Re: pacatele parintilor

de Pr Constantin 05 Iun 2008, 23:16

Draga Elena-Petra,

problema mostenirii pacatelor este una veche... atat de veche ca o gasim in toate religiile (aproape).

Intai de toate (pentru toata lumea!) Vechiul Testament contine multe-foarte multe lucruri care sunt "depasite" - in sensul ca prin Hristos au fost desavarsite. A cita din Vechiul Testament fara a cunoaste integraliatea revelatiei Biblice (macar! - nu mai vorbesc de Sf. Traditie si nici de...) e destul de periculos. Atentie (deci) cu citate din Vechiul Testament, nu este desavarsit.

Prin urmare. In perioada vechi testamentara se credea ca: "Prinii au mncat agurid i copiilor li s-au strepezit dinii" (Iezechiel cap.18,2), adica ca pacatele parintilor cadeau asupra copiilor. Si asa era. Dar nu ca pedeapsa (asa cum se credea si cum se mai crede!!) ci ca neputinta de a se ridica peste pacatele inaintasilor. Cand Dumnezeu spunea (in prestiinta Sa) ca nu li se va ierta pacatul pana la al saptelea neam, nu insemna ca nu dorea ca El sa-i ierte, ci spunea ca pana la al saptelea neam nu va fi nimeni capabil sa treaca (sa se ridice) peste acel pacat. Si nici la al saptelea neam nu exista "puterea" de a trece peste, dar, cumva, in acel rastimp Dumnezeu ii mai "plimba" prin pustiu si pe la neamuri starine doar-doar "or uita" de acel pacat. Aceasta "incapacitate" in Vechiul Testament este datorata lipsei harului divin, fara de care nu se putea trece-lupta ("ierta") cu pacatul. Ca atare si Dumnezeu este "dur" cu acei oameni stiind greutatea - aproape imposibila - a oamenilor de a trece peste un pacat (oricare ar fi el). Pacatul lovea in firea umana cu puteri ireversibile, fara harul lui Dumnezeu omul era cu adevarat descoperit in fata pacatului. De aici grija lui Dumnezeu de a tine oamenii "puri", fara pacat... atat cat se putea.

Primul om care trece peste toate pacatele si care (in Sine) reitereaza toata faptura omeneasca este Iisus Hristos - cel fara de pacat, care ispitit de toate ale lumii (si de demon) - le-a biruit desavarsit. Dar cum nici un om nu era in stare sa reziste ispitelor fara a cadea - a fost necesar ca aceasta "jertfa" sa o faca insusi Dumnezeu. Prin Hristos se reintoarce harul (deci si puterea) in lume - la om.

Acum... tot in Vechiul Testament Ieremia profeteste (de la Domnul): Cap. 31,29-30. "n zilele acelea nu vor mai zice: "Prinii au mncat agurid i co piilor li s-au strepezit dinii". Ci fiecare va muri pentru frdelegea sa; cine va mnca agurid, aceluia i se vor strepezi dinii." Care sunt "zilele acelea"? Evident zilele de dupa venirea Mantuitorului (caci profetii despre acele vremuri vorbeau).

Asadar prin venirea Mantuitorului fiecare va raspunde pentru ale sale si nu va mai spune ca e de la parinti - prin posibilitatea fiecaruia de a apela direct la Dumnezeu. Explicatia Nou Testamentara

este (cum spuneam) reintoarcerea la Dumnezeu - prin Hristos - si prin harul Sau ce ne sustine si ne ajuta in lupata cu pacatul (har si prezenta neexistenta in Vechiul Testament - decat ca promisiune, ca prefigurare).

Toti se fac partasi acestui Har prin Botez.

Merg umpic mai departe. Harul nu inseamna altceva decat "lucrare Tainica a Dumnezeirii", lucrare energetica (da!), dar energie necreata, de la Dumnezeu. Nu putem separa Harul de Dumnezeire. Si nici nu putem confunda Harul cu Dumnezeirea (Fiinta) ca alunecam in misticism bolnavicios. Astfel Harul este lucrarea directa a Dumnezeirii asupra mea, in masura in care eu ma fac partas acestei relatii. Ca atare (cum spune Pavel) nu eu mai lupt, ci chiar Domnul, nu eu mai traiesc, "ci Hristos triete n mine" (Gal.2,20).

Astfel spus (mai iesti cu mine?) problema nu se pune daca mostenesc sau nu pacatul. Ci se pune daca pot sa lupt si sa-l biruiesc. Fara Dumnezeu e clar ca nu. Fie ca e un pacat nou, fie ca e "mostenit". In afara harului (si a prezentei-relatei cu Dumnezeu - ca atare) nu putem vorbi de lupta cu pacatul. Chiar de omul este "virtuos" pacatul are radacini ascunse ce nu se vad dar care cu timpul apar. Apoi, in prezenta lui Dumnezeu - a relatiei - orice pacat (oricat de greu si adanc in fiinta ar fi) este de biruit.

Pentru ca s-a deschis si subiectul orbului din nastere...

Cateodata, din nestiinta, omul confunda "raul" sau mai bine zis "necazul" din lumea aceasta cu "pedeapsa" de la Dumnezeu. Ortodox vorbind nu exista decat un singur rau: despartirea mea de Dumnezeu, "trairea" mea fara El. Chiar de nu sunt constient, acesta este raul. Daca prin ceea ce mi se intampla (si eu il consider "pedeapsa") Dumnezeu vrea sa ma apropie de El, mai pot spune eu ca e ceva rau? Iov aici e graitor. Finalitatea chinului sau a fost "vederea" slavei Dumnezeiesti - pe Dumnezeu (daca v-as spune ca Iov s-a intalnit - la finalul suferintei - cu Hristos Iisus ce ati zice? Nu va zic, nu va zic...)

