Cap.

8 Brainstorming

Poate dacă ar fi reacționat în vreun fel și n-ar fi stat așa,ca o statuie, distrăgându-mi atenția, aș fi fost concentrată la ce ar fi
trebuit și nu asupra lui,. iar acum nu aș fi luat a doua oară o ușă în cap, pe ziua de azi.
De parcă nu primisem destule azi, și variate chiar.
Se pare că era necesară totuși o lovitură finală, și am primit-o.
Bineînțeles, scenariul atât de cunoscut, steluțe, chestii învârtindu-se, a fost imediat prezent – atât de loial.
Bine că de data asta m-a părăsit mai repede, înainte de apuca să mă fac de râs.Din nou.
Dar, stai Kitty, deja te-ai facut de râs. Din nou. – parcă conștiința mea cea rea îmi spunea ironică. Cea bună mă privea cu
compasiune.
Rob era deja prezent lângă mine dar l-am asigurat din gesturi că sunt ok și nu e ceva îngrijorător. Mda..doar o ușă în cap, ce
altceva? Adăugată la colecția mea variată, al cărui număr nu îl mai știu deja, ce mai conta?
Îh! Credeam că mi-am învățat lecția cu clanța. Acum ar fi fost mai potrivit comentariul răutăcios al tipei de la intrare în legătură
cu .. pasiunea mea arzătoare pentru uși, nicidecum atunci.
Dar, stai.. apăsasem clanța.Cred.
O apăs din nou dar o izbitură mă oprește din nou. E o glumă proastă cumva?
Încă o dată. Același scenariu. Nu se poate.
A treia încercare e cu noroc? Sper!
Nimic.
Cred că semănam cu un țânțar care se lovea beat noaptea de un bec. Și se lovește o dată, de două ori, nefericit. Sau o
insectă prinsă într-un borcan care se izbește fără rost de sticlă, încercând să iasă.
Dar diferența dintre ele și mine e că eu ar fi trebuit să am ceva numit ”creier” care să mă împiedice să le copiez
comportamentul.
Groaznic.
Comparații care nu mi-ar fi trecut prin minte de altfel dacă lângă mine cineva nu mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs.
Îmi întorc privirea mea cea mai neiertătoare spre el.
Robert stătea sprijinit de perete, probabil era mai comodă poziția, și arăta că și cum ar fi văzut vreun filmuleț ”Cele mai tari 100
de faze din cele mai bune comedii”. Dar eu tot nu mă prindeam ce era haios. În..afară de tâmpeniile mele.Care pe mine nu mă
amuzau.
Tușesc intenționat și încep să dau din picior sugestiv, observând că nici nu încearcă măcar să fie mai subtil.
El se oprește și se chinuie mult să ia o față serioasă cât de cât, dar nu îi iese . Apoi se întoarce spre mine, ”foarte ” liniștit.
Un hohot scurt îl încearcă brusc la vederea mea, dar își revine repede. Ridic sprânceana iritată.
- Îți aduc o saltea? Întreb ironic. Zic..ca să îți fie mai comod și să te poti desfășura în largul tău.
Dar, în lipsa uneia, ce ar mai fi contat un strat în plus de praf pe hainele lui? Oricum arătam amândoi de parcă cineva și-ar fi
antrenat plăcerea de a face curățenie pe noi , folosindu-ne pe post de mături. Nu știu la ce i-ar fi folosit la altceva una, în afară
de a-i asigura confort.
El mă privește cu o mimică mai cumpătată puțin, dar ochii care continuau să îi râdă îl dau de gol.Înspiră adânc și reușește să
spună:
- Gata. Lasă-mă pe mine. Nu vreau să te dezmembrezi pe aici. Oricum ești foarte fragilă.
Mă uit mustrător. Cam târziu i s-a trezit latura de gentelman.
- Nu are sens! E încuiată oricum tâmpenia asta! Îmi vărs dezamăgirea într-un ton isteric.
- El se apropie de ușă concentrat, apoi mă privește sugestiv.
Probabil mesajul era să mă dau din cale și să nu îl încurc. Sau mai bine zis, să nu îl mai încurc.
- Îmi permiți, te rog?
Mă îndepărtez îmbufnată, cu mâinile în șold.
Oricum era inutil. Normal că era încuiată nefericita aia de ușă.Ce risipă de timp din partea mea să cred contrariul. Era o ușă
ascunsă, deci era normal să fie restrâns accesul pe acolo.
