele printre dinţi. Era
cu totul neputincioasă, şi avea nevoie tot timpul de cineva
care să o ajute.
Cea mai mică atingere îi provova dureri de ne-
imaginat. În mod obişnuit, această boală începea prin
schimbări psihologice drastice: iritabilitate, o încăpă-
ţânare obositoare în a repeta întrebări stereotipe, un ego-
ism exagerat, manifestări de senilitate etc, drept pentru
care pacienţii suferind de Parkinson sfârşesc în spitalele
de psihiatrie. Dar maica Maria nu numai că nu a decăzut
psihic, dar a arătat şi calităţi sufleteşti, nemaiîntâlnite la
asemenea pacienţi: ea a devenit extrem de blândă, umilă,
supusă, lipsită de pretenţii şi interiorizată. A început să
se roage fără încetare, îndurând durerile cumplite fără
nici un murmur. Şi, ca dar al smereniei şi răbdării sale,
Dumnezeu i-a trimis un dar: mângâierea întristării.
A început să fie vizitată de oameni cu totul străini şi
necunoscuţi, care se găseau în diverse stări de tristeţe,
deznădejde sau depresie. Toţi căutau să vorbească cu ea,
iar după ce plecau, se simţeau împăcaţi şi mângâiaţi în
necazurile lor. Vestea despre această cuvioasă s-a răspân- Cuvioasa Maria Gatchina
dit încet-încet, dincolo de zidurile oraşului Gatchina.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
35 Nr. 25, Septembrie 2009
drovici – mai întâi, în centrul Gatchinei, lângă Catedrala cruce duhovnicească, adică propria sa întristare, cu
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar mai apoi, într-o smerenie, blândeţe, răbdare şi mulţumire, slăvindu-L pe
căsuţă de lemn de la periferia oraşului. Era cunoscută nu Dumnezeu, Cel ce i-a dat această cruce ca prilej de po-
numai de locuitorii din Gatchina, dar chiar şi de cei din căinţă şi mântuire. La urma urmei, este o mare uşurare
Sankt Petersburg. În ziua în care a fost călugărită, când realizezi faptul că starea de deznădejde în care te
împrejurul ei s-au strâns mulţi episcopi, preoţi şi diaconi, afli se datorează neputinţei de a face roade ale pocă-
dându-i-se imediat şi marea schimă. inţei... când conştiinţa îţi este tulburată de un sentiment
În luna martie a anului 1927, Ivan Mihailovici An- de vinovăţie, pentru că ştii că ai nevoie de aceste roade
dreievski a vizitat-o pe maica. Aşteptând să fie primit, el pentru ca să te mântuieşti... De la acest gând, trebuie să
s-a uitat peste fotografiile ce erau înşiruite pe pereţii te duci imediat către părerea de rău pentru păcatele tale,
anticamerei, dintre care două i-au atras atenţia: cea a şi astfel, depresia se va risipi, făcându-şi sălaş adevărata
Mitropolitului Veniamin şi cea a Mitropolitului Iosif de pocăinţă...” Cu aceste cuvinte ale maicii, a fost ca şi
Petrograd. Pe fotografia sa, acesta din urmă scrisese câ- cum cineva a făcut o operaţie pe sufletul lui Ivan Mihai-
teva rânduri emoţionante, dedicate maicii Maria, citând lovici, îndepărtându-i o tumoare... Iar el a plecat vesel,
un pasaj amplu din cartea sa, intitulată În braţele pă- ca şi cum ar fi fost alt om.
rinteşti, pe când Mitropolitul Veniamin scrisese scurt:
„Către mult-preţuita răbdătoare, maica Maria, care,
printre atâţia alţi suferinzi, m-a vindecat şi pe mine, un
păcătos...”

Racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei


În noaptea de 8 februarie a anului 1930, mulţi
monahi şi credincioşi au fost arestaţi de-a lungul ţării.
Multe monahii din Gatchina au fost prinse; printre ele,
Mantia, metaniile şi crucea Cuvioasei Maria se afla şi maica Maria, împreună cu sora ei. Ea a fost
Gatchina acuzată de propagandă anti-bolşevică şi contra-revolu-
Ivan Mihailovici a avut marea şansă de a fi de faţă la ţionară, spunându-se că face parte dintr-o organizaţie de
toate arătările minunatelor ei tămăduiri ale sufletelor rezistenţă anti-comunistă, în conformitate cu paragrafele
bolnave de patima întristării. Un tânăr care căzuse în 10 şi 11 ale Art. 58 din Codul Penal Comunist. Fratele ei
deznădejde după arestarea şi exilul tatălui său, care era a fost şi el arestat. Marea „organizaţie” închipuită de
preot, a ieşit din chilia maicii Maria având un zâmbet prigonitorii bolşevici era deci alcătuită din doar... două
voios pe chip, după ce fusese sfătuit de Cuvioasa să ac- persoane, iar „propaganda” împotriva comunismului era
cepte hirotonia întru diacon, care i se oferise. La fel, o darul ei de a tămădui pe cei aflaţi în întristări. Cei aflaţi
tânără femeie, rămasă de curând văduvă, a fost vindecată la locul arestării au descris înspăimântaţi o imagine în-
de boala întristării, alegând în cele din urmă viaţa mona- grozitoare, plină de batjocură, violenţă şi cruzime, în-
hală, la îndemnul maicii. dreptată împotriva unei monahii bolnave, ce era para-
Intrând în chilia ei, Ivan i-a povestit imediat despre lizată şi incapabilă de a face orice mişcare fizică.
cumplita depresie ce pusese stăpânire cu totul pe el, Acuzaţiile privind „crimele politico-religioase”, în-
având deja mai multe săptămâni de când se chinuia aşa, dreptate împotriva maicii Maria au fost sporite prin
neputând să scape de ea. „Depresia este o cruce duhovni- refuzul său de a-l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie,
cească”, i-a spus ea; „ea este trimisă celor cărora le după infama sa declaraţie de colaborare a Bisericii cu
pare rău de păcatele făcute, dar nu ştiu cum să se statul bolşevic antihristic, din anul 1927, fapt ce a dus la
pocăiască, şi cad iarăşi în cele de mai dinainte... De apariţia unei schisme în sânul Bisericii Ortodoxe a
aceea, doar două leacuri pot tămădui această suferinţă Rusiei. Din această pricină, ea spunea fiilor săi duhov-
a sufletului, care uneori este foarte grea. Omul fie niceşti că „nu există Dar şi nici adevăr în bisericile ser-
trebuie să înveţe să se pocăiască şi să aducă roade ghianiste, de vreme ce ele s-au depărtat de Ortodoxie,
vrednice de pocăinţă, fie să rabde şi să poarte această vânzându-se autorităţilor.”

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 36
Biata suferindă a fost apucată de braţe şi târâtă de doi miliţieni. Apoi, mâinile i-au fost răsucite la spate, fiind
luată din patul ei şi azvârlită direct pe podeaua camionului. Ea a fost dusă direct la Leningrad, unde a rămas vreme
de două luni, înainte de moarte. Apropiaţii ei au aflat unde fusese dusă şi veneau rând pe rând la închisoare, dând
gardienilor mici pacheţele cu mâncare, pentru a fi date cuvioasei. Ele au fost acceptate vreme de o lună, după care,
brusc, au fost refuzate, spunându-li-se fără amănunte că maica Maria a murit în spital. Întotdeauna, asemenea
pacienţi neajutoraţi erau ucişi în secret, iar rudelor le era indicată o cauză falsă a morţii.
Nu se ştie cine a îngropat-o pe maica în cimitirul Smolensk. Mormântul ei este vizitat de mulţi pelerini, care vin
să se roage aici. Ea a adormit în ziua a cincea a lunii aprilie, anul 1930. Fratele maicii, Vladimir Alexandrovici – un
om slăbuţ, uscăţiv, cu o prezenţă distinsă, care a avut grijă de sora sa cu multă jertfă de sine, primind cu răbdare toţi
musafirii care îi călcau pragul, a fost luat imediat cu o altă maşină – aşa-numitul „corb negru”, o limuzină neagră,
folosită în special pentru a transporta victimele arestărilor făcute în miez de noapte. După nouă luni de interogatorii
şi anchete, a fost condamnat la cinci ani de pedeapsă cu închisoarea, într-un lagăr de concentrare din Siberia. Sora
lor, Iulia Alexandrovna, a fost exilată sub o acuzaţie oarecare, rămânând în exil zece ani. Prietenii ei au vizitat-o,
aducându-i hrană. Nu se ştie când sau unde a murit...

