Sunteți pe pagina 1din 7

Vocatia fericirii Autor: Victoria LUTA | Categoria: Literatur | 0 comentarii

Recomanda articolul prin: LinkedIn Facebook Email Twitter pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text Nina BERBEROVA Sublinierea imi apartine

MySpace

Tipareste

Traducere si note de Natalia Stanescu. Prefata de Nina Berberova. Editura Univers, Colectia Memorii-Jurnale-Corespondenta, Bucuresti, 2000, 464 p., f.p.

Acompaniatoare unei teme ascunse

In Rusia inceputului de secol XX, pentru prima si ultima oara in viata, o oarecare profesoara de pian se indragosteste, la 37 de ani, de un mult mai tinar elev. In urma acestui accident amoros se naste Sofia Antonovskaia: o fiinta stearsa , pe care nimeni nu o asculta si pe care nimeni nu o observa, fiinta lipsita de nume si de talent sortita sa existe, precum Cain si Salieri, pe un etern loc secund, in umbra altuia, inzestrat si iubit de Dumnezeu. Stinghera si stingace, prea putin deprinsa cu eticheta conversatiei mondene, Soniecika manifesta in schimb forta solilocviilor lucide si compune in tacere un jurnal al nefericirii. Noteaza fara crutare sursele tuturor umilintelor, al caror lant aparent interminabil incepe chiar cu istoria nasterii sale, revelate la 15 ani (Am inteles ca mama era rusinea mea, dupa cum eu eram rusinea ei. Si ca toata viata noastra era o ireparabila rusine.), isi schiteaza portretul deloc favorabil (Nu eram inteligenta si nici frumoasa, nu aveam rochii scumpe si nici vreun talent neobisnuit, sint mica, uscata, cu infatisare bolnavicioasa, desi nu sint niciodata bolnava) si detaliaza acribic, cu singura dar strania satisfactie a autoflagelarii, senzatiile aproape nevrotice pe care i le procura constiinta unui anonimat irevocabil si a unei definitive inutilitati, meschinaria funciara a unei existente invizibile, marcate de saracie, tristete si singuratate, scurse sterp, in universul de catran al banalitatii, sub zodia fara noroc a unei indiferente plenare, niciodata tulburate de atingerea dragostei: Puteam sa traiesc, dar puteam si sa mor; totul imi era, intr-un anume fel, indiferent.

Uneori, din miezul acestei melancolii fara leac, infierind curgerea zilelor, tisneste cite o fraza cu taietura ironic-cehoviana, concentrind in numai citeva cuvinte infinitezimale nuante ale oboselii de a trai si simti cum timpul trece tern, deconcertant, fara promisiunea vreunei impliniri, fara ca vreo Moscova indelung rivnita (de trei surori triste cit o intreaga umanitate) sa apara la orizont: Trebuia sa ne bucuram, dar nu ne bucuram. Dar si pendulele bat orele fara sa se bucure, ploaia cade si ea fara sa se

bucure, si totusi cita stabilitate Cit de frumos este universul lui Dumnezeu si cit de bine orinduit! Singurul eveniment notabil pe care il traieste nefericita Sonia se petrece atunci cind devine acompaniatoarea prea-fericitei Maria Nikolaevna Travina, o cintareata detinind intr-o asemenea masura arta bucuriei de a fi si de a iubi, incit insignifianta ei insotitoare isi simte destinul fisurat. Neverosimil (absurd, scrie Sonia) de fericita, structural incapabila sa fie altfel, Travina este putin credibila literar, insa din plin marcanta existential, pentru acompaniatoarea care, cutremurata de revolta, de ura si de amaraciune (sentimente st in care simteam ca respir mai liber decit in dulceaga, fluida si atotcuprinzatoarea mea indiferenta), se trezeste din somnolenta vietuirii sale dintotdeauna. Iar in profilul Travinei, o perfectiune atit de absurda, si atit de uluitoare , diametral opus Soniei, protagonista citeste fals semnele destinului. Isi construieste iluzia-hybris ca, de fapt, prin complicata ei relatie cu Travina, soarta ii ofera sansa de a(si) dovedi ca exista. Si de a deveni, din umbra ignorata a artistei, stapina vietii si a fericirii ei.