Robert pune mâna pe clanță, apasă cu o mișcare scurtă și într-o clipă ușa magică se deschide.Sau mai bine zis tradătoarea de
ușă.
Fără efort, fără izbituri în ea, fără nervi măcinați.
Ok, ori era o farsă, ori toate lucrurile complotau puternic împotriva mea.Era o conspirație, clar. De ce lui îi ieșeau toate, și eu
mă împiedicam constant de obstacole?
Bine..dacă mă uit mai atent la el cum arăta acum, poate că nu chiar toate îi ies bine. Începând cu mine interferând în calea
lui,din momentul acela nimic nu mai era sigur.
Nu, Kitty, era o ușă secretă, deci, logic, ce sens avea să fie încuiată? Poate asta trebuia să gândesc inițial. Dacă aș fi gândit,
bineînțeles.
Se uită mulțumit la mine, și dacă avea vreun gând de ironie l-a ascuns foarte bine cu talentul lui actoricesc. Îl privesc pierdută
neștiind ce să spun pentru a-mi curăța cât de cât onoarea pătată. Sau judecata, mai bine zis.
- Era ruginită, spun bombănind.
El schiță un zâmbet de compătimire.
- Nu știam că lemnul ruginește, dar sunt bucuros mereu să aflu lucruri noi, continuă pe un ton calm.
Înghit în sec.
- Nu ușa, clanța.spun încercând să par sigură pe mine și dându-mi ochii peste cap.
El mă privește suspicios.
- Sincer, nu prea am întâmpinat dificultați când am apasat pe ea.
- Balamalele atunci! Rostesc iritată într-o ultimă încercare.
- N-am auzit nici un scărțâit în sensul ăsta, continuă cu o falsă seriozitate.
Doamne, cât îi mai plăcea să mă tachineze!
- Ei, eu am auzul foarte fin, da? Naiba s-o ia de ușă!
Pufnește într-un râs înfundat, dar se abține în momentul în care mă vede mergând înțepată spre el. Sau mai bine spus spre
ușă. Cine știe câte scenarii îi zburau prin minte realizând intenția mea. Dar de data asta nu era vorba de el. De ce ar fi mereu
vorba de el?
În momentul în care dau să intru, imi taie calea.
- Ești..sigură de asta? Crezi că e bine ce faci? Spune cu o voce nesigură.
- Permite-mi în primul să te anunț că nu e nimic sigur alături de mine. În al doilea rând, în viață dacă nu le încerci pe toate, nu ai
de unde ști dacă a fost bine sau nu.
Își răsucește ochii, și apoi zice resemnat.
- Fie.
Zâmbesc mulțumită de puterea mea impresionantă de convingere, făcând pasul decisiv de a intra.
- Stai! Îmi taie din nou calea.
Nu era comic. Nu, nu era comic să stau cu gâtul îndoit uitându-mă la el în sus ca la o lustră.
Și nu eram eu prea mică, era el prea înalt. Logic.
- Lasă-mă pe mine înainte,spune hotărât.
Nu avea o față predispusă să accepte alte comentarii, și sincer nici nu mă încânta să intru eu prima și să mă bucur de surprize.
Să mai fie și el personajul principal în mijlocul haosului. Pentru experiența de viață, desigur.
El intră și eu mă opresc două secunde, trag sănătos aer în piept și îl urmez. Câte sunt nevoită să fac din cauza ta, Robert
Pattinson.
Imaginea era familiară. Era tot un hol. Tot îngust. Tot întunecat.
Numai că spre deosebire de data trecută, bezna nu mai facea parte din imaginația mea bogată.
Îmi strâng părul rapid și îl ascund sub jacketă. Nu de alta,dar nu știam ce ne așteaptă, și nu știu dacă ar fi fost ok să merg cu
un liliac în cap. Sau la modă. Deși în Los Angeles orice era posibil.
Asta, desigur, dacă mai reușea vreunul să treacă de freza lui, ceea ce era îndoielnic.
Pașii lui se auzeau ușor și eu încercam să îi urmăresc cu sfințenie, la fel ca statura lui atât de greu de sesizat. Aș fi mers și pe
picioarele lui atunci.
Dacă aș fi putut mi-aș fi reglat și respirația cu a lui în momentul acela, și aș fi făcut-o bucuroasă.Orice ca să nu mai fac iar
ceva greșit și să ieșim cu bine.
