Sunteți pe pagina 1din 505

IOAN COCUZ

PARTIDELE POLITICE ROMÂNEŞTI DIN BUCOVINA


1862 – 1914
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
Cocuz, Ioan
Partidele politice româneşti din Bucovina:
1862 – 1914/ Ioan Cocuz – Suceava
Editura CUVÂNTUL NOSTRU; 2003
516 p.
24,5 x 16,5 cm
ISBN 973 – 85272 – 0 – 1

Redactor de carte: Nicolae CÂRLAN


Tehnoredactare computerizată: Sandrino Cristian COCUZ
IOAN COCUZ

PARTIDELE POLITICE ROMÂNEŞTI


DIN BUCOVINA
1862 – 1914

SUCEAVA
2003
MOTTO

“Cu fruntea înaltă, cu mândria cetăţenilor, ce se numără


astăzi între cei mai liberi din Europa, să păşim înainte şi să
stăruim a se împlini ce s-a negrijit mult şi de cătră mulţi, de sus
până jos, în biata noastră ţară; să conlucrăm la întemeierea şi la
întărirea regimului libertăţii în mijlocul nostru la îmbunătăţirea
stării patriei, şi , pătrunşi de prima îndatorire a unui cetăţean liber
şi a virtuţii cetăţeneşti: de simţământul de legalitate, să înfăţişăm
lumii icoana cea adevărată a ţării noastre, şi descoperind, fără
frică şi fără cruţare în folosul acesteia, împreună cu dorinţele, cu
nevoile şi trebuinţele obştii, toate neajunsurile, lipsele şi abuzurile
– orişiunde le-am întâmpina – să le trădăm tribunalului celui mai
sever şi nepărtinitor: conştiinţei publice, spre a fi îndreptate sau
spre a fi osândite”.

GHEORGHE HURMUZACHI
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

DIVIDE ET IMPERA

“Divide et impera” – dezbină şi stăpâneşte – dictonul latin aplicat ca


principiu politic prin care puterea imperială habsburgică şi-a asigurat, timp de
câteva secole, dominaţia şi stăpânirea asupra a zeci de popoare din imperiu:
“Habsburgii i-au ridicat pe ruteni împotriva polonilor din Galiţia şi românilor
din Bucovina; tot astfel Habsburgii i-au aţâţat pe minoritarii germani contra
slavilor, cehilor şi polonezilor în Silezia, Moravia, Boemia şi Austria de Jos şi
de Sus; în Tirol şi Istria i-au instigat pe germani contra italienilor; în
Transilvania şi Slovacia pe maghiari contra românilor şi slovacilor, iar în
Croaţia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina pe minoritarii turci şi germani
împotriva sârbilor şi croaţilor, autohtonii de drept şi de fapt”1.
În cadrul acestei politici, birocraţia austriacă a jucat un rol covârşitor.
Disciplinată, inventivă, de o rigurozitate şi un rafinament ridicat la rang de artă,
diabolică şi neîndurătoare, această cumplită “armă” a Curţii vieneze a creat un
sistem complex menit să slujească interesele Coroanei de Habsburg.
Birocraţia austriacă a creat în Bucovina, între cetăţenii provinciei, o
permanentă stare de suspiciune şi neîncredere, o stare de dedublare a
personalităţii individului, în special în rândul “inteligenţei”.
Valeriu Branişte, la început un necunoscător al stării de fapt din
Bucovina, unde birocraţia atinsese culmea perfecţiunii, rămăsese uimit de
comportamentul oamenilor politici de aici: “Deja din capul locului am avut
prilejul să cunosc tertipurile bucovinenilor cauzate de gelozia şi neîncrederea
reciprocă”2.
În drum spre Cernăuţi, unde fusese chemat să înfiinţeze ziarul
Partidului Naţional Român din Bucovina, se întâlneşte cu Aurel Onciul (acesta
a dat întâlnirii un caracter de semiclandestinitate) care-l intrigase pe Branişte:
“Mai târziu, când am văzut că nu sunt în Bucovina doi oameni influenţi care să
se încreadă pe deplin unul în altul şi să fie “prieteni politici”, cum înţelegeam
eu prietenia, am putut pricepe această apucătură”3. După discuţia cu Onciul
care i s-a părut lui Branişte un om energic şi cu vederi clare, acesta îşi
aminteşte: “Păcat că vedea într-un fel şi făcea în alt fel. Avea şi el păcatele
birocraţiei austriece (subl.n., I.C.), pe care am avut prilej să le cunosc cu
îndestulare în Bucovina”4.

7
Ioan Cocuz

Această birocraţie diabolică avea şi rolul de a uza rapid printr-o


ţesătură machiavelică de intrigi, oamenii de valoare, în special pe cei
aparţinând popoarelor supuse.
Birocraţia austriacă din Bucovina, ca dealtfel din întreg imperiul, te
obliga, volens – nolens, să-i respecţi cu stricteţe perceptele, fără de care nu
aveai nici o şansă să supravieţuieşti politic şi social, să urci pe scara ierarhică.
În timp, obligativitatea de a cunoaşte perfect limba germană, a dus la o
situaţie greu de imaginat, cu repercusiuni negative în plan naţional. Astfel, cu
mici excepţii, care de fapt întăreau regula, clasa cultă românească din Bucovina
a suferit un accentuat proces de aculturaţie, vorbind mai bine nemţeşte decât
româneşte, deoarece studiile şi le făcuse în limba germană.
Intelectualitatea românească era educată nemţeşte, deşi simţea
româneşte.
Analizând mai atent această problemă, una dintre ideile care circulau
era aceea că înclinaţia românilor spre limba şi cultura germană nu putea duce la
germanizarea lor5.
Mulţi dintre români considerau limba germană ca o limbă
internaţională, uitând că limba germană era limba noilor autorităţi, care şi-a
impus în Bucovina, după anexarea acesteia la Austria, administraţia, structurile
sale statale, tocmai prin intermediul limbii germane.
În Bucovina erau români care în urma educaţiei lor germane, nu
cunoşteau altă limbă, dar nu se considerau germani, datorită, în primul rând,
religiei diferite şi contactului imediat cu o populaţie germană, şi poate şi din
lipsa de curaj de a trece “pe faţă” la nemţi6.
Unii dintre aceşti români însă, nu mai manifestau nici un interes pentru
problemele naţionale, ei nu mai puteau înţelege cerinţele naţionale fără de care
nu puteau exista7. În felul acesta se pierdea o parte a intelectualităţii române
atât de necesară în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale; “căci în loc ca
dobândirea unei culturi mai înalte să se creeze din popor, cu timpul, o
poporaţiune orăşenească română, prin învăţământul german se pierde o parte
din puterea noastră naţională şi se pierd toate cele ce aceşti români germanizaţi
sau cu educaţiune nemţească ar putea lucra în interesul naţiunii proprii”8.
Pe de altă parte, prin germanizare “se reţine în mod artificial prin
şcolile unde se pierde timpul cu învăţământul limbii nemţeşti, cultura poporului
nostru, care prin inteligenţa sa naturală ar putea astăzi să fie ajuns la un grad
foarte înalt dacă ar fi existat totdeauna şi ar exista şi acum destule şcoli
naţionale care pot fi poporului de folos adevărat”9.
Procesul acesta de distrugere a elitei româneşti, care a început din
secolul al XIX-lea, s-a desfăşurat în trepte şi viza, în prima fază, pierderea
identităţii etnice prin contopirea intereselor. Primul pas a fost făcut în anul

8
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

1817 când Forumul Nobiliar din Bucovina s-a contopit cu Forumul Nobiliar
din Galiţia10.
A doua etapă viza slăbirea economică a boierimii române prin acţiuni
ce urmăreau pierderea moşiilor şi, deci, lipsirea acesteia de baza sa economică,
de mijloacele cu care să lupte pentru interesul naţional. În anul 1810, austriecii
au acordat dreptul de liberă circulaţie a pământurilor mănăstireşti şi a
fundaţiilor, fapt ce a agravat şi mai mult situaţia proprietăţilor funciare.
Evreii au obţinut dreptul să cumpere pământ în Bucovina începând din
anul 1865, cu mult mai devreme decât în alte provincii ale Imperiului
Habsburgic, fapt ce a dus la o fluctuaţie extraordinară a proprietăţii funciare
româneşti.
În anul 1894, marea proprietate din Bucovina era formată, luând în
considerare criteriul etnic, din: armeni – 49, polonezi – 16, români – 52, evrei –
32. Deci, din 149 de mari proprietari 97 erau străini, adică 2/311.
Dacă în anul 1774, pădurile din Bucovina aparţineau boierilor
moldoveni şi mănăstirilor, în anul 1871, deci după aproape o sută de ani, boierii
români mai deţineau doar 6 proprietăţi silvice (familiile Petrino, Goian,
Mustaţă, Stârcea, Popovici şi prinţul Mihail Sturdza), cu o suprafaţă de 42.741
iugăre, în timp ce proprietarii străini (Johann Zadurowicz, Capri, Myvass,
Buchental, L.Salter, Gudemus, Rohosiewicz), deţineau 194.300 iugăre12.
Din datele oferite de “Bukowinaer Boden Credint Anstalt” din
Cernăuţi, în anul 1894, ipotecile pe marea proprietate în Bucovina se ridicau
numai la această instituţie, la 930.800 de florini13.
Chiar şi ziarul “Privitorul” al lui Aurel Onciul, recunoaşte cauzele
sărăcirii şi distrugerii economice a românilor bucovineni: “Vânzările licitative
în masă atât a gospodăriilor ţărăneşti, cât şi ale proprietăţii mari, din ce în ce tot
mai mult micşorează numărul elementului aşezat. Pe locurile lui se adăpostesc
legioanele străine de lege şi limba noastră, iar amărâtul popor român, supt până
la măduvă de cămătarii toleraţi, este fugărit prin toate colţurile lumii de
nesocotinţa puternicilor zilei…”14.
A treia treaptă o reprezenta stoparea accesului românilor la diferite
funcţii în aparatul de stat, îndepărtarea acestora acolo unde ei deţineau astfel de
funcţii
Industria de strictă necesitate era acoperită, aproape exclusiv de mici
întreprinderi şi meseriaşi.
Clasa de mijloc era restrânsă, din punct de vedere numeric, comparativ
cu cea a populaţiei alogene. Aceasta nu avea nici forţa economică şi nici
mijloacele necesare sprijinirii vieţii culturale şi politice.
În anul 1900, erau în Bucovina 120 de meserii cu un număr total de
9.322 de meşteşugari dintre care 5.091 erau evrei, 3.494 erau străini de diferite
naţionalităţi şi numai 737 erau români15.

9
Ioan Cocuz

Am scris această carte dintr-un profund sentiment de respect faţă de


adevărul istoric, faţă de faptele istorice care au avut loc indiferent de voinţa
noastră prezentă, conştient că ISTORIA nu poate fi contestată.
Am confruntat dovezile de care am dispus, cu echilibrul şi
obiectivitatea absolut necesare aflării ADEVĂRULUI ISTORIC.
Eu cred cu tărie că nimic trainic nu poate fi construit pe minciună, pe
neadevăr.
Numai adevărul istoric poate să ne ofere un scenariu viabil, pentru un
viitor viabil.

10
1
I.E.Torouţiu – Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina – Bucureşti, 1916, p.134.
2
Valeriu Branişte – Amintiri din închisoare – Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.325.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Românii şi Rutenii din Bucovina- III, “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.24/25 martie – 5 aprilie 1893.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
1 0
Ion Nistor – Istoria Bucovinei, Ediţie şi studiu bio–bibliografic de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1991,
p.59.
1 1
George Bogdan Duică – Bucovina – Notiţe politice asupra situaţiei – Institut Tipografic, T.Liviu Albini, Sibiu,
1895, p.64-65.
1 2
Hauptbericht und Statistik, p.178-179.
1 3
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, nr.21/12 – 24 martie 1895.
1 4
“Privitorul”, Viena, an I, nr.2/15 mai 1902.
1 5
I.E.Torouţiu – Românii şi clasa de mijloc din Bucovina – partea întâia, Meseriaşii, Cernăuţi, Societatea
Tipografică Bucovineană, 1912, p.130-135.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

BUCOVINA

Împărtăşind destinul istoric al Moldovei din care a făcut parte


integrantă de-a lungul întregului Ev Mediu românesc, Bucovina a fost anexată
în anul 1775, de Imperiul Habsburgic, prin forţă, corupţie şi crimă.
Denumirea de BUCOVINA, derivă de la cuvântul slav бyk = “fag” şi
are sensul de “Ţinutul fagilor”1.
Documentele medievale româneşti din secolele XIV-XVII,
menţionează termenul de Bucovina, în accepţiunea de “pădure de fag” sau
“făget”. Cea mai veche menţiune documentară, în acest sens, se află într-un act
emis de Roman I Muşat, la 30 martie 1392, în care erau delimitate hotarele
unor sate, dăruite lui Ioanîş Viteazul, pe apa Siretului, ce se întindeau până la:
“marginea bucovinei”, şi până la “bucovina cea mare”2.
În alte documente moldoveneşti sunt menţionate “păduri de fag”,
“bucovine”, situate în ţinutul Neamţ (anul 1414, 1491, 1497), în ţinutul
Cârligătura (anii 1426, 1497, 1501, 1583, 1659), în ţinutul Hârlău (anii 1492,
1609, 1610, 1626, 1627), în ţinutul Vaslui (anii 1503, 1607, 1608, 1622, 1636),
în ţinutul Iaşi (anii 1579, 1712)3.
Documente provenind din cancelarii străine, între care tratatul încheiat
la Lublau, la 15 martie 1412, între Sigismund de Luxemburg al Ungariei şi
Wladislav II Jagello al Poloniei, menţionează: “codrii mari numiţi Bucovina”4.
Odată cu trecerea timpului, termenul de “bucovina” – “pădure de fag”
se toponimizează. Astfel, bătălia din 1497 dintre oastea moldovenească şi cea
polonă a avut loc, după cum menţiona Cronica de la curtea marelui domnitor
Ştefan, în “bucovina Cosminului”5.
După anexare, în anul 1775, toponimul capătă un sens precis.
Primul guvernator militar al Bucovinei generalul Gabriel von Spleny
menţiona că teritoriul încorporat de Austria cuprindea 290 de localităţi din care
3 oraşe (Cernăuţi, Siret, Suceava) şi 12 ocoale (Cernăuţi, Prut, Nistru,
Ceremuş, Hotin, Câmpulung Rusesc, Berhomete, Vicov, Mijlocului, Moldovei,
Siret, Câmpulung Moldovenesc) cu o populaţie de 17.047 de familii, cu
următoarea structură socială: 14.992 familii de ţărani, 22 familii de boieri, 175
de mazili, 149 de răzeşi, 501 de preoţi, 285 de slujbaşi administrativ –
judecătoreşti, 45 de negustori, 58 de armeni, 526 de evrei şi 294 de familii de
ţigani nomazi6.
Prin Convenţia austro – turcă de la Palamutka, din 2 iulie 1776, a fost

11
Ioan Cocuz

definitivată graniţa Bucovinei, în interiorul căreia, rămăseseră după retrocedare


către Moldova şi raiaua Hotinului 64 de sate cu 10 cătune având în total 2697
familii cu 13.485 suflete, un număr de 226 de sate cu o populaţie de 14.350 de
familii cu 71.750 de suflete, suprafaţa totală a Bucovinei însumând 10.441
Kmp7.
În Istoria Bucovinei, Ion Nistor menţionează că: “După originea lor
etnică, cele 14.350 de familii erau, în covârşitoarea lor majoritate,
Moldoveneşti (româneşti). După însemnările lui Spleny trăiau în valea
Ceremuşului şi a Prutului, 1.112 familii de huţani care se strecuraseră în cursul
vremii din Pocuţia în Moldova. Tot Spleny arăta că în regiunea dintre Prut şi
Nistru, mai trăiau amestecate cu moldovenii şi 1.261 de familii de ruteni, fugari
de pe moşiile boiereşti polone din Galiţia. Scăzând cele 1.112 familii huţăneşti,
cele 1.261 de familii rutene precum şi cele 58 familii armeneşti, 526 familii
evreieşti, cât şi pe cele 294 familii de ţigani – din numărul de 14.350 de familii,
putem constata că la ocuparea Bucovinei de către Austria, trăiau în noua
provincie austriacă, pe lângă cele 11.099 de familii moldoveneşti, alte 3.251 de
familii huţăneşti, armene, evreeşti şi ţigăneşti, adică 55.495 de moldoveni
(români), faţă de 16.255 de neromâni”8.
Maiorul Mieg arăta, că în teritoriul anexat, erau 3 oraşe, 263 de sate cu
14.989 de familii cu 70.000 de locuitori9.
F.Ziglauer apreciază că în anul 1774, în Bucovina erau 11.421 de
familii10.
D.Werenka menţiona că în Bucovina în anii 1775 – 1776, erau 17.047
de familii11.
J.Polek arăta că în conformitate cu recensământul efectuat la sfârşitul
anului 1774 şi începutul anului 1775, de generalul Spleny, în teritoriul ocupat
erau 17.047 familii, însumând cca 85.000 de locuitori12.
Acelaşi J.Polek menţiona că, prin semnarea, la 2 iulie 1776, a
Convenţiei de la Palamutka, habsburgii au fost nevoiţi să accepte o rectificare
de frontieră, prin care au “retrocedat” 9 sate în ţinutul Hotinului, 14 sate în
ţinutul Cernăuţiului, şi 41 de sate şi 10 cătune în ţinutul Suceava13.
Johann Polek, în a sa – Bukowina in Wart und Bild, la pagina 125,
afirma că: “…după naţionalitate, majoritatea locuitorilor aparţineau etniei
românilor”.
Karl Ritter von Schmedes menţiona că: “…cea mai veche populaţie a
Bucovinei o constituie moldovenii (românii n.n. I.C.). Abia la sfârşitul
secolului al XVIII-lea încep să pătrundă aici huţanii şi mai târziu rutenii şi alte
etnii. Moldovenii sunt populaţia principală a Bucovinei”14.
Foarte interesantă este afirmaţia făcută, în anul 1780 de un ofiţer al
generalului Spleny care susţinea că populaţia de aici are origine romană:

12
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

“Locuitorii cei vechi ai Bucovinei, sunt deopotrivă cu locuitorii din Moldova


turcească descendenţi din coloniile valahe sau vechi romane […] limba
obştească a ţării este limba moldovenească ce se compune dintr-o latinească
stricată”15.
Înalţii funcţionari austrieci Goehlert şi Gray scriau referindu-se la
Bucovina: “baştina poporului era pe atunci moldovenii”, şi că numai pe ici pe
colo, se auzea vorbindu-se ruseşte, armeneşte, evreieşte16.
La 10 martie 1781, Heinrich Blumegen, cancelarul Curţii unite boeme
– austriece şi-a exprimat părerea că Majestatea Sa ar trebui sfătuit ca Bucovina
să nu fie deloc unită cu alte provincii, ci să fie toată ca o ţară separată, pentru a
câştiga: “iubirea şi încrederea naţiunii moldoveneşti”17.
Una dintre cele mai precise recensăminte ale populaţiei din Moldova,
cel efectuat în timpul ocupaţiei ruseşti din 1772 – 1773 este cunoscut şi sub
numele de Recensământul Rimski – Korsakov, pe baza acestuia Pavel Ţugui a
făcut o serie de calcule, rezultând următoarele cifre18:

Naţionalităţi Număr de persoane Procentaj


Români 54.284 64,23 %
Ruteni 17.125 20,26 %
Huţuli 5.975 7,06 %
Ţigani 2.655 3,14 %
Evrei 2.425 2,86 %
Ruşi 1.665 1,26 %
Polonezi 460 0,54 %

Al doilea recensământ efectuat de ruşi, în anul 1774, în Ţinutul


Cernăuţi, de exemplu, a dat următoarele rezultate: în Ocolul târgului Cernăuţi
erau 30 de aşezări (între cele mai importante fiind Cernăuţi, Roşişa, Mihalcea,
Cuciurul Mare, Mologhia, Ustiţa, Horecea, Tîrnauca), în Ocolul Prutului de
Jos erau 34 de aşezări (între acestea cele mai importante erau Boianul,
Toporăuţi, Mămăieşti, Coţmanii, Orăşenii, Luşenii, Davideştii), în Ocolul
Nistrului erau 35 de aşezări (între care cele mai importante) erau Vaslăuţi,
Stăuceanii, Chisălău, Codobişte, Zastavna), şi Ocolul Ceremuşului cu 21 de
aşezări (între care cele mai importante erau Băbeşti, Costeştii, Berbeştii,
Carapciu, Ispasul, Bănila de Sus, Vijniţa). În cele 121 de localităţi existau
7.419 case. Ca număr de locuitori în Ocolul Cernăuţilor erau 1.671 capi de
familie români (85,12%), 140 evrei (7,13%), 116 ruşi (5,9%), alţii 36 (1,83%);
în Ocolul Prutului de Jos erau 1.838 capi de familie români (92,18%), 49 evrei
(2,47%), 69 ruşi (3,46%), 27 alţii (1,36%); în Ocolul Nistrului erau 1.519 capi
de familie români (92,79%), 55 evrei (3,35%), 43 ruşi (2,62%), 20 alţii

13
Ioan Cocuz

(1,22%); în Ocolul Ceremuşului erau 1.136 capi de familie români (86,91%),


116 evrei (8,86%), 16 ruşi (1.25%) şi 39 alţii (2,98%).
Din cei 6.890 capi de familie (529 case fiind pustii), majoritatea o
formau românii (6.164 capi de familie). Era normal ca într-o regiune de graniţă
să existe şi alte etnii: evreii (360 capi de familie), ruşi (244 capi de familie),
ţigani (51 familii), huţuli (40 de familii), greci (11 capi de familie), armeni (8
capi de familie), germani (5 capi de familie), polonezi (5 capi de familie), sârbi
(2 capi de familie)19.
Referitor la acest recensământ, doar un singur comentariu: a fost
publicat în anul 1975 de către P.G.Dimitriev de la Academia de Ştiinţe a
Republicii Moldova, făcând obiectul unei lucrări în două volume, intitulată –
Moldova în epoca feudalismului – Recensămintele populaţiei Moldovei din
anii 1772-1773 şi 1774.
Cartea a fost retrasă din circulaţie, imediat după apariţie, de către
autorităţile sovietice, pe motiv că face deservicii U.R.S.S.
Johann Polek publică în Ortschafts verzeichniss der Bukowina,
Czernowitz, 1893, statistica pe care generalul Spleny a făcut-o la 1775.
Coroborând toate datele din această statistică, se ajunge la concluzia că
numărul familiilor rutene era de cca 2.100. Familiile bucovinene erau,
exceptând negustorii, armenii, evreii şi ţiganii, 16.124, iar familiile ţărăneşti
erau 14.992. Satele cele mai numeroase şi mai populate erau, după Spleny, în
districtul Suceava – 142, Cernăuţi – 119, Câmpulung – 11, Câmpulungul
Rusesc – 3. Deci tot în districtele care în configuraţia actuală au o pondere
zdrobitoare românească, erau atunci cele mai populate”20.
Evaluarea oarecum diferită a populaţiei şi structurii acesteia făcută de
diferiţi cercetători, se explică prin faptul că între recensămintele efectuate în
acea perioadă de instabilitate datorată războiului, sustragerea de la recensământ
al unor locuitori, din motive economice şi nu numai, superficialităţii în
recenzare, dar şi datorită incertitudinii în delimitarea frontierelor, existau
diferenţe.
În anul 1779, noul guvernator militar al Bucovinei, generalul
Enzenberg dispune efectuarea unui nou recensământ care dă următorul rezultat:
23.385 de familii cu cca 115.000 de locuitori21, ceea ce reprezenta o creştere
semnificativă a populaţiei faţă de 1774 (10.942 de familii), explicată astfel de
R.F.Kaindl: “Numărul locuitorilor se mărea foarte repede, drept rezultat al
reîntoarcerii persoanelor refugiate în urma războiului, prin nenumărate imigrări
de evrei şi armeni; prin imigrarea moldovenilor din teritoriul moldovenesc şi
turcesc…îndeosebi, prin pătrunderea rutenilor din Galiţia (subl. n. I.C.) care,
în ciuda tuturor interdicţiilor îşi părăseau baştina din cauza relaţiilor de
supuşenie drastice”22.

14
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

O mărturie incontestabilă a numărului foarte mic al rutenilor în


Bucovina anexată de habsburgi, este şi Planul reglementării bisericeşti
(Geistlicher Regulierungsplan) din 28 aprilie 1786, dat pentru Bucovina, şi care
reprezenta prima normă austriacă pentru biserică şi şcoală. În capitolul V, art.3,
se arăta că s-a hotărât să se facă “6 şcoli naţionale pentru limba moldovenească,
şi, cum s-au făcut 3 din aceste cu bun sfârşit la Cernăuţi, Siret şi Suceava, aşa
să se poarte de grijă ca să se facă cât mai curând şi celelalte 3 şi anume în
Zastavna, Câmpulung Moldovenesc şi Văşcăuţi”23.
Deci, după 12 ani de la anexare, Bucovina era toată, până sus de Nistru,
românească, astfel, ce rost ar mai fi avut şcoli de limbă moldovenească la
Zastavna, aproape de Galiţia şi Văşcăuţi, unde, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
statisticile guvernamentale arătau că nu mai există români.
Articolul 18 din Planul reglementării bisericeştii suna aşa: “în toate
şcoalele ce sunt în Bucovina şi în celelalte şcoli ce se vor mai face,
învăţământul au să se împărtăşească numai (subl.n., I.C.) în limba
moldovenească şi nemţească”24.
Cărţile necesare acestor şcoli, ca şi un îndrumător pentru învăţători, vor
fi, specifică articolul 5, germane şi moldoveneşti (subl.n., I.C.)25.
Articolul 8 prevedea ca învăţătorii ajutori să ştie moldoveneşte, şi este
de preferat să fie “naţionalişti”, adică moldoveni, români26.
Între 1785-1786, pentru uzul şcolilor din această parte nordică a
Bucovinei au fost aduse 4.275 de cărţi germano-române şi numai 25 de cărţi
germano-ruseşti27.
Deci, este clar că proporţia populaţiei şcolare indica, de fapt, proporţia
generală a populaţiei în zonele, unde, la sfârşitul secolului al XIX, populaţia era
preponderent ruteană.
Toate datele privind populaţia Bucovinei, la data ocupării acesteia de
către Austria, indiferent de provenienţă surselor, indică indubitabil faptul că
românii formau majoritatea covârşitoare a populaţiei.
Multă vreme de la anexare, limba moldovenească şi germană au rămas
limbile oficiale ale administraţiei austriece.
În acest context, George Bogdan Duică scria: “Oricât s-ar suci acest
soiu de istorici şi politicieni, ajungem totdeauna la concluzia că rutenii nu
formau pe timpul anexării, nici măcar a zecea parte din populaţia Bucovinei.
Ei, dispăreau din vedere (subl.n., I.C.) precum foarte bine s-a exprimat
Constantin Morariu pe care Polek încearcă să-l combată”28.
Mărturii ale recunoaşterii de către autorităţi a caracterului românesc al
nordului Moldovei încorporat la Imperiul Habsburgic, reprezintă şi
numeroasele proclamaţii, documente publice, acte, decizii şi hotărâri ale
instanţelor judecătoreşti, toate tipărite şi scrise bilingv (germana ca limbă a

15
Ioan Cocuz

noilor autorităţi şi româna ca limbă a populaţiei autohtone).


Cu prilejul primei vizite în Bucovina, în anul 1783, împăratul Iosif al
II-lea îl numea pe Vasile Balş, “concepist în Consiliul Aulic de Război din
Viena”, pentru că era om cu carte, care “ştie limba şi trebile ţării”29.
O scrisoare tipărită la 27 august 1777, prin care generalul Spleny dă de
ştire, în numele împărătesei Maria Teresa, că la 1 octombrie calendarul vechi,
ori în 13 octombrie calendarul nou 1777 are să se adune deputaţii din toate
stările poporului de la Cernăuţi, ca să jure că vor fi cu credinţă către tron şi
împărăţie, era în limba română: “Noi, Maria, cu mila lui Dumnezeu: a Rinului
împărăteasă văduvă creesă de la Ţara Ungurească, Bohemia, Dalmaţia,
Croaţia, Slavonia, Galiţia şi Lodomeria, Archiduchina de Austria, Cneahina
de la Brabant […] Mare Cnehină de la Toscana […] la toţi şi fiecăruia ce sunt
locuitori într-această Bucovină district, care oriunde, ce sat sau moşie au aici
de stăpânire cu care sunt ai noştri supuşi sau podani şi protecţia noastră sunt
vrednici a avea: Adică tuturor Mitropoliţilor, Arhiepiscopi, Episcopi,
Arhimandriţi ai Diecesei, Egumeni, Protopopi, Popi, Diaconi, Boieri, mazili,
ruptaşi şi la toată prostimea din oraşe, târguri, sate şi la toată obştea, atât
partea bisericească cât şi cea lumească, vă adeverim întâia noastră
Împărătească şi Crăiască milă, gând bun şi tot binele, cărora mai este arătate
mai jos, arătăm şi înştiinţare facem […]”30.
O “Mărturisire hotarnică” scrisă la 17 noiembrie 1778, era tot în limba
română: “Facem ştire cu această adevărată şi încredinţată mărturie hotarnică,
că aducându-ne Domnul Toader Păunel o carte de la măria sa căpitanul
Jukovschi, auditorul Bucovinei district întru care ne scrie ca să mergem în
satul Boiancincului şi să alegem parte din moşia dumisale lui Toader Păunel
din stâlpul de jos, de către partea dumisale lui Grigoraş al Teutului […] deci
noi după poruncă am mers la numita moşie şi am ieşit la starea locului făcând
odgonu de 20 de stânjeni de 8 palme şi 3 degete”31.
Un interesant document în limba română, este datat 15 septembrie
1804, o scrisoare trimisă de Kreisamtul Bucovinei, “Cătră cetăţeneştii meşteri
şi calfe a crăiescului oraş Siret”: “Prin înaltă poruncă gubernială ce au ieşit
la 20 april a anului acestuia în ţinutul Bucovinei, dară aşezarea breslelor
pentru toate breslele s-au îngăduit numai în cele două oraşe Cernăuţi şi
Suceava, iară meşterii din celelalte târguri a ţinutului acestuia s-au întronocat
cu breslele numitelor două oraşe după îndepărtarea locului. Dară fiindcă la
întâmplarea când au făcut înalta gubernie arătare înaltelor locuri de regulaţie
breslelor în ţinutul acesta ce urma înaltul decret de curte din 28 iunie 1804,
nr.10.794 s-au făcut aducere aminte, ca fiind Siretul oraş crăiesc şi hrănindu-
se târgoveţii cu meşteşug, cu greu ar fi să se împreune cu altă breaslă
îndepărtată, de aceea au pozvolit pomenita înaltă gubernie ca să se facă bresle

16
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

şi la Siret, deosebit de Cernăuţi şi de Suceava. Despre această înaltă hotărâre


se va da înştiinţare cu acea adăugire că acum, toată Bucovina în trei ocoale de
bresle se va împărţi”32.
La 4 august 1784, o petiţie a unui arendaş din Cernauca, pe nume
Cozac Vasile, împotriva “Dumisale graf Logoteti”, petiţie trimisă
Auditoriatului din Cernăuţi primeşte răspuns în limba română: “Poruncă. De
vreme ce jăluitorul nu este stăpân ci numai arendaş de la Cernauca şi nici
vichilic de la domnia sa boierul Hurmuzachi nu are, pentru aceea i se dă
răspuns jăluitorului că dacă avea ceva de a cere, stăpânul locului atunci să vie
boierul însuşi sau să-şi trimită vechil în locul său cu vechilic scris şi întărit de
mâna vechilului şi aşa să-şi caute pricina de va avea ceva”33.
Anunţul concursului pentru un post de “canţelist” la Kraisamtul
Bucovinei este făcut tot în limba română: “Cinstitul K.K.Kraisamt de aice,
prin Nota din 5 octomvrie 1811, sub Nr.472, cătră Consistorium, au înştiinţat
cum că în vremea de acum la Canţlaria Cinstitului Kraisamt s-au deschis loc
din al 3-lea clase pentru aşezarea unui canţelist de izvoană. Deci cei ce vor a
se meldui la această slujbă, trebuie să aibă deplină ştiinţă în limba nemţească
şi mai cu samă în moldovenească. Pentru aceea tuturor carii se vor socoti a fi
procopsiţi întru învăţătură cu însoţitele atestaturi de agonisânţă şi ştiinţă au să
se melduiască cu cerere lor în scris la Cinstitul Kraisamt până la 20
Octomvrie călind nou de care spre ştiinţă şi despre partea noastră se
vesteşte”. Vlahovici m.p.34
O menţiune din 12 martie 1811, referitoare la lucrările de întreţinere a
drumului spre Cernăuţi, este redactată în limba română: “Asignato Cernauca
No.88. Stăpânirea Cernauca, grema de Cernauca are spre zidire a cesaro-
crăiesc drumului pe a Cernăuţiului staţie după împărţeala neplatnicei
salahorii pe sfertul 1,2,3 şi 4 a anului milităresc 1811 se orânduiască la loc
lucrători cu mâna 324, iară cu o păreche de jug 200. De către cesaro-crăiesc
Crăisamtul la 12 Martie 1811”35.
Platter, căpitanul ţinutului Cernăuţi îi trimite boierului Doxachi
Hurmuzachi, o scrisoare, la 5 octombrie 1812: “Cinstitului Domn. Domn
Doxachi von Hurmuzachi la Cernauca ! De bun neam născutule. Fiindcă
Excelenţa Sa Domnul Guvernator care vine la Bucovina în treburi de slujbă şi
voieşte la acest prilej a vorbi cu unii din Dumnealor stăpânii moşieşti pentru
unele şi altele; pentru aceasta dau poştă Dumitale ca să binevoieşti la al 8-
lea a lunei acestei, la amiază-zi a te afla la Toporăuţi, în care zi şi Excelenţa
sa va veni acolo. Eu rămân cu deosebită cinste a Domnietale gata slugă,
Platter”36.
Alte zeci şi sute de documente cu valoare juridică, scrise în limba
română dovedesc prezenţa masivă a românilor în toate părţile Bucovinei,

17
Ioan Cocuz

inclusiv între Prut şi Nistru, dintre acestea selectăm câteva:


-Hotărâre: “Fiind că s-au arătat ceau dat jăluitorii Ioniţă Costrăş i
Vasile Cocea, şi dintr-acele ce au arătat Enache Istrătuţă, viind despre partea
fămeii sale înnaintea giudecăţii precum:
1.Părţile de moşie acele cu pricină Ivăncăuţii, Ispasul, Stăneştii şi
Jadova au fost căzut de la părinţii ei zăstre la dânsa;
2.Bărbatul a Cotomăniţii anume Procopie dascăl au fost zălojât aceste
părţi de moşie de zăstre a ei la Deleanul Cantacuzino drept 250 lei, iară el
după ce au luat hotărâri de la divan le-au fost lăsat la Ioniţă Costrăş i Vasile
Coce drept 350 lei, adecă trei sute şi cincizeci de lei: şi
3.Au hotărât la 24 Iunie 1777 Directorul Smidbauer ceau fost aicea,
cercetând între îmbe părţile pricinile lor, au hotărât într-acesta chip ca ea
Dochiţa Cotomăniţa şi drepţi clironomii ei întorcând 250 lei, adecă două sute
şi cinci zăci lei, să-ş între la stăpânire părţilor ei de moşie, iară Ioniţă Costrăş
şi Vasile Coce să aibă a-şi cerca acea 100 lei, adecă una sută lei ceau dat
pentru moşiile mai mult de la Deleanul Cantacuzino.
Ie dar hotărâre ce sau făcut dela Directoriatul atuncea şi acum nu atât
mai vârtos să întăreşte, fiindcă Ioniţă Costrăş i Vasile Coce s-au luat cu
adevărat acele 250, adică doauă sute şi cinci zeci de lei de la Dochiţa
Cotomăniţa la anul 1777 în mâinile sale.
Drept aceasta Ruxanda, fiică a Cotomăniţii care se află măritată după
Enache Istrătuţă să şi întăreşte printr-aceasta a fi clironomă dreaptă după
Dochiţa Cotomăniţa, mama ei, prin care întăritură să intre la mai sus
pomenitelor părţi de moşie, adică la Stăneşti cinci odgoane, la Ivăncăuţi patru
odgoane şi giumătate, la Ispas la al douăzăcile parte din tot satul în Ţinutul
Cernăuţului şi la Jadova ot Ţinutul Sucevei la zeace odgoane. Împreună se
porunceşte jăluitorilor Costrăş i Coce ca să aibă a da la mâna Ruxandei toate
scrisorile acestor părţi de moşie, după cum şi la voia lor rămâne aş căuta
păgubire ceau avut cu pricina cumpărării acestor numite-părţ de moşiea, de la
vânzătorul Ioniţă Deleanul Cantacuzino”.
De la chesaro crăesc a Cernăuţului district auditoriat.
Cernăuţ, 1783, Mai 5 cal nou.
Hieţingher, cap. şi district auditor”37.

Vechilic.
“Eu mai gios iscălitul având pricină cu Luca Botoşanul, Armanul din
Suceava pentru a şasă parte din tot satul Româneşti la ţinutul Sucevii, ce este
dată de zestre de la socrul mieu Dumitraşcu Străgoţchii, şi după mulţi ani s-au
sculat un cumnat al mieu anume Ioniţă Nacul şi au amăgit pe sora sa adecă pe
femeia me de au iscălit la zapis nespunându-i de vâzare de istov şi cu

18
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

(înşe)lăciune au iscălit (zap)isul cel de istov şi fără de ştire me nesocotind că


avem copii, şi după înşelăciune ce au înşălat Armanul pomenitul de sus, i-au
vândut de istov acea a şasă parte de moşie pomenită mai sus, şi oblicind eu că
acea parte de moşie e vândută de istov, dar nu cu arândă pa anii; Deci asupra
aceştii întâmplări vânzării cu înşelăciune, fac vechil şi deplin răspunzător pe
dumnealui Văsăli Vasălco din Berhomete, ca orice ar face dumnealui la
scoaterea aceştii moşii prin giudecată este primit şi de mine, şi câtă cheltuială
ar face, eu îndatorit cu păsuială a plăti dumisale toată cheltuială ce s-ar face
cu acestă pricină.
Cernăuţi, 29 Avgust 1797, vechiu calend.
l.s Ioan Samson, căpitan, Ioan Calmuschi martor, Nicolae Prodan
martor”38.
Mărtorie.
“Noi mai gios iscăliţii, adeverim şi încredinţăm, prin această direaptă
mărtorie a noastră la mâna Dumilor-sale acestor doi răzăş ot Boianciuc
anume Ioan Stăngaci şi Ştefan Stăngaci, precum aceştii de sus arătaţi sunt
drept Stăngăceni din moş-strămoş şi Părinţii săi, şi stăpânitor de moşii în satul
Baianciuc, apucându stăpânire de la părinţii săi, şi stăpânescu numiţii de sus
până în zioa de astăz, cum şi o parte de moşie a lui Gligore Stăngaci, după
ducere lui în Moldova au rămas în stăpânire fraţilor săi cum şi în stăpânire
fratelui său răpăusatului Mihai Stângaci, cum şi după moarte fraţilor a
răpăusatului Gligore Stăngaci au rămas în stăpânire a lui Ioan Stăngaci şi
Ştefan Stăngaci, despre care şi în zioa de astăz toat numiţii de sus o stăpânesc
Ioan şi Ştefan Stăngaci iară pe alţii pe părţile numiţilor de sus nece o hă n-am
apucat să fie stăpânetor, ce toat pe numiţii Ioan şi Ştefan Stăngaci. Dupre care
pentru mai bună încredinţare am iscălit şi care n-am ştiut carte, ne-am pus
numele şi degetele şi sfânta cruce.
În Boianciuc la 15 septemvre vechiul cal 1802.
Sămion Daşchievici, mazil ot Boianciuc
Dumitrachi Balasinovici, mazăl
+eu Toader Chitar, răzeş ot Boianciuc
+eu Dumitraş Paţorina, răzeş ot Boianciuc
Ioan Tăut, mazâl ot Cuciurmic
Dumitraş Răpta, mazâl ot Cuciurmic
+Gheorghi Vlaico ot Hroşăuţ, mazil
+eu Vasilie Vlaico ot Hroşăuţ, mazil
eu Onufraş Reptă, mazâl ot Hroşăuţ
eu Vasăli Vlad ot Hroşăuţ, mazâl
eu Ştefan Poclitar, mazăl ot Subraneţ
Gligoraş Tăutul, mazăl ot Virbiuţ39

19
Ioan Cocuz

O altă dovadă că limba română era oficial întrebuinţată în toată


Bucovina, ne oferă Diploma împărătească de la 9 Decembrie 1862:
“Noi Francisc Iosef Întâiul, din mila lui Dumnezeu, Împărat al
Austriei, Rege al Ungariei şi Boemiei, Rege al Lombardiei şi al Veneţiei, al
Dalmaţiei, Croaţiei, Slavonei, Galiţiei, Lodomeriei şi al Iliriei; Archiduce al
Austriei, mare duce al Cracoviei, duce al Lotaringiei, Salisburgului, al Stiriei,
Carintiei, Carniolei, Silesiei de Sus şi de Jos şi al Bucovinei; mare duce al
Ardealului, marchion al Moraviei, Conte de Habsburg şi Tirol; mare voievod
al Voivodinei Serbiei şi aşa mai departe… am înţeles cu plăcere, că dieta
credinciosului nostru ducat al Bucovinei a înnoit prea umilita sa rugare,
subşternută de comisiunea de încredere încă în anul 1849 pentru încuviinţarea
unei marce proprie a ţării.
Ca parte din Dacia veche, ţara aceasta Bucovina se număra sub
stăpânirea domnilor Moldovei la aşa numita ţeara de jos mai târziu se numea
Arboroasa, Plonia şi în urmă Bucovina, după pădurea de fagi dintre Cernăuţ
şi Vijniţ. Înainte de Ştefan cel Mare o mică parte a ţării de dincolo de Prut se
ţinea de Galiţia numai prin un scurt timp, iară o seamă de munţii ei de Ardeal.
Astfel hotarele Moldovei şi prin urmare cele ale Bucovinei după
biruinţele strălucite a numitului principe (Ştefan cel Mare) în contra Leşilor şi
a Ungurilor, fură restituite şi statornicite prin anumite tractate, pe temeiul
cărora graniţele erau spre Apus şi Miază-Noapte, Nistrul pareele Serafineşti,
Colacinul şi râul Ceremuş apoi spre Miază-Zi isvoarele Ceremuşului, ale
Sucevei, Bistriţei şi a Trotuşului până la Milcov.
Ţeara aceasta locuită la început de daci, apoi împoporată de coloniele
lui Traian, fu bântuită pe timpul năvălirii popoarelor de către Goţi, Gepizi,
Huni, Avari, Unguri, Tătari, şi alte popoare care au lăsat după sine numai
urme de groază şi pustiire.
Între astfel de împrejurări grele că au trecut mai ca o mie de ani,
poporul băştinaş (adecă cel român), fu împedecat în calea sa spre propăşire în
luminarea minţii, şi trebuia să fie mulţumit a-şi mântui viaţa, datinile şi limba,
fugind în întunericul pădurilor sale seculare, dacă nu mai putea să lupte cu
armele în mână în contra hoardelor năvălitoare.
Abia după ce fură împreunate prin Dragoş-Vodă singuraticele ţinuturi
într-un stat (voievodat) şi puterea poporului băştinaş mai crescuse în câtva
prin apărarea de popoarele vecine, ajunse statul acesta (al Moldovei) sub
eroul Ştefan cel Mare la un măreţ renume, prin biruinţele strălucite ale
acestuia asupra duşmanilor creştinătăţii şi ai civilisaţiunii, despre care
biruinţi, dau încă şi astăzi dovezi, numeroasele biserici şi monastiri ca Putna,
Voloveţ, Rădăuţi, Suceava, Solca, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna, Prisaca şi
altele mai multe.

20
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Din momentul acela, în care Bucovina prin tratatul din 7 mai 1775, fu
împreunată cu coroana Noastră, ţara începu a mai răsufla sub binecuvântările
unei ocârmuiri blânde de duşmăniile ce o turburaseră până atunci necurmat şi
începu a merge pe calea propăşirii înainte.
După împreunarea ţării cu sceptrul Nostru, ea fu pusă mai întâi sub
administrare militară, apoi în anul 1786, fu împreunată cu Galiţia, la 1790 fu
hotărâtă provincie de sine stătătoare cu propriile ei judecătorii locale, la 1804
i se dete şi un forum nobilium (adică o judecătorie pentru boieri); la 1817
deveni Bucovina din nou un ţinut al Galiţiei şi în această însuşire rămase
dânsa supusă guvernului galiţian până la anul 1848.
Arătându-se însă din trecut că deosebirea de limbă, de datine şi de
obiceiuri nu fac să fie de dorit o contopire cu Galiţia, de aceea la 1848, Ne-am
îndurat a ridica Bucovina la rangul de ducat şi am dăruit autonomie
administrativă, care după ce nu reuşi încercarea făcută la 1860 de a o elibera
de împreunarea cu Galiţia, curând după aceea fu ea reînoită în mod statornic.
Prin legea fundamentală de stat de la 26 Februar 1861, Noi am
chezăşuit această reânoire a neatârnării administrative a credinciosului nostru
ducat Bucovina, prin care ajunse să aibă o reprezentanţă a ţării şi fu chemată
a lua parte la dieta imperială, care cu hotărârea Noastră împărătească de la
25 August 1861 Ne-am aflat îndemnaţi a-i dărui o marcă proprie a ţării.
Îngăduim îndeosebi, că reprezentanţa ţării a credinciosului nostru
ducat Bucovina şi organele ei să se folosească de marca ducală lucrată în
diploma aceasta cu colorile măiestre şi descrisă precum urmează; (Aice e
zugrăvită marca ţării). Pe o tablă împărţită de-a lungul în colorile albastru şi
roşu, un cap firesc de bour aşezat cu faţa înainte şi însoţit de trei stele aurie
(galbene) într-un triunchiu drept. Tabla e înconjurată de o mantie roşie tivită
cu frunze de aur, căptuşită cu ermelin şi ridicată cu ciucuri de aur peste
colţurile tablei. Pe deasupra mantiei zace o pălărie ducală de aur împodobită
cu pietre scumpe şi pe jumătate căptuşită cu roşu.
Pentru mai mare întărire a tuturor acestora, am sub-semnat diploma
acesta cu numele Nostru împărătesc şi am poruncit să se atârne de dânsa
sigiliul Majestăţii Noastre împărăteşti.
Dată şi trimisă prin iubitul şi credinciosul Nostru Anton cavaler de
Schmerling, consilier intim şi ministru de stat al Nostru, decorat cu ordinul
Nostru Leopoldin şi cu ordinul de credinţă al marelui ducat Baden, Doctor în
drepturi ş.a.m departe. În capitala şi reşedinţa împărăţiei Noastre, Viena, la a
noua zi din Decemvrie a anului o mie opt sute şasezeci şi doi după naşterea lui
Christos şi al cincisprezecelea al împărăţiei Noastre.
FRANCISC IOSEF M.P.
Anton, cavaler de Schmerling m.p.

21
Ioan Cocuz

Ministru de Stat.
La prea înalta poruncă proprie a Majestăţii sale
Apostolice Împărătesei; Regesci;
CAROL cavaler de Reich m.p.
Consilier Ministerial40.
(IS.I)
După anexare, Curtea de la Viena era preocupată ca prin toate
mijloacele aflate la îndemână, să transforme Bucovina într-o provincie a cărei
fizionomie etnică, administrativ – economică şi socială să fie o copie fidelă a
imperiului. În acest sens, modificarea structurii etnice româneşti a Bucovinei
prin colonizarea masivă cu populaţie germană, ruteană, poloneză, slovacă era o
primă măsură ce viza schimbarea caracterului românesc al provinciei nou
cucerite. Reorganizarea administrativă a teritoriului nou încorporat oferea
posibilitatea autorităţilor habsburgice de a lichida cât mai rapid tot ce putea
aminti de caracterul românesc al Bucovinei. Conferinţa de la Viena, ale cărei
lucrări au început la 4 aprilie 1780, a luat în dezbatere acest aspect. Deşi
părerile erau diferite, toate convergeau spre acelaşi scop, contopirea cât mai
rapidă a Bucovinei în imperiu: înglobarea Bucovinei în Confiniul militar
Năsăud, alipirea la Galiţia, sau împărţirea Bucovinei în două (partea de nord să
fie alipită la Galiţia, iar partea de sud Confiniului militar Năsăud)41.
Organizarea definitivă din punct de vedere administrativ s-a amînat, conferinţa
hotărând că teritoriul respectiv să fie considerat cerc administrativ sub
comandament militar, iar pentru rezolvarea problemelor administrative curente
înfiinţându-se la Cernăuţi, Oficiul cercual cu două directorate districtuale, la
Cernăuţi şi Suceava42.
În timpul desfăşurării conferinţei, reprezentanţi ai românilor din toate
clasele sociale s-au întâlnit la Cernăuţi cu care prilej au redactat un memoriu în
care printre alte doleanţe, cereau ca Bucovina să fie organizată într-o provincie
autonomă a imperiului, păstrându-se caracterul istoric şi etnic românesc43.
Documentul a fost înaintat Consiliului Aulic de Război de la Viena de către
Vasile Balş, în anul 1781 şi se constituie ca o primă manifestare politică a
românilor după anexarea Bucovinei de către Austria44. Acţiunile desfăşurate de
români au determinat pe împăratul Iosif al II-lea să acorde Bucovinei, prin
Decretul aulic din 15 martie 1783, statut de provincie de sine stătătoare45.
Totuşi, la 16 septembrie 1786, împăratul Iosif al II-lea dă un decret prin care
Bucovina este încorporată din punct de vedere administrativ şi politic Galiţiei
ca al 19-lea cerc districtual46. Moartea împăratului Iosif al II-lea şi un nou
memoriu al românilor bucovineni au determinat pe noul suveran Leopold al II-
lea, să emită, la 29 septembrie 1790, un decret aulic prin care se recunoşteau
drepturile românilor şi promitea despărţirea Bucovinei de Galiţia, dar măsurile

22
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

practice, în acest sens, nu au mai fost luate47. Dimpotrivă, românii resimt tot
mai mult exploatarea naţională care viza asimilarea lor şi care se materializează
în Patentul imperial din 13 aprilie 1817, prin care boierii români erau contopiţi
cu nobilimea poloneză din Galiţia, având acces la dieta provincială a Galiţiei.
Ca urmare a acestui fapt, mulţi boieri români au refuzat propunerile
deznaţionalizatoare, şi-au vândut moşiile şi s-au retras în Moldova48.

23
1
I.Nistor – Originea numelui Bucovina, “Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, XXXVIII, 1916-1918,
p.585-589.
2
Victor Spinei – Bucovina în mileniul întunecat, Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Editura Universităţii
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p.133.
3
Ibidem, p.134.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Daniel Werenka – Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch Oesterreich (1774-1775),
Czernowitz, 1895, p.127-137, apud Mihai Ştefan Ceauşu – Bucovina Habsburgică de la anexare la Congresul de la
Viena, Fundaţia Academică “A.D.Xenopol”, Iaşi, 1998, p.69.
7
Ion Nistor – Istoria Bucovinei, Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1991,
p.16.
8
Ibidem.
9
Major Friedrich Mieg – Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen, ediţia
J.Polek “Jahrbuch des Bukowiner Landesmuseums”, Czernowitz, nr.5/1897, p. 11.
1 0
F.Ziglauer – Geschichteliche Bilder aus der Bukowina zur Zeit der Oesterreichischen Militärverwaltung, Bd. I,
Czernowitz, 1893, p.13.
1 1
D.Werenka, Op.cit.,p.137.
1 2
J.Polek – Ortschaftenverzeichnis der Bukowina aus dem Jahre 1775, “Jahrbuch des Bukowiner aus
Landesmuseums”, Czernowitz, 1893, nr.1, p.30-39.
1 3
Ibidem, p.30-40.
1 4
Karl Ritter von Schmedes – Geographisch-statistisk übersicht Galiziens und der Bukowina, Lemberg, 1867, p.87-
88.
1 5
Ion Nistor – Op. cit., p.17.
1 6
Ceva din istoria românilor, “Deşteptarea”, Cernăuţi, an I, nr.2/15-27 ianuarie 1893.
1 7
Rutenizarea Bucovinei şi cauzele deznaţionalizării poporului român după date autentice de un bucovinean,
Bucureşti, Minerva, 1904, p.22.
1 8
Pavel Ţugui – Populaţia Bucovinei între 1772-1774, în “Academica”, an II, nr.4/1992, p.4-5.
1 9
Pavel Blaj – Structura populaţiei ţinutului Cernăuţi la recensământul rusesc din iunie 1774, Suceava
2 0
George Bogdan-Duică – Bucovina – Notiţe politice asupra situaţiei, Institut Tipografic, T.Liviu Albini, Sibiu, 1895, p.128.
2 1
D.Werenka – Op.cit., p.173-177.
2 2
R.F.Kaindl – Kaiser Iosef II in seinem Verhaltnisse zurder Bukowina, în “Jahrbuch des Bukowiner Landesmuseums”,
nr.4/1896, p.18.
2 3
Istoria şcoalelor poporale române din Bucovina, “Deşteptarea”, Cernăuţi, an I, nr.12/15-27 iunie 1893.
2 4
Ibidem.
2 5
Ibidem.
2 6
Ibidem.
2 7
George Bogdan-Duică – Op.cit., p.131.
2 8
Ibidem, p.128.
2 9
Ceva din istoria românilor, II, “Deşteptarea”, Cernăuţi, nr.2/15-27 ianuarie 1893.
3 0
Ibidem.
3 1
Ceva din istoria românilor bucovineni V, “Deşteptarea”, Cernăuţi, an I, nr.6/15-27 mai 1893.
3 2
Ibidem.
3 3
“Deşteptarea”, Cernăuţi, an I, nr.2/15-27 ianuarie 1893.
3 4
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, nr.13/15-27 februarie 1896.
3 5
Rutenizarea Bucovinei ... p.29.
3 6
“Deşteptarea”, Cernăuţi, an I, nr.2/15-27 ianuarie 1893.
3 7
“Gazeta Mazililor şi Răzeşilor”, Cernăuţi, an II, nr16 şi 17/27 martie 1913.
3 8
Ibidem, nr.3/14 mai 1912.
3 9
Ibidem, nr.2-3/21 iunie 1913.
4 0
Rutenizarea Bucovinei…, p.31.
4 1
Ion I. Nistor – Istoria Bucovinei, dactilogramă, inv.4329, Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava, p.20.
4 2
Ibidem, p.27.
4 3
Erich Prokopowitsch – Die Rumanische Nationalbewegung in der Bukowina und der dako-Romanismus, Graz-
Koln, 1865, p.35-37.
4 4
Ibidem.
4 5
Promemaria zur Bukowiner Landespetition von Jahre 1848, Wien, 1849, p.5.
4 6
I.G.Sbiera – Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, Tipografia
universitară, I.R. a lui R.Eckhardt, 1899, p.157.
4 7
Ibidem, p.158.
4 8
D.Werenka, Op.cit., p.140-168.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

GERMANII

După anexarea nord–vestului Moldovei de către Habsburgi, Bucovina a


avut de suportat o serie de măsuri dure care vizau transformarea structurilor
economice, administrative, sociale, politice, culturale, şi, nu în ultimul rând,
demografice, având ca finalitate pierderea identităţii naţionale a teritoriului
anexat şi, implicit, a populaţiei băştinaşe româneşti, îndepărtarea acestuia de
trupul comun românesc.
Politica demografică a austriecilor s-a manifestat, în primul rând, prin
colonizări cu populaţie germană, atât în mediul urban cât şi în cel rural,
populaţie germană ce a constituit pentru autorităţi un important suport în
acţiunea de integrare a Bucovinei în structurile imperiului: “Evoluţia
demografică a populaţiei germane din Bucovina cunoaşte un proces accentuat
de creştere numerică, atât printr-un spor demografic natural, cât mai ales prin
ample măsuri de colonizare, ajungând de la câteva sute de locuitori la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, la câteva zeci de mii la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Recensământul din 1910 consemnează o populaţie de 68.219 germani ce
reprezenta un procent de 8,58% din populaţia totală a Bucovinei”1.
În martie 1782, August Friedmann Ruhle von Lilienstern, funcţionar în
oraşul Dilenburg, Orania–Nassau, trimite împăratului Iosif al II-lea propuneri
concrete pentru colonizarea Bucovinei cu populaţie germană. Câteva luni mai
târziu, directorul Evidenţei Funciare înaintează administraţiei provinciale o
notă cu privire la propunerea de colonizare făcută de funcţionarul din Orania –
Nassau, arătând că pământurile Bucovinei pot hrăni o populaţie dublă decât cea
actuală. Precizează că numărul de familii ce va putea fi colonizat va fi
specificat abia după definitivarea evidenţei terenurilor şi a populaţiei. În acelaşi
raport, Budinszky arăta că nu este posibil ca germanii să fie colonizaţi aparte în
localităţi noi ci trebuie să se aşeze în localităţile existente, alături de români,
dându-li-se anumite drepturi şi scutiri. În cele trei oraşe, Cernăuţi, Suceava şi
Siret, ar putea fi colonizate câteva sute de familii de meşteşugari. Anul viitor
(1783), ar putea fi colonizate şi în Bucovina 3.000 – 4.000 de familii2.
Peste Bucovina s-au abătut valuri de colonişti germani, nu numai din
afara Imperiului, dar şi din interior, formând colonii pentru exploatări miniere,
forestiere, fabricarea sticlei, agricultură, meşteşuguri, etc.
Dar, iată, cronologic, coloniile germane înfiinţate în Bucovina:
Anul 1782 – Cernăuţi – colonişti germani din Banat;

25
Ioan Cocuz

Anul 1782 – Roşa – colonişti germani din Banat;


Anul 1782 – Molodia – colonişti germani din Banat;
Anul 1782 – Jucica – colonişti germani din Banat;
Anul 1782 – Mitocu Dragomirnei – colonişti germani din Banat;
Anul 1784, 1787, 1796 – Iacobeni – colonişti din nordul Transilvaniei şi
Zips (comitat din nordul Ungariei);
Anul 1787 – Ilişeşti – colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – Frătăuţi - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – Satul Mare - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – Bădeuţi - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – St.Onufri - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – Iţcani - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – Tereblecea - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1787 – Arbore - colonişti germani ţărani din Hessen, Pfalz, Baden şi
Würtenberg;
Anul 1789 – Rădăuţi – colonişti germani în legătură cu organizarea Fondului
Bisericesc şi anul 1792 colonişti germani legat de organizarea
Remonteriei;
Anul 1791 – Gura Putnei (Karlsberg) – colonişti din Boemia care lucrau la
fabrica de sticlă şi în 1803 – colonişti lucrători forestieri;
Anul 1793 – Huta Veche (Althüte) – colonişti din Boemia lucrători sticlari.
După plecarea acestora, coloniştii rămaşi lucrau la pădure;
Anul 1797 – Cârlibaba (Mariensee) – colonişti din Zips care lucrau la minele
de plumb;
Anul 1802 – Cacica – colonişti transferaţi de la zăcămintele de sare de la Pleş;
Anul 1803 – Valea Voievodeasa–Marginea (Frütstenthal) – colonişti lucrători
la fabrica de sticlă;
Anul 1804 – Frasin – colonişti mineri pentru exploatarea piritei, fierului,
argintului şi manganului, veniţi din Germania, Transilvania,
Ungaria de Sus;
Anul 1807 – Prisaca Dornei (Eisenau) – colonişti mineri din Zips;
Anul 1808 – Fundu Moldovei – colonişti din Zips, lucrători la minele de cupru;
Anul 1808 – Pojorâta – colonişti lucrători la minele de cupru, veniţi din Zips;

26
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Anul 1808 – Bucşoaia;


Anul 1808 – Stulpicani;
Anul 1808 – Luisenthal (între Pojorâta şi Fundu Moldovei) – colonişti din Zips,
lucrători la minele de cupru;
Anul 1815 – Huta Nouă;
Anul 1809 – Freundenthal (la nord de Vama) - colonişti muncitori forestieri pe
valea râului Moldova;
Anul 1809 – Fundu Moldovei – colonişti lucrători în mină;
Anul 1810 – Gura Humorului;
Anul 1817 – Crasna Ilschi;
Anul 1817 - Păltinoasa – colonişti germani din Boemia;
Anul 1835 – Lichtenberg (între Clit şi Marginea) – colonişti germani din ţinutul
Praga;
Anul 1835 – Lunca Frumoasă;
Anul 1836 – Bori – colonişti germani din ţinutul Praga, originari din Boemia;
Anul 1838 – Schwarthal (pe valea pârâului Negrileasa) – colonişti germani din
Boemia;
Anul 1841 – Poiana Micului (Buchenhein);
Anul 1843 – Clit – cu colonişti germani din Boemia;
Anul 1850 – Bănila Moldovenească (Augustendorf);
Anul 1860 – Alexanderdorf – pe moşia Berhomet;
Anul 1869 – Katerinendorf – pe moşia Berhomet;
Anul 1885 – Jadova Nouă (pe teritoriul satului Jadova);
Anul 1893 – Nicolausdorf – pe teritoriul satului Jadova3.
Referindu-se la populaţia germană din Bucovina, K.Czoerning scria:
“În Bucovina, populaţia germană locuieşte exclusiv (subl.n.,I.C.), numai de la
începutul dominaţiei austriece”4.
Prin colonizarea Bucovinei cu populaţie germană, habsburgii au
urmărit obiective precise, de ordin politic, economic, social, cultural: “Datorită
dispunerii sale geografice, ce făcea din Bucovina o provincie periferică a
Imperiului habsburgic, cât şi ca urmare a unei anumite stări de inferioritate
culturală a acesteia în raport cu celelalte provincii imperiale, funcţionarilor
germani, proveniţi în mare parte din apusul monarhiei, li s-a conferit din capul
locului rolul de Kulturtrager, menit să sporească continuu gradul de cultură şi
civilizaţie a oraşelor bucovinene şi al provinciei în general. Acest fapt a
determinat şi o anumită formă de mentalitate a acestor funcţionari, exprimată şi
în raporturile lor cu populaţia română autohtonă”5.
Adevărul crud îl rosteşte însă, I.E.Torouţiu care referindu-se la
importul de funcţionari din Apus arată că “n-ar fi fost atât de păgubitor pentru
români, dacă aceşti funcţionari ar fi fost numai nişte unelte oarbe ale stăpânirii

27
Ioan Cocuz

austriece, prin care se aduceau la îndeplinire ideile de deznaţionalizare a


“primejdiosului” element românesc şi de favorizare a germanismului,
ovreismului şi ucrainismului; în multe cazuri, aceşti funcţionari cu pretinsă
pregătire necesară, importaţi din Apus, cu bine cunoscuta lor mască în rolul de
predilecţie al “Kulturtrager-ilor”, nu erau decât gunoiul şi scursura provinciilor
austriece apusene care nu puteau fi folosiţi în alt loc decât în ţara…urşilor.
Corupători ai obiceiurilor patriarhale, sub forma unei culturi, semănători de
zâzanii şi dezbinători de neamuri, intriganţi politici, agenţi electorali, spioni şi
cămătari, iată cine sunt în majoritate covârşitoare funcţionarii publici importaţi
din Apus de stăpânirea austriacă, vreme de aproape 100 de ani, iată funcţionarii
de la care poporul românesc avea să aştepte îndrumare, sfaturi, cârmă şi
lumină”6.
Ion Budai Deleanu, funcţionar superior în administraţia de la Lemberg,
scria la 1803 despre starea administraţiei şi a celorlalte instituţii austriece aduse
să “civilizeze” Bucovina: “O autoritate politică bine întocmită şi ocupată cu
oameni destoinici ar fi curmat de mult acest rău. Dar durere. Bucovina pare a
avea soarta de-a vedea în fruntea sa tot ce-i incapabil, imoral şi egoist în
monarhia întreagă […] ei se cugetă numai la îngroşarea pungilor şi după ce,
prin firea lor egoistă, necrescută şi sensuală, au sfârşit şi puţinul bun rămas
locuitorilor şi s-au îmbogăţit, caută anvasamente; şi batjocuresc apoi în
continu pe acest popor sărman, care a fost temeiul fericirii lor vremelnice,
numindu-l: barbari, semioameni, otoliţi, etc”7.
Nici în instituţiile juridice lucrurile nu stăteau prea bine, din contra:
“Pentru afacerile judecătoreşti şi hotărâri în procese s-au făcut pentru ţărani sau
orăşeni, şi în anumite neînţelegeri şi pentru boieri care, de altfel stau sub
tribunalul stanislavean, trei judecătorii locale de district: în Cernăuţi, Suceava
şi Siret. Dar din nenorocire, din capul locului, aceste posturi au fost ocupate de
oamenii cei mai bizari; persoane fără valoare, vagabonzi de nimic, calfe de
măsari (adică tâmplari, n.n., I.C.), ba chiar şi lachei au fost trimişi şi aplicaţi în
Bucovina ca şefi (corect prezidenţi, n.n., I.C.), asesori, cancelişti; nu poţi să-ţi
faci idee de nedibăcia, răutatea, obrăznicia şi volnica (corect samavolicia n.n.)
procedură a astor fel de judecători; cine-i cunoaşte pe ei şi faptele lor, nu le
face nici o nedreptate dacă-i numeşte hoţi privilegiaţi şi ţine drept peşteri de
tâlhari, odăile judecăţii lor. Fiecărui om onest trebuie să-i sângereze inima când
vede această ţară bună maltratată în acest chip […]. Toată ţara murmură”8.
Este evident că populaţia germană colonizată în Bucovina, cu mici
excepţii (lucrătorii la fabricile de sticlă, minerii şi meşteşugarii), era populaţie
săracă, care nu-şi găsea un rost în alte părţi ale imperiului. Ar fi un nonsens să
credem că au fost aduşi germani care în ţările lor de origine aveau o situaţie

28
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

economică şi socială bună, şi aceştia, aşa, de dragul aventurii şi-ar fi părăsit


gospodăriile lor prospere.
Documentele vremii ne întăresc această afirmaţie. Astfel, într-o
scrisoare trimisă împăratului, un grup de colonişti germani se plângeau:
“împinşi de sărăcie şi de lipsuri, din lipsă de pământ, singura putinţă de trai
pentru noi ţăranii, ne-am lăsat ţara noastră Boemia şi am ajuns cu copii noştri
chinuiţi de foame în Bucovina, având nădejdea că ni se va da în vreo parte din
ţinutul acesta, un loc de aşezare […] dar mai bine de un an trebuie să ne ducem
traiul, aici în Bucovina, sub cerul liber şi fără mila cuiva […]. Sunt destule
locuri de colonizare aici, dar aprobările cerute de noi nu ne-au venit [...] ne
aşteaptă o deznădejde cumplită, nu mai suntem în stare să ne întoarcem în
patrie, neavând nici un ban de drum şi chiar dacă am ajunge acolo cu bietele
noastre familii, nu ne-ar aştepta nici acolo decât mizeria şi foametea de mai
înainte”9.
Balthazar Haquet descrie cum se comportau coloniştii germani sosiţi în
Bucovina: “Cu toate aceste plantage noue, vechii locuitori nu sunt, natural, prea
mulţumiţi, aceşti venetici îndrăznesc chiar prea des ce nu li se cuvine. Aşa am
auzit plângeri de ale acestor oameni în contra coloniştilor […] aduse în faţa
comisarului imperial că ei […] nu numai le-au prădat micile grădini, ci s-au
obrăznicit de a atinge şi ştirbi în cutare şi cutare chip, drepturile lor cele
vechi”10.
Afirmaţiile d-lui Bartha Reinhold care, fiind prezent la Suceava, cu
prilejul sărbătoririi unirii Bucovinei cu România (25-30 noiembrie 1993), a
susţinut în comunicarea sa că, “în acelaşi timp şi agricultorii germani colonizaţi
în Bucovina au constituit un important factor de cultură în zonă”, pe când
“populaţia pe care agricultorii germani au găsit-o în Bucovina cu ocazia
colonizării era înapoiată din punct de vedere cultural”, şi drept urmare ”colonii
germani au avut sarcina, în primul rând, de a-i familiariza cu cultura
occidentală avansată”, sunt contrazise, în mare măsură, de documentele şi
scrierile unor cunoscuţi oameni de ştiinţă.
Era normal ca, în activitatea lor, agricultorii colonişti germani să fi
obţinut rezultate mai bune decât localnicii, din moment ce, la venirea lor în
Bucovina, aceştia au primit 16-20 hectare de teren agricol de cea mai bună
calitate, lemn de construcţie, vite de prăsilă, seminţe de calitate la preţuri
convenabile sau sub formă de împrumuturi pe termen lung, fără dobândă,
scutiri de impozite11.
Admiţând, în aceste condiţii, că ţăranii români vor fi avut ce învăţa de
la coloniştii germani, continuăm să prezentăm părerile unor martori oculari.
Astfel, naturalistul Balthazar Haquet, călătorind prin Galiţia şi Bucovina, scria
referitor la coloniile germane: “cele mai multe sunt de acelaşi soi ca şi în

29
Ioan Cocuz

Bucovina, totdeauna popor sărac cum se găseşte mai ales pe Rinul de Jos,
popor dedat mai mult la viaţa uşuratică, decât la muncă laborioasă"12.
În anul 1864, aflându-se în Bucovina pentru a studia stabilimentele
agricole şi sistemul de cultură de aici, bătrânii i-au povestit lui P.S.Aurelian, că
unii dintre coloniştii germani veniseră aici “în cărucioare trase de câini”13.
Un ordin împărătesc din 6 august 1816 prevedea că toţi supuşii
germani, care la ei acasă duc lipsă de alimente, să se stabilească pe “domeniile
Statului Bucovina”.
Numărul populaţiei germane a crescut continuu, mai ales, prin sporul
natural. Vezi tabelul alăturat14.