Intriga va infirma punctual incercarile deliberate ale Soniei de a o lua, chiar si cu pretul crimei, inaintea sortii; tot ceea ce se intimplase se intimplase fara mine, in afara mea, ca si cum nici n-as fi existat. Ma intorceam spre ceea ce fusese inainte cu senzatia unei oboseli coplesitoare si avind constiinta totalei mele inutilitati, va nota Sonia. Mai mult, evolutia faptelor si a pasiunilor, tot lui Cehov subtil indatorata, va confirma si mai apasat statutul imuabil al celor doua personaje: fundamental inapta pentru fericire, orice ar fi intreprins, Sonia nu reusea nicidecum sa-i simta gustul, pe cind Travina, indiferent prin ce ar fi trecut, isi pastra nevatamate fericirea, seninatatea si setea de viata, pentru care dovedea o vocatie constitutiva. Deoarece intelege in final Sonia si ii marturiseste Travinei inainte de a se desparti pentru totdeauna o fiinta fericita traieste parca deasupra tuturor celorlalti oameni (si ii striveste putin, bineinteles). Si n-are nici o vina, pentru ca ea are acest sentiment asa cum ai sanatate sau frumusete. Ca o culme a batjocurii existentei, moartea subita a Soniei se va petrece la fel de surprinzator si fara martori precum vor fi fost toate micile intimplari din viata singuraticei acompaniatoare: o viata careia sfirsitul ii confera o si mai certa coerenta inexorabila, o si mai evidenta turnura de destin implacabil. In buna traditie si conventie literara, cineva gaseste si vinde acest jurnal, iar altcineva il cumpara, citeste si incredinteaza tiparului cu impresia ca mai e loc de mirare? autoarea pare sa fi uitat acest caiet asa cum un calator isi uita un bagaj sarind dintr-un tren in mers.

E de ajuns o prima lectura a Acompaniatoarei Ninei Berberova (Actes Sud, 1985, Humanitas, 1996, traducere din franceza de Irina Mavrodin), un microroman-bijuterie, de o tensiune inteligent si rafinat condusa, sublimind influente sonore (Turgheniev, Cehov, Dostoievski si Puskin reprezinta aici referinte inevitabile), spre a se ghici, in spatele acestei arte, o uriasa experienta. Un asemenea autor trebuie sa fi trait si sa fi scris mult. Sau, in orice caz, extrem de intens. Si sa-si fi petrecut un lung timp observind caractere si evolutii, exersind virtutile feminine ale asteptarii si resem narii. Solicitata de umilita si obidita Sonie, empatia cititorului se indreapta spre protagonista care, la persoana intii,

amplificind dramatic diferenta, mediaza datele unei psihologii riguros opuse. Personajul secundar al Travinei sau exemplificarea unei covirsitoare fericiri tinde sa ramina un simplu contrapunct (ori sursa de tensiuni antitetice) pentru evolutia Soniei. La o prima lectura a Acompaniatoarei, in absenta informatiilor despre autoare, asa par sa se ordoneze impresiile cititorului.