De pe raftul de cărţi
Despre desfrâul Europei (II)
Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doi-
intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, sprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe
o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa
decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al
şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi feri-
în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Eu- ciţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale
ropa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veş-
nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune nica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin
aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odini- e cerul şi pământul de slava Ta”.
oară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu îşi recunosc
acestora atunci: „O, fără de minte Galateni, cine pre voi propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi
v-a zavisuit să nu vă plecaţi adevărului, cărora mai a căinţei. Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice
înainte vă era scris Iisus Hristos înaintea ochilor între voi rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei
răstignit? Aceasta voiesc numai să ştiu de la voi: Din înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită
faptele legii aţi luat Duhul, sau din auzul credinţei? Aşa vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dum-
de fără de minte sunteţi, începând cu duhul, acum în trup nezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor reli-
vă săvârşiţi?” (Gal. 3, 1-3). gios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Li-
Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfâr- derii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul.
şeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni Fiecare s-a declarat pe sine infailibil - şi cel care purta cru-
şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Vedeţi cea, şi cel ce purta sabia. Iubitorul de Hristos episcop spune
cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:
alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un
simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adân-
curile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima
spre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ este
împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este
război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O,
amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă
oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc
ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pă-
mântească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din
aceste chinuri şi jertfe pentru Împărăţia Cerurilor... Doar
cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bise-
ricii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor
avere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închine
şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească

TRADIŢIA ORTODOXĂ
37 Nr. 25, Septembrie 2009
„Nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de încât pleacă de la noi”.
ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre.
această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă ur- Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o
mătoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii I-au
în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credin- cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit
cioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi pră-
care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus buşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a
acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor,
ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău.
religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale im- Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar
perialiste. Ea însăşi nu are nici o religie. ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoa-
Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale po- rea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge:
litice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (...)
superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau
„Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în
materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat
animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au
Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful
dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor
animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a
demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de
biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem ur- Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie
maşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai urangutanilor egipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile
şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru
devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune,
dumnezeu în afară de noi înşine”. La aceasta Hristos exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce
spune: „Voi sunteţi mai îndărătnici decât iudeii de odini- este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesince-
oară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca ritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel,
lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipo- Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine
potamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă
vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă”
s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce (demonii cei albi, cu alte cuvinte). Ascultaţi ceea ce spune
venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi du- împăratul şi proorocul David: „Aceştia în căruţe, şi
hoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc aceştia pe cai: iar noi în numele Domnului Dumnezeului
şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă nostru vom chema” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla
veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme
nesuportat”. La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe
de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti
civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate
să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui
care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, frater- Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul
nitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tutu- acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea! Textul a
ror dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit fost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o celulă
străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”. din lagărul de la Dachau, din Germania, de către Vlădica Nicolae
Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar Velimirovici, Episcop al Jicei şi al Ohridei – Serbia (†1956)
voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi
pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost
luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am
fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor
lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia
voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi.
Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin
dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”. Europa
spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar
o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord
cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei
poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţio-
nalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului perso-
nalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 38