Anul Total populaţie Germani %


1880 568.453 108.820 19,14
1890 642.495 133.501 20,78
1900 723.504 159.486 22,04

După anul 1881, recensământul populaţiei, în Imperiul Habsburgic se


făcea după criteriul limbii de comunicare (Umgangsprache), ceea ce a făcut ca
brusc, numărul populaţiei germane să crească. Astfel, din cei 159.486 de
vorbitori de limbă germană cât se înregistraseră în anul 1900, mai mult de
jumătate (91.097) erau evrei. Ziarul “Revista Politică” semnalează un fapt, pe
cât de real, pe atât de hazliu: “Evreii care strigă că-s germani, fără să-i creadă
cineva”15.
Prin politica de colonizare, nu numai cu populaţie germană, autorităţile
habsburgice au realizat în Bucovina o alcătuire plurietnică poliglotă, un
Imperiu Habsburgic în miniatură: “Aici protecţionismul stăpânirii pentru o
naţiune şi dispreţul pentru alta, întunericul şi lumina, hărnicia şi lenea, şimţul
de dreptate şi lipsa acestuia, dexteritatea şi stângăcia, egoismul şi altruismul,
tăria unei naţiuni şi slăbiciunea alteia, toate aceste contraste provoacă şi
alimentează rivalitatea şi concurenţa între popoare, sub forma unei aprige lupte
pentru existenţă, aşa că cea mai ideală stare de pace dintr-un stat poliglot este
aproape identică cu un perpetuu război civil. Şi de pe urma acestui război civil,
toate naţiunile ies înfrânte […]. Ceea ce se întâmplă în stil mare cu popoarele
monarhiei, se repetă în mozaicul bucovinean”16.
În acţiunea lor de a şterge caracterul românesc al Bucovinei,
autorităţile habsburgice au făcut mult mai mult pentru ruteni, decât asigurarea
condiţiilor pentru dezvoltarea lor economică şi culturală. În mod forţat, prin
sistemul politic pus la punct, cu un rafinament demn de o cauză mai bună, au
impus o creştere artificială a acestora, slăbind elementul românesc, în primul
rând, numeric: “Distribuţia coloniilor germane (şvabi) nu e o simplă

30
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

întâmplare, ci arată, planul de a sparge teritoriul locuit de români, să ne adauge


nişte minorităţi străine în mijlocul populaţiei noastre, iar de altă parte a scuti
teritoriul locuit de ruteni de astfel de înstrăinare, ba a-l preface într-un teritoriu
rutean compact prin asimilarea (rutenizarea) rămăşiţelor de răzeşi români, care
locuiesc în acele părţi ale ţării. Nu avem decât să privim distribuţia coloniilor
germane: toate coloniile aşezate pe domeniile fondului religionar şi dotate cu
teritorii gratuite din averea strămoşilor noştri se află în părţile locuite de
români. Aşa d.e ultima colonie germană pe valea Sucevei de Sus (Karlsberg) pe
Valea Moldoviţei (Freudenthal), a Moldovei (Luisenthal), a Bistriţei
(Iacobeni), sunt situate între români, iar de acolo în sus, unde locuiesc huţanii,
nu mai întâlnim pe moşiile fondului nici o colonie germană. Fondul religionar
are însă şi moşii însemnate între Prut şi Nistru – dar şi acolo, între ruteni nu s-a
aşezat nici o colonie germană. Nu numai coloniile germane, o întreagă hartă
etnografică, colonii ungureşti, ruseşti (lipoveni), slovace, chiar şi colonii
ruteneşti, d.e Clitt lângă Solca şi multe sate din districtul Sucevei şi a Siretului
au fost aşezate în mijlocul naţionalităţii române”17.
Românii bucovineni au avut întotdeauna o atitudine tolerantă faţă de
coloniştii germani nepunând nici un fel de stavilă dezvoltării lor naţionale:
“Apreciem pe deplin importanţa elementului german în Monarhie şi
recunoaştem fără invidie meritele ce şi le-au câştigat în special pentru ţara
noastră coloniştii germani aduşi încoace. N-am pus nicicând la îndoială dreptul
de a fi acestor colonişti aici la noi în ţară şi nici n-am încercat nicicând a
suprima drepturile lor cetăţeneşti şi naţionale”18.
Niciodată în atitudinea românilor din Bucovina nu a apărut intenţia de
a stopa în vreun fel dezvoltarea naţională a minorităţilor din provincie:
“Suntem un popor care luptăm pentru libertatea propriei noastre dezvoltări
naţionale şi în calitatea aceasta, ca element eminamente de libertate şi
liberalism, nu am putut nicicând nutri, precum nu nutrim nici astăzi, veleităţi de
suprimare naţională faţă de concetăţenii noştri”19.
Dar, niciodată românii bucovineni nu vor accepta, din partea tuturor
celor veniţi în Bucovina, atacuri şi acţiuni împotriva caracterului românesc al
acestei provincii: “Politica germană condusă de ciudatul principiu a fi <<limba
de cumpănă>> între români şi slavi, ne-a atacat continu, în credinţa că noi
suntem cei tari şi periculoşi iar pe ruşi i-a sutinat atât pe faţă, cât şi pe sub
mână, în considerarea că, aceştia sunt slabi, şi astfel, stabilind un echilibru de
puteri şi înhăţându-ne la luptă, să fie germanul <<tertius gaudi>>”20.
Rezultatul final al acestei politici nu este greu de ghicit. Prin întărirea
artificială a elementului slav nu pierdem numai noi, ci pierd şi germanii, mai
ales în această parte a Monarhiei, nu sunt expuşi germanii pericolului
romanizării. Slavismul însă, înghite la germani în mod înspăimântător. Nici noi

31
Ioan Cocuz

nu vom deveni germani, nici germanii nu vor deveni români, dar actuala
politică germană ne dă pe ambii pradă slavismului cotropitor.21
“Pe cât de imperios impun împrejurările o alianţă germano–română în
faţa pericolului comun al slavismului, pe atât de imposibilă este o astfel de
alianţă, câtă vreme politica germană s-a făcut coadă la toporul slav”22.
Este în afară de orice îndoială faptul că habsburgii au introdus în
teritoriul cucerit o administraţie superioară, antrenând Bucovina într-un circuit
economic european, intensificând exploatarea solului şi subsolului, creând
bazele unei industrii, mai mult de exploatare decât de prelucrare.
A fost construită o reţea nouă de drumuri, care să faciliteze punerea în
valoare a valenţelor economice şi strategice ale provinciei.
Politica economică a autorităţilor habsburgice viza menţinerea
Bucovinei în stare de hinterland agrar şi forestier al imperiului. Alocările de la
bugetul statului pentru Bucovina au fost cu totul nesemnificative, în schimb
statul a prelevat sub diferite forme, valori imense pentru interesele sale.
La 27 decembrie 1781, împăratul Iosif al II-lea aproba memoriul
generalului Enzenberg referitor la “încamerarea” moşiilor şi averilor
mănăstireşti. Inventarierea moşiilor şi a tuturor bunurilor mănăstireşti a fost
finalizată în martie 1783.
La 19 iunie 1783, ia fiinţă Fondul religionar ce cuprindea toate
bunurile mobile şi imobile, toate sursele de venit al bisericilor şi mănăstirilor,
schiturile aparţinând Episcopiei Rădăuţilor. Aici au fost incluse şi proprietăţile
pe care aceste aşezăminte le aveau în Moldova. Din 25 de aşezăminte
monahale au fost desfiinţate 22, rămânând cu o activitate mult redusă Putna,
Suceviţa şi Dragomirna23.
Fondul religionar ortodox deţinea 110 sate cu 7.316 familii de ţărani,
însumând 36.580 de suflete24.
Prin crearea Fondului religionar ortodox, habsburgii au urmărit câteva
obiective precise:
- Deposedarea românilor de acest potenţial economic care le
aparţinea;
- Crearea unei structuri cu un potenţial economic mare care să
aducă venituri uriaşe visteriei imperiale şi, implicit, impozite pe
măsură;
- Distrugerea aşezămintelor ortodoxe de spiritualitate românească
care ar fi întreţinut vie conştiinţa de neam şi ţară, purtătoare ale
tradiţiei naţionale;
- Folosirea pământurilor Fondului religionar ortodox ca mijloc de
deznaţionalizare, prin colonizarea cu germani, ruteni, etc,
urmărindu-se ştergerea caracterului românesc al Bucovinei;

32
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

- Nu mai puţin importantă a fost această acţiune pentru anihilarea


oricăror mişcări de împotrivire a românilor faţă de jaful noilor
autorităţi25.
Referindu-se la obiectivele autorităţilor habsburgice, urmărite prin
crearea Fondului religionar, P.S. Aurelian scria în Bucovina – Descriere
economică: “într-o ţară cu totul românească, într-un stat, ale cărei venituri din
Fondul religionar al bisericii române sunt atât de însemnate, se spune fără
sfială, că se urmăreşte lăţirea culturii germane. Ce ar zice, oare, când ar fi cu
putinţă să iasă din morminte nemuritorii şi glorioşii fondatori şi înzestrători ai
mănăstirilor din Bucovina, atâţia boieri, atâţia cetăţeni români, când ar vedea că
cu fondurile lăsate de dânşii, cu veniturile unei ţări române se lucrează pentru
propaganda culturii germane şi pentru peirea neamului românesc din vechile
ţinuturi ale Moldovei ?”26.
Secularizarea averilor mănăstireşti dăruite acestora de domnitorii şi
boierii Moldovei şi crearea Fondului religionar greco–ortodox, structura
economică cu o valoare uriaşă ce însuma teren arabil şi păduri ce reprezenta
1/3 din suprafaţa Bucovinei, pus sub patronajul Coroanei şi cu administraţie
străină, a constituit principala formă prin care a fost jefuită, fără scrupule,
averea poporului român. Astfel fiscul austriac a prelevat 400.000 de florini
reprezentând contravaloarea moşiilor mănăstireşti rămase în afara Bucovinei.
Aventurile militare ale habsburgilor au costat Fondul religionar sume uriaşe:
236.000 de florini pentru susţinerea campaniilor antinapoleoniene, peste
2.000.000 de florini pentru războiul din Italia din 1859, aceeaşi sumă pentru
războiul austro–prusac din 1866, 8 împrumuturi care nu au mai fost rambursate
niciodată, în valoare totală de 160.000.000 de florini pentru războiul din 1914 -
191827.
Deşi prin patentul de înfiinţare al Fondului, se prevedea sprijinirea
învăţământului românesc, sume mari de bani au fost folosite pentru înfiinţarea
şi întreţinerea de şcoli străine28.
Cele mai bune terenuri au fost afectate intereselor statului habsburgic,
pentru herghelia de la Rădăuţi, pentru construirea de căzărmi, colonizarea
germanilor, în special29.
În nici un caz, atunci când se vorbeşte de misiunea civilizatoare a
germanilor în Bucovina, nu putem fi de acord, în totalitate, cu aprecierile unor
cercetători români contemporani, care vorbesc la superlativ despre
“binefacerile” dominaţiei habsburgice, trecând cu foarte mare uşurinţă, peste
gravele prejudicii aduse românilor bucovineni.
Să analizăm succint, modul cum au acţionat habsburgii ca să pună
capăt “ignoranţei” dintr-o ţară “barbară”, pentru disciplinarea, segmentului
silvic, de exemplu.

33
Ioan Cocuz

La 2 iulie 1776, generalul Spleny, guvernatorul militar al Bucovinei,


emite prima Ordonanţă silvică care cuprindea măsuri de disciplinare în
domeniu.
În anul 1782, generalul Enzenberg, înfiinţează primele funcţii
responsabile cu organizarea fondului forestier, funcţii care au fost ocupate
numai de germani. Acestea aveau sarcina de a preveni şi opri “exploatarea cu
totul neraţională şi dăunătoare a pădurilor de către localnici”30.
Am subliniat cuvântul localnici, pentru că ce a urmat, a însemnat
jefuirea la scară mare, fără scrupule, de către habsburgi, a pădurilor Bucovinei.
Din anul 1800, începe să fie fabricată în Bucovina potasa. Se tăiau
copacii şi se ardeau cantităţi imense de lemn din a cărei cenuşă se prepara leşia
din care, prin evaporare, rezulta potasa. În anul 1859, se obţineau între 528.000
– 886.000 ocale de potasă care era vândută la un preţ foarte bun, în special de
către evreii din Galiţia. În anul 1881, existau în pădurile Bucovinei, 9
“stabilimente” de fabricat potasă31.
Fabricarea păcurii din coajă de mesteacăn, a făcut ca şi pădurile de
mesteacăn să fie, aproape în întregime, distruse32.
Dacă la începutul secolului al XIX-lea existau în Bucovina 23.000 de
pogoane de pădure de fag, la mijlocul aceluiaşi secol, deci după aproximativ 50
de ani, suprafaţa pădurilor de fag era de doar 5.000 de pogoane33.
Blocada economică napoleoneană impusă Austriei s-a repercutat
negativ asupra pădurilor din Bucovina. Nevoia acută de zahăr i-a determinat pe
habsburgi să înfiinţeze la Horecea o fabrică de zahăr din scoarţă de arţar, mii de
hectare de pădure de arţar fiind distruse34.
Între 1793 şi 1803, se înfiinţează la Putna, Karlsberg, Crasna,
Fürstenthal, Huta Nouă şi Ciudin, ateliere de fabricat sticla care “mâncau” mii
de hectare de pădure35. De altfel, A.Zachar recunoaşte că, între 1776 – 1848,
suprafaţa împădurită din Bucovina s-a micşorat cu cca 30.000 de hectare36.
Exploatarea şi valorificarea resurselor subsolului Bucovinei de către
coloniştii germani, mai ales cei bogaţi, precum Anton Mantz de Mariensse,
Karl Kalita, Wolf Kleinberg, Vicenz Mantz şi alţii, au produs pădurilor
Bucovinei pagube imense prin lemnul folosit la topitorii, fabricarea cărbunelui,
armarea galeriilor de mină, zeci de mii de hectare de pădure fiind tăiate. Astfel,
Anton Mantz sprijinit de autorităţile austriece, şi-a însuşit, pur şi simplu, averi
imense constând în 7.242 iugăre de pădure, 54 iugăre de fânaţ, 246 iugăre de
păşune, cele mai bune terenuri. Lăcomia colonistului german “civilizator” era
tot mai mare, şi el acaparează încă 1.477 iugăre de pădure la poalele Runcului
şi Suhardului, apoi munţii Muncel, Bătuş şi Giumalău. Coloniştilor mineri, care
au fost aduşi din Zips să lucreze la minele lui Mantz, le-au fost repartizate
4.139,33 ha de pădure, 142 ha de păşune, 31,3 ha de fânaţuri, plătind pentru

34
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

toate acestea o taxă derizorie. În anul 1808, Mantz mai arendează încă 6.000 de
iugăre de pădure, care împreună cu terenuri din jurul satelor Dorna Candreni,
Poiana Stampei, Voroneţ, Iacobeni, Ciocăneşti, Vatra Dornei, Bucşoaia, Frasin,
l-au “costat”, 5.860 de coroane pe 15 ani, ceea ce reprezenta o sumă absolut
ridicolă37.
Revenind la cea mai mare bogăţie a Bucovinei, pădurile, odată cu
introducerea primelor gatere de tăiat buşteni, pentru fabricarea cherestelei,
începea o exploatare absolut dementă a pădurilor. Zeci şi sute de fierăstraie au
făcut ca milioane de m.c. de lemn, practic păduri întregi să fie tăiate şi
transformate în cherestea sau lemn de construcţii. Astfel, în anul 1898,
producţia anuală de cherestea a Bucovinei, ajunsese la cca 500.000 de mc38.
Plutăritul, inaugurat în anul 1816, a făcut ca sute de plute, însumând
sute de mii de mc de lemn, să ia drumul Galaţiului, Brăilei şi, de aici, spre cele
mai importante centre comerciale ale Europei şi Asiei.
Românii erau îndepărtaţi sistematic de la orice funcţie în societatea
bucovineană: “căci nemţii şi ceilalţi amanţi potentaţi şi credincioşi ai Austriei
ajungeau cu patru clase primare, în funcţii la care românii, de multe ori nici cu
studii universitare nu puteau ajunge”39.
Zilnic, noi şi noi fapte duceau la concluzia că autorităţile statului
acţionau pentru transformarea Bucovinei într-o provincie germană.
Politica de “împănare” a Fondului religionar cu funcţionari germani, în
condiţii dubioase, nu mai putea fi trecută cu vederea: “Procedura aceasta ocultă
şi clandestină a guvernului la conferirea posturilor vacante la direcţiunea
fondului religionar a devenit sistem”40.
Românii protestau şi se opuneau politicii de germanizare a instituţiilor
provinciei: “E prea frumos şi onorific să fii german, dar această calitate nu dă
privilegii prevalente…În numele poporului nostru protestăm în contra
încercărilor de a introduce, fie şi pe ascuns, în viaţa birocraţiei indigene eresul
despre privilegiile germanismului. În ţara noastră o asemenea tendinţă e o
ofensă făţişă şi nemeritată…Noi stimăm sincer pe puţinii noştri conlocuitori
germani, dar vom combate neadormit şi fără cruţare, teutonizarea oficiilor
noastre. Din simptomele ce le-am putut observa până acum, devine străveziu
un plan, pe care noi îl condamnăm în toată puterea cuvântului. Se pare că e
vorba a rezerva birocraţia pentru elementul german şi a asigura germanismului
astfel fortificat, hegemonia în ţară”41.
Publicarea anunţurilor pentru concursurile organizate pe posturile de
funcţionari ai Fondului religionar, în ziarele galiţiene în cele de la Viena şi
numai în ziarul oficial ce apărea în limba germană, era, evident, un îndemn
făţiş, adresat străinilor să vină în Bucovina: “Este o nedreptate revoltătoare de a
administra o avere a bisericii noastre prin străini şi pentru străini (subl.n., I.C.)

35
Ioan Cocuz

[…]. Înfierăm aceste abuzuri şi reclamăm neamânat sanarea lor definitivă, căci
nu mai putem suferi ca să se introducă şi întărească străinismul în ţara noastră
cu ajutorul averilor menite pentru promovarea binelui fiilor ţării”42.
Statistica oficială evită să abordeze problema naţionalităţii, sau dacă
până la urmă o face, aceasta este tendenţioasă şi urmăreşte să faciliteze
deznaţionalizarea, şi, prin manopere statistice, creează un raport fals privind
naţionalitatea, în conformitate cu interesele politice ale autorităţilor
habsburgice, care, şi în domeniul şcolar, erau antiromâneşti.
Statisticeşte favorizează, în acest fel, în primul rând, elementul german
care în rubrica “limba maternă” cuprinde şi pe evreii din Bucovina. Cel mai
elocvent exemplu îl constituie situaţia şcolară în districtul şcolar al oraşului
Cernăuţi, în anul 1897.
“Dintr-un total de 15 şcoli, 13 sunt cu limba de propunere germană şi 2
(Ţeţina şi Horecea) cu limba de propunere română. În aceste şcoli au fost
înmatriculaţi în anul şcolar 1896-97, 6.947 elevi, dintre care, cu limba maternă
germană – 3.336, română – 1.137, ruteană – 1.356, polonă – 1.090, alte limbi –
28. După confesiune aceşti elevi se împărţeau în 2.100 evrei, 1.853 romano–
catolici, 1.847 greco–ortodocşi, 701 greco–catolici, 31 armeano–catolici, 415
evanghelişti. Scăzând din 3.336 de elevi cu limba maternă germană, 2.100 de
elevi evrei, înseamnă că la 1.236 de elevi germani reveneau 96 de clase cu
limba de propunere germană, iar pentru 5.711 elevi negermani, dintre care nici
1/5 nu sunt români, revine un număr de 4 clase”43.
Românii considerau că: “O astfel de protejare a germanismului şi
aproape desăvârşită desconsiderare a elementului băştinaş este un păcat
strigător la cer.
Fabula dintre lup şi miel este o plăsmuire palidă lângă realitatea, ce ne-
o arată germanismul care se întăreşte în sarcina noastră a tuturora şi totuşi
strigă din răsputeri că este neândreptăţit şi caută prin simularea unor dureri
nesimţite să câştige mai mult teren, înăbuşind totul ce nu este german sau nu se
dă plainic germanismului”44.
În comunicarea ştiinţifică “Bucovina şi ideea europeană”, istoricul
german Adolf Armbruster afirma că: “între Bucovina şi celelalte regiuni ale
României este o mare diferenţă din mai multe puncte de vedere, diferenţă care
s-ar datora: influenţei covârşitoare şi binefacerilor factorului german, respectiv
politicii inteligente, luminate, care s-a promovat în Bucovina în perioada
stăpânirii habsburgice”.
Domnia sa folosea pentru BUCOVINA, denumirea de ŢARA
GERMANĂ A FAGILOR, denumire cu evidentă tentă revendicativă, istoria,
mărturiile istorice dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că ŢARA GERMANĂ A
FAGILOR este o creaţie artificială, istoricul încercând să acopere cu un văl

36
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

negru, să ignore, cu rea voinţă, apartenenţa teritorială, spirituală a Bucovinei la


România, subevaluând şi chiar ignorând rolul românilor în istoria Bucovinei.
Poziţia pe care a avut-o istoricul german nu este nouă, dar este preluată
de la habsburgi a căror intenţie era: “să vrea cu orice preţ caracter german acolo
unde nu-i trecut german, nici moşie, nici populaţie şi, deci, nici trebuinţe
culturale germane”45.
Iată, câteva aprecieri ale unor contemporani ai perioadei de la sfârşitul
secolului al XIX-lea,
L.A.Simiginowicz–Staufe nota, referindu-se la Bucovina: “Cu cât mai
adânc pătrundem într-însa, cu atât mai admirabil se configurează miraculosul
acestei mici lumi carpatine. Odinioară ţară de trecere a hoardelor războinice,
astăzi ea se bucură de binecuvântările păcii şi culturii; cândva fără stăpân, ea se
leagă acum de acea monarhie, în care domneşte glorioasa Casă de Habsburg
care a construit aici, într-o pustietate sălbatică, o grădină înfloritoare şi pe care
o glorifică cu recunoştinţă însufleţită, orice bucovinean fără deosebire de
credinţă şi rasă”46.
K.A.Romstrofer şi H.Wiglitzky apreciau că Bucovina: “se situiază din
unele puncte de vedere, mai ales din cel economic – în urma celor mai multe
provincii ale imperiului […]. Randamentul agriculturii este redus […] meseriile
în special cele orăşeneşti n-au atins în nici un fel nivelul celor din vest,
industria înţeleasă în sensul şi dimensiunile moderne este prezentă doar parţial,
iar sistemul de comunicaţie, a intrat abia acum, într-o dezvoltare fructuoasă”47.
Dr. Julius Platter, profesor la Universitatea din Cernăuţi, în cartea sa
Der Wucher in der Bukowina, descrie în pagini cutremurătoare, adevărata faţă
a Bucovinei aflată sub stăpânire austriacă: “Astăzi sunt încă ţărani care mai
locuiesc în bordee […] nu cunoaşte încă pâinea şi îşi poate pierde recolta […]
prin schimbul acesteia pe nimic sau pe un preţ de batjocură […] că uşurinţa şi
nepriceperea economică în Bucovina domneşte nu numai printre ţărani şi marii
latifundiari ci, în general şi în oraşe înfiinţate foarte târziu sau asimilate prin
creşterea treptată trebuie să dăm din păcate exemplul capitalei. Găsim acolo
clădiri frumoase şi curţi meschine, camere frumos vopsite şi tapiţate cu podele
de parchet dar cu toaleta în curte […] saloane aranjate dar bucătării
îngrozitoare, şi rareori vestibul, un teatru nou, dar în mijlocul pieţii oraşului
[…] la fiecare cişmea miros de urină şi alte realităţi incalificabile, care otrăvesc
apa, toalete elegante, echipaje, baluri, numeroşi servitori dar şi datorii colosale.
Între locuitorii capitalei ţării s-au numărat în 1869, 2.654 “servitori pentru
plăcerea personală”. Raportând aceasta la totalul populaţiei, revine un lacheu la
12,8 locuitori […] în realitate era un servitor la 8,8 locuitori. În Viena era, în
1869, un servitor la 8 locuitori; Cernăuţiul era compus în mare parte din colibe
sărăcăcioase, murdare şi urât mirositoare […] industria sa era neînsemnată, de

37
Ioan Cocuz

industria grea abia se poate vorbi şi micile afaceri sunt în cele mai multe cazuri
limitate la reparaţii, comerţul era alcătuit în cea mai mare parte din lucruri
mărunte […]. Jumătate din locuitorii din Cernăuţi erau în 1869, la rubrica
persoane fără o anume ocupaţie.
Se aude adesea afirmându-se că Cernăuţiul ar fi un oraş nemţesc. El
avea în 1869, 33.884 locuitori […]. Conform raportului Camerei de Comerţ,
găsim între populaţia orăşenească 17,7% români, 17,2% ruteni, 0,2% unguri,
0,1% ruşi şi lipoveni, 16,9% alte naţionalităţi (în special polonezi), 28,3% evrei
şi 19,6% germani. Din aceasta rezultă că Cernăuţiul nu este un oraş german.
Fără a lua în considerare rapoartele oficiale ci realitatea din Cernăuţi, scăzând
populaţia germană din satul Roşa din numărul populaţiei orăşeneşti, observăm
că printre aşa zisa populaţie orăşenească germană o seamă de galiţieni, cărora,
din păcate, în afară de nume nu le-a mai rămas nimic german, care în familie
vorbesc mai uşor în poloneză sau franceză decât germană, observăm că printre
aceşti nemţi trăiesc şi evrei botezaţi a căror naţionalitate nu poate fi spălată o
dată cu apa de botez, chiar dacă au fost botezaţi şi părinţii lor, iar ei s-au născut
creştini, dacă naţionalitatea lor poate fi considerată doar iudaică, astfel numărul
germanilor reali îşi schimbă total conţinutul, iar o altă parte sunt funcţionari,
profesori, învăţători, adesea comercianţi şi industriaşi care stau aici pentru scurt
timp, neputând astfel să influenţeze caracterul vieţii orăşeneşti.
Total diferit se întâmplă cu evreii. Referindu-se la aceştia, în oraş îi
găsim în proporţie de 28%. Acestora nu le este dor de ţară, adunându-se cu
plăcere aici, aceştia ajungând să numere în Bucovina de la 14.581 persoane în
1850, la 47.754 în 1870, deci în 20 de ani numărul lor a crescut de mai mult de
3 ori (S.Schimmer, Statistica iudaică în Consiliul imperial referitor la imperiu
şi provincii, Viena, 1873) şi numărul acestora a crescut mai repede la oraş
decât la ţară, aceasta fiind mai clar în ultimul timp, când evreii au fost
consideraţi la fel ca ceilalţi locuitori ai Austriei […] putem afirma cu toată
siguranţa, că numărul acestora în Cernăuţi ar fi mai aproape de 50% decât de
28% şi prin aceasta afirmând că Cernăuţiul, atât timp cât majoritatea dă
caracterul, poate fi numit pe bună dreptate un oraş iudaic. Cine trece pe străzile
sau pieţele oraşului întâlneşte aproape numai caftane, frunţi înalte şi bărbi
lungi.
Majoritatea evreilor sunt săraci şi dintre cei prosperi şi bogaţi, care
poartă încă caftane se ocupă doar cu activităţi comerciale şi de transport.
Specificul societăţii orăşeneşti, comunitatea în sens propriu care se compune
din cercuri care sunt alcătuite după rang, pregătire şi avere şi în care evoluţia
membrilor lor este în strânsă legătură, este românesc, polonez şi ceva rutean.

38
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Un corp social nu poate fi otrăvit într-un organ principal şi în rest să fie


sănătos şi aşa nu o să ne mirăm, dacă la orăşeni găsim aceleaşi defecte
economice şi morale care trebuie să le dovedim la ţărani.
Faptul că arătăm aici numai părţile întunecate ale caracterului popular,
care ca oriunde în lumea asta, are şi părţile lui bune, are scopul pe care-l arătăm
şi constă în a înţelege cum a fost posibil şi care este motivul unei atât de mari şi
monstruoase calamităţi sociale cum o găsim în camăta specifică Bucovinei, să
cercetăm realităţile specifice locului care au permis creşterea şi au ajutat la
maturizarea unei asemenea plante veninoase …
La învăluirea şi prezentarea în culori frumoase, oricum se lucrează
destul”48.
Profesorul universitar Julius Platter se simte obligat să explice de ce a
abordat în lucrarea sa numai aspectele negative surprinse, pe viu, în Bucovina:
“Când în revista omagială cu ocazia aniversării a 100 de ani de la unirea
Bucovinei cu Imperiul austriac, publicată de Ficker, Bidermann şi Mikulicz,
aproape numai dezvoltarea a fost scoasă în evidenţă, dezvoltare pe care ţara a
făcut-o în ultimii 100 de ani, acesta fiind şi scopul unor asemenea scrieri, care
trebuie să servească numai la creşterea rolului sărbătoririi şi să sublinieze
sentimentul de loialitate al autorilor. Dar cine citeşte această lucrare fără a avea
cunoştinţă despre starea reală a ţării, poate gândi cu uşurinţă, că aici toate sunt
în cea mai bună stare, că aici s-a instalat deja bunăstarea şi aceasta ar fi o mare
eroare”49.
Referindu-se la consecinţele stăpânirii habsburgice în Bucovina,
academicianul Gheorghe Platon concluziona: “Marea masă a românilor din
Transilvania din Bucovina şi din Banat nu a putut să se bucure decât într-o
măsură redusă de binefacerile civilizaţiei a cărei purtătoare era Monarhia
Habsburgică. Ei au fost constrânşi să accepte consecinţele grave produse de
colonizările masive efectuate în Banat şi în Bucovina şi a politicii de
germanizare[…]. Politica aceasta nu a avut nimic comun cu o aşa zisă misiune
civilizatoare, de natură să contribuie la prosperitatea economică, socială şi
culturală a ţinuturilor locuite de români […] politica (Austriei, n.n.,I.C.), nu a
fost lipsită de anumite consecinţe pozitive, pe care istoria le-a înregistrat
apreciindu-le. Aceasta însă – în ceea ce priveşte Austria, mai cu seamă, au cu
mult mai puţină importanţă decât factorii negativi, care au marcat, şi-au pus
pecetea asupra istoriei noastre”50.

39
1
Mihai Ştefan Ceauşu – Locul şi rolul populaţiei germane în viaţa economică-socială din Bucovina – sfârşitul
secolului al XVIII-lea – secolul al XIX-lea, Analele Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava, anul I, 1995, nr.1, p.101.
2
Fond Consiliul Aulic de Război, pachet 8, nr.87 şi 88/25 martie 1782 şi pachet 9 nr.27/22 iunie 1782.
3
R.F.Kaindl – Das Ansiedlungswesen in der Bukowina seit der Besitzergreifung durch Öesterreich, Innsbruck, 1902;
I.H.Bidermann–Die Bukowina unter öesterreichischer Verwaltung, (1775-1875), Lemberg, 1876; Constantin
Ungureanu – Colonizarea populaţiei germane în Bucovina, Analele Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava, anul II,
nr.2/1996; Mihai Ştefan Ceauşu – Op.cit.; Mihai Iacobescu – Din istoria Bucovinei, vol.I (1774-1862), Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993.
4
H.Czoernig – Etnographie der oesterreichischen Monarchie, Wien, 1875, vol.I, p.43.
5
Mihai Ştefan Ceauşu – Op.cit., p.102.
6
I.E.Torouţiu – Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Bucureşti, 1916, p.136-137.
7
Ion Budai Deleanu – Scurte observaţii asupra Bucovinei – Bucovina în primele descrieri geografice, istorice,
economice şi demografice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p.405.
8
Ibidem, p.410-411 şi 413.
9
F.Wişniovski – Rădăuţi, cel mai german oraş din Ţara fagilor, Waiblingen, 1966, p.126.
1 0
Balthazar Haquet – Neueste physikalisch-politische, Reisen, in den Jahren 1788 und 1789 durch die Dachischen
und Sarmatischen oder nordlichen Karpathen, Nürnberg, 1790, vol.I, p.114-115.
1 1
Mihai Iacobescu – Op.cit., p.50. Bukowina in Wart und Bild, Czernowitz, 1893, p.295-296.
1 2
Balthazar Haquet – Op.cit., p.191-192.
1 3
P.S.Aurelian – Bucovina. Descriere economică însoţită de o hartă, Bucureşti, 1876, p.XIII.
1 4
Mitthelungen des statistichen Landesamtes des Herzogtums Bukowina, vol.XI, Czernowitz, 1907.
1 5
“Revista Politică”, Suceava, an II, nr.5/15 iulie 1887.
1 6
I.E.Torouţiu – Op.cit., p.134-135.
1 7
Colonizarea Bucovinei cu străini, “Patria”, Cernăuţi, an III, nr.226/13-25 ianuarie 1899.
1 8
Dezbaterea economică, “Patria”, Cernăuţi, an III, nr.252/29 martie 1899.
1 9
Ibidem.
2 0
Ibidem.
2 1
Ibidem.
2 2
Ibidem.
2 3
Mihai Iacobescu – A fost Bucovina de ieri un “model”al Europei de mâine ? Astăzi despre evoluţia celui mai mare
“trust” al patrimoniului naţional, Fondul Bisericesc, “Ţara Fagilor” – Almanah cultural-literar al românilor nord-
bucovineni, Cernăuţi, Tg.Mureş, 1998, p.46.
2 4
Ion Nistor – Istoria Fondului Bisericesc, Cernăuţi, 1921, p.32-35.
2 5
Ibidem, p.34-36.
2 6
P.S.Aurelian – Op.cit., p.80.
2 7
Dr.Aurel Morariu – Problema fondului bisericesc ort-rom al Bucovinei, Zece ani de la Unirea Bucovinei (1918-
1928), Cernăuţi, 1928, p.123.
2 8
Ibidem.
2 9
Ibidem.
3 0
A.Zachar – Die Entwieklung der Land und Fortwirstschaft und ihrer Industrien sowie der Jogd und Fischerei in
Herzogtum Bukowina seit dem Jahre 1848, Wien, 1901, p.84. Nicolae Ionescu – Contribuţii la dezvoltarea
economiei forestiere din Bucovina, Bucureşti, Editura Ceres, 1991. Radu Ichim – Istoria pădurilor şi silviculturii din
Bucovina, Bucovina, Editura Ceres, 1988.
3 1
Ibidem.
3 2
Ibidem.
3 3
Ibidem.
3 4
Ibidem.
3 5
Ibidem.
3 6
Ibidem.
3 7
Victor Prelicz – Geschichte der Bukowina Bergbauer, “Deutscher Kalender für die Bukowina”, Czernowitz, 1904,
p.85-90. Gavril Irimescu – Din istoria mineritului în Bucovina, I-II, Suceava, “Anuarul Muzeului Judeţean”,
VIII/1981 şi IX/1982; Ionel Dârdală – Din istoria mineritului în judeţul Suceava, “Revista Muzeelor”, Bucureşti,
nr.41; T.Balan – Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957; Calendarul “Glasul
Bucovinei”, Cernăuţi, 1921.
3 8
A.Zachar – Op.cit., p.128.
3 9
I.E.Torouţiu – Op.cit., p.136.
4 0
Bucovina provincie germană?, “Patria”, Cernăuţi, an I, nr.58/14-26 noiembrie 1897.
4 1
Teutonizarea oficiilor noastre, “Patria”, Cernăuţi, an I, nr.6/13-25 iulie 1897.
4 2
Ibidem.
4 3
Protejarea elementului german în Bucovina, “Patria”, Cernăuţi, an I, nr.50/24 octombrie-5 noiembrie 1897.
4 4
Ibidem.
4 5
Dr.Aurel Morariu – Bucovina 1774-1914, p.65.
4 6
L.A.Simiginowicz-Staufe – Landschaftliche Schilderung, “Die öesterreichisch-ungarische Monarchie in Wart und
Bild” Bukowina, Wien, 1899, p.3.
4 7
K.A.Romstorfer şi H.Wiglitzy – Verglechende graphische Statistik in ihrer Anwendung auf das Herzothum
Bukowina und das Oesterreichische Staatsgebiet, W.Frick, Wien, 1886, apud, George Bogdan Duică – Bucovina –
Notite politice asupra situaţiei, Sibiu, Institut Tipografic T.Liviu Albini, 1895.
4 8
Dr.Julius Platter – Der Wucher in der Bukowina, Jena, 1878, Verlag von Gustav Fischer.
4 9
Ibidem.
5 0
Gheorghe Platon – Austria şi Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Politică de anexiune
sau misiune civilizatoare?, “Analele Bucovinei”, an IV, nr.3/1997, p.581-582.
Ioan Cocuz

EVREII

Prezenţa evreilor în Bucovina, era strâns legată de activităţile


comerciale derulate în legătură cu marele drum comercial european ce străbătea
Moldova de la sud la nord, de ramificaţiile acestui drum în interiorul Moldovei,
cu destinaţii regionale şi inter regionale.
În anul anexării nord-vestului Moldovei de către austrieci, numărul
familiilor evreieşti se ridica la 480.
Încă înainte de anexare, evreii se găseau aici în număr destul de mare,
numărul lor sporind, atât pe cale naturală, cât mai ales, prin imigrare din Galiţia
şi din provinciile ruseşti, ceea ce l-a determinat pe Bidermann să numească
Bucovina “al doilea Canaan al evreilor”.
Budinszki scria în Beschreibung der Bukowina că, pe la 1775-1777,
erau 3 sinagogi, una la Suceava, una la Cernăuţi şi una la Siret.
În timpul administraţiei militare în Bucovina (1775-1786), cei doi
guvernatori militari, generalul Gabriel Freihern Spleny von Mihaldy şi
generalul Karl Freihern von Enzenberg au avut atitudini oarecum diferite faţă
de prezenţa evreilor în Bucovina.
Generalul Spleny, primul guvernator militar al Bucovinei (1775-1778)
a menţinut pe evrei în structurile lor tradiţionale de organizare, aşa cum au fost
ele în timpul statului moldovenesc, adică în “kahale”, care aveau, pe lângă
atribuţii de ordin religios, şi atribuţii de natură administrativă, fiscală şi justiţie,
valabile numai pentru evreii din mediul urban.
Eugen Glück afirma, fără să aducă argumente în acest sens că:
“General-maiorul Spleny, personal, în nici un caz nu-i simpatiza pe evrei. Din
contră, prezenţa evreilor în Bucovina îl deranja şi aşezarea lor o considera un
inconvenient. Îndeosebi îl deranja creşterea serioasă a numărului de evrei,
survenită în timpul anilor ocupaţiei ruseşti"1.
Din ordinul lui Spleny are loc un recensământ al populaţiei din
Bucovina, din care reieşea că aici existau 526 de familii evreieşti, reprezentând
3,08% din populaţia totală. La Suceava existau 50 de familii evreieşti, adică
39,68% din populaţia totală a oraşului2.
Polek spunea că la 1775, în Cernăuţi trăiau 112 familii evreieşti iar în
Vijniţa 60 de familii. Spleny menţiona că: “Cernăuţii sunt o localitate destul de
populată. Cele mai bune case de acolo aparţineau evreilor, în întregul district
nu există mai mulţi decât în acest orăşel”3. În aceeaşi lucrare se arăta că:

42
Ioan Cocuz

“Siretul este un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi altfel numai de ţărani…
Vijniţa este un orăşel înfiinţat nu de mult în apropierea Pocuţiei, constând în
prezent numai din câţiva evrei şi ţărani imigraţi din Polonia”4.
Ocupaţia de bază a evreilor era comerţul, care: “se găseşte aproape
total în mâinile armenilor şi evreilor, care pe lângă faptul că fac comerţ cu
mărfuri străine, se pricep şi să cumpere produsele brute ale ţării, de la locuitorii
de aici, pentru un preţ redus şi să le revândă într-o formă modificată aceloraşi
locuitori, la un preţ, de cele mai multe ori exagerat”5.
Generalul Enzenberg, cel de al doilea guvernator militar al Bucovinei
(1778-1786), apare, afirmă Eugen Glück: “ca exponent al politicii antisemite a
forurilor superioare vieneze. În primul rând, toate străduinţele lui se
canalizează în mod sistematic, în direcţia reducerii drastice a efectivului
existent al populaţiei evreieşti. Aceste tendinţe ale general-maiorului
Enzemberg şi superiorilor lui se asociază strâns cu încercarea lor de a mări şi
statornici o fiscalitate specială. La fel dorea să coboare cât mai jos, statutul
social al evreilor şi a-i obliga la muncile cele mai grele, indiferent de ocupaţiile
practicate anterior”6. Creşterea semnificativă a populaţiei evreieşti din
Bucovina se datora factorului natural, dar în primul rând, imigrării în acest
teritoriu, din marele rezervor evreiesc din Galiţia.
În majoritatea sa, populaţia evreiască din Bucovina locuia în mediul
rural.
Începând din anul 1779, generalul Enzemberg ia o serie de măsuri
aspre împotriva evreilor.
Din documentele vremii, din unele lucrări apărute în Bucovina de
atunci şi de mai târziu, reiese că aceste măsuri au fost luate pentru a stopa
exploatarea economică pe care evreii o exercitau faţă de populaţia ţărănească
din Bucovina: “Evreii nu cruţă nimic; dacă pădurile cădeau în mâinile lor, lăsau
numai locuri dezgolite de lemnul pe care îl vindeau în Galiţia, iar pe supuşi şi
pe ţăranii locului îi lăsau storşi de vlagă şi săraci lipiţi pământului. Ei patronau
în exclusivitate, negoţul cu rachiu adus din Ucraina, îmbogăţindu-i peste noapte
şi distrugând sănătatea populaţiei rurale. Ei aveau cele mai multe procese şi
erau coruptivi”7.
Din ordinul lui Enzemberg, sunt expulzaţi în martie-aprilie 1782, 372
de familii evreieşti din cele 1050 câte existau în Bucovina. Au fost expulzate
familiile care veniseră în noua provincie austriacă după 1769 şi plăteau impozit
statului sub 4 guldeni.
Restricţiile impuse evreilor de către guvernatorul militar, generalul
Enzemberg, considerate de Eugen Glück ca fiind antisemite, între care:
- obligativitatea comercianţilor evrei să practice un comerţ util şi să
dispună de un capital circulant de 200 de forinţi;

43
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

- interdicţia ca evreii să mai ia în arendă pământul, cârciumi, mori


şi chiar sate întregi;
- obligativitatea ca evreii care doresc să se ocupe de agricultură, să-
şi lucreze singuri pământul;
- condiţionarea acordării autorizaţiilor de căsătorie numai pentru
evreii care lucrau nemijlocit în agricultură şi puteau plăti taxa de 20 de
ducaţi;
- obligativitatea ca evreii care se ocupau cu agricultura să-şi
muncească singuri pământul, putând să folosească forţa de muncă
creştină, doar timp de doi ani;
- anularea unui număr însemnat de arenzi evreeşti privind
cârciumile
erau, aşa cum reese din documentele vremii, măsuri menite să apere
populaţia săracă, ţărănimea din Bucovina, proprietatea acestora8.
Enzemberg încerca, o îngrădire a extinderii exploatării practicate de
evrei în toate sectoarele de activitate.
Dr.Julis Platter profesor la Universitatea din Cernăuţi, referindu-se la
faptul că evreii nu aveau nici o tragere de inimă pentru munca pământului care
era grea şi cu câştig puţin, scria: “Evreul nu va fi în Europa niciodată, sau cel
puţin mult timp de acum încolo, un adevărat agricultor. El dispreţuieşte regulat
munca fizică pentru că are un spirit foarte activ şi preocupat cu siguranţă din
cauză că munca fizică aduce cei mai puţini bani, pentru că din asta nu se va
îmbogăţi niciodată şi pentru că el crede că poate pretinde bogăţia în mod
natural şi prin tradiţie. Munca fizică le-o lasă altora, atâta timp cât îşi permite
ca prin intelect să-i considere inferiori […] evreul după ce l-a expropriat pe
ţăran, îl angajează pe fosta lui proprietate ca argat”9.
Nu agitaţia creată de măsurile luate de generalul Enzenberg, împotriva
evreilor din Bucovina a creat o atmosferă defavorabilă lor, ci însăşi activitatea
acestora.
Nu măsurile luate de Enzemberg l-au determinat pe Ion Budai Deleanu
să afirme că: “Evreii joacă aici acelaşi rol ca în Galiţia; ei se silesc să pună
mâna pe tot, cu un cuvânt; ei sunt samsari generali; carnea, bucatele, băutura şi
tot negoţul atârnă de mâinile lor cămătăreşti; ei sunt arendaşi, contrabandişti de
mărfuri oprite, gazde şi tăinuitori ai tâlharilor şi ai scursurilor rele, corupători ai
servitorimii, conducători şi tovarăşi ai tâlharilor; seducători ai supuşilor; ei sunt
canalul sigur pentru coruperea funcţionarilor publici”10.
Ca funcţionar austriac, Ioan Budai Deleanu cunoştea foarte bine
realităţile din Galiţia şi Bucovina.
Eugen Gluck publică un interesant tabel care cuprinde grupele de
ocupaţie a 963 de evrei, persoane active, conform cu conscripţia din 178211:

44
Ioan Cocuz

Grupa de ocupaţie Număr Procentaj


persoane
Slujbaşi ai comunităţilor 79 8,20%
Diferiţi intelectuali 5 0,20%
Arendaşi de moşie 82 8,51%
Arendaşi de moşie întreagă 17
Arendaşi de părţi de moşie 65
Comercianţi din care: 133 13,81%
- Angrosişti 13
- Mici comercianţi 75
- Negustori vite 3
- Negustori miere 4
- Negustori tutun 2
- Negustori de vinuri 6
- Negustori de fructe 2
- Negustori de piei de iepure 13
- Precupeţi pe piaţă 15
Cârciumari 388 40,29%
Meseriaşi 240 24,92%
Agricultori 6 0,62%
Alte ocupaţii 30 3,11

Tabelul este extrem de sugestiv şi dă una din dimensiunile spolierii de


către evrei a populaţiei Bucovinei.
Să luăm două cifre: arendaşii de moşie în număr de 82 (8,51%) şi
agricultorii evrei în număr de 6 (0,62%). Este evident că arendăşia era extrem
de bănoasă, existând o sumedenie de forme de exploatare a muncii ţăranilor şi
pământului, de aici şi numărul mare de evrei arendaşi, comparativ cu numărul
foarte mic, 6, al celor ce se încumetau să-şi lucreze singuri pământul.
Ioan Budai Deleanu prezintă şi tehnicile folosite de arendaşi pentru
exploatarea ţăranilor, tehnici folosite şi de alţi arendaşi bucovineni şi străini
care foloseau evrei ca ajutoare: “La sfârşit trebuie să mai observ ceva despre
arenzile de aici, ce-am văzut din propria mea experienţă că este exact.
Deoarece cele mai multe moşii din Bucovina au aparţinut mai înainte
episcopiei din Cernăuţi, mitropoliei din Iaşi, feluritelor mănăstiri sau boierilor
mari, acum moşiile bisericeşti se află în mâinile preaînaltului erar şi stau sub
administraţia din Galiţia a moşiilor; moşiile boierilor se arendează la privaţi,
deoarece boierii au trecut în Moldova. Aceste arendări aduc şi erarului şi

45
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

poporului contribuient, mari daune; statului îi sunt spre daună pentru că în toţi
anii, o mare sumă este dusă în străinătate (mai ales aurul), supusului îi sunt spre
daună întrucât arendaşul, care se străduieşte să-şi scoată cu folos arenda plătită
înainte, îl înşală în felurite chipuri şi îl asupreşte; şi anume aşa încât, dacă acest
fel de arendări vor mai fi şi de aici înainte ocrotite, supuşii vor fi cu totul
nimiciţi.
După legea principelui Ghica, domnul [corect; stăpânul n.n. I.C.] nu
poate lua pe an [de la supus] mai mult de 12 de zile de robotă; arendaşii
bucovineni ştiu să-I întocmească astfel lucrul, ca supusul să facă de 3 şi 4 ori
atâtea zile. Dar, deoarece aceasta nu se poate obţine decât prin speculaţiuni ce
păgubesc pe supus, este şi evident că aceste apucături rafinate nu sunt departe
de înşelătorie. Între apucăturile lor obişnuite sunt acestea:
1. Ei îşi însuşesc moşiile [corect; terenurile n.n. I.C.] cele mai bune
comunale, care din vremuri străvechi erau ale supuşilor, le ară şi le seamănă
pentru ei.
2. Deoarece apoi nu se pot ajunge cu cele 12 zile de robotă pentru
pământurile astfel sporite, ei sunt necesitaţi a stoarce sub diferite pretexte, mai
multe zile de robotă, ce se fac aşa:
a) Dacă supusul nu este în zori în câmp, el primeşte numai jumătate
de chitanţă, dacă apare mai târziu, atunci primeşte 1/3 sau şi numai ¼ din
chitanţă.
b) Dacă supusul şi-a făcut zilele şi după ordinea existentă, are să-şi
capete chitanţă îndată sara, i se zice că domnul nu are timp acum, să vie
altădată. El vine şi iarăşi este amânat, până ce sărmanul supus îşi uită socoteala
şi lucră mai multe zile decât a fost dator. Acum devine neliniştit şi cere
chitanţele sale; apoi se face o răfuială la care ţăranul totdeauna e păgubit;
pentru că i se dovedeşte din registrele domneşti [corect; stăpânului n.n. I.C.] că
a făcut numai atâtea zile; aici se ivesc mai multe ½, 1/3, ¼ chitanţe şi slujbaşii
domneşti [corect; stăpânului n.n. I.C.] îi dovedesc că nu a apărut conform
rânduielii cu zorile în câmp la robotă. (Pot avea şi dreptate că ţăranul apare cu
numai câteva minute mai târziu).
c) Pentru a ara o falce, supusul are de lipsă cel puţin 3
zile cu un plug cu 6 vite. După obiceiul de până acum al ţării, supusului i
se cuvin pentru lucrarea unei fălci [corect; falce n.n. I.C.] 4 chitanţe,
deşi, deja la această dispoziţie supusul este păgubit; căci în Bucovina
unde pământul e tare, are lipsă de 6 boi şi de 2 oameni la un plug, prin
urmare trebuie să se asocieze 2 sau 3 gospodari şi să piardă 3 zile de
lucru, deci ar trebui să se socotească 9 zile de robotă; totuşi se găsesc

46
Ioan Cocuz

provizorii [corect; revizorii adică registre de revizie n.n. I.C.] ale


oficiilor cercuale în care aratul unei falce este redus la 2 chitanţe.
d) Arendaşii din Bucovina ţin peste tot evrei, cu toate că-i oprit,
dar pentru a eluda legea, dau evreului contractele, pe un nume străin şi
creştinesc, pentru că numai evreul posedă mai multă isteţime, pentru a face pe
cel ce nu-i pricepe socoteala, să înţeleagă ca la lumina soarelui, că bunul unei
moşii constă în aceea că: ţăranii să bea din zi în zi şi din an în an tot mai mult şi
mai mult. Aşa că acest fel de oameni sunt căutaţi şi primiţi nu numai de
arendaşii lacomi, ci şi de ceilalţi posesori de moştenire. Dacă i se sfârşesc acum
arendaşului zilele de robotă şi el are necesitate de vreo câteva sute, el se
adresează la sfătuitorul său evreu; acesta trebuie să predea o specificaţie a
supuşilor care au rămas datori pentru băutură; şi se intervine la el pentru
scoaterea datoriei; datornicii sunt adunaţi la un loc şi li se dă ordin să plătească
îndată, ameninţându-i şi cu execuţia silită. Ţăranii la care banii sunt şi de altfel
raşi, se roagă pentru amânări. La urma urmelor se mijloceşte aşa, că ţăranii se
pot achita prin chitanţă de robotă; o cvitanţă se ia drept 7, 8 şi 10 creiţari şi
astfel arendaşul îşi câştigă zilele de robotă pe jumătate gratis.
3) Sub numele zilei de reparaţiune, pe care ţăranii sunt şi aici datori să
le facă, înţeleg arendaşii locului orişice: zidiri nouă, mori nouă, crâşme, etc. La
zidirea lor supusul trebuie să lucre mai multe zile fără plată.
4) Deoarece supuşii bucovineni trebuie să dea mai înainte de toate
productele lor, dijmele, domnului [corect; stăpânului n.n. I.C.] arendaşii au şi
aici prilej să se înavuţească cu paguba supuşilor; ei nu o iau după rând tot al
zecelea stog [corect; snop n.n. I.C.] cum se cuvine, ci socotesc de mai înainte
toţi snopii şi caută unde-i fructul mai frumos şi iau apoi de la un loc toată
dijma. Dacă pot [corect; prin urmare n.n. I.C.] îi iau ţăranului ce-i mai bun şi-i
lasă lui ce-i mai rău; iar la păpuşoi au obiceiul să ia după vedere rândurile dese
[corect; un rând întreg n.n. I.C.] acolo pe câmp, şi-n acelaşi chip, adică ce-i mai
bun.
Acestea sunt numai câteva din apucăturile lor. Dar de acestea sunt prea
multe, decât să le poţi însemna într-o scrisoare atât de concisă”12.
Deci, evreii erau atraşi şi practicau arendăşia pentru câştigul nemuncit
ce-l obţineau din exploatarea ţăranului bucovinean, fie el român, rutean, sau de
altă naţionalitate.
Un procentaj mare, 13,81% adică 153 de evrei erau comercianţi, iarăşi
o activitate economică bănoasă.
Numărul cel mai mare, 388 (40,29%) dintre aceşti evrei care locuiau în
Bucovina, erau cârciumari, cea mai blestemată şi ticăloasă “profesie”, care a
distrus viaţa şi a risipit gospodăriile a mii de ţărani.

47
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Aprecierea că: “Această evreime, în realitate reprezenta pentru


Bucovina un foarte însemnat potenţial economic şi un factor major în
dezvoltarea provinciei pe tărâmul comerţului şi meseriilor”13, este evident, o
exagerare, o apreciere nerealistă, evitându-se cu grijă, aspectele negative ale
activităţii economice dăunătoare pentru majoritatea populaţiei Bucovinei.
Sigur că expulzările de evrei făcute din ordinul lui Enzenberg: “nu a
dus nici pe departe la vreo uşurare a situaţiei social-economice a populaţiei
creştine”14, deoarece evreii au găsit forme diverse pentru a-şi menţine
monopolul economic asupra Bucovinei, iar după 1786, odată cu înglobarea
Bucovinei la Galiţia: “de când s-a ridicat aici un Kreisamt şi Bucovina s-a
încorporat la Galiţia, din lipsă de îngrijire şi poate şi lăcomia unor funcţionari
publici, ţara întreagă a fost potopită […]; cu cărţile de bir ale evreilor s-a făcut
în Bucovina un negoţ care şi acum înfloreşte. De conscripţiune ştiu a se feri aşa
de iscusit încât, câtă vreme va exista metodul nostru de circumscripţie nu vom
fi în stare să ştim adevărata stare a populaţiunei lor; mai ales, că la ei, pare să
fie o tăinuită idee de sfântă credinţă, să încerce în tot chipul, ca numărul lor să
nu fie aflat”15.
Din datele statistice reese că, în anul 1869, erau în Bucovina cca
50.000 de evrei, în anul 1880, 67.418, iar în anul 1890, 82.717.
Districtul Cernăuţi (fără oraşul Cernăuţi)
TOTAL – 10.822 evrei
Localităţi cu populaţie evreească mai numeroasă: Sadagura – 3.708,
Rohozna – 1.322, Cuciur Mare, Mămăieştii Noi, Cernauca, Noua Suliţă,
Molodia, Ţureni, Toporăuţi, Jucica Nouă, Jucica Veche, Rarancea.
Districtul Suceava
TOTAL – 7.782
Localităţi cu populaţie evreească mai numeroasă: Suceava – 3.751,
Gura Humorului – 1.206, Bosanci, Cernăuţi, Iţcani, Bălăceana.
Districtul Rădăuţi
TOTAL – 7.285
Localităţi cu populaţie evreească mai numeroasă: Rădăuţi – 4.232,
Seletin – 476, Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Solca, Şipot, Straja, Arbore,
Frătăuţi.
Districtul Câmpulung Moldovenesc
TOTAL: 4.630
Localităţi cu populaţie evreească mai numeroasă: Câmpulung
Moldovenesc – 1.165, Vatra Dornei, Dorna Candreni, Iacobeni, Cârlibaba,
Frumoasa, Fundu Moldovei, Rus-Moldoviţa, Pojorâta, Stulpicani, Vatra
Moldoviţei.

48
Ioan Cocuz

Districtul Siret
TOTAL – 4.996
Localităţi cu populaţie evreească mai numeroasă: Siret – 3.014,
Dorneşti, Hliboca.
Districtul Storojineţ
TOTAL – 9.089
Localităţi cu populaţie evreească mai numeroasă: Storojineţ – 1.993,
Stăneştii de Jos – 909, Banila Moldovenească – 622, Ciudin – 434, Broscăuţi,
Costeşti, Berbeşti, Hliniţa, Dracineţ, Căbeşti, Pătrăuţi, Ropcea, Davideni,
Iordăneşti, Crasna, Putna, Igeşti.
Districtele rutene Coţmani şi Vijniţa.
TOTAL – 20.754
Oraşul Cernăuţi
TOTAL – 17.35916
În anul 1865-1866, Bucovina a fost bântuită de o foamete cumplită,
situaţia economică şi socială a ţărănimii devenind disperată: “Raportul Camerei
de Comerţ şi Industrie a Bucovinei observă la pag.5, că pentru anul 1864, în
ciuda ploilor dese faţă de anul 1862, o reducere de recoltă în medie cu 50%
(pag. 130), din această cauză, deja la sfârşitul anului s-a făcut simţită cea mai
mare mizerie (p.130). Recolta din 1865 s-a ridicat la 9 procente din recolta
medie (p.130), şi sărăcia a atins în 1865 şi 1866 un nivel nemaiântâlnit încă”17.
În această situaţie, cămătarii au contribuit din plin la ruinarea a sute de
gospodării ţărăneşti. Aceştia s-au folosit fără milă, de situaţia disperată a
ţăranilor a căror familii mureau de foame, vânzându-le cereale la preţuri extrem
de mari şi cumpărându-le vitele la preţuri derizorii. Astfel, coreţul de păpuşoi,
îl vindeau ţăranilor cu 12-14 florini, cumpărând de la acelaşi amărât de ţăran,
vaca cu viţel cu 6-8 florini, iar falcea de pământ cu 40-60 de florini. Camăta
ajunsese exorbitantă. La 100 de florini se lua 60-120 florini camătă pe an, plus
penalizarea convenţională la expirarea termenului de înnapoiere a
împrumutului”18.
Evreii au obţinut dreptul să cumpere pământ în Bucovina din anul 1865
cu mult mai devreme decât în alte părţi ale Imperiului Habsburgic, fapt ce a dus
la o fluctuaţie extraordinară a proprietăţilor mici ale ţăranilor. Cauza principală
a acestei fluctuaţii era cămătăritul, un adevărat flagel, cu urmări economice şi
sociale dezastruoase pentru Bucovina şi populaţia rurală în special.
Foarte târziu, autorităţile legislative austriece au abordat acest cumplit
flagel. În Galiţia, de exemplu, pe la 1856, judecătoriile justificau atitudinea
oarecum pasivă, faţă de fenomenul cămătăriei prin permisivitatea legilor, prin
faptul că atunci era foarte greu să dovedeşti cămătăria, la aceasta adăugându-se:

49
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

“lucru care este esenţial, judecătorii care erau prin obiceiurile locului mult prea
influenţaţi în judecata lor de justiţie”19.
Arendăşia încurajată de autorităţi, povara tot mai mare a impozitelor
către stat, jaful practicat de cămătari prin perceperea de camete uriaşe, a dus la
fărâmiţarea marii şi micii proprietăţi, schimbarea, cu precădere, a proprietăţii
mici prin execuţie silită şi vânzare. Astfel, între anii 1888 şi 1892, datoria
micilor proprietari atingea pentru cei cinci ani, uriaşa sumă de 37.904.919
florini. Pe ani situaţia se prezenta astfel 20:

Anul Suma
1888 6.689.153 florini
1889 6.852.728 florini
1890 7.624.817 florini
1891 8.099.997 florini
1892 8.638.224 florini
TOTAL 37.904.919 florini

Cărţile funciare din Bucovina nu mai serveau pentru a dovedi


drepturile ţărănimii autohtone, ci reprezentau o oglindă vie zguduitoare a
jafului cămătarilor asupra acestor bunuri: “de la 1873 încoace […] sute de
gospodării ţărăneşti sunt înăbuşite sub povara ipotecilor, astfel se poate zice că,
în Bucovina cărţile funciare nu mai serveau pentru dovedirea dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale ale ţăranilor de baştină, ci pentru
înregistrarea oficială a isprăvilor de cămătărie”21.
Jaful cămătăresc este ilustrat perfect de datele din următorul tabel:

Numărul total al datoriilor ţăranilor către cămătari (în procente)22

Suma datorată Anul 1876 Anul 1877


Datorii până la 50 florini 23,18% 19,80%
Datorii de la 50-100 florini 45,01% 45,58%
21,83% 25,78%
Datorii de la 100-500 florini 44,21% 43,59%
Datorii de la 500-1000 6,47% 6,47%
florini
Datorii peste 1000 florini 4,31% 4,36%

50
Ioan Cocuz

Faptul că autorităţile habsburgice au încurajat arendăşia a atras după


sine un adevărat exod de populaţie alogenă din Galiţia în Bucovina. Evreii au
pus rapid stăpânire pe pârghiile economice de aici, folosind din plin camăta şi
arendăşia. Vasile Balş aducea la cunoştinţa Curţii de la Viena acest pericol:
“Luarea în arendă este lucrul cel mai păgubitor pentru obşti; aproape fiecare sat
este în arendă şi fiecare arendaş caută să se îmbogăţească pe seama ruinării
locuitorilor autohtoni […] mare pagubă se face locuitorilor prin mulţimea de
evrei săraci care s-au strecurat în Bucovina de la război încoace […] ei pun pe
ţărani în datorii mari şi în cruntă stare de mizerie”23.
Edificatoare în ceea ce priveşte dezastrul micii gospodării ţărăneşti în
Bucovina, sunt şi cifrele din tabelul de mai jos, cu schimbarea proprietăţii mici
prin execuţie şi vânzare24:

Datornicii
Suma Prin Prin Pierderile
Anul până la
execuţie vânzare creditorilor
100 florini
1888 49.308 152 prop 7740 prop 1066 prop 4.889 florini
florini
1889 64.102 92 prop 7357 prop 1391 prop 20.125 florini
florini
1890 148.801 97 prop 7722 prop 1665 prop 14.813 florini
florini
1891 80.976 140 prop 8100 prop 1428 prop 17.297 florini
florini
1892 101.417 134 prop 9688 prop 1621 prop 25.031 florini
florini

În anul 1894, marea proprietate din Bucovina aparţinea, luând în


considerare criteriul etnic, din: armeni-49, polonezi-16, români-52, evrei-32.
Deci, din 149 de mari proprietari, 97 erau străini, adică 2/325.
Cămătăria reprezenta o adevărată plagă pe trupul Bucovinei, ţăranii
fiind obligaţi datorită situaţiei economice precare, să se împrumute de la
cămătari. Presa vremii, statisticile, anunţurile de execuţie silită de la
judecătoriile districtuale dovedesc, fără putinţă de tăgadă, urmările dramatice
ale acestui cumplit flagel: “poporaţiunea rurală geme sub mâna plumboasă a
diferiţilor cămătari, căci să nu creadă nimeni, tribunalele nu se poate ca să nu
ştie, că cămătarii de la sate storc şi acum câte 24-30 la sută”26.
Această plagă cu efecte extrem de nocive pentru economia rurală a
Bucovinei se întinsese cu repezeciune: “Astfel sunt sate la noi în ţară în care cu
greu îi găsi case care să nu fie îndatorate la evreu”27.

