Sunteți pe pagina 1din 5

Dragomir Alexandru Grupa 356, An 2

Curs: Filosofia Limbajului

Poate fi apărată teoria descriptivistă a numelor în faţa


teoriei cauzale kripkeene ?

Avem nevoie de nume proprii. Dacă spun „Nu avem nevoie”, aş putea argumenta: în
loc să spun „ X este nebun”, aş arăta înspre X şi aş adăuga „este nebun”. Dar indicarea
ridică probleme - P11: greşita identificare a referinţei2; P2: imposibilitatea de a mă referi la
anumite obiecte3. Folosirea unei descripţii ar fi un bun suplinitor; astfel, numele proprii şi-ar
justifica existenţa ca fiind descripţii definite deghizate4. Searle identifică următoarele
probleme - P3: 2 persoane pot avea descripţii nonidentice care „îmbracă” acelaşi nume 5 (şi
este fals că ei se referă la persoane diferite), şi P4: proprietăţile obiectului la care vreau să mă
refer sunt contingente 6(Aristotel ar fi putut să nu fie profesorul lui Alexandru). Pot să
formulez următoarea condiţie: C1 – „Pentru ca numele-X să refere la x, descripţia asociată
lui X trebuie să identifice unic pe x”.
Soluţia lui Searle: numelui îi este asociat un cluster de descripţii; altfel spus, este
disjuncţia inclusivă (suma logică) a proprietăţilor atribuite obiectului. Pot formula condiţia
următoare – C2: „Pentru ca numele-X să refere la x, trebuie ca un număr destul de mare7 din
descripţiile asociate lui să fie adevărate despre obiectul x”. Voi ignora C1, fiind prea slabă
(ineficientă) şi voi arăta cum s-a argumentat împotriva C2 (argumentele lui Kripke şi
consecinţa acestora, impunerea teoriei cauzale). În final, voi respinge contra-argumentele
kripkeene având în vedere propunerile şi obiecţiile lui Evans8 şi Searle9.
Pentru a demonta C2, Kripke o explicitează în 6 teze10. Apoi, prezintă 3 argumente:
(K1) cel modal, (K2) cel semantic, (K3) cel epistemic. K1 „loveşte” în C2, Kripke afirmând
că se poate imagina o lume posibilă11 în care Aristotel nu este nimic din ceea ce este în lumea
actuală. Altfel spus: nici una din descripţiile care îl identifică în această lume nu l-ar identifica
într-o anume lume posibilă. În concepţia lui Kripke, numele sunt designatori rigizi, adică
referă la acelaşi obiect în toate lumile posibile (în care obiectul există). Deci, identitatea între
numele-Aristotel şi o descripţie din cluster („profesorul lui Alexandru Macedon”) este
contingentă.
Pot respinge această obiecţie astfel: nu este adevărat ca în cluster nu există proprietăţi
necesare ale lui Aristotel, spre exemplu, proprietatea de a avea codul ADN „xyz”12. Descripţia
ce se foloseşte de proprietatea „codul ADN xyz” referă în mod unic (şi în toate lumile posibile
în care există Aristotel) la Aristotel13.
1
K2 propune: mă refer la Godel, când spun „Godel este cel care demonstrat
Incompletitudinea Aritmeticii” chiar dacă, de fapt, Schmidt a făcut descoperirea, şi, mă refer
la Einstein, chiar dacă eu cred despre el că a inventat bomba atomică. K2 elimină tezele
descriptiviste 3 - dacă obiectul y deţine un cluster de proprietăţi, iar acestui cluster îi
corespunde numele X, atunci X referă la y – deci „Godel” ar fi trebuit să refere la Schmidt, şi
4 - dacă unui cluster nu îi revine un obiect unic, atunci numele care corespunde clusterului nu
are referent – cum nu se poate vorbi despre un singur inventator al bombei atomice (ci de un
grup de cercetători „numit” „The Manhattan Project”) „Einstein” ar fi trebuit să nu aibă
referent. Dar are !
K3, la fel de surprinzător, propune: chiar dacă nu am o descripţie unic identificatoare
pentru Feynman („un fizician renumit, contemporan” este aplicabilă şi lui Gell-Man), mă voi
referi la acesta atunci când îi voi folosi numele, şi nu la Gell-Man. Deci, nu este nevoie de un
cluster unic identificator, aşa cum presupune teza 2.
Având în vedere lipsa de consistenţă cu oricare din tezele descriptiviste (acesta a fost
scopul travaliului enunţării K1, K2, K3), cum se mai poate explica determinarea14 referinţei ?
Kripke propune o teorie cauzală a referinţei. „Sparg” teoria în două puncte - TCK1: numele
referă în virtutea unui lanţ cauzal care leagă rostirea acestuia de momentul botezului (care se
face prin ostensiune sau prin descripţie) şi, pentru a se păstra legătura între două legături ale
lanţului - TCK2: a doua legătură trebuie să intenţioneze să folosească numele cu referinţa
celui de la care l-a învăţat (prima legătură). Mai e vreo şansă pentru teoria descriptivistă ?
Sigur… Dar ce rămâne de făcut ?! Să se argumenteze că teoria descriptivistă prezintă:
1.a. condiţii suficiente pentru determinarea referinţei (CSDR) ;
1.b. condiţii necesare pentru determinarea referinţei. (CNDR) ; iar teoria cauzală:
2.a. nu prezintă condiţii suficiente pentru determinarea referinţei. (ISTC);
2.b. nu prezintă condiţii necesare pentru determinarea referinţei. (LNTC);
2.c. nu respinge în mod esenţial teoria descriptivistă (NRTD);
Argumentul tare vine din partea lui Searle 15 – îl voi numi „intern”16 – şi înseamnă:
conjuncţia (1a) şi (1b) şi infirmarea (2a) şi (2b).17
Argumentul slab vine din partea lui Evans – îl voi numi „extern”18 – şi înseamnă
conjuncţia (2a) si (2c)19, cu menţiunea că teoria cauzală aparţine lui Kripke (pentru că teoria
altenativă propusă de Evans este puternică, iar o infirmare a acesteia ar fi subiectul unui alt
referat).20
Evans remarcă următorul fapt: Kripke nu a sesizat distincţia operantă în teoria
descriptivistă între - d1: „denotatul vorbitorului” (S deţine un cluster asociat numelui, iar
acesta determină denotatul) şi - d2: „denotatul numelor” („ceea ce numele denotă”). În