E nevoie sa fi trecut prin memoriile Berberovei spre a constata insa in regimul unei adevarate revelatii ca, in fapt, raporturile dintre personajele in cauza traduc decenta unei inversari cerute de imperativul verosimilitatii. Si ca, mai mult decit in vocea Soniei, Berberova s-a depus, ascunzindu-se, in vocea fericitei Travina. Acesteia ii revin rolul cel mai important si partitura majora a fericirii, pentru care Sonia din nou nedreptatita, din ratiuni narative de asta data nu poate avea decit functia unei simple acompaniatoare. Adevarata simfonie a destinului pe care o compun memoriile Berberovei, Sublinierea imi apartine, justifica din plin o atit de lunga introducere si apelul ca un preludiu armoniosnecesar la o carte scrisa la 34 de ani, dar publicata in franceza abia la 84, prima dintre cele care ii vor aduce autoarei o binemeritata glorie internationala. Un mise-en-abime elocvent in sens multiplu pentru arta si viata egal reusite ale Berberovei, Acompaniatoarea incapsuleaza melodios citeva dintre secretele, laitmotivele si resursele de fascinatie ale acestei neobisnuite personalitati. In primul rind, tema fericirii, aici dezvoltata discret, in cheie minora, dar in realitate o tema esentiala a Berberovei, urmarita constant: tinjita, cautata si, dupa toate probabilitatile, atinsa in biografie, tatonata si pe tonuri variate transformata in subiect literar in cartile ei. (De o cu totul alta factura, luminoasa Le Livre du Bonheur, Actes Sud, 1996/Cartea fericirii, Humanitas, 1998, traducere de Petru Cretia, va explora nu problematica nefericirii, ci pe aceea a fericirii nevolnice, (auto)mistificate, nedesavirsite.) In al doilea rind, micul roman demonstreaza exemplar dificultatea acestei teme, cea mai riscanta si ingrata, apta numai printr-un mare efort si surplus de intelepciune sa-si cucereasca dramul de credibilitate ori sa se sustraga din penibilul mediocritatii care o pindeste in literatura etern hranita din avatarurile si bizareriile suferintei. In viata, lucrurile stau de obicei exact invers: suferinzii si chinuitii provoaca repulsie, pe cind cei senini si fericiti sint, dimpotriva, cei intotdeauna cautati, doriti, adorati. Aceste lectii, pe care i le-a oferit intreaga ei existenta, lunga aproape cit secolul (s-a nascut in 1901 la Sankt-Petersburg, a murit in 1993 la Philadelphia), Berberova le va fi asimilat cu prisosinta. A stiut ca, spre a fi eficiente, in fictiune fericirea si sentimentul tonic al vietii se cer afirmate voalat, drapate in faldurile artificiilor narative si surdinizate asemeni unor mici infirmitati usor jenante. In spatiul cartii sale de memorii, Berberova sia luat insa o revansa exorbitanta (dar nicidecum indiscreta) asupra reticentei si pudorii impuse de exercitiul prozei.

Cruda imanenta

Incununata la Paris cu Premiul Gutenberg pentru cel mai bun document al anului 1989, Sublinierea imi apartine demonstreaza enorma inzestrare pentru fericire a Ninei

Berberova; o reala si exemplara vocatie, principala sursa de spectaculos a acestei carti vorbind despre un traseu existential oricum atipic si insolit, marcat de multiple aventuri si original fie si doar strict istoric si factologic, prin diversitatea de epoci, culturi si personalitati pe care le-a traversat. Si nicidecum numai pentru ca asa i-ar fi fost dat, ci, intr-o mare poate egala si cu atit mai admirabila masura, intrucit asa a optat Berberova, stiind sa isi asume pina la capat disconfortul si pericolul potential dezintegrator al unor continue reinceputuri. Din nenumaratele sale despartiri, rupturi si rataciri, inclusiv din dubla si voluntara experienta a exilului, sensibilitatea hedonista a Berberovei straniu mixaj intre echilibrul clasic si o extremist-dostoievskiana betie nebuna a actiunii a smuls tot atitea ocazii de creativitate si implinire: Am impr esia ca am stiut sa folosesc toate imprejurarile incurcate ale vietii; Secolul in care m -am nascut si am imbatrinit a fost singurul care putea sa-mi convina. [...] nenorocirile secolului meu mi-au fost mai degraba de folos: revolutia m-a eliberat, exilul m-a calit, razboiul m-a proiectat intr-o alta lume; Am incercat un sentiment de liniste si de plenitudine in mijlocul unei lumi distruse, desfigurate si nelinistite. Fara indoiala ca este un noroc sa te simti bine in doua epoci diferite; Eu ma iubesc cu masura si n-am crezut vreodata ca pot schimba lumea. Eu sint cea care trebuie sa se adapteze lumii si nu invers. La fiecare douazeci si cinci de ani, de cind m-am nascut, a trebuit sa ma schimb cu totul. De fiecare data, a fost o experienta tulburatoare; Dar unde ma duc? Nu conteaza, intrucit eu am un loc in aceasta lume unde sa ma duc st, stiu ca acest loc ma asteapta; Frica, ba chiar oroarea de singuratate este o superstitie. S-a facut din asta o gogorita. Am aspirat la singuratate de cind aveam o virsta frageda; Din cele trei posibilitati: a trai pentru viata viitoare, a trai pentru generatiile viitoare si a trai pentru ziua de azi eu am ales-o de la inceput pe cea de-a treia, cruda imanenta, cum o numeste Herzen. Cu toate acestea, am fost departe de a ma dovedi precoce in toate si am invatat destul de tirziu sa gindesc si prea adesea am pierdut timpul, acest element esential al vietii noastre pe care nu-l putem cumpara, schimba, fura, falsifica sau cersi; Chiar propriul meu trecut nu valoreaza niciodata pentru mine cit ziua prezenta. Tocmai pentru ca de un curaj nefiresc de rar (in viata si in carti deopotriva), asemenea fraze ar suna frivol si indecent, drept marci ale inconstientei aventuriere, daca ar fi numai atit. Daca, pe linga iscoditoarea, longeviva-i curiozitate, Berberova n-ar face permanenta dovada ca judecatile si deciziile, scrisul si biografia ei respecta intotdeauna legea unei perfecte armonizari a inteligentei a spiritului critic si luciditatii cu neobosita, ruseasca voluptate de a se deda iubirii (aproape panteiste, pentru oameni si animale, pentru orice manifestare a viului) sau, altfel spus, cu un rascolitor nesat de a trai, de a proba cu aviditate si consuma febril tot ce e omenesc si deci nu s-ar cuveni sa-i ramina strain.