51
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

LICITAŢII EXECUTIVE
pentru datorii la cămătari28

Anul 1876
Valoarea împrumutului Număr Media sumei Media sumei
de achitat împrumutate
Până la 50 fl inclusiv 86 2519,08 fl 29,29 fl
Între 50-100 fl inclusiv 81 7115,68 fl 87,85 fl
Între 100-500 fl inclusiv 164 39321,47 fl 239,76 fl
Între 500-1000 fl inclusiv 24 17087,00 fl 712,00 fl
Peste 1000 fl 16 107543,00 fl 6721,00 fl
Anul 1877
Pînă la 50 fl inclusiv 159 5190,22 fl 32,64 fl
Între 50-100 fl inclusiv 207 17012,22 fl 82,18 fl
Între 100-500 fl inclusiv 350 80864,07 fl 231,04 fl
Între 500-1000 fl inclusiv 52 36471,00 fl 701,00 fl
Peste 1000 fl 35 385394,00 fl 11011,00 fl
Dar cine erau aceşti cămătari ? Ne răspunde într-un articol, redacţia
ziarului “Gazeta Bucovinei”: “nu sunt fii Bucovinei, cel puţin nu îşi au originea
în familiile bucovinene, ci sunt nişte venetici, care, după ce au văzut că
populaţiunea din Galiţia a sărăcit, şi-au mutat locul de exploatare în Bucovina,
au asediat oraşele mai de frunte ale ţării şi s-au răsfirat prin comunele rurale,
formând aici adevăraţi polipi pe corpul bietei poporaţiuni de la ţară”29.
Prof. Mihai Iacobescu arată că: “Elementele alogene ajung în mod
incredibil, paradoxal, să deţină în zona dintre Prut şi Nistru îndeosebi, şi
calitatea de ctitori şi patroni ai celor mai multe biserici din satele care iniţial
fuseseră româneşti şi acum erau invadate de ruteni, veniţi la început ca zilieri
apoi împroprietăriţi pe moşiile Fondului Bisericesc ale foştilor boieri români,
refugiaţi în Moldova sau care îşi vânduseră moşiile. Astfel, în ajunul primului
război mondial, la cele 283 de biserici din centrele comunale, Fondul
Bisericesc era patron şi ctitor la 100 de lăcaşuri, proprietarii străini la 107, iar
românii la 38 de biserici, alte 38 fiind construite şi patronate în comun, de
români şi alogeni. Incredibil şi paradoxal e faptul că proprietarii şi arendaşii de
confesiune mozaică, deţineau - ca un fapt unic în analele bisericii ortodoxe
române – această calitate de ctitori şi patroni la 54 de biserici. Pe primul loc
între proprietarii evrei se situa vestita familie Fischer, care apare cu calitatea de
ctitor şi patron în 8 lăcaşuri, din localităţile Ispas, Stăneştii de Jos, Babin,

52
Ioan Cocuz

Borăuţi, Chisălău, Prelipcea, Călineşti-Cuparencu şi Teodoreşti, din


protopopiatele Ceremuşului, Nistrului, Siretului şi Rădăuţi”30.
Printre arendaşii şi proprietarii moşiilor Fondului aflăm pe Marcus
Juster (Serăuţii de Sus), N.Gottlieb (Boian), Elias Zinet (Serăuţii de Sus),
Anton Kisslinger (Lucaviţa), Oswald Freudlich (Slobozia Rarancei), Ludwig şi
Emerich Holder (Ţureni), Arnold Weiselberger (Bărbeşti), Marcu Fischer
(Ispas), Kalman Fiescher (Stăneşti de Jos), Wilhelm Kindler şi J.Kolber
(Mihova), Katz David şi Horn Leib (Vijniţa), Hersch Weissglas (Vilaucea),
R.Freitag (Voloca pe Ceremuş), Nathan Horowitz şi dr. Salo Weisselberger
(Berhomet)31.
Moşiile foştilor boieri au ajuns în mâinile evreilor prin speculaţii
specifice lor. Astfel, Frankel deţinea parţial moşia Lucaveţ cu Berhometul pe
Siret din anul 1894, Chaim Scharf (moşia Milie), Roman Freitag (Văşcăuţi),
Moses Carmelin şi Eugenia Zierhoffer (Babin), Sahanowitz şi Socol
(Boianciuc), Samuel Daukner (Cincău), Iacob Goldenberg (Doroşăuţi), Rosalia
Pasakas (Culeuţ), Iacob Goldberg şi Wolf Tennenblat (Revăcăuţ), Lazăr
Pasakas (Vitiliuca), Sara Solomon şi Orias Goldner (Cliveşti), Iosif Rott şi
I.Tittinger (parte din vechiul corp tabular al Broscăuţiului), Leon Nadler
(Hliniţa-parţial), Feibisch Huber (Igeşti), Aaron Krossel şi Kraiger (parţial
moşia Comareşti), Moses Babriker (Panca), David Krausz, Marcel Frenkel,
Sloim Ivanier, Leub Enfel (Jadova), Rosenstock (cea mai mare parte din
Cernauca), Mehel Schlosser (Lucaviţa)32.
Nepriceperea ţăranilor în problemele economice era una dintre cauzele
care-l aruncau în braţele lacome ale cămătarilor şi băncilor străine: “Toată
calamitatea în care se află poporul nostru o reducem la lipsa totală de spirit de
chivernisire şi de cruţare”33.
Deşi pentru protejarea populaţiei sărace, mai ales cea rurală au fost
votate două legi, “Legea contra cametei” (1877) şi “Legea contra beţiei”
(1881), cămătarii îşi vedeau mai departe, nestingheriţi de afacerile lor,
acaparând sistematic, gospodăriile ţărăneşti, ştiind să scape de rigorile legii:
“Ca şi nişte vampiri ei sug pe nesimţite sângele şi averea bietului nostru popor
şi ştiu să se scape de regulă, când sunt pârâţi, de pedeapsa defiptă de lege”34.
Această dramă a românilor în ţara lor, este descrisă, în pasaje
cutremurătoare, în paginile ziarului “Deşteptarea”: “Moşiile falnicilor noştri
boieri de odinioară au ajuns aproape de-a rândul pe mâini străine, moşioarele
ţărăneşti pe aceeaşi urmă; iar câte au mai rămas, gem sub povara grelelor
datorii pe la cei cămătari şi zi de zi se tot crâmpoţesc şi împrăştie de nu mai
ajung mulţimii şi gurilor flămânde”35.
În aceste condiţii, vom observa, lesne, că evreii şi străinii neevrei
deţineau pârghiile instituţiilor juridice din Bucovina.

53
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Astfel, la tribunale erau funcţionari 76 de români, 141 de evrei, 228 de


străini, în timp ce populaţia românească era în proporţie de 40%, iar evreii de
14%. La Boian, Coţmani, Putila, Văşcăuţi, Vijniţa, Seletin nu exista nici un
funcţionar român. La Boian, localitate curat românească nu exista nici un
funcţionar român la judecătorie. La Câmpulung Moldovenesc, district
eminamente românesc, lucrau la tribunalul din localitate, 7 români, 10 evrei şi
10 străini. La Rădăuţi, la judecătorie, lucrau 2 români, 14 evrei şi 18 străini36.
La notariate, românii stăteau ceva mai bine, aici lucrând 8 notari
români, 4 evrei şi 9 notari străini (4 polonezi, 2 ruteni, 2 germani, 1 armean).
Preşedintele Camerei Naţionale a Notarilor era polonez37.
În avocatură situaţia a cunoscut aceeaşi creştere favorabilă evreilor.
Tabelul de mai jos ne edifică pe deplin, în acest sens38:

Anul Creştini Evrei TOTAL


1865 10 2 12
1870 15 8 23
1880 9 18 27
1890 11 45 56
1900 14 82 96
În anul 1910 existau în Bucovina, 11 avocaţi români, 14 străini neevrei
şi 136 de evrei.
În anul 1900, studiau ştiinţele juridice la Universitatea din Cernăuţi, 14
studenţi creştini şi 82 de studenţi evrei, iar în anul 1910, studiau 11 studenţi
români, 14 studenţi creştini şi 136 studenţi evrei39.
La Camera avocaţilor din capitala Bucovinei, preşedintele şi cei doi
locţiitori ai săi erau evrei, iar membrii comitetului erau 6 evrei şi un român.
Consiliul de disciplină al avocaţilor era format din 24 de membri.
Preşedintele era polonez, un membru al comitetului era român şi 22 erau evrei.
Făcând o sinteză a componenţei etnice a personalului din justiţie
(tribunale, notariate, avocatură), în anul 1910, situaţia se prezenta astfel: 95
români, 281 evrei, 251 străini40.
Referindu-se la funcţionarii publici (guvern, poliţie, districte), din cei
315, 243 erau străini, 39 evrei şi 33 români41.
La finanţe, dintr-un total de 477 funcţionari, 58 erau români, 70 evrei şi
349 străini.
La Direcţia bunurilor fondului religionar gr.ort. din110 funcţionari, 73
erau străini şi 37 români.
La poştă şi telegraf lucrau 51 de români, 130 de evrei şi 356 străini.

54
Ioan Cocuz

La căile ferate, dintr-un total de 598 de funcţionari, 347 erau străini,


120 evrei şi numai 31 români42.
În învăţământ situaţia era oarecum diferită, tabelul de mai jos relevând
acest fapt43:

Cadre didactice Români Evrei Străini TOTAL


Profesori universitari 10 7 30 47
Profesori de liceu 133 60 219 412
Învăţători 717 136 983 1836
TOTAL 860 203 1232 2295

Un tablou rezumativ al meseriaşilor din Bucovina, în anul 1910, ne


prezintă o serie de cifre extrem de sugestive44:

Oraşul şi districtul Români Evrei Străini TOTAL


Cernăuţi 90 2165 1276 3531
Câmpulung 134 343 270 741
Moldovenesc
Coţmani - 143 91 234
Gura Humorului 102 165 241 508
Rădăuţi 147 485 428 1060
Siret 88 247 270 605
Storojineţ 37 297 201 535
Suceava 139 381 172 692
Văşcăuţi - 89 66 155
Vijniţa - 235 298 833
Zastavna - 241 181 422
TOTAL 737 5091 3494 9322
BUCOVINA

Deci, în întreaga Bucovină, dintr-un număr de 9.322 de meseriaşi,


5.091 erau evrei, 3.494 erau străini şi abia 737 erau români.
Recensământul din 1910, grosolan falsificat de autorităţile habsburgice
în defavoarea românilor, arăta că în Bucovina erau 273.254 de români,
102.919 de evrei şi 418.637 de creştini de diferite naţionalităţi.
Deşi românii erau de 3 ori mai numeroşi decât evreii, meseriaşii evrei
erau de 7 ori mai numeroşi.

55
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

În ceea ce priveşte comerţul, raportul era mai defavorabil: 444 de


negustori români, 8.642 de negustori evrei şi 1.226 de negustori de alte
naţionalităţi.
După promulgarea constituţiei liberale din Austria, în februarie 1861,
evreii au început să se manifeste altfel decât până atunci faţă de români.
La Cernăuţi, între anii 1866 şi 1870, în localurile publice evreii au
început să-i fluiere pe muzicanţii veniţi din Moldova, care dădeau spectacole
angajate de români, în timpul serbărilor legate de târgul de Sf. Petru, în timp ce
spectatorii români îi aplaudau cu frenezie pentru cântecele populare pe care le
interpretau. Atitudinea aceasta a deranjat extrem de mult, studenţii români de la
Universitatea din Cernăuţi încăierându-se cu evreii turbulenţi45.
I.Gh.Sbiera relatează discuţia pe care a avut-o, în august 1869, cu
evreul Löbel din Bacău, membru al Alianţei Israelite din Paris.
Löbel i-a explicat profesorului român scopul alianţei israelite: “Alianţa
israelită şi-a propus deci ca prin viu grai, prin diverse scrieri şi prin presă ba
chiar şi prin societăţi secrete, să atace, să zguduie încetul cu încetul şi apoi să
surpe organismul vechi al bisericii creştine şi al staturilor constituite pe
principiul stărilor sau al naţiunilor dominante şi apoi pe ruinele acestora să
construiască altfel de societăţi cu organisme noi sociale, cu o nouă religiune şi
cu o nouă morală”46.
La nedumeririle profesorului Sbiera privind soarta israeliţilor: ”dacă se
va produce o dată acea învălmăşeală haotică în credinţele, în instituţiunile şi în
organismele sociale de astăzi”47, Löbel răspunde că: “tocmai atunci puterea
acestei alianţe va fi mai covârşitoare, fiindcă va fi triumfătoare; că ea va
continua să existe şi mai departe ca privighetoare asupra noilor formaţiuni
sociale şi că israeliţii se vor organiza şi ei în societăţi particulare, mai mari sau
mai mici, pe teritoriul pe unde se vor afla şi vor susţine şi mai departe, în
deplină libertate şi nestingherite lupta de existenţă cu ceilalţi concurenţi la
apucarea şi folosirea bunurilor pământeşti”48.
Conversaţiile politice avute cu Lobel l-au făcut pe I.Gh.Sbiera să
urmărească cu atenţie viaţa politică a evreilor din Bucovina: “În Cernăuţi, se
observa printre fruntaşii ovreilor o activitate febrilă tinzând într-acolo ca să fie
puşi alăturea întru toate cu ceilalţi locuitori din ţară”49.
După 1867, evreii au înfiinţat la Cernăuţi un club politic numit al
“fidelilor constituţiunii” (Verfassungstreuen). Având sediul pe strada
Domnească de Sus, clubul găzduia aprinse dezbateri privind tactica şi strategia
politică ce urma să fie aplicată. În cadrul clubului s-au format două curente,
unul radical şi unul moderat.
Radicalii: “văzându-se în limanul constituţiunii imperiului, crezură că a
sosit momentul ca şi israeliţii să-şi dea pe faţă, fără rezerve, toate dorinţele

56
Ioan Cocuz

inimii şi toate planurile, visurile şi idealurile lor. De unde mai înainte, israeliţii
erau priviţi pretutindeni numai ca confesiune [...] acuma prin constituţiunea
imperiului erau puşi pe aceeaşi treaptă de egalitate cu toate celelalte confesiuni
creştine din imperiu”50.
Moderaţii considerau că: “încă n-a sosit timpul pentru realizarea
acestei pretenţiuni”51.
Participând la alegerea noului rabin din Cernăuţi, prin vacantarea
postului ca urmare a morţii dr.E.Ingel, I.Gh.Sbiera a: “avut o deosebită plăcere
şi mulţumire sufletească ascultând nişte bărbaţi plini de erudiţiune cu
cunoştinţe temeinice asupra istoriei şi sorţii neamului lor, cu idealuri naţionale
sublime şi însufleţite de ele, şi înzestraţi cu vervă oratorică aleasă şi
înflăcărată”52.
Sistemul bancar în general şi băncile în special, joacă un rol important
în dezvoltarea economiei unei ţări, în promovarea unor interese economice şi
financiare.
La sfârşitul anului 1910, existau în Bucovina, circa 100 de bănci, dintre
care, marea majoritate (82) erau evreeşti.
Astfel în oraşul Cernăuţi funcţionau: “Bukowiner Disconto-Bank”,
“Bukowiner Bankverein”, “Leibukas Barber Nachfolger”, “Fliegler et
Comp”, “Chargraf”, “Lakinger”, “Schor et Rosenblatt”, “Bukowiner
Sparkasse”, “Eihenbaum S”, “Eskomptengeschaft”, “Fischer Gabriel”,
“Bank-Wechler und Kommissiongeschaft”, “Grunfeld Berhard”, “Friedmann
Salo”, “Bank und Kommissiongeschaft”, “Bank und Geldwechselgeschaft”,
“Kaufmannischer Sporverein fur Handel und Gewerbe”, “Lucker Lazar”,
“Wechseleskomptgeschaft”, “Ohlglesser et Frankel”, “Bank und
Kommissionsgeschaft”, “Pallasch H”, “Eskomptgeschaft”, toate aparţinând
unor bancheri evrei bucovineni.
La Cernăuţi mai funcţionau filiale a trei bănci evreeşti din afara
Bucovinei: “Wiener Bankverein”, “Anglo-Osterr Bank”, “Galizien
Hypotheken Bank”53.
În cele ce urmează prezentăm bilanţurile a 10 bănci evreeşti din
Cernăuţi, pe anul 1909, bănci care se adaugă celor enumerate mai sus54.
Părtăşia de cor.

Dividente plătite
Roscomptul sinetelor
Depuneri

Reveriment
Părtaşi

Numele Capitalul Fondul


ul pe anul Câştigul
băncii acţionar de reservă
1909

Buk. Creditver 180429096 1181800 100 282 2150328 1712405 210388 7% 45068302
f.H. v. Gen.
Buk. Union- 98462014 275150 100 270 384241 1623645 10482 7% 17971334
Bank
Buk. Eskonte- 41492206 103900 100 418 743206 626212 31662 6% 14087185

57
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Gesellschaft
Buk. Credit- 101666415 233800 50 428 1231832 2557767 96822 5% 9170179
Anstalt
Buk. 13720460 45854 100 368 406886 409785 36335 7% 2912222
Bankverein f.
H. v Gen.
Allg. Volks- 26286938 25093 100 419 449086 395350 9159 7% 2564523
u. Creditbank
Buk. 4476850 30050 5 340 376249 73708 9239 6% 1906866
Commercialba 0
nk
Buk. Handel- 2491337 40650 5 141 83990 128273 11000 6% 1290681
u Gewerbank 0
Judische 6380470 60860 2 536 136762 204632 1886 5% 1336179
Volks-u. 0
Vorschusska.
Allg. - 8991 - - 104334 62731 380 - 1051091
Sparbank
“Merkur”

În afară de aceste bănci, Cernăuţiul era plin de o mulţime de


escomptatori, o adevărată categorie de cămătari privilegiaţi, care, pentru o
simplă semnătură pe verso-ul sinetului, percepeau procente extrem de mari.
La Suceava funcţiona o singură bancă românească “Asociaţiunea de
economie şi credit” şi 13 bănci evreeşti între care: “Bukowiner
Commercialbank”, “Suczawaer Vorschuss und Sparverein”, “Eskompteverein
f.H. und Gew”, “Judische Volksbank und Sparkasse”, “Sparkasse der
Stadtgemeinde”, “Spar und Kreditverein”, “ Kreditverein f.H.”, “Suczawaer
Kreditverein f.H. und Gew”, “Barber et Comp” la Iţcani, “Spar und
Vorschusverein”, “Wechselgeschaft Gebrun der Hellman”,
“Eskomptegeschaft Friedlander et Peritz”55.
Ca şi la Cernăuţi, în Suceava mişunau zarafi, usurari, dar mai ales
escomptatori evrei, printre cei mai renumiţi aflându-se L.Frankel, Kalman
Goldenberg, Karl Haas şi mulţi alţii56.
Oraşul Rădăuţi nu făcea nici el excepţie de la regulă. Aici îşi
desfăşurau activitatea “Eskompte-u. Sparverein f.H.u. Gev”, “Eskompte-u.
Sparverein f.H.u. Industrie”, “Escomptegesellschaft”, “Assekuranz Bank-u.
Wechselgeschaft”, “Kredit-u. Sparverein”, “Radautzer Kredit-u. Sparverein
f.H. und Gew”, “Spar-u Vorschubverein”, “Judische Volksbank und
Sparkasse”, “Nathan Harth Bankgeschaft”, “Emmanuel Singer”, “Bank und
Wechselgeschaft”, “Lazar Lecker Bankgeschaft”, “Komerzielle
Kreditanstalt”57.
Prosperitatea băncilor evreeşti din Siret contrasta puternic cu sărăcia
populaţiei din oraş şi district. Tabelul alăturat dovedeşte acest lucru58:

58
Ioan Cocuz

Părtăşia de cor.

Dividente plătite
roscomptul sinetelor
Depuneri
Fondul

părtaşi
Reverimentul Capitalul
Numele băncii de Câştigul
pe anul 1910 acţionar
reservă

Handels u. 12802216 28500 100 20 195290 691093 25328 6 8353177


Gewerbebank 4
Eskompte-Bank 8985750 30200 50 25 540210 255199 35593 9 2854359
0
Komm. Kredit- 45218424 73000 50 21 1119043 608605 75000 8 4863926
Verein 1
“Unione” Kredit 11251141 148200 100 31 594911 408012 66529 6 197901
u. Sparverein 5
Serether Kredit 51641610 87190 100 42 1034203 417068 330589 14 7559118
u. Sparverein 0

3483657 35261013
La Siret îşi mai desfăşurau activitatea “Judische Volskbank et
Sparkasse”, “Kredit et Sparverein”, Landwirtschaft Spar-u. Kreditverein”,
“Spar u Vorkchubverein”, “David Beral Bankgeschaft”, “Alexander
Schreibe”, “Wechseleskomptegeschaft”, “Akiba Schreiber”,
“Wechscleskomptegeschaft”59.
În oraşul Storojineţ existau în anul 1910, 12 bănci evreeşti: “Mercur
Verein f.Handel et Gewerbe”, “Creditanstal f.L.H. et Gewerbe”,
“Storozynetzer Spar u.Vorschusverein”, “Sparkasse der Stadtgemeinde”,
“Creditverein f.H. und Gew”, “Kredit und Sparverein f.L.u.H et Gew”,
“Eskomptegeschaft”, “Rabinowicz Israel”, “Spar-und Vorsch-u verein”,
“Storozynetzer Kredit-u. Sparverein”, “Spar-u Darlehensverein”,
“Storozynetzer Kreditverein f.H.u. Gew”60.
Casele parsimoniale din oraşele menţionate erau în mâna evreilor:
dr.Isidor Katz, dr.Seinfeld, Chaim Sommer, Isidor Hildebrand, Leopold
Schiefer, Mendel Delighdisch, Moses Gotlieb, Osias Landwehr, Moses
Margulies, Samuel Ohrenstein, Juda Singer, Hermann Stappler, Berl
Sternschus, Isidor Werth, Isac Deligdisch, Adolf Rosenfeld61.
La Gura Humorului erau 7 bănci evreeşti: “Gurahumoraer
Crediverein”, Handel u.Gewerbank”, “Sparkasse der Stadtgemeinde”,
Judischer Spar-und Darlehenskasseverein”, “Nathan vel Nussen Markovitz
Eskomptegeschaft”, “Moische Scharfstein”, “Eskomptgeschaft”, “Spar-und
kreditverein”62, şi exemplele pentru zona de munte ar putea continua cu zecile.
“Provocat” de un articol intitulat “Românii şi antisemitismul”, apărut în
anul 1893, în “Romanische Jahrbruker” din Sibiu, ziarul “Gazeta Bucovinei”
se simte “obligat” să abordeze această temă şi în Bucovina: “Chestiunea
evreească e de importanţă mare, nu atât din cauza însemnătăţii numerice a
ovreilor, căci chiar aici numărul lor relativ nu e decât de 12 procente a întregii

59
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

populaţiuni, ci din cauza poziţiunii economice ce o posed ovreii în ţările


noastre orientale”63.
Antisemitismul economic: “nici nu se cunoaşte în Bucovina”64.
Nu s-ar fi putut lua nici o măsură economică prohibitivă îndreptată
împotriva evreilor, pentru că românul, sau ruteanul, sau germanul, sau
polonezul nu are de unde să cumpere de la altcineva, deoarece toţi negustorii
sunt evrei şi tocmai din această cauză, evreul vinde marfa lui cu cât vrea, îi
împrumută bani ţăranului român cu camătă mare şi acesta acceptă pentru că
banii de care are nevoie nu-i găseşte, decât la evreu.
Deci, pe acest fond al relaţiilor economice dintre evrei şi locuitorii
Bucovinei, mai ales cei din zonele rurale, relaţii economice impuse de evrei,
prin rezultatele economice catastrofale pentru marea majoritate a populaţiei a
acestor relaţii, s-a creat o stare de antipatie faţă de cămătar, cârciumar,
arendaş, escomptator, bancher, care era evreu.
În Bucovina în mod categoric nu a existat un antisemitism religios,
românii fiind cunoscuţi ca fiind toleranţi din punct de vedere religios.

60
1
Eugen Glück – Evreii din Bucovina în perioada 1774-1786, “Analele Bucovinei”, III, Bucureşti, 1996, p.119.
2
H. Bidermann – Die Bukowina unter österreichischen Verwaltung (1775-1786), Lemberg, 1786, p.5-7.
3
Descrierea Bucovinei de generalul Spleny, editată de dr.Johann Polek, Custode al Bibl. Univ. din Cernăuţi, 1893,
Bucovina în primele descrieri geografice, economice, istorice şi demografice, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1998, p.51.
4
Ibidem, p.53.
5
Ibidem, p.65.
6
Eugen Gluck, Op.cit., p.11.
7
Dr.F.Ziglauer – Geschichtliche Bilder aus der Bukowina zur zeit des österreichischen Militärverwaltung,
Czernowitz, p. 92, 97, 130,131.
8
Eugen Glück, Op.cit.,p.11.
9
Julius Platter – Der Wucher in der Bukowina, Jena, Verlag von Gustav Fischer, 1878, p.46.
1 0
Ion Budai Deleanu – Scurte observaţii asupra Bucovinei (1813), Bucovina în primele descrieri geografice, istorice,
economice şi demografice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p.391.
1 1
Eugen Glück – Op.cit., p.363-386.
1 2
Ion Budai Deleanu – Op.cit., p.417-421.
1 3
Eugen Glück – Op.cit., p.366.
1 4
Ibidem, p.379.
1 5
Ion Budai Deleanu – Op.cit., p.391.
1 6
George Bogdan Duică – Bucovina – Notiţe politice asupra situaţiei, Institut Tipografic T.Liviu Albini, Sibiu, 1895,
p.204, 205, 206.
1 7
Julius Platter – Op.cit., p.9.
1 8
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.3/10-22 ianuarie 1893.
1 9
Julius Platter – Op.cit., p.51.
2 0
George Bogdan Duică – Op.cit., p.13.
2 1
A. Morariu – Bucovina (1774-1918), Bucureşti, 1916, p.104.
2 2
Julius Platter – Op.cit., p.13.
2 3
Vasile Balş – Descrierea Bucovinei şi a stării ei lăuntrice (1780), Bucovina în primele descrieri, geografice,
istorice, economice şi demografice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1988, p.355.
2 4
George Bogdan Duică – Op.cit., p.64-65.
2 5
Ibidem.
2 6
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr.62/1-13 decembrie 1891.
2 7
“Deşteptarea”, Cernăuţi, an IX, nr.38/septembrie 1901.
2 8
Julius Platter - Op.cit., p.13.
2 9
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr.21/11-23 iulie 1891.
3 0
Mihai Iacobescu – A fost Bucovina de ieri un model al Europei de mâine: Astăzi despre evoluţia celui mai mare
trust al patrimoniului naţional, Fondul Bisericesc, “Ţara Fagilor” – Almanah cultural-literar al românilor nord-
bucovineni, Cernăuţi, Tg.Mureş, 1998, p.51.
3 1
Ibidem, p.56-57.
3 2
George Bogdan Duică – Op.cit., p.53-61.
3 3
“Deşteptarea”, Cernăuţi, an XI, nr.62/1-13 decembrie 1891.
3 4
Ibidem.
3 5
Ibidem, nr.34/6-19 mai 1891.
3 6
I.E.Torouţiu – Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Biblioteca Bucovina Bucureşti, 1916, p.143, 145.
3 7
Ibidem, p.145.
3 8
Ibidem, p.149.
3 9
Ibidem, p.150-152.
4 0
Ibidem, p.154.
4 1
Ibidem, p.157.
4 2
Ibidem, p.185.
4 3
Ibidem.
4 4
I.E.Torouţiu – Românii şi clasa de mijloc din Bucovina – partea întâia, meseriaşii, Cernăuţi, 1912, Societatea
Tipografică Bucovineană, p.129.
4 5
Naţionalitatea ovreilor – Observaţii asupra broşurii “Die Juden eine Nation, von Jakob Kommer”, Czernowitz,
1894, “Liga Română”, Bucureşti, an II, nr.31-34/31 august 1897.
4 6
Ibidem, p.457.
4 7
Ibidem.
4 8
Ibidem.
4 9
Ibidem.
5 0
Ibidem.
5 1
Ibidem.
5 2
Ibidem, p.503.
5 3
“Foaia Poporului”, Cernăuţi, nr.30/9 iulie 1911; despre aceste aspecte vezi Ioan Cocuz, Dumitru Cucu – Băncile şi
creditul funciar românesc în Bucovina(1840-1918), Grupul editorial Muşatinii – Bucovina Viitoare, Suceava, 1999.
5 4
Ibidem.
5 5
Ibidem, nr.32/23 iulie 1911.
5 6
Ibidem.
5 7
Ibidem.
5 8
Ibidem, nr.34/6 august 1911.
5 9
Ibidem.
6 0
Ibidem,nr.32/23 iulie 1911
6 1
Ibidem.
6 2
Ibidem.
6 3
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.12/11-23 februarie 1893.
6 4
Ibidem.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

RUTENII

În abordarea complexei problematici privind istoria Bucovinei,


indiferent de perioada când s-a făcut cercetarea, şi mai ales, de către cine
(austrieci, ruşi, sovietici, ucraineni), s-a pornit de la “comanda politică” ce viza
justificarea pretenţiilor teritoriale ale Rusiei ţariste, Imperiului Habsburgic,
URSS, Ucrainei, faţă de acest teritoriu românesc, adevărul istoric fiind, voit,
eludat.
Pregătindu-se temeinic pentru anexarea părţii de nord a Moldovei,
Curtea de la Viena ordonă, în anul 1773, colonelului Seeger von Durrenberg, să
găsească şi argumente istorice care să justifice pretenţiile sale teritoriale.
Colonelul – “istoric” găseşte “dovezi” (?!) ale unei presupuse apartenenţe a
Moldovei la Galiţia, care făcea parte din regatul polonez. Mai apoi, Bucovina
ar fi fost ruptă de la Polonia de voievozii Moldovei. Istoricul de ocazie austriac,
bazat pe documente polone, consideră expediţia regelui Ioan Albrecht
împotriva Moldovei, la 1497, ca o acţiune de recuperare a Bucovinei care,
chipurile, i-ar fi aparţinut. Şi cum, la ultima împărţire a Poloniei, Galiţia a
revenit Austriei, şi Bucovina, susţineau ei, li se cuvenea.
Slujind, evident, intereselor habsburgice, încercări de a documenta că
Bucovina ar fi făcut parte din Halici şi Halici-Volhinia, au avut R.Kaindl,
H.Biedermann şi F.Wickenhauser.
Într-o perioadă când politica expansionistă a Rusiei ţariste viza zona
Dunării de jos, unii istorici ruşi au susţinut, ca argument al acestei politici,
faptul că în secolul al XII-lea Haliciul şi-ar fi extins dominaţia asupra
Moldovei.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în lucrarea Nekotoriia Istoriea
Geograficeskaia Svedniia o Bukovine, apărută la Kiev, G.Kupcianko susţine că
mare parte din Moldova istorică ar fi fost sub stăpânire haliciană, aserţiune
susţinută şi de Ştefan Smal-Stocki şi M.Korduba.
Încercând să extindă hotarul Haliciului şi în Ardeal, istoricul
M.Korduba interpretează în mod forţat şi evident, eronat, două documente:
-Actul de danie prin care regele Andrei al II-lea acordă, în anul 1228,
banului Simion, domeniul Szeplak cu hotarele ce se întindeau până la “Ruscia”,
situată la izvoarele Şişeului şi Budacului1.
Korduba identifică “Ruscia” ca fiind “Rusia Roşie” (Galiţia), afirmând
că în acea perioadă Haliciul cuprindea în hotarele sale Moldova de Sus,
Bucovina, Maramureşul şi nordul Transilvaniei, până la izvoarele Şişeului şi

63
Ioan Cocuz

Budacului. În realitate, “Ruscia” era de fapt Rusciorul, actualmente, Sebeşul de


Jos2.
-În bula papală din 1264, se aminteşte de localitatea “Sassvar”
(Orăştie).
Korduba afirmă că “Sassvar” se identifică cu “Satmar” (Satu Mare),
susţinând că graniţa de sud a Haliciului ajunsese în Transilvania, până la Satu
Mare. Ceea ce este o aberaţie3.
Istoria R.S.S. Ucraineană, a fost scrisă având unic scop să justifice
graniţele fixate după cel de-al doilea război mondial. De aceea, istoricii
I.Kondufor şi P.Sohan susţin că din secolul al XII-lea, cnezatul Haliciului şi-a
extins stăpânirea şi în teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, unde şi-ar fi instalat
garnizoane conduse de “posadnici”. Referitor la acest aspect, în Ipatievskaia
Letopisi se consemnează că la 1116, într-o perioadă scurtă (circa cinci luni), au
avut loc trei expediţii haliciene pe Dunăre, toate soldate cu eşecuri grele pentru
halicieni.
În Levrentienskaia Letopisi este menţionată doar o singură expediţie
haliciană, dar nu se pomeneşte nimic de “posadnici”.
Se fac interpretări forţate ale unor documente, cum ar fi Lista rusă a
oraşelor depărtate şi apropiate anexată, la sfârşitul secolului al XIV-lea la
Letopiseţul Voskresensk, în care sunt enumerate mai multe oraşe: “Pe Dunăre
Viditov cu şapte turnuri de piatră, Mdin, pe cealălaltă parte a Dunării Trnov,
aici zace Sfânta Vineri, iar pe Dunăre: Drestvin, Dicin, la gurile Dunării
Novoie Selo, Acoliatria, pe mare, Carna, Cavarna. Iar pe această parte a
Dunării, la gurile Nistrului deasupra mării-Belgorod, Cern, Iaschii Torg pe râul
Prut, Romanov Torg pe Moldova, Nemecii în munţi, Caraciunov, Cameni,
Soceava, Seret, Bania, Ceciun, Kolomîia, Gorodoc pe Ceremuş, pe Nistru-
Hoten, iar acestea-s oraşele bulgare şi valahe”4.
Textul este folosit de istoricii ucraineni ca argument în susţinerea
“tezei” conform căreia aceste oraşe şi deci şi teritoriile respective ar fi aparţinut
Haliciului. Ori, chiar în document se face menţiunea că aceste oraşe sunt
bulgăreşti şi româneşti, amănunt pe care istoricii ucraineni nu au vrut (subl.n.
I.C.) să-l observe, ba, mai mult, Lista rusă a oraşelor depărtate şi apropiate,
menţionează separat, oraşele principatelor Smolensk, Riazan, oraşele kieviene
şi lituaniene, iar oraşele haliciene sunt arătate ca fiind oraşe poloneze şi
volhiniene (Halici-Volhinia).
În poemul eroic Cântec pentru oastea lui Igor creaţie literară
contemporană cu conducătorul Haliciului, Iaroslav Osmomîsli, există un pasaj:
“Haliceanule Iaroslave Osmomîsli ! Sus şezi pe scaunul ferecat cu aur, sprijini
munţii ungureşti cu trupele tale de fier, barând calea regelui, ferecând porţile,
aruncând greutăţi prin nori judecând până la Dunăre”5, care a fost intepretat,

64
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

voit eronat (subl.n. I.C.) în sensul stăpânirii militare, administrative şi politice a


Haliciului, până la Dunăre.
“Pe vremea când epopeea rusească lăuda pe Iaroslav pentru că ar fi
închis Dunărea şi ar fi aşezat posadnicii săi acolo – afirma istoricul bucovinean
Ion.I.Nistor – în Moldova stăpâneau pecenegii şi după ei cumanii, astfel că ţara
aceasta apare în analele vremurilor de atunci sub numele de “Cumania
Neagră”. De aceea este greu de admis o supremaţie galiţiană asupra cumanilor.
Şi aceasta, cu atât mai puţin, cu cât nici cronicarii ruşi şi nici un document
contemporan nu vine în sprijinul acestei stăpâniri. O stăpânire creştină ar fi
putut lua fiinţă în regiunea dintre Carpaţi, Nistru şi Dunăre, adică în Moldova
de mai târziu, numai după înfrângerea pecenegilor, cumanilor şi tătarilor, care
hălăduiau acolo, şi după izgonirea lor dincolo de Nistru. Or, această măreaţă
operă istorică a fost rezervată poporului român, descălicător al Ţării Româneşti
şi al Moldovei”6.
Pretinsa stăpânire a Rusiei kieviene şi apoi a Haliciului la nordul
Dunării, teorie mult îndrăgită de istoricii ruşi, sovietici şi ucraineni (subl.n.
I.C.) se bazează şi pe interpretarea forţată a “Diplomei bârlădene” de la 1134,
care face vorbire despre principele Ivan Rostislavici ca “principe de Bârlad”:
“În numele Tatălui şi al Fiului […] eu Ivanko Rostislavici din scaunul galiţian,
cneaz bârlădean, încuviinţăm negustorilor din Mesem, să nu plătească vama de
descărcare în oraşul nostru Galiciul Mic, ci numai la Bârlad şi la Tecuciu, […]
oraşe ale noastre. Iar la export pentru diferite mărfuri cele ungureşti, ruseşti şi
ceheşti, să nu plătească nicăieri, numai la Galiciul Mic şi vă spune voievodul şi
la această făgăduinţă […]. De la naşterea lui Hristos, o mie, o sută treizeci şi
patru ani, luna mai 20 de zile”7.
“Diploma bârlădeană” reprezintă un fals al lui Bogdan Petriceicu
Haşdeu. Că este aşa, o demonstrează şi numai faptul că acest document este
datat 1134 şi nu 6642, cunoscut fiind faptul că documentele ruseşti sunt datate
de la crearea lumii şi nu de la naşterea lui Hristos.
Sunt documente istorice care atacă până la anulare (subl.n. I.C.),
autenticitatea “Diplomei bârlădene”:
1. În anul în care a fost emisă diploma (1134), nu exista principatul de
Halici.
2. Ivanko era fiul lui Rostislav din Przsemisl din al cărui scaun era, şi nu
din Halici.
3. Se pomeneşte de voievodul Ivanko, dar acest titlu nu-i este atribuit
niciodată în documentele ruseşti.
Prezenţa lui Ivan Rostislavici, pretendent la tronul Haliciului, în ţinutul
Bârladului a fost interpretată de istoricii ucraineni în sensul apartenenţei acestui
teritoriu la statul halician. Logic, nici nu poate fi vorba de aşa ceva, răzvrătitul

65
Ioan Cocuz

Ivan Rostislavici nu putea să se refugieze în interiorul Haliciului condus de


Iaroslav Osmomîsli, unde nu ar fi fost în siguranţă. Ivan Rostislavici nu era un
principe de Bârlad ci un fugar în zona Bârladului8.
Argumentelor unei stăpâniri ipotetice, fie ele şi efemere, ale Haliciului
asupra Moldovei, le răspundem cu argumentul indubitabil al existenţei şi
dezvoltării unui stat românesc – MOLDOVA – cu structuri politice, militare,
administrative, economice, sociale, spirituale extrem de solide, care, timp de
peste patru secole, până la 1775, a luptat şi a rezistat eroic invaziilor tătăreşti,
căzăceşti, a îngenunchiat marile oştiri ale timpului (turceşti, poloneze,
ungureşti), stat recunoscut şi respectat ca atare în toată Europa acelei perioade.
“După ce românilor li s-a contestat autohtonia şi continuitatea pe
pământul unde şi-au clădit primele organisme statale, a fost firesc interesul pe
care istoricii l-au arătat procesului de formare a statelor medievale: apariţia
principatelor care, de la început, au putut opune rezistenţă încercărilor de
cucerire, apărându-şi cu dârzenie existenţa şi stăvilind, apoi, înaintarea celei
mai puternice forţe a Evului Mediu, ar fi inexplicabilă fără acumulările seculare
ale căror fruct au fost. Apariţia statelor presupune, cu necesitate, lunga perioadă
de procese complexe care au dus la diferenţierile din cadrul obştilor, la naşterea
unor celule autonome de viaţă economică şi socială (cnezatele), reunite apoi
sub o autoritate unică de-a lungul râurilor (cnezatele de vale)”9.
Nu ne propunem să facem o retrospectivă detaliată privind istoria
spaţiului carpato-nistrean în secolele IV-XIV (mileniul întunecat), dar se impun
câteva precizări asupra rezultatelor arheologice şi istorice referitoare la
realităţile etno-culturale, socio-economice şi politice, despre modul de abordare
a respectivei problematici de către arheologii şi istoricii din zonă.
Prezentăm câteva dintre caracteristicile fundamentale ale perioadei
respective în spaţiul carpato-nistrean.

• Locuirea geto-dacilor în acest spaţiu în primele secole ale mileniului I


d.Hr.

Cercetările arheologice întreprinse în această direcţie au reuşit de multă


vreme să ateste prin sute de aşezări şi necropole existenţa populaţiei dacice
locuind în număr considerabil în spaţiul dintre Carpaţi si Prut unde au fost
localizaţi carpii cu civilizaţia specifică denumită de tip Poeneşti-Vârteşcoiu şi
în Bucovina în regiunile imediat învecinate de la est de Nistrul Superior unde
au fost plasaţi costobocii, creatori ai civilizaţiei de tip Lipiţa”10.

• Întreg teritoriul carpato-nistrean s-a aflat în sfera directă de influenţă


a Imperiului roman

66
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

În baza cercetărilor arheologice şi istorice s-a dovedit în mod ştiinţific,


indubitabil, faptul că aici a avut loc un intens proces de romanizare, a avut loc
procesul de etnogeneză a poporului român, s-a demonstrat continuitatea
neîntreruptă a elementelor etno-lingvistice romane şi vechi româneşti11.

• Prezenţa masivă a culturii Sântana de Mureş

Din punct de vedere etnic: “unii arheologi o consideră o creaţie locală


exclusiv daco-romană, alţii o sinteză plurietnică, iar unii (cercetătorii ucraineni
n.n. I.C.) o atribuie exclusiv populaţiei slave susţinând astfel existenţa aici mai
timpurie decât în realitate a acestor migratori. Potrivit ultimei ipoteze, regiunile
extracarpatice, în general, ar fi fost complet slavizate în cursul secolului al IV-
lea d.Hr., teorie care are la bază doar raţiuni de ordin politic nefiind
întemeiată pe argumente ştiinţifice”12.

• Multitudinea de aşezări şi necropole aparţinând culturii Costişa-


Botoşana-Hanska specifică populaţiei autohtone, variantă regională a
civilizaţiei romanice unitare, atestată în zeci de obiective în spaţiul
carpato-nistrean

Cultura Costişa-Botoşana-Hanska constituie o elocventă dovadă despre


continuitatea populaţiei autohtone în teritoriile în care ea este răspândită şi
despre stadiul înalt de dezvoltare a comunităţilor săteşti locale: “Obştile săteşti
autohtone din această vreme cu forme de organizare social-economică
străvechi, de origine dacică şi romană, net deosebite de acelea ale comunităţilor
populaţiilor alogene cu care au venit în contact, au format prin unificare, în
multe zone ale Moldovei şi Bucovinei, la fel ca şi în alte părţi ale spaţiului de
etnogeneză românească, încă din secolele V-VI d.Hr., adevărate romanii
populare (subl.n. I.C.). Ele au apărut ca urmare a transformărilor multiple
social-economice, etno-demografice şi lingvistice, petrecute în sânul societăţii
locale, concomitent cu desăvârşirea procesului de romanizare (început în unele
zone încă din secolele I-II d.Hr.) şi au constituit permanent numeroase şi
puternice nuclee de statornică creaţie materială şi viaţă spirituală romană
(creştină), influenţând hotărâtor sensul procesului de asimilare etno-lingvistică
şi culturală a resturilor de migratori rămaşi să locuiască definitiv aici”13.
Arheologii ruşi, dar mai ales cei ucraineni, răspunzând unor comenzi
politice consideră aşezările şi necropolele romane aparţinând culturii Costişa-
Botoşana-Hanska prezente, masiv în nordul Bucovinei şi în Basarabia ca fiind
de origine slavă. Folosind o argumentaţie “subţire”, aceştia încearcă să

67
Ioan Cocuz

acrediteze ideea că teritoriile respective au fost complet slavizate în secolele


IV-VII.
Analiza riguros-ştiinţifică a descoperirilor din această perioadă: “arată
că în spaţiul menţionat nu a existat decât o populaţie romanică, cu străvechi
rădăcini locale care a convieţuit cu slavii de-abia din a doua jumătate a
secolului al VI-lea. Într-adevăr aşa cum arată izvoarele scrise, confirmate şi de
cercetările arheologice în cursul secolului al VI-lea în teritoriile carpato-
dunărene îşi fac apariţia slavii [...]. Conform descoperirilor arheologice
pătrunderea în masă a slavilor în regiunile extracarpatice se va putea petrece
de-abia la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VI-lea d.Hr., în acest
sens, un anumit rol avându-l şi deplasările avarilor”14.
Cercetătorii ruşi, sovietici şi ucraineni au depistat peste 200 de aşezări
medievale timpurii dintre care cca 60 din secolele V-VII, aproximativ 100 de
aşezări din secolele VIII-IX, şi mai mult de 100 de aşezări din secolele X-XIV,
din care aproximativ 30 de cetăţui15.
Au fost cercetate arheologic locuinţe din aşezarea de la Zadubrovka,
aşezări medievale timpurii din secolele V-VII la Horecea, Corovia, Lencăuţi,
Lucaviţa, Kodîn I, II, Socol, Rascov II, III, de către Boris D.Timosciuk, Irina
Rusanova, Vladimir Baran, Liana Vakulenko, Oleg Prihodniuk, Liubomir
Mihailina, valorificate în lucrări ca: Bucovina de nord-pământ slav” (Boris
Timoşciuk), Monumente arheologice din regiunea Cernăuţi (Boris Timoşciuk),
Datele arheologice despre apartenenţa Bucovinei de Nord la Rusia haliciană
în secolele X-XIV (Boris Timoşciuk), Ţara Şiperiţului conform datelor
arheologice (Boris Timoşciuk), Slavii din Bucovina de nord în secolul V-IX
(Boris Timoşciuk), Bucovina veche rusă în secolul X-prima jumătate a
secolului XIV (Boris Timoşciuk), Kodîn-aşezări slave din secolele V-VIII pe
râul Prut (Boris Timoşciuk, Irina Rusanova), Aşezări slave din mileniul I al
e.n. de lângă satul Socol din regiunea Nistrului Mijlociu (Liana Vakulenko,
Oleg Prihodniuk), Cultura Praga din regiunea Nistrului Mijlociu (Vladimir
Baran).
Toate aceste lucrări comandate politic încearcă să demonstreze că
nordul Bucovinei a fost populat în evul mediu timpuriu exclusiv de slavi, care
ar reprezenta astfel populaţia autohtonă de aici, negându-se total existenţa
populaţiei şi culturii romanice în această zonă şi pe cale de consecinţă,
atribuirea tuturor descoperirilor arheologice, slavilor.
Răspunzând unor interese politice, Vladimir Baran lansează o teorie
aberantă, absurdă, care nu are nimic comun cu ştiinţa, cu adevărul istoric, cu
realitatea: Bucovina ar reprezenta teritoriul de geneză al slavilor vechi.
O corectă cercetare şi interpretare a izvoarelor scrise şi a recentelor
descoperiri arheologice acreditează concluzia că anţii nu erau slavi, ceea ce

68
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

deschide o nouă viziune asupra amplorii marilor migraţii slave şi implicit a


consecinţelor impunându-se o reconsiderare a situaţiei politice din secolele VI-
VII d.Hr. şi al rolului real pe care slavii l-au avut în zona carpato-nistreană şi în
teritoriile nord-est europene în general16.
După căderea graniţei bizantine de la Dunărea de Jos în anul 602,
marea majoritate a slavilor s-au stabilit la sud de Dunăre, spaţiul carpato-
nistrean cunoscând o perioadă de linişte, excepţie făcând partea sudică afectată
de invazia bulgarilor conduşi de Asparuh.
În aceste condiţii, de la sfârşitul secolului al VIII-lea până la sfârşitul
secolului al IX-lea d.Hr., concomitent cu asimilarea populaţiei slave de către
autohtoni, societatea locală intra într-un vizibil avânt economic17.

• Cultura Dridu răspândită pe întreg spaţiul carpato-danubiano-


pontic în secolele IX-XI s-a format ca o cultură unitară, pe bază
locală de tradiţie daco-romană cu influenţe semnificative ale
civilizaţiei bizantine

Creşterea demografică spectaculoasă în perioada secolelor X-XI, a


făcut ca descoperirile arheologice aparţinând culturii Dridu să se numere cu
sutele, dezvăluind o societate bine închegată, cu aşezări bine structurate şi
organizate în care locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, având
fortificaţii-cetăţui construite, cu precădere, în jumătatea de nord a Moldovei şi
în nordul Bucovinei, începând mai ales, din secolul al IX-lea d.Hr. Aceste
fortificaţii-cetăţi apărau populaţia românească de valurile de migratori
(pecenegi, uzi, cumani, tătari), constituind şi centrul unor formaţii prestatale de
tipul cnezatelor şi voevodatelor. Unele dintre aceste cetăţi îşi încetează
existenţa la sfârşitul secolului al X-lea, altele sunt construite mai târziu, în
secolele XI-XII şi chiar în secolul al XIII-lea, dovedind înaltul nivel de
organizare al obştilor româneşti, în comparaţie cu acela al diferitelor grupuri de
migratori care pătrundeau în acest spaţiu18.
Constituirea acelor structuri teritoriale româneşti: “reprezintă una
dintre cele mai însemnate etape ale procesului îndelungat de organizare politică
a comunităţilor de viaţă de pe teritoriul României de la formele inferioare de
organizare, acele uniuni teritoriale de mică cuprindere, la organismele statale
de tipul ţărilor şi voievodatelor din secolele VIII-XI şi de aici la statele feudale
independente de la mijlocul secolului al XIV-lea”19.
Aceste structuri arhaice cu mare vechime au existat până la formarea
statului, ele constituind acele terrae din care s-a plămădit statul moldav.
Aceste TERRAE care s-au numit fie câmpuri (topicul URMEZEU
atestat în anul 1456 lângă Hotin, care derivă de la cuvântul unguresc ÖRMEZÖ

69
Ioan Cocuz

– Câmpul străjii; câmpul menţionat în documentul de la Roman I, din anul


1382, ce reprezintă o parte a hotarului pământurilor lui Ioanâş Viteazul,
Câmpul perilor de pe apa Moldovei menţionat la 1488, capătul câmpului de la
Vlad din ţinutul Neamţului, menţionat în 1414; Câmpul de sus de lângă Bacău
menţionat în 1640; Câmpul îngust – Sucmezeu, menţionat tot în ţinutul
Bacăului; Câmpulung de la Trestiana-Bârlad; Câmpu-lung din Vrancea –
ţinutul Putnei şi Tigheciului – ţinutul Fălciu, Câmpulung Moldovenesc,
câmpuri lungi care cuprindeau zeci de sate şi pe care Dimitrie Cantemir le
considera un fel de republici din vechime, cu privilegiile lor) 20 fie cnezate de
vale având în fruntea lor pe acei potent illarum partium care luaseră în
proprietatea lor pământurile episcopiei cumanilor şi care de bună seama că unii
dintre ei s-au aplecat de bunăvoie sau poate de teamă că şi-ar putea pierde
poziţia socială, averile şi privilegiile, noilor “descălecători”, reprezentau forme
stabile de organizare politică, formaţiuni teritoriale puternice pe pământul
Moldovei.
Unele formule de prezentare folosite în documentele medievale, după
anul 1400, pomenesc, pe boierii Bârlea de la Hârlău, Şandru de la Tudora, sau
Mic de la Molniţa care e cu fraţii şi cu fii (subl.n. I.C.) sau e cu fraţii (subl.n.
I.C.), dovedesc vechimea familiei lor dinainte de descălecat21.
În actul omagial al lui Ştefan I, din 1395 se aduc ca martori şi garanţi
pe “panii şi boierii Moldovei [...] panii pământeni”22.
Într-un document de la Alexandru cel Bun din 1 august 1404 se
pomeneşte despre “panii valahi, pământeni moldoveni [...] (subl.n. I.C.) şi toţi
boierii moldoveni [...] (subl.n. I.C.)” iar în actul omagial al aceluiaşi domnitor,
din 6 octombrie 1407, îi menţionează pe “pământenii noştri, panii moldoveni
(subl.n. I.C.)”23.
Indicarea unor boieri în formularea cu fraţii şi cu fii din aceste
documente reprezintă: “familii de străvechi stăpâni ereditari ai unor formaţii
teritoriale “alipite” domniei pe care o întemeiase Bogdan I.
Boieri ca Giurgiu de la Frătăuţi, Oană Jumătate, Oană Pântece,
Stanislav Rotompan, Oană de la Tulova fuseseră printre acei nobili din ale
căror domenii s-a format statul moldovenesc. Boierul Ştefan Procelnic cel
Bătrân şi familia menţionat într-un document de la Alexandru cel Bun este,
consideră cercetătoarea Renate Möhlenkamp, în urma unor temeinice analize a
documentului respectiv una dintre cele mai puternice familii româneşti
conducătoare “familia lui Stoian a reprezentat în vremea dominaţiei tătare
vârful ierarhiei sociale a regiunii”24.
Propaganda naţionalistă ucraineană urmăreşte combaterea şi
contracararea activităţii istoricilor români care au ca obiective, să demonstreze,
cu argumente ştiinţifice, realităţi de necontestat:

70
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

- Românii reprezintă cea mai veche populaţie pe teritoriul


Bucovinei, ca provincie istorică şi geografică;
- Regiunea Cernăuţi, ca parte componentă a Ucrainei, este
consecinţa pactului Ribbentrop-Molotov.
Pentru a împiedica reliefarea adevărului istoric cu privire la teritoriile
aflate sub jurisdicţia Ucrainei, a fost înfiinţat Centrul de studii “Bukovina” din
Cernăuţi, care are sarcina de a descoperi şi valorifica date şi documente istorice
cu privire la această zonă. Semnificativ este faptul că Oleg Panciuc, directorul
acestei instituţii, este unul din membrii de vază ai conducerii organizaţiei
naţionaliste regionale “RUH”.
Inaugurarea Centrului de istorie “Bukovina” a avut loc la 24 aprilie
1992, în Aula Universităţii din Cernăuţi. În cuvântul său, prof. Oleg Panciuc
afirma că: “Atenţia noastră principală o vom acorda studierii trecutului
Bucovinei, pentru că trecutul ne desparte. S-au adunat prea multe neadevăruri
pe care trebuie să le eradicăm şi să spunem adevărul”.
Dealtfel, direcţia pe care urma să meargă Centrul “Bukovina” din
Cernăuţi a fost trasată, un an mai înainte, de Arkadii Jukovski, cu prilejul
lansării “operei” sale fundamentale, “Istoria Bucovinei”: “Apariţia Istoriei
Bucovinei e necesară deoarece nu numai românii din emigraţie, dar chiar şi
acei care au rămas în Bucovina sau care trăiesc în România au început
campania pentru întoarcerea Bucovinei la “patria mamă”. Se vede, că pe dânşii
viaţa şi istoria nu i-a învăţat nimic, din care cauză noi trebuie să fim atenţi şi să
ne înarmăm cu argumente despre autohtonia noastră pe pământul strămoşesc.
Bucovinenii ca şi toţi ucrainenii doresc să trăiască în armonie şi înţelegere cu
vecinii lor, dar noi trebuie să fim gata să ne apărăm drepturile noastre asupra
pământului ucrainean”. Răzbat din aceste fraze ameninţări preluate direct din
arsenalul fostului imperiu roşu, dar şi neliniştea în faţa adevărului istoric.
În faţa unui asemenea program net antiştiinţific şi antiromânesc, care
ignoră adevărul istoric, care atentează cu grosolănie asupra dreptului istoric
legitim al românilor din Bucovina, istoricii români răspund cu fermitate,
demnitate şi profesionalism:
“Succinta privire de ansamblu asupra principalelor rezultate obţinute de
cercetările arheologice întreprinse în teritoriul carpato-nistrean, în ultimele
decenii pentru cunoaşterea realităţilor din perioada secolelor II-XIV relevă cu
deplină claritate numeroasele contribuţii pe care aceste investigaţii le-au adus la
elucidarea unor fundamentale probleme din istoria acestor regiuni. În primul
rând, aşa cum s-a mai amintit prin aceste cercetări au fost scoase la iveală un
număr considerabil de vestigii care s-au constituit în atâtea dovezi concrete şi
convingătoare privind continuitatea neîntreruptă a populaţiei autohtone, dacice,
daco-romane şi româneşti, despre desfăşurarea largului şi complexului proces

71
Ioan Cocuz

de romanizare, în care, întreg spaţiul est-carpatic, ca şi restul teritoriului de


etnogeneză românească, a fost implicat direct timp de câteva secole, ca şi
despre natura durata şi consecinţele raporturilor dintre autohtoni şi migratori pe
baza cărora au putut fi precizate etapele şi mersul procesului de asimilare al
alogenilor de către băştinaşi”25.
Prezenţa românilor în această zonă, încă de la începutul mileniului al
II-lea d.Hr. este o realitate de necontestat, argumentată de mărturii istorice şi nu
numai.
În acest context, istoricii ucraineni contestă prezenţa românilor în
această parte a ţării, legitimitatea noastră, susţin că ucrainenii sunt autohtonii
acestor locuri.
Ne îndoim că istoricii ucraineni nu cunosc izvoarele scrise, narative,
beletristice, diplomatice, cartografice, numismatice, rezultatele cercetărilor
arheologice, lucrări de specialitate ce însumează sute de titluri, şi care într-o
formă sau alta, menţionează prezenţa românilor în acest spaţiu – MOLDOVA –
şi nu numai, atât de disputat astăzi, din punct de vedere politic de ucraineni, cu
argumente complet neştiinţifice.
Între aceste lucrări, pentru secolele XI-XII, menţionăm, izvoare
narative externe, pe cronicarii greci Georgios Kenderos, Anna Comnena,
Ioannas Skylitzes, Ioannes Zanaras, Nicetas Choniates, Michael Psellos,
Constantin Porphyrogenetul, cronicile ruseşti “Povestea anilor de demult”,
“Letopiseţul haliciano-volhinian”, “Letopiseţul de la Voskresensk”. Menţionăm
de asemenea “Carmen miserabile” a călugărului italian Rogerius, lucrarea
misionarului franciscan Pian del Carpine, cronica călugărului franciscan
german Thomas Tuscus, “Gesta Hungarorum”, “Cronicum pictum
Vidobonense”, lucrarea medicului armean Vardan din Pardsepert, cronica
polonezului Jan Dlugoszi, etc.
Între izvoarele beletristice menţionăm “Cântecul Nibelungilor”, “Die
Lage”, etc.
Referindu-ne la MOLDOVA, termen ce denumea regiunea dintre
Carpaţi şi Nistru, vom face precizarea că numele locuitorilor din spaţiul
respectiv derivă de la acesta, numai pentru a diferenţia între ele cele două
formaţiuni statale apărute datorită evoluţiei societăţii româneşti.
În legătură cu evoluţia teritoriului Moldovei din secolul XI, până la
marea invazie mongolă din 1241-1242, vom face precizarea, că această zonă a
nord-estului Europei s-a caracterizat prin permanente mişcări de populaţii,
intense dispute interne ale formaţiilor politice, mutaţii ale graniţelor dintre
acestea.
În această zonă a Europei, extrem de zbuciumată, ce a suportat
violentele invazii ale popoarelor turanice, disputele între statele din vecinătate

72
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

(Imperiul bizantin, cnezatele de Kiev şi Halici, regatul ungar), ca şi acţiunile


militare întreprinse de acestea, s-a conturat, încet dar sigur, ca entitate etnică
distinctă, poporul român.
Noile realităţi politice conturate în secolul al XIII-lea, în spaţiile slave
din vecinătatea nord-estică a Moldovei, s-au materializat prin slăbirea statului
kievian şi crearea mai multor cnezate autonome, între care Haliciul unit, mai
târziu, cu Wolhinia.
Oricât şi-ar dori istoricii ucraineni şi alţii de aiurea, să demonstreze că
Haliciul şi-a întins graniţele până în nordul Moldovei (Bucovina), un studiu
detaliat al datelor de geografie istorică din cronicile ruseşti, arată, fără putinţă
de tăgadă, că hotarele Rusiei haliciene nu depăşeau spre sud, Uşiţa şi
Kucelminul, neincluzând, prin urmare, Moldova, cu excepţia, poate, a
extremităţii sale septentrionale. Aceste hotare au rămas neschimbate până la
mijlocul secolului al XIV-lea, când Haliciul a fost “înghiţit“ de Regatul
polonez.
În a sa Istorie în 12 volume masive, istoricul rus Nikolai Karamzin
(1766-1826), deşi foloseşte numeroase cronici, izvoare, letopiseţe, nu face
referire la faptul că Moldova ar fi aparţinut vreodată statului kievian sau
Haliciului.
Teza apartenenţei Moldovei şi deci a Bucovinei la Halici nu se
confirmă nici în lucrările lui Serghei Soloviev (1820-1879), şi nici în lucrările
lui Vasili Kliucevski (1841-1911) sau ale lui Platonov, Poerovski sau Miliukov.
În cronicile româneşti (munteneşti şi moldoveneşti), este frecvent
folosit termenul de descălecat pentru două evenimente majore care au marcat
decisiv istoria spaţiului românesc: descălecatul dintâi pentru colonizarea
romană şi descălecatul al doilea pentru întemeierea statelor feudale româneşti
Muntenia şi Moldova.
În Istoria Românilor, A.D.Xenopol făcea o apreciere conformă cu
realităţile vremii. El nu considera descălecatul ca pe o colonizare: întreprinsă
de românii de peste munţi în siliştele deşerte ale viitoarelor principate" ci ca pe
"o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de
baştină care se pleacă înaintea lui”26.
Mărturiile arheologice de necontestat referitoare la prezenţa românilor
în teritoriile de la est de Carpaţi înainte de întemeierea statului moldav, înainte
de descălecatul lui Dragoş şi al lui Bogdan I, vin să întărească ştirile din
documentele vremii, care afirmau că “Dragoş vvod n-au descălecat pe
pământul Moldovei pustii”27, concluzia ştiinţifică, conformă cu adevărul istoric
demonstrat este că: “prin descălecat cronicarii au înţeles întemeierea unor
state acolo unde anterior nu existaseră, reorganizarea vieţii economice,
politice, culturale şi în cadrul statelor nou întemeiate”28.

73
Ioan Cocuz

Termenul de descălecat: “provenit din limba vie a poporului, este mult


mai bogat în sensuri, în nuanţe, decât simpla întemeiere. Desigur în multe
privinţe [...] Dragoş şi Bogdan sunt deopotrivă descălecători, deopotrivă
întemeietori. Totuşi e de observat că tradiţiile orale ca şi cronica şi
documentele, atribuie numai lui Dragoş evenimentul descălecării (cum se
spune în Letopiseţul anonim): el este începutul, de la el porneşte numărătoarea
domnilor şi a anilor de domnie. Deopotrivă, însă, Bogdan “descălecase”, ceea
ce însemna în limba veche – cum scrie N.Iorga – că se aşezase trainic, pentru
viaţa sa şi a neamului său”, adăugând o calitate nouă vechii înjghebări a
Drăgoşeştilor: neatârnarea faţă de coroana maghiară29.
Termenul de descălecat care se regăseşte numai în documentele
redactate în limba română, nu şi în cele redactate în limba slavonă, pentru că
este un termen românesc, are mai multe sensuri: întemeierea, crearea, aşezare,
facerea.

Întemeierea statului
Într-un document datat 30 iunie 1592 – egumenul şi soborul mănăstirii
Moldoviţa referindu-se la o proprietate a sfântului lăcaş arată că: “acei munţi
sântu daţi sfintei mănăstiri de cându s-au descălecat Ţara Moldovei şi această
mănăstire”30. Scrisoarea este redactată în limba română şi reprezintă cea mai
veche atestare a termenului de descălecat într-un document moldovenesc.

Întemeierea de oraşe
În cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin termenul descălecat era
folosit şi pentru întemeierea de oraşe:
- “târgul Baia l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari”31;
- “s-au întorsu Ştefan vodă s-au descălecat târgu Iasii”32;
- “au descălecatu Ştefan vodă târgul Hârlăului”33;
- Într-un document din 11 ianuarie 1759 Ioan Vodă Calimachi
întărea mănăstirii Galată unele privilegii: “Aşijdere să mai ia şi
venitul cântariului din târgul Chişinăului, după hrisoave ce ni-au
arătat şi de alţi luminaţi domni, întru care scriu că fiind târgul
Chişinăului descălecat dintru început pe locul Beucanilor moşie
mănăstirii”34.

Întemeierea de sate
- La sfârşitul secolului al XVII-lea se menţiona că satele Putila şi
Răstoace erau “descălecate” mult mai dincoace decât satul
Lucavăţ “sat vechi din descălecatul ţării de la Dragoş Vodă”35;

74
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

- Într-un document datat 1844, răzeşii din satul Şerbeşti, ţinutul


Romanului îl considerau pe Alexandru cel Bun “descălicător
săliştei, la Dumbravă”36.

Întemeieri de aşezări monahale


- un document de la domnitorul Radu Mihnea scris în limba
română din prima jumătate a secolului al XVII-lea menţiona
faptul că: “mănăstirea Săcului nu iaste descălecată pre hotarul
Agăpianiilor, ce-i descălecată pre hotar domnescu, ca ş-alte sfinte
mănăstiri”37.
- Într-un document de la 1730 se face menţiunea despre un schit
“care a fost descălecat de răposatul Iancu Costin, pârcălabul
Hotinului”38.
În Anaforaua Obşteştei Adunări a Moldaviei pentru felul proprietăţii
din învechime şi în special pentru direcţia juridică a pământului Vrancei din
1817, este afirmată cu claritate CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN:
“în zilele împăraţilor Domiţian şi Traian pământul Dachiei au fost lăcuit de
norod şi după ce am intrat sub stăpânirea Râmlenilor, nu puţin norod de
lăcuitori pătimea după vreme, de năvăliri despre niamuri străine şi pentru
această pricină unii năzurea în părţâle munţilor, fiind locuri tari spre a pute a să
apăra, iar alţii rămăind, petrecea împreună cu năvălitorii streini şi că pământul
acesta a fost de-a pururea lăcuit şi mai ales părţile munţilor, aceasta den
istoricii cei mai vestiţi se dovedeşte”39.
Afirmaţiile unor istorici cu ştaif, dar şi a unor politruci care bântuie
prin lumea istorică ucraineană, de talia lui Arkadii Jukovski care proclamând
idealul Ucrainei Mari, cu o atenţie aparte asupra Bucovinei, în a sa “Istoria
Bucovinei” (partea I, până la 1774) susţine aberant, fără nici un suport ştiinţific
că: “autohtonii Bucovinei pot fi numai slavii şi nici un fel de alte populaţii”, că
în această zonă, românii “au venit (subl.n. I.C.) în timpul lui Dragoş şi Bogdan,
ocupând Bucovina cu începere de la mijlocul secolului al XIV-lea şi până la
sfârşitul secolului al XV-lea”, că “ucrainenii au jucat un mare rol în formarea
statului moldav",”că "românii s-au revărsat în Bucovina venind din
Transilvania", încercând să-i elimine pe ucraineni de pe pământurile
acestora”40, afirmaţiile unui inginer mecanic Adrian Şeiciuc care în lucrarea
Problema ucraineană în Bucovina sudică – punctul nostru de vedere, Editura
Mustang, Bucureşti, 2001 susţine că: “noi ucrainenii trăitori în Bucovina
Sudică, cu toate problemele şi nerealizările cu care ne confruntăm, ne
considerăm continuatorii direcţi ai elementului ucrainean semnalat în diferite
acte istorice de la finele sec. al XIV-lea şi sec. al XV-lea, strămoşii noştri care
au reprezentat la timpul lor AUTOHTONII acestei zone în discuţie”41 aducând

75
Ioan Cocuz

argumente aberante dar şi ale lui Leonti Sănduleak fostul ambasador al


Ucrainei în România care la 21 mai 1994 vizitând Muzeul de Istorie din
Suceava, a avut o reacţie violentă la adresa “trecutului românesc al Bucovinei”,
afirmând că: “dacă în zona Bucovinei populaţia ar fi fost majoritar românească
şi denumirile localităţilor ar avea terminologie românească, dar majoritatea
locuitorilor şi locurilor din spaţiul Bucovina de sud şi de nord poartă nume
ucrainene”, deci…
Diplomatul de ocazie nu avea de unde să ştie, dar mai ales nu dorea să
accepte că “toponimele şi hidronimele slave din Moldova, nu pot servi ca
argumente pentru a justifica o dominaţie politică, ele fiind dovada îndelungatei
convieţuiri a populaţiei româneşti cu cea slavă, înainte ca aceasta să fi fost
supusă asimilării. Cuvintele de uz comun, de origine slavă răsăriteană, pătrunse
în limba română au fost adoptate şi mai târziu, prin intermediul limbii oficiale,
cea slavonă, utilizată în biserică şi cancelaria domnească. Limba ucraineană
conţine numeroase împrumuturi din limba română, ceea ce demonstrează că
procesul a fost bivalent”42, a lui Stepan Tcaciuc – preşedintele Uniunii
Ucrainenilor din România, originar din judeţul Suceava, deputat în Parlamentul
României din partea minorităţii ucrainene, aflat la Lugoj în septembrie 1991, la
“Festivalul cântecului şi dansului ucrainean” a acordat un interviu din care
răzbătea naţionalismul său exacerbat, împletit cu minciuna şi grosolănia. Cu
mintea înfierbântată, pan deputat afirma că în judeţul Suceava majoritatea
populaţiei este ucraineană (cca 350.000), în realitate sunt declaraţi 10.100, şi ca
atare, sudul Bucovinei (actualul judeţ Suceava) ar fi ucrainean. Şi glăsuieşte
domnia sa: “Mergeţi la Putna, la Voroneţ, nume ucrainene, acolo e toată istoria
noastră; mănăstirile cu care se mândresc atât românii, sunt mănăstiri ucrainene,
însă ei nu recunosc asta”.
Cred că s-au răsucit în mormânt voievozii Moldovei, ctitori ai acestor
mănăstiri şi biserici.
Toate acestea, sunt tot atâtea încercări de a acoperi cu o perdea de fum
realitatea istorică, faptul că Ucraina este beneficiara pactului Ribbentrop-
Molotov privind teritoriile româneşti aflate sub jurisdicţia sa.
În interviul acordat ziarului ultranaţionalist “Ceas” din Cernăuţi, la 6
septembrie 1991, Jukovski declara că toată viaţa sa a cheltuit-o pentru a încerca
să convingă opinia publică occidentală că Bucovina (şi nu numai partea ei de
nord) anexată de URSS ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, este un
teritoriu în exclusivitate ucrainean. De aceea în “Istoria Bucovinei” el scrie:
“rumunii ne mojuti poclicatisea na istoricini argumentî i uvajati sebe za
avtohtoniv na tih zemle”.