Mergeam nesigură și inima începuse să bată mai repede. Uram spațiile strâmte. Erau sufocante pentru mine.Deși era aproape
imposibil să rămân blocată pe acolo.
- Te rog să vorbești, ca să mă asigur că n-ai rămas agățată prin vreun cui, sau ceva. Vocea lui se auzi cu un ecou scurt.
- Ha ha.
La cuie nu mă gândisem. Bine punctat.
- Ssst.. îi spun mustrător.
- Ce e?
- Sperii liliecii, spun destul de serioasă.
- Mai degrabă mă transform eu în unul decât să ne întâlnim cu așa ceva, spune printre hohote.
Nu știu cum de mai avea chef să glumească acum. Dar .. el oricum lua tot ce ziceam eu ca o glumă, deci presupun că asta îi
dădea curaj și lui.
Mai dura mult? Era interminabil de acum. Și exasperant. În depărtare parcă zăream lumina. Sper din suflet să nu fie iar o
plăsmuire a minții mele.
- Dacă nu poți să mergi, sprijină-te de mine.
- Sunt în stare să merg pe picioarele mele, mulțumesc! bolborosesc printre dinți.
- .. Da..mi-am dat seama cât de în stare ești. Te-am mai văzut în situația asta, bolborosi.
Era greu de receptat ce spunea, dar mă concentram. Deși uneori nici nu simțeam nevoia să ascult, având în vedere că 80% din
cazuri era ironie.
- Atunci era altceva!
- Așa e. Atunci nu luasei câteva dosare în cap și o ușă bonus.
Rămân fără replică. La urma urmei ce puteam răspunde la asta? Avea dreptate.
- Nu mă vezi cum merg, așa că nu mai fabula, spun sigură pe mine.
- Tocmai de aia. Pentru că nu te văd, rosti sobru.
- Ce ușurare, spun ironic.
În sfârșit nu mai aveam un ochi critic asupra mea. Dar vechea teorie era prezentă, și acum pe gratis, fără să o cer. Nu încă
măcar.
- Ți-am spus vreodată că îmi place accentul tău? Spun copilăresc.
Ce îmi venise acum de o începusem cu confesiunile? Cred că întunericul îmi întunecase și mai tare mie mintea.
- Mă bucur. Dar doar dacă asta te face să te concentrezi la mers.
Desigur. De parcă mă puteam vreodată concentra la ceva în preajma lui.
- Știi că unul dintre prietenii mei e irlandez? Rostesc mândră.
Accentul lui Karl era însă mult mai grosolan ca cel al lui Rob. Dar mă obișnuisem cu el. De fapt, nordicii erau printre pasiunile
mele. Cel puțin până atunci.
- Mi-e milă de el, răspunde cicălitor.
- Hey, dar ne înțelegem bine, continui cu o voce relaxată.
- În imaginația ta probabil.Crede-mă că nu știi ce e în mintea lui de fapt.
- Ba nu, îl contrazic brusc. Numai o dată mi-a spus ceva nu tocmai drăguț.
Și atunci după ce eu mă isterizasem și îmi consumasem energia jumătate de oră.
- Pff.. asta înseamnă că te urăște, dacă l-ai adus în stadiul acesta.
- Foarte amuzant, mârâi prost-dispusă.
Era vreo iluzie la el? Un mod de a mă atenționa?
- Nu vrei să fii mai bine atent la drum? Îi închid gura enervată.
- Eu? Poate tu!
- Eu sunt! Spun răstindu-mă ușor.
- Ok. dacă spui tu.continuă cu o voce nu tocmai relaxată. Numai vezi ai grijă la …….
Un pas în gol..hey, unde e pământul?
..Câteva scări luate pe rând frumos cu partea din spate a corpului, fără să simt asta foarte tare asupra mea,nu mai puternic
decât șocul, .. și într-o clipă eram grămadă jos.
- ……scări. Rosti oftând adânc.
Ok. Închid ochiii strâns, încercând să mă conving că e un vis, că nu e real, că nimic nu fusese real până atunci.
Lasă drama, Kitty, conștiința mea cea bună mă îmbărbăta. Ce e atât de tragic la urma urmei?
Nu era nimic ciudat pentru mine că nu observasem scările,și mai era și întuneric, deci acum chiar aveam o scuză bună și reală.