Departe de a putea naste si alimenta suspiciunea vreunei usuratati (sau usurinte de a trai), acestea reprezinta constantele metabolismului paradoxal al Berberovei, povara si norocul, (re)sursele de armonie si seninatate ale caracterului sau. Calitati pe care nu le umbresc citusi de putin, nu le fisureaza sau corup nici macar apartenentele de destin ori legaturile hotarite genetic, pasiunea sau dragostea, mila sau tandretea tolerantei, devotamentul sau nobletea generozitatii nuante, pina la urma, tot ale fericirii, pe care Berberova nu numai ca le-a cunoscut din belsug, ci chiar, ca o veritabila sclava a iubirii,

pare sa le fi ordonat iar ea insasi sa se fi condus intrutotul dupa principiul imprimat si Verei, protagonista Cartii fericirii: nici cel mai mic dram de putere nu trebuie risipit pentru altceva decit pentru iubire. Fara certitudinea libertatii superioare a spiritului ei dominat de un bun-simt suveran si de o acuitate analitica remarcabile, desi indelung ocultate, care o faceau sa se afle printre primii chinuiti de intrebarea cum e cu putinta? si stupefiati de tacerea si orbirea Occidentului fata de catastrofele Rusiei natale , Sublinierea imi apartine n-ar constitui decit memoriile ciudate ale unei femei asijderi: exaltate si voluntare, cu un neobosit gust juvenil pentru peregrinare. Dar cind a iubi viata mai mult decit renumele literar, gustul vietii mai mult decit nemurirea, iar fidelitatea fata de sine si atasamentul fara rest pentru cruda imanenta capata aspectul unui proiect automodelator implinit nu gratie, ci in pofida tuturor dramelor si sfisierilor pe care atari principii i le-au adus, amplificindu-le suplimentar pe cele oferite de-a gata, atunci devine o evidenta faptul ca intrematoarea lectura a Sublinierii imi apartine se justifica prin intilnirea cu un destin si o sensibilitate neobisnuite.