2
consecinţă, Kripke nu a adus argumente decât împotriva d1, ignorând caracterul social al
numirii, implicat de d2. Deci, cel puţin, descriptivismul „găseşte” o portiţă de scăpare, prin
NRTD. Putem continua...
De altfel, teoria cauzală kripkeană nu trece următorul test: având în vedere TCK2, nu
este de găsit o explicaţie pentru schimbarea referinţei în „cazul Insulei Madagascar”. Intenţia
(v. TCK2) lui Marco Polo de a se referi la acelaşi lucru la care se refereau cei de la care a
învăţat numele „Madagascar” este prezentă, însă referinţa s-a schimbat, de la locul de pe
continent, la insulă. Neavând o clauză precum TCK2, Teoria lui Evans explică cu succes
această schimbare: referinţa lui „Madagascar” s-a schimbat, întrucât insula a devenit sursa
dominantă de informaţie în comunitatea lingvistică.21 Deci, nu sunt oferite condiţiile
suficiente ale folosirii cu succes a numelor22. Să numim această concluzie: ISTC23.
Searle argumentează pentru un mod descriptivist de funcţionare al numelor proprii.
Regăsim ISTC24. Introducerea Reţelei de Informaţii25 (despre trecut) îi permite să afirme lipsa
de necesitate a lanţului cauzal (deci, LNTC), având în vedere următoare situaţie-test: pot să
mă refer la Ramses VIII (faraon despre care nu se ştie nimic, deci lanţul este rupt undeva,
fiind imposibilă „coborârea” până la momentul botezului) ? Sigur: reţeaua îmi asigură
cunoştinţele: 1. Ramses VIII a fost un faraon, 2. a „domnit” între Ramses VII şi Ramses IX şi,
astfel, îl pot identifica unic.
Mecanismele Reţelei de Informaţii şi Fundalului (practica lingvistică într-o
comunitate), împreună cu teza conţinutului Intenţional al numelor (care este parte a
conţinutului propoziţional, însă nu şi parte a definiţiei numelui), suplimentează – acum
neobişnuit de ineficientul şi fragilul - C2. Searle nu dă seama 26de CSDR şi CNDR, însă pot
gândi astfel:
• Cel mai elocvent exemplu este satul27 în care numele sunt învăţate, din generaţie în
generaţie, prin ostensiune (metoda descriptivistă), iar referirea la numele celor decedaţi este
interzisă (în acest fel, lanţul cauzal nu se poate forma, pentru a da seama de botezul iniţial –
clauza „cauzalistă”). În ciuda condiţiei impuse, referirea se face cu succes, iar aceasta ar
susţine CNDR (şansele de reuşită ale teoriei rivale fiind nule).
• CSDR este intenţionat de Searle, arătând, până la finalul articolului, că teoria sa
răspunde tuturor problemelor puse de către detractorii descriptivismului (Kripke, Donnellan,
Putnam) apelând la instrumentele menţionate mai sus.
Deci, teoria descriptivistă a numelor proprii poate fi apărată cu succes împotriva
atacului teoriei cauzale propuse de Kripke.