76
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Inginerul-istoric Arkadii Jukovski afirma că nu-i mai rămâne timp să


scrie: “o istorie strict ştiinţifică a Bucovinei” şi că acest tratat (Istoria
Bucovinei n.n. I.C.) este: “într-o oarecare măsură diletant”. Şi are dreptate.
Mărturiile arheologice şi documentele vremii spun însă adevărul:
“pământul acesta n-au fost lipsit de lăcuitori şi […] mult mai înainte de venirea
lui Dragoş vvod, atât în Făgăraş cât şi în Maramurâş cât şi în părţile de gios a
Oltului şi în pământul Moldaviei stăpânea voevozii număr nu puţini de lăcuitori
mai ales în părţile munţilor şi Dragoş vvod n-au descălecat pământul Moldaviei
pustiu” şi mai departe: “pe lângă aceste dovezi ce sunt den istorii avem şi
deosebite dovezi care sunt de faţă, adecă hrisoavele domnilor bătrâni carii au
stătut curândă vreme după Dragoş Vodă, prin care să dovedeşte nu numai
lăcuirea pământului acestuia mai innainte de descălecarea lui Dragoş vodă, ci
şi dreptăţile moşânaşilor lăcuitori carii au avut baştinile lor strămoşeşti şi
prestrămoşeşti în pământul acesta”43.
Referindu-se la problema ucraineană în Bucovina, şi la pretenţiile
ucrainenilor, istoricul Ion Nistor considera că trebuie să se răspundă la câteva
întrebări: “Ei reclamă pe seama lor drepturi politice şi naţionale pe toate
terenele de manifestare publică şi de aceea este de mare interes să ştim, pe care
drepturi îşi întemeiază ei pretenţiunile lor aşa exagerate. Luptat-au ei din
vechime, umăr la umăr cu moldovenii pentru apărarea acestei frumoase ţări ?
Contribuit-au ei cu ceva la desrădăcinarea codrilor, la uscarea mlaştinilor care
acopereau pe vremuri această ţară ? Contribuit-au ei cu ceva la aşezămintele de
cultură din ea ? Sau poate sunt ei oaspeţi de mai târziu, care venind în ţară au
găsit toate gata ? De răspunsul la aceste întrebări depinde aprecierea justă a
chestiunii rutene din Bucovina”44.
Campaniile militare ale lui Ştefan cel Mare (1490 şi 1502), Bogdan al
III-lea (1509), Petru Rareş şi Ioan Vodă cel Cumplit (1572) pentru stăpânirea
Pocuţiei zălogite la 1388 lui Petru I Muşat de regele Wladislaw al II-lea Jagello
care împrumutase de la domnitorul Moldovei o mare sumă de bani pe care nu o
mai înapoiase, au făcut mulţi robi ruteni pe care domnii Moldovei i-au
colonizat în ţară.
Exploatarea cruntă a iobagilor ruteni de către nobilimea poloneză a
făcut ca mulţi dintre aceştia să fugă în Moldova şi să se pună la adăpost de
represalii, mai ales după răscoala din 1489.
La începutul secolului al XVIII-lea coloniştii ruteni din Moldova erau
complet asimilaţi45.
În “Descriptio Moldaviae” Dimitrie Cantemir afirma: “cei ce au fost
aduşi din Polonia şi au fost aşezaţi în mijlocul Moldovei au uitat cu timpul
limba lor maternă şi au primit pe cea moldovenească”46.

77
Ioan Cocuz

Istoricul Ion Nistor afirma, aducând în acest sens, solide argumente


ştiinţifice: “Aşa fiind, rămâne deci bine stabilit că vechii coloni ruteni din
Moldova, întrucât ei, în termenul tratatelor de pace de la Cameniţa şi Hotin nu
urmară să fie restituiţi stăpânilor lor din Polonia, pe vremea lui Dimitrie
Cantemir, care ca domn al Moldovei îşi cunoştea de bună seamă destul de bine
supuşii săi, erau cu desăvârşire asimilaţi de moldoveni, formând cu aceştia unul
şi acelaşi neam, neamul românesc din Moldova, din care făcea parte pe acele
vremuri şi ţara Bucovinei”47.
În lucrarea – Vechimea ucrainenilor în România – M.Florin arăta că,
“un martor ocular, hatmanul ucrainean Orlik, un intim al lui Mazepa, aflat în
exil, fiind însărcinat de regele Suediei să adune pe ucrainenii antimoscoviţi
refugiaţi în Moldova în urma înfrângerii de la Poltava, a trecut apa
Ceremuşului din Polonia în Moldova şi a ajuns, la 10/22 martie 1722, în satul
Văşcăuţi care aparţinea boierului Şerban Flondor şi de acolo a trecut la Hotin,
folosindu-se de un translator deoarece toată populaţia era românească”48.
Prezenţa rutenilor în Moldova era semnalată la mijlocul secolului al
XVIII-lea. Astfel, în anul 1742, hatmanul Coroanei poloneze scria
domnitorului Constantin Mavrocordat despre: “bejenarii sau tâlharii din partea
ţării leşeşti care au fugit în Moldova”49.
Aceşti bejenari din Ţara Leşească despre care face vorbire ispravnicul
Cernăuţilor erau de naţionalitate ruteană şi fugiseră de pe moşiile din Sniatyn,
Reszow, Brzezony, Colomeea, Tyomenica, aparţinând nobililor polonezi din
Galiţia.50
Referindu-ne la aceeaşi bejenari, ispravnicul Cernăuţiului anunţa
Domnia că: “bejenari din Ţara Leşească, din lipsa pâinii, ies din ţară tot
vârtos”51.
Generalul Enzenberg guvernatorul militar al Bucovinei menţiona într-
un document oficial în anul 1779, că numărul rutenilor emigraţi din Galiţia în
Bucovina, era la acea dată de 14.114 suflete52.
La 1742, domnitorul Moldovei Constantin Mavrocordat permitea “să
poată oamenii din Ţara Leşească a ara şi semăna cu datul obicinuit pe pământul
Bucovinei”53.
Topograful Budinszky arăta într-un raport că: “Moldovenii dintre
Nistru şi Prut nu fac ei înşişi secerişul, ci-l lasă în sama supuşilor galiţieni, care
în schimbul muncii lor primesc tot al şaselea sau al şaptelea snop. Tot galiţienii
grijeau şi de cositul orzului pentru o simbrie de 10-15 cruceri pe zi, primind pe
lângă simbrie şi mâncarea necesară”54.
Pribegii din Galiţia şi Podolia refugiaţi în Moldova: “beneficiau şi de
înlesnirile hrisovului pentru bejenari ai lui Constantin Vodă Racoviţă, de la
anul 1756”55.

78
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Răscoala haidamacilor din 1768 din Polonia a dus la intensificarea


semnificativă a bejeniei populaţiei rutene din Polonia în Moldova56.
Joseph Röhrer arăta că slavii din Galiţia cunoşteau de multă vreme
drumul spre Moldova, exemplificând cu locuitorii din munţii zonei Stanislav
care plecau după lucru în Ungaria, Moldova, la fel şi locuitorii din Babcze, din
care unii nu s-au mai întors, stabilindu-se în Moldova. Este această afluire
nord-sud un început de imigraţie57.
În raportul său din 12 ianuarie 1774, generalul austriac Barco informa
Curtea de la Viena că rutenii cărăuşi de război şi supuşi ai imperiului, au prins
gust de Moldova deoarece aici traiul era mai bun58.
Acelaşi Röhrer atrăgea atenţia că cine: “vorbeşte aşa, a văzut, desigur,
numai începutul unei mişcări de emigraţie mai mare pe care vroiau să o
împiedice prin anexare, pentru ca emigrând supusul să rămână tot supus
austriac”59.
Maiorul von Mieg cel care a cartografiat Bucovina, arăta că după
semnarea Convenţiei de la Palamutka din 21 iulie 1776, în noul teritoriu
încorporat la Austria, populaţia era formată din: “valahii ortodocşi, aflându-se
câţiva puţini unguri, ruteni din care o mare parte emigraţi din Polonia,
maramureşeni şi ardeleni, de asemenea ţigani, care sunt în mare parte robii
mănăstirilor ortodoxe de aici, de asemenea se află acum şi evreii”60.
La 1813, Ioan Budai Deleanu scria referindu-se la populaţia Bucovinei:
“Toată populaţiunea ce locuieşte cam în 300 de locuri mai mari sau mai mici se
compune din 160 până la 200 de mii de suflete. Naţiuni felurite ca: moldoveni,
rusniaci, germani, evrei, armeni, unguri, lipoveni, ţigani. Localităţile cele mai
alese sunt Cernăuţi, Suceava, Sirete, Rădăuţi, Vijniţa, Sadagura [...]. Cu toate
că numărul moldovenilor a scăzut mult, după revendicare, pentru că mulţi
dintre ei credincioşi vechilor obiceiuri au trecut în Moldova turcească, totuşi
putem să-i privim pe ei ca populaţie de căpetenie în această provincie [...]. Toţi
rusniacii care se află în Bucovina şi Moldova sunt supuşi galiţieni sau ruseşti;
cei din Bucovina sunt mai toţi galiţieni au şi obiceiuri galiţiene, vorbesc aceeaşi
limbă, numai cu deosebirea că prin contactul cu moldovenii ei amestecă multe
cuvinte moldoveneşti în limba lor şi se îmbracă mai bine şi sunt mai curăţei
decât ţăranii din Galiţia. Dar băutura de holercă este introdusă şi aici peste
tot”61.
Dr. Adolf Ficker, şef de secţie şi preşedintele Comisiei Centrale de
Statistică din Viena, scria în anul 1875, în “Hundert Jahre”: “Românii a căror
limbă încă din ultimele două decenii ale veacului trecut, domină aproape
exclusiv Bucovina, sunt strâmtoraţi treptat în sud şi est în urma înaintării rapide
a rutenilor în nordul şi vestul ţinutului. Mulţi români, îndeosebi în zona dintre
Prut şi Nistru, treptat sunt asimilaţi de către ruteni”62.

79
Ioan Cocuz

La începutul secolului XX, în satul Lucavăţ mai vorbeau româneşte 53


din cei 4149 de locuitori, restul vorbind ruteneşte. Satul este menţionat într-un
document din anul 1699: “satul Lucavăţului este vechiu din descălicatul ţerii
de la Dragoş Vodă” (subl.n. I.C.)63. Acest fapt este confirmat şi de un hrisov
din 1428 de la Alexandru cel Bun64.
Vintilă Mihăilescu identifică trei arii de expansiune a rutenilor în
nordul Moldovei (Bucovina):
1.Blocul rutean. În circa un secol, 1/3 din pământul Bucovinei a fost
ocupat de ruteni, Nistrul până la Secureni, Prutul până la Cernăuţi şi Ceremuşul
în întregime, aproape tot judeţul Hotin: “De asemenea prinse de sate ruteneşti
sunt văile Siretului până lângă Storojineţ, Suceava până în apusul Străjii,
Bistriţa până aproape de Cârlibaba, Moldoviţa până la Ruşii Moldoviţei; o
peninsulă de aşezări compacte ruteneşti porneşte apoi de lângă Cernăuţi şi
înaintând către sud pe valea Siretului, ajunge cu o întrerupere până la Călineşti
(în N.Sucevei)”65.
Acelaşi autor afirma că: “Blocul rutenesc e de presupus că avea la acea
vreme (sfârşitul secolului al XVIII-lea n.n. I.C.) înfăţişarea şi întinderea
aproximativă arătată în harta noastră, după izvoarele guvernatorilor Spleny şi
Enzenberg, folosite de d-l Nistor. În afară de munţii huţăneşti, aşezările
ruteneşti aveau un caracter de insularitate; ele schiţau numai drumuri de
imigrare în lungul Prutului şi mai ales pe cel din N de Zalescie către Siret.
Ţinuturile Vijniţei şi Văşcăuţilor, Coţmanilor, azi complet rutenizate, erau cu
totul româneşti. După informaţiile generalului Enzemberg, sumedenie de ruteni
erau însă tăbărâţi în lungul graniţei, de la Prut până în Transilvania, gata să
treacă dincoace”66.
2.Zona de luptă. Era situată în sudul blocului rutean şi era compusă din
sate cu populaţie românească şi ruteană, în proporţie aproape egală şi este mai
pregnantă spre est (Basarabia) decât spre vest, ceea ce dovedeşte o slăbire a
curentului de la vest la est67.
3.Zona de risipire. Este formată din minorităţi rutene ce se pierd în
masa compactă românească. În Bucovina această zonă este extrem de subţire68.
Analizând datele prezentate, statisticile şi documentele existente se pot
trage următoarele concluzii:
“1.În vest, infiltrarea ruteană a avut un caracter “năvalnic”. Elementul
autohton a fost repede copleşit şi deznaţionalizat; astfel nu se poate explica
aproape inexistenţa zonei intermediare şi chiar a celei de risipire.
2.Ca un corolar al punctului precedent urmează că imigranţii au trecut
în masă, că regiunile de plecare erau în imediata apropiere şi că mişcarea a fost
spontană şi de durată lungă.

80
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

3.Spre est, fie din cauza depărtării zonei de plecare, fie din alte cauze
[...] copleşirea elementului autohton a avut loc într-un număr mai mic de sate.
În schimb, lărgimea câmpului de luptă nehotărâtă şi a celui de risipire a
imigranţilor dovedeşte că, mai slabe ca intensitate, curentele de populaţie de
aici au radiat pe suprafaţă mai mare pierzând astfel, din efectul etnic pe care-l
putea avea asupra românilor”69.
Istoricul Ion Nistor a elucidat, în mare măsură, în lucrările sale acţiunea
de rutenizare a Bucovinei.
Se pare că acţiunea de rutenizare se încadra în acel plan secret, spre
acea “misiune slavă a Austriei” care urmărea constituirea unei puteri slave
occidentale formată din popoare slave, excepţie făcând ruşii, popoare care să
fie “protejate” de Austria atât împotriva ruşilor cât şi împotriva germanilor.
Între cauzele care au determinat acel masiv exod rutean în Bucovina,
încurajat şi sprijinit ocult de Austria enumerăm:
Cauze economice
În timp ce în ţări ca Ungaria, Polonia, Rusia, ţăranul era complet
aservit stăpânului, în Moldova, acesta era liber sub raport juridic, prin
reformele lui Constantin Mavrocordat care le-au precedat pe cele ale lui Iosif al
II-lea. În timp ce ţăranul român făcea stăpânului 12 zile de clacă pe an, în
Galiţia, şerbii ruteni făceau stăpânului câte 80-100 zile de clacă.
În aceste condiţii, zeci de mii de ruteni s-au aşezat în Bucovina
beneficiind din partea administraţiei habsburgice de înlesniri şi scutiri, primind
loturi gratuite sau la un preţ mic, din pământurile mănăstireşti secularizate.
Cărţile funciare ale primăriilor comunale, începând din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, sunt pline de menţiuni la o rubrică specială a
contribuabililor, consemnându-se “zilier”, “bejenar”, venit din Galiţia.
Cauze militare
Serviciul militar austriac, cu durata de 23 de ani, duritatea acestuia, ca
şi masivele recrutări pentru armată, efectuate în teritoriile poloneze, cu ocazia
războaielor ruso-austro-turce, au făcut ca rutenii să emigreze masiv din Galiţia
în Bucovina, unde populaţia a fost scutită de recrutare timp de 35 de ani între
1795-1830. Acesta era ”motivul imigrării în masă a rutenilor în Moldova”, atât
în opinia lui Auersperg guvernatorul Galiţiei cât şi a lui Enzenberg
guvernatorul militar al Bucovinei.
Cauze religioase
În timp ce în Galiţia şi în Polonia, marii proprietari erau catolici, şerbii,
în marea lor majoritate, erau ortodocşi, sau uniţi, şi, deşi, în 1595, încheiaseră
unirea cu papalitatea, îşi respectau religia strămoşească, neputându-şi, totuşi
organiza din punct de vedere religios, biserica proprie. Singura lor şansă de a-şi
apăra credinţa, era, să treacă în Bucovina. Că aşa este o spune şi abatele greco-

81
Ioan Cocuz

catolic Ioasafat Bastassich, într-un raport din 1780, către nunţiul papal Joseph
Garampi: “mii de refugiaţi ruteni vin şi se aşează în satele româneşti din
Bucovina şi trec la schisma ortodoxă”70.
Cauze politice
După trecerea Bucovinei sub administraţia Galiţiei, habsburgii au
urmărit două obiective: slavizarea provinciei şi convertirea populaţiei slavizate
la confesiunea unită catolică. Greco-catolicismul era privit de ruteanul galiţian
ca notă esenţială a naţionalităţii sale.
Sprijinind pe ruteni şi ajutându-i în aspiraţiile lor naţionale, Austria
construia o barieră în calea Rusiei şi stopa o eventuală acţiune a Moldovei de
recuperare a Bucovinei.
Interferenţele politice ale expansiunii austriece şi ruseşti şi-au pus
amprenta asupra masivei imigrări a populaţiei rutene în Bucovina, a situaţiei
din zonă.
După revoluţia de la 1848, austriecii şi ruşii au manevrat în interesul
lor pe ruteni.
Cu sprijinul material al austriecilor, ia fiinţă, la Lemberg, în anul 1848
Înaltul Sfat Rutean ce viza crearea unei provincii rutene autonome, prin
unificarea Galiţiei de est cu Rusia Subcarpatică şi nordul Bucovinei, ce avea
drept scop, crearea unui pol rutean la care să fie atras restul Ucrainei de la
Rusia (curentul tinerilor ruteni).
La rândul său, Rusia a creat şi încurajat un curent politic al “bătrânilor
ruteni” ce viza realizarea Ucrainei Mari în cadrul Rusiei, stat ce trebuia să
includă Ucraina propriu-zisă, o parte a Slovaciei, o parte din Maramureş,
Galiţia Orientală, nordul Bucovinei şi părţi din Basarabia.
Prezentăm statistic evoluţia populaţiei din Bucovina între 1774-19107

Anul Români Ruteni Evrei Ceilalţi TOTAL


străini
1774 63.700 8.400 526 2.374 75.000
1779 87.811 21.114 8.000 116.925
1786 91.823 31.671 12.000 135.494
1800 150.000 48.481 198.481
1848 209.293 108.907 11.580 47.801 377.581
1851 184.718 142.682 51.136 378.536
1860 202.655 170.983 83.282 456.920
1869 207.000 186.000 47.700 70.664 511.364
1875 221.726 202.700 51.617 67.782 543.915
1880 190.000 239.690 138.758 568.453
1890 208.301 268.367 165.827 642.495

82
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

1900 229.018 297.798 100.893 102.486 730.195


1910 273.254 305.101 102.909 113.655 794.929

Analizând statistica, coroborând aceste date cu diferite lucrări de


specialitate privind evoluţia populaţiei Bucovinei, cu informaţiile culese pe
teren de primii guvernatori militari ai Bucovinei, generalul Spleny şi
Enzenberg, cu mărturiile oferite de documentele vremii, Vintilă Mihăilescu
aprecia că: “La începutul secolului XX în Bucovina, cel puţin după statistica
oficială austriacă din 1910, rutenii numărau 305.101, iar românii numai
273.254 [...] Dacă socotim acum sporul procentual în timp de aproximativ un
secol, constatăm că populaţia ruteană a crescut cu 650% iar cea română cu abia
80% [...] Chiar dacă am admite pentru tot secolul trecut un spor natural de 15%
în cazul rutenilor, care azi înregistrează într-adevăr acest excedent, iar pentru
români unul pe jumătate – ceea ce e departe de a corespunde realităţii – rutenii
ar fi trebuit să ajungă în Bucovina la cel mult 197.000 pe când românii la peste
317.000. Aceasta înseamnă un spor pentru ruteni de 100.000 pe cale de
imigrare şi asimilare iar pentru moldoveni o scădere de circa 40.000.
Coeficientul de 15% însă, este absolut exagerat [...] Numărul imigranţilor
ruteni şi al românilor deznaţionalizaţi trebuie să fie mult mai mare deci, decât l-
ar arăta calculele aproximative pornite de la valori anume sporite în favoarea
rutenilor”72.
Concluzia vine de la sine: “Aşadar nu poate fi vorba numai de spor
normal pe calea naşterilor, superior puterii de creştere a poporului nostru şi nici
numai de o infiltrare lentă din afară, ci de o adevărată invazie, care s-a
manifestat uneori prin mutarea de sate întregi dincoace de Nistru, Ceremuş şi
Prut. Această năvală (subl.n. I.C.) a atins maximul intensităţii între Ceremuş şi
Nistru, în Bucovina şi cu întreruperi, a durat din 1776 până în vremurile
noastre”73.
Prin decretul militar din 8 august 1786, Bucovina a fost înglobată
Galiţiei, ca al 19-lea cerc administrativ. Acest fapt s-a răsfrânt extrem de grav,
asupra situaţiei românilor din Bucovina, asupra tuturor instituţiilor în general.
În problemele şcolare, Bucovina depindea acum de “Consensul normal
de studiii”, în fruntea căruia se afla Inspectoratul şcolilor normale pentru
Galiţia răsăriteană şi de Guberniul din Leow.
În anul 1783, Guberniul din Leow anulează obligativitatea copiilor de a
frecventa şcoala, lăsând la latitudinea satelor, de a avea sau nu şcoli, mişcare
vicleană, ce viza desfiinţarea şcolilor româneşti. Urmarea a fost, că din cele 32
de şcoli cu învăţători români ce existau în Bucovina, încă din 1792, au mai
rămas doar 14 (o şcoală cu limba de predare germană-română, la Cernăuţi, 9

83
Ioan Cocuz

şcoli cu limba de predare germană şi română la sate, 2 şcoli româneşti (la Siret
şi Suceava), o şcoală ungurească şi o şcoală armenească).
În anul 1812, cele mai multe şcoli din Bucovina au fost transformate în
şcoli catolice.
După patru ani, în 1816, “Inspectoratul şcolilor normale” din Leow a
fost desfiinţat, conducerea problemelor şcolare fiind preluată de Consistoriul
catolic din Leow. În acelaşi an, Consistoriul emite un ordin, prin care nici un
învăţător român de la şcolile din Bucovina, nu va mai putea preda, dacă nu
trece la catolicism. Toţi învăţătorii români au refuzat să-şi trădeze religia şi au
fost îndepărtaţi din şcoli, în locul lor fiind numiţi învăţători polonezi74.
În această situaţie, Consistoriul greco-catolic din Cernăuţi a început,
din a doua parte a anului 1816, o luptă aprigă cu Consistoriul catolic din Leow,
pentru apărarea intereselor şcolilor din Bucovina, luptă care a durat până în
anul 1850.
La 5/17 septembrie 1837, Consistoriul greco-ortodox din Cernăuţi, se
adresează guvernului central solicitând reglementarea acestei insuportabile
situaţii.
Abia la 18 mai 1844, prin ordin imperial, se hotărăşte ca şcolile ort.or.
din Bucovina, să fie puse sub directa îndrumare a Episcopului şi Consistoriului
din Cernăuţi, învăţătorii catolici să fie înlocuiţi cu învăţători de religie
ortodoxă, în şcolile din Şerăuţul de Sus, Cincău, Zvineace, Broscăuţi, Roşa,
Tereblecea, Ciudei, Solca, Arbore, Bucşoaia, Pojorâta, Cuciur Mare, Ivăncăuţi
şi Mologhia75.
În perioada 1844-1848, Consistoriul din Cernăuţi a trimis 20 de scrisori
Guberniului din Leow, solicitând înfiinţarea a 2 şcoli “naţionale capitale” la
Suceava şi Siret, a unei şcoli de învăţători la Cernăuţi, şcoli poporale la
Văşcăuţi, Vicovu de Sus, Vicovu de Jos şi Vatra Dornei. Urmarea a fost că la
1/13 noiembrie 1847, a fost deschisă şcoala de învăţători din Cernăuţi76.
Leowul a împărţit Bucovina în 3 ţinuturi şcolare: Cernăuţi
(supraveghetor şcolar Anton Helinski – parohul catolic din Sadagura), Rădăuţi
(supraveghetor şcolar Johann Wachowski – parohul catolic din Siret) şi
Suceava (supraveghetor şcolar Anton Bereznicki – capelan catolic la Gura
Humorului)77.
După ce Bucovina a fost despărţită de Galiţia, şcolile au fost redate
spre supraveghere Consistoriului din Cernăuţi, abia la 23 februarie 1850.
Prin Legea din 25 mai 1868 şi Legea din 14 mai 1869, toate şcolile au
trecut sub conducerea statului, problemele şcolare fiind conduse de:
- Ministerul Învăţământului de la Viena;
- Consiliul şcolar al Bucovinei;
- Consiliul şcolar al ţinutului;

84
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

- Consiliul şcolar al comunei78.


Prin Legea nr.8/februarie 1869, Dieta Bucovinei împarte provincia în 8
ţinuturi şcolare.
Apreciind că, anexarea Bucovinei la Galiţia a însemnat pentru români o
perioadă de cruntă deznaţionalizare, ziarul “Deşteptarea” scria: “Nici
sângeroasele şi necurmatele războaie întâmplate pe pământul Bucovinei, nici
năvălirile sălbatice ale tătarilor şi cazacilor, nici năvălirile turbate ale turcilor
nu au adus mai multă stricăciune naţiei române din Bucovina decât această
împreunare nefirească cu Galiţia”79.
Politica de deznaţionalizare naţională prin şcoală, promovată de
habsburgi în Bucovina, unde şcolile erau create după cerinţe străine şi nu
potrivit cerinţelor româneşti de viaţă naţională, eliminarea sistematică a limbii
române din şcoli şi din celelalte sfere ale activităţii societăţii, au constituit
piedici majore în dezvoltarea firească a românilor bucovineni, băştinaşi ai
acestei ţări, ai acestor pământuri.
În domeniul şcolar, rutenizarea se realiza şi prin lipsirea copiilor
români de şcoli în limba română, micşorarea artificială a numărului de copii
şcolari, până la anulare. Astfel, în localităţile mai jos menţionate nu era nici un
copil de vârstă şcolară, deşi existau familii româneşti: Camena-42 familii,
Cotul Bainschi-45, Rarancea-85, Sadagura-50, Poieni-GuraHumorului-1420,
Hliboca-257, Rogojeşti-287, Huta Veche-219.
Este absolut imposibil ca la acest număr de populaţie românească care
totaliza în localităţile de mai sus 2.405 familii, să nu existe nici un copil de
vârstă şcolară80.
Iată o altă statistică la fel de neverosimilă şi de nefavorabilă românilor.
În localitatea Huta Nouă, la un număr de 234 de români nu exista nici un copil
de vârstă şcolară, în timp ce 40 de ruteni din aceeaşi localitate, aveau 17 copii
de şcoală. La Costeşti, 1293 de români nu aveau nici un copil şcolar, în timp ce
rutenii, în număr de 925, aveau 193 de copii şcolari. La Jucica, un număr de
196 de români nu aveau copii şcolari, în timp ce 30 de ruteni aveau 15 copii
şcolari81.
Se pune fireasca întrebare: vor fi uitat românii din aceste localităţi cum
se fac...copiii ?! Răspunsul era altul: copiii românilor au “dispărut” prin
manevre statistice. S-a constatat că acolo unde s-a micşorat sau au dispărut
numărul copiilor români sau al familiilor de români, a crescut în aceeaşi
proporţie numărul copiilor ruteni sau al familiilor rutene.
Alte situaţii sunt la fel de edificatoare privind rutenizarea românilor
prin şcoală. La Molodia – şcoală cu limba de propunere română, germană şi
ruteană, erau 28 de copii români şi 17 copii ruteni. În şcoală nu există învăţător
pentru limba română. La Braşca erau 25 copii germani, la Corlata 35 de copii

85
Ioan Cocuz

germani, la Bahrineşti 3 copii germani. În cele trei localităţi erau 415 copii
şcolari. În cele trei şcoli din satele menţionate, limba de predare era germana.
În localitatea St.Onufrie exista şcoală cu limba de predare română şi germană.
Copii înscrişi – 43 germani şi 106 români. În şcoală erau doi învăţători, unul
pentru limba germană, celălalt pentru limba ruteană. La Iţcanii Vechi exista
şcoală cu predare germană. Copii înscrişi - 48 români şi 17 ruteni. În şcoală
erau doi învăţători, unul pentru limba germană, celălalt pentru limba ruteană.
La Breaza erau 15 copii şcolari români, iar la Cârlibaba 28 de copii români. La
ambele şcoli, limba de predare era ruteana82.
La Coţmani, rutenii au o şcoală poporală cu 6 clase, iar românii din
întreaga Bucovină nu aveau o asemenea şcoală (în anul 1893).
Repetatele solicitări ale unor sate româneşti de a li se aproba
înfiinţarea, pe cheltuială proprie, de şcoli româneşti erau sistematic respinse de
autorităţi.
Rutenii aveau la Coţmani şi la Vijniţa câte o şcoală de fete cu 5 clase.
Românii nu aveau nici una.
La Câmpulung Moldovenesc funcţionau şcoli poporale cu 727 de elevi
români, dar limba de predare în aceste şcoli, era germana.
Elevii români din oraşul Câmpulung Moldovenesc erau mai numeroşi
(727), decât elevii ruteni din Coţmani (540) şi totuşi nu aveau şcoală poporală
în limba română.
La Mihalcea, în anul 1822, toţi copii de şcoală erau români. În 1895,
jumătate erau aproape rutenizaţi, iar în 1900, conform raportului oficial,
evident, falsificat, în localitate erau 277 copii ruteni şi numai 11 români. Şi ca
să se termine odată cu Mihalcea românească, guvernul hotărăşte, prin decizia
Consiliului Şcolar al Ţării, din 9 mai 1900, să se introducă în şcoala din
Mihalcea, limba ruteană ca limbă de propunere, limba germană ca limbă
obligatorie, iar limba română ca obiect facultativ83.
Că rutenizarea Bucovinei era o realitate, o dovedeşte şi declaraţiile
deschise ale unor politicieni ruteni: “Noi n-avem nici o teamă despre satele
noastre, pentru că e un fapt notoric, că poporul nostru (rutean n.n. I.C.), care stă
pe o treaptă culturală mai înaltă (!? n.n. I.C.), îi asimilează pe români întru atâta
încât aceştia deja în generaţiunea a treia, nu cunosc mai mult limba lor, precum
s-a întâmplat aceasta în multe sate, chiar şi prin suburbiile Cernăuţiului. E un
fapt desăvârşit că satele rutene s-au conservat până astăzi intacte în districtele
curat româneşti precum în districtul Câmpulungului şi nu s-au românizat, şi din
contră ei slavizeză pe români"84.
Un adevărat strigăt de disperare lansează sătenii români din Cuciur
Mare: “Ce să facem D-lor, ca să ajungem şi noi românii din Cuciur Mare odată
la dreptul nostru în şcoli ? Diregătoria ne-a pus satul să clădească şcoli cu câte

86
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

două rânduri care coastă o mulţime de bani, peste 60.000 fl. De plătit ne pun la
plată, dar când vine să ne trimitem copilaşii la şcoală – acolo învăţătorii îi
învaţă scrisul şi cetitul numai ruseşte şi noi numai ne amărâm că aşa, pe
nevrute, copii noştri se înstrăinează de noi şi ne fac ruşinea, că nu ştiu a scrie şi
a ceti româneşte, astăzi, învăţătorii şi învăţătoriţele ce le avem în sat, numai
ruseşte o păzesc, parcă noi am fi ruşi. Cum să se înveţe româneşte, dacă nici nu
se dau învăţători români ? La şcoală în parohia Sf.Dumitru au fost învăţători
Bekul (rus, a venit astă primăvară) şi Bubuleak (rus), învăţătoriţele Daskiewicz
(ruscă), Mahniewikz (leaşcă), Bekul (ruscă) şi Ungurean (care poartă numai
numele de român) ? La şcoala din parohia Sf.Maria nici nu se învaţă
româneşte. Acolo au fost învăţători Brescziuc, Boczinski şi Prodaniuk (toţi trei
ruşi încarnaţi care răscolesc tot satul la rusie) şi învăţătoriţele Statkiewicz,
Zettel şi Krichtobe din care nici una nu-i româncă. Dacă-i aşa cu şcoalele
noastre, apoi se mai poate să avem inimă bună pentru dânsele, când acolo îşi
prăpădesc copii noştri limba ? Tot satul e nemulţumit cu asta. Rog domnilor, să
faceţi bine şi să ne ajutaţi cu gazeta, ca să ni se facă şi nouă sărmanilor români,
nedreptăţiţi şi urgisiţi, odată dreptate. Vasile Nicoară”85.
Sub titlul “Răzeşii noştri din Cuciur Mic”, ziarul “Deşteptarea” publică
apelul acestora: “Nu ne lăsaţi să pierim cu totul, nu ne lăsaţi să pierim cu zile !
Faceţi ceva ca să ne revenim în fire şi să ne dobândim de la voi fraţilor,
odoarele acele ce le-am avut din moşi strămoşi şi care le-am pierdut fără voia
noastră ! Daţi-ne iarăşi limba noastră românească, că fără de aceste două
odoare viaţa nu poate fi viaţă”86.
Constantin Morariu, arăta că la sfârşitul anului 1888, în Bucovina erau
293 de şcoli poporale din care 92-rutene, 81-româneşti, 32-germane, 4-
ungureşti, 1-armenească, 22-româno-germane, 18-rutene-germane, 11-româno-
rutene, 2-germano-polone, 10-germano-româno-rutene, 8-germano-ruteano-
polone, 11-germano-româno-ruteano-polone, 1-maghiaro-română87.
După cum se vede, o adevărată babilonie, un adevărat haos lingvistic-
şcolar, bine organizat de autorităţile habsburgice, instrument diabolic pentru
pierderea identităţii naţionale.
Rutenizarea românilor a fost cu atât mai cumplită, cu efecte extrem de
nocive pentru viitorul românesc în Bucovina, cu cât a afectat şi categoria
intelectualilor, mare parte din “inteligenţa ruteană”, mai ales învăţătorii,
provine din rândul românilor rutenizaţi, în special, în spaţiul dintre Prut şi
Nistru. Dovada este, că numele de familie ale acestora se trag din familii
româneşti, multe din boierime. Aceşti “ieniceri ruteni” dovedesc că: “poporul
rutean nu e în stare să producă inteligenţă din propriile sale puteri, ei trebuie să
o împrumute de la noi”88. Iată câteva exemple: “Dimitrie Pădure din Boianciuc,
Nicolai Spânul din Brodoc pe Nistru, Emanuel Tomorug din Ciorni Potoc

87
Ioan Cocuz

(Pârâul Negru), Onufri Iliuţ din Dubăuţ, Gavril Rotopan din Chiseleu, Dimitrie
Tomorug din Culeuţ, Casian Albotă (veche familie boierească din secolul al
XV-lea) din Lunca pe Nistru, Marin Buicliu din Malatineţ, Vasile Oarză din
Lujeni, Ioan Braha din Mitcău pe Nistru, George Muntean din Todireşti,
Emilian Vlad din Mosoriufca, Onesim Popovici din Orăşeni, Dimitrie de
Tarnavschi (familie românească aristocrată de răzeşi) din Piedecăuţi, Ilie
Pătură din Stăuceni, Vasile Ariciuc (nume schimbat prin rutenizare), veche
familie românească din Şipeniţ, Ilie Pleşcanu din Sişcani, Dimitrie Albotă
dinTontri, Dimitrie Păunel (familie veche românească de mare proprietar, foşti
stăpâni ai moşiilor Hlincea, Mihova, etc) din Valeva, Is.Tomorug, A. de
Păunel, C.Hotincean, toţi din Valeva, Mihai de Cracalia (familie de boieri
români) din Vasileu pe Nistru, N.Ţintă (acum un înfocat rutean, care şi-a
schimbat numele în Zenta) din Zastavna, George Lupulenco (Lupul) din
Zeletin, Mihai cav de Zota din Băbeşti, Albertina Palade din Băbeşti, Vasile
Becu din Cuciur Mare, Mintici din Dracineţ, Panici din Hliniţa, Barbir (familie
românească veche) din Căbeşti, Ioan Scroba (veche familie de răzeşi români)
din Comareşti, Bîrsan Ilie din Nepolocăuţi, Mihai Gozdu din Panca, I.Solonar
din Costeşti, Casian de Zopa şi Xenofon Danciul din Stăneşti pe Ceremuş,
Ştefan Nanoşi, St.Zotta şi Ilarion Becul toţi din Berhomet, Macarie Tutuescu
din Ispas pe Ceremuş, Constantin Ţurcan (acum rutenizat Ţurcanovici) din
Carapciu pe Ceremuş, Vasile Andrievici din Putila, C.Scraba din Văşcăuţi pe
Ceremuş, Dimitrie Caşvanu şi Tit Vlad din Vilauce, Semaca, Tăutu, Busură,
Lazu, Vitan, Gogea, Cautiş, etc89.
Din raportul generalului Enzenberg datat 5 septembrie 1779, trimis la
Viena imigraţia în nordul Moldovei a început cu cca 12-13 ani mai înainte,
ceea ce indică anii 1766 şi 1767.
Ion Nistor descrie aceste mişcări de populaţie: “Aduşi la disperare din
cauza asupririlor neomenoase ale stăpânilor şi arendaşilor, îngroziţi de
turburările războiului şi ademeniţi prin promisiuni frumoase din partea
emisarilor boiereşti din Moldova, ţăranii ruteni din districtele mărginaşe ale
Galiţiei şi Poloniei, părăsiră în cete mai mari sau mai mici patria lor trecând
hotarul se sălăşluiau în Moldova. Aici ei se aşezară mai întâi în regiunea dintre
Nistru şi Prut pe pământul vechiului voievodat al Şipeniţului şi anume la
Mitcău, Ocna, Tăutri, Cadobeşti, Sişcăuţi, Pohorlăuţi, Zastavna, Iurcăuţi,
Verbăuţi, Cuciur Mic, Clivodin, Gavrileşti, Laşchiuca, Slobozia sau Şerăuţii de
Jos, Sadagura, Mămăeşti şi dincoace de Prut la Camena unii ajunseseră chiar
până la Budeniţi în valea Siretului. Dacă urmărim pe hartă imigrarea aceasta,
vedem cum ea, purcezând din Podolia şi Galiţia, străbate mereu spre Sud,
ajunge Prutul îl trece şi pătrunde până la Siret. E începutul năvălirii Rutenilor
asupra Bucovinei care continuă până în ziua de azi”90.

88
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Referindu-se la Moldova dintre Prut şi Nistru, Dimitrie Topa scria:


“Situată la graniţa Poloniei, voievozii moldoveni, mai ales Ştefan cel Mare, au
întărit elementul românesc cu oameni de nădejde, cu boieri, mazili şi răzeşi
români. Ca un val în jurul unei cetăţi ni se prezintă lanţul satelor răzeşeşti la
graniţa Moldovei de Sus către Polonia, Vilaucea, Carapciul, Voloca, Stăneştii,
Costeştii, Căbeştii în valea Ceremuşului, iară Pedecăuţii, Ivăncăuţii, Şiscăuţii,
Babinul, Culăuţii, Vasilăul, Horoşăuţii, Boiancenii, Cuciurul Mic) între Prut şi
Nistru –sate locuite în mare parte de răzeşi – înconjoară această regiune”91.
Acelaşi autor, a folosit ca izvoare oficiale, registrele parohiale care în
Austria aveau valoarea registrelor civile, demonstrând cu argumente
inatacabile, că Bucovina dintre Prut şi Nistru ca şi cealaltă parte a sa, a fost în
timpul ocupării acestui teritoriu românească: “Să se arate adevărul, istoric că
regiunea dintre Prut şi Nistru a fost la anexarea ei de către Austria, o parte de
pământ moldovenesc, os din oasele Moldovei, că din cele 160.000 de suflete ce
locuesc azi (anul 1926 n.n. I.C.) în regiunea aceasta, 12.000 sunt români
neînstrăinaţi, 50.000 sunt români slavizaţi ca limbă, iar celelalte 100.000 sunt
produsul invaziei slave, urmată în decursul celor 140 de ani ai stăpânirii
habsburgice”92.
Statistica oficială austriacă făcută imediat după ocuparea nordului
Moldovei, publicată în lucrarea lui Daniil Werenka – Topographie der
Bukowina – în anexă la paginile 173-177, arată că în regiunea dintre Prut şi
Nistru, existau la 1774, 3.743 de familii, aproximativ 18.715 persoane, dacă se
calculează că o familie era compusă din 5 persoane.
“Dacă considerăm că moşiile episcopiei din Rădăuţi şi ale mănăstirilor
se aflau şi se află şi azi, în cea mai mare parte în sudul Bucovinei şi că aceste
averi, imobile formează a treia parte din fosta Bucovină, urmează că din
numărul de 377 de boieri, mazili şi boiernaşi (care au depus jurământul pentru
împărat n.n. I.C.), cel puţin 150 au fost din regiunea dintre Prut şi Nistru. Aici,
cele mai multe moşii au fost stăpânite de persoane particulare. Între aceşti 150
de moşieri nu este cuprinsă răzeşimea dintre Prut şi Nistru din satele:
Piedecăuţi, Nepolocăuţi, cu Ţopeni, Ivăncăuţi, Şiscăuţi, Babin, Cincău, Culeuţi,
Vasilău, Horoşăuţi, Boianceni şi Cuciurul Mic. Dacă calculăm numai 30 de
familii răzeşeşti la fiecare din aceste sate căpătăm numărul de 350. Dacă mai
adăugăm apoi, preoţimea, puţinii funcţionari, negustorii şi meseriaşii, atunci
trebuie să socotim numărul tuturor acestora adică a boierilor, răzeşilor,
preoţilor, funcţionarilor şi meseriaşilor la cel puţin 600 de familii [...] cu
ajutorul registrelor parohiale (ale celor mai vechi, începând cu 1783) se lasă
constatat că numele româneşti ce se află azi (anul 1926 n.n. I.C.) între Prut şi
Nistru se găsesc în cea mai mare parte şi între anii 1785 şi 1800. Urmează deci
că din restul amintit de 3143 familii ţărăneşti ce-au trăit la anul 1775, între Prut

89
Ioan Cocuz

şi Nistru, 2480 au fost româneşti, deci 12.400 de suflete. Ar rămâne restul de


663 familii sau 3.315 de suflete. Aceştia au fost străinii veniţi mai curând sau
mai târziu aici: rutenii (mai ales între anii 1760 până la 1770), evreii, polonii,
armenii, ş.a. E cu totul greşit a admite un număr mai mare decât cel mult 3.000
suflete de ruteni pentru regiunea noastră în anul 1775”93.
Alte mărturii de necontestat ale prezenţei românilor ca băştinaşi ai
acestui ţinut, a deplinei romanităţi a acestei regiuni dintre Prut şi Nistru, sunt
bisericile, mănăstirile şi schiturile construite de boierii români. Între acestea
amintim biserica din Toporăuţi (ctitorie din 1629 a lui Miron Movilă), biserica
din Lujeni (ctitorie a lui Arnold Vitold înrudit cu familii româneşti din secolul
XIV–XV) bisericile din Şipeniţ, Valeva, Crisceatec (ctitorită la 1775), fosta
mănăstire Vrânceni, biserica din Zviniace şi din Repujineţ94.
“Mormintele vechi de prin cimitirele acestei regiuni arată acelaşi lucru.
În slovă moldovenească cu litere chirilice, pietrele mormintelor dau mărturie
despre cei ce zac sub ele”95.
Afirmaţiile pseudo-ştiinţifice ale unor istorici ucraineni care susţin
prezenţa rutenilor din vechime, în teritoriul Bucovinei istorice şi cu precădere
în regiunea dintre Prut şi Nistru care chipurile le-ar fi aparţinut, sunt combătute
de realitatea istorică: “Imigrările galiţiene în timpul stăpânirii moldoveneşti
(1766 şi 1767) în satele: Cadobeşti, Tăuteni (Tontri), Ocna, Pohorlăuţi,
Laşchiuca, Clivodin, Slobozia (Serăuţii), Mitcău, Sişcăuţi, Verbăuţi, Cuciurul
Mic, Sadagura, Mămăieşti, Iurcăuţi, Gavrileşti şi Zastavna nu alterează întru
nimic afirmarea că şi aceste sate au fost locuite în majoritatea covârşitoare de
moldoveni. Satele acestea n-au fost înfiinţate de imigranţii galiţieni, veniţi în
anii arătaţi. Ele au existat sute de ani înaintea acestei imigrări (subl.n. I.C.)
[…]. Imigrările slave din anii 1766 şi 1767 au putut să fie de cel mult 25-30 de
familii de fiecare sat din cele numite […]. Înainte de imigrarea galiţienilor de
la 1766 până la 1767, regiunea dintre Prut şi Nistru a fost absolut
românească”96.
Partea de nord a Bucovinei era locuită de o parte numeroasă de răzeşi
şi mazili, care încă din timpul lui Ştefan cel Mare apăra graniţa de nord a
statului Moldova, împotriva năvălirilor străine.
După anexarea nord-vestului Moldovei de către Austria, prin Patentul
din 13 martie 1787, împăratul Iosif al II-lea a recunoscut drepturile nobiliare
ale acestora acordându-le în baza unor criterii stabilite, titlul de “baron” sau
“cavaler”. Printre acestea se aflau familiile Tăutul, Vlad, Cantemir,
Hurmuzachi, Stârcea, Flondor, Şerban, Bârsan, Goian, Arbore, Tudan,
Mănescu, Isăcescu, Baloşescu, Barbir, Ţântă, Isar, Păunel, Zota, Reus, Rei,
Bejan, Negri, Sorocean, Petraşcu, Frunză, Spânul, Onciul, Stroici, Tomorug,

90
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Lupu, Ursachi, Gafencu, Costea, Cârstea, Cuparencu, Repta, Semaca,


Volosencu, Albotă, Cracalia, Ieşan, Buţurean, Tarangul, Septilici, etc97.
În pofida statisticilor oficiale care arătau că între Prut şi Nistru exista
numai populaţie ruteană, realitatea era cu totul alta, aici trăind foarte mulţi
români care se luptau din greu să-şi păstreze naţionalitatea. Astfel, ziarul
“Timpul” publica petiţia locuitorilor din Vilaucea, adresată Consiliului Şcolar
al Ţării, în care solicitau şcoală românească: “conform uricului de fundaţiune al
şcoalei de aice, ar trebui să se înveţe la acestă şcoală şi limba română. De un şir
de ani încoace, însă, limba română a fost cu totul eliminată din şcoala aceasta,
o împrejurare care nu ne poate fi indiferentă nouă, celor subsemnaţi, pentru că
noi aparţinem naţiunii române, suntem contribuabili tot aşa de buni ca şi
rutenii, şi prin urmare, nu putem admite ca copii noştri să înveţe numai limba
ruteană […] Din cauzele sus amintite, subsemnaţii îşi permit a supune
lăudabilului c.r. consiliu şcolar al ţării, următoarea petiţiune: I.r. Consiliul
şcolar al ţării binevoiască a lua măsurile necesare, ca stipulaţiunile uricului de
fundare să se întocmească întocmai, şi ca la şcoala din Vilaucea să se introducă
încă din decursul anului acestuia, limba română, ca obiect de învăţământ”.
Vilaucea, 26 septembrie 190098.
Comentând această petiţie, semnată de peste 500 de persoane, ziarul
“Timpul” afirma că: “Noi am amintit în diferite ori, că rutenizarea Bucovinei
progresează în mod rapid. Dacă acest proces ar urma pe cale naturală n-am
putea obiecta; însă, acest proces de slavisare este patronat de însăşi forurile
competente administrative. Mai ales pe tărâmul şcolar, se comit o mulţime de
fapte în detrimentul românilor”99.
Răzeşii români de peste Prut au fost siliţi să-şi uite limba maternă, însă
nu şi-au pierdut conştiinţa naţională şi ei se consideră, pe drept cuvânt, români.
La începutul secolului XX, dacă întrebai vreun rutean de peste Prut,
cărei naţionalităţi aparţine, el răspundea “ia Woloch”100.
Aceşti răzeşi români rutenizaţi au incontestabilul drept de a cere să li se
reînfiinţeze şcoli, în care copii lor să fie instruiţi în limba română.
Redeşteptarea răzeşimii de peste Prut, cei care au fost odinioară,
reazemul de nădejde al domnitorilor moldoveni, era firească. Partidul “tinerilor
ruteni” nu agrea deloc acest curent firesc şi acuza Partidul Naţional Român, de
acţiuni românizatoare101.
De altfel, chiar germanii liberali recunoşteau ca unici reprezentanţi ai
naţiunii rutene, un mic grup de ruteni imigranţi din Galiţia care formează mai
multe societăţi în Cernăuţi, şi fiind străini în ţară, aproape polonizaţi, cred că
vor ajunge vreun scop naţional dacă vor combate pe români cu ajutorul acestui
partid: “Aceşti ruteni însă, precum e cunoscut, nu au nici o legătură cu

91
Ioan Cocuz

poporaţiunea rusească din Bucovina, care nici nu-i recunoaşte de conducătorii


săi”102.
Populaţia românească din Bucovina era slavizată nu numai prin şcoală
ci şi prin biserică. Numărul destul de mic al şcolilor aflate în Bucovina, la
început, ca şi permanentele vexaţii la care erau supuşi elevii români, au redus
numărul celor din care se recrutau viitorii preoţi, care, la încorporarea
Bucovinei la Austria, erau destul de numeroşi: “În lipsa de preoţi indigeni,
episcopii îşi procurau clerici din alte părţi şi Galiţia venea la primul rând în
combinaţie. Astfel se explică neştiinţa limbii româneşti în foarte multe case
preoţeşti şi siluirea locuitorilor de a vorbi ruseşte”103. “Tocmai la anul 1860 şi
mai ales de la 1867, după reorganizarea oficiilor administrative şi judecătoreşti
s-a adus o mulţime de funcţionari ruteni din Galiţia, care atrăgând de la sine
câţiva indigeni egoişti, şi-au arogat dreptul de a fi conducătorii rutenilor din
Bucovina”104. “Dascălii bisericeşti, mai toţi, veniţi din Galiţia, neştiind
româneşte, cântau şi ceteau numai ruseşte şi încredinţau pe popor, că
rugăciunea făcută ruseşte, e mai bine primită la Dumnezeu”105.
Episcopul Daniil Vlahovici, dar mai ales episcopul Hacman care era un
român rutenizat, au lovit puternic în preoţimea română, trecând la slavizarea
forţată a bisericii româneşti.
Începând cu anul 1840, rutenii de rit greco-catolic veniţi în Bucovina
din Galiţia, încep să se erijeze în conducători ai rutenilor ortodocşi, şi se
pretind “naţiune ruteană”. Mai ales după 1867, odată cu reorganizarea oficiilor
administrative şi judecătoreşti, au fost aduşi din Galiţia o mulţime de
amploaiaţi ruteni, cu sprijinul, deloc dezinteresat, al guvernului Bucovinei.
Aceştia au început să se impună cu tupeu în viaţa publică a provinciei. Au pus
mâna pe societatea ruteană “Beseda” creată de rutenii bucovineni, îndepărtând
oamenii de valoare precum Isidor Vorobchievici, profesorul Kirilovici,
protopresbiterii Cantemir şi Martynovici, ierarhii Charinovici şi Tarnovieţki,
parohii Andrieciuc şi Cupcianco106.
Denumirea politică de “ruteni tineri” şi “ruteni bătrâni” este valabilă de
fapt, numai pentru rutenii din Galiţia, care formau, din punct de vedere politic,
două grupări. În Bucovina, această personalizare politică se referă numai la
rutenii galiţieni imigraţi în Bucovina şi care aveau aspiraţii identice cu cei din
ţara de origine107.
Aceşti ruteni venetici au început o intensă activitate de înfiinţare a
caselor de citit la sate (“cetalnie”) acţiune lăudabilă din punct de vedere
cultural. În aceste case de citit însă, se ducea o intensă propagandă
antiromânească, pentru acapararea tuturor pârghiilor societăţii bucovinene.
Încă înainte de 1848, Taras Şevcenco, împreună cu prietenii săi politici
a cochetat cu ideea unei “Confederaţii slave”, formată din ruşi, ruteni şi

92
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

polonezi, cu obligativitatea respectării individualităţii etnice, în fruntea acestei


Confederaţii, urmând să fie ţarul Rusiei.
Această mişcare politică ruteană a luat naştere în afara graniţelor
Bucovinei. Aşa-zişii “ruteni tineri” crescuţi cu biberonul şi mângâiaţi pe creştet
de guvernatorii Bucovinei, Pino şi Pace, erau exponenţii acelei mişcări, în
Bucovina.
Constantin Dobrogeanu-Gherea susţine, în “Calendarul Social-
Democrat” pe anul 1894, că există un “partid secret” care activează energic,
pentru crearea unui stat ucrainean.
Ei bine, programul “rutenilor tineri” care viza penetrarea tuturor
segmentelor vieţii economice, politice, administrative, sociale din Bucovina,
deci rutenizarea acesteia, nu reprezenta decât o etapă, pentru realizarea visului
lor-Ucraina Mare.
Rutenii galiţieni imigraţi în Bucovina au obţinut cu ajutorul baronului
Pino, guvernatorul Bucovinei, trei mandate de deputaţi pentru dieta provincială.
Românii nu s-au opus, fiind de acord ca şi rutenii să aibă deputaţii lor, dar au
cerut ca aceştia să fie aleşi în mod liber, de populaţia ruteană. Pino n-a acceptat
şi i-a desemnat personal pe candidaţii, care, de fapt, au fost impuşi în “alegeri”.
“Cu drept cuvânt s-a exprimat odată căpitanul districtual din Coţmani, că nu cei
doi deputaţi, ci el a fost ales, căci alegătorii ruteni au votat numai de hatârul lui
pe aceşti doi domni impuşi de guvern”108.
După alegeri, politicienii români concluzionau, cu o oarecare ironie:
”s-a dovedit că capii pretinşi ai rutenilor nu au dreptul de a se numi
conducătorii rutenilor bucovineni, deşi nu le denegăm dreptul de conducători ai
rutenilor veniţi din Galiţia”109.
Programul politic al “rutenilor tineri” : Silvester Daskiewicz - Die
Lage der gr.or. Ruthenen in der Bukowinaer Erzdiocese – conceput de fapt de
deputatul galiţian Winnicki, de Ştefan Smal-Stocki şi Ierotei Pihuleac, a fost
discutat şi votat în şedinţa din 2 februarie 1891, a societăţii “Ruska Rada” şi
prevedea:
1.Jumătate din toate posturile sistematisate la Consistoriu, seminarul
clerical şi biserica catedrală arhiepiscopească gr.or, să se ocupe cu preoţi de
naţionalitate ruteană.
2.Toţi preoţii care ocupă deja unul din aceste posturi sau voiesc să le
obţină pentru viitor, au să dovedească că cunosc temeinic, în scris şi vorbire,
amândouă limbile ţării.
3.Relativ la limba oficială, au să se execute exact emisele ministeriale
relative la chestie şi articolele regulamentului interior şi sancţional al
Consistoriului şi prin urmare, limba ruteană şi română ca limbi interne şi
externe oficiale ale Consistoriului au să fie egal îndreptăţite. În special faţă de

93
Ioan Cocuz

protopresviteriatele parohiile şi părţile rutene se va întrebuinţa totdeauna numai


limba ruteană.
4.În biserica catedrală, serviciul divin se va ţine în duminicile şi
sărbătorile obişnuite, alternativ, odată în limba slavă-bisericească, odată în
limba română, dar la sărbătorile mari, în părţi egale în amândouă limbile
bisericeşti.
5.Predicatorul catedral rutean trebuie cu stricteţe ţinut să se folosească
în predicile sale, numai de limba curat ruteană, şi niciodată de o limbă
amestecată, neînţeleasă pentru toţi clericii de naţionalitate ruteană.
6.Foaia Ordinăciunilor diecesane, precum şi toate celelalte publicaţiuni
oficiale şi oficioase ale autorităţilor diecesane, să apară şi în ediţii separate
rutene şi nu numai exemplarele rutene să se trimită protopresviterilor şi
parohiilor ruteneşti.
7.Pentru protopresviteriatele şi parohiile curat rutene, să se numească
numai preoţi de naţionalitate ruteană ca protopresviteri, preoţi şi cooperatori la
aceste locuri să fie consideraţi numai candidaţi care vor dovedi cu un
testimoniu al unei comisiuni de examinare de la Universitatea Cernăuţi, că
cunosc exact limba ruteană în vorbire şi scriere. Pentru protopresbiteriatele şi
parohiile cu limbă mixtă, candidaţii au să poseadă un testimoniu analog de
cunoştinţa temeinică a amândorur limbilor ţării.
8.Ca limbă internă şi externă a cancelariilor protopresbiteriatelor şi
parohiilor, precum ca şi limba de pertractare şi protocolare în conferinţele
pastorale se va folosi în cele patru protopresbiteriate curat rutene, exclusiv
numai limba ruteană, iar în protopresbiteriatele, respectiv parohiile mixte,
limba ruteană şi română în aceeaşi măsură.
9.La predice, preoţii din parohiile rutene se vor folosi numai de limba
curat ruteană şi în cele mixte, alternativ de amândouă limbile ţării. Preoţii şi
cooperatorii aplicaţi în parohii rutene au să fie afară de aceasta, ţinuţi ca pentru
obţinerea unei dexterităţi mai mari în limba ruteană, să-şi depună la
conferinţele pastorale elaboratele lor, lucrate întotdeauna în limba ruteană şi să
predice în fiecare duminică şi sărbătoare.
10.În chip analog, la toate funcţiunile bisericeşti, în parohiile curat
rutene se va folosi exclusiv limba slavă bisericească, iar în parohiile mixte,
alternativ, cea română şi cea slavă bisericească.
11.Toate comunele parohiale în care trăiesc minorităţi însemnate
naţionale, de cel puţin 500 de suflete, să fie împărţite pe temeiul naţionalităţii şi
limbii de conversare, în două parohii, şi această împărţire să se înceapă în
Cernăuţi, unde, una din cele două parohii gr.or. existente, să fie destinată
pentru ruteni şi alta pentru români.

94
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

12.Pentru creşterea unui număr de preoţi de naţionalitate ruteană,


corespunzător numărului de credincioşi gr.or. ruteni, să fie consideraţi la
primirea în seminarul clerical, în special teologii de naţionalitate ruteană, şi ei
să fie primiţi toţi dacă nu-i constatat nici un temei legal de excludere şi tuturor
aspiranţilor ruteni la starea preoţească să li se uşureze intrarea în seminarul
clerical prin măsuri corespunzătoare.
13.Dintre cei doi preoţi care sunt numiţi în consiliul şcolar al ţării, ca
reprezentanţi ai confesiunii gr.or. unul să fie totdeauna rutean.
14.La facultatea gr.or. teologică, prelegerile să se ţină şi în limba
ruteană şi pentru acest scop să se sistemizeze catedre proprii cu limba de
propunere ruteană, pentru toate specilităţile principale.
15.Ordinul dat pentru teologii seminarului gr.or. relativ la cercetarea
prelegerilor asupra limbii şi literaturii rutene, să se retragă imediat şi
dimpotrivă, cercetarea prelegerilor de limba şi literatura ruteană să fie declarată
obligată pentru toţi clericii de naţionalitate ruteană.
16.Pentru tinerimea gr.or. de naţionalitate ruteană să se sistemizeze la
toate şcoalele medii din ţară, profesori proprii cu limba de propunere ruteană şi
ocupate cu ruteni. La şcoalele poporale care sunt cercetate şi de şcolari gr.or. de
naţionalitate ruteană, să se aplice ca catiheţi gr.or. numai astfel de preoţi care
pot să dovedească în chipul legal pomenit mai sus, că cunosc cu temeiu limba
ruteană.
17.La şcoala cantorală să se creeze pentru şcolarii de naţionalitate
ruteană, clase proprii paralele, în care instrucţia în religiune şi în celelalte
obiecte de învăţământ, să se facă exclusiv, numai în limba ruteană. Ca învăţător
de limba ruteană, să se pună la acest institut un rutean, care are calificaţia
necesară pentru aceasta.
18.Şcoala gr.or. populară din Cernăuţi, să se dividă în două părţi
independente, în care să se introducă la una, exclusiv limba ruteană, la alta
exclusiv limba română, ca limbă de propunere.
19.Toate catehismele şi cărţile de religie folosite până acum la şcoalele
poporale, medii şi speciale scrise într-o neînţeleasă limbă amestecată, să se
înlocuiască fără amânare, cu altele corespunzătoare, scrise în limba curat
ruteană şi uşor de înţeles.
20.În fine, peste tot, unde noi am cerut aplicarea limbii rutene, să se
folosească, în adevăr, limba curat ruteană, dar la nici un caz neînţelesul
amestec de limbă ruteană-bisericească-rusească ce s-a folosit până acum şi pe
care Consistoriul l-a favorizat”110.
Acest program a fost prezentat, cu unele modificări şi completări, la
mitingul rutenilor care a avut loc la Cernăuţi, la 26 mai 1896111.

95
Ioan Cocuz

Analizând cele două programe ale rutenilor, Die Lage şi cel prezentat
la mitingul de la Cernăuţi, se observă lesne că ele urmăreau câteva obiective
precise, extrem de dăunătoare Bisericii naţionale româneşti din Bucovina.
-Creşterea influenţei rutene în biserică şi crearea unui nucleu clerical
rutean sprijinit şi alimentat de Fondul religionar român.
-Nerecunoaşterea dreptului istoric al limbii române în Biserica
ortodoxă din Bucovina, prin apelarea la aplicarea art.19 al Legii Fundamentale
de la 21 Decembrie 1867, ce prevedea “egala îndreptăţire a limbilor existente
în diecesa Bucovinei”.
-Pătrunderea rutenilor în localităţile mari, cu populaţie net majoritar
românească, cum ar fi Suceava, Storojineţ, Rădăuţi, şi crearea unui puternic
focar rutenizator prin Biserică, dar pe banii Fondului religionar românesc.
-Eliminarea preoţilor români din localităţile cu populaţie mixtă,
românii rămânând fără sprijinul moral al bisericii.
-Formarea unei intelectualităţi clericale rutene, cu scopul, bine definit,
de rutenizare, pe cheltuiala Fondului religionar, format din averile bisericii
moldoveneşti (româneşti).
De fapt, ţinta finală, corolarul luptei rutenilor pe tărâm bisericesc, era
crearea unei mitropolii rutene independente în Bucovina.
Întreaga activitate politică a rutenilor se baza pe un program în 5
puncte ce sintetiza pretenţiile rutene din perioada 1848-1894:
1. Noi stăm pe baza programului naţional al centralei “Ruska Rada”,
din 1848 şi voim ca poporul nostru să se dezvolte ca popor slav
independent, credincios legii, ritului părinţilor lui, credincios
monarhiei austriece şi Împăratului.
2. Noi stăm pe baza constituţiunii şi vom nisui la realizarea
drepturilor ce ne sunt garantate prin constituţiune, ocupându-ne
serios de necesităţile ţăranilor şi târgoveţilor noştri.
3. Noi cerem consolidarea pe bază naţională a tuturor puterilor
rutene pentru o comună lucrare organică şi eventual pentru o
apărare energică.
4. Noi nisuim după autonomie deplină pentru poporul nostru şi
înlăturarea oricărei influenţe străine asupra chestiilor sale interne.
5. Ne vom alia numai cu astfel de elemente care susţin faţă cu
rutenii punctul de vedere al dreptăţii sau sunt democratice.
Guvernului şi partidelor care în prezent sunt hotărâtoare, vom face
opoziţie câtă vreme nu se va schimba sistemul actual duşmănos
poporului rutean”112.
Deci, în două domenii, şcolar şi bisericesc, rutenii încearcau din
răsputeri să obţină privilegii nemeritate, pe seama românilor.