N-am simtit niciodata un hiatus intre mine si lume. Fraza emblematica a memoriilor Berberovei consuna cu acelasi glas al Verei, pe care autoarea o facea sa spuna, pe un ton la fel de contrariant: tot ce se petrece este bine. Asemanarea cu dostoievskianul totul este frumos, nespus de frumos pentru ca este adevarat nu este deloc intimplatoare. Intimplator si incontrolabil poate fi, cel mult, cortegiul de consecinte pe care le atrage dupa sine o asemenea (scandalos de libera) mentalitate. Insa, pentru Berberova, intotdeauna ramine loc de nuante: asumata cu vitalitate, cu bucurie responsabila, ferocitatea istoriei se poate ameliora si imblinzi, dezordinii i se poate induce un rost, iar absurdului, un sens: toate actiunile decisive si irevocabile ale ultimilor mei saizeci de ani, ca, de pilda, plecarea mea din Rusia in 1922, nu au avut la baza decizii constiente, cum a fost cazul, in schimb, al refuzului meu de a parasi Franta ocupata in 1940. In tot timpul vietii mele, n-am avut decit de patru sau de cinci ori prilejul sa iau decizii care imi angajau in intregime existenta si personalitatea. Dar de fiecare data cind am facut-o, am incercat sentimentul intens al propriei mele forte, al libertatii si al energiei mele vitale, un fel de bucurie, indiferent de consecintele fericite sau neplacute ale acestei alegeri. Acest sentiment de bucurie intensa nu era defel diminuat de faptul ca alegerea mea fusese partial conditionata de determinismele biologice si sociale, in afara carora nu-mi concep existenta.

Aceasta coerenta fara fisura explica si coexistenta dragostei cu o necrutatoare scrutare analitica, exersate, amindoua, tocmai asupra semenilor care nu ii erau Berberovei indiferenti. Inventarul celor apropiati, al celor iubiti sau doar admirati dar, tocmai de aceea, judecati fara menajamente e lung (si pe alocuri ilustru): parintii parasiti la 21 de ani si nemairevazuti vreodata (Mama nu stia si nici nu dorea sa accepte timpurile moderne, sa faca parte din noul secol si mult timp n-am putut sa i-o iert. Lapidaritatea taioasa in care, sub acuta observatie a fiicei, ramine fixata mama Berberovei, este rascumparata de portretul tatalui. In descrierea acestuia nepot al prosperului armean care ii servise ca model lui Goncearov, pentru Oblomov , Berberova

nu se sfieste sa readopte tonul fetitei cindva indragostite: Privirea lui imi vorbea si simteam ca, daca ar trebui sa aleg pe cineva dintr-o mie de barbati, l-as alege pe acela care va sti sa-mi vorbeasca astfel. Fiica nu il va mai intilni decit in ipostaza de proiectie cinematografica. Abia in 1937, la Paris, in conditii obscure, va trai ca un privilegiu fericit al sortii terifianta revedere a tatalui-figurant intr-un film despre contrarevolutionari: Ochii caprui i -au cazut drept asupra mea, care ma aflam in sala pariziana. Privirile ni s-au incrucisat. A fost condus sub escorta si nu l-am mai vazut niciodata. Ce regasire, dupa cincisprezece ani de despartire! Nu-i e data oricui fericirea unei asemenea reintilniri, inainte de a te desparti pentru totdeauna.

Berberov era intr-atit de reprezentativ, prin fizionomie, prestanta si stil, pentru lumea veche pe cale de disparitie, ca nici nu avusese nevoie de machiaj in acel rol minuscul); Hodasievici (alaturi de care Berberova a ales exilul parizian si a trait, timp de 17 ani, o relatie de dragoste-prietenie-maternitate-afinitate literara, scriitorul despre care noteaza superlativ ca abia astazi se pot numi poetii Europei m oderne cu care ar fi putut sa aiba afinitati) cel hipersensibil, chinuit si anxios e cu neputinta sa fie parasit altfel decit in bune conditii. Berberova asteapta ca ele sa se iveasca desi vor dura foarte putin atit pentru Hodasievici, cit si pentru cea de-a doua lui sotie, care va sfirsi la Auschwitz , iar cind eliberarea se produce, marturiseste: m-am simtit coplesita de fericire; proba lamuritoare a exilului parizian extins la primii 25 de ani departe de Rusia, ca ulterior, semicentenara fiind, Berberova sa aleaga Statele Unite , a reprezentat, pentru tinara rusoaica inca nu indeajuns de formata, existenta in enclava emigrantilor rusi.