3
(În afara scopului acestui eseu: Searle, folosind instrumentele de mai sus, aduce obiecţii la K1,
K2 şi K3. Deci, pe lângă infirmarea teoriei cauzale, se poate restabili şi teoria conform căreia numele
proprii au sens)
Bibliografie:
J. Searle – „Proper Names”, în Martinich , „Philosophy of Language”
J. Searle – „Proper Names and Intentionality” în Martinich , „Philosophy of
Language”
S. Kripke – „Naming and Necessity” în Martinich , „Philosophy of Language”
G. Evans – „The Causal Theory of Names” în Martinich , „Philosophy of Language”
W. Lycan – „Philosophy of Language”
B. Russell – „On Denoting” în Martinich , „Philosophy of Language”

4
1
P1=problema 1. Observaţie: voi folosi abrevieri pentru a trimite la fragmente din eseu, în felul în care hyperlinkurile trimit
la porţiuni de text dintr-o pagina html.
2
Cineva ar putea înţelege că persoana din spatele lui X este nebună (presupunând că este cineva acolo);
3
Nu întodeauna am în faţă sau în apropiere obiectul la care vreau să mă refer (să indic un prieten din Japonia, eu aflându-mă
în România). Cum aş putea să mă refer la un personaj fictiv (la Alice din „Ţara Minunilor”, spre exemplu) ?
4
Teza russelliană a numelor proprii ca descripţii definite deghizate. v. B. Russell, „On Denoting”
5
Spre exemplu: Aristotel = „profesorul lui Alexandru Macedon” pentru mine, pentru altcineva: „cel mai cunoscut elev al lui
Platon”
6
Problemele sunt formulate de Searle, „Proper Names”; de regăsit şi în W. Lycan, „Philosophy of Language”, pp 40-42
7
W. Lycan propune termenul de „SBVAUN” – sufficient but vague and unspecified number, p.42.
8
Gareth Evans, „The Causal Theory of Names”.
9
J. Searle, „Proper Names and Intentionality”.
10
Se poate pune problema construirii unui om de paie din tezele descriptiviste... Continuu, în ciuda acestei obiecţii
„principiale”. Ar trebui menţionată intenţia primară a lui Kripke de a folosi tezele pentru a demonstra lipsa de sens a
numelor.
11
O situaţie contrafactuală
12
Datorez mulţumiri colegului Sorin Moisescu cu care am discutat această obiecţie. De regăsit şi în referatul lui,
„Descriptivismul moderat”.
13
Probabil că Kripke ar răspunde în felul următor: „numele proprii pur şi simplu nu funcţionează aşa... ”.
14
Fixarea, condiţionarea stabilităţii şi explicarea situaţiilor de schimbare ale acesteia.
15
John R. Searle, „Proper Names and Intentionality”
16
INTERN TEORIEI DESCRIPTIVISTE. Deoarece Searle reia clauzele din C2, bineînţeles, interne teoriei descriptiviste.
17
Teoria descriptivistă oferă condiţii necesare şi suficiente, spre deosebire de teoria cauzală.
18
EXTERN TEORIEI DESCRIPTIVISTE. Doarece Evans atacă teoria cauzală – tare – kripkeană, slăbind-o, şi încercând o
introducere a factorului intenţional, consistent cu internalismul – în termenii lui Searle - descriptivist.
19
Evans nu poate să respingă LNTC, chiar el fiind unul din proponenţii unei teorii cauzale.
20
Deci, teoria cauzală kripkeană nu propune condiţii nici necesare, nici suficiente.
21
Similar este cazul în care un geamăn îi ia locul fratelui său în societate; sau cazul lui „Pseudo-Napoleon”.
22
La aceeaşi concluzie ajunge Searle, „Proper Names and Intentionality”, p 309.
23
Insuficienţa condiţiilor impuse de teoria cauzală, în ce priveşte determinarea referinţei.
24
Searle, „Proper Names and Intentionality”, p. 309 şi, EXPLICIT, p. 315.
25
„Network containing knowledge about the past”, Searle, „Proper Names and Intentionality”, p. 310
26
Sau, cel puţin, nu în mod explicit, ci în mod implicit.
27
Exemplul este asemănător lui „Ramses VIII”. Însă Searle nu se mai vede obligat să apeleze la Reţea.