96
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Cele două interpelări ale rutenilor în Camera Deputaţilor a


Parlamentului Imperial de la Viena, reprezintă cea mai bună dovadă a slavizării
şi atitudinei de rea credinţă şi duşmănie faţă de români.
Scopul acestor două interpelări era, de a intimida şi de a teroriza, în cea
mai corectă accepţie a cuvântului, conducerea Arhidiecezei Bucovinei, de a
informa denaturat forurile politice de la Viena asupra situaţiei din provincie, în
vederea satisfacerii unor pretenţii, total nejustificate.
Nerespectarea drepturilor legitime ale românilor, contestarea acestor
drepturi de către rutenii venetici, era una din practicile predilecte ale acestora.
De aceea politicienii români erau conştienţi că trebuie să fie mereu
atenţi la aceste atacuri perfide, la faptul că: “Noi niciodată nu putem trece cu
vederea, că elementul nou etnic cel mai periculos sunt rutenii, de a căror
progresiune în inima poporului nostru, trebuie pururi să ne apărăm”113.
În lucrarea apărută în 1903, intitulată – Eine Kulturliga fur die
Bukowina, affene Antwort auf die Rede des Dr.Popovici in der rumanischen
Kulturliga im Bukarest -, este combătut caracterul istoric românesc al bisericii
ortodoxe din Bucovina, susţinându-se că până la 1880, ea ar fi avut un caracter
slavo-rutean şi că mitropolitul Silvestru a transformat-o în biserică
românească114.
Argumentele aşa-zis “ştiinţifice” aduse de ruteni, în acest sens, sunt
aberante şi hilare (Faptul că biserica moldovenească de la organizarea ei până
în secolul al XVII, s-a folosit, exclusiv, de limba liturgică slavo-bulgară, în care
se întrevăd şi elemente lingvistice maloruse, apoi faptul că la curtea voievozilor
Moldovei limba actelor şi documentelor era aceeaşi), se deduce caracterul slav
al bisericii în vechime. Din secolul XVII până la 1880, susţin rutenii, limba
slavo-bulgaro-ruteană ar fi domnit în biserică, în egală măsură fără ca să se
ivească vreun conflict115.
În toate aceste afirmaţii domneşte o confuzie voită, cu scopul de a
exonera adevărul.
Era limpede, că ucrainenii refuză să abordeze caracterul politic al
bisericii ortodoxe în Bucovina, care nu a fost niciodată slav, ci moldovenesc
(românesc).
Faptul că românii aveau organizare bisericească răsăriteană, în timpul
imperiului bulgaro-român, din care cauză limba bulgaro-slavă a fost câteva
secole limbă liturgică, nu îi poate îndreptăţi, cu nimic, pe ruteni, să pledeze
pentru caracterul bisericesc slav, în sensul politic al cuvântului, acesta nefiind
altceva decât, o reminiscenţă din timpul imperiului bulgar. Biserica
moldovenească (românească) s-a format independent de imperiul bulgar, care,
pe vremea lui Alexandru cel Bun, nici nu mai exista.116

97
Ioan Cocuz

Contactul permanent al bisericii moldoveneşti cu bisericile vecine,


slave, sinoadele ţinute împreună, nu dovedesc nici dependenţă, nici caracter
slav al acesteia, ci numai afinitate dogmatică şi rituală, naturală, prin faptul
că toate aceste biserici au fost răsăritene.
Caracterul bisericilor răsăritene a fost determinat de organizarea
politică independentă a respectivelor popoare.
Biserica din Moldova, deşi avea, la început, limba liturgică bulgară-
slavonă şi apoi grecească, a fost de la început biserică românească, fiindcă
românii au fost cei care au organizat-o. La începutul secolului al XVIII-lea,
limba liturgică din biserică era românească, în conformitate cu adevăratul său
caracter.
Biserica din Bucovina, chiar şi după desprinderea din biserica
Moldovei, şi-a păstrat limba liturgică, şi nu numai, şi-a păstrat caracterul ei
românesc. Limba oficială întrebuinţată în toate instituţiile bisericeşti din
Bucovina era, în exclusivitate, limba română. Limba liturgică română era
folosită în toate bisericile din Bucovina, inclusiv în districtele rutene, cărţile
bisericeşti erau, aproape în exclusivitate, româneşti, cărţile în limba slavă fiind
extrem de puţine.
Aceasta era situaţia până la 1848, când: “abia începu a se resimţi în
Bucovina curentul slav ce bătea de la nord şi nord-est, din Galiţia şi din
Rusia”117.
Nici episcopul rutean (român renegat) Hacman, nu a îndrăznit să se
atingă de caracterul românesc al bisericii din Bucovina118.
În pomenita broşură, după ce biserica ortodoxă română din Bucovina
este atacată şi răstălmăcită în fel şi chip, se aplică de acum binecunoscuta reţetă
ucraineană în care românii sunt acuzaţi de iredentism, de neloialitate faţă de
Coroană, de tendinţa de a “privi” spre Bucureşti, presa românească din
provincie fiind acuzată că “este plătită din ţară”, etc.
Finalul, în stil propriu ucrainean, este o adevărată diversiune la adresa
românilor, propunându-li-se o alianţă româno-ruteană, o făţarnică pledoarie
pentru o “Ligă culturală bucovineană”, îndreptată împotriva … germanilor119.
În ceea ce priveşte pretenţiile rutenilor în domeniul bisericesc, acestea
erau greu de realizat, din mai multe motive: lipsa preoţilor ruteni care să fie
transformaţi într-o adevărată armată slavizatoare, iar Consistoriul într-o
citadelă ruteană care să conducă strategic şi tactic această acţiune.
Dar mai ales, divizarea arhidiecezei Bucovinei într-una românească şi
alta ruteană, himera care le tulbura minţile ucrainenilor, nu se putea realiza,
decât cu acceptul Congresului bisericesc, ori: “Administraţia noastră
bisericească are necesitate de noi reforme. Forul legislativ competent pentru a-
şi spune votul ar fi însă, numai congresul bisericesc, compus din reprezentanţii

98
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

chemaţi ai clerului şi credincioşilor. Câtă vreme nu funcţionează acest for,


conducerea bisericii, conştientă fiind, nu va putea da ajutor la schimbări care ar
tăia adânc în caracterul bisericii şi ar fi apt să provoace nespuse nemulţumiri.
Pretensiunile rutene sunt de nediscutat câtă vreme, Congresul bisericesc nu va
fi activat, stabilind legătura legală între conducerea bisericească şi credincioşi
şi contribuind astfel la armonizarea intereselor în sensul păcii creştine”120.
În domeniul şcolar, rutenii au obţinut cu sprijinul guvernului şi al
diferitelor instituţii specifice, privilegii însemnate, dar total nemeritate.
Prezenţa în Consiliul şcolar al ţării a celor mai aprigi slavizatori ruteni, ca şi a
unor inspectori şcolari precum Chodakowski şi Popowicz a însemnat un
nesfârşit şir de abuzuri pe tărâm şcolar care au afectat grav pe români. Astfel,
în multe şcoli pe al cărui uric de fundaţie era prevăzută limba de predare
română, aceasta a fost înlocuită cu limba ruteană. În alte comune, pe lângă
limba română a fost introdusă şi limba ruteană121.
Dar cel mai grav atentat împotriva românilor, pe teren şcolar, s-a
produs în timpul guvernatorului Goës, care printr-o hotărâre, cei care stabileau
naţionalitatea elevului erau învăţătorii şi nu părinţii copilului.
În lupta pe care românii bucovineni o duceau pentru apărarea fiinţei lor
naţionale au întâlnit în oamenii politici ruteni un adversar care folosea cele mai
detestabile mijloace. Prezentăm în acest sens, un grăitor exemplu. Astfel, ziarul
"tinerilor ruteni", “Bukowyna”, publică într-un interval de numai patru luni,
două articole referitoare la relaţiile politice cu românii:
-“Noi (rutenii n.n. I.C.) nu ne temem satele noastre, căci fapt este că
poporul nostru ca mai progresat în cultură (subl.n. I.C.), asimilează pe români
astfel, că în a treia generaţiune, ei nu-şi mai cunosc propria lor limbă […] Fapt
este că satele ruseşti din districtele româneşti, până astăzi s-au susţinut şi nu s-
au românizat”122.
-“Românii bucovineni, majoritatea lor constau din ruteni renegaţi, care,
ca toţi ienicerii formează majoritatea puterii lor naţionale. Bărboşii farisei
românizatori vânează după oameni ruteni ignoranţi şi zic că ei sunt de lege
moldovenească şi că cei ce ştiu ruseşte, şi româneşte trebuie să înveţe. Aşa au
fabricat ei români în sate rutene au vârât limba română în şcoli ruseşti şi
ameţesc cu ea capetele bieţilor copii, şi aşa izgonesc limba ruteană din comune
curat ruteneşti”123.
Cele două texte sunt suficiente pentru a proba, dacă mai era nevoie
perfidia politicienilor ruteni. Dacă mai amintim că ziarul “Bukowyna” era
subvenţionat de guvernul Bucovinei, mai avem încă o dovadă că politica
panslavistă era o afacere habsburgică.
Jignirilor aduse românilor bucovineni, le răspunde Partidul Naţional
Român din Bucovina, care pentru a nu face o nedreptate rutenilor care se

99
Ioan Cocuz

considerau mai avansaţi în “ale culturii”, decât românii, i-a căutat prin toate
lexicoanele popoarelor civilizate: însă rubricile relative la popoarele mai
înaintate erau deşerte124.
Afirmaţiei stupide a celor de la “Bukowyna”, cum că, rutenizarea
românilor se datoreşte culturii superioare a rutenilor, i se răspunde cu adevărul:
“Nu cultura imaginară a poporului rutean a deznaţionalizat pe românii
bucovineni; pe dânşii i-a nimicit forţa brutală, maşinaţiuni bine chibzuite. Nu
cultura mai progresistă a scursurei Galiţiei, ci administraţia şi domnirea
neomenească a acestei ţări, sub care a gemut Bucovina răstimp de 63 de ani,
acestea au adus potopul minciunii asupra noastră. Dacă vorbă poate fi de o
cultură a poporului bucovinean în decomun, atunci trebuie să constatăm că
poporul român, ca popor băştinaş şi de rasă latină, a avut şi are o cultură
superioară ruteanului, care - un nomad modern – n-a avut căpătâi pe care să-şi
razime capul. Este doar lucru cunoscut că o foarte mare parte a concetăţenilor
noştri ruteni s-a recrutat şi se recrutează din plebea Galiţiei […] Poate aşa un
element să steie pe aceeaşi treaptă culturală ca un popor, ce cultivă sute de ani
pământul ?
Puternicii noştri au făcut din Bucovina un fel de cloaca maxima, prin
care s-a scurs încoace tot ce-i mai rău; însă a pretinde, că scursurile acestea
sunt superioare poporului român, este o aroganţă”125.
Cine vrea să înţeleagă toată ironia şi sarcasmul plin de venin ce rezidă
în afirmaţia obraznică a partidului “rutenilor tineri” când afirmă că asimilează
pe români nu prin dreptul forţei ci prin forţa culturii lor, pe care, cu infatuare, o
consideră superioară culturii româneşti, apelează la cuvintele lui T.V.Ştefanelli:
“Învăţătorii români de pe la cele 14 şcoli româneşti din Bucovina (18 fură
desridicate în mod volnic) fură provocaţi de a trece la catolicism. Cei ce
refuzau trecerea fură destituiţi şi înlocuiţi cu galiţieni care nici o idee n-aveau
de limba română. Dar nu era destul atâta; a venit peste scurt timp, o lovitură şi
mai grozavă: prin un decret din anul 1812, se prefăcură şcolile fundate şi
susţinute din mijloacele fondului religionar gr.or. în şcoli romano-catolice.
Acuma începu slavizarea şcolarilor şi înstrăinarea lor de tot ce era românesc,
într-un mod îngrozitor”126.
În ceea ce îi priveşte pe “rutenii bătrâni”, ei înfiinţează, la 11 iulie
1893, o nouă societate politică “Narodna Rada”, având ca organ de presă,
ziarul cu acelaşi nume. Preşedintele societăţii a fost ales Basil Wolan,
vicepreşedinte – Tyminski, secretar – Bejan, casier – dr.Kaluznieki. Politica
acestei societăţi era deosebită de cea a “rutenilor tineri”, acceptând colaborarea
cu românii.
Politica “cursului nou” inaugurată în Galiţia, de rutenii de aici, este
strămutată pe teritoriul Bucovinei, ştafeta fiind preluată de la ziarul

100
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

“Haliceanin” din Leow de către “Bukowyna” din Cernăuţi. Această translatare


politică s-a făcut din cauza refuzului polonezilor din Galiţia de a satisface
pretenţiile naţionale ale rutenilor în Galiţia, sprijinindu-i însă în Bucovina pe
seama românilor127.
“În timpul din urmă centrul politicii “cursului nou” s-a strămutat din
Galiţia în Bucovina şi poartă de aici război cu ajutorul organelor din Cernăuţi
“Bukowyna”, în favorul “cursului nou”. La ce această permutare? Răspunsul se
află în organul radical “Narodna” nr.10, unde e spus resvedit că “strămutarea
erei noi” în Bucovina s-a făcut în folosul polonilor galiţieni care nevrând
ameliorarea referinţelor naţionale în favorul rutenilor galiţieni, au hotărât să-i
răsplătească pe Novoerişti cu cheltuială străină, cu cheltuiala românilor din
Bucovina”128.
Politica de deznaţionalizare a românilor bucovineni era organizată şi
patronată de autorităţile habsburgice.
Dacă în cazul colonizărilor cu populaţie germană, autorităţile i-au
amplasat pe colonişti pe cele mai bune pământuri ale românilor, în mijlocul
populaţiei româneşti rurale şi urbane, în cazul rutenilor veniţi masiv din Galiţia,
i-au amplasat compact în zonele cu populaţie răzeşească pentru a o ruteniza.
Nu întâmplător, între Prut şi Nistru nu au fost aşezaţi coloniştii
germani.
La prima vedere, pare extrem de curioasă, politica pro ruteană dusă de
habsburgi în Bucovina. Nu numai curioasă dar şi extrem de periculoasă pentru
însăşi existenţa Imperiului Habsburgic.
Politicienii ruteni din Bucovina recunoşteau că ei “lucrează” atât pentru
societăţile secrete ucrainene de la Kiev şi din alte oraşe ale Rusiei meridionale
pentru refacerea Poloniei, dar şi pentru înfiinţarea unui stat ucrainean, poate cu
numele RUTENIA, evident, sub hegemonie austriacă.
Orientarea politicii expansioniste a Rusiei spre Asia, crea premisele
favorabile desprinderii de aceasta a părţilor occidentale ale Poloniei, a
Ucrainei, Podoliei, care urmau să graviteze spre această idee.
Deşi în Galiţia, rutenii şi polonezii erau la “cuţite”, în Bucovina,
situaţia era cu totul alta. Faptul că rutenii erau sprijiniţi de polonezi ar putea fi
interpretat că “rutenii tineri” duc o politică de catolicizare a rutenilor
bucovineni care erau de religie greco-orientală, pentru a se “achita” astfel
pentru serviciile făcute de polonezi.
Se pare că realitatea era cu totul alta: politica “rutenilor tineri” era de
fapt, de a întări biserica ortodoxă din Bucovina, dar în limita intereselor lor,
aceasta constituind o legătură extrem de puternică între rutenii austrieci din
Bucovina şi cei din Ucraina. Pentru ca rutenii din Rusia să aibă simpatii pro
habsburgice, ei trebuiau să fie convinşi că Austria sprijină ortodoxia ruteană, îi

101
Ioan Cocuz

sprijină pe ruteni, atât din punct de vedere naţional cât şi confesional. Cele
două programe “Die Lage” şi cel din mai 1896, sunt axate cu precădere pe
rezolvarea problemelor de natură confesională, dar care aveau un pronunţat
caracter politic.
Chiar faptul că “rutenii tineri” au proclamat oraşul Cernăuţi
“Metropola Ucrainei Bucovinene” vine să confirme punctul nostru de vedere.
Faptul că unii politicieni români considerau că rutenii bucovineni
“lucrează” pentru polonezi este fals, acestea nefiind decât jocuri politice “la
vedere”.
În Bucovina rutenii lucrau pentru propriile interese, împotriva
românilor-băştinaşi ai ţării, şi deci, cei mai de temut prin legitimitatea
drepturilor lor.
Cât priveşte politica rutenilor faţă de germani, aceasta nu putea fi decât
de acceptare, date fiind privilegiile cu care autorităţile austriece i-au “gratulat”.
În această problemă, vom apela iarăşi la aprecierile realiste, de data
aceasta, ale unui diplomat rus: “În Galiţia cheltuim enorm pentru cauza noastră,
dar în Bucovina nu mai trimitem mai mult nici o copeică, căci Austria are o
deosebită gentileţe de a pregăti terenul gratuit"129.
Politica pan germană promovată de contele Taaffe, primul ministru al
Austriei, după anul 1880, s-a materializat în sprijinirea unor popoare din
monarhie care nu aveau legături şi interese vitale cu connaţionalii lor din statele
vecine, şi de a căror sentimente filo austriece nu se îndoiau.
În Galiţia, această politică s-a materializat prin sprijinirea rutenilor
împotriva polonezilor pentru că polonezii se regăseau în număr mare în Rusia,
dar şi pentru că habsburgii doreau să se folosească de ruteni, împotriva ruşilor
din teritoriul naţional.
În acelaşi timp Austria sprijinea pe rutenii din Ucraina pentru a crea un
curent general care să conducă în final la formarea unui stat ucrainean sub
suzeranitatea Coroanei de Habsburg.
În Bucovina, habsburgii îşi doreau cu ardoare un grup etnic rutean
puternic, pentru a contracara atât pe români, băştinaşii ţării şi a-i împiedica să
graviteze spre Regatul român, dar şi pentru a se opune politicii ucrainene dusă
de Imperiul Ţarist, şi a-i determina pe ucrainenii din Rusia să se orienteze spre
Austria.
Falsificarea recensămintelor era una dintre teribilele arme ale
habsburgilor în realizarea planurilor lor. Astfel, din anul 1880, naţionalitatea
cetăţeanului se stabilea după limba de conversaţie (Umgangsprache).
Această lege a avut pentru români urmări dramatice.
Dacă la recensământul din 1870, în Bucovina erau 221.726 de români,
în urma recensământului din 1880, numărul acestora a scăzut la 190.005, deci

102
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

cu 31.721. Românii, nu numai că nu au înregistrat sporul natural normal, dar au


suferit pierderi absolut nenormale, numărul lor scăzând semnificativ. Unde au
dispărut aceşti români ? Cum unde ! Au fost recenzaţi ca …ruteni.
Nu numai românii au fost defavorizaţi la acest recensământ, ci şi evreii
care în anul 1880 au fost recenzaţi ca germani (168.851 germani, dintre care
102.919 erau evrei).
Rutenii şi-au sporit numărul nu numai cu cei 31.721 de români, dar şi
cu cei 3.232 de lipoveni recenzaţi ca ruteni.
Protejarea intereselor austriece în Bucovina, împotriva românilor
cărora le furaseră din teritoriul naţional, nu datează din 1880. Legea Taaffe nu
era decât o verigă din lanţul de fier cu care Austria sugruma Bucovina.
Întreaga politică habsburgică de-a lungul perioadei 1774-1918 a vizat
conservarea intereselor austriece într-un teritoriu care nu le aparţinea.
Însuşi rutenismul este o creaţie artificială a habsburgilor.
Dacă urmărim, de la nordul la sudul Bucovinei, aria de colonizare a
rutenilor, observăm că aceasta formează o zonă, un cordon de protecţie de-a
lungul graniţei cu Moldova, apoi cu Principatele Unite, şi în fine cu Regatul
României, cordon ce urmărea, fără putinţă de tăgadă, separarea populaţiei
româneşti din Bucovina de românii din regatul liber. Acest “cordon de
protecţie” se prelungea spre nord în Galiţia, trecând prin mijlocul populaţiei
poloneze, şi avea acelaşi obiectiv, numai datele problemei erau modificate.
De aici, lupta îndârjită între români şi populaţiile colonizate, care le
inundaseră teritoriul.
Armonie etnică ? Nici vorbă. O luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru
supravieţuire naţională.
SLAVIZAREA şi CATOLICIZAREA Bucovinei erau în mâna
Austriei, două arme cumplite, prima pentru a anihila orice tendinţă a românilor
de a se apropia de România, a doua, pentru a scoate ortodoxismul de sub
influenţa Rusiei.
“Limba de conversaţie” nu era altceva decât un paravan pentru a
ascunde “conglomeratul naţional” care era Imperiul Habsburgic, o diversiune
ce urmărea să îndepărteze popoarele supuse de la problemele lor naţionale.
“Limba de conversaţie” şi lipsa de scrupule a autorităţilor austriece, au
făcut ca recensământul din 31 decembrie 1910, să falsifice grosolan realitatea
din teren astfel că au fost recenzaţi 305.101 ruteni şi numai 273.254 de români.
După calculele făcute de I.E.Torouţiu în baza recensământului din
1910, date coroborate cu situaţia de pe teren, după cercetările făcute în
cercurile româneşti de oameni de presă, rezultatul real trebuia să fie următorul:
români – 313.254, ruteni – 263.013130.

103
Ioan Cocuz

Referindu-se la recensământul din 1910, profesorul dr.Raimund Kaindl


afirma: “Aşadar, aceste numărări nu prezintă o valoare ştiinţifică […]
Cercetarea obişnuită astăzi, după limba de conversaţie, nu ne oferă, durere, un
tablou deplin corect asupra alcătuirii poporaţiei din Bucovina”131.
În anul 1934, Ion Nistor, în a sa Problema ucraineană în lumina
istoriei afirma adevăruri istorice care au aceeaşi valoare excepţională şi la
începutul mileniului III: “pretenţiile ucrainene asupra Moldovei sau părţi din
acest pământ românesc, nu au la temelia lor nici un act istoric. Nici diploma
bârlădeană, a cărei neautenticitate a fost dovedită, nici lista cu cetăţile
paristrice, nici cele două documente citate şi fals interpretate de Korduba nu
aduc nimic serios în sprijinul acestor afirmaţii. Prin urmare, ucrainenii nu pot
invoca drepturi istorice pentru revendicările lor teritoriale în Maramureş,
Bucovina şi Basarabia. Graniţa străveche între români şi ucraineni a fost
întotdeauna Nistru”.
La 1703, palatinul Brazlaviei, Martin Chometowski spunea: “Inter nos
et Valachian ispre deus flumine Tyras dislimitavit”132.
Articolul lui Valeriu Branişte publicat în ziarul “Patria” sub titlul
“Ucrainomanii şi baronul Bourguignon” este o strălucită relatare a politicii
ucrainene în Bucovina.
“Foaia rutenilor tineri dedică articolul de fond din 8/20 iulie nr.80, sub
titlul “Fariseilor ruseşti, valachilor şi rutenilor conservativi”. Atât românii cât
şi rutenii bătrâni sunt batjocoriţi după metodul unei babe care nu mai posedă
nici o ruşine în faţă şi care spre a face vorbă multă şi nerunşinoasă, trage mai
multe fluşti, până îşi pierde şi puţina logică, ce poate fi proprie unei babe. O
atare babă a scris articolul amintit. Mai de aproape nu mă voi ocupa de
cuprinsul lui, ci numai voiesc încă a aduce babei neruşinoase care a scris
articolul respectiv, unele momente în memorie.
A face istoria Bucovinei după metodul d-lui Stocki, este foarte
neistoric. Dacă a succes d-lui Stocki a face o gramatică ruteană cu ajutorul unui
neamţ, al d-lui prof.Gartner, care e profesor la universitate pentru limbile
romane (italiană, spaniolă, şel), fără a avea auditori şi care după, care gramatica
limba ruteană nu posede mai puţin de poate 32 de declamaţiuni – a face istoria
Bucovinei i-ar succede poate tot aşa de bine. A schimonosi faptele istorice, a
face deducţiuni greşite după bunul plac – aceasta nu e virtutea unui istoric.
Istoricii care scriu pentru foloase materiale, sau cu pătimire, sau
conduşi de idei fixe, strică hârtia.
D-l Stocki voieşte să demonstreze că Bucovina n-a fost nici când
românească, că turcii, polonii şi grecii au fost stăpânii ei, că românii
românizează, că românii sunt renegaţi. Spre a şti, care poporaţiune a fost şi

104
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

trebuie să fie băştinaşă în Bucovina a şti tot ţăranul neînveninat de “Hayka” d-


lui Stocki et cons.
Bucovina a fost românească înainte de anexare la Austria şi
poporaţiunea bucovineană nu a putut să-şi piardă caracterul etnic prin anexare.
Limba română a fost şi după anexare singura stăpânitoare în biserică şi şcoală.
Acesta e fapt istoric.
După un secol de ani, jumătate din poporaţiune nu mai aparţine naţiunii
române.
Ce înseamnă această împrejurare? Poate că românii romanizează? Au a
uitat cinstita “Bukowyna”, când spuse înainte de vreo doi ani că ucrainţilor le
succede aşa de bine planul lor de rutenizare, că în al treilea neam, românii nu-şi
mai cunosc originea. Pe timpul acela însă, “Bukowyna” obţinea de la guvernul
local 14.000 florini, apărea zilnic şi în acea dispoziţie făcu mărturisirea
amintită, că ea rusifică teribil. Aceasta corespunde adevărului. Multe sate,
odinioară curat româneşti, astăzi se gerează ca ruseşti. Contactul cu nătângii
velniceri galiţieni, lemnarii, cerşetorii, contactul cu amploaiaţii recrutaţi din
Galiţia au constrâns poporul român de a învăţa ruseşte. Şi pe românul care
vorbeşte ruseşte, îl numără baba de “Bukowyna” la ruşi.
Această babă mai pretinde că preoţii de naştere români, care ocupă
parohii – anume în părţile ruseşti – să se gereze de ruşi şi să crească familia lor
ruseşte.
Oare are baba aceasta de “Bukowyna” pic de ruşine ? Are ea logică ?
Toate aceste lucruri îi sunt mărimi necunoscute.
Înainte de un an, au fost rutenii tineri cumpeniţi cu bani (14.000 fl) şi
gogoliţi pe toate terenele de guvernul local – astăzi nu primesc 14.000 fl, dar
sunt totuşi sprijiniţi foarte de guvernul local.
D-l Omelian Popowicz terorizează grozav în învăţătorime; fiecare
învăţător a necesitat de a ţine “Bukowyna”; guvernul ştie şi tace. Ba, orice
denunţare la adresa românilor, guvernul o bagă în seamă. Inspectorii români
trebuie să fie internaţionali, pe când Omelian Popowicz are dreptul de a fi
şovinist naţional. Ce înseamnă această cinstită “Bukowyna” dacă te mai simţi a
fi cinstită sau dacă ai fost cândva ? A face agitaţie, a corupe poporul
moralmente e scopul principal al “Bukowynei”. Rodul sămânţii ce o seamănă
această foaie, va fi cel al “Praţei”, ce a apus deja.
La adresa preoţilor români scrie “Bukowyna” murdării de tot soiul – şi
cu aceste murdării îndoapă ea poporul, aţâţându-l la neascultare faţă de sfatul
preoţilor săi. Ea nu cere ca preoţii să fie modele pentru popor, ci ea pretinde ca
preoţii să se facă ruşi.
Dar, în fine, pe cine reprezintă “Bukowyna” ? Pe care popor ? Pe cel
pravoslavnic, pe lemnari, torbari şi hargaţii de pe la velniţe.

105
Ioan Cocuz

Iată, “Bukowyna”, babă fără ruşine, poporul pentru care trebuie să


lucre. Pentru acest popor să facă stăpânul d-tale d-l Stocki, istorie: istoria
lemnarilor, cerşetorilor, hargaţilor de pe la velniţe, să se publice în
“Bukowyna”.
Istoria românilor o vor face istorici iubitori de fapte adevărate – şi nu
şoviniştii naţionali. Istorici ca Kaindl şi Stocki, sunt ei în faptă “istorici” ?!
“Bukowyna” zice că românii şi rutenii conservativi sunt “perechinicel”.
Întrucât sunt bătrânii ruteni renegaţi, cel […] au răspuns deja şi vor răspunde ei
înşişi cât însă atinge constatarea aceasta pe români, observăm că românii nu
posed nimic din neamul pe care-l reprezintă “Bukowyna”.
Românii sunt din neamul nobil.
Mult nu ne vom ocupa de baba de “Bukowyna” nici pe viitor căci unei
babe, care a pierdut ruşinea, cu cât mai multă atenţie îi dai, cu atât de mai cu
minte se crede şi bârfele curg, până nu pică la pământ de boală alcoolică.
Dar d-nul baron Bourguignon să facă odată dreptate şi să nu
sprijinească nişte oameni care seamănă vrajbă între popoare, pentru că nimic nu
e sfânt. Au poate îi place d-lui Bourguignon tulburările ce au loc în Galiţia ?
Până când va suferi d-l baron Bourguignon ca Stocki, Pihuleak să atace
biserica, să submineze disciplina în popor ? Până când va suferi şi gogoli d-l
baron Bourguignon pe d-l Omelian Popowicz, ca el ca inspector să facă politică
naţională între învăţătorime ?
Până când vor dura aceste stări, până atunci trăim în convingerea că
guvernul e duşmanul nostru, al poporului român, şi de confesiunea gr.orientală
şi că el (guvernul) foloseşte pe rutenii tineri ca unealtă contra noastră. A face
din români – ruteni şi din rutenii gr.or. – ruteni greco-catolici se pare a fi
deviza de care se ţine guvernul. Iezuiţii joacă rolul lor. Din ruteni a face poloni
e lucru uşor, dacă greco catolicii se fac odată romano-catolici. Atunci: Vivat
Polonia şi o Bucovina”133.

106
1
Ion I.Nistor – Problema ucraineană în lumina istoriei, Editura Septentrion, Editura Agora, Rădăuţi, 1997, p.72.
2
Ibidem, p.73.
3
Ibidem, p.74.
4
Ştefan Purici – Hotarele meridionale ale Haliciului în Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Editura
Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, p.194.
5
Ibidem, p.192.
6
Ion I.Nistor – Op.cit., p.54.
7
Ibidem, p.63-64.
8
Ibidem,
9
Ştefan Gorovei – Întemeierea Moldovei – Probleme controversate, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1997,
p.20.
1 0
Dan Gh.Teodor – Contribuţiile cercetărilor arheologice la cunoaşterea istoriei, spaţiului carpato-nistrean în
sec.II-XIV, în Spaţiul nord est carpatic în mileniul întunecat, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1997, p.220-
221.
1 1
Ibidem.
1 2
Ibidem, p.223.
1 3
Ibidem, p.224-225.
1 4
Ibidem, p.225.
1 5
Gheorghe Postică – Unele consideraţii privind interpretarea etnică a monumentelor arheologice medievale
timpurii din nordul Bucovinei, în Spaţiul nord est carpatic în mileniul întunecat, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”,
Iaşi, 1997, p.118.
1 6
Dan Gh.Teodor – Op.cit., p.225.
1 7
Ibidem, p.226.
1 8
Ibidem, p.227.
1 9
Ştefan Olteanu – Structuri teritorial-politice româneşti în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele VIII-XI, în
“Revista de istorie”, 2/32, 1979, p.307.
2 0
Ştefan S.Gorovei – Op.cit., p.37-40.
2 1
Ibidem, p.41.
2 2
Costăchescu – Documente înainte de Ştefan II, vol.I (1374-1447), Editura “Viaţa Românească”, Iaşi, 1931, p.614.
2 3
Ibidem, p.629.
2 4
Renate Möhelnkamp – Contribuţii, Iaşi, 969, apud Ştefan S.Gorovei, Op.cit., p.42.
2 5
Dan Gh.Teodor – Op.cit., p.228.
2 6
A.D.Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, vol.I, p.222, apud
Ştefan S.Gorovei, Op.cit., p.46.
2 7
Aurel.V.Sava – Documente putnene, I, Focşani, 1929, p.188.
2 8
Ştefan S.Gorovei – Op.cit., p.66.
2 9
N. Iorga – Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1966, p. 18.
3 0
V.A.Urechia – Codex Bandinus în Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, p.64-65, apund Ştefan
S.Gorovei, Op.cit., p.51.
3 1
Grigore Ureche – Letopiseţul Ţării Moldovei – ediţie îngrijită studiu introductiv indexat şi glosar de
P.P.Panaitescu, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, p.65.
3 2
Ibidem, p.94.
3 3
Ibidem, p.99.
3 4
Paul Mihail – Alte acte româneşti de la Constantinopol (IV), în “Anuarul Institutului de Istorie “A.D.Xenopol”,
Iaşi, XII, 1975, p.252 ap. Ştefan S.Gorovei, Op.cit., p.54.
3 5
Teodor Balan – Documente bucovinene, vol.III (1573-1720), Editura consiliului eparhial al Mitropoliei, Tiparul
“Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1937, p.100.
3 6
Gheorghe Ungureanu – Un document inedit de la Alexandru cel Bun, în RA, 2/X, 1967, p.343.
3 7
DIR, 4/XVII, nr.19, p.14, apud Ştefan S.Gorovei, Op.cit., p.57.
3 8
C.Turcu – Mănăstirea lui Iancu Costin de la Hotin pustiită de răscoale, Iaşi, 1941, p.12.
3 9
Aurel.V.Sava – Op.cit., p.186., apud Ştefan S.Gorovei, Op.cit., p.65.
4 0
Arkadi Jukovski – Istoria Bucovinei, partea I, până la 1774.
4 1
Adrian Şeiciuc – Problema ucraineană în Bucovina Sudică, punctul nostru de vedere, Editura Mustang, Bucureşti,
2001, p.125.
4 2
Victor Spinei – Moldova în secolele XI-XIV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.64.
4 3
Aurel V.Sava – Op.cit., p.187-188.
4 4
Ion I.Nistor – Românii şi rutenii în Bucovina – studiu istoric şi statistic, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti,
1915, p.91.
4 5
Ibidem, p.14-25.
4 6
Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, (traducere după originalul
latin de Gh.Guţu), Notă asupra ediţiei de D.M.Pippidi, p.132.
4 7
I.Nistor – Op.cit., p.25.
4 8
U.M.Florin – Vechimea ucrainenilor în România, în “Moldova Nouă”, Iaşi, 1939, p.5.
4 9
Nicolae Iorga – Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, Bucureşti, vol.VI, p.286.
5 0
Veniamin Ciobanu – Relaţiile politice româno-polone între 1699 şi 1848, Bucureşti, 1980, p.115-127.
5 1
Ibidem, p.300.
5 2
Ion Nistor – Istoria Bucovinei, ediţie şi studiu biobibliografic de Ştefan Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991, p.21.
5 3
Nicolae Iorga – Op.cit., p.239.
5 4
Ion Nistor – Op.cit., p.50.
5 5
Codrescu – Uricarul, I, ediţiunea a II-a, Tiparul “Buciumului Român”, Iaşi, 1871, p.193, apud I.Nistor, Op.cit.,
p.48.
5 6
Nicolae Iorga – Op.cit., p.300.
5 7
Ioseph Rohrer – Bemerkungen auf einer Reise von der türkischen Gränze über die Bukowina, durch Ost und
Westgalizien, Wien, 1804.
5 8
George Bogdan Duică – Bucovina – Notiţe politice asupra situaţiei, Institut tipografic T.Liviu Albini, Sibiu, 1895,
p.125.
5 9
Joseph Röhrer – Op.cit., p.79.
6 0
Joahann Polek – Topograpische Beschreibung der Bukowina mit militarischen Ammerkungen von major Friedrich
von Mieg, “Jahrbuch des Bukowiner Landes museums”, Czernowitz, nr.5/1897, p.11-12, apud Mihai Ştefan Ceauşu
– Bucovina Habsburgică de la anexare la Congresul de la Viena, Fundaţia Academică “A.D.Xenopol”, Iaşi, 1998,
p.68.
6 1
Ioan Budai Deleanu – Scurte observaţii asupra Bucovinei, al.8, p.379, al 10, p.389, al 22, p.389, în Bucovina în
primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998.
6 2
A.Ficker – Hundert Jahre (1775-1875), p.406.
6 3
N.Cotlarciuc – Acte şi documente moldoveneşti din Bucovina, p.55.
6 4
Ibidem.
6 5
Vintilă Mihăilescu – Infiltraţia ruteană în nordul Moldovei, în “Buletinul Societăţii Regale de Geografie”, Tomul
XLII-1923, p.71-72.
6 6
Ibidem, p.75.
6 7
Ibidem, p.72.
6 8
Ibidem.
6 9
Ibidem, p.73-74.
7 0
Rutenizarea Bucovinei – p.9-10; George Bogdan Duică, Op.cit., p.133.
7 1
I.E.Torouţiu – Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Biblioteca Bucovina, Bucureşti, 1916, p.33.
7 2
Vintilă Mihăilescu – Op.cit., p.76.
7 3
Ibidem, p.76-77.
7 4
Istoria şcoalelor poporale române din Bucovina, în “Deşteptarea”, anul I, nr.13/1-13 iulie 1893.
7 5
Ibidem.
7 6
Ibidem.
7 7
Ibidem.
7 8
Ibidem, nr.14/15-22 iulie 1893.
7 9
Ibidem, nr.4/15-27 februarie 1893.
8 0
Rutenizarea Bucovinei; George Bogdan Duică, Op.cit., p.84.
8 1
Ibidem.
8 2
Ibidem, p.87-88.
8 3
Ibidem.
8 4
“Bukowyna”, Cernăuţi, nr.116/1897.
8 5
“Deşteptarea”, Cernăuţi, din 25 iulie 1903.
8 6
Răzeşii noştri din Cuciur Mic, în “Deşteptarea”, anul IV, nr.1/1-13 iunie 1896.
8 7
C.Morariu – Istoricul şcolii greco-orientale din Cernăuţi, Cernăuţi, 1889, p.6.
8 8
Rutenizarea Bucovinei; George Bogdan Duică, Op.cit., p.317.
8 9
Ibidem, p.316-318; Preotul Dimitrie Ţopa – Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Casei
Şcoalelor, 1928.
9 0
I.Nistor – Op.cit., p.54.
9 1
Preotul Dimitrie Ţopa – Op.cit., p.19-20.
9 2
Ibidem, p.8.
9 3
Ibidem, p.26-28.
9 4
Ibidem, p.28.
9 5
Ibidem, p.2.
9 6
Ibidem, p.29-30.
9 7
Ibidem.
9 8
“Timpul”, Cernăuţi, din 21 noiembrie 1900.
9 9
Ibidem.
1 00
I.E Torouţiu – Op.cit., p.45.
1 01
Slavizarea forţată a Bucovinei, II, în “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, anul VI, nr.51/27 iunie-9 iulie 1896.
1 02
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.22/18-30 martie 1893.
1 03
Slavizarea forţată a Bucovinei, II, în “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an VI, nr.51/27 iunie-9 iulie 1896.
1 04
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.45/3-15 octombrie 1891.
1 05
Ibidem.
1 06
Rutenii din Bucovina şi pretinşii lor conducători, în “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an II, nr.76/24 septembrie-6
octombrie 1892.
1 07
Ibidem.
1 08
Ibidem, an I, nr.45/3-15 octombrie 1891.
1 09
Ibidem.
1 10
Silvester Daskiewicz – Die Lage der gr.or Ruthenen in der Bukowinaer Erzdiöceze, 1891, p.157-160 şi “Gazeta
Bucovinei”, Cernăuţi, an VI, nr.41/23 mai-6 iunie 1896.
1 11
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an VI, nr.41/23 mai-6 iunie 1856.
1 12
Ibidem, an VI, nr.22/1894 şi George Bogdan Duică, Op.cit., p.165-166.
1 13
“Deşteptarea”, Cernăuţi, an XI, nr.19/6-19 martie 1903.
1 14
Ibidem, nr.26/30 martie-12 aprilie 1903.
1 15
Memoriul Românilor greco-orientali privitor la chestia bisericească din Bucovina în Dr. Ion Nistor – Istoria
bisericii din Bucovina.
1 16
Ibidem, p.279,281.
1 17
“Deşteptarea”, Cernăuţi, nr.26/30 martie-12 aprilie 1903.
1 18
Memoriul Românilor greco-orientali privitor la chestia bisericească din Bucovina în Dr. Ion Nistor op.cit.
1 19
“Deşteptarea”, Cernăuţi, nr.26/30 martie-12 aprilie 1903.
1 20
Ibidem, nr.19/6-19 martie 1903.
1 21
Guvernul Bucovinei şi Românii, III, în “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr.45/3-15 octombrie 1891.
1 22
“Bukowyna”, Cernăuţi, nr.116/iunie 1896.
1 23
Ibidem, nr.249/10-22 noiembrie 1896.
1 24
Slavizarea forţată a Bucovinei, în “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an VI, nr.50/23 iunie-5 iulie 1896.
1 25
Ibidem.
1 26
T.V.Ştefanelli – Einige statistische und historische Daten aus der Bukowina, Deutsch von Stefan Popescu in
„Czernowitz. Wochenblatt” - 1881.
1 27
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an V, nr.46/11-23 iunie 1895.
1 28
Ibidem.
1 29
“Patria”, Cernăuţi, an V, nr.42/21 iunie 1900.
1 30
I.E.Torouţiu – Op.cit., p.111-113.
1 31
August Heft – Die etnografische Zuzamensetz der Bevolkerung der Bukowina von Prof. dr. Raimund Friedrich
Kaindl, Czernowitz-Wien.
1 32
E.Hurmuzachi – Documente, supliment II, vol.III, p.293.
1 33
“Patria”, Cernăuţi, an I, nr.155/19-31 iulie 1898.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

POLONEZII

În anul 1775, în Bucovina existau conform recensământului Rimski-


Korsakov, 450 de polonezi, adică 0,54% din populaţie.
Ca element politic, polonezii şi-au făcut cunoscută prezenţa în
Bucovina după înlocuirea administraţiei militare şi încorporarea provinciei în
anul 1786, la Galiţia.
Ideea înglobării administrativ-politice a Bucovinei la Galiţia nu a
apărut spontan, ea a fost, se pare, premeditată, cu mult timp înainte, de vreme
ce, într-un memoriu al boierului Balş, din 13 noiembrie 1780, se vorbeşte de
teama boierimii moldovene din Bucovina faţă de o eventuală alipire a
Bucovinei la Galiţia: “în cazul când Bucovina ar fi împărţită între diferite
jurisdicţii cum ar fi încorporată Galiţiei sau Ludomeriei, aceştia ar putea deveni
oarecum reţinuţi”1.
H.I.Bidermann susţine că ideea anexării Bucovinei la Galiţia vine de la
nobilimea galiţiană: “din Galiţia se agitase viu pentru anexare”2.
Aceeaşi idee răzbate şi din Comentariul la Petiţia Ţării din 1848, făcut
în broşura “Zur Begrudűng der Bukowinaer Landes Petition”, în care se arată
că “staturile bucovinene nu au mers niciodată la dietele galiţiene de până
acum”3.
Deputatul galiţian Ziemialkowsky declara, cu tupeu, în anul 1848, în
Camera Deputaţilor a Parlamentului Imperial de la Viena: “Bucovina cu fondul
ei religios de 700.000 de florini şi cu alte lucruri ar fi pentru poloni o bucăţică
foarte ademenitoare”4.
Devenind district al Galiţiei, Bucovina a reprezentat un debuşeu pentru
populaţia neocupată economic, nefolositoare, din această provincie. “Noi din
capul locului ne-am ferit a ne ocupa cu polonii din Bucovina. Contingentul
acesta îl dau funcţionarii, vreo câţiva meseriaşi şi droaia de lucrători şi
servitori, care fugiţi de mizeria ce bântuie în Galiţia, s-au aşezat şi adăpostit în
frumoasa şi odinioară bogata Bucovină. Ei nu au nici o bază în această ţară, nu
au popor agricultor şi nici nu sunt recunoscuţi de naţionalitate cu limba sa
proprie, bunăoară ca Românii, Rutenii şi Germanii ale căror limbi se iau oficial
în considerare ca limbi ale ţării”5.
Imensul puhoi al slavilor veniţi din Galiţia ca lucrători la pădure, la
fabricile şi fierăstraiele de cherestea, la căile ferate, ca funcţionari, iar mai
târziu ca lucrători la fabricile de zahăr, avea misiunea de a face să dispară
populaţia băştinaşă românească: “Ţăranul român, în de regulă, nu este primit ca
lucrător la scoaterea lemnului fiindcă antreprenorii îşi comandă sute şi mii de

111
Ioan Cocuz

lucrători străini, de obicei mazuri galiţieni. De aceştia sunt pline pădurile şi


plaiurile Bucovinei. Ei vin, cârduri, cu ferestre în spate şi rămân aici în ţară
(subl.n.I.C.), vară şi iarnă, când în pădure la lucru, când în crâşmă la băut, când
la poduri şi pe lângă biserici la cerşit [...]. De răul lor, românii nu încap nicăieri
la lucru”6.
Funcţiile publice în administraţie, în justiţie, avocatură, notariat, erau
ocupate prin numiri de la Lemberg. Este evident că polonezii galiţieni şi-au
făcut intrarea în Bucovina ca element de stăpânire al autorităţii de stat7.
Galiţia ea însăşi anexată la Imperiul Habsburgic, subordona la rândul
său, din punct de vedere administrativ, Bucovina, o altă provincie anexată cu
forţa la Austria.
La început această situaţie îşi găsea, poate, justificarea, prin faptul că
noului teritoriu anexat îi era necesară o perioadă de tranziţie, pentru a se putea
acomoda şi apoi integra în sistemul administrativ, politic, economic, juridic
austriac. Din acest punct de vedere funcţionarul străin se impunea de la sine, nu
ca fiind superior funcţionarului băştinaş, ci pentru că din punct de vedere tehnic
aducea ceea ce acesta trebuia să înveţe pentru a se putea integra noului sistem.
Şi părea cu totul inofensiv pentru viaţa politică a Bucovinei, faptul că
funcţionarul venea din Galiţia, iar Bucovina devenise district galiţian. Aşa
părea atunci, pentru că funcţionarul galiţian nu trecea drept polonez, ci era
considerat funcţionar austriac7bis: “noi putem încredinţa pe polonii noştri, că
vom păstra şi faţă cu ei o atitudine binevoitoare câtă vreme vor respecta
ospitalitatea noastră şi nu vor încerca să deie altora mână de ajutor pentru
zădărnicirea aspiraţiunilor naţionale ale poporaţiunii autohtone din Bucovina”8.
Intraţi în Bucovina ca funcţionari austrieci, galiţienii îşi arată rapid
adevărata faţă. Limba polonă era ca şi limba română, limbă oficială iar atunci
când cetăţeanul bucovinean, fie el român, rutean, german, se adresa
funcţionarului, trebuia să vorbească în limba polonă.
Polonezii galiţieni au transformat perioada de tranziţie într-o stare
definitivă. Aceasta nu putea să dureze mult9.
Separarea Bucovinei de Galiţia devenise o necesitate imperioasă,
absolut întemeiată istoric.
Revoluţia de la 1848 a creat premisele obţinerii autonomiei Bucovinei,
autonomie pe care autorităţile habsburgice o concepeau în contextul interesului
general german austriac, de penetrare spre estul şi sud-estul Europei.
Semnificative au fost, în acest sens, discuţiile care au avut loc în
Comisia pentru redactarea constituţiei, din Parlamentul imperial de la
Kremsier. Trei deputaţi germani, Fischhof, Lasser şi Brestel se pronunţau ferm
pentru separarea Bucovinei de Galiţia. Astfel Fischhof susţinea că: “Bucovina-i
un punct de cristalisaţiune, la care se va alătura, la timpul său, Valahia şi

112
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

anume, cu atât mai curând, cu cât, ea şi Moldova o va putea invidia”10. Brestel


spunea acelaşi lucru, cu alte cuvinte “despărţirea ei are şi importanţă politică
căci ea devine un punct de atracţiune pentru Moldova şi Valahia”11.
Deci, imperialii vedeau în Bucovina o “momeală” pentru Moldova şi
Muntenia, sperând, ca în acest fel, politica austriacă ce urmărea controlul sud-
estului european şi gurilor Dunării, se va realiza prin atragerea în sfera ei de
influenţă, sau poate chiar să înglobeze, cele două state româneşti.
Un alt deputat german, Rieger, se temea de întărirea Bucovinei,
gândindu-se că aceasta poate fi pierdută pentru Coroană, prin atragerea de către
Moldova şi Valahia: “Trebuie ca rutenii să fie recunoscuţi ca naţionalitate şi să
fie ocrotiţi şi (subl.n. I.C.) în Bucovina, ceea ce se va face mai bine dacă-i
lăsăm să rămână uniţi cu Galiţia, decât dacă-i dăm Bucovinei independenţă,
unde-i lăsăm pradă unei gospodării turceşti şi aşa îi putem pierde către
Moldova şi Valahia care poate că odată sunt destinate pentru o secundagenitură
rusească”12.
Deputatul german Kautschitsch, neavând încredere în ruteni pe care îi
bănuia de rusofilism, se pronunţa pentru despărţirea de Galiţia, arătând că:
“Austria trebuie să-şi arunce privirile mai ales asupra teritoriului danubian şi să
caute a ocroti Moldova şi Valahia, ce se poate mai bine face prin această
separare şi printr-o dietă în Cernăuţi”13.
Constituţia imperială de la 4 martie 1849, prevedea ca Bucovina să
devină ducat, iar la 29 septembrie 1850, a fost promulgată Constituţia noului
ducat şi Legea privind alegerile pentru dieta Bucovinei.
După ce, în anul 1853, Bucovina fusese despărţită formal de Galiţia, în
august 1859, a fost iarăşi subordonată administraţiei galiţiene, motivându-se
acest act, prin dificultăţile financiare prin care trecea imperiul.
Adevărul era că nobilimea poloneză, râvnea la bogăţiile Bucovinei, iar
propunerea de revenire a Bucovinei la Galiţia a aparţinut contelui
Goluchowski.
Abia în anul 1861, după încă o “repriză” de administraţie galiţiană,
Bucovina devine Ducat al Coroanei de Habsburg, cu instituţiile aferente.
Cu toate acestea, Bucovina rămânea dependentă de Galiţia prin Curtea
de Apel, Curtea Superioară Financiară, Administraţia Căilor Ferate şi ierarhia
catolică, aceste instituţii având sediul la Lemberg.
Deputatul Smolka face în dieta Galiţiei, în anul 1867, o propunere de
federalizare a Austriei, în patru mari grupe, dintre care una, să fie formată din
regatul Galiţiei şi Lodomeriei cu marele ducat al Krakowiei şi cu BUCOVINA.
Acest Smolka susţine fără nici un temei, că Bucovina a aparţinut din vechime
Poloniei, ba chiar şi Valahia, o perioadă de timp: “Eu cunosc istoria Bucovinei,
precum şi titlul anexării şi cauzele pentru care Bucovina a aparţinut mai demult

113
Ioan Cocuz

Poloniei, ca şi Valahia o vreme scurtă şi abia înainte cu 80 de ani a fost unită cu


Galiţia şi mai ştiu şi pentru ce ea a fost iarăşi despărţită de Galiţia”14.
Vrând să dovedească cât de bine i-a fost Bucovinei la Galiţia, deputatul
Smolka aduce drept argument scrisoarea de mulţumire adresată lui, ca
reprezentant al Galiţiei, de episcopul Hacman. Lucrurile sunt, deci, cât se poate
de clare.
Reacţia a venit prompt, din partea lui Eudoxiu Hurmuzachi: “Deşi are
Bucovina dieta sa proprie autonomă, deşi s-au lărgit acesteia acum, prin
constituţiune, cercul de activitate, totuşi am fi dorit foarte mult a o vedea
investită cu prerogative potrivite cu o autonomie mai întinsă a ţării, cu toate că
suntem departe de a dori pentru Bucovina, federalismul, care ar fi moartea
independenţei noastre provinciale căci îndată am fi anexaţi”15.
George Bogdan-Duică face o binevenită remarcă prin care explică
poziţia pro “centralistă” a lui Eudoxiu Hurmuzachi: “Aici am desvelit originea
patriotică-politică a centralismului austriac-german a lui Eudoxiu
Hurmuzachi”16.
Documentele vremii ne ajută să ajungem la concluzia că bucovinenii,
cu greu, reuşeau să ocupe funcţii în administraţie, în celelalte instituţii cu care
fusese dotat Ducatul, odată cu obţinerea autonomiei.
Limba polonă încetează să mai fie limbă oficială în Bucovina,
rămânând doar, limbă de conversaţie.
Totuşi, pe unele paliere ale societăţii, schimbarea era doar formală.
Curtea de Apel din Lemberg numea pentru Bucovina funcţionarii superiori de
justiţie, acorda posturi de notari, admitea pe noii avocaţi.
Din punct de vedere financiar, Galiţia trata Bucovina ca pe o sucursală,
cu tot ce derivă din această situaţie, inclusiv corupţia: “E deci învederat că
corupţiunea e importată în ţară de către străini care nu au durere pentru ea, care
nu o consideră drept o patrie adevărată, ci de o oaie bună de tuns sau de o mină
bună de exploatat”17.
Gravele fraude financiare şi de la vămile din Bucovina a făcut ca
ministrul de finanţe austriac să-l întrebe pe un deputat polonez din dieta
Bucovinei: “Ei ce istorii fac compatrioţii D-Tale?” Deputatul răspunse:
“Excelenţă, vă greşiţi, ăştia nu sunt compatrioţii mei, ci funcţionarii trimişi de
ministerul D-Tale în Bucovina”18.
Centrul ierarhic clerical catolic din Lemberg îşi trimitea în Bucovina,
liota de slujitori fideli galiţianismului polonez.
Autonomia Bucovinei era subminată şi de faptul că Administraţia
Căilor Ferate era subordonată Galiţiei.

114
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Dar chiar în administraţia politică, schimbarea nu era de fond. Se


instalase aici un sistem de “ocrotire” al polonezilor, cu efecte negative, care se
resimţeau în departamentul instrucţiei, al lucrărilor publice, al domeniilor etc.
Aflaţi în diferite funcţii galiţienii întindeau mâna celor de acasă,
aducându-i în Bucovina, oferindu-le funcţii. Aceştia, la rândul lor, procedau la
fel cu alţi polonezi din Galiţia19.
În felul acesta, polonezii îşi păstrau aproape intacte poziţiile.
Şi, în timp ce partidele politice se încăierau pentru cine ştie ce postuleţ,
problemele vitale pentru provincie atingeau cote dramatice, zeci de tineri, în
special români, cu studii şi solide cunoştiinţe, erau obligaţi să-şi caute posturi
în afara Bucovinei, pentru că în justiţie, căi ferate, notariat, avocatură, în alte
sectoare de activitate se loveau şi de polonezii veniţi din Galiţia. Iată una din
faţetele cele mai periculoase ale polonismului bucovinean20.
Autorităţile habsburgice au sprijinit permanent expansiunea rutenilor şi
polonezilor din Galiţia în Bucovina, acordându-le cu multă uşurinţă posturi de
funcţionari ai statului în justiţie, administraţie, finanţe, căi ferate, poştă şi
telegraf, învăţământ, creând, în acelaşi timp, mari greutăţi românilor la
accederea în aceste funcţii, ducând o politică vădit antiromânească, făcând
jocul, conştient sau inconştient, unei politici ruteano-polone de perspectivă,
extrem de periculoasă pentru Bucovina.
Partidul Naţional Român din Bucovina a sesizat pericolul pentru
români, al acestei birocraţii ruteano-polone care controla aproape toate
segmentele societăţii bucovinene: “Una dintre cele mai mari calamităţi pentru
Bucovina a fost totdeauna desconsiderarea bucovinenilor la ocuparea funcţiilor
publice şi umplerea acestora cu străini veniţi fie din Galiţia, fie din alte regate
şi ţări austriece”21.
Într-un memoriu înaintat Ministerului de Justiţie din Guvernul Central
de la Viena, Partidul Naţional Român prezenta situaţia românilor aflaţi în
serviciul statului. În justiţie, în anul 1890: LaTribunalul din Cernăuţi, din 9
consilieri nici unul nu era român; dintre cei 5 secretari de consiliu, doar 2 erau
români; din 8 adjuncţi numai unul era român; din cei 30 de ascultanţi şi
practicanţi, 20 erau străini; la oficiile de manipulaţiune lucrează un singur
român; din cei 8 pretori care ţin de tribunalul din Cernăuţi, nici unul nu era
român. La Tribunalul din Suceava din cei 4 consilieri doar unul era român; nici
un român nu era secretar de consiliu; din cei 6 adjuncţi, 2 erau români; la
oficiile auxiliare erau români numai 2 funcţionari; din 6 pretori, 2 erau
români22.
Dintre cei 15 notari c.r. din Bucovina, numai 2 erau români23.
Faptul că românii nu puteau accede ca funcţionari ai statului ar fi putut
fi oarecum compensat, dacă funcţionarii străini, în cea mai mare parte germani

115
Ioan Cocuz

şi polonezi, pe lângă limba oficială – germana -, ar fi cunoscut şi ambele limbi


ale ţării, iar în districtele româneşti, limba română. Dar nu era aşa. În justiţie,
unde, în anul 1892, s-au făcut noi numiri, românii au fost pur şi simplu
eliminaţi, refuzându-li-se numirile în pofida faptului că din punct de vedere
profesional corespundeau.
La judecătoriile din Bucovina, în contra dispoziţiilor legii, figurau ca
judecători persoane care, sau nu cunoşteau deloc limba română, sau nu o
cunoşteau în măsura să poată conversa. Astfel, 55 de judecători în frunte cu
preşedintele de tribunal nu cunoşteau limba română. Preşedinţi de tribunal :
Ipolyt Martyrowicz şi Ignatie baron Szimonowicz; Consilier la Curtea de Apel
– Carol Crynicki, Adolf Hailig, Mihaiu Czarnecki, Vladimir Jasinicki, Iuliu
Negrusz, Otto Sauerquel, Maximilian Chlebrik, Filimon Kalitowski; Secretari
de Consiliu – dr. Bernhard Barber, Isidor Mayer, Zaharie Bogosiewicz, Fredrik
Hasenöhl,; adjuncţi – Emil Lewicki, dr. Albert Salter, Iuliu Trompeteur,
Antonin Nevecerel, dr. Carol Woinarowicz, Vladimir Mihalski, Adolf Sommer,
Iuliu Donicewicz, Carol Wachlowski, Arthur Malek, Maximilian Kobylanski,
Sigmund Badian, Casimir Tarlecki, Iosif Zeidler, Mihaiu Koralewicz, dr.
Emanuil Dresdner, Albert Boskowitz, Stanislau Limberger, Sigismund Dworki,
Iosif Flasch, dr. Ignatie Salter, Teofil Eiweling, Emil Okobko, Corneliu
Lucasiewicz, Cornel Plohn. Pretori – Arthur Fangor, Isidor Lukzacowski,
Adolf Öhl, Petru Winarski, Iosif Kupetz, Iosif Gugalski, Valerian Vania, Paul
Meisler. Procurori – Alexander Artimowitz. Ascultanţi – Cristofor Iakubovicz,
Alexander Weismann, Iuliu Sedelmayer, Grigorie Hankewitz, Iuliu Hubrich24.
Acuzaţiile pe care românii le-au adus instanţelor judecătoreşti cu
prilejul procesului intentat ziarului “Gazeta Bucovinei”, cărora le-a imputat
necunoaşterea limbii române, au fost etichetate de şeful partidului “german-
liberal”, dr. Iosif Rott, drept şovinism românesc, o manifestare a şovinismului
“junkerilor feudali-clericali”. Lăsând la o parte eticheta nedreaptă de
“şovinişti” pusă românilor, Ordonanţa ministrului de stat, din 4 iulie 1860,
nr.2166, publicată de guvernul Bucovinei prin circulara sa din 5 februarie 1866,
nr. 699, avea următorul conţinut: “Guvernul c.r. al ţării se simte îndemnat a
aduce căpitanului districtual c.r. aminte spre precisă urmare întocmai
dispoziţiunilor înaltului minister de stat de la 4 iulie 1861, nr.2166, intimate
prin emisul de la 9 ianuarie 1861, nr.21 cu privire la folosinţa limbilor ţării, şi
anume a limbii germane, române şi ruseşti în comunicarea oficială cu partidele
(părţile n.n. I.C.). După aceste dispoziţiuni, partidele şi reprezentanţii lor au, pe
teritoriul acestei administraţiuni, voie de a-şi scrie scrisorile lor autorităţii şi
oficii, într-una din amintitele trei limbi ale ţării şi autorităţile şi oficiile din
această ţară sunt îndatorate a redigia protocoalele despre presentaţiunile verbale
ale partidelor, precum şi cele despre ascultarea lor, a martorilor sau a experţilor

116
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

la pertractări oficiale, în acea limbă a ţării care e limba maternă a partidelor


respective. În publicaţiunile oficiale către partide, autorităţile şi serviciile au să
se servească de aceea dintre cele trei limbi amintite în care s-a predat escibitul
prin presentaţiunea verbală sau în care s-a făcut pertractarea protocolară şi dacă
acest fel de incident nu e la mijloc, în limba maternă a respectivei partide”25.
Referitor la judecăţile penale în Bucovina, emisul Ministerului de
Justiţie din 17 august 1864, nr.7017 specifica: Către presidiul Curţii de Apel şi
către Procuratura supremă din Leow: “Deoarece în Bucovina limbile germană,
română şi rusească trec de limbi ale ţării, iar împrotocolările judecătoreşti
urmau până acum exclusiv limba germană, ministerul de justiţie se află
îndemnat a ordona:
1.Judecătoriile din Bucovina au să pertracteze în limbile partidelor
(părţilor n.n. I.C.) dacă aceste cunosc numai limba română sau cea rusească,
ascultarea acuzaţiilor şi depoziţiunilor martorilor în afaceri penale trebuie să se
facă, după putinţă, în limba celor ascultaţi sau să se ia la protocol cel puţin
pasagiile hotărâtoare din dispoziţiunile acuzatului sau a martorului în limba
română ori rusească, dacă el cunoaşte numai una dintre aceste limbi şi nu şi
limba germană.
2.Când depunerea jurămintelor se face în limba română sau ruteană
protocoalele despre aceste limbi redigiate sau cel puţin formulele jurământului,
să intre la protocol în aceste limbi.
3.Trebuie să se caute la aceea ca persoanele judecătoriei ce
funcţionează la pertractările criminale şi finale precum şi funcţionarii,
procurorii de stat şi apărătorii să cunoască limba acuzatului pentru cazul când
acesta nu ştie decât limba română sau rusească, pertractarea să se facă după
putinţă şi motivaţia ei să se publice în aceste limbi.
4.În caz de trebuinţă trebuie să se procureze şi să se folosească
tipăriturile recerute pentru citaţiuni de tot felul, pentru decrete şi tutorie,
protocoale de jurământ, constatări de moarte, protocoale şi edicte şi în limba
română şi rusească.
Aceste dispoziţiuni sunt a se publica judecătoriilor subordonate din
Bucovina spre întocmai urmare (subl.n. I.C.), procuratura din Cernăuţi spre
ştiinţă şi întocmai urmare (subl.n. I.C.)26.
Nu există nici o îndoială că, prin origine, prin modul în care s-a infiltrat
şi impus în timpul administraţiei galiţiene, prin felul în care se manifesta în
Bucovina, polonismul semnifica stăpânirea străinului27.
Prin felul în care acţiona, polonismul era de sorginte politică şi avea o
misiune eminamente politică. Un funcţionar polonez împlantat în Bucovina are
rol de avantgardă, de cap de pod şi nu este în interesul acestei mişcări din afară
să fie retras. Polonezul, indigen de acum, reprezintă poziţia dobândită,

117
Ioan Cocuz

galiţianul însă, înseamnă încă o poziţie de câştigat şi, pe lângă aceasta, o


întărire a poziţiei dobândite28.
Dacă polonezii ar rămâne numai la un număr de galiţieni intraţi deja în
Bucovina, nu ar reprezenta un pericol pentru provincie, pentru populaţia
românească băştinaşă. Dar această mişcare este sprijinită, reâmprospătată
mereu din centrul ei de influenţă din Galiţia, se hrăneşte moral şi spiritual din
Galiţia pentru a-şi putea conserva prezenţa şi caracterul său în Bucovina29.
Această mişcare a polonismului galiţian urmăreşte în Bucovina două
obiective:
-Accentuarea dependenţei acesteia faţă de Galiţia, aşa cum fusese după
1786.
-Transformarea acesteia într-un debuşeu permanent pentru populaţia
inutilă din Galiţia, concomitent cu părăsirea Bucovinei, sub presiunea aceasta,
de către intelectualitatea autohtonă şi nu numai, care nu se mai putea realiza
profesional.
În Bucovina, ducat autonom, cu instituţiile sale specifice, polonezii se
aflau în faţa unei vieţi constituţionale, unei vieţi politice, cu aparenţe
democratice, în care legătura dintre stat şi populaţie era făcută de partidele
politice30.
În acest context, polonezii îşi crează partide şi societăţi politice pentru
a se legitima în viaţa politică, acţiune ce reprezintă o uzurpare31.
Prin societăţile şi organizaţiile lor, aceşti polonezi, străini de ţară îşi
crează legături cu populaţia indigenă, exercitând o puternică influenţă pentru a
o transforma în suport parlamentar şi constituţional al polonismului,
reprezentant democratic (?!) al unei influenţe străine în Bucovina32.
Şi astfel, polonezii intră în disputele politice din Bucovina, iau parte la
viaţa constituţională. Aici ei “descoperă” că polonismul şi catolicismul sunt
identice, că armenii catolici sunt armeni polonezi (?!), străduindu-se să-i
transforme în adepţi înfocaţi. Aici ei “descoperă” că rutenii catolici veniţi din
Galiţia, sunt superiori rutenilor ortodocşi33.
În viaţa politică îi vezi pe polonezi făcând coaliţie cu conservatorii apoi
coaliţie cu germanii liberali, nesocotind pe evrei, urmărind în felul acesta, să
obţină un mandat în dieta ţării, pentru ca apoi să se alieze cu evreii pentru a
obţine câteva locuri într-un consiliu.
Polonezii tulburau viaţa politică din Bucovina provocând dispute între
partide, se aliau cu unul pentru a-l învinge pe celălalt, pentru ca la prima
ocazie, să procedeze invers şi să le desconsidere pe amândouă.
Polonezii ca element politic în Bucovina reprezentau un indicator fidel
al expansiunii galiţiene, ei se inspirau din Galiţia şi gravitau spre Galiţia34.

118
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Mai ales după anul 1890, când în urma recensământului a rezultat un


număr de 20.000 de polonezi, deci circa 3% din populaţia provinciei, opinia
publică din Bucovina şi-a îndreptat atenţia asupra acestora. Cifra este însă, mult
“umflată”, rezultând şi ca urmare a recenzării populaţiei slovace ca fiind
poloneză35.
În Bucovina nu exista o populaţie poloneză stabilă şi compactă. Cei
mai mulţi polonezi erau funcţionari publici şi privaţi, servitori răspândiţi în
întreaga provincie. Nu exista o comună rurală cu populaţie poloneză compactă,
sau un cerc electoral în care polonezii să aibă o anume minoritate mai
importantă. “Nu există în Bucovina nici măcar o unică comună rurală, cu atât
mai puţin un cerc electoral unde Polonii ar avea cel puţin o minoritate atât de
însemnată încât ar trebui să fie luată în considerare la constelaţiunea politică la
vreo alegere, de majoritate nici nu poate fi vorbă; însemnătatea lor politică este
aşa dară de tot nulă”36.
Câţiva proprietari mari polonezi au cumpărat moşii în Bucovina. Dintre
aceştia, numărul lor nu depăşeşte 20, nici nu locuiesc în Bucovina şi nici nu se
ocupă cu politica. Între ei îi găsim pe Kaietan Iakubowicz şi I. Iakubowicz
(Cuciur Mare), Maximilian Ipolski (Văslăuţi), Emil Bohosiewicz (Bănila pe
Ceremuş), Alfred şi Viktor Cristoffowicz (Carapciu pe Ceremuş)37, contele
Wrszowe-Rey (domeniul Vijniţa), Witold Wolanski (parţial Babin), baronul
Szygmanowicz (Dubovăţ), Jurnitscheck (Ivăncăuţi), Jacobowicz (Cuciur Mic),
Tabora şi Lukasiewicz (parţial domeniul Mosoriufca), Kohanowski (Stăuceni),
Wartanowicz şi Sahanowicz (parţial Comareşti), Landynski şi Brodowski
(Pătrăuţi)38.
Aşa numiţii “armeano-poloni”, adică proprietarii mari armeni nu sunt
polonizaţi, ei nici nu cunosc limba polonă, ci vorbesc româneşte. Problema
aceasta a fost lămurită în sesiunea din 1892 a dietei Bucovinei, când deputatul
Ştefanowicz liderul marilor proprietari armeni a declarat: “clubul armeano-
polon nu este o unitate naţională, ci o întrunire politică (subl.n. I.C.) a
deputaţilor armeni şi poloni”39.
Deci este o deosebire netă între armeni şi polonezi, ceea ce nu
corespunde cu punctul de vedere al politicienilor polonezi, cărora, declaraţia lui
Ştefanowicz nu le-a căzut bine.
În Bucovina, polonezii aveau o atitudine agresivă faţă de români.
Analizând cauzele acestei agresivităţi, credem că acestea se datoreşte
pierderilor teritoriale suferite în nord, din partea Germaniei şi Rusiei40.
Polonezii încearcă să compenseze în Bucovina ce au pierdut în nord.
Este de la sine înţeles că această atitudine a creat o reacţie adversă din partea
populaţiei autohtone.

119
Ioan Cocuz

Românii nu aveau nimic împotriva polonezilor, atâta timp cât


activitatea politică a acestora se limita numai la teritoriile lor istorice-naţionale:
“Dacă însă vor continua cu pretenţiunile lor agresive în Bucovina, atunci pot fi
siguri nu numai că vom respinge cu toată energia oricare pretenţiune, fie ea
cât de modestă, asupra acestei ţări, unde, precum au dovedit, n-au nici o
îndreptăţire, dar ne vom şi apăra în contra lor, ca în contra unei naţiuni care
atacă naţionalitatea noastră. Şi suntem convinşi că noi românii [...] vom afla
mijloacele potrivite ca să ajungem pe cale legală în timp de pace, la acelaşi
rezultat pe care l-au obţinut strămoşii noştri, sunt acu 400 de ani, în timp de
lupte tot aici pe teritoriul Bucovinei”41.
Relevant pentru cunoaşterea poziţiei românilor din Bucovina faţă de
“invazia”, acţiunile şi pretenţiile politice ale polonezilor şi rutenilor, este
Memoriul deputaţilor români din Dieta Bucovinei şi din Parlamentul Vienez
adresat primului ministru al Austriei, Taaffe, în decembrie 1892. Memoriul a
fost semnat de mitropolitul Bucovinei, Silvestru Morariu-Andrievici,
Alexandru Vasilco, Ioan Ţurcan, Ioan Bejan, Iancu Volcinschi, Nicolae
Mustatză, Eugen Stârcea, Victor Stârcea, Ioan Zotta, T.V.Ştefanelli, Modest
Grigorcea, Ilarion Onciul şi deputaţii ruteni “bătrâni” Basil Wolan şi Ioan
Tyminski42.
Românii acuză guvernatorii Bucovinei de complicitate la încurajarea a:
“două partide politice noi şi necunoscute”, aparţinând rutenilor tineri şi
armeano-polonilor, astfel că: “baronul Felix Pino a devenit părintele rutenilor
tineri, iar contele Anton Pace, naşul partidului armeano-polon”43.
În Bucovina: “armeano-polonii formau o minoritate disparentă. Greu
apasă caracterul politic al noului grup politic al armeano-polonilor. Aceştia vor
apărea, probabil, cu noi pretenţii. Se va pune în discuţie problema poloneză. Se
pare că se intenţionează a se rezerva elementului polonez o situaţie
dominantă”44.
Opunându-se categoric ingerinţelor polone, sub diverse forme, în viaţa
politică, economică, socială, culturală, în administraţie şi în sistemul
judecătoresc, politicienii români semnatari ai Memoriului arătau că: “Bucovina
va trebui să insiste la păstrarea caracterului ei naţional. Dacă vine mereu sucurs
din Galiţia, Bucovina va intra în pericol”45.
Se aducea la cunoştinţa Curţii de la Viena că: “Schimbarea în situaţia
Bucovinei a intervenit chiar în timpul recent, după crearea partidului armeano-
polon şi a celui al “rutenilor tineri”. De câţiva ani apare la Cernăuţi, un ziar
polonez subvenţionat din Galiţia, care face propagandă pentru ideea poloneză.
Ei îi atacă pe români şi biserica ortodoxă”46.
Într-adevăr, “Gazeta Polska” înfiinţată în anul 1882 la Cernăuţi, a dus o
permanentă campanie antiromânească, care, în unele momente, a atins

120
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

paroxismul, provocând pe români, tulburând apele, şi aşa destul de mâloase ale


politicii bucovinene. De altfel, modul de acţiune al ziarului “Gazeta Polska”
este descris, extrem de realist, de Morgensbener, un fost redactor al său: “De la
1882 încoace, de la apariţiunea ziarului “Gazeta Polska”, liniştea ţării e
tulburată, nu atât pentru succesul cu care ar propaga dară ideile sale calciate-cei
mai mulţi dintre proprietarii mari armeano-poloni şi ei se leapădă de ea – ci mai
mult din cauza atitudinii ei provocatoare în cestiunile politice şi naţionale.
Articolii ei de goarnă între care şi cel cu “salvarea acestui petec de pământ
pentru slavism” (subl.n. I.C.), opintirile ei de-a despărţi pe ruşi de către români,
etc, etc, sunt tot atâtea motive pentru a produce în românii bucovineni, o
neâncredere şi pentru a-i înstrăina cu desăvârşire de către poloni, cu care între
alte condiţiuni, ar putea să trăiască în bună pace [...], “Gazeta Polska” o
consider o mare pierdere pentru noi, căci luptând prin minciună şi înşelăciune,
a aţâţat în contra noastră populaţiunea ţării”47.
Se făceau puternice presiuni şi repetate încercări de a impune limba
polonă la judecătorii şi organele administrative, pentru deschiderea de şcoli şi
alte instituţii de învăţământ în limba polonă, pentru recunoaşterea limbii polone
ca a 4-a limbă a provinciei.
În anul 1897, în distrctul şcolar Suceava este numit un nou inspector
şcolar, în persoana lui Carol Kuczynski, autorităţile austriece împlantând într-
un district eminamente românesc, un polonez.
Reacţia românilor, ponderată şi echilibrată, trădează neliniştea faţă de
ameninţarea intereselor şcolare româneşti: “Nu cunoaştem pe d-nul Carol
Kuczynski, noul inspector şcolar al districtului Suceava, nu ştim despre dânsul
nici bine, nici rău şi prin urmare nici nu ne îndreptăm contra persoanei Domniei
sale...Noul inspector şcolar al districtului Suceava este însă străin şi în
consecvenţă, deja în urma originii sale, nu va putea corespunde în măsura
cerută intereselor învăţământului în districtul şcolar românesc”48.
La 19 noiembrie 1892, clubul armeano-polon a provocat o discuţie în
Parlamentul de la Viena, în privinţa Bucovinei. Comunicatul oficial al Clubului
face cunoscut că: “În decursul discuţiei mai mulţi oratori au atras atenţiunea
asupra stărilor politice din Bucovina şi anume relativ la protegiarea tendinţelor
extreme daco-române şi la promovarea preponderenţei bisericii ortodoxe din
partea guvernului [...] Clubul polon însărcinează comisiunea sa parlamentară să
examineze stările din Bucovina puse în discuţie şi să facă apoi paşii necesari la
guvern”49.
Cu alte cuvinte, polonezii în număr de câteva mii veniţi în Bucovina
din Galiţia, sau de aiurea, se plângeau guvernului de faptul că românii îşi apără
propria ţară, se plângeau împotriva bisericii naţionale ortodoxe române.