Prostii. Ideea era că iar ai făcut-o, Kitty. Oftez.
- Uite că ți-am făcut şi favoarea de a mă vedea la picioarele tale – spun cu o falsă degajare în voce, cum poate ar fi fost logic să
fiu de prima dată, Robert Pattinson. Accentuez numele lui, zâmbind, dar nu eram amuzată aproape deloc de situația ingrată.

Logic, dar din păcate logica nu era pe lista mea.

Aștept să aud hohotele de râs, dar văd în schimb doar colacul de salvare.
Prind mâna lui care statea întinsă binevoitoare spre mine, și mă salvează cu o mișcare rapidă dar grijulie în același timp din
poziția nu tocmai favorabilă ego-ului meu , iar apoi mă prinde imediat de mijloc cu cealaltă și mă ridică spre el.
Nu știu cât din toată acțiunea asta am simțit pământul sub picioare dar cred că în majoritatea eram în aer – cum sunt eu de
obicei, de altfel.
Eram lipită de corpul lui, și la același nivel cu fața lui, poziție în care nu m-aș fi visat măcar să fiu, luând în calcul cei câțiva
centimetrii buni care ne despart.
Fac o mișcare scurtă cu piciorul drept și nu simt nimic rezistent sub el care să mă susțină. Eram în aer, și la propriu acum.
Nu înțeleg cum, de ce nu simțeam disconfort, de ce nu simțeam cum mă ține.Nu înțelegeam multe de fapt de când el apăruse
în calea mea.Și în primul rând, nu mai ințelegeam nimic din reacțiile mele.
Din nou, aveam senzația că plutesc. Oare fusesem transformată în duh până la urmă, cum vroiam, dar cu întârziere? Zâmbesc
la gândul acesta stupid.
Doar dacă am fi fost doi magneți de poli opuși atracția putea fi atât de perfectă. Dacă eram de același pol, acum ne
respingeam cu certitudine. Legile fizicii sunt o dovadă concludentă, și era absurdă situația de acum de a mă gândi la ce
detestasem profund în liceu, dar în sfârșit găsisem o întrebuințare tuturor definițiilor amare și stresante de atunci.
Dar.. până acum.. nu ne-am respins? Constant?
Nu Kitty, o voce parcă îmi sună ca un clopoțel în cap, lămurindu-mă. Până acum doar ați făcut tot ce v-a stat în putință să
rămâneți cât mai mult unul în preajma celuilalt. Bine, poate pluralul ala e un pic forțat.Sau nu?
Dacă în fața tuturor impedimentelor de până acum am trecut fără să meditez prea mult,acum simțeam cum sângele îmi
îngheață în vene, o senzație rece, amorțită, dar plăcută în același timp punând stăpânire pe mine. Simultam, auzeam cum
inima îmi bate necontrolat, parcă atenționându-mă că încă nu am murit, că nu sunt o fantomă, dar fiind neputincioasă în a-mi
acorda explicația pentru chipul angelic din fața mea, un chip jumătate întunecat, jumătate luminat atunci de paloarea luminii de
afară.
Dar încă perfect.Mereu perfect.
- Ce mă fac eu cu tine?
Vocea lui sună ca mii de acorduri magice și ca cea mai dulce simfonie, iar suflarea lui îmi amorți chipul șters de expresie și de
viață din momentul acela.
Și nu o spusese ca un repoș, nu era nici un strop de ironie. De data asta vocea lui ascundea altă trăire a lui, iar trăirea dată de
gol era afecțiunea. Da, o spusese cu drag, și pentru prima dată simțeam că îmi doresc din tot sufletul ceva: să fie adevărat
asta, să nu mă înșel.
Buzele lui erau atât de aproape de ale mele, și totuși atât de greu de atins. Nu eram capabilă de nimic în momentul acela. Eram
imunizată, și nici nu știu dacă mai respiram.
Puteam avea un sărut de poveste : prințul îl aveam.. locul.. accesibil.. nu era chiar un palat dar el îl făcea cu siguranță mai
special de atât. Nu știu dacă eram eu prințesa, dar brațele lui și apropierea mă făceau acum să mă simt ca una. Și oricine ar fi
avut ceva de obiectat despre asta atunci și-o lua.Fără excepție. Chiar și Mike Tyson sau Van Damme.