Revenind la intrebarea ta... pe om nu-l chinuieste pacatele parintilor, nici macar pacatele sale proprii, nici macar demonul, pe om il chinuieste lipsa Dumnezeirii. Si cand aceasta lipsa e acuta... devin evidente pacatele (care din nefericire exista) si demonii si orice altceva ce se interpune intre el si Dumnezeu.

Sa nu uitam: cu Dumnezeu totul ne este posibil, de vom vrea... caci cu noi este Dumnezeu!

Multumesc si celor ce au scris mai inainte (Pr Diacon, Ioan Cr) mi-au batatorit calea.
Sa ne veselim in Domnul !

Re: pacatele parintilor

de Ioan Cr 06 Iun 2008, 18:06 elena -petra scrie:

Totusi exista si situatii cand pacatele parintilor ii chinuie pe copii,adica daca cineva a trait o viata desfranata si din aceasta pricina a dobandit anumite boli( ca de exemplu sifilisul sau altele), acestea au urmari asupra copilului,fara ca acesta sa greseasca in vreun fel.A mai punctat si,,altcineva " acest lucru si am fost de acord cu el.

Prin urmare nu trebuie sa-i impovaram pe parinti insa sa vedem problema in general. Un copil se naste cu malformatii si se va chinui toata viata dar nu trebuie sa dam vina pe nimeni pentru starea lui.Un alt copil iese cu bicicleta afara sau nu traverseaza strada cum trebuie si-l accidenteaza o masina.Si ramane paralizat in carucior si se va chinui toata viata , va suferi toata viata.Cum vom gasi raspuns la toate acestea? Cum ingaduie Dumnezeu aceste lucruri? Pentru ce ? Cine e vinovat? --V-ar prinde foarte bine, draga Elena, sa faceti rost de Comentariul la Epistola catre Romani a Sf. Ioan Gura de Aur, unde la Omilia la Romani 9 veti gasi exact aceleasi intrebari infruntate de acest mare invatator al Bisericii. (il am doar in l. engleza, daca doriti in format electronic)

In doua cuvinte, sfatul e ca daca Dumnezeu ingaduie ceva, nu e de nasul nostru sa stim de ce anume si pentru ce, atata vreme cat ne incredem in Pronia Dumnezeiasca.

Problema care se intrezareste aici este urmatoarea: de ce am considera bunastarea pamanteasca ca un criteriu al fericirii si binecuvantarii Dumnezeiesti? Iar daca ceea ce ne intereseaza ca si crestini este viata si fericirea vesnica - de ce am fi atat de preocupati de "pedeapsa" temporara a cuiva din aceasta viata?

Re: pacatele parintilor

de Pr Constantin 06 Iun 2008, 20:29

Daca "cineva a trait o viata desfranata" fie ea de orice fel, nu inseamna altceva decat ca acea persoana este in afara Adevarului. Si a Caii si a Vietii. Insasi termenul de "desfranat" asta inseamna. Domnul numeste desfranat si pe cel ce se inchina la alti Dumnezei: " i a zis Domnul ctre Moise: "Iat, tu te vei odihni cu prinii ti, iar poporul acesta se va scula i se va desfrna dup dumnezeii strini ai pmntului aceluia n care va intra, iar pe Mine M va prsi i va clca legmntul Meu, pe care l-am ncheiat cu el" (Deut.31,16).

Repet ce am spus mai devreme, tragedia nu e ca da masina peste mine (sau cineva apropiat) si raman mutilat, nici ca am vre-o boala si se ia la copii, tragedia e "desfranarea" mea in fata lui Dumnezeu. Ca aceasta "spurcaciune" (de orice fel) a mea ma deslipeste de Dumnezeu. Omul duhovnicesc nu traieste asemenea temeri, nu il ating. Nici chiar de se vor intampla (desi la acesti oameni tragedia nu exista). De ce nu ii ating? Pentru ca (la fel ca si lui Pavel) le este suficent harul

si orice lipsa (de orice alta natura) este completata de prezenta Divina... fie si a celor morti prematur.

Iata exemplu graitor:

"i mi-a zis: i este de ajuns harul Meu, cci puterea Mea se desvrete n slbiciune. Deci, foarte bucuros, m voi luda mai ales ntru slbiciunile mele, ca s locuiasc n mine puterea lui Hristos" - spus lui Pavel de Hristos, cand Pavel se "plangea" de neputinte. (II Cor.12,9)

Deci, ceea ce nu intelegem noi si tot staruim in intuneric (adica in temeri de tot felul) e ca daca suntem cu Dumnezeu nimic nu ne este tragic. Ba chiar notiunea de tragedie isi pierde sensul. Ortodox vorbind (repet) tragedia este doar necunoasterea si ne-experienta Duhului Sfant, adica a Dumnezeirii. Sfintii mucenici se duceau la moarte cu bucurie. Totul sufereau cu bucurie... de se mirau toti si se crestinau pe loc pentru credinta si "puterea" lor.

Si atentie mare: "caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune" zice Domnul. Oare noi nu de "slabiciune" ne e teama? Oare de ce?