121
Ioan Cocuz

În Memoriu politicienii români arată că polonezii: “s-au amestecat în


afaceri străine [...] Trebuie protestat în mod solemn contra faptului că o naţiune
străină să-şi aroge dreptul să pronunţe sentinţe”50.
Timp de un an de zile, 1893-1894, polonezii au pus în practică
ameninţările lor la adresa caracterului românesc al Bucovinei, prin acţiuni care
s-au întins pe o plajă largă de forme, de la excursiile socoliştilor, procesiuni cu
sfinţiri de steaguri naţionale poloneze, presiuni pentru înfiinţarea de şcoli
polone la Siret şi Suceava, până la încăierări ale studenţilor polonezi cu
studenţi români51.
Imigrarea de populaţie poloneză în Bucovina a continuat cu un
contingent destul de important, în toamna lui 1893 şi în 1894. Astfel, “Gazeta
Polska” aducea veşti deloc îmbucurătoare pentru românii din Bucovina:
“guvernul rus a dat ucaz care expulzează mai multe mii de mazuri galiţieni din
Volhinia. O parte din aceşti remigranţi a şi sosit deja în Galiţia şi chiar şi în
Bucovina au ajuns mai mulţi economi spre a căuta mari proprietăţi”52.
Delegaţi ai acestor mazuri s-au adresat redacţiei ziarului “Gazeta
Polska” din Cernăuţi, care le-a promis ajutor, organizând chiar un birou pentru
a canaliza această remigrare spre Bucovina.
Populaţia rurală era extrem de îngrijorată, cu atât mai mult cu cât
Bucovina şi aşa “multinaţională” prin grija “drăguţului” de împărat, s-ar
pricopsi cu asemenea colonişti, pe care dr.J.Szujski i-a caracterizat astfel:
“leneşi şi melancolici îşi fac lucrul; orice amelioraţiune în vechiu-i sistem de
economie o respinge cu îndărătnicire; este neîncrezător în proprietari, în
funcţionari şi chiar în preotul lui”53.
Reacţia oficială a românilor faţă de acţiunile polonezilor a venit prin
glasul lui Eudoxiu Hurmuzachi care, la 23 aprilie 1894, rostea un discurs în
Parlamentul Imperial, precizând că românii sunt profund neliniştiţi faţă de
aceste manifestări făţiş antiromâneşti, acuzând, în acest sens, guvernul central,
făcându-l răspunzător de cele întâmplate. Românii, spunea Hurmuzachi, au:
“întemeiatul simţământ că sferele guvernamentale vieneze au intenţia de a
altera caracterul istoric al ţării şi autonomia sa, a împiedica prin măsuri
administrative dezvoltarea culturală şi naţională a românilor”54.
Răspunzând deputatului român, contele polonez Pininski, cu un cinism
şi o trufie fără margini, afirma că: “În Bucovina, polonii sunt acei privilegiaţi
de care ţara are să poarte grija mai întâi ! Aici ne aflăm deja la începutul unei
gospodării galiţiene în care polonul este fiul cerului (subl.n. I.C.), iar ceilalţi,
capete plecate şi desconsiderate, cerşetori de-a dreptul”55.
După ce şi-au extins tentaculele în Bucovina, polonezii veniţi din
Galiţia, având sprijinul autorităţilor habsburgice, începeau să se comporte ca şi
cum ar fi fost stăpâni ai ţării.

122
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Fruntaşii politici români au monitorizat această mişcare subversivă


observând: “cum se furişează în mod îngrijorător polonismul în ţară şi cum
tinde tot mai mult să contrabandeze limba polonă ca limbă a ţării, ba să dea
întregii ţări, caracter polon”56.
Ca atare, apare surprinzătoare poziţia deputatului polonez Roszkowski
care în cadrul “Clubului polon” din Viena cerea, “scut pentru polonii din
Bucovina”. Pe bună dreptate, ziarul “Patria”, organul de presă al Partidului
Naţional Român din Bucovina se întreba: “Scut ? Contra cui şi din ce motiv”57.
Şi tot P.N.R. răspunde: “Ei bine, cine prigoneşte pe aceşti poloni ? Pentru ţară
şi îndeobşte pentru noi, constituie aceşti poloni un pericol, dar nici din partea
noastră nici din altă parte n-au avut şi nu au de suferit nici o prigonire sau
nedreptăţire. Din contra, ţara încălzeşte la sânul său suma de străini, care vin an
de an în ţară între aceştia, în primul loc polonii – şi în scurtă vreme ajung aceşti
străini la poziţii şi situaţii cu mult mai favorabile decât înşişi fii ţării”58.
Valeriu Branişte face un tablou veridic al pericolului polonez pentru
Bucovina şi poziţiile pe care aceştia se insinuează în societatea bucovineană:
“Birocraţia e de sus până jos împănată cu poloni, încât unul din cele mai
puternice adăposturi ale polonismului îl constituie birocraţia. Spiritul german al
birocraţiei descompune toate familiile funcţionarilor – numai funcţionarii
poloni conservă şi dezvoltă cu tenacitate limba lor în familie şi în viaţa publică.
Biserica catolică este alt adăpost tot atât de însemnat pentru polonism.
Amvonul şi propaganda catolică în Bucovina merg mână în mână cu
răspândirea polonismului şi tendinţele distructive ale ruşilor tineri în biserica
noastră sunt – conştient sau inconştient – puse tot în serviciul polonismului.
Direcţia căilor ferate, care e în Galiţia, ne aduce an de an, sumedenii de
impegaţi poloni, care aşezându-se aici, înmulţesc în mod considerabil familiile
polone. Toţi aceştia propagă cu deosebit zel, limba polonă, în sarcina limbilor
ţării. Nici nu vorbim de impegaţii de la calea ferată pe linia principală, care, în
fine, trece numai prin ţară, dar să căutăm şi cercetăm funcţionarii pe liniile
noastre locale. Am remarcat că pe liniile vecinale în regiuni curat româneşti,
cum este d.e linia Hadic-Rădăuţi-Putna-Brodina, dai aproape exclusiv numai de
impegaţi poloni care folosesc pretutindeni în serviciu şi afară de serviciu, limba
polonă.
Mai înfiorător ni se prezintă tabloul, când analizăm servitorii. Începând
de la palatul Rezidenţei, până la ultimul burlac, vom găsi pretutindeni servitori,
lachei, bucătari, scl poloni, care păstrează cu tenacitate limba lor şi necesitează
pe stăpânii lor să înveţe ei limba polonă şi să o folosească în casa proprie”59.
Câteva date statistice referitoare la polonezii din Bucovina se impun a
fi prezentate. Astfel, în anul 1870, se aflau în Bucovina; 5.000 de polonezi,
pentru ca în anul 1890 numărul acestora să ajungă la cca 20.000, cifră mult

123
Ioan Cocuz

exagerată în statisticile oficiale, care nu-i recunoaşte pe polonezi ca


naţionalitate.
Dar iată cum erau repartizaţi polonezii, pe localităţi, în anul 1890:

- peste 100 de locuitori în 17 localităţi;


- peste 200 locuitori în 4 localităţi;
- peste 300 locuitori în 3 localităţi;
- peste 400 locuitori în 5 localităţi;
- peste 700 locuitori în 2 localităţi.

Localităţi cu un număr mai mare de polonezi: Cernăuţi (7.610),


Suceava (879).
Dintre localităţile rurale: Rohozna (427), Jucica Nouă (271), Sadagura
(241), Boian (200), Cuciur Mare (188), Lehucenii Tăutului (133), Cernauca
(126), Rarancea (118)60.
În lupta pe care românii o duceau pentru apărarea limbii, moşiei şi
legii, nu tindeau: “la dobândirea dreptului nostru prin nedreptăţirea altora”61.

124
1
Vasile Balş – Descrierea Bucovinei şi a stării ei lăuntrice, “Bucovina în primele descrieri geografice, istorice,
economice şi demografice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p.333.
2
H.I.Bidermann – Die Bukowina – Lemberg, 1876, p.7, apud George Bogdan Duică – Bucovina notiţe politice asupra
situaţiei – Institut Tipografic T.Liviu Albini, Sibiu, 1897, p.173.
3
George Bogdan Duică – Op.cit., p.174.
4
Ibidem
5
Opintirile Polonilor din Bucovina – “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr.68/22 decembrie-3 ianuarie 1893.
6
“Deşteptarea”, Cernăuţi, anul IX, nr.34/6-19 mai 1891.
7
Polonismul în Bucovina, II – “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an V, nr.38/14-26 mai 1895.
7 bis
Ibidem.
8
Românii şi partidele politice din ţară, II – Ibidem, an I, nr.4/12-24 mai 1891.
9
Ibidem.
1 0
Protokolle des Vegasaungs-Ausschusses im Österreichischen Reichstage 1848-1849, Herausgegeben und eingebiet
von Anton Springer, Leipzig, 1885, p.348-350.
1 1
Ibidem.
1 2
Ibidem.
1 3
Ibidem.
1 4
Ibidem, p.182.
1 5
Eudoxiu Hurmuzachi – Austria liberală, “Foaia Soţietăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina”, Cernăuţi,
an II, 1868, nr.1-2.
1 6
George Bogdan Duică – Op.cit., p.186.
1 7
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr.23/18-30 iulie 1891.
1 8
Profesorul Mischler despre Poloni – “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.89/11-23 noiembrie 1893.
1 9
Ibidem.
2 0
Presa din România despre Românii bucovineni, “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr.65/12-24 decembrie 1891.
2 1
Ibidem, an II, nr.11/6-18 februarie 1892.
2 2
Ibidem, an II, nr.61/2-14 august 1892
2 3
Ibidem.
2 4
Ibidem.
2 5
Circularverordung des Bukowiner K.K.Landespresidenten, von 15 Februar 1866, zhl 699.
2 6
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, nr.6/23 august-4 septembrie 1892.
2 7
Polonismul în Bucovina, III – Ibidem, an V, nr.39/18-30 mai 1895.
2 8
Ibidem.
2 9
Ibidem.
3 0
Ibidem.
3 1
Ibidem.
3 2
Ibidem.
3 3
Ibidem.
3 4
Ibidem.
3 5
Cestiunea Polonă în Bucovina I – Ibidem, an III, nr.13/14-26 februarie 1893.
3 6
Ibidem.
3 7
Mihai Iacobescu – A fost Bucovina de ieri un “model” al Europei de mâine ? Astăzi despre evoluţia celui mai mare
“trust” al patriomoniului naţional, Fondul Bisericesc, “Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor
nord-bucovineni, Cernăuţi-Târgu Mureş, 1998, p.66-67.
3 8
George Bogdan Duică – Op.cit., p.53-61.
3 9
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.13/14-26 februarie 1893.
4 0
Cestiunea Polonă în Bucovina, II – Ibidem, nr.14/18 februarie-2 martie 1893; Presa din România despre Românii
Bucovineni, Ibidem, an I, nr.65/12-24 decembrie 1891.
4 1
Cestiunea Polonă în Bucovina, II, Ibidem, nr.14/18 februarie-4 martie 1893.
4 2
George Bogdan Duică – Op.cit., p.190-191; Marian Olaru – Două memorii reprezentative pentru situaţia social-
politică a românilor bucovineni la sfârşitul secolului al XIX-lea, “Analele Bucovinei”, II, Bucureşti, 1995, p.179-205.
4 3
Ibidem.
4 4
Ibidem, p.191.
4 5
Ibidem.
4 6
Ibidem, p.192.
4 7
“Ksianzka pamiantkowo Jassy”, Iaşi, 1891, Biblioteka Polska w Rumunii – 1866-1891.
4 8
Justa considerare a elementului românesc, “Patria”, Cernăuţi, an I, nr.12/9-21 august 1897.
4 9
George Bogdan Duică – Op.cit., p.195-196.
5 0
Marian Olaru, Op.cit., p.192.
5 1
George Bogdan Duică – Op.cit., p.197.
5 2
“Gazeta Polska”, Cernăuţi, nr.93/19 noiembrie 1893; “Gazeta Bucovinei”, an III, nr.89/11-23 noiembrie 1893.
5 3
Mazurii la noi?, “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, an III, nr.89/11-23 noiembrie 1893.
5 4
George Bogdan Duică – Op.cit, p.198.
5 5
Ibidem, p.199.
5 6
Valeriu Branişte – În slujba Bucovinei, în slujba neamului românesc, Articole politice – Ediţie şi studiu introductiv
de Ioan Cocuz, Editura “Bucovina Viitoare”, Suceava, 1998, p.374.
5 7
Ibidem.
5 8
Ibidem, p.374-375.
5 9
Ibidem, p.375.
6 0
George Bogdan Duică – Op.cit., p.187-189.
6 1
Valeriu Branişte – Op.cit., p.375.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

BUCOVINA
DUCAT AUTONOM AL COROANEI DE HABSBURG

Începuturile activităţii parlamentare

Revoluţia de la 1848, a ridicat pe o treaptă superioară lupta românilor


din Bucovina pentru emancipare socială şi naţională. În acest sens, Comitetul
revoluţionar de acţiune în care rolul de frunte îl aveau fraţii Hurmuzachi,
organizează la Cernăuţi, la 20 mai 1848 o mare adunare naţională cu care prilej
este elaborat şi adoptat un program în 12 puncte printre care se prevedea
separarea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei ca ţară autonomă. Programul
acesta dezvoltat şi completat, este dat publicităţii în iunie 1848 sub denumirea
LANDES PETITION DER BUKOWINA (Petiţia Ţării), care prevedea la
punctul 1, autonomia Bucovinei şi o dietă provincială în care să fie reprezentate
în număr egal toate clasele şi categoriile sociale1.
Revoluţia de la 1848 a creat premisele dezvoltării de sine stătătoare a
Bucovinei în cadrul Imperiului Habsburgic.
Participant la Adunarea Constituantă de la Kremsier, deputatul român
Mihai Bodnar a susţinut revendicările formulate în Adunarea Naţională de la
Cernăuţi din 20 mai 1848 între care - “păstrarea naţionalităţii, adică a legii,
limbii şi obiceiurilor moldoveneşti pe care moldovenii de la moşi strămoşi le
aveau şi anume: prin întemeierea de şcoli naţionale în toate satele, la care şcoli,
limba maicii – muttersprache - să se înveţe; prin introducerea limbii ţării la
toate dregătoriile şi prin aşezarea în slujbe dregătoreşti mai ales pe pământeni
moldoveni”. Bucovina să fie “o ţară pentru sine stătătoare şi osebită de
Galiţia pentru că bucovinenii de altă limbă sunt decum galiţienii, pentru aceea
deosebiţi de Galiţia să fie, însă tot sub împăratul Austriei”.
- Fondul religiei moldovenilor “să se administreze de bărbaţi aleşi
de legea lor, să se desfiinţeze taxele preoţeşti şi să se oprească
amăgirea de la legea ortodoxă la uniţi, care atâta amărăciune în
biserica drept măritoare şi atâtea suspine şi vrăjmăşii în popor
pricinuiesc şi naţia moldovenească înjosesc”.
- Şcoala latinească din Cernăuţi “să fie ridicată la şcoală înaltă, ca
să poată şi ţăranii, copiii lor la învăţători mari a-i da şi aceea
acolo la ei, la Cernăuţi, şi nu tocmai la Liov şi Viena.
- Să nu se mai trimită în viitor “coloni străini, care pe imaşurile şi
locurile moldoveneşti se aşează, de vreme ce moldovenii înşişi în
toată Bucovina de 10.000 de halupari (colibaşi) au, care încă nu-

127
Ioan Cocuz

şi au un loc şi necăjesc"
- Să rămână “ridicate pentru totdeauna robota, dijma şi toate
beilicurile, sub orice nume ar fi ele, şi să fie oprit sătenilor
moldoveni a vinde pământurile la străini”2.
Constituţia imperială din 4 martie 1849 proclamă autonomia Bucovinei
care devine provincie ereditară a Coroanei de Habsburg cu drepturi egale cu ale
celorlalte provincii ale imperiului3. Problema de importanţă deosebită care se
punea acum privea modalitatea, căile, mijloacele şi formele prin care urma să
fie realizată autonomia de fapt a Bucovinei. Faptul că Viena nu dorea o
autonomie largă, reală, în consens cu “dorinţele şi nevoile Bucovinei”4, o
dovedeşte şi numirea ca guvernator a baronului Eduard Bach care, acţionând
după interesele guvernului central, a trimis Curţii vieneze, în aprilie 1849, fără
a consulta reprezentanţa politică din Cernăuţi (Comitetul pentru elaborarea
proiectului de constituţie şi a regulamentului pentru alegerile dietale), un
proiect de constituţie şi pentru dieta Bucovinei, care a nemulţumit profund pe
românii bucovineni5. În ceea ce priveşte dieta Bucovinei, Eduard Bach
propunea ca să fie formată din 38 de membri (15 din categoria marilor
proprietari, 15 ţărani şi 8 orăşeni)6.
Ca urmare a nemulţumirilor provocate şi a presiunii opiniei publice
româneşti din Bucovina, proiectul lui Bach este anulat şi se constituie un
Comitet lărgit care realizează un nou proiect de constituţie şi pentru alegerile
dietale. În această nouă formă se prevedea ca dieta Bucovinei să fie alcătuită
din 48 deputaţi aleşi pe trei ani, după cum urmează: 16 ţărani, 14 proprietari
mari, 2 proprietari (Fondul Bisericesc), 16 orăşeni7. Pentru alegerea deputaţilor
ţărani, Bucovina urma să fie împărţită în 16 districte cu cel puţin 20.000
locuitori fiecare8. Ca profesiune deputaţii oraşelor trebuiau să fie 6 din
categoria intelectualilor (4 pentru oraşul Cernăuţi şi 2 pentru celelalte oraşe din
Bucovina) şi 10 din categoria industriaşilor, comercianţilor etc9. Pe oraşe
numărul deputaţilor ce trebuiau aleşi din rândul industriaşilor şi comercianţilor,
era astfel repartizat: Cernăuţi – 5, Suceava, Rădăuţi, Siret, Câmpulung
Moldovenesc şi Gura Humorului, Vijniţa şi Sadagura câte unul10. Dieta
Bucovinei urma să se întrunească anual, şedinţele urmând să fie publice. În
atribuţiile dietei urma să intre discutarea şi adoptarea bugetului ţării,
problemele administraţiei comunelor, cele şcolare, bisericeşti etc11. Pentru a
avea putere de lege hotărârile dietei trebuiau să fie luate în unanimitate12. Dieta
alegea din rândul membrilor săi, Comitetul Ţării ale cărui atribuţii erau de a
veghea la respectarea legilor ţării, la transpunerea în fapt a hotărârilor luate în
dietă13.
În ceea ce priveşte activitatea şi acţiunile autonomiste ale românilor din
Bucovina, a luptei lor pentru o dietă proprie, se impune a fi făcută menţiunea că

128
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

toate acestea nu au avut un caracter ostil faţă de celelalte naţionalităţi de aici, ci


au vizat doar apărarea individualităţii istorice a ţării, conservarea caracterului ei
naţional şi confesional. Deşi autohtoni ai acestor locuri, românii n-au căutat
niciodată să asuprească sau să împiedice minorităţile, în conservarea şi
dezvoltarea caracterului lor naţional: “Românul niciodată nu s-a arătat
duşmănos faţă cu celălalte naţionalităţi, ci voieşte să aibă pace – dar el nu
sufere în Bucovina să fie tratat ca un copil vitreg în ţara sa în care leagănul lui i
se află cu mult înainte decât cel al altor naţiuni […]. Românul a fost şi rămâne
stâlpul cel puternic în amestecul popoarelor din Bucovina, el este vechiul
element autohton care ţine cu tărie şi nestrămutat la brazda lui şi tot aşa de
nestrămutat este în patriotismul său […], el va accepta lupta ce i se impune şi
va lupta cu toate puterile ce-i stau la dispoziţie pentru că nu renunţă la existenţa
sa”14.
Prin Decretul imperial din 29 septembrie 1850, odată cu statutul de
autonomie provincială, este dat publicităţii şi Regulamentul alegerilor Dietei
pentru Ducatul Bucovina.
În capitolul I intitulat Despre circumscripţiile electorale se prevede că
în conformitate cu articolul 11 al Constituţiei ţării, Dieta Bucovinei se va
compune din 7 deputaţi din categoria cetăţenilor impuşi la maximum, 5
deputaţi ai oraşelor şi târgurilor mai importante, 12 deputaţi ai comunelor
rurale (art.1). Pentru alegerile din clasa cetăţenilor impuşi la maximum se
constituie o singură circumscripţie electorală pe întreaga Bucovină (art.2). Cei
5 deputaţi ai oraşelor şi târgurilor vor fi aleşi după cum urmează: 2 în oraşul
Cernăuţi, câte unul în oraşele Suceava, Siret şi Rădăuţi, cu precizarea că în ceea
ce priveşte cele două locuri pentru oraşul Cernăuţi, guvernatorul Bucovinei, de
comun acord cu primarul oraşului, va stabili dacă alegerea deputaţilor se va
face în una sau două circumscripţii electorale şi delimitarea acestora (art.3).
Referitor la alegerea celor 12 deputaţi pentru comunele rurale, se repartizează
câte două locuri pentru cele 6 districte politice din Bucovina, fiecare district
constituind o singură circumscripţie electorală (art.4)15.
În capitolul II intitulat Despre dreptul la vot, sunt prevăzute condiţiile
dreptului la vot. În acest sens poate vota orice cetăţean care îndeplineşte
următoarele condiţii: este cetăţean al imperiului, este major, se bucură de toate
drepturile civile şi politice, plăteşte un impozit pentru casă sau proprietate
funciară, pentru exercitarea unei meserii, pentru venituri de natură ecleziastică
sau mireană, în valoare de 10 florini pentru locuitorii oraşului Cernăuţi şi de cel
puţin 5 florini pentru alte localităţi. Dacă nu plăteşte un impozit direct are drept
de vot activ într-o localitate din Bucovina în baza însuşirii personale sau în
conformitate cu dispoziţiile Regulamentului comunal sau al statutului special
(art.6). Se face precizarea că primele alegeri pentru dieta Bucovinei se vor

129
Ioan Cocuz

desfăşura ţinându-se cont, în mod excepţional de situaţia impozitară existentă:


astfel, în cazul în care numărul de locuitori dintr-o comună care au drept de vot
nu ajunge la ¼ din proprietarii funciari care plătesc un impozit de cel puţin 1
florin şi 20 creiţari, numărul alegătorilor se va completa cu proprietarii funciari
impuşi sub 5 florini anual în ordine până la cel puţin această proporţie, cu
restricţia că în nici un caz dreptul la vot pentru aceşti proprietari funciari, care
nu plătesc niciodată 1 florin şi 20 creiţari impozit pe pământ, nu va putea fi
mărit (art.7). Pentru a fi considerat alegător în categoria cetăţenilor impuşi la
maximum, se prevede nu numai obligativitatea de a îndeplini prevederile art.6,
dar şi plata unui impozit direct anual în valoare egală cu suma impusă conform
art.42 al Constituţiei imperiale pentru eligibilitate în Parlamentul imperial
(art.8). În continuare se prevede obligativitatea ca cetăţeanul cu drept de vot să-
şi exercite acest drept numai într-o circumscripţie electorală, aceea căreia îi
aparţine localitatea sa de domiciliu. Se face precizarea că alegătorul cu drept de
vot în categoria celor impuşi la maximum nu poate vota şi în circumscripţiile
electorale din oraşe şi comunele rurale, iar alegătorul cu drept de vot în
circumscripţiile electorale ale oraşelor nu poate vota şi în circumscripţiile
electorale ale comunelor rurale (art.11)16.
Capitolul al III-lea intitulat Despre listele electorale, cuprinde
precizări referitoare la alcătuirea listelor electorale. În acest sens se precizează
că alegătorii fiecărei circumscripţii electorale vor fi înregistraţi în liste separate.
Lista de alegători pentru cetăţenii impuşi la maximum va fi alcătuită de către
guvernatorul Bucovinei în aşa fel încât să se obţină proporţia de un alegător la
6000 locuitori din totalul populaţiei provinciei (art.13). Pot fi incluse în această
listă şi persoane care reprezintă o corporaţie sau o societate, juridic constituită
şi care-şi desfăşoară activitatea în ducatul Bucovinei cu condiţia ca aceasta să
fie impusă la maximum. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Fondul Bisericesc
care va fi reprezentat în lista respectivă de reprezentanţii legali (art.14). Dacă
vreuna din comune ca unitate administrativ teritorială face parte din categoria
contribuabililor impuşi la maximum, atunci acea comună nu poate să exercite
dreptul la vot în categoria respectivă, nici prin mandatar, nici prin reprezentant
(art.15). Listele de alegători pentru oraşul Cernăuţi vor fi alcătuite de primar cu
concursul unui comisar special numit de guvernator (art.16). Listele electorale
ale comunelor rurale vor fi alcătuite de către primar cu ajutorul a doi membri ai
comitetului comunal (art.17). Fiecare listă electorală trebuie să cuprindă
numele şi prenumele, vârsta şi domiciliul alegătorului, totalul impozitelor
plătite sau calitatea personală de care depinde dreptul său la vot (art.18). Dacă
dreptul la vot este condiţionat de plata unui anumit impozit, va fi considerat
alegător numai acel cetăţean care şi-a achitat integral impozitul în anul fiscal
precedent alegerilor şi care în anul fiscal în curs nu are nici o restanţă (art.19).

130
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Listele electorale ale cetăţenilor impuşi la maximum vor fi aduse la cunoştinţă


de către guvernatorul Bucovinei prin înserarea acestora în anunţuri publice în
ziarele oficiale, prin afişarea la prefecturi (art.20). Pentru oraşul Cernăuţi listele
electorale vor fi afişate spre cercetare generală la primărie (art.21). Listele
electorale cu alegătorii din oraşe şi comunele rurale vor fi afişate la primăriile
localităţilor respective, iar lista generală a circumscripţiei electorale a
comunelor rurale va fi afişată la sediul prefecturii (art.22). Ziua afişării
electorale şi termenul în interiorul căruia se admit contestaţii se va publica
pentru fiecare circumscripţie electorală. Termenul de contestaţii va fi fixat de
guvernator (art.23). Contestaţiile ulterioare termenului fixat vor fi respinse ca
tardive, totuşi, în cazuri cu totul deosebite, guvernatorul Bucovinei va putea,
până în ziua alegerilor să hotărască corectarea listelor electorale (art.24).
Fiecare cetăţean are dreptul să conteste, adresându-se în acest sens organelor de
stat care au întocmit listele. În ceea ce priveşte contestaţiile făcute pentru listele
electorale ale cetăţenilor impuşi la maximum şi a celor din oraşul Cernăuţi,
guvernatorul este acela care hotărăşte temeinicia sau netemeinicia lor, iar
contestaţiile pentru celelalte liste vor fi rezolvate de prefect de comun acord cu
primarul localităţii respective, acordându-se un termen de trei zile pentru
eventualul recurs ce poate fi înaintat guvernatorului (art.25). În fine, listele
electorale corect întocmite vor fi verificate la începutul fiecărui an financiar şi
reverificate cu prilejul alegerilor care vor avea loc din trei în trei ani (art.26).
Operaţiunea de întocmire corectă a listelor odată terminată, vor fi completate
legitimaţiile de votare pentru fiecare cetăţean cu drept de vot, legitimaţii ce
cuprind numele şi prenumele alegătorului, numărul curent din lista electorală,
domiciliul şi circumscripţia în care el trebuie să voteze (art.27)17.
Capitolul IV este intitulat Despre eligibilitate, în care sunt specificate
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii care doresc să candideze
pentru dieta Bucovinei: să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani, să fie cetăţean
austriac de cel puţin 5 ani, să aibă depline drepturi cetăţeneşti şi politice, să
aibă drept de vot în conformitate cu articolele 6 şi 7 din prezentul Decret
imperial (art.28). Nu pot candida pentru dietă cetăţenii care nu îndeplinesc în
totalitate condiţiile enumerate în precedentul articol, împotriva cărora s-a
deschis acţiune penală, şi cei care după acţiune au fost declaraţi vinovaţi, cei
vinovaţi de crimă, dovediţi că fac camătă, cei vinovaţi de delicte la bunele
moravuri, sau condamnaţi la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin
jumătate de an (art.29). Cetăţenii care îndeplinesc toate condiţiile de
eligibilitate pot fi aleşi deputaţi de către orice categorie de alegători indiferent
dacă aparţin sau nu clasei respective, în orice circumscripţie electorală,
indiferent dacă sunt sau nu domiciliaţi în respectiva circumscripţie electorală
(art.30). Articolul 31 face precizarea că nu pot fi aleşi locţiitori ai deputaţilor18.

131
Ioan Cocuz

Capitolul V este intitulat Despre localurile de votare. În acest sens se


face precizarea că pentru fiecare circumscripţie electorală vor fi fixate localuri
diferite pentru alegeri. Cetăţenii prezenţi pe lista electorală a celor impuşi la
maximum au ca localitate de votare oraşul Cernăuţi (art.33). Oraşele Cernăuţi,
Rădăuţi, Suceava şi Siret sunt fixate ca centre de votare ale respectivelor
circumscripţii electorale (art.34). Locurile de votare ale comunelor urbane vor
fi fixate de regulă la prefectura fiecărui district politic, în mod excepţional
guvernatorul Bucovinei poate fixa şi altă localitate de votare în cadrul aceluiaşi
judeţ (art.35)19.
Capitolul VI este intitulat Despre comisiile electorale şi cuprinde
precizări referitoare la componenţa, atribuţiile şi activitatea comisiilor
electorale. Astfel, în vederea alegerilor vor fi constituite comisii electorale
speciale. Comisia electorală pentru cetăţenii din categoria celor impuşi la
maximum va fi alcătuită dintr-un comisar electoral imperial numit de
guvernatorul Bucovinei, ca preşedinte şi patru membri numiţi de guvernator,
din aceeaşi categorie electorală (art.37). În oraşul Cernăuţi se va constitui una
sau două comisii electorale, în conformitate cu precizările articolului 3 al
prezentului decret imperial şi vor fi alcătuite din primar sau un locţiitor al său
desemnat de el, din doi membri ai consiliului oraşului şi din alţi doi alegători
pentru fiecare oraş şi dintr-un comisar imperial numit de guvernator (art.38).
Pentru circumscripţiile electorale din oraşe şi comunele rurale, comisiile
elctorale pentru fiecare local de vot vor fi alcătuite din patru membri numiţi de
către prefect, dintre primarii sau consilierii comunali, fiecare comisie fiind pusă
sub conducerea unui comisar electoral imperial. În ceea ce priveşte deciziile
comisiilor, pentru a fi valabile trebuie să întrunească majoritatea absolută a
membrilor acesteia (art.39). Membrilor comisiilor electorale le este interzisă cu
desăvârşire orice activitate care ar putea să influenţeze într-un fel sau altul
votarea (art.41)20.
Capitolul VII este intitulat Despre convocarea alegerilor. Convocarea
pentru alegeri se face de regulă prin decret al guvernatorului Bucovinei şi va fi
adusă la cunoştinţa publică cu cel puţin 8 zile înaintea datei fixate pentru
alegeri (art.42). În anunţ este obligatoriu să fie menţionate ziua, ora, durata
votării şi locul unde trebuie să se desfăşoare aceasta. În legitimaţiile care se
remit fiecărui alegător, după aducerea la cunoştinţa publică a convocării
alegerilor, se va înscrie timpul şi locul unde se desfăşoară votarea (art.43).
Ordinea în care urmează să aibă loc votarea pe categorii electorale este
următoarea: se vor alege mai întâi deputaţii comunelor rurale, apoi deputaţii
oraşelor şi la urmă deputaţii celor impuşi la maximum, în aşa fel încât, pentru
fiecare categorie electorală, votarea va fi terminată în aceeaşi zi în întreaga
Bucovină (art.44)21.

132
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Capitolul VIII intitulat Despre efectuarea votării, cuprinde două


subcapitole, dintre care în primul sunt prevăzute dispoziţiile generale. În acest
sens se prevede că în ziua votării, la ora şi locul stabilit va începe operaţiunea
votării, fără a se ţine seama de numărul alegătorilor prezenţi, prin constituirea
comisiei electorale care preia listele de alegători şi registrele de votare (art.45).
Cu excepţia comisiei electorale, a comisarului imperial şi a alegătorilor, nu este
nimănui permis accesul la localul de votare (art.46). Dacă înaintea începerii
votării, unul dintre alegători ridică obiecţiuni asupra dreptului de vot al unei
persoane înscrise în listele electorale, afirmând că nu îndeplineşte toate
condiţiile preliminare pentru a beneficia de dreptul la vot, comisia electorală va
decide imediat asupra acestui fapt, nefiind acceptat recurs de nici o parte la
hotărârea comisiei (art.47). Operaţiunea votării începe cu exercitarea dreptului
la vot de către membrii comisiei, apoi prin apel nominal alegătorii sunt chemaţi
în ordinea înscrierii lor în listele electorale. Cetăţenii cu drept de vot care
sosesc la locul de votare, după ce li s-a strigat numele, vor putea vota după ce
întreaga listă electorală a fost citită (art.49). Fiecare votant va rosti cu glas tare,
clar, numele candidatului care conform dorinţei sale trebuie să fie deputat. În
cazul în care într-o circumscripţie electorală trebuie aleşi mai mulţi deputaţi,
atunci votantul trebuie să indice atâtea nume câţi deputaţi sunt de ales (art.50).
În mod excepţional, când alegătorul este mut poate înmâna comisiei un bilet
electoral pe care să fie scris numele candidatului pentru care optează, un
membru al comisiei citindu-l în faţa sa (art.51). Orice votare verbală sau bilet
electoral se înscrie în rubricile celor două liste de votare, în dreptul numelui
alegătorului (art.53). Asupra valabilităţii sau nevalabilităţii fiecărui vot acordat,
hotărăşte comisia electorală, fără a se permite recurs ulterior (art.55). Votarea
trebuie să înceapă şi să se termine, de regulă, în fiecare localitate, în cursul zilei
hotărâte pentru alegeri. În eventualitatea când din motive obiective operaţiunile
votării nu pot începe, continua sau sfârşi în timpul prevăzut, acestea pot fi
prelungite prin hotărârea comisiei electorale cu acordul comisarului imperial,
după ce în prealabil vor fi anunţaţi prefectul sau guvernatorul Bucovinei
(art.56). După ce alegătorii şi-au exercitat dreptul la vot sau a expirat dreptul
acordat votării, preşedintele comisiei electorale va declara închise lucrările de
votare, cele două liste trebuind să fie iscălite de membrii comisiei şi de către
comisarul imperial (art.57). După încheierea votării, membrii comisiei
electorale procedează la numărătoarea voturilor, în adunarea electorală şi atunci
când candidatul a întrunit numărul de voturi pentru a fi ales, se încheie proces
verbal, care va fi semnat de membrii comisiei şi de către comisarul imperial
care va comunica guvernatorului rezultatul final al alegerilor (art.58). În cazul
în care doi sau mai mulţi candidaţi întrunesc acelaşi număr de voturi,
desemnarea câştigătorului alegerilor se va face prin tragere la sorţi care va fi

133
Ioan Cocuz

efectuată de preşedintele comisiei electorale (art.59).


Al doilea subcapitol intitulat Dispoziţii speciale încheie capitolul al
VIII-lea. Referitor la modul în care urmează să se desfăşoare alegerile în
categoria electorală a cetăţenilor impuşi la maximum se face precizarea că
alegătorii trebuie să desemneze tot atâţia candidaţi, câţi deputaţi trebuie aleşi
(art.61). Pentru ca un candidat să fie declarat ales este necesară majoritatea
absolută a voturilor. În cazul în care nu se realizează această majoritate
absolută, se va proceda la o a doua votare, iar în eventualitatea menţinerii
situaţiei se va proceda la balotaj (art.62). În cazul balotajului, alegătorii trebuie
să-şi dea votul numai acelor candidaţi care au cele mai mari şanse pentru a
obţine majoritatea absolută. În caz de egalitate de voturi, se va hotărî prin
tragere la sorţi candidaţii care vor participa la a treia votare. Dacă şi la a treia
votare se ajunge la egalitate de voturi, deputatul va fi ales prin tragere la sorţi
(art.63). În ceea ce priveşte alegerile din localităţile izolate îndreptăţite la vot se
face precizarea că alegătorii din oraşele Cernăuţi, Suceava, Siret şi Rădăuţi vor
indica, în cadrul votării, tot atâtea persoane eligibile câţi deputaţi trebuie aleşi
în respectiva circumscripţie electorală. Pentru a fi aleşi deputaţi, candidaţii
trebuie să întrunească majoritatea absolută a voturilor exprimate. În situaţia în
care la primele două tururi de scrutin nu se ajunge la majoritatea absolută, se va
trece la balotaj, fiind şi aici valabile instrucţiunile din paragrafele precedente
(art.64). În circumscripţiile electorale ale comunelor rurale fiecare alegător
trebuie să aleagă doi candidaţi. Pentru a fi declaraţi aleşi, candidaţii trebuie să
întrunească o majoritate relativă de cel puţin 1/3 din numărul voturilor
exprimate. În situaţia când aceasta nu se realizează în primele tururi de scrutin
se va proceda la balotaj în conformitate cu precizările făcute în paragrafele
anterioare (art.65).
Capitolul IX este intitulat Despre acceptarea alegerii. După
terminarea operaţiunilor de numărare a voturilor, comisia electorală este
obligată să aducă la cunoştinţa deputaţilor aleşi, alegerea lor, solicitându-le ca
în timpul indicat de lege să se pronunţe dacă acceptă sau nu alegerea (art.66).
Orice deputat nou ales este îndreptăţit să refuze alegerea (art.67). În
eventualitatea că deputatul nou ales refuză alegerea sa în chiar ziua alegerii, în
faţa comisiei electorale şi a alegătorilor prezenţi încă, declaraţia acestuia va fi
menţionată în procesul verbal electoral, putându-se trece imediat la o nouă
alegere (art.68). În toate cazurile, declaraţia deputatului nou ales trebuie să fie
remisă guvernatorului Bucovinei în decurs de 14 zile din momentul în care
comisia electorală i-a adus la cunoştinţă alegerea sa. Omiterea acestei declaraţii
sau orice acceptare a alegerii cu proteste sau sub rezervă este considerată refuz,
în care caz, guvernatorul va dispune de organizarea în circumscripţia şi
categoria electorală respectivă, de noi alegeri (art.69). Dacă un candidat a fost

134
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

ales în mai multe circumscripţii electorale, el trebuie, în conformitate cu


articolele 68 şi 69 să accepte sau să refuze alegerea, în primul rând pentru care
circumscripţie electorală acceptă alegerea. Dacă un deputat acceptă alegerea în
alt district, chiar dacă alegerea aceasta i-a fost adusă mai târziu la cunoştinţă, în
eventualitatea că declaraţia de acceptare a unui deputat nou ales în două sau
mai multe districte electorale, se ia fără opţiunea pentru unul din acestea, atunci
acceptarea se face pentru circumscripţia în care a fost ales mai întâi, iar dacă
dubla alegere a fost făcută în aceeaşi zi, este valabilă acceptarea pentru
districtul în care a primit mai multe voturi. La egalitate de voturi este necesară
opţiunea celui ales (art.70). În cazul în care candidatul ales nu este o
personalitate cunoscută, odată cu acceptarea alegerii, trebuie să aducă şi
dovezile necesare eligibilităţii sale (art.71). Dacă guvernatorul Bucovinei
deţine dovezi că deputatul nou ales nu este eligibil, atunci documentele de
votare, fără a fi întocmit certificatul de votare, trebuie trimise dietei, împreună
cu actele doveditoare de neeligibilitate a celui ales (art.72). Deputaţii care sunt
în cercetare pentru crimă, camătă, încălcarea bunelor moravuri sau pentru o altă
încălcare a legii, nu au dreptul să participe la şedinţele dietei, până când nu vor
dovedi prin hotărâre judecătorească că sunt nevinovaţi (art.73)22.
Capitolul X este intitulat Despre dovada şi verificarea alegerilor.
Guvernatorul Bucovinei va dispune să se întocmească şi să se remită
deputatului nou ales în dietă un certificat de alegere, care îi conferă acestuia
dreptul de intrare în dietă şi dovedeşte valabilitatea alegerii sale (art.74).
Asupra valabilităţii alegerii decide dieta în conformitate cu reglementările
referitoare la capacitatea electorală activă şi pasivă şi cele referitoare la
procedura de votare conţinute în constituţia Bucovinei şi în regulamentul
alegerilor. Actele votării servesc drept suport la verificarea şi luarea hotărârii
(art.75). Dosarul electoral se compune din procesul verbal al votării, din listele
electorale şi listele de numărare a voturilor pe care comisarii electorali
imperiali trebuie să le trimită guvernatorului cu rapoartele referitoare la modul
cum s-au desfăşurat alegerile, eventualele reclamaţii şi proteste, din declaraţiile
şi dovezile prezentate de către cei aleşi, despre acceptarea alegerii şi despre
eligibilitate (art.76). Reclamaţiile şi protestele contra modului în care s-au
desfăşurat alegerile trebuiesc prezentate în cel mult 8 zile de la deschiderea
dietei, în caz contrar nu vor mai putea fi luate în considerare (art.77)23.
Acest regulament al alegerilor pentru dieta Bucovinei a rămas valabil,
cu unele modificări, până la 1900.
Pentru Bucovina însă lupta pentru o autonomie reală nu se încheiase.
Forţele conservatoare centraliste din imperiu simţindu-se destul de puternice au
trecut făţiş la limitarea, desfiinţarea unor drepturi ale popoarelor din imperiu.
Astfel premierul austriac Felix Schwarzenberg hotărăşte, la 14 aprilie 1851,

135
Ioan Cocuz

desfiinţarea Parlamentului Imperial în componenţa căruia intrau reprezentanţii


tuturor popoarelor şi ţărilor ce făceau parte din monarhie şi înfiinţează
Consiliul Imperial din care făceau parte magnaţi, clerici, civili, militari, toţi
numiţi de împărat. Măsurile de mână forte continuă: la 20 august 1851 este
abrogată legea pentru responsabilitatea ministerială, legea comunală, reformele
juridice ale lui Schmerling. Este abrogată Constituţia imperială din 4 martie
1849, instaurându-se un regim de maximă centralizare, absolutist monarhic24.
În acest context politic, prin Decretul Imperial din 31 decembrie 1851,
Bucovina îşi pierde autonomia dar fără a mai trece sub administraţia Galiţiei,
guvernator provizoriu fiind numit Francisc Schmuck25. Prin Decretul Imperial
din 22 aprilie 1860 Bucovina trece la Galiţia26. Puternicele manifestaţii şi
acţiuni întreprinse sub impulsul curentului naţional şi autonomist român, cât şi
a celui autonomist bucovinean din care făceau parte reprezentanţi ai altor
naţionalităţi din Bucovina, au determinat autorităţile centrale să revoce, la 25
august 1860, Decretul Imperial prin care se hotăra alipirea Bucovinei la
Galiţia27. La 20 octombrie 1860 Diploma Imperială recunoaşte în termeni
generali autonomia Bucovinei, pentru ca şi Constituţia Imperială din 26
februarie 1861 să recunoască definitiv autonomia Bucovinei28.
Prin toate mijloacele legale, reprezentanţii Bucovinei au acţionat
împotriva alipirii la Galiţia. Astfel, în articolul Cu privire la problema anexării
Bucovinei la Galiţia, publicat în ziarul vienez “Die Presse”, Eudoxiu
Hurmuzachi, exprimând realitatea crudă, arăta că “nici o altă posesiune a
Coroanei nu a fost atât de rău şi de mult maltratată ca Bucovina, prin
încorporarea acesteia la Galiţia, încorporare iniţiată din nou de seniorul polonez
[Agenor Goluchowski, n.n. I.C.], în ciuda opoziţiei populaţiei bucovinene şi
chiar a Consiliului Imperial”29.
În vara anului 1860, Gheorghe şi Eudoxiu Hurmuzachi arătau că
“ducatul Bucovinei este la ora aceasta ameninţat de o lovitură de moarte în tot
ce are mai scump, în lege, în biserică, în limbă, în toate interesele naţionale,
morale şi materiale. Autonomia Ţării, ce abia ne prezicea un viitor fericit, ni s-
au luat şi ducatul nostru are curând a se împreuna şi a se slei cu Polonia
austriacă”30.
Românii din Bucovina au cerut sprijinul fraţilor din Transilvania din
partea cărora, prin marii patrioţi Andrei Şaguna, Alexandru Mocioni şi alţii, au
primit un ajutor nepreţuit prin acţiunile întreprinse în capitala imperiului,
Viena.
Populaţia Bucovinei a acţionat pentru aducerea la cunoştinţa Curţii
Imperiale a doleanţelor Bucovinei.
Astfel, la 24 decembrie 1860, bucovinenii trimit Curţii de la Viena un
memoriu intitulat “Chemarea Bucovinei la emancipare” (Emanzipationruf der

136
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Bukowina) cerând menţinerea autonomiei acesteia.


Constituţia din 26 februarie 1861 a menţinut situaţia separării
Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei într-un DUCAT AUTONOM
(Herzogtum), ţară de coroană ereditară, conform Constituţiei din 4 martie 1849.
Campania electorală din martie 1861, pentru alegerile din dieta
Bucovinei a fost extrem de agitată, toate clasele şi categoriile soaciale s-au
aruncat în vâltoarea luptei electorale, dând dovadă de un înalt civism,
nădăjduind că Dieta Bucovinei, deputaţii aleşi vor contribui la îmbunătăţirea
stării economice şi sociale.
În frunte s-au situat, după cum era firesc, intelectualitatea bucovineană,
tinerii studioşi, elevii şi studenţii.
În acest sens stă mărturie Apelul către alegători, tipărit la Viena, la 2
martie 1861, şi răspândit în întreaga Bucovină.
“Preastimaţi Domni !
Pentru timpurile acestea grele şi încurcate în care trăim, ne veţi
ierta puţinele cuvinte ce, cu mare stimă, le aţintim cătră domnia voastră;
ele purced numai din durerea adâncă ce am suferit-o pînă acum împreună,
şi din dragostea cea înfocată cătră patrie şi sporiul ei întru toate cele bune.
Prea onoraţi domni ! Să ne cunoaştem, mai înăinte, bine, trecutul,
ca să pricepem timpul de faţă şi să ne înţelegem, apriat, viitoriul spre care
năzuim cu toţii !
Trecutul ne-a fost fatal, furtunos, ba încă mistuitoriu de înteresele
cele mai înalte ale omenirii; noi îl putem înfiera, prea pe nimerite, cu
cuvîntul despotism sau stăpânism crâncen, adică, foarte puţini au poruncit
numai, după placul lor, şi toţi ceilalţi au trebuit să asculte orbiş, căci,
altmintrelea urma temniţa, gloabele şi boatele la spinare. Noi am fost,
până acum, mai mult decât minoreni, mai că am pute zice că am fost chiar
robi, căci alţii ne-au purtat trebile noastre, alţii au dispus, după placul lor,
asupra avuţiei şi a vieţii noastre, fără să ne întrebe şi pe noi de sfat şi de
conţelegere, şi fără ca ei să ne deie seama despre purtatul trebilor.
Noi am avut o ţară volnică, cu moşiile noastre strămoşeşti în mâni
străine, fără ca să ştim cum de au venit ele în mâna lor.
Noi avem moşii bisericeşti, cu un fond religionariu care trece în
milioane, fără ca să ştim cum se administrează ele, şi ce se face cu acei bani
colosali.
Noi plătim biruri grele, adausuri, aruncături, împrumuturi, fără ca
să ne deie cineva socoteală că cum şi spre ce scop anumit se întrebuinţează
ele.
Noi facem poştărituri cu care şi căruţe, noi mergem la cordun; noi
încortelăm cătane şi grijim pentru dânsele, fără ca să ne spună cineva,

137
Ioan Cocuz

pentru ce mai pică atâtea greutăţi asupra noastră.


Noi facem poduri şi lucrăm la drumuri, şi tot plătim rohătcile.
Noi plătim vornicului de sat, fără ca să ne alegem chiar pe acela pe
carele îl vrea tot satul.
Noi facem părintelui de sat zile de lucru; dăm bani şi dascălului, şi
când vine la botez, nuntă, înmormântăciune, iarăş caută să-I îndestulezi, şi
când ai lipsă de dânşii şi s-ar cuveni să ţi-i alegi singur, atunci ţi-i împune
altul cu forţa (sila) !
La câte şi mai multe tot dăm şi dăm şi din pungă şi cu braţul, şi
când am cere şi noi vrun bine ca să avem câte o şcoluţă bună în sat, cu
nişte învăţători de treabă, sau vreo biserică mai frumuşică pe din afară şi
mai împodobită în lăuntru, ca să nu ne fie ruşine de dânsa: atunci ţi se
răspunde din partea stăpînilor: “Aşteaptă până ce ne va plăcea nouă, sau
de nu, faceţi-vă singuri !” Aşadară tot la punga ta pretinde.
Pe lângă acestea mai arunci banii săracilor şi la spitale ! Şi cine
dintre ai noştri se foloseşte de dânsele?
O mulţime de diregători şi judecători străini sunt în ţară, şi când
merge un biet om năcăjit la dânşii cu vreun rugământ, sau plânsoare, ca
să-şi afle dreptatea, iată că nu te poţi înţelege cu dânşii la vorbă, căci ei nu-
ţi pricep limba ! Cheltuieşti de vreo trei patru ori mai mult cu procesul,
decât face aceea ce vrei să câştigi, şi, după vreo două trei luni, sau ani de
zile, ieşi la capăt cu aceea că ţi-ai pierdut dreptatea !
Fiecare bocâncariu străin se face domn în ţara ta, care tot
porunceşte şi te suge, şi tu … trebue să asculţi, să faci, şi să taci ca mielul !
Nu vrem aice să amintim nici din gimnasiul din Suceava, nici de
celea petrecute în Consistoriul episcopesc din Cernăuţi, fiindu-mi prea vie
înăintea ochilor !. Multe ar mai fi de vorbit aice ! Însă treacă acestea de un
colorit foarte moderat despre trecutul nostru ! Ele să ne demonstreze că
noi am fost ţinuţi mai mult decât de minoreni, adecă mai ca de robi în casă
şi la vatra noastră, unde am făcut toate pentru alţii, numai pentru noi
nimică; căci nu ni era iertat !
Relele cele mai nenumărate ce le-am suferit împreună, şi greutăţile
neîncetate ce le-am purtat cu toţii, abia resuflând: toate acestea le ştim şi le
simţim, deoarece zăcem încă şi acuma sub ele, şi dorim cu toţii ca să le
scuturăm de pe grumazul nostru.
Vaietele noastre au ajuns la auzul împăratului, şi Măria Sa a
hotărât, sărbătoreşte, că vre să ne scape de nevoile trecutului, cu tot
adinsul.
Spre acest scop ne-a declarat de majoreni, adecă de oameni care
pot să grijască singuri de sine, şi ni-a încredinţat toate trebile săteşti,

138
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

orăşeneşti, ţinutureşti şi ale ţării întregi, în mâna noastră, ca să le purtăm


singuri spre folosul nostru şi spre binele ţării !
Are aici loc, în toată tăria cuvântului, vorba Românului: Cum ţi-i
aşterne, aşa vei dormi; şi cum ţi-i săra, aşa vei mânca !
Să căutăm dară să ni aşternem bine ca să putem dormi dulce. Şi să
ne sărăm cum se cade bucatele, ca să nu se împuţască şi să se strice iarăş !
Viaţa aceasta nouă de a griji singuri, în conţelegere cu împăratul,
pentru trebile tale şi ale patriei, se numeşte viaţă constituţională. Toţi însă,
câţi locuiesc într-o ţară, nu pot, pe nemijlocite, să steie faţă cu împăratul la
acea conţelegere despre îngrijitul trebilor patriei, ci se cere ca locuitorii
ţării să aleagă pe unii, şi apoi aceştia vor ave să răspice toate dorinţile şi
ofurile, şi să poarte trebile şi grija ţării în numele celorlalţi.
Deci şi noi bucovinenii avem să alegem treizeci de bărbaţi, care să
vorbească şi să grijească pentru binele şi sporiul patriei noastre, şi adică:
trei vor fi aleşi să înfăţişeze înteresele preoţimii, opt acelea ale boierilor,
şapte ale orăşenilor, negustorilor şi îndustriaşilor, şi doisprăzece care au să
ia seama de interesele sătenilor. Aceştia toţi, dacă vor fi oameni de omenie,
cu cuget curat şi cu inimă bună, atuncea vom putea zice că va fi mai ferice
de noi, şi că şi noi ne vom putea numi stăpâni şi domni în patria şi la vatra
noastră, unde până acuma n-aveam de mâcnit nici un cuvânt !
Şi de la cine atârnă să fie aşa? Dela noi înşine ! Ce oameni ne vom
alege, cu aceia ne vom lăuda, şi ei ne vor aşterne patul şi ne vor săra
bucatele şase ani de zile ! Să căutăm dară ca să avem oamenii noştri de
încredere, ca nu cumva să ne alegem nişte vitregi, care să ne aştearnă
numai spini, şi să ne sare bucatele numai cu venin !
Să ne întrebăm acuma, cum să fie acei bărbaţi, ce feliu de însuşiri
să aibă ei, ca să ne poată fi părinţi, şi încă părinţi buni şi călduroşi?
Ei să fie:
1) născuţi din moşi strămoşi bucovineni şi de legea noastră drept
credincioasă, căci altmintrelea ne-am aduce la perichiu (primejdie)
religiunea, biserica, şi am deschis poarta şi mai mare străinilor care ne-au
amărât până acuma atât de mult;
2) să fie iubitori de patrie, religiune şi naţiune, ca nu cumva,
aleşi fiind, să ne vândă duşmanilor patriei, să ne strice religiunea, şi să ne
omoare naţiunea, favorind alte limbi străine;
3) să fie cutezători, cu bărbăţie, cu tărie de duh şi cu virtute, ca
să nu se sfiiască de nimeni, ci să stee buni, cu toată puterea cuvântului lor,
pentru toate înteresele acelora pe cari îi înfăţişează, chiar şi atunci când ar
avea să-şi atragă nişte neplăceri, sau disgraţii, din partea unora sau altora;
4) să fie liberali, adică, să ceară şi să pretindă, răzimiş, numai

139
Ioan Cocuz

aceea ce este în binele, folosul şi sporiul patriei şi naţiunii întregi,


neuitându-se la aceea că s-ar face prin aceasta neplăcuţi, sau urâţi,
înaintea unei sau altei autorităţi, ori de ce feliu;
5) să fie buni de gură şi ajunşi la cap, ca să poată pătrunde
deodată toate interesele înfăţişaţilor săi, ale patriei şi naţiunii, şi să le apere
cu căldură şi foc, şi cu argumente lovitoare, înaintea cărora să se topească
şi să se convingă şi cea mai îngheţată inimă a contrarilor săi, şi ca să
răsbate şi prevede, iute şi lămurit, toate metehnele obiecturilor contrare,
ca să le răstoarne şi să le resufle cu lesnitate;
6) să fie cunoscători de referinţile patriei şi naţiunii şi bisericii,
şi de împrejurările înfăţişaţilor săi, ca să ştie ce sau despre ce au să
vorbească; ce au să pretindă; ce îmbunătăţiri să se introducă; ce rele să se
stârpească, şi ce mijloace să se ia spre o ţintă sau alta; şi
7) să fie oameni probaţi, şi de faptă, adică, care s-au arătat până
acuma când era vorba despre binele patriei şi naţiunii, cam ce plătesc
dumnealor ca, fără întârziere, să se prefacă în fapte toate acelea despre
care sunt ei convinşi că-s bune, folosicioase şi mântuicioase pentru patrie şi
naţiune.
Dacă vom ave nişte deputaţi la dieta ţării, înzestraţi cu însuşirile
amintite, putem fi siguri că cauza noastră nu va fi fără de apărători, şi încă
apărători buni şi vrednici; atunci ne va fi patul aşternut după plac, şi
bucatele sărate după gust !
Dar mai una ! şi aceasta-i un lucru de care avem să ne ferim ca
dracul de tămâie !
La alegeri de feliul acesta domneşte întriga, adică nişte smomele
furişate şi iţite, de care abia te poţi lua în samă. Mulţi dintre acei domni şi
domnişori, care au fost până acum deprinşi a tot rumpe la colaci şi întinge
în miere, vor căuta în tot modul să fie şi ei aleşi; ei vor linguşi; ei vor
măguli, vor smomi şi cu bani, băuturi, sau făgăduinţi, dar…să nu îi
credeţi, să nu vă daţi înşelaţi, căci ei ar vre să pună numai iarăş mâna pe
cuţit şi pită, şi apoi să ne împărţească după placul lor.
Dacă ar cerca cineva cu asprime, sau porunci, a vă impune ca să
alegeţi pe cutare, sau cutare, să nu-i ascultaţi, să nu vă temeţi, căci de
făcut, n-au putere să vă facă ceva.
Oameni străini, de altă limbă şi lege, să nu alegeţi, arete-se ei cât de
blânzi, sau cu buneţe, căci, dacă pui şarpele în sân şi-l încălzeşte, apoi te
muşcă şi te înveninează !
Încredere nu daţi orişicui; cercaţi-l întâiu bine şi rescumpeniţi-l cu
de amănuntul, şi apoi vă puteţi încrede, încât socotiţi că merită !
Nu căutaţi să alegeţi pe cutare, sau cutare, pentru că-i neam sau

140
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

prieten bun, ci numai pe aceia, la cari se găsesc împreunate însuşirile de


mai sus !
Spre a înlesni aceasta, se cere ca să vă adunaţi dumeavoastră mai
mulţi la un loc, să vă sfătuiţi în privinţa atinsă, şi după ce v-aţi învoit la
candidaţi, să-i propuneţi şi poporului ca, la locul şi în ziua de alegere, să
aleagă pre aceştia, căci numai aşa vom reuşi cu oameni de treabă, şi ne
vom ajunge scopul, altimintrelea va căde poporul subt înrâurinţa altora,
şi, la alegeri, vor ieşi numai deputaţi împilători şi vînzători, sau nevrednici,
în loc de nişte apărători ai causei noastre sfinte, şi în loc de oameni de
capacitate strălucită. Adunări preliminare de acestea nu poate nimenea să
le împiedice cu dreptul, căci ele sunt iertate orişiunde. Aicea în Viena s-au
ţinut şi se ţin încă destule în această privinţă.
Dacă vom reuşi la alegeri cu oameni de calităţile arătate, atunci şi
viitoriul nostru va fi asigurat; răul de carele pătimeşte atâta ţara, se va
stârpi, şi ranele de moarte ale trecutului se vor tămădui, şi întru toate va
răsări altă viaţă mai vioaie, mai sănătoasă, mai puternică şi mai plăcută.
Cu bărbaţi de acest feliu în dietă nu vom avea să ne plângem că nu-s şcoale
prin sate, şi şcoale mai înalte şi crescători de fete (convipte) prin oraşe; că
bisericile ni-s sparte şi cu nişte sfinţi boldiţi şi cu gurile şuvăiete, cât te
sparii de dânşii; că părinţii nu-s dotaţi după cuviinţă şi după cerinţa
timpului; nu vom ave, zic, să ne mai plângem asupra lucrurilor istora, căci
fondul religionariu şi alte venituri ale ţării cad sub administraţiunea dietei,
şi ea va şti cum să grijească de lipsele şi înteresele patriei.
Având noi oameni de aceştia ca înfăţişători, nu ne vom mai jelui că
limba şi datinile noastre strămoşeşti ni-s călcate în picioare şi batjocurite şi
înapoiate de la toate trebile (afacerile) publice; că ţinem procese cu anii, şi,
după ce ne-am sărăcit bine, pierdem şi aceea ce cugetam că vom câştiga,
căci ei se vor îngriji ca limba dulce să-şi reapuce locul său cuvenit, şi noi să
căpătăm nişte legi mai scurte, mai bune şi mai drepte; ei se vor sîrgui ca în
toate diregătoriile şi judecătoriile să fie limba ţării, diregători şi judecători
născuţi din ţară, fii de ai patriei, care să poată înţelege pe popor, şi să
grijască mai bine de siguritatea lui personală şi materială; prin stăruinţa
lor vor înflori ştiinţele, va înăinta îndustria; meseriile vor prinde zbor, şi
negoţul va lua nişte lărgimi mai întinse; starea înţelesuală şi materială a
ţării va apuca treapta aceea care se cuvine să o aibă Bucovina între ţările
cultivate ale Europei.
Deci să nu uităm, că alegerile ce le vom face, vor decide asupra
sorţii şi viitoriului patriei noastre ! Să nu trecem cu vederea, că numai şi
numai bărbaţi, înzestraţi cu însuşirile arătate mai sus, ne pot scăpa de
nevoile de acuma, şi croi un drum mai lin spre fericire ! Să-I cercăm dară

141
Ioan Cocuz

şi cu lumina, ca doară n-am căde în păcate şi răspundere înaintea lui


Dumnezeu şi a viitorimii!
Viena în 2 a lui Mart 1861”31
În luna martie a anului 1861 au avut loc în Bucovina alegerile pentru
dietă, iar la 6 aprilie al aceluiaşi an se inaugurează viaţa parlamentară în
Bucovina prin convocarea primei diete32. Dezbaterile dietale aveau loc în limba
română ca recunoaştere a caracterului românesc al ţării şi în limba germană ca
limbă oficială în imperiu. Protocoalele şedinţelor dietei din sesiunea 1861 au
fost publicate în limba română şi germană33.

Cernăuţi – 1860

Prima dietă a Bucovinei se compunea din 29 deputaţi, aleşi pe timp de


6 ani, care proveneau din alegerile în cele patru colegii electorale: marea
proprietate, camera de comerţ, oraşele, comunele rurale. Alegerile în primele
trei colegii electorale se făceau prin vot direct, iar alegerile în colegiul al
patrulea – comune rurale - se făceau prin delegaţi (wahlmanner), proporţia fiind
un delegat la 50 alegători34.
Colegiul I alegea 12 deputaţi în următoarea componenţă: 2 din partea
Fondului Religionar, 6 din partea marilor proprietari români şi 4 din partea
marilor proprietari armeano – poloni.
Colegiul al II-lea alegea 2 deputaţi, unul german şi unul evreu.
Colegiul al III-lea, al oraşelor, alegea 3 deputaţi, toţi germani pentru
oraşele Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi.
Colegiul al IV-lea, alegea 12 deputaţi dintre care 8 români şi 4 ruteni.
Din cei 12 deputaţi ai acestui colegiu numai 4 erau ţărani, 3 erau boieri şi 5
erau prepoziţi de judeţ35.
Ca membru de drept al dietei era episcopul Bucovinei. Împăratul
numeşte din rândul membrilor dietei pe preşedintele ei, care se numea Căpitan

142
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

al Ţării (Landeshauptmann) şi pe locţiitorul acestuia. Dieta Bucovinei se


convoacă prin rescript imperial, în sesiunea ordinară, o dată pe an36. În şedinţa
de constituire a dietei a fost ales, pentru întreaga perioadă legislativă, un
Consiliu Provincial Permanent (Landesansschuss) care se compunea din
Căpitanul Ţării, locţiitorul acestuia şi patru membri care împărţeau între ei
diferite agende administrative37. Competenţa legislativă a dietei Bucovinei se
referă la întreaga gestiune administrativă autonomă a ţării sub raport politic,
cultural, economic38. Ca provincie de coroană, Bucovina trimitea deputaţi şi în
Parlamentul Imperial de la Viena, până în anul 1870 aceştia fiind aleşi din
rândul membrilor dietei, după care alegerea acestora se făcea prin intermediul
celor patru curii electorale39.
În acest fel se deschide în istoria Bucovinei o nouă pagină politică
pentru emancipare socială şi naţională a românilor, pentru unitate.
Cei 29 de deputaţi ai Dietei Bucovinei erau:
1. Eugen Hacman – Landeshauptmann (Căpitan al Ţării).
2. Eudoxiu Hurmuzachi – Căpitan al Ţării din 1862, prin demisia lui
Eugen Hacman.
3. Ioan Woinarowicz.
4. Teofil Bendela.
5. George cav de Flondor.
6. Cristoff cav de Iacubowicz.
7. Vasile Ianovici.
8. Alexander Ritter von Roftin.
9. Alexandru Petrino.
10. Iacob Petrovici.
11. Alexandru Popovici.
12. Iacob Simionovici.
13. Alexandru Vasilco.
14. Dr. Iosif Fehner.
15. George Hurmuzachi.
16. Wilhelm von Alth.
17. Andrei Miculi.
18. Leo Isăcescul.
19. Ioan Pruncul.
20. Adam Iavorschi.
21. George Iliuţ.
22. Ioan Karczo.
23. Anton Kovaci.
24. Mihai Pitei.
25. Iosif Procopovici.