Ceea ce Berberova numeste grupul nostru parizian era o comunitate pestrita, care absorbise o buna parte din celebra avangarda si intelighentie rusa, pigmentata apoi de inevitabili boemi si paraziti. In ciuda aerului sau civilizat, de lume care continua sa cultive relatii, prietenii si amicitii literare, perpetuind si naturalizind in Franta vechi reflexe rusesti, grupul parizian sau drumul printre poeti blestemati si suflete pierdute ia scos in cale Berberovei o mare eterogenitate de caractere si psihologii. I-a oferit materia unor observatii nuantate, pline de acuratete mihnita, sondind sursa de crize si umori negre ale intelectualilor exilati, si a compus portrete demne de tusele moralistilor francezi. Desi, dupa cum spune, a considerat mereu singuratatea in mijlocul furnicarului mai atragatoare si mai fecunda st decit singuratatea in cuibul familial, aceasta umanitate toropita, deseori sufocata de sterilitate si scindata intre patria de origine si cea adoptiva, pare sa-i fi solicitat Berberovei mai mult umor decit orice alt context, un antidot necesar in contracararea leneviei (reminiscentele de sibaritism erau redutabile), impotriva tristetii fara obiect, a vaicarelii sau anacronismelor. Pe linga colegii ei de generatie Nabokov, Ladinski, Prismanova, Knut, Smolenski, Zlobin si Poplavski, Berberova i-a cunoscut in varii ocazii si imortalizat, fie pe spatii ample, fie concentrat, pe anacronicul Gumiliov (indragostit de ea in chiar ultimele lui zile, poetul ii inspira Berberovei un diagnostic sec, recurent in portretele emigrantilor: fara indoiala, se nascuse prea tirziu), pe cinicul Bunin si furtunosul Gorki, pe adolescentinul Pasternak si vesnic imatura Tvetaeva, pe Merejkovski si Zinaida Hippius s.a.m.d.

In ceea ce o priveste, pentru zonele pe care a decis sa le pastreze in umbra, Berberova a aplicat, cu intelepciune umana si literara, aceeasi concizie cehoviana.

In spatele unei notatii de jurnal, lasindu-se doar in linii mari ghicite, se intrevad, depuse in straturi, lungi istorii necunoscute. A ales in principal rolul de martor, constienta ca memoria ei, sub beneficiul longevitatii si al impartialitatii reconstitutive, va genera, poate, din observatiile care i-au acompaniat trecerea prin acest secol (singurul care putea sa-mi convina) un dosar de cazuri de oarece importanta. S -a straduit sa recupereze pe cit posibil zonele de penumbra ale celorlalti. Retine, din tremurul unui glas, o pasiune de nimeni altcineva stiuta si o noteaza. Primeste o scrisoare cutremuratoare de la Kerenski si, tocmai pentru ca astfel il poate infatisa pe corespondent sub aspectul sau cel mai uman, o citeaza aproape in extenso. Despre nefericirile proprii a scris putin, iar atunci, cu umor. O singura data a pomenit o stare de raceala si insensibilitate, una din cele mai penibile pe care le-am cunoscut, dar numai spre a trasa, din citeva linii frinte, profilul unei fetite murdare si sarace, ca iesite dintr-o pagina de Andersen sau dintr-un tablou de Goya. Acest copil, care i -a spulberat raul, trebuia retinut, nici pe departe criza penibila. Tocmai pentru ca a cunoscut-o si execrat-o luptind impotriva ei cu armele fericirii, nimic nu suna, in paginile Berberovei, mai terifiant ca boala neagra a desensibilizarii, a opacizarii simturilor sub dozele repetate de suferinta, a pierderii sacrului sens al vietii. Iar daca nu s-ar fi subordonat imperativului iubirii si vocatiei sale pentru fericire, despre care asemeni Soniei si caietului ei uitat asa cum un calator isi uita un bagaj sarind dintr-un tren in mers Berberova s-a simtit chemata sa lase o marturie, putin probabil ca scrisul sa fi devenit acaparant pentru ea, cea care a scris ca nu putea scrie, de vreme ce altceva, mai important, se cerea astfel sacrificat: Aveam pofta sa scriu, dar nu reuseam niciodata sa sacrific un minut din viata mea pentru un singur rind, echilibrul meu pentru un manuscris, o furtuna interioara pentru melodia unei poezii. Iubeam prea mult viata.