Când în sfârșit gesturile îi dau de gol intențiile, intenții după care imploram cu disperare, și imi îndoi piciorul pentru a fi fără
reproș momentul, închid ochii,și… în loc de cele mai profunde trăiri, un nor de claxoane îmi fulgeră în cap ca niște ca niște
tobe. Cred că erau tobele realității.
El oftă adânc, simultan cu mine.
- Dracu’ să-i ia, injură brusc, cu ură, printre dinți.
Hey, asta urma eu să zic, și nu ar fi sunat nici un sfert pe atât de înțelegator din vocea mea. Nu, aveam plămâni puternici și o
mie de nervi, și isterie în clipa aceea..cât cuprinde.
Mi-o luase înainte de data asta. Oare chestia asta cu statul lipiți unul de altul interconecta și mintea noastră? Îmi auzise
gândurile? Trebuie să mai studiez teoria aia cu magneții. Ceea ce era clar e că gravitam încă în jurul lui ca în jurul Soarelui.
Un hohot scurt, tras de păr, ne încearcă, din nou în același timp.
Îmi dă drumul și de data asta am simțit apăsător contactul cu suprafața dură. Dacă până acum mereu îmi doream să nu mai fiu
atât de ”în aer”, să fiu mai cu ”picioarele pe pământ”, acum mi-aș fi dorit cu indârjire opusul.
Claxonul ăla nefericit se auzi încă o dată. Creierul meu era ca un gong în care batea flămând nemernicul care îmi distruseseră
momentul, speranța, bucuria.
Dar încă nu era totul pierdut. Cât timp el era încă lângă mine.
Doar că ticăitul ceasului începea iar să mă atenționeze.
- Hai, sunt pentru noi, și mă luă de mână, spre ceea ce cred că era ieșirea.
De unde era așa de sigur? Și, cu toate că ”noi” suna la fel de frumos spus ca prima dată, nu suna și foarte convenabil – nu se
lipea cu realitatea, sau cu ce urma.
- Dar..stai.. spun confuză. Ieși, așa? Nu vin întâi bodyguardzii?
Eu înțelesesem că era conștient de gravitatea situației și că fusese martorul nebuniei care o poate produce, și de nenumărate
ori, – nu ca mine, o dată.Alegerea aceea de a sta într-o arhivă prăfuită nu putea fi un moft, ci doar o necesitate.
- Sunt aici oricum, spuse relaxat.
- Da, dar nu ieși o dată cu ei?
La urma urmei și la un metru distanță de ei îl puteau doborî.
- Nu e nevoie.
Ah, nu e nevoie.. bineînțeles. Ele o să reflexioneze adânc la perfecțiunea lui, vor sta cumpătate, zâmbitoare, resemnate,
facându-i cu mâna fericite că îl vad, chiar și de la distanță, și privindu-l emoționate și resemnate cum se îndepărtează. Totul
bine și frumos.
God, ce era în mintea lui acum? Ceva rațional cu siguranță nu!
- Și acum ce facem?
- Mergem.
Simțeam că o iau razna.
Îmi răspundea ca unui copil, doar pentru a-i închide gura.
Deja ne apropiasem de ușă. Tot de sticlă. Acum nu mă mai opream cu siguranță direct în ea, pentru că eram cu ochii în patru,
atentă cât pentru doi, dacă individul de lângă mine nu dădea semne de raționament.
Și nu, nu vedeam nici un afurisit de bodyguard, și deși nu toți arătau ca Bran, cu siguranță nu aveau multe în comun cu
nefericitul Stan, care și eu dacă suflam spre el, dispărea.Deci erau perceptibili oricum.
Poate că văzusem eu prea multe filme, și nu toți arătau ca în ele, dar presupun că nici invizibili nu erau!
Și unde naiba dispăruseră strigătele cu care mă familiarizasem la începutul intrării aici??
Venise între timp un dirijor și urmau să țipe sincronizate când el va ieși?
Oare avea baz că îl protejez eu? Înseamnă că era într-un stadiu avansat de absurditate.Adică, făceam eu pe breaza mereu, dar
oricum ultimul fir de raționament îl mai aveam ca să conștientizez că nu am nici o șansă în fața fanelor lui.Dacă din el ieșeau
fulgii, din mine nu cred că mai avea ce ieși după impact.
El încă mergea relaxat spre ieșire, încă ținându-mă de mână. Nu era normal,clar.