143
Ioan Cocuz

26. George Jureschi.


27. Victor Zuftanovschi.
28. Nicolae Zahariofievici.
29. Olera Focşa40.
Prima sesiune a dietei Bucovinei a fost foarte scurtă (16 aprilie – mai
1862).
Guvernatorul Bucovinei, Wenzel graf Martino prezintă un proiect de
lege care prevedea, în principiu, următoarele: comunele, parohiile şi patronii
bisericeşti erau obligaţi să suporte cheltuielile pentru construirea bisericilor şi a
caselor parohiale, iar până la construirea acestora, să plătească preoţilor o sumă
mai mare ca până atunci, pentru “cortel”.
Problema avea un profund caracter politic, prin aceea că, aprobându-se
acest proiect guvernamental, s-ar fi dat o altă destinaţie resurselor financiare ale
Fondului religionar, care prin statut avea obligaţia să acopere cheltuielile
culturale, religioase şi şcolare ale românilor ortodocşi.
Fraţii Hurmuzachi şi Alexandru Petrino au sesizat manevra autorităţilor
şi au căutat să zădărnicească votarea proiectului de lege şi să pună biserica
naţională românească în drepturile legale şi canonice, care să-i garanteze
existenţa şi să-i asigure dezvoltarea.
Se aştepta ca deputaţii români să vorbească în Dietă în limba română,
aceeaşi limbă să fie folosită şi în organismul reprezentativ al Dietei – Comitetul
Ţării.
Dar românii nu mai puteau să vorbească fluent româneşte, nu mai
aveau un limbaj adecvat. Făcuseră studiile în limba germană pe care o foloseau
curent.
A doua sesiune a Dietei Bucovinei se deschidea la 29 ianuarie 1863.
În această sesiune, Alexandro Petrino, în calitate de raportor al
Comitetului Dietei, a demonstrat cu argumente pertinente, că proiectul de lege
propus Camerei spre dezbatere de guvernatorul Bucovinei, deşi urmăreşte
rezolvarea unor probleme stringente ale bisericii naţionale, nu apelează la
mijloacele legale, şi afectează interesele naţionale româneşti, propunând dietei,
respingerea lui.
După dispute aprige, se hotărăşte să fie înfiinţată o comisie formată din
5 membri care să stabilească taxa de “cortel” şi modalităţile de plată.
În această comisie, trei deputaţi erau credincioşi guvernului, ceilalţi doi
erau “neguvernamentali”.
Mihai Pitei, raportorul majorităţii din comisie, argumentează în
favoarea proiectului guvernamental cu toate că acesta fusese respins prin vot de
dietă, în şedinţa din 29 ianuarie 1863.
Vasile Ianovici raportorul “neguvernamentalilor” în comisie, prezintă

144
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

trei propuneri de rezolvare a problemei:


- mărirea taxei de “cortel”.
- obligaţiile Fondului religionar în acest sens.
- formularea unei scrisori care trebuia prezentată împăratului.
Trei şedinţe ale Dietei au dezbătut problemele respective.
În şedinţa din 21 februarie 1863, Alexandru Petrino, sprijinit de
deputatul Iacob Simionovici, a susţinut punctul de vedere că mijloacele
financiare pentru construirea bisericilor şi caselor parohiale şi plata sumelor
pentru “cortel” intră în sarcina Fondului Religionar, şi numai în măsura în care
nu putea acoperi aceste cheltuieli (ceea ce nu era cazul), să se apeleze la
contribuţia de la membrii parohiilor şi de la patronii bisericeşti41.
Deoarece Dieta nu era competentă a dispune în problemele Fondului
Religionar, Alexandru Petrino propune ca Dieta să se adreseze împăratului cu
rugămintea de a restitui Bisericii Ortodoxe din Bucovina autonomia ei,
garantată de suveranii imperiului, averea ei să fie administrată de organele
bisericeşti desemnate în acest sens, în conformitate cu canoanele bisericeşti şi
ale dreptului strămoşesc.
În şedinţa Dietei din 21 februarie 1863, propunerea lui Alexandru
Petrino a fost adoptată cu majoritatea voturilor, iar în şedinţa din 27 martie,
Dieta aproba, în unanimitate, conţinutul scrisorii către împărat42.
Scrisoarea Dietei, adresată împăratului, nu a avut nici un efect deoarece
apăruse o dispută între diecezani şi episcop, referitoare la organul competent de
a exercita autonomia şi asupra competenţei acestuia:
- Episcopul şi anturajul său susţinea supremaţia episcopală, nu numai
în probleme spirituale dar şi în cele temporale şi economice.
- Diecezanii şi îndeosebi lumenii pretindeau că pentru exerciţiul
autonomiei bisericeşti în cele temporale, organul chemat era Congresul sau
Sinodul bisericesc compus din preoţi şi lumeni.
Aspectul politic al problemei consta în reglementarea raporturilor
bisericii din Bucovina faţă de Stat şi de celelalte biserici din imperiu.
În Dietă, reprezentantul guvernului Bucovinei a declarat că guvernul
intenţionează să sprijine pe lângă guvernul central şi împărat dorinţa Dietei
Bucovinei, în aşa fel ca şi aceasta să aibă dreptul de a dispune asupra Fondului
Religionar43.
Era evident, însă, că autorităţile habsburgice nu erau dispuse să lase din
mână o avere uriaşă care aparţinea românilor ai căror strămoşi au ctitorit
biserici şi mânăstiri şi le-au înzestrat cu averi.
Fondul Religionar înfiinţat în anul 1783, în pofida statutului său care
prevedea ca aceste averi să fie folosite pentru nevoile bisericii ortodoxe şi a
românilor, nu avea alt scop decât spolierea averii românilor bucovineni în

145
Ioan Cocuz

favoarea statului austriac.


Depăşind această problemă, vom aminti că, prin Decretul Imperial din
9 decembrie 1862, Bucovina devine Ducat autonom şi primeşte stemă
proprie44.
La 2 martie 1864, începe sesiunea de primăvară a Dietei Bucovinei.
Lucrările debutează cu discursul Căpitanului Ţării, Eudoxiu
Hurmuzachi, care face un călduros apel şi îndemn pentru o “lucrare sinceră” în
folosul ţării: “Domnilor, Vă salutez cu toată simpatia conaţională şi cu toată
ardoarea patriotică la această readunare a cărui scop este înaintarea iubitei
patriei noastre, între toate cele ce privesc la bunăstarea ei materială şi
morală. Calea ce conduce la scopul acesta este lungă şi grea, căci câmpia
reformelor este tot atât de întinsă şi spinoasă, precât de nemărginită este
înflorirea unei ţări, precât de felurite sunt piedicile şi greutăţile ce se nasc din
diferenţa şi neaparata zdruncinare ale intereselor particulare şi individuale.
Numai un patriotism înfocat poate învinge asemenea stavile, acel
patriotism totodată naţional şi liberal carele fiind înrădăcinat în istoria,
tradiţia şi deprinderea strămoşilor noştri pe o scenă mai întinsă şi glorioasă
ne va conduce precum sperez, de acum înainte, deşi pe un câmp mai îngust,
dară cu o râvnă tot aşa de învăpăiată.
Libertatea constituţională trebuie să ne fie un puternic îndemn spre
manifestarea cugetărilor noastre patriotice şi numai înfăptuirea lor spre binele
comun al ţării noastre vom putea exprima în modul cel mai demn, adânca
noastră recunoştiinţă […]”45.
În şedinţa dietei din 12 martie 1864, George Iliuţ, împreună cu alţi 13
deputaţi, a interpelat guvernul Bucovinei în privinţa folosirii limbii române în
administraţie: “funcţionarilor statului din ţară li s-a ordonat de a învăţa limbile
ţării până într-un an de zile, dar de atunci au trecut trei ani şi ei totuşi nu le-au
învăţat”46.
În şedinţa din 13 mai 1864, contele Amadei, guvernatorul Bucovinei
răspunzând acestei interpelări, precizează că: “regimul de mult năzuieşte într-
acolo ca toţi funcţionarii, să ştie bine limbile ţării, şi care nu le ştiu, să le
înveţe; că se nevoieşte a executa, cu consecinţă, principiul egalei îndreptăţiri a
naţionalităţilor; că va stărui ca toţi funcţionarii existenţi din ţară să ştie cum se
cade limbile ţării, şi care nu le ştiu, să le înveţe cât mai curând; şi că la aşezarea
posturilor în viitor, va lua în privire pe lângă calificaţiunea legală, pre acei
indivizi care vorbesc şi scriu în limbile ţării”47.
Evident, răspunsul a fost pur formal, politica administraţiei habsburgice
a continuat în aceeaşi direcţie, promovând în funcţii publice străini de ţară, de
limbă de interesele românilor din Bucovina, funcţionari – ostaşi credincioşi în
misiunea lor de a crea omul bucovinean – homo bucovinensis, de a şterge tot ce

146
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

amintea de originea românească a acestui teritoriu.


În aceeaşi şedinţă din 12 martie 1864, un număr de 22 de deputaţi ai
dietei între care Eugen Hacman, Teofil Bendela, Eudoxiu Hurmuzachi,
Alexandru Petrino, George Iliuţ, Gheorghe Flondor, Gheorghe Hurmuzachi,
Vasile Ianovici, Gh.Costin, Mihai Pitei au interpelat guvernul Bucovinei cu
privire la folosirea limbii în dietă.
La 12 mai 1864, guvernatorul Bucovinei reacţionează, la fel de
stereotip şi de formal: “În privinţa aceasta ţin să răspund interpelantului că
guvernul imperial se străduieşte deja, de timp mai îndelungat, ca toţi slujbaşii
publici şi îndeosebi aceia care vin în nemijlocită atingere cu partidele, să
cunoască limba ţării”48.
Una din problemele cele mai acute care s-au discutat şi dezbătut în
Dieta Bucovinei, a fost problema ţărănească.
În şedinţa dietei din 11 aprilie 1864, deputatul Iavorschi atrage atenţia
că el, încă din sesiunea 1863 a dietei, a ridicat problema “tragerii sau luarea
locurilor ţărăneşti prin proprietarii de moşii”.
Această temă de discuţie a fost înregistrată de dietă, dar din motive de
interese de grup, problema a fost intenţionat neglijată, uitată, a fost “aruncată
sub Masă”.
Deputatul George Iliuţ atrage atenţia că în toate comunele din
Bucovina, locuitorii de ţară “se plâng că sunt înstrâmbătăţiţi prin proprietarii de
moşii, de asemenea şi prin administraţia fondului religionar luându-se
drepturile cele vechi şi strămoşeşti, adică: tolocile şi dreptul pădurii la întreaga
comună, de asemeni, prin cele multe comune şi de la unii deosăbit, adică: cum
au vrut şi le-au plăcut despre care gândesc că s-au putut oricine încredinţa
numai din petiţiile cele numeroase aduse aici în înalta casă în scris în anul
trecut”49.
Ţăranii se plâng că prin legi încă din 1853, în tot ce ţine de problema
dreptului şi a pădurii pentru comună, au fost alcătuite comisii care să analizeze
şi să rezolve fiecare caz în parte. Respectivele comisii nu şi-au desfăşurat
activitatea decât foarte puţin, lăsând nerezolvate sute de cazuri.
Ţăranilor cărora de la ridicarea boierescului, li s-au luat locurile de
către proprietarii de pământ, în conformitate cu Ordinul ministerial din 20
octombrie 1860, li s-a promis rezolvarea problemei prin crearea unor comisii
speciale pentru servitute care prezintă fiecare caz la “judecata ţării”.
A trecut atâta timp şi bieţii ţărani sunt purtaţi prin judecăţi fără nici un
rezultat: “Iară pricinile care se judecă în judecătorii sunt grele pentru ţărani,
deoarece mulţi din ei nu pot avea acces la judecătorii din următoarele motive:
- Pentru că nu înţeleg altă limbă, totodată nu se pot înţelege cu
amploiaţii din numitele judecătorii;

147
Ioan Cocuz

- Cei mai mulţi sunt săraci, au câte 8-9 copii şi cheltuiesc şi


ultimul bănuţ şi procesele se tot amână 2,3,4 ani şi proprietarul trage foloase de
pe pământul respectiv, fără ca ţăranul să aibă măcar pe ce îşi scoate
cheltuiala”50.
Deputatul George Iliuţ prezintă dietei metodele şi mijloacele prin care
boierii au luat ţăranilor pământul: “Sunt sate întregi venite din Ardeal, în 1812
sau 1813. Boierul i-a primit bucuros şi le-a dat la fiecare familie câte 3 fălci de
pământ pentru totdeauna, în codru negru. Oamenii şi-au făcut bande au defrişat
şi au lucrat la boier ca boul în jug. Urmaşii boierului şi ţăranilor n-au mai
acceptat acelaşi sistem. Proprietarul a arendat moşia la evrei. Oamenii au rămas
din cele trei fălci de pământ cu nişte gârle, nişte surpături pentru care este silit
să plătească posesorilor, 12 până la 18 florini pe an […] pentru că în alt mod îi
ară până sub talpa bordeiului cât nici n-are pe unde ieşi din casă, pe lângă
aceasta încă sunt îndatoraţi a lucra anul întreg posesorilor la orice lucru i-ar
trebui, dar cu plată, adică: 20 creiţari sau 25 creiţari pe zi însă veţi socoti că
capătă aceşti creiţari? NU, că din banii acei trage plată pentru acele juguri şi îi
dă şi de mâncat nişte urluială ce hrăneşte boii în grajd, şi care costă 1 fl 50
creiţari […] ; pe urmă vine la răfuială, rămâne în tot anul cu 50 florini şi 60 de
florini datori, pentru care datorie, cari au câte un ficior sau doi, este silit să
robească în velniţă sau în hută, ori neîndeplinind aceste ce am spus, să se ridice
pe acele locuri ce au scos rădăcinile copacilor. Cei ce au încercat să se
reîntoarcă în Ardeal n-au putut, deoarece proprietarii au intervenit la autorităţi
să nu le dea documente de plecare”51.
Aceste probleme şi situaţiile cele mai grave din Bucovina au fost
ridicate de George Iliuţ şi în Consiliul Imperial de la Viena. Fără nici un
rezultat însă.
George Iliuţ a arătat că dieta este “chemată ca să-l dezbată şi să-l
lucreze”52.
George Iliuţ propune ca, în baza acestui material prezentat de el, Dieta
Bucovinei să trimită împăratului un memoriu în care să fie arătată adevărata
stare a ţăranului bucovinean, să-i solicite să fie oprită acţiunea de
supraevaluare (subl.n. I.C.) a pământului ţăranilor, supraevaluare care duce la
impunerea de impozite extrem de împovărătoare, imposibil de plătit de către
contribuabilul de la sate: “Preţuirea a fost nedreaptă[…]. S-au făcut o mulţime
de nelegiuiri de la început şi până la sfârşit de către dregătoria de preţuri[…].
S-au lucrat în taină, pe popor nu l-au înştiinţat cum se cuvine, anume în limba
sa, nu l-au povăţuit, nu i-au deschis ochii despre toate lucrările aşa cum suna
legea[…], bărbaţii de încredere care trebuiau să fie de faţă pretutindeni la toate
lucrările cele mai însemnate, într-ades nu s-au chemat[…]. S-au întrebuinţat
măsuri aici neobişnuite şi de aceea ades îndoite şi prin urmare nedrepte […]

148
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

precum şi preţuri cu totul nepotrivite[…], s-au urcat preţuirea venitului de


pământ într-un chip neauzit pentru ca să-l poată lucra cu un bir peste măsură,
precum s-au şi întâmplat”53.
Deputatul ţăran George Iliuţ, bun cunoscător al marilor greutăţi în care
se zbătea ţărănimea din Bucovina, acuză faptul că această provincie plăteşte
cele mai mari impozite din imperiu: “Este cunoscut că Bucovina plăteşte şi aşa
mai mare bir decât celelalte ţări din împărăţie[…]. Cu toate acestea, domnii
preţuitori pentru Bucovina au scos din socotelile cele mai tainice a domniilor
sale, birul care le-au plăcut, adică încă pe jumătate mai mare decât cel de până
acum: 54 de procente mai mult, sau 54 de cruceri la fieştecare fiorin din birul
pământului de până acum[…]; pe lângă aceasta puneţi şi toate celelalte biruri
împărăteşti ale ţării şi ale comunei, care cel din urmă, singur întrece ades toate
celelalte la un loc”54.
Se atrage atenţia asupra dezastrului economic şi social ce se va abate
asupra Bucovinei: “dacă ni se va aşeza birul de pământ pe temelia acestei
nefericite preţuiri, atunci se va stinge toată urma de bunăstare din ţară, poporul
va sărăci de tot şi toată putinţa de speranţă de îndreptare, de înflorirea sa va
pieri pe lung timp”55.
George Iliuţ adresează dietei Bucovinei, deputaţilor acestui for, o
patetică chemare pentru a se apleca asupra durerilor poporului, pentru
rezolvarea doleanţelor îndreptăţite ale ţăranului bucovinean: “Înaltă casă ! Cred
că toţi reprezentanţii proprietarilor celor mari precum şi acei ai comunelor de la
ţară, şi nu mai puţin acei ale târgurilor, toţi membrii acestei înalte case, fără
deosebire, se vor pătrunde de sfinţia îndatorirei lor, a uni toate puterile spre a
delătura de la această ţară o măsură administrativă greşită şi nedreaptă –
precum este preţuirea actuală de pământ, o măsură care de a se va susţinea este
menită a fi pentru Bucovina, un isvor nesecat de sărăcie, de înapoiere
materială, morală şi naţională, de tot felul de nenorociri[…]”56.
În sesiunile dietei Bucovinei din anul 1865 şi 1866, nerezolvându-se
situaţia folosirii limbilor ţării în administraţie şi justiţie, deputaţii reiau
interpelările adresate guvernatorului Bucovinei, pe această temă.
Astfel, în anul 1866, în şedinţa dietei din 5 februarie, deputatul
Alexandru Costin, împreună cu alţi 10 deputaţi (în baza art.14, 237 şi 238 din
Regulamentul pentru Galiţia şi Bucovina, în baza art.123 şi 184 din Procedura
penală, ordinele ministerului de justiţie din 17 martie 1862 şi 1865, unde se
stipulează că “oficiile şi funcţionarii să vorbească cu poporul în limba lui şi
această însuşire este un moment ponderos şi decisiv la dejudecarea
aplicabilităţii unui funcţionar”), interpelează guvernul, cerând luarea de măsuri
severe, pentru punerea în aplicare, pe cale administrativă, pentru a duce la
îndeplinire egala îndreptăţire a limbilor ţării prin toate oficiile: "de a porunci

149
Ioan Cocuz

tuturor funcţionarilor să vorbească cu poporul în limba lui atât în scris cât şi


verbal, şi de a aşeza posturile numai cu fii de-ai ţării, care cunosc limbile ei
atât în vorbire cât şi în scris, şi o dovedesc aceasta în pracsă”57.
Răspunde guvernatorul Bucovinei, contele Myrbach, în şedinţa din 17
februarie 1866, că “va lua ansă de a aduce aminte tuturor funcţionarilor publici
dispoziţiunile legale, şi că-i va obliga ca să le observe cu stricteţe, şi că la
aşezarea posturilor, o condiţie a concursului va fi cunoştinţa deplină a limbilor
ţării”58.
În şedinţa dietei Bucovinei din 25 septembrie 1868, deputatul Eugen
Stârcea, împreună cu 10 deputaţi, interpelează guvernul, acuzându-l că nu a
respectat hotărârile dietei ca posturile vacante să fie ocupate de fii ai ţării şi
întreabă de ce posturile de judecători districtuali din Storojineţ şi Solca au fost
ocupate de oameni care nu cunosc limba română.
Răspunde, în aceeaşi şedinţă, guvernatorul Myrbach că va stărui pe
lângă Curtea de Apel din Lemberg pentru satisfacerea dorinţei
interpelatorilor59.
Succinta prezentare a activităţii Dietei Bucovinei de la înfiinţarea sa şi
problematica abordată în şedinţele diferitelor sesiuni, ne permite să apreciem că
în cadrul dietei s-au relevat poziţii şi atitudini faţă de problemele discutate, fie
ele economice, sociale, culturale, şcolare, poziţia deputaţilor fiind determinată
de interese de grup sau de clasă şi categorie socială.
Fără a exista forme de organizare politică, se detaşează net poziţiile
economice, cele sociale şi mai ales cele naţionale, poziţii care cu timpul se vor
transforma în curente politice, în atitudini politice, ce vor duce mai târziu la
formarea societăţilor şi apoi a partidelor politice.
În acelaşi timp, este evident faptul că membrii acelor clase şi pături
sociale, ale grupurilor de interese s-au orientat politic, la nivelul Imperiului,
aderând la un curent sau altul, în funcţie de propriile interese, în funcţie de
interesele claselor sociale din care făceau parte şi le reprezentau.

150
1
Dr.I.G.Sbiera – Familiea Sbiera după tradiţie şi istoric şi Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, Tipografia
universitară, î.r. a lui R.Eckhardt, 1899, p. 509.
2
Ion Nistor – Istoria Bucovinei – Bucureşti, Humanitas, 1991, p.100-101.
3
Dr.I.G.Sbiera – Op.cit., p.160.
4
“Bucovina”, Cernăuţi, nr.9/1849.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem, nr.29/9 septembrie 1849.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
1 0
Ibidem.
1 1
Ibidem.
1 2
Ibidem.
1 3
Ibidem, nr.31/septembrie 1849.
1 4
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, nr.13/12-24 februarie 1895.
1 5
Bukowina, deren politische Verwaltung organisirt Landes werfassung und Landtagswahlordnung, Wien, 1850,
p.1786.
1 6
Ibidem, p.1786-1787.
1 7
Ibidem, p.1788-1789.
1 8
Ibidem, p.1789.
1 9
Ibidem, p.1790.
2 0
Ibidem, p.1791.
2 1
Ibidem.
2 2
Ibidem, p.1792-1793.
2 3
Ibidem, p.1794.
2 4
Ibidem, p.1795.
2 5
Dr.I.G.Sbiera – Op.cit., p.154.
2 6
Ibidem, p.160.
2 7
Ibidem, p.161.
2 8
Ibidem.
2 9
“Die Presse”, Wien, nr.336/30 decembrie 1860.
3 0
T.Bălan – Redobândirea unei autonomii, “Revista Arhivelor” Bucureşti, nr.1/1946, p.67-68.
3 1
Dr.I.G.Sbiera – Op.cit., p.135-139.
3 2
Ibidem, p.162.
3 3
Ibidem, p.217.
3 4
Ion I.Nistor – Bucovina sub raport politic şi administrativ, “Cultura Românilor”, nr.7-8 iulie-august 1915, p.9.
3 5
Ion I. Nistor – Op.cit., p.111.
3 6
I.I.Nistor – Ibidem.
3 7
Ibidem.
3 8
Ibidem, p.10.
3 9
Ibidem.
4 0
Stenograpische Protokolle des Bukowinaer Landtage fur dritte Session – 1864, Gedrut bei Rudolph Erhardt in
Czernowitz, 1864.
4 1
I.G.Sbiera – Op.cit., p.221.
4 2
Ibidem, p.222.
4 3
Stenograpische Protokolle des Bukowinaer Landtage fur dritte Session – 1864, Gedrut bei Rudolph Erhardt in
Czernowitz, 1864, p.193.
4 4
“Foaia Soţietăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina”, Cernăuţi, anul I, p.75-78.
4 5
Stenograpische Protokolle des Bukowinaer Landtage fur dritte Session – 1864, Gedrut bei Rudolph Erhardt in Czernowitz,
1864.
4 6
I.G.Sbiera, Op.cit., p.264.
4 7
Ibidem.
4 8
Ion Nistor – Istoria Bucovinei, p.114.
4 9
Stenograpische Protokolle des Bukowinaer Landtage fur dritte Session – 1864, Gedrut bei Rudolph Erhardt in
Czernowitz, 1864, p.180.
5 0
Ibidem.
5 1
Ibidem, p.181-182.
5 2
Ibidem, p.183.
5 3
Ibidem, p.390.
5 4
Ibidem, p.391.
5 5
Ibidem.
5 6
Ibidem, p.392.
5 7
I.G.Sbiera – Op.cit., p.264 şi 265.
5 8
Ibidem, p.265.
5 9
Ibidem.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

FORMAREA CLASEI POLITICE ROMÂNEŞTI


DIN BUCOVINA

Marile evenimete din viaţa poporului român, din a doua jumătate a


secolului XIX-lea – Unirea Principatelor în 1859, cucerirea independenţei de
stat a României în războiul din 1877-1878 - au trezit un puternic ecou în
conştiinţa românilor din Bucovina, au constituit un imbold în intensificarea
activităţii pentru propăşirea cultural–naţională.
Aceste viguroase manifestări s-au desfăşurat în Bucovina în domenii de
activitate şi forme diverse, într-o permanentă legătură cu celelalte provincii
istorice româneşti.
În acest sens iau fiinţă asociaţii şi societăţi cu caracter cultural,
naţional, cabinete de lectură, se editează lucrări ştiinţifice, reviste, ziare,
calendare, diverse broşuri care popularizau originea comună a românilor,
comunitatea de limbă, obiceiuri, cultură, ideea de luptă naţională.
Remarcabil este faptul că: “…în pofida hotarelor nedrepte impuse de
puternicii vremii, ideile, aspiraţiile neamului românesc au circulat în toate
sensurile, formând un univers de viaţă spirituală unitară, temelie a făuririi
statului naţional unitar în anul 1918”1.
Această activitate de renaştere naţională prin societăţi culturale, prin
permanentele legături ale românilor bucovineni cu fraţii din întreg spaţiul
românesc, prin schimbul de ziare, reviste, prin publicarea de articole, a
constituit “creuzetul” în care s-au format oamenii politici români, clasa politică
românească din Bucovina.
După 1861 generaţia tinerilor studioşi din Bucovina educată de Aron
Pumnul, în spiritul naţional românesc, începe să-şi pună amprenta în
activitatea naţional-politică.
Avea dreptate Teodor Balan când afirma că “…după consolidarea
statului român, chestiunea română a devenit acută. Nu se mai putea trăi în
izolarea păgubitoare de până atunci, provincie de provincie, fiecare cu şcoala,
tineretul şi mentalitatea ei. Ideea unităţii naţionale era atât de vie încât căuta
puncte de sprijin pentru a evidenţia asemănările între noi. Se vorbea de
nivelarea Carpaţilor despărţitori de fraţi şi de omogenitatea educaţiei ce trebuie
dată generaţiei noi”2.
La 19 aprilie/1 mai 1862, ia fiinţă “Reuniunea română de leptură” din
Cernăuţi. În cuvântul de deschidere, Alecu Hurmuzachi afirma: “Societatea
noastră s-a născut în puterea ideii de conştiinţă şi demnitate naţională,
recunoscută ca principiu de toate popoarele civilizate. De un asemenea adevăr,
astăzi mai presus de toată îndoiala, că ştiinţa este putere, atunci este tot aşa de

153
Ioan Cocuz

adevărat că cultura este viaţă. Am simţit trebuinţa culturii, fiindcă am simţit


trebuinţa vieţii cu conştiinţa de sine…”3.
În ianuarie 1865, “Reuniunea română de leptură” se transformă în
Societatea pentru Cultură şi Literatura Română în Bucovina al cărui scop era
“…de a conlucra la reânvierea noastră spirituală, a întruni inteligenţele din ţară
şi de peste marginile ei […], a deştepta simţirile amorţite, a vorbi faţă de
nămolul ameţitor al idioamelor străine din Austria, iubiţilor compatrioţi, în
dulcea noastră limbă română […], se va ocupa, mai înainte de toate, cu
literatura naţională în osebitele ei ramuri, contribuind prin lucrări originale şi
alese la înavuţirea ei”4.
Personalităţi ale culturii româneşti precum Vasile Alecsandri, Dimitrie
Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, George Bariţ, August Treboniu Laurian,
Matei Millo, Timotei Cipariu, Aron Pumnul sunt aleşi membri onorifici sau
membri fondatori, alături de fraţii Hurmuzachi, I.G.Sbiera, Dimitrie Onciul,
Simeon Florea Marian, Dimitrie Petrino.
Înfiinţarea Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina
s-a datorat mai multor factori care au acţionat în condiţiile istorice date,
“reacţiunea instinctului naţional – împotriva procesului de înstrăinare deschis
pe diverse căi împotriva elementului românesc de către administraţia
habsburgică, ecoul mişcărilor revendicative ale românilor bucovineni
desfăşurate în 1848, consecinţele petrecerii timp de mai multe luni în acelaşi an
şi în anul 1849 a numeroşi fruntaşi ardeleni, dar mai ales moldoveni refugiaţi
pe pământul Bucovinei, unde ei au continuat sub alte forme şi în mod organizat
activitatea revoluţionară şi au sprijinit reînvierea şi dinamizarea vieţii
româneşti în Bucovina; entuziasmul şi activitatea fraţilor Hurmuzachi care din
1848 înainte au stat în fruntea luptei pentru libertăţi politice şi ridicarea
culturală a românilor bucovineni şi cărora li s-au asociat tineri intelectuali în
frunte cu I.G.Sbiera”5.
În acelaşi an, la 1 martie apare “Foaia Societăţii pentru Cultură şi
Literatură Română în Bucovina” al cărui preşedinte a fost, până la moartea sa
în 1882, Gheorghe Hurmuzachi.
În jurul Societăţii şi revistei s-au adunat scriitori de seamă, oameni de
cultură din întreg spaţiul românesc: C.Negruzzi, George Sion, Vasile
Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Eudoxiu, Gheorghe, Alecu şi
Constantin Hurmuzachi, T.V.Ştefanelli, Vasile Bumbac, I.G.Sbiera, Simion
Florea Marian, Dimitrie Petrino.
Societatea şi Foaia Soţietăţii au luptat pentru păstrarea caracterului
românesc al Bucovinei prin cultură, pentru deşteptarea conştiinţei naţionale a
românilor: “În condiţiile oprimării naţionale tacite, ridicarea nivelului cultural
al poporului prin intermediul societăţilor culturale, a reprezentat pentru

154
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

mişcarea naţională românească din Bucovina, un obiectiv important menit să


trezească interesul pentru lupta politică”6.
După înfiinţarea universităţii din Cernăuţi în anul 1875, studenţii
români s-au organizat în societăţi academice: “Arboroasa” (decembrie 1875),
“Junimea” (7 decembrie 1878), “Bucovina” (1880), “Academia Ortodoxă” (9
decembrie 1884).
Iau fiinţă alte societăţi, între care: “Armonia” (1881), “Şcoala Română”
(1883), “Societatea Doamnelor Române din Bucovina” (1889), etc.
Toate aceste societăţi aveau menirea să ridice, prin acţiuni specifice,
conştiinţa naţională a românilor bucovineni.
Evenimentul care a marcat puternic evoluţia vieţii naţionale româneşti
din Bucovina a fost Serbarea Naţională de la Putna care a avut loc în
organizarea Societăţii “România Jună” din Viena, cu prilejul hramului
mănăstirii, la 15/27 august 1871.
Deşi avea, prin locul şi data desfăşurării, un caracter religios, la
mormântul lui Ştefan cel Mare s-au adunat români din toate provinciile istorice,
pentru a se închina trecutului glorios, dar mai ales, pentru a trasa drumul pe
care naţiunea română urma să păşească pentru împlinirea destinului naţional7.
În “Apelul cătră onoratul public român” transmis din Viena, 12 iunie
1871 şi semnat de Vasile Bumbac şi Ion Slavici se afirmă că “…serbarea de la
Putna are să fie întrunirea naţiunii române în suvenirile trecutului, în
însufleţirea prezentului şi speranţele viitoriului !”8.
Printre cei care au contribuit decisiv la organizarea acestei serbări
naţionale, alături de alte personalităţi marcante ale vieţii culturale, ştiinţifice şi
naţionale româneşti, între care Vasile Bumbac, Ion Slavici, Teodor Ştefanelli,
Pamfil Dan, Ştefan Cocinschi, Vasile Morariu, Ioan Luţac, Elie Luţia, a fost şi
Mihai Eminescu.
Problemele viitorului naţiunii, a patriei române, plămădite de-a lungul
veacurilor de zbuciumată existenţă în spaţiul hărăzit de destin, de zecile de
generaţii, au constituit ţelul acestei acţiuni: “Prin aceste idei perene ca şi prin
întregul travaliu neprecupeţit pus în slujba serbării, Eminescu se impune ca
principalul actant al unuia dintre evenimentele cardinale care au marcat, în a
doua jumătate a secolului trecut, consolidarea conştiinţei naţionale româneşti”9.
În “Cuvântarea festivă”, A.D.Xenopol prezintă ţelul acestei
manifestări: “Scopul pentru care ne-am adunat aice nu este de a face istoricul
faptelor sau zugrăvirea caracterului măreţului bărbat, care după sute de ani este
încă destul de puternic ca să adune pe mormântul său reprezentanţi din toate
ţările unde trăiesc români…Venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte
orice suflet mai nobil al poporului nostru…Aceasta deci să fie gândirea ce să
ne lege împreună aice pe mormântul lui Ştefan cel Mare”10.

155
Ioan Cocuz

Ideea predominantă a acelei memorabile serbări era: “Că toţi românii


care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă,
fie ei din orice ţară, să lucreze neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună,
spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească
înrădăcinarea credinţelor năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi
acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acelui viitor însuşi”11.
Deci problematica majoră dominantă pentru tinerimea română, pentru
toţi românii din provinciile istorice prezenţi la Putna în acea memorabilă zi
era:”…unitatea morală a naţiunii române, unificarea cugetelor, punerea de
acord a ideilor şi structurarea lor într-un complex coerent, unificarea direcţiunii
spirituale şi consolidarea ei reprezentau atunci (parcă numai atunci ?)
comandamentele majore ce se cereau conştientizate şi înfăptuite progresiv, ca o
condiţie sine qua non pentru ca ulterior, la un termen ce se întrezărea dar nu
putea fi încă determinat cu precizie, să se poată înfăptui şi <<unitatea destinelor
noastre>> adică unitatea statal politică a românilor”12.
În anul 1875, autorităţile habsburgice se pregăteau să sărbătorească cu
mult fast, 100 de ani de la anexarea Bucovinei la Imperiu, proiectând ridicarea
la Cernăuţi a unui monument care să marcheze acest eveniment şi să
“dăruiască” Bucovinei o universitate germană.
Românii bucovineni au considerat aceste manifestări drept o jignire
naţională. Intelectualitatea română a refuzat să ia parte la aceste evenimente
datorită caracterului ostentativ antiromânesc al acestora.
Societăţile culturale româneşti ca şi boierii autonomişti Nicolae
Hurmuzachi, Iancu Zotta, Alexandru Vasilco, George Flondor, Victor Stârcea
s-au manifestat ca “buni români”, refuzând să participe la inaugurarea
universităţii, deşi mai târziu, au fost acuzaţi că au intrat de-a binelea: “în
făgaşul politicii austriece”13.
Comitetul “Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în
Bucovina” refuză să contribuie la subscripţia deschisă pentru ridicarea
monumentului, iar Mihai Călinescu, secretarul “Societăţii” a declarat că aceasta
se va abţine de la orice fel de activităţi prilejuite de inaugurarea universităţii
germane.
Presa din România şi-a ridicat glasul împotriva serbărilor festive
prilejuite de anexarea Bucovinei. “Convorbiri literare”, “Trompeta Carpaţilor”
şi alte publicaţii arătau că serbarea din Bucovina era îndreptată împotriva
românilor, îndemnându-i pe bucovineni să se îmbrace în doliu în ziua
inaugurării monumentului de la Cernăuţi.
Secţia din Iaşi a Partidului Naţional Liberal a lansat un apel în care
arăta că jubileul de la Cernăuţi insultă naţiunea română deoarece, în timp ce
oficialităţile austriece sărbătoresc un succes politic, românii cu inima îndurerată

156
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

retrăiesc evenimentele tragice în care leagănul Moldovei fusese înstrăinat prin


corupţie, presiune, asasinat14.
Datorită acţiunilor protestatare ale românilor şi pentru a nu crea
tensiuni în zonă, împăratul a fost nevoit să renunţe să participe la festivităţi.
Ca răspuns la acest jubileu, apare în anul 1875 broşura Răpirea
Bucovinei de Mihail Kogălniceanu care demonstra pe bază de documente
autentice, provenite din arhivele de la Viena, maşinaţiunile diplomatice ale
habsburgilor care au dus la anexarea Bucovinei.
Lucrarea era tipărită în limba română şi franceză şi s-a răspândit rapid,
alertând serios autorităţile. În august 1875, ministrul de interne de la Viena
cerea guvernatorului Bucovinei, Alesany să-i raporteze dacă broşura este
răspândită în ţară şi în caz afirmativ să-i comunice ce măsuri a luat în acest
sens15.
La 2 mai 1876, prefectul judeţului Suceava, Anton Keschmann, raporta
guvernatorului că în judeţ broşura a fost semnalată şi că intelectualii de aici se
agită16.
La 10/22 decembrie 1877, ia fiinţă la Cernăuţi societatea studenţească
“Arboroasa” al cărui scop era: “…perfecţionarea reciprocă a membrilor pe
terenul naţional, literar şi social prin prelegeri literare, îndeletnicirea în arta
oratorică, susţinerea unui cabinet de lectură, a unei biblioteci, aranjări de
petreceri, serate literar–declamatorice–muzicale, sprijinirea membrilor sărmani
şi căutarea lor gratuită în caz de boală”17.
Autorităţile habsburgice au pus imediat “ochii” pe societate,
supraveghindu-i discret activitatea.
O simplă reuniune în sala hotelului “Mielul de aur” din Cernăuţi, care a
avut loc la data de 17/29 mai 1877 la care a participat şi dr. Rosnovanu din
România a alertat autorităţile cernăuţene care-l bănuiau pe acesta că ar recruta
voluntari pentru armata română.
Acceptarea unei subvenţii din parte Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice din România, scrisoarea de mulţumire a societăţii către
deputatul Petru Grădişteanu în care era folosită expresia “către Înalta Cameră
română pentru fraţii detrunchiaţi de comuna maică”18, trimiterea unei
telegrame de condoleanţe către primăria Iaşi care organizase o manifestare de
doliu în memoria domnitorului Grigore Ghica al III-lea asasinat de turci la
sugestia Austriei, în timp ce la Cernăuţi autorităţile sărbătoreau cu fast 100 de
ani de la anexare, telegramă al cărui text era: “Arboroasa societatea junimei
române din partea detrunchiată a vechei Moldove aduce condoleanţa
membrilor ei pentru Tutorul decapitat, “, ridicarea de toasturi cu prilejul unei
serbări în sănătatea regelui Carol I şi a armatei române, faptul că studenţii au
fluierat în sala de cursuri pe profesorul de drept roman Schiffner care îşi

157
Ioan Cocuz

permisese să insulte naţiunea română, au dus la arestarea Comitetului


Arboroasei format din Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Orest
Popescu, Eugen Siretean şi Zaharie Voronca19.

COMITETUL ARBOROASEI
Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Orest Popescu,
Eugen Sireteanu, Zaharie Voronca

Procesul arborosenilor s-a desfăşurat la Cernăuţi, între 1 şi 3 februarie


1878, într-o extraordinară stare de tensiune, în care a ieşit pregnant în evidenţă
solidaritatea tuturor românilor bucovineni, care s-a manifestat în forme diferite,
procesul intentat teologilor fiind considerat ca un proces politic al întregului
neam românesc din Bucovina.
Membrii conducerii societăţii “Arboroasa”, arestaţi pentru trădare de
patrie de către autorităţile habsburgice, “au fost de fapt trădători ai cauzei
austriece şi mărturisitori ai unităţii sufleteşti a românilor, care trebuia să
preceadă pe cea definitivă politică”20.
Cei cinci patrioţi români au fost achitaţi, dar au urmat măsurile
disciplinare pe linie şcolară.
Procesul “Arboroasei” a fost un proces politic de răsunet în tot spaţiul
românesc pentru că, acuzându-i pe arboroseni, autorităţile habsburgice au
acuzat în fapt întreg neamul românesc.
Activitatea societăţii studenţeşti “Arboroasa” se înscrie în cadrul
întregii mişcări a românilor din Bucovina, Transilvania şi Banat, pentru
“eliberarea lor din sclavie” fapt ce a alarmat extrem de mult guvernul central
de la Viena, consulul austriac de la Iaşi, Rudolf Schlick transmiţând zilnic
rapoarte despre legăturile moldovenilor şi bucovinenilor21.
Atmosfera de înaltă efervescenţă naţională a inspirat pe Andrei

158
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Bârseanu când a scris versurile cântecului Pe-al nostru steag e scris Unire !
care, pe muzica lui Ciprian Porumbescu, a fost imnul celor ce luptau pentru
unitate naţională22.
S-a dovedit, încă o dată, cu acest prilej, că imperiile nu au nici o putere
asupra conştiinţei de neam şi ţară: “întâmplarea aceasta a prilejuit trezirea
românilor la o nouă viaţă de redeşteptare naţională”23.
Independenţa naţională a României a constituit cauza întregului popor.
Populaţia românească din provinciile aflate sub dominaţia străină s-a alăturat
entuziasmului şi efortului tuturor românilor de împlinire a aspiraţiilor naţionale,
sprijinind mişcarea pentru independenţă şi pe luptătorii din tranşee.
Documentele vremii (rapoartele confidenţiale ale prefecţilor de judeţ
către guvernatorul Bucovinei, corespondenţa acestuia cu autorităţile de la
Viena) atestă îngrijorarea ce cuprinsese monarhia habsburgică faţă de
evenimentele din România. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în ultimii ani,
românii bucovineni prin acţiunile întreprinse au arătat că sunt ferm hotărâţi să
lupte pentru apărarea drepturilor naţionale, împotriva politicii de
deznaţionalizare promovată de autorităţile habsburgice.
Proclamarea independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, a trezit
speranţele românilor bucovineni într-o apropiată revenire la patria mamă,
autorităţile habsburgice bănuind chiar că ar putea izbucni o revoltă a românilor
din Imperiul Austro–Ungar24.
În preajma izbucnirii războiului din 1877, autorităţile austriece au luat
măsuri severe faţă de populaţia românească din Bucovina. La punctele de
frontieră au fost organizate servicii speciale însărcinate cu controlul şi
supravegherea persoanelor care intrau şi ieşeau din ţară25.
Prefecţii de judeţe au primit instrucţiuni de supraveghere strictă a
intelectualilor români “suspecţi”, a tuturor societăţilor culturale.
Proclamarea independenţei de stat şi intrarea României în război a
produs un entuziasm de nedescris în rândul românilor bucovineni.
Numeroşi tineri din Bucovina au trecut graniţa în România, înrolându-
se voluntari în armata română. Un grup de elevi de la liceul din Cernăuţi,
format din Partenie Sireteanu, George Levescu şi Ilie Gherghel trece graniţa în
România la 7 mai 1877, prin pădurea Cozmin, alt grup format din Alecu
Giurgiuveanu şi Emilian Hnidei trece graniţa pe la Burdujeni, la 8 mai. Cele
două grupuri se reunesc în gara Vereşti pornind apoi spre Bucureşti. La Paşcani
şi Roman, autorităţile româneşti şi populaţia i-au întâmpinat cu aclamaţii de
simpatie, considerându-i adevăraţi eroi. Ajunşi la Bucureşti sunt înrolaţi în
Regimentul 2 Artilerie, Gherghel şi Giurgiuveanu la bateria I călare, Hnidei,
Levescu şi Sireteanu la bateria a II-a pedestră26. În regiment mai întâlnesc un
tânăr voluntar bucovinean, pe nume Apostoliuc din Rădăuţi. Grupul de

159
Ioan Cocuz

voluntari bucovineni participă la duelurile de artilerie de la Calafat în bateria


“Ştefan cel Mare”. Consulul austriac la Bucureşti protestează pe lângă guvernul
român împotriva înrolării în armata română a cetăţenilor austrieci. La 8 august
1877, cu un ordin domnesc sunt demişi din armată. Emilian Hnidei, care
reuşise să se sustragă recrutării austriece, a continuat să lupte în armata română
dând dovadă de vitejie în luptele pentru reduta Verbiţa, fiind distins cu
“Virtutea militară” clasa a II-a, medalia “Apărătorii independenţei”, şi
“Trecerea Dunării”.
Alţi tineri români bucovineni s-au înrolat sub flamura luptei pentru
independenţă, printre aceştia aflându-se Ion Forgaci, elev la Şcoala normală,
funcţionarii Bodnărescu şi Emilian Săvescu, medicul veterinar Dionisie
Bucevschi, etc.
Nu este lipsit de semnificaţii faptul că printre primii ostaşi români care
şi-au dat viaţa în războiul de neatârnare a fost şi sergentul Constantin Popescu,
din Bucovina, ucis de o ghiulea turcească la Calafat.
În întreaga Bucovină s-au format societăţi şi comitete care au organizat
colecte pentru obţinerea de fonduri care să sprijine lupta armată a României.
Membrii societăţii “Arboroasa” au strâns fonduri care au fost folosite la
înarmarea grupului de studenţi bucovineni şi bănăţeni ce urmau să se înroleze
în armata română. În acelaşi timp s-a strâns o sumă importantă de bani la care
au contribuit studenţi, profesori, oameni politici între care Silvestru Morariu
Andrievici, George Flondor, Nicolae Hurmuzachi, Iancu Zotta, I.Cântea, şi
alţii. O parte din fondurile strânse erau destinate sprijinirii studenţilor români
din Valea Timocului care se refugiaseră la Bucureşti pentru a se înrola în
armata română. Printre aceştia se aflau Ţurcanu, Beuca, Mihăilescu, Olaru,
Popovici, care au participat la luptele de la Plevna şi Smârdan, doi dintre ei
căzând pe câmpul de luptă.
Toate aceste acţiuni n-au scăpat ochiului autorităţilor austriece.
Guvernatorul Alesany cerea, la 27 mai 1877, rectorului Universităţii din
Cernăuţi, să ia măsuri contra acelor studenţi români care se agitau în problema
naţională şi se pregăteau să plece voluntari în România. Rectorul Universităţii
răspunde că senatul universitar nu are atribuţii poliţieneşti, ceea ce atrage după
sine intervenţia poliţiei care percheziţionează locuinţele studenţilor27.
Afirmarea spiritului de solidaritate naţională cu lupta pentru
independenţă a primit o strălucită confirmare prin acţiunile întreprinse de
femeile române din Bucovina. Constituite în comitete judeţene pentru
ajutorarea ostaşilor români răniţi, ele au organizat colecte de bani,
medicamente, bandaje şi scame, destinate alinării durerilor “răniţilor noştri”. În
fruntea acestor comitete se aflau Natalia Hurmuzachi, Elena Popovici–
Logotheti, Olga Grigorcea, Eufrosina Petrino, Victoria Zotta, Catinca Vasilco

160
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

şi altele. Această acţiune a constituit un răspuns la iniţiativa guvernului austriac


de a colecta medicamente şi bandaje pentru soldaţii turci, la care româncele au
refuzat să subscrie. Guvernul român şi-a exprimat întreaga recunoştiinţă şi
mulţumire, decorând cu ordine româneşti pe Natalia Hurmuzachi şi Elena
Popovici–Logotheti28.
Victoriile armatei române şi capitularea armatei turceşti la Plevna au
provocat un entuziasm de nedescris în rândul românilor.
Ziarul “Neue Freie Presse” din Viena a sesizat importanţa victoriilor
obţinute de armata română în războiul de independenţă: “boierii moldoveni şi
împreună cu ei şi românii din Bucovina şi-au ridicat capetele, crezând că s-a
apropiat reconstituirea Vechii Dacii”29.
Cucerirea independenţei de stat a României şi afirmarea ţării pe plan
internaţional în anii următori au constituit un extraordinar sprijin moral pentru
lupta românilor din provinciile istorice aflate sub dominaţie străină, în
afirmarea lor naţională. Momentul a constituit “An de fală ! An de biruinţă !
An scris cu litere măşcate căci acum s-a făurit biruinţa strălucită – victorie
adevărată, ce incită pe fraţi şi uimi pe străini, iar pe români îi ridică în faţa
lumii întregi”30.
Procesul intentat la Cluj, în anul 1894, de către autorităţile ungureşti,
conducătorilor Partidului Naţional Român a declanşat din partea românilor din
întreg spaţiul românesc puternice manifestaţii de protest, acţiuni de solidaritate,
de sprijin faţă de cauza dreaptă a fraţilor ardeleni.
Românii din Bucovina, ei înşişi sub dominaţie străină, erau conştienţi
de faptul că nobila cauză pentru care luptau şi sufereau fraţii lor din
Transilvania era propria lor cauză, era cauza tuturor românilor aflaţi sub
dominaţia străină.
Ideea de unitate naţională, conştiinţa că sunt fii ai aceluiaşi popor au
stat la baza tuturor acţiunilor de solidaritate cu împrocesuaţii de la Cluj, de
protest şi condamnare făţişă a acelora care puseseră la cale înscenarea judiciară.
Ziarele româneşti din Bucovina, printre care “Gazeta Bucovinei”,
“Deşteptarea” şi altele, prezentau în paginile lor, la rubrici speciale purtând
titlul ca: “Procesul naţiunii române”, “Procesul cel mare de la Cluj”, “Procesul
memorandumului”, aspecte de la desfăşurarea procesului, protestând energic
împotriva măsurilor luate de autorităţi.
Această atitudine a presei româneşti a făcut ca procuratura din
Bucovina să interzică apariţia unor numere considerate prea explozive din
“Gazeta Bucovinei”31.
Făcându-se ecoul indignării generale faţă de aceste măsuri, ziarul
“Deşteptarea”, în numărul său din 13 mai 1894, protesta împotriva confiscării
de către autorităţi a ziarului “Gazeta Bucovinei”32. Subliniind faptul că acţiunile

161
Ioan Cocuz

conducătorilor memorandişti pornesc prin voinţa poporului, ziarul


“Deşteptarea” scria: “Comitetul şi întreaga naţiune una sunt, că ceea ce face
unul e făcut şi de celălalt, ceea ce simţeşte unul, simţesc deopotrivă cele trei
milioane de români asupriţi”33.
Referindu-se la profunda semnificaţie a acestui proces, ziarul “Gazeta
Bucovinei” afirma: “Procesul acesta a înălţat unda vieţii naţionale de peste
munţi la o înălţime neaşteptată. Ce-a clocotit până acum ţâşneşte cu putere.
Poporul are o atitudine admirabilă”34.
Românii din cele mai diverse categorii sociale trimiteau redacţiilor
ziarelor moţiuni de solidaritate cu lupta dreaptă a fraţilor din Transilvania. În
scrisoarea lor ţăranii din Horodnicul de Jos transmiteau “Simţămintele noastre
cele mai profunde pentru cauza pe care o apăraţi”35.
Alte asemenea scrisori au adresat memorandiştilor locuitorii din
Dănila, Solca, Todireşti, Chilişeni, Berchişeşti, Şerbăuţi, Vatra Dornei,
Câmpulung Moldovenesc, Vama, Bosanci şi altele36.
La 24 aprilie 1894, Societatea politică “Concordia” organizează în sala
Weiss din Cernăuţi o adunare la care au luat parte sute de cetăţeni, cu care
prilej, vorbitorii, în numele tuturor românilor bucovineni subscriu acţiunilor
întreprinse de memorandişti. Adunarea se termină prin adoptarea unei scrisori
de solidaritate cu Ioan Raţiu37.
Pentru a preîntâmpina alte acţiuni, autorităţile iau măsuri severe, poliţia
interzicând accesul în oraş al grupurilor de ţărani din satele din împrejurimi 38.
De o excepţională valoare pentru spiritul său naţional este prezenţa la
Cluj a delegaţiei tineretului bucovinean, formată din Leonida Bodnărescu,
Alecu Popovici şi Constantin Onciul39. Studenţii bucovineni au fost întâmpinaţi
cu entuziasm la sosirea în Cluj de un grup de studenţi şi de membri ai familiei
Raţiu, după care l-au vizitat în temniţă pe Rusu–Şirianu, redactor al revistei
“Tribuna”, asigurându-l că românii bucovineni sunt alături de lupta sa dreaptă.
Participând la dezbaterile procesului, studenţii bucovineni au rămas
impresionaţi de curajul şi demnitatea cu care cei judecaţi au răspuns acuzaţiilor
aduse, apărând drepturile românilor de a trăi liberi pe pământul moşilor şi
strămoşilor.
Prezenţa la Cluj a românilor din Bucovina, ca a celor şi din celelalte
provincii istorice româneşti, a constituit un nepreţuit sprijin moral pentru cei ce
fuseseră aduşi în faţa unei instanţe nedrepte, pentru “vina” de a fi apărat
drepturile naţiunii lor.
Având port–drapel programul Revoluţiei române de la 1848, instituţiile
şi asociaţiile culturale, economice, şcolare, societăţile studenţeşti, prin
activitatea şi acţiunile desfăşurate au constituit “atelierele” în care s-au
organizat şi plăsmuit, apoi au ţâşnit la lumină, ideile politice şi programele

162
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

naţionale care exprimau poziţia şi aspiraţiile românilor din Bucovina, în


confruntarea cu autorităţile habsburgice. Aici s-a făurit ideologia românească
de rezistenţă în Bucovina, împotriva stăpânirii habsburgice. Aici s-au format
slujitorii acestei ideologii, viitorii politicieni naţionali40.
După 1875, tinerii politicieni ca Vasile Găină, Eusebie Popovici, Isidor
Onciul, Teodor Tarnavschi, Ştefan Saghin, Constantin Popovici, Emilian
Voiutschi şi alţii, “fiind burghezi şi nu boieri, deci neavând a păzi privilegii
economice”41, au îmbrăţişat ideea naţională acţionând în acest sens.
Dealtfel, în timpul procesului “Arboroasei”, o scrisoare anonimă
trimisă din Cernăuţi, ministrului de interne la Viena informa că sufletul acestei
mişcări erau Silvestru Morariu–Andrievici, Isidor Onciul, Mihai Călinescu,
Dimitrie Isopescul, Nicu Balmoş, Mihai Pitei42.
În acelaşi spirit şi-a desfăşurat activitatea şi Societatea Academică
“Junimea” din Cernăuţi: “Aşezată în serviciul programului român, înconjurată
de vitregii şi de răutăţi, subminată de greşeli şi inconsecvenţe interne,
suspectată pentru resorturile pe care le-ar putea declanşa în planul conştiinţei
naţionale “Junimea” a fost o şcoală de formare a caracterelor de organizare a
tineretului universitar român înspre asumarea aspiraţiilor general–naţionale
prin eliminarea egoismului şi localismului”43.
Activitatea politică românească, începând, mai ales, cu deceniul opt al
secolului al XIX-lea, cunoaşte o ascendenţă vizibilă în plan doctrinar şi
organizatoric, fiind “ampretată” de situaţia economică, politică şi socială din
Imperiu care se caracteriza prin substanţiale transformări, urmare a
intensificării şi radicalizării mişcărilor popoarelor subjugate, şi din patriile lor
istorice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, viaţa politică românească cunoaşte o
creştere calitativă prin crearea de partide în sens modern, în a căror activitate
începe să prevaleze interesul pentru masa mare a ţăranilor care forma baza
societăţii româneşti din Bucovina.
În doctrina, strategia şi tactica partidelor politice româneşti apar ca
element de sprijin masele populare.
Aceasta nu înseamnă că în interiorul partidelor nu existau interese
particulare, interesul pentru problemele vitale ale românilor bucovineni
îmbrăcând forme populiste, demagogice, oportuniste.
În Bucovina, “această ţărişoară subminată de patimi şi invidii”44,
aceeaşi situaţie se întâlnea şi la germani ai căror deputaţi erau şi ei divizaţi în
grupări politice ce ţineau de germanii austrieci din Cisleithania, şi la ruteni
grupaţi în “rutenii tineri” şi “rutenii bătrâni”.
Atât partidele germane austriece care acţionau şi în Bucovina, cât şi
partidele ucrainene, dar mai ales evreii care formau marea majoritate a

163
Ioan Cocuz

Partidului Liberal din Bucovina s-au coalizat, la comanda guvernatorilor


Bucovinei, având şi sprijinul unor politicieni români, “acel Onciul care mergea
umăr la umăr cu evreii şi cu micul Belzebut” 45, împotriva partidelor naţionale
româneşti.
Semnificativ este faptul că, doctrinar, Ştefan Smal-Stocki, unul din
liderii politici ai rutenilor respingea “necesitatea şi posibilitatea luptei de clasă
în rândul ucrainenilor, considerând că această luptă poate fi dusă numai în
cadrul naţiunilor titulare [subl.n. I.C.], iar la ucraineni ca naţiune subjugată, pe
primul loc trebuie să se afle problema emancipării naţionale” 46, dar accepta şi
încuraja această luptă politică la români, situaţie în care ucrainenii se aliaseră
cu germanii, evreii şi cu “democraţii” lui Aurel Onciul în “Tovărăşia
Ţărănească”, tocmai pentru a lovi în politica de emancipare naţională a
românilor bucovineni.
Se dovedeşte, încă o dată, dacă mai era nevoie, că politica austriacă în
Bucovina viza, clar, slăbirea elementului românesc în toate segmentele vieţii
economice, sociale, culturale, şcolare, bisericeşti.
Politica “divide et impera” în acel conglomerat habsburgic plurietnic
era exprimată în Bucovina şi prin coalizarea naţionalităţilor venite după
anexare, împotriva populaţiei autohtone – românii.

164
1
Ioan Cocuz – Bucovina – file de istorie, Grupul Editorial Muşatinii–Bucovina Viitoare, Suceava, 2000, p.15.
2
T.Bălan – Serbarea de la Putna - 1871, Cernăuţi, Tipografia “Mitropolitul Silvestru”, 1932, p.57-58.
3
C.Loghin – Societatea pentru Cultură şi Literatura Română în Bucovina la 80 de ani (istoric şi realizări), Cernăuţi,
Editura “Mitropolitul Silvestru”, 1943, p.6.
4
“Foia Soţietăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina”, Cernăuţi, an I, nr.1/1865.
5
Ion Negură – Societatea pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, “Suceava „ – Anuarul Muzeului
Judeţean, IV, 1977, p.181.
6
Ilie Luceac – Familia Hurmuzachi: între ideal şi realizare (o istorie a culturii româneşti din Bucovina în cea de a
doua jumătate a secolului al XIX-lea), Cernăuţi, Editura Alexandru cel Bun, Timişoara, Editura Augusta, 2000,
p.61.
7
T.Bălan – Op.cit.
8
Ibidem, p.86
9
Serbarea naţională de la Putna – 15/27 august 1871 (Documente). Ediţie şi prefaţă de Nicolae Cârlan, Uniunea
Românilor Bucovineni, Editura Mirton, Timişoara, p.8.
1 0
Ibidem, p.27.
1 1
Ibidem, p.33-34.
1 2
Ibidem, p.7-8.
13
C.Loghin – Op.cit., p.196-197; C.Loghin – Străduinţele societăţii pentru cultură pe teren şcolar, “Şaptezeci de ani de la înfiinţarea
Societăţii pentru cultură”, Cernăuţi, 1932, p.55-58.
1 4
Octav Monoranu, Ioan Cocuz – Ecouri ale războiului de independenţă în Bucovina, “Almanah Tribuna”, Cluj,
1976, p.82; Teodor Balan – Procesul Arboroasei 1875 – 1878, Cernăuţi, Tiparul “Glasul Bucovinei”, 1937, p.24-28.
1 5
Ibidem, p.27-28.
1 6
Ibidem.
1 7
Ilie Dugan – Istoricul Societăţii Academice Române “Junimea” din Cernăuţi. Partea întâia Arboroasa (1875 –
1877), Editura Societăţii, 1930, p.11-12.
1 8
Ibidem, p.41.
1 9
Leca Morariu – Iraclie şi Ciprian Porumbescu, vol I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1996, p.5; Mihai Eminescu –
La Bucovina, Editura Hurmuzachi, Suceava, 1996, p.78.
2 0
Romulus Cândea – Arborosenii. Trădători austrieci şi naţionalişti români, Cernăuţi, „Glasul Bucovinei”, 1937,
p.30.
2 1
T.Bălan – Procesul Arboroasei, 1875 – 1877, Cernăuţi, 1937, p.80-81.
2 2
I.Grămadă – Societatea Academică Social – Literară “România Jună” din Viena (1871 – 1911), Arad, 1912, p.73-
75.
2 3
Ilie Dugan, Op.cit., p.28.
2 4
Nicolae Pentelescu – Românii bucovineni în războiul pentru independenţă, “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi,
nr.5-6/1977, p.378-383.
2 5
Ion I.Nistor – Bucovineni la Plevna, “Junimea Literară”, Cernăuţi, nr.7-9/1937, p.321-330.
2 6
Octav Monoranu, Ioan Cocuz – Op.cit., p.82-84.
2 7
Ion I.Nistor – Op.cit., p.25-27.
2 8
Ion Nistor – Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina şi Basarabia, Cultura Naţională, Bucureşti, 1927, p.6-7.
2 9
Teodor Balan – Procesul Arboroasei…, p.49.
3 0
“Calendariu”, Cernăuţi, 1879, p.109.
3 1
Ioan Cocuz – Ecoul procesului Memorandumului în Bucovina, în “Muzeul Naţional”, Bucureşti, IV, 1978, p.363.
3 2
“Deşteptarea”, Cernăuţi, 13 mai 1894.
3 3
Ibidem.
3 4
“Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, nr.35/5-17 mai 1894.
3 5
Ibidem, nr.36/8-20 mai 1894.
3 6
Ibidem, nr.34/13 mai 1894.
3 7
Ibidem.
3 8
Ibidem.
3 9
“Făt Frumos”, Cernăuţi, nr.3/1942, p.72-75.
4 0
Corneliu Crăciun – Societăţi academice din Bucovina I – Arboroasa şi Junimea, Editura culturală “Cele trei
Crişuri”, Oradea, 1997, p.8.
4 1
Ion Nistor – România în războiul mondial. Idei generale, “Codrul Cosminului”, VI, Cernăuţi, 1929 – 1930, p.7.
4 2
Teodor Balan, Op.cit., p.48.
4 3
Corneliu Crăciun – Op.cit., p.61.
4 4
Valeriu Branişte – Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.331.
4 5
“Românul”, Cernăuţi, an I, nr.5/4 noiembrie 1908.
4 6
Oleksandr Dobrjanski – Ştefan Smal–Stoţki – savant şi om politic, “Codrul Cosminului”, serie nouă, nr.5(15),
1999, Universitatea “Ştefan cel Mare”, Suceava, p.316.
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

GUVERNATORII BUCOVINEI ÎNTRE 1848-1918

Între 1849-1854, de la Cercul (Kreisamt) la Guvernul


(Landesregierung) Bucovinei, reprezentanţii acestei perioade de trecere au
fost:
- Eduard von Bach (februarie-iulie 1849).
- Adalbert von Henniger (iulie 1849-martie 1853).
- Franz Schmuck (6 martie 1853 cu statut de provizorat), 29 mai
1854-27 noiembrie 1854 (cu statut definitiv).
1. Karl Graf Rothkirch-Panthen (18 februarie 1858-mai 1860).
2. Iacob cav de Mikuli (1 septembrie 1860-martie 1861), şeful
cercului, guvernului provizoriu al Bucovinei.
3. Wenzel cav de Martino (26 martie 1861-2 mai 1862).
4. Rudolf Graf Amadei (31 mai 1862-30 octombrie 1865).
5. Franz Myrbach Ritter v. Rheinfeld (30 octombrie 1865-4
octombrie 1870).
6. Felix Freiherr v. Pino-Friedenthal (4 octombrie 1870-8 iulie
1874).
7. Hieronimus Freiherr v. Alesani (18 august 1874-8 februarie
1887).
8. Felix Freiherr v. Pino-Friedenthal (14 februarie 1887-1 august
1890).
9. Anton Graf Pace (1 august 1891-17 mai 1892).
10. Franz Freiherr v. Kraus (22 mai 1892-13 iunie 1894).
11. Leopold Graf Goës (15 noiembrie 1894-16 decembrie 1897).
12. Friedrich Baron Bourguignon v. Bamberg (16 decembrie 1897-25
februarie 1903).
13. Priz Konrad Hohenlohe-Schillingfürst (25 februarie 1903-1
octombrie 1904).
14. Oktavian Regner v. Bleyleben (octombrie 1804-1911).
15. Rudolf Graf v. Meran (1912-1917).
16. Iosef Graf v. Etzdorf (1917-1918).

167
Ioan Cocuz

PRIMII MINIŞTRI
AI GUVERNELOR CARE S-AU SUCCEDAT ÎN AUSTRIA,
ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1916

FELIX SCHWARZENBERG (1848-1852)


Instaurează un puternic regim centralizat, absolutist monarhic.
A luat o serie de măsuri între care:
- 14 aprilie 1852 – în locul instituţiei ce reprezenta popoarele şi
provinciile componente ale monarhiei, înfiinţează Consiliul Imperial compus
din magnaţi, civili, militari, clerici, numiţi de împărat.
- 20 august 1852 – abrogă legea privind responsabilitatea
ministerială, legea comunală a ministrului Stadion, reformele juridice ale lui
Schmerling.
- Abrogă Constituţia Imperială din 4 martie 1849.

ALEXANDER BACH (1852-1859)


Guvern de orientare neoabsolutistă. La 15 august 1855, Imperiul
încheie cu Papa, un Concordat, prin care învăţământul era pus sub tutela
bisericii romano-catolice. Acest Concordat prejudicia grav suveranitatea
Imperiului Habsburgic. A creat o situaţie generală de nemulţumire, contribuind
la declanşarea războiului din 1859, pierdut de Austria în bătăliile de la Magenta
şi Solferino. Regimul neoabsolutist se prăbuşeşte.

AGENOR GOLUCHOWSKI (1859-1860)


Semnifică restaurarea regimului constituţional de tentă federalistă. La 5
martie 1860, printr-un Patent imperial, împăratul Franz Iosef completa
Consiliul Imperial constituit în anul 1851, cu un număr de 38 de membri aleşi
de el dintre propunerile (câte trei) făcute de Camerele şi Dietele “ţărilor şi
regatelor” ce făceau parte din imperiu.
La 31 mai 1860 acest Consiliu, denumit Consiliul Imperial Întărit a
fost convocat. La acest Consiliu au participat şi ungurii care nu acceptaseră altă
constituţie decât pe cea veche, cu modificările aduse prin legile votate la 1848.
La 28 septembrie 1860, fără să ia vreo hotărâre, Consiliul Imperial
Întărit îşi încetează activitatea. Totuşi membrii acestuia au făcut unele
propuneri care au fost reţinute pentru studiere şi rezolvare ulterioară.
La 20 octombrie 1860, printr-un manifest, împăratul arăta că va
reorganiza imperiul, pe baza propunerilor făcute de membrii Consiliului

168
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Imperial Întărit.
La sfârşitul anului 1860, este emisă Diploma Imperială prin care erau
prezentate principiile pe baza cărora se va reorganiza imperiul. La baza acestor
principii stătea autonomia provinciilor monarhiei, integritatea şi unitatea
Imperiului Habsburgic. Regatului maghiar i se “restituia” Constituţia ce o avea
înainte de 1848.

ANTON SCHMERLING (decembrie 1860-1865)


Inaugurează un regim centralist sprijinit de germanii austrieci.
Programul de guvernare a lui Anton Schmerling a fost publicat la 23 decembrie
1860.
- Din punct de vedere legislativ, reorganizează dietele provinciilor după
“interesele” alegătorilor (marea proprietate, mica proprietate rurală, orăşeni,
industrie, comerţ) şi nu după stări (nobilime, preoţime, ţărănime) ca până
atunci.
- Înfiinţează Consiliul Imperial din care făceau parte toate camerele
legislative provinciale. Consiliul Imperial avea două camere: Camera
deputaţilor şi Camera magnaţilor.
- Consiliul Imperial Întărit a fost desfiinţat şi înlocuit cu un Consiliu
de Stat.
- La 26 februarie 1861 a fost promulgată noua Constituţie de tip
centralist.
Primul ministru dă dovadă de lipsă de tact şi de înţelegere faţă de
solicitările cehilor, românilor, slovenilor, polonezilor şi croaţilor.
Împotriva primului ministru Schmerling se coalizează feudalii,
clericalii, naţionaliştii negermani, înalţii funcţionari polonezi din Galiţia, cehii
din Boemia şi italienii din Tirol.
La 1 mai 1861, îşi deschide lucrările Consiliul Imperial la care refuză
să participe reprezentanţii Ungariei, Croaţiei, Ardealului, Sloveniei, Istriei şi
Lombardo-Veneţiei.
Au participat reprezentanţii germanilor, cehilor, polonezilor, românilor
din partea apuseană şi nordică a imperiului.
Din cauza absenţei unui număr mare de reprezentanţi, Consiliul a fost
denumit Consiliul Imperial Îngust.
Consiliul Imperial Lărgit nu a putut să se întrunească niciodată în
plenul său. Abia în anul 1863, ca urmare a unor concesii care li s-au făcut,
românii şi saşii din Ardeal şi-au trimis reprezentanţii în acest organism.
Consiliul Imperial Îngust nu putea lua hotărâri datorită
neconstituţionalităţii funcţionării sale, reprezentanţii germanilor alcătuindu-şi o
majoritate neconformă cu numărul populaţiei pe care o reprezenta.

169
Ioan Cocuz

RICHARD BELCREDI (27 iulie 1865-februarie 1867)


Introduce din nou regimul absolutist şi suspendă Constituţia din
februarie 1861. Primul ministru promitea respectarea şi aplicarea Constituţiei
Imperiale de la 20 octombrie 1860 şi a autonomiei provinciilor.
-Îşi propusese confederarea provinciilor imperiului, având o
reprezentanţă comună.
-Nu era de acord cu prezenţa ca instituţie a Consiliului Imperial.
-La 20 septembrie 1865, printr-un Decret imperial este sistată
activitatea Consiliului Imperial Îngust şi a Consiliului Imperial Lărgit până
când dietele provinciale se vor pronunţa asupra menţinerii sau desfiinţării
acestora.
Prezenţa împăratului Franz Iosef, în decembrie 1865, la deschiderea
Dietei ungare, la Budapesta, cu scopul vădit de a-i potoli pe unguri, atrage după
sine o puternică reacţie de nemulţumire din partea cehilor care doreau
restaurarea vechiului regat al lui Viaceslav. Pentru a-i domoli, primul ministru
Belcredi hotărăşte, printr-un decret că cehii îşi pot folosi limba în administraţia
din Boemia.
În 1866, Austria este înfrântă în războiul cu Prusia aliată cu Italia.
Pacea se încheie la Praga la 23 august 1866.
Primul ministru Belcredi considera că imperiul poate supraveţui prin
confederarea de 5 grupuri politice de teritorii: ungurii, slavii de sud, cehii,
polonezii şi germanii.
La 3 februarie 1867, dietele provinciilor care trimiseseră reprezentanţii
lor în Consiliul Imperial Îngust, au fost dizolvate. În locul acestora au fost alese
altele, care împreună cu cele din Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slovenia
urmau să trimită reprezentanţii lor la Consiliul Imperial Extraordinar. Rolul
acestuia era de a statua modul de funcţionare al sistemului confederat de 5
grupuri, preconizat de Belcredi.
În întreg imperiul au loc mari manifestaţii de nemulţumire faţă de acest
sistem politic, ceea ce atrage după sine, demisia primului ministru.

FREDERICH FERDINAND BEUST (7 februarie 1867-1 ianuarie


1868)
Pentru salvarea imperiului, se ajunge la un compromis cu ungurii,
compromis ce necesita modificarea Constituţiei din 26 februarie 1861, care se
realiza numai cu aprobarea Consiliului Imperial Îngust. Acesta a fost convocat
la 22 mai 1867, majoritatea aparţinând germanilor care i-au atras de partea lor
pe polonezi, promiţându-le mai multe privilegii.
La 21 decembrie 1867 a fost promulgată Constituţia imperială care
statua noua formă de guvernământ – Dualismul austro-ungar.

170
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Imperiul a fost delimitat în două zone:


- Transleithania sub jurisdicţia ungurilor (partea de răsărit formată
din Ungaria, Transilvania, Banatul, Croaţia şi Slovenia) şi
- Cisleithania sub jurisdicţia austriacă (partea apuseană).
Pactul – Ausgleich-ul austro-ungar a creat o profundă stare de
nemulţumire în rândul românilor din Transilvania şi Banat, al croaţilor şi
slovenilor care erau lăsaţi la mâna ungurilor.
La fel de nemulţumite erau şi naţionalităţile din Cisleithania, germanii,
austrieci împărţiţi în mai multe tabere luptându-se între ele.
Pentru conducerea celor două părţi este introdusă instituţia
Delegaţiunilor.
Una din Delegaţiuni era aleasă de Dieta ungară de la Budapesta,
cealaltă Delegaţiune era aleasă de Consiliul Imperial de la Viena.
Cele două Delegaţiuni erau convocate pe rând, deliberau separat şi erau
coordonate de Ministerul Imperial Comun compus din trei ministri, de externe,
de finanţe şi de război.
În Cisleithania se desfăşurau intense lupte politice, pe de o parte, între
gruparea liberală şi clericală germană pe tema organizării instituţiilor şi
serviciilor publice, pe de altă parte, între germanii austrieci şi celelalte popoare
din imperiu care acţionau puternic pentru o autonomie tot mai lărgită, pentru
egalitatea limbilor în toate segmentele de activitate din respectivele provincii.
Cehii, mult mai radicali, cereau restaurarea regatului Boemiei, în
hotarele sale istorice.
În Cisleithania se formaseră două mari tabere politice:
-Centraliştii – toţi cei care apărau constituţia din decembrie 1867.
-Feudalii clericali, naţionalii şi autonomiştii care se pronunţau pentru
modificarea Constituţiei din 1867.

CAROL AUERSPERG (ianuarie 1868-ianuarie 1870)


Noul şef al guvernului nu mai recunoaşte Concordatul cu Papa.
La propunerea noului prim ministru, Consiliul Imperial a votat 3 legi
care, deposeda biserica romano-catolică, de trei dintre atributele sale în
monarhie:
-I se ridica jurisdicţia în treburile matrimoniale, acestea intrând în
competenţa judecătoriilor civile.
-I se ridica dreptul de a supraveghea şi controla învăţământul public şi
privat de toate gradele, sarcini ce vor reveni de acum înainte organelor
administrative civile.
-Se reglementau raporturile interconfesionale având la bază egalitatea
în drepturi.

171
Ioan Cocuz

Aceste legi au fost sancţionate şi promulgate la 25 mai 1868.


În condiţiile radicalizării naţionalilor şi autonomiştilor, toată
Cisleithania fierbea. În dietele provinciale era mare agitaţie.
Astfel, la 22 august 1868, 81 de deputaţi cehi nu s-au prezentat la
lucrările dietei de la Praga şi au dat publicităţii o Declaraţie prin care contestau
competenţa Consiliului Imperial în probleme legislative ce priveau Boemia.
Mai mult, ei cerură împăratului să fie trataţi ca şi ungurii.
Cehii din Dieta Moraviei procedară identic.
În replică, deputaţii germani din Dietă, au votat anularea dreptului
cehilor de a-şi folosi limba în administraţia din Boemia, drepturi acordate de
fostul prim ministru Belcredi.
Consecinţele nu întârzie să apară. La 10 octombrie 1868 se instaurează
starea de asediu la Praga.
Lupta naţională din imperiu se încingea.
Slovenii din Carniolia, Styria şi Carintia se agită şi ei.
Polonezii votează în Dieta de la Lemberg o rezoluţie prin care solicită
pentru Galiţia autonomie deplină, cu o administraţie pur poloneză.
Pentru a slăbi influenţa dietelor provinciale în Consiliul Imperial, la
iniţiativa Dietei Austriei de Jos, a fost propus un proiect de lege prin care
membrii Camerei Deputaţilor din Consiliul Imperial să nu mai fie trimişi de
către dietele provinciale ci să fie aleşi direct de către deputaţii din diete.
În această dispută, în cadrul guvernului se formează două tabere: cea
majoritară solicita votarea rapidă a legii, cea minoritară era pentru o temperare
a disputelor politice prin acordarea de concesii cehilor şi polonezilor.
Camera deputaţilor din Consiliul Imperial înclină balanţa de partea
majorităţii. În aceste condiţii Carol Auersperg îşi dă demisia.

LEOPOLD HASNER VON ARTHA (ianuarie 1870-aprilie 1870)


Cu un guvern remaniat, primul ministru avea sarcina deosebit de
dificilă, de a pune în aplicare măsurile majorităţii guvernamentale. Comisia
Camerei Deputaţilor din Consiliul Imperial, însărcinată să studieze şi să facă un
raport pe marginea rezoluţiei dietei poloneze din 14 septembrie 1868, a respins
cererile polonezilor, ceea ce a atras după sine, părăsirea Consiliului Imperial de
către deputaţii polonezi, sloveni, români din Bucovina, de orientare naţională şi
autonomistă.
În această situaţie fără ieşire, von Artha demisionează.

ALFRED POTOKI (12 aprilie 1870-februarie 1871)


Formează un guvern autonomist.
Noul prim ministru dizolvă Camera Deputaţilor din Consiliul Imperial

172
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

şi dietele provinciale.
Noile alegeri dau în dietele provinciale câştig de cauză naţionaliştilor şi
autonomiştilor.
Dietele provinciale îşi trimit delegaţii în Consiliul Imperial, cu excepţia
cehilor din Boemia, care refuză să facă acest lucru, cerând la 14 septembrie
1870 să fie recunoscut regatului Boemiei dreptul public de mai înainte.
Alfred Potocki refuză, şi ordonă pentru Boemia, alegeri directe în
Consiliul Imperial în care au fost aleşi 30 de cehi şi 24 de germani. Cehii
refuză din nou să participe la lucrările Consiliului Imperial, însă deputaţii
germani din Boemia participă la lucrări.
În acest fel, germanii au obţinut majoritatea în ambele camere ale
Consiliului Imperial, solicitând împăratului să nu accepte modificarea
Constituţiei dualiste.
În această situaţie, guvernul îşi dă demisia în februarie 1871.

CAROL HOHENWART (7 februarie 1871-noiembrie 1871)


Acesta era un guvern de orientare autonomist-conservatoare. Pentru
Bucovina a avut ca rezultat imediat, dizolvarea dietei şi organizarea de alegeri
noi care au dat o majoritate confortabilă autonomiştilor.
Primele acţiuni ale noului prim ministru au fost pregătirea şi lansarea
unui pachet de propuneri, a unor proiecte de legi ce vizau lărgirea considerabilă
a autonomiei legislative şi administrative naţionale a provinciilor.
La 5 mai 1871 propune un proiect de lege prin care satisface pretenţiile
polonezilor, prezentate de aceştia în rezoluţia din 25 septembrie 1868 cu
condiţia să recunoască Consiliul Imperial şi să-şi trimită reprezentanţii în acest
for legislativ.
În Camera Deputaţilor a Consiliului Imperial majoritatea germană
respinge, la 9 mai 1871, proiectul de lege privind lărgirea autonomiei
provinciilor.
Carol Hohenwart insistă şi arată că va acorda autonomie lărgită şi
cehilor şi le va satisface toate revendicările.
Camera Deputaţilor respinge şi aceste propuneri.
Împăratul îşi exprimă public încrederea şi sprijinul faţă de guvern şi
premier.
Având sprijinul moral şi politic al împăratului, primul ministru
Hohenwart acţionează pentru împăcarea cu cehii.
Şapte dintre dietele provinciale în care adepţii Constituţiei din 1867
erau majoritari au fost dizolvate şi se organizează noi alegeri. În două din ele
(cele mai importante), autonomiştii şi naţionaliştii aveau majoritate, trimiţând
în Consiliul Imperial deputaţi autonomişti şi creând o majoritate de 2/3

173
Ioan Cocuz

favorabilă lui Hohenwart.


Prin Rescriptul imperial din 14 septembrie 1871, împăratul recunoaşte
dreptul public al regatului Boemiei şi că acesta va fi oficializat cu prilejul
depunerii jurământului ca rege al Boemiei.
Carol Hohenwart împreună cu dieta cehă au pregătit o lege cu 18
articole fundamentale prin care se acordă Boemiei, în cadrul Austro-Ungariei, o
poziţie similară cu cea a Ungariei.
Era semnalul că Imperiul Habsburgic se destramă în state autonome,
era începutul sfârşitului.
La 10 octombrie 1871, aceste articole fundamentale au fost supuse spre
sancţionare, împăratului.
Modificarea Constituţiei din decembrie 1867 nu era pe placul ungurilor
şi germanilor austrieci.
Ungurii se temeau că popoarele subjugate din regatul Ungariei
(românii, slovacii, etc.) vor cere aceleaşi libertăţi.
Germanii austrieci regretau pierderea supremaţiei în dietele
provinciale.
În faţa acestor presiuni care deveneau insuportabile din punct de vedere
politic, guvernul Carol Hohenwart a căzut.

ADOLF AUERSPERG (25 noiembrie 1871-6 octombrie 1878)


Guvern favorabil Constituţiei din 1867.
Prima măsură luată de guvern a fost dizolvarea dietelor provinciale şi
asigurarea unei majorităţi favorabile.
În baza legii din 1870, au fost organizate noi alegeri pentru Consiliul
Imperial, dar nu prin delegaţi din partea dietelor, ci alegeri directe.
La 28 decembrie 1871 se deschid lucrările Consiliului Imperial cu o
majoritate favorabilă guvernului. Deputaţii cehi, în număr de 30 au boicotat
lucrările Consiliului.
Ca să înfrângă cerbicia cehilor, adepţii Constituţiei din 1867 au
solicitat presant să se voteze o lege definitivă care să prevadă alegeri directe
pentru Consiliul Imperial. Polonezii se opun şi condiţionează acordul lor de
acceptarea revendicărilor lor din rezoluţia din 24 septembrie 1868.
În această situaţie, adepţii Constituţiei din 1867 au votat, în februarie
1872, un adaos la Legea electorală provizorie din 1870, în care se stipula
organizarea de noi alegeri în condiţiile când dietele vor refuza să-şi trimită
reprezentanţii în Consiliul Imperial şi când deputatul ales direct refuză să-şi
exercite mandatul.
În felul acesta, adepţii Constituţiei din 1867 au obţinut o majoritate de
2/3 în Camera Deputaţilor din Consiliul Imperial şi impun Legea electorală

174
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

definitivă (martie 1873) sancţionată de împărat la 2 aprilie 1873.


Această Lege electorală prevedea sporirea numărului de deputaţi de la
203 la 353, în cele 4 colegii:
- Colegiul marilor proprietari;
- Colegiul camerelor comerciale;
- Colegiul comunelor rurale;
- Colegiul comunelor urbane.
Se mărea numărul de deputaţi şi în dietele provinciale.
Camera deputaţilor a Consiliului Imperial a fost dizolvată la 7
septembrie 1873, şi se organizează alegeri în baza noii legi electorale.
Noua Cameră a Deputaţilor din Consiliul Imperial era formată din 233
de deputaţi adepţi ai Constituţiei din 1867, 39 de deputaţi cehi care nu s-au
prezentat la Cameră, 81 de deputaţi polonezi, feudali-clericali, şi români din
Dieta Bucovinei, care formau opoziţia sub conducerea lui Carol Hohenwart.
După alegerile din 1873, un grup de tineri deputaţi germani austrieci
au înfiinţat Partidul Naţional German care susţinea superioritatea culturii
germane în toate provinciile imperiului, negarea egalităţii dintre popoare, fapt
ce i-a atras duşmănia tuturor provinciilor imperiului.
Adepţii Constituţiei din decembrie 1867 s-au ridicat împotriva
celorlalte grupări şi partide politice prin: intenţia de a introduce căsătoria civilă,
de a da învăţământului religios o tentă secundară, combaterea unor legi militare
şi refuzul de a accepta mărirea bugetului militar, orientarea intereselor externe
ale imperiului numai pe criteriul intereselor germane, combaterea politicii
orientale ale ministrului de externe Andrassy, refuzul de a recunoaşte ocuparea
Bosniei şi Herţegovinei în 1878, nerecunoaşterea Tratatului de la Berlin din 13
iulie 1878.
Complicaţiile politice interne îl determină pe Adolf Auersperg să-şi dea
demisia la 6 octombrie 1878.

CAROL STREMAYER (15 februarie 1879-august 1879)


Abia în februarie 1879 se formează un nou guvern alcătuit de contele
Taaffe cu miniştri din fostul guvern, sub preşedinţia lui Carol Stremayer.
La 22 mai 1879, Camera deputaţilor din Consiliul Imperial a fost
dizolvată şi organizate noi alegeri care au dat o majoritate potrivnică
Constituţiei din 1867.

EDUARD TAAFFE (12 august 1879-11 noiembrie 1893)


Guvernul era sprijinit de cehi, polonezi şi feudalii clericali.
Sprijinind guvernul Taaffe, polonezii au obţinut autonomia deplină a
Galiţiei având limba oficială poloneza, în timp ce opoziţia ruteană primea

175
Ioan Cocuz

satisfacţie în…Bucovina.
Germanii naţionalişti se opuneau din răsputeri acordării oricăror
drepturi pentru popoarele imperiului. Ei propuneau chiar, în 1884, în Camera
Deputaţilor a Parlamentului Imperial, ca limba germană să fie declarată, printr-
o lege specială, limba oficială a statului. Propunerea a fost respinsă.
Datorită presiunilor extrem de mari ale naţionaliştilor germani,
guvernul Taaffe este obligat să se retragă, în noiembrie 1893, nu înainte de a
prezenta două proiecte de legi:
-Reforma electorală tinzând spre votul universal, prin crearea unei
curii electorale, a V-a, pentru clasa lucrătorilor. Legea a fost prezentată
Parlamentului Imperial.
-Legea votată de dieta cehă la 27 octombrie 1892, prin care se
propunea egalitatea limbii cehe şi germane în toate instituţiile publice.

ALFRED WINDISCHGRÄTZ (noiembrie 1893-octombrie 1895)


Avea o majoritate parlamentară asigurată de liberali, conservatori,
clericali feudali şi polonezi.

KAZIMIR BADENI (octombrie 1895-28 noiembrie 1897)


Fost guvernator al Galiţiei, Badeni era considerat o adevărată “mână de
fier” mai ales în problema naţională.
Reforma electorală prin care numărul deputaţilor din Reichsrath a
crescut cu 72, a fost opera sa.
După alegeri au ieşit întăriţi clericalii, creştin-socialii şi cehii “tineri”.
În aceste condiţii guvernul austriac nu avea o majoritate parlamentară
reeşită din alegeri, ci, trebuia să o realizeze prin negocieri.
Contele Badeni ţinea neaparat ca din majoritate să facă parte şi partidul
cehilor, cărora, în baza unei ordonanţe, le-a făcut o concesie deosebită, care
punea limba cehă pe treaptă de egalitate cu limba germană, în administraţia
Boemiei, ceea ce a nemulţumit profund Partidul Constituţional al marilor
proprietari germani. Din majoritate mai făceau parte şi polonezii şi marii
proprietari germani adepţi ai Constituţiei în vigoare.
În condiţiile în care marii proprietarii germani constituţionali nu au
acceptat necondiţionat să facă parte din coaliţia guvernamentală condusă de
Badeni, acesta şi-a dat demisia.
A fost, de fapt, un simulacru de demisie deoarece împăratul şi-a
manifestat public sprijinul pentru primul ministru, cerându-i acestuia să nu ţină
seama de presiunile politice ale unor grupări.
Gestul împăratului îi determină pe marii proprietari germani să intre în
coaliţia guvernamentală.

176
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

În felul acesta, contele Badeni trebuia să se sprijine pe o majoritate


extrem de eterogenă care nu-i putea asigura liniştea.
Se înfiinţează un nou colegiu electoral, al V-lea, cu vot universal, direct
şi secret.
La 14 iunie 1896, este votată şi sancţionată noua lege electorală.
Numărul membrilor din Camera deputaţilor a Parlamentului Imperial a crescut
de la 353 la 425. Din cei 72 de deputaţi în plus 2 erau din Bucovina.
Încercările primului ministru de a realiza o împăcare pe plan naţional i-
au fost fatale.

PAUL GAUTSCH DE FRANKENTURM (noiembrie 1897-5 martie


1898)

FRANZ ANTON THUN (7 martie 1898-2 octombrie 1899)

ERNST VON KÖRBER (1900-1904)

CONRAD DE HOHENLOHE (1904-1906)

MAXIMILIAN VLADIMIR BECK (1906-1908)


În timpul guvernării lui Beck a fost introdus votul universal, direct şi
secret.
Bucovinei i-au fost repartizate 14 mandate în Camera Deputaţilor a
Parlamentului Imperial, 5 mandate românii, 5 mandate rutenii, două mandate
germanii şi câte un mandat evreii şi polonezii.
Electoratul din Bucovina a fost împărţit în curii naţionale.

RICHARD BIENERTH (1908-1911)


Vechile partide din Austria au suferit o grea înfrângere, votul universal
aducând un succes răsunător social-democraţilor ceea ce duce la căderea
guvernului.

KARL STÜRGKH (1911-1916)


__________
1. Ion Nistor – Istoria Bucovinei, Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe,
Humanitas, Bucureşti, 1991.
2. Dr.I.G.Sbiera – Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi Amintiri din viaţa
autorului, Cernăuţi, Tipografia universitară, î.r., a lui R. Eckhardt, 1899.

177
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

SOCIETĂŢILE ŞI PARTIDELE POLITICE


ROMÂNEŞTI DIN BUCOVINA (1872 – 1914)

Începând din deceniul şapte al secolului al XIX-lea autorităţile


habsburgice intensifică măsurile de asuprire naţională, ce vizau, în primul rând,
pe români. Aceştia erau desconsideraţi ca naţionalitate, le erau închise căile de
dezvoltare social–economică. Limba română, deşi limbă istorică a acestei ţări,
era eliminată din toate segmentele societăţii, considerată inferioară, lipsită de
posibilităţi culturale. Învăţământul era unul din obiectivele supuse permanent
politicii de deznaţionalizare, promovată de autorităţile austriece. Şcolile,
atribute ale civilizaţiei, erau croite după cerinţe străine, şi nu potrivit cerinţelor
de viaţă naţională.
Intensificarea măsurilor de asuprire naţională duce la o puternică
reacţie de apărare din partea românilor bucovineni, materializată prin
constituirea de asociaţii şi societăţi cu caracter cultural–patriotic, cabinete de
lectură, editarea de calendare, reviste şi ziare, diferite broşuri, lucrări ştiinţifice,
care popularizau originea comună a românilor, comunitatea de limbă, obiceiuri,
cultură, ideea de luptă naţională.
Autorităţile habsburgice erau într-o permanentă căutare a unor metode
şi soluţii de contracarare a acţiunii naţionale româneşti, una dintre soluţii fiind
Bukowinerthum-ul, concepţia bucovinistă care cu timpul va deveni o adevărată
doctrină politică.
Sesizând pericolul de nivelare etnică şi de alcătuire a unui hibrid –
naţiunea bucovineană – împotriva Bukowinerthum-ului s-au ridicat nu numai
românii, ci şi polonezii, rutenii, evreii, germanii care nu concepeau să renunţe
la identitatea lor etnică.
Altă mişcare vicleană a habsburgilor a fost crearea unei contraponderi
demografice extrem de agresivă faţă de români, contrapondere care era
rutenismul.
Rutenismului, acestei falange antiromâneşti în Bucovina, habsburgii i-
au asociat în mai mare sau mai mică măsură, în funcţie de oportunitatea
politică, pe evrei, polonezi, germani, uneori şi pe armeni, care au acţionat
împotriva românilor în toate segmentele societăţii.
În plan religios, această sarcină politică şi-a asumat-o episcopul Eugen
Hacman care, prin toate acţiunile întreprinse a lovit în interesele bisericii
ortodoxe naţionale româneşti din Bucovina:

178
Ioan Cocuz

- opunerea prin toate mijloacele la solicitările privind convocarea


congresului bisericesc;
- sprijinirea acţiunilor ruteneşti ce urmăreau contestarea şi
nerecunoaşterea caracterului naţional românesc al bisericii
ortodoxe din Bucovina;
- interzicerea membrilor clerului român de a participa la
reprezentaţiile teatrului românesc;
- interdicţia pentru studenţii români în teologie de a citi presa
românească;
- în circularele episcopale din anii 1866 şi 1867, a impus folosirea
limbii rutene în serviciul religios în catedrala din Cernăuţi;
- interzicerea folosirii corespondenţei în limba latină între
instituţiile religioase ale episcopiei Bucovinei, considerată ca
fiind “papistaşă” şi “daco-română”;
- a avut o atitudine voit îngăduitoare, ba chiar încurajatoare, faţă de
propaganda greco–catolică ce se întinsese în Bucovina cu mare
repeziciune;
- duşman înverşunat al învăţământului în limba română, episcopul
a impus ca, în şcolile româneşti, să fie folosită harta Austro–
Ungariei din 1867, apărută în limba ruteană : “…îndrumăciunea
de a îngriji ca harta ruteană să fie aplicată la toate şcolile
poporale, căci ea se poate folosi şi la prelegerile româneşti,
deoarece literele slave sunt aceleaşi cu ale limbii române în
şcolile poporale şi că prin urmare, tinerimea şcolară română le
poate ceti”1.
- opoziţia împotriva unirii bisericii ortodoxe din Bucovina cu
Mitropolia românească din Transilvania2.
Opoziţia faţă de unirea bisericii ortodoxe din Bucovina cu Mitropolia
românească din Transilvania, poziţia luată la Sinodul episcopilor de la
Carlowitz de către Eugen Hacman “înseamnă curmarea legăturilor noastre
fireşti cu fraţii noştri de peste munţi şi deplina noastră izolare politică şi
naţională”3.
Împotriva tuturor abuzurilor şi acţiunilor antiromâneşti ale episcopului
Eugen Hacman, contrare naţionalităţii şi sinodalităţii bisericii ortodoxe din
Bucovina s-au ridicat românii bucovineni care şi-au prezentat punctul de
vedere în manifestul „Ce vreau diecezanii şi clerul din Bucovina”, publicat în
anul 1867 în „Albina”4.
Prezentul ca şi viitorul se prezenta sumbru pentru biserica românească
ortodoxă din Bucovina şi pentru lupta naţională: „În pământul moştenirii
noastre suntem ca nişte străini, în casele şi bisericile noastre amuţeşte limba

179
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

părintească de strigătul străinului de la miazănoapte, care venind mai dăunăzi


mai vârtos ca cerşetor, zice astăzi că este foarte egal îndreptăţit şi mâine
poimâine va zice că este <<samo vólnoi panu>>”5.
Referitor la Eugen Hacman, Ion Nistor făcea următoarea apreciere: „Se
pare că episcopul Eugenie după sentimentele şi atitudinea sa n-a fost nici
român, nici rutean, ci un simplu birocrat austriac, autoritar şi despotic, condus
de ideea că dieceza Bucovinei ar fi creată anume pentru dânsul, iar nu el pentru
ea”6.
Burghezia română redusă ca număr şi fără forţă economică, îngrădită la
tot pasul de către administraţia austriacă, fără acces la viaţa politică, se zbătea
mult, dar reuşea puţin. Interesele înguste de clasă au făcut ca uneori elemente
ale burgheziei române din Bucovina să manifeste inconsecvenţă, tendinţe de
acceptare a politicii duse de autorităţi. Cauza principală a acestei situaţii era
lipsa aproape totală a unei clase de mijloc.
În Bucovina, până la începutul anilor 1880, nu exista un partid
românesc, lucru de altfel explicabil prin faptul că politica naţională era făcută
de câteva familii privilegiate de boieri, Hurmuzachi, Vasilco, Costin, Stârcea,
Zotta, Volcinschi, Grigorcea, care exercitau un adevărat monopol în politică.
Unii dintre aceşti boieri, care făceau “politică naţională” pentru propriile lor
interese, nu aveau nevoie nici de program nici de organizaţie politică. De
regulă, în ajunul alegerilor dietale sau parlamentare, boierii români ajungeau la
o înţelegere electorală cu guvernul, primind câteva mandate pentru dietă şi
parlamentul de la Viena.
“Până în anul 1892, politica românilor în Bucovina a fost monopolul
unei companii de şapte familii boiereşti. Capii lor se întruneau în intervale
regulate în anticamera prezidentului şi scoteau acolo la mezat interesele
românilor. Târgul se făcea astfel că prezidentul ceda boierilor, prin osteneala
căpitanilor districtuali, mandatele comunelor rurale, iar boierii, în schimb,
renunţau la toate postulatele naţionale. Tranzacţia aceasta se numea politică
conservativă…Drept aceea, periodul de la 1879 până la 1892, atât de favorabil
intereselor naţionale ale tuturor celorlalte popoare din Cisleitania, a fost tot
sterp de progrese culturale pentru români, pentru aceea însă prea legat de
avantaje personale pentru familiile boiereşti în chestie. Rezultatele <<politicii
conservative>> au fost :Baronatul pentru familiile Stârcea şi Hurmuzachi,
înfiinţarea unui fideicomis pentru familia baronilor Vasilco, demnitatea de
consilier intim pentru baronul Vasilco, titlul de profesor (în schimb cu clasele
superioare române la gimnaziul din Suceava) pentru institutorul de moaşe
Volcinschi, avansamentul afară de tură (în schimb cu legea secretarilor
comunali ce sugrumă autonomia comunelor rurale) pentru baronul George
Stârcea, căi ferate locale pentru boierii de pe valea Siretului spre a mări

180
Ioan Cocuz

rentabilitatea moşiilor respective, o concesiune de bancă pentru baronul Alecu


Petrino spre a întări finanţele sale derute, arenda pe nimic a unei vărării a
fondului religionar în favorul baronului Eugen Stârcea”7.
La rândul lor marii boieri, făceau parte din curentele politice ce
dominau, în perioada la care ne referim, Austria : centralist şi autonomist.
Reprezentantul cel mai de seamă al curentului autonomist era Carol
Hohenwart, prim ministru al Austriei, în perioada 7 februarie – 25 noiembrie
1871, care a dus o politică ce viza lărgirea autonomiei legislative şi
administrative a provinciilor Coroanei, timp în care se intensifică şi activitatea
autonomiştilor români din Bucovina. Urmează o perioadă marcată de venirea la
putere, în Austria, a unui guvern format din centralişti, în frunte cu Adolf
Auersperg. Printre liderii centraliştilor români se aflau Eudoxiu Hurmuzachi şi
Constantin Tomasciuc, iar printre liderii autonomiştilor, Gheorghe şi
Alexandru Hurmuzachi.
Iniţial, deosebirile dintre cele două grupări politice ale boierilor români
nu erau prea mari. Ambele militau pentru autonomia Bucovinei în cadrul
Imperiului, pentru apărarea individualităţii ţării, conservarea caracterului ei
naţional şi confesional, crearea tuturor condiţiilor pentru întărirea şi dezvoltarea
acestui caracter. În sensul constituirii unei Austrii federaliste, cu o largă
autonomie politică şi naţională a provinciilor, deci şi a Bucovinei, înţelegea să
colaboreze Eudoxiu Hurmuzachi în cadrul grupării centraliste din Austria.
Centraliştii români erau pentru o autonomie mai restrânsă, militând pentru o
apropiere de germani. În momentul în care în rândurile curentului centralist
român din Bucovina au intrat germani şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi,
apare o netă deosebire între cele două grupări : autonomie dar printr-o
germanizare a tuturor laturilor vieţii sociale, economice şi politice doreau
centraliştii, ceea ce autonomiştii români nu puteau accepta.

SOCIETATEA AUTONOMIŞTILOR NAŢIONALI

Data înfiinţării – 1872, Cernăuţi


Membri marcanţi – boierii Vasilco, Stârcea, Costin, Gheorghe, şi
Alexandru Hurmuzachi, I.G.Sbiera
Organ de presă – Ziarul “Patriot” care apărea la Cernăuţi în limba
germană, 30 aprilie – 24 decembrie 1972
“Către cititorii noştri
În faţa unei mişcări ascendente în rândul partidelor politice

181
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

austriece, care, ca în sfârşit să capete o formă trainică, nu pot şi nu au voie


să fie nepăsători acei membri ai acestui specific şi unit aparat de stat, ei
trebuie să încurajeze acest proces de regenerare, dacă el are un caracter
folositor, plin de răspundere faţă de ei înşişi şi faţă de monarhie.
Această nepăsare nu trebuie să se reflecte în mişcarea care depinde
de procesul de regenerare existent. Aceste partide au rolul de a organiza şi
consolida întreaga monarhie.
Scopul final al fiecărui austriac sincer şi bine intenţionat este ca
fiecare din popoarele austriece [ale Austriei] a căror origine se pot găsi în
istorie, să se dezvolte într-o formă proprie.
Unitatea şi puterea internă şi externă a Austriei se dezvoltă într-o
indestructibilă forţă vitală. Puterea fiecărei ţări şi fiecărui popor stă în
autonomia lui. Puterea statului austriac constă în scopul comun al
puterilor unite al naţionalităţilor şi regiunilor ei. Şi dacă odată, dar trebuie
chiar acum, toate popoarele Austriei să-şi mobilizeze toată puterea lor
spirituală şi materială, de comun acord, la opera comună pentru
drepturile şi obligaţiile lor, cu aceeaşi putere trebuie să se întoarcă între
ele în manifestarea dragostei şi pentru dreptatea şi libertatea popoarelor
lor.
La mijloacele materiale, ca să ajungă la scopul înalt şi sublim,
trebuie să se adauge, în limitele unei legi liberale, o presă liberă care să
demonstreze fără echivoc, beteşugurile şi lipsurile reale şi să aducă la
cunoştinţa cetăţenilor şi a guvernului, dorinţele îndreptăţite ale fiecărui
popor, pentru ca mandatarii poporului, în adunările cu guvernul, să poată
duce o activitate fructuoasă şi să îndeplinească într-adevăr, misiunea unui
stat.
Până acum Bucovina nu avea un jurnal care să fi fost capabil, care
să oglindească situaţiile şi necesităţile acestei ţări, să le aducă la cunoştinţa,
mai întâi a poporului şi apoi a marelui public. Despre nici un ţinut al
Austriei nu au colindat în exteriorul graniţelor, atâtea zvonuri demne de
rectificat ca despre Bucovina.
Pentru ca interesele, în momentele principale ale Bucovinei să fie
clar înţelese şi liber discutate, s-a înfiinţat un organ de presă politico–
economic şi social pentru toate satele, oraşele, instituţiile ei. La acest organ
de presă au colaborat un număr important de oameni cu concepţii
patriotice, asigurând un ajutor material statornic, substanţial. Aşa a luat
viaţă, în ziua de 30 aprilie 1872, sub cele mai bune auspicii, ziarul
“Patriot”, săptămânal, ca un organ politico–economic şi social. Cu atât
mai mult sperăm, într-o participare generală, atât a populaţiei Bucovinei,
cât şi a tuturor celor ce se interesează, într-un oarecare domeniu asupra

182
Ioan Cocuz

acestui ţinut necunoscut.


Când ziarul “Patriot” în calitate de ziar strict naţional, se va
concentra conştiincios asupra tuturor întrebărilor cu privire la autonomia
ţinutului şi comunei, a bisericii şi şcolii, va merge în întâmpinarea
rezolvărilor dorite şi hotărâte de întregul popor; dar nu mai puţin, gazeta
“Patriot” va dispune unei dezbateri corespunzătoare a tot ce este
interesant în domeniul politicii, culturii, ştiinţei, industriei, comerţului a
vieţii profesionale şi sociale şi a fiecărui progres îi va da atenţia cuvenită
oriunde s-ar manifesta. În expunerile lui va urmări promovarea libertăţii,
a dreptăţii şi a adevărului, ziarul “Patriot” este din punct de vedere
opoziţional contra tendinţei de centralizare, un organ adevărat al cărui
îndreptăţită dezvoltare plină de viaţă şi are un caracter particular, să
susţină şi să încurajeze cu toate posibilităţile dezvoltarea Bucovinei”8.

Program – Scopul Societăţii Autonomiştilor Naţionali era: ”de a


cultiva în popor instrucţiunea politică şi conştiinţa naţională, precum şi de a
stărui pentru realizarea, întărirea şi dezvoltarea organică a autonomiei în toate
ramurile vieţii publice”9.
Pentru ducerea la îndeplinire a programului se prevedea:
- adunările membrilor în răstimpuri voluntare, ordinare sau
extraordinare pentru conversarea despre chestiuni ce stau în
raport cu scopul societăţii;
- adrese, petiţiuni, rezoluţii;
- adunări poporale;
- împărtăşirea activă şi corespunzătoare la alegerile pentru
consiliile comunale şi districtuale, pentru dieta ţării şi Senatul
imperial; sprijinirea candidaţilor demni de încredere; controlarea
severă a activităţii politice a deputaţilor aleşi; necurmat raport
reciproc cu ei;
- îndrumarea la fundarea de societăţi analoage în ţară;
- publicarea de foi periodice sau de altele şi răspândirea de foi
volante şi broşuri10.
La puţin timp, spre sfârşitul anului 1872, societatea îşi încetează
activitatea.
După 1875, ideile centraliste austriece pătrund, mai puternic, în
Bucovina, manifestându-se, în primul rând, prin tendinţele lor germanizatoare.
Prin acţiuni concertate şi concentrate reprezentanţii centraliştilor germani au
început să coaguleze în jurul lor elemente alogene din Bucovina, şi nu erau
puţine, combătând manifestările fireşti ale românilor, în mişcarea lor de
emancipare naţională.

183
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Agitaţiile împotriva acestor stări de lucruri sunt din ce în ce mai


prezente în viaţa publică din Bucovina, prin organizarea de acţiuni în rândurile
populaţiei rurale şi orăşeneşti. Intelectualitatea se afla în primele rânduri ale
acestor acţiuni ce vizau păstrarea individualităţii naţionale a românilor ca
autohtoni ai acestei ţări.
Astfel, în luna martie 1876, românii din Cernăuţi, din oraşul şi
districtul Suceava, s-au adresat dietei Bucovinei, solicitându-i intervenţia pe
lângă guvern, pentru introducerea limbii române ca limbă de învăţământ la
gimnaziul superior din Suceava. Printr-un document emis la 12 aprilie 1876,
dieta recomandă introducerea limbii române la respectivul gimnaziu, chiar din
anul şcolar 1876/1877. Guvernul Bucovinei, însă, nu a luat nici o măsură11. În
anul 1878, luna octombrie, deputatul Ion Zotta interpelează, în dietă, guvernul
Bucovinei, în aceeaşi problemă. Guvernatorul răspunde evaziv12.
În sesiunea de toamnă a dietei, deputatul Ion Ţurcan solicită înfiinţarea
de noi judecătorii şi unui al doilea tribunal de primă instanţă, la Suceava. În
aceeaşi sesiune a dietei, deputatul Ion Zotta interpelează guvernul solicitând
folosirea la judecătorii, în procese, a limbii române, a limbii părţilor aflate în
litigiu. Guvernul se eschivează iarăşi să dea un răspuns concret13.
Deputaţii români în dietă insistă mereu pentru obţinerea acestor
drepturi, printre care şi crearea unei catedre româneşti la gimnaziul superior din
Rădăuţi. Deputatul George Flondor insistă iarăşi pentru introducerea limbii
române ca limbă de învăţământ la gimnaziul superior din Suceava. Şi,
întradevăr, după cinci ani de strădanii, prin ordinele ministeriale nr. 1404/23
februarie 1881, nr. 8171/28 iunie 1881 şi nr. 8590/30 iunie 1883, se
aprobă…patru clase paralele româneşti la cursul inferior şi acestea numai la
obiectele la care există manuale în limba română14.
În Parlamentul Imperial, deputaţii români au insistat, deseori, pentru
organizarea congresului bisericesc. Insistenţele lor au dat roade, astfel că, prin
decretul imperial din iunie 1882, prin ordinul ministerial nr. 715/26 iunie 1882
şi prin ordinul guvernului Bucovinei nr. 503/2 iulie 1882, se aprobă convocarea
primului congres bisericesc ortodox în Bucovina15. Lucrările acestuia au
început la 26 iulie 1882.
Situaţia din Bucovina impunea crearea unui organism politic românesc
care să trezească spiritele amorţite ale tuturor claselor sociale. Bătrânii
politicieni lipsiţi de energie erau depăşiţi de evenimente, de problemele grele
cu care se confruntau românii. Ei nu aveau soluţii concrete şi, chiar dacă ar fi
avut, nu doreau să se angajeze într-o luptă dură, căreia, cu siguranţă, nu i-ar fi
făcut faţă. Dacă până acum celelalte clase şi categorii sociale vedeau în marea
boierime românească şi îi recunoşteau calitatea de conducător politic, încep să
apară tinerii intelectuali, cu vederi noi, progresiste, energici, care concepeau

184
Ioan Cocuz

altfel lupta politică pentru emancipare naţională. Între cele două orientări, cea a
bătrânilor şi cea a tinerilor politicieni, se instalează o stare conflictuală. În
timp ce bătrânii politicieni erau adepţii politicii de oportunitate, care le asigura
conservarea unor privilegii economice şi politice, tinerii politicieni români
atrăgeau atenţia, în mod serios, oponenţilor: “Aristocraţia noastră să nu uite că
deşi la un moment dat s-ar părea că domină situaţia în afacerile ţării, este în
pericol de a fi înlăturată de evrei şi poloni, şi în curând poate fi necesitat de a
capitula înaintea străinilor…Deşi nu voim a da lecţii de conduită proprietarilor
noştri, nu ne putem reţine de a nu recomanda acestora, cu toată căldura, o
apropiere sinceră de popor, solidaritatea intimă cu naţiunea”16.
Deputaţii români din Reichsrath s-au alăturat grupului Hohenwart, care
se afla în opoziţie, în mijocul căruia şi-au pierdut identitatea politică naţională
(Carol Hohenwart, primul ministru al guvernului austriac, de orientare
autonomist conservatoare, începând cu 7 februarie 1871). În perioada la care ne
referim se afla în opoziţie faţă de guvernul Auersperg17, iar cei din dieta
Bucovinei, grup lipsit de personalitate politică, au format un “mixtum
compositum”, cunoscut sub numele de partidul conservator, alcătuit din
deputaţii tuturor naţionalităţilor din Bucovina, de orientare conservatoare, care,
cu timpul s-a transformat în aşa zisul “partid bucovinean”18. Astfel, se
materializează Bukowinerthum-ul, acea de tristă memorie doctrină
“bucovineană” (neacceptarea identităţii naţionale), în care s-au complăcut, o
perioadă de timp, şi marii boieri care deţineau monopolul politicii româneşti.
Pe bună dreptate, dieta Bucovinei era numită “dieta cesaro–imperială”,
deoarece deputaţii care o formau erau sau slujitori ai statului, sau persoane care
depindeau de voinţa autorităţilor, aşa încât sistemul parlamentar din Bucovina
era la dispoziţia guvernului19. Aşa zisa “partidă naţională”, formată din
bătrânii politicieni, lipsită de un program politic concret, ferm, de o strategie şi
tactică adecvată situaţiei, de un organ de presă puternic, nu reuşea să se impună
în cele mai importante probleme ale vieţii social-politice şi economice din
Bucovina. Faptul că guvernul numea dintre români pe mareşalul ţării, pe
mitropolit, faptul că dintre români erau aleşi deputaţi, nu se poate considera
numai ca un rezultat al activităţilor bătrânilor politicieni, ci, mai curând, ca
rezultatul colaborării acestora cu guvernul. Ce ar fi însemnat pentru români
continuarea unei astfel de politici, o spune clar “Revista politică”: “Boierimea
nebăgată în seamă, biserica înduşmănită, poporul calic fără creştere politică.
Iată viitorul politicii noastre tradiţionale”20.
Împotriva acestei politici de “oportunitate”, s-au ridicat tinerii
intelectuali proveniţi din rândurile ţărănimii şi burgheziei de la oraşe şi din
mediul rural, de care se simţeau atraşi şi ale căror interese le apărau. Conştienţi
că numai într-o politică pentru popor, sprijinită de popor, stă realizarea

185
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

idealurilor naţionale româneşti, tinerii politicieni spuneau: “[…]daţi poporului


cultura politică şi câştigaţi-vă încrederea lui, căci numai aceasta va fi scăparea
noastră a tuturora"21.
Adepţii noului curent politic excludeau, din capul locului, ştergerea
individualităţii naţionale şi contopirea în “Bukowinerthum”, care nu era altceva
decât o formulă menită să faciliteze exploatarea naţională în Bucovina, cu atât
mai mult, cu cât aceasta viza, în primul rând, pe români, care erau băştinaşi ai
ţării: “Suntem români şi voim să rămânem români buni în Bucovina
românească şi combatem până la ultima consecvenţă pe acei care uitând
zimbrul din stema ţării, uitând moaştele sfinte de la Putna şi nenumăratele
monumente de glorie română pe acest pământ, voiesc să ne facă de batjocura
lumii: un popor fără limbă şi conştiinţă naţională…Ţinem la autonomia ţării şi
reclamăm lărgirea ei, dar nu pentru a preface ţara într-un melegar al străinilor
traşi–împinşi din toată lumea, ci ca să păstrăm neschimbat caracterul istoric al
ţării, dezvoltându-ne conform spiritului timpului şi conştiinţei noastre
naţionale. Având înaintea ochilor acest măreţ scop, o singură lozincă ne va
conduce în lupta pentru neam şi ţară: jos Bukowinerthumul”22.
Se impunea, deci, luarea unor decizii şi măsuri ferme în apărarea
intereselor fundamentale româneşti, insistent uzurpate de cohortele de străini ce
se abătuseră asupra Bucovinei.
Aceasta, în condiţiile în care ţăranul era crescut în neştiinţă, nu era
obişnuit să gândească asupra stării în care se afla, era lipsit de iniţiativă şi fără
înţelegerea problemelor ce priveau interesele sale, în primul rând cele
economice. Ţăranul a fost obişnuit ca statul să-i rezolve problemele importante,
şi autorităţile habsburgice au ştiut de minune să folosească această neştiinţă,
făcându-l dependent de administraţie în aşa măsură, încât putea dispune de el,
aproape necondiţionat. Situaţia economică a ţăranului era grea şi pentru faptul
că nu se putea debarasa de vechile tradiţii şi, fiind înşelat de cămătar, de notar,
de vornic, de judecător, nu mai avea încredere în nimeni23.
Învăţătorimea, cu foarte mici excepţii, nu poseda exerciţiul afacerilor
publice şi politice şi de aceea era strâns dependentă de administraţie, şi îşi
îndeplinea datoria cum putea şi se pricepea mai bine24.
Preoţimea al cărui rol a fost vital în păstrarea credinţei ortodoxe, a
limbii române şi, implicit, a existenţei, a fiinţei noastre naţionale, şi care avea o
influenţă puternică asupra poporului, ar fi putut să aibă un cuvânt greu în toate
problemele publice, cu o singură condiţie, dacă ar fi fost organizată din punct
de vedere politic25.
Boierimea, puţin numeroasă, apăra, cu moderaţie, interesele româneşti
pentru a nu supăra autorităţile26.
Redacţia ziarului “Revista politică” spera că “vom fi susţinuţi din tot

186
Ioan Cocuz

sufletul românesc din ţară. Este că vrem să delăturăm măcar întrucâtva o lipsă
simţită de noi toţi. Mai este şi sperarea că revista noastră va îndruma la o
activitate mai mare politică şi va pune temelia la o foaie mai mare”27.
Conducătorii ziarului ştiau că sarcina aceasta nu este uşoară, aici, în Bucovina,
unde trăiau o mulţime de naţionalităţi, atât de deosebite între ele şi, evident, cu
aspiraţii diferite şi contrarii. În acelaşi timp, redacţia ziarului nou înfiinţat era
fermă în a arăta că “vom fi drepţi în aprecierile noastre, drepţi şi cât se poate de
moderaţi. Vom susţine cu tot zelul drepturile noastre de popor băştinaş al ţării
şi vom combate fără rezervă orice încercare care ar tinde să jignească aceste
drepturi”28.

SOCIETATEA POLITICĂ “CONCORDIA”

Data fondării – anul 1885, Cernăuţi

Conducerea
1885
Preşedinte – Ion Bumbac.
Vicepreşedinţi - Vasile Marcu, George Ostafi.
Secretar – Grigore Halip.
1890
Preşedinte – Ioan Volcinschi.
Vicepreşedinte – Iancu Zotta.
Secretar – Vasile Morariu.
1891
Preşedinte – Iancu Zotta.
Vicepreşedinţi – Modest Grigorcea, Ioan Procopovici.
Secretar – Constantin Ştefanovici.
1893
Preşedinte – Iancu Zotta.
Vicepreşedinţi – Modest Grigorcea, Ioan Procopovici.
Secretar – Constantin Popovici.
1895
Preşedinte – Iancu Zotta.
Vicepreşedinte – Modest Grigorcea.
Secretar – Zaharie Voronca.
1896

187
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Preşedinte – Varteres Pruncul.


Vicepreşedinte – Modest Grigorcea.
Secretar – Zaharie Voronca.

Membri marcanţi – Grigore Halip, M.Andronic, L.Popescu, Onesim


Ţurcan, I.Litviniuc, Vasile Marcu, Antonovici, Eudoxiu Hurmuzachi, Nicolae
Hurmuzachi, Ioan Procopovici, Leon Rey, George Flondor, Mihai Goian,
Mihai Mustatză, Oreste Renney, Teodor Ştefanelli, Tit Onciul, Miron
Ciupercovici, Nicu Lomicovschi.
Organ de presă – Nu a avut de la început un organ de presă. În anul
1886 publică o broşură sub denumirea generică de “Bibliotecă”, intitulată
“Biblioteca societăţii politice Concordia în Cernăuţi”, prima fascicolă
cuprinzând o privire istorică asupra trecutului politic, social şi naţional al
Bucovinei, redactată de Ion Bumbac şi Grigore Halip29. Din acest ciclu,
redenumit Biblioteca poporului bucovinean, au fost publicate, între anii 1886 –
1892, 11 broşuri cu povestiri din istoria noastră naţională. Sub acelaşi titlu
generic de Bibliotecă, au fost publicate între 1886 şi 1897, un număr de 17
broşuri cu povestiri literare alese, din Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion
Slavici etc, sub denumirea de Biblioteca pentru tinerimea română. Apoi, sub
genericul “Biblioteca de petrecere şi învăţătură pentru tineret”, au fost
publicate 4 broşuri între anii 1886 – 189330.

IANCU ZOTTA
preşedintele Societăţii Concordia (1891 – 1896)

Program – Societatea politică “Concordia” avea drept scop “de a


deştepta interes pentru viaţa politică naţională, de a instrui poporul despre
drepturile şi îndatoririle lui patriotice şi politice”31.

188
Ioan Cocuz

Societatea politică “Concordia” îşi propunea “unirea tuturor românilor


sub un drapel unitar naţional”32.
Programul societăţii politice “Concordia” a fost aprobat în şedinţa
Comitetului din 14 septembrie 1890, sub forma unor statute ce prevedeau:
- “să dezvolte libertatea politică şi individuală precum şi
progresul spiritual şi material al populaţiei ducatului
Bucovina;
- să însufleţească simţul pentru binele comun;
- să deştepte interes pentru viaţa politică naţională;
- să instruiască poporul despre drepturile şi dorinţele sale
patriotice şi politice;
- să întărească conştiinţa de stat;
- să apere autonomia ducatului Bucovina în legătură strânsă cu
prea înalta curte imperială şi cu monarhia austriacă”33.
A avut un rol important în dezvoltarea conştiinţei politice a românilor
bucovineni, în orientarea activităţii politice pe un făgaş nou, fiind, la un
moment dat, singurul for naţional românesc din Bucovina. A constituit nucleul
viitorului Partid Naţional Român. Odată cu înfiinţarea acestei societăţi, politica
românească a încetat să mai fie, într-o măsură semnificativă, monopolul unei
anumite clase sociale.

Activitate – Presa din România, ca şi cea a românilor de peste munţi, a


salutat cu entuziasm renaşterea politică naţională a românilor bucovineni,
subliniind importanţa luptei acestora pentru întreaga naţiune română.
În aceste condiţii, apare, “Revista Politică” la conducerea căreia se
aflau Matei Lupu şi Simeon Florea Marian. Este prima gazetă românească
apărută la Suceava. Era, în perioada la care ne referim, organul de presă
reprezentativ al românilor bucovineni. Propunându-şi să apere poziţia
românilor în viaţa politică, ziarul se consideră “organ comun al totalităţii
românilor bucovineni”34. Demascând în paginile sale politica habsburgică faţă
de români, ziarul are meritul de a fi făcut cunoscută opiniei publice situaţia
social–economică grea în care se află Bucovina, de a fi contribuit la antrenarea
românilor spre o nouă viaţă politică, de a fi militat pentru organizarea acestora
într-un partid naţional. Aceste idei, ferm exprimate de ziar de-a lungul întregii
sale existenţe, au fost cu claritate expuse, încă din primul număr, în articolul
program intitulat Către publicul român: “Trebuinţa unei gazete româneşti în
Bucovina este adânc simţită şi s-a manifestat din mai multe părţi. La
această trebuinţă voim să răspundem prin publicarea “Revistei politice”.
Intenţiunea noastră este să înfiinţăm un organ care să apere poziţia
românilor în viaţa publică din Bucovina şi să ţie viu sentimentul lor de

189
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

solidaritate. „Revista politică” va fi, prin urmare, organul comun al


totalităţii românilor bucovineni. Ea va motiva, lămuri şi apăra trebuinţele
şi drepturile poporaţiunii româneşti din ţară şi va combate, fără rezerve,
orice măsură, vie ea din orice parte, care ar jigni interesele poporului
român. Ne identificăm cu poporul român bucovinean, voim să fim glasul
lui, cerem prin urmare sprijinul tuturor românilor din ţară”35.
În condiţiile asupririi străine, ridicarea culturală a poporului a
reprezentat, pentru mişcarea naţională românească din Bucovina, un obiectiv
important menit să trezească interesul pentru lupta politică.
În acest sens, colectivul redacţional şi colaboratorii de la “Revista
Politică” au acordat o deosebită atenţie problemelor culturale, cu deosebire
societăţilor culturale, şcolare, cluburilor de lectură şi bibliotecilor, creaţiilor
literare, învăţământului în general şi celui în limba română, în special, limbii
române ca element important în procesul de conservare a individualităţii
naţionale. Astfel, şi-au găsit un binemeritat loc, în paginile ziarului, “Societatea
pentru cultură şi literatură română în Bucovina”, “Societatea arheologică”,
“Clubul român”, dar mai ales “Şcoala română” înfiinţată la Suceava, în anul
1883, a cărei activitate rodnică în domeniul dezvoltării învăţământului
românesc, prin editarea de manuale şcolare, acordarea de burse şi ajutor
elevilor merituoşi dar lipsiţi de mijloace materiale, înfiinţarea de şcoli săteşti, a
fost intens mediatizată. Ziarul a sprijinit şi a încurajat, prin diferite mijloace
specifice presei, activitatea acestor societăţi care erau adevărate nuclee de
apărare şi promovare a culturii naţionale româneşti.
Pornind de la realităţile existente în Bucovina, al cărui învăţământ era
slab dezvoltat, “Revista Politică” şi-a propus un program şi a pornit o adevărată
campanie de presă, ce viza ridicarea culturală a poporului, prin şcoală. În acest
sens, Constantin Morariu publica, în paginile ziarului, un istoric al şcolii din
Bucovina până în 1890, sunt aduse la cunoştinţa cititorilor neajunsurile în care
se zbătea învăţământul şi căile de înlăturarea ale acestora. Alţi oameni de
cultură, între care Teodor Ştefanelli, Iraclie Porumbescu, Ştefan Ştefureac,
Dimitrie Dan, fac cunoscută opiniei publice, folosind statisticile vremii, starea
şcolară la românii din Bucovina.
Conştienţi că şcoala în limba română era o prioritate naţională în
Bucovina, slujitorii cărturari ai neamului nostru cereau cu insistenţă
autorităţilor, prin intermediul ziarului, folosirea limbii române în şcolile de
toate gradele, în administraţie, în întreaga activitate economică şi politică–
socială. O adevărată campanie s-a dus în paginile “Revistei Politice”, pentru
introducerea limbii române în clasele superioare la liceul din Suceava36.
Rubrica “Foiţa Revistei Politice”, pe care o găsim aproape în fiecare
număr de ziar, publică literatură (poezii, schiţe, nuvele, folclor), diferite ştiri de

190
Ioan Cocuz

la manifestări cultural–literare, adresate, în primul rând, ţăranului român.


Evident, în paginile ziarului şi-au găsit loc şi creaţii din literatura cultă, printre
autori aflându-se Vasile Bumbac, T.Robeanu, Teodor Ştefanelli, Averchi
Macovei37.
“Revista politică” a promovat intense legături cu presa, oameni politici
şi de cultură din celelalte provincii istorice româneşti, în paginile ziarului
aflându-şi loc ştiri despre activitatea politică, ştiinţifică, literară a românilor din
Monarhie şi din Ţară, creaţii ale acestora, colaboratorii bucovineni ai “Revistei
politice” publicau în “Convorbiri literare”, “Arhiva”, “Tribuna”,
“Transilvania”, “Gazeta Transilvaniei”, “Familia”, realizând o adevărată punte
spirituală, ideologică, a unităţii politice38.
Sub influenţa noului curent politic, intelectualitatea suceveană
părăseşte “Casinoul bucovinist” în care era grupată, şi înfiinţează, în anul 1887,
“Clubul român”, desfăşurând aici o intensă activitate de renaştere naţională39.
Conducerea societăţii politice “Concordia” numeşte două din relele
care apăsau greu asupra Bucovinei: străinismul galiţian catolic şi ambiţia
egoistă şi trufaşă de sorginte autohtonă: “Delăturarea sau cel puţin
paralizarea relelor emanate din aceste două izvoare şi-a făcut-o societatea
politică “Concordia” de problema sa principală, pentru că, numai prin
delăturarea sau paralizarea lor, vom putea reconstrui şi dezvolta frăţia şi
încrederea în sânul populaţiunii şi bisericii noastre ortodoxe–orientale
bucovinene, căci unde nu-i unire şi încredere, acolo nu poate fi nici putere, nu
poate fi nici viaţă, ci numai stagnare sau chiar pieire”40.
Referindu-se la influenţa nefastă a străinilor în viaţa Bucovinei,
societatea politică “Concordia” îşi precizează ferm poziţia: “Noi, concordienii
nu voim şi nici nu dorim ca să se facă siluire lingvistică acelor fii bisericeşti
bucovineni, care uitându-şi limba strămoşească, se văd azi siliţi să vorbească
într-o limbă străină, şi anume în limba vecinilor galiţieni, în limba slavă, dar
nici nu voim, nici nu putem rămâne nepăsători, când o mână de apostoli străini:
străini de lege, străini de neam şi sânge, cu un cuvânt străini de ţară, de biserică
şi de popor năzuiesc din răsputeri să despartă poporul nostru bucovinean în
două tabere vrăjmaşe, propovăduindu-i cumplita şi otrăvitoarea minciună,
cum că el (poporul nostru) nu este unul şi acelaşi din moşi strămoşi, având
aceeaşi patrie, aceeaşi lege, acelaşi Dumnezeu”41.
Luând apărarea bisericii strămoşeşti, “Concordia” se situa pe o poziţie
naţională, fără echivoc: “Nu lăsăm şi nici nu vom lăsa vreodată ca sfânta
noastră biserică, care ne-a scăpat poporul şi limba, ne-a scăpat legea şi patria în
trecut şi care a fost adevăratul Sion al poporului bucovinean – câţiva prooroci
venetici şi neadevăraţi, s-o prefacă într-o vatră de ură şi învrăjbire
frăţească”42.

191
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

CERNĂUŢI
la mijlocul secolului al XIX-lea

În ceea ce priveşte eliminarea relelor datorate autohtonilor, societatea


politică “Concordia” şi-a propus să realizeze “Unirea frăţească între toate
păturile şi clasele societăţii noastre naţionale–bisericeşti, apropierea şi
încrederea reciprocă între mic şi mare, între puternic şi slab, între avut şi sărac,
între nobil şi democrat, între cler şi laici, cu un cuvânt, între toţi fii populaţiunii
şi bisericii bucovinene ortodoxe–orientale, observând frăţia binevoitoare şi
către toţi acei conlocuitori străini care ne recunosc şi ne respectă legea, biserica
şi limba noastră şi nu tind a ne paraliza în drepturile şi scopurile noastre
culturale bisericeşti naţionale”43.
Societatea politică “Concordia” intră în focul vieţii politice,
participând cu candidat propriu la alegerile dietale din 1886, ca urmare a
vacantării mandatului de deputat pentru districtele Rădăuţi – Suceava –
Câmpulung – Dorna. Comitetul societăţii convoacă pentru 29 noiembrie 1885,
o adunare plenară la care au participat 419 membri, cu care ocazie a fost făcută
o succintă analiză a situaţiei politice din Bucovina, propunându-se participarea
la aceste alegeri. Adunarea a hotărât ca “Societatea Politică <<Concordia>>:
a) să participe activ la aceste alegeri;
b) să nu admită candidatura unui străin nebucovinean;
c) să sprijine candidatura numai acelui candidat naţional care va
avea cele mai mari şanse de reuşită, cu cea mai mare credibilitate
în rândul alegătorilor”44.
La 11 ianuarie 1886, “Concordia” îl nominalizează pe Isidor Zotta
candidat unic la aceste alegeri. În ianuarie 1886 au loc alegerile care au dat
câştig de cauză candidatului “Concordiei” Isidor Zotta, care a fost ales deputat,
aproape în unanimitate45.

192
Ioan Cocuz

În primii ani, “Concordia” a desfăşurat o activitate politică destul de


palidă, cu toate că participa la alegeri. Acest lucru se datora faptului că unii din
membrii săi, în special marii proprietari, nu se arătau dispuşi să colaboreze cu
tinerii politicieni. Existau, încă, neînţelegeri, animozităţi, puncte de vedere
deosebite, în ceea ce priveşte strategia de urmat. Ideea de “partid naţional
compact” prindea tot mai mult contur, dar destul de timid. “Concordia” nu
putea vorbi în numele tuturor românilor ci numai în numele celor cca 400 de
membri ai săi.
Începând cu anul 1889, ponderea tinerilor politicieni în rândurile
societăţii “Concordia” creşte, ceea ce atrage după sine desfăşurarea unei
activităţi politice naţionale din ce în ce mai energice.
Decesul profesorului Tomasciuc vacantează mandatul de deputat
pentru Parlamentul Imperial, în circumscripţia Rădăuţi – Suceava – Siret.
Din partea societăţii politice “Concordia” îşi depune candidatura
Eudoxiu Hurmuzachi, având contracandidaţi pe consilierul de la Tribunalul din
Suceava, Emil Miskolczy, din partea aşa–zisului partid liberal din Bucovina, pe
evreul Ziffer, şi pe profesorul de drept cambial de la universitatea din Viena,
dr. Grühut46. “Concordia” se angajează cu toate forţele, sprijinind, prin adunări
populare electorale, candidatura lui Eudoxiu Hurmuzachi care prezenta garanţia
că va şti să apere interesele bisericii ortodoxe, călcate în picioare de potrivnici,
interesele populaţiei rurale ignorate şi tratate de către liberali ca “material brut
şi necopt pentru o viaţă politică”47. Combătându-l pe candidatul aşa–zişilor
liberali din Bucovina, “Concordia” se întreba: “Ce propovăduiri a făcut şi face
partidul aşa numit liberal ? Politica ministeriului Taaffe este o utopie,
împăcarea popoarelor, numai o turtă dulce pentru a putea guverna şi domina;
deci foc şi sabie cehilor, polonilor, slavonilor şi românilor care sprijinesc
această politică”48.
În alegeri, Eudoxiu Hurmuzachi a obţinut o victorie clară,
adjudecându-şi, din 1691 de voturi, 1.141, în timp ce contracandidatul său, cel
mai bine plasat, Miskolczy, a obţinut doar 547 de voturi49.
În conglomeratul etnic din Bucovina, interesele naţionalităţilor erau
diferite şi uneori greu de descifrat. Această diversitate de interese producea şi
diferite concepte economice, sociale, culturale, multe dintre acestea menite să
“adoarmă” tabăra adversă, sau să mascheze adevăratele intenţii. Societatea
politică ”Concordia” va face, în acest sens câteva precizări pertinente,
acceptând să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea social–economică a Bucovinei,
dar numai în anumite condiţii, între care, cea mai importantă era păstrarea
individualităţii naţionale: “Suntem şi noi înţeleşi cu o programă social–
economică, dară numai atunci când nu se vor face piedici apărării şi dezvoltării
naţionalităţii. Aceasta trebuie s-o susţinem ca să putem susţine elementul cel

193
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

mai sfânt, pentru că veşnic moral în viaţa omenirii, care este naţionalitatea.
Vom conlucra cu toate naţiile pentru delăturarea cauzelor care împiedică
progresul social–economic, dar vom rămâne apărători ai muncitorului român,
ai industriei naţionale, ai comerţului român şi vom lupta, mai ales, în contra
indeferentismului ce bântuie societatea noastră, astăzi când se agită marea
chestiune a “guvernării de sine”50.
La 8 iunie 1890, are loc adunarea generală a societăţii politice
“Concordia” care a ales un nou comitet de conducere care intră rapid în
vâltoarea luptei electorale, deoarece, prin decizie imperială, dieta Bucovinei
este dizolvată, organizându-se noi alegeri, la 8 iulie 1890, pentru districtele
rurale şi la 10 iulie pentru oraşe. Societatea politică “Concordia” recomanda
alegătorilor următorii candidaţi propuşi într-o adunare electorală extraordinară:
1. Districtul Vijniţa – Alexandru Vasilco.
2. Districtul Storojineţ – George Flondor.
3. Districtul Stăneşti – Mihai Goian.
4. Districtul Sadagura – Mihai Mustaţă.
5. Districtul Suceava – Iancu Zotta.
6. Districtul Gura Humorului şi Solca – Victor Stârcea.
7. Districtul Rădăuţi – Oreste Renney.
8. Oraşul Rădăuţi – Eudoxiu Hurmuzachi.
Pentru celelalte districte şi oraşe, în afară de oraşul Cernăuţi, societatea
politică “Concordia” nu a nominalizat candidaţi proprii, ca urmare a
compromisului realizat cu Comitetul Electoral Central condus de Alexandru
Vasilco51.
În Bucovina, cu o viaţă politică atât de complexă, cu alianţe fragile şi
vremelnice, de multe ori de neînţeles, chiar şi pentru cei ce se aflau în mijlocul
acestui hăţiş politic, societatea “Concordia” a trebuit să accepte unele “jocuri”
politice, care nu întotdeauna i-au fost favorabile. Astfel, pentru a detensiona
relaţiile cu rutenii, comitetul societăţii a hotărât să cedeze trei mandate pentru
reprezentanţii ruteni, iar pentru celelalte 9 districte rurale au fost propuşi 7
români şi 2 funcţionari guvernamentali (Pino – în districtul Siret şi Iosif
Kohanowski – în districtul Câmpulung). “Concordia” a cedat prea uşor un
district pur românesc, Câmpulungul, unde şi-a depus candidatura un polonez. A
fost acest gest, un act de slăbiciune al conducerii societăţii, care mai târziu se
va răsfrânge negativ asupra întregii activităţi politice româneşti.
Pentru oraşe, Comitetul Electoral Central a propus următorii candidaţi:
la Rădăuţi – Eudoxiu Hurmuzachi, la Siret - Ioan Woinarowicz, iar la Suceava
– Wilhelm Pompe.
Districtele în care rutenii şi-au depus candidaţi proprii erau Coţmani,
Zastavna şi Cernăuţi52.

194
Ioan Cocuz

Pentru oraşul Cernăuţi, “Concordia” s-a aliat cu rutenii şi polonezii,


susţinându-l pe dr.Wexler, împotriva pseudoliberalului, Iosif Rott. Gestul
“Concordiei” se explică prin faptul că nici un partid din Bucovina nu s-a lansat
în atacuri atât de dure la adresa românilor ca “pseudoliberalii” lui Rott (s-au
ridicat împotriva gimnaziului din Suceava, împotriva şcolii reale din Suceava,
au propus secularizarea Fondului religionar ortodox şi parcelarea pământurilor
acestuia, l-au atacat pe profesorul Constantin Popovici care a depus jurământul
de deputat în dieta Bucovinei în limba română). Ziarul pseudoliberalilor,
“Bukowinaer Nachrichten”, ataca permanent în paginile sale orice activitate
românească.
“Concordia” recunoaşte că “nu ne sunt amici nici polonii, nici
germanii, nici unii, nici alţii nu doresc, din inimă, binele şi prosperitatea
noastră”53. Această colaborare politică temporară a fost acceptată, cântărindu-se
foarte serios toate argumentele, pro şi contra, “Concordia” l-a acceptat pe
notarul Wexler, nu pentru că ar fi fost candidatul polonezilor şi rutenilor,
pentru că nu a discutat cu aceştia, Wexler este candidatul propus de către
comitetul de cetăţeni al oraşului Cernăuţi, care este prezidat de d-l Richter, care
cum se ştie nu este nici rutean, nici polonez. Candidatura lui Wexler a fost
acceptată de către polonezi şi ruteni, cu prea puţin entuziasm. “Concordia” l-a
acceptat drept candidat pe Wexler, nu pentru că spera, ca, odată ajuns deputat,
va sprijini interesele româneşti, ci pentru a da o lecţie şi, eventual, a înfrânge
avântul partidului pseudo–liberal “care ne tratează ca pe o nemică, ci înainte de
vreo doi ani, s-a şi încumetat a zice că noi suntem o nulă politică. Concordia
doreşte numai să le arate că românii există, că sunt şi că înseamnă ceva[…], ea
voieşte să-i înveţe a ne respecta pe noi românii, a le arăta că fără noi nu pot
nimic şi cum că noi suntem cei decisivi”54. Societatea politică “Concordia”
precizează corect şi cu sinceritate că interesele noastre de autonomie, de
naţionalitate, de cultură, de biserică, nu sunt incompatibile unei apropieri sau
alianţe cu acel partid german liberal, dar numai cu reprezentanţii săi autentici.
În anul 1891, candidaţii pentru parlamentul imperial, nominalizaţi
pentru prima dată, în cadrul adunării generale a societăţii politice “Concordia”,
erau propuşi pe baza unui program politic naţional destul de modest, printre
prevederi figurând: “adâncirea şi lărgirea autonomiei Bucovinei, dezvoltarea
cultural–naţională prin înfiinţarea de şcoli româneşti şi folosirea limbii române
în administraţie şi justiţie, autonomia bisericească, convenţia vamală cu
România, etc”55.
Conducătorii “Concordiei” desfăşoară o intensă activitate politică,
organizând adunări populare, în principalele oraşe din Bucovina56. Numărul
membrilor societăţii creştea mereu, din rândurile intelectualilor, ţăranilor,
meseriaşilor. Adunările se terminau, de regulă, cu desemnarea unor “bărbaţi de

195