Îmi trag mâna dintr-a lui brusc, pentru că singurul mod de a-l face să revină la realitate era să îl ”zgudui” puțin.
El se oprește, uitându-se năucit la mine.
- Și, am ajuns la iesire.. R o b e r t P a t t i n s o n, spun serioasă, hotărâtă, accentuând fiecare literă din numele lui.
Poate tipul avea o criză de identitate și uitase cine e, și eu eram drăguță să îi reamintesc.
- Și? spune pierdut. Nu asta vroiai?
Oh, ba da, dar și eu , ca și el, vroiam să ies întreagă – lucru pe care nu îl clarificasem pentru că nici nu mă gândisem la asta,
știind că nu contează pentru nimeni de aici existența mea nefericită, față de a lui.
Totuși , analizând situația, nu știu cât de ”întreagă” mai ieșeam din mâinile celor care nu demult mă aplaudaseră, și care acum
m-ar fi urât subit văzându-mă și la un metru lângă el.
- Ba daa. Rânjesc fals, stupid.
Vroiam. Foarte bine folosit timpul trecut.Asta vroiam atunci, nu sunt sigură că asta mai vroiam şi acum, din două motive: primul,
nu îl mai vedeam de acum pe el, iar al doilea, nu știam cât de ”roz” o să fie ceea ce mă așteaptă afară.
- Atunci? Spune pasiv.
- Presupun că până aici a fost, nu? Spun cu tristețe.
El mă privea bulversat.
-Mica..aventură, să îi spunem.
Nu primeam nici o reacție din partea lui, și era extrem de frustrant.
- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, și o spun sincer. Și îi strâng scurt și prietenește mâna care rămâsese în aer de când mi-o
luasem pe a mea din ea.
El ar fi ieșit înainte, și eu mai târziu, sau prin altă parte. Să ies odată cu el ar fi fost un gest de despotism, un egoism fără
margini pentru cariera lui.Nu aș fi atentat niciodată la asta.
Și nici la viața mea. Încep să râd în sinea mea.
- Ce faci? Spune enervat. Vii cu mine! continuă poruncitor.
Ok. Poate că mă înșelasem. Poate că tipul mă ura de fapt și acesta era modul ideal de a se răzbuna, aruncându-mă în cușca
fiarelor, – fanele nebune și paparazzii.
- Nu prea cred, îi răspund sfidător.
- Eu n-aș fi atât de sigură în locul tău,și se strâmbă. Care e problema? Vocea lui părea curioasă acum.
Care era probleeema? Poate care erau problemele! Cum naiba putea întreba asta? Chiar trebuia să-mi tocesc gura explicându-i
acum tot ce știa deja?
- Auzi, ți-a înghițit praful mintea? Întreb deloc amuzată.
Nu de alta, dar să mă duc să caut un aspirator atunci.Orice.
Începe să râdă în hohote. În loc să revină la normal, el râde. Oare eu eram singura care gândea aici?Ce onoare.
- Ascultă, continuă pe un ton relaxat, nu înțeleg de ce te agiți așa.
Avusese cumva vreo sticlă de Jack Daniels la el și nu o observasem până atunci?
- Fane, paparazzi, țipete, blitzuri..continui? Îi fac un rezumat scurt.
El își dă ochii peste cap.
- Crede-mă , știu ce fac, spune sigur pe el.
Bineînțeles că îl cred. Dar că a luat-o razna.
- Hai să mergem, continuă încăpățânat, apropiindu-se complet de ușă.
- Nu! Spun autoritar, încrucisându-mi mâinile la piept în semn de protest.
Mă privește abătut, apoi se uită pierdut plecându-și capul.
- E alegerea ta.
Termină pe un ton dezamăgit și trist, aproape decepționat, atingând clanța.
Am simțit cum mi se strânge inima și se face mică, mică, auzindu-i vocea așa de stinsă și mai ales simțind că o iau razna
văzându-l cum are de gând să plece.
- Stai! Strig disperată, într-o clipă fiind lângă el și rugându-l cu privirea să îmi ierte ieșirile necontrolate.
Fața i se lumină și un zâmbet îi apăru în colțul gurii.
- Ai încredere în mine? Întreabă blând, punându-și brațul după gâtul meu și după apropiindu-mă de el.
- La figurat.., spun amețită și zâmbind nevinovat.
- E un început, spune mulțumit, și deschide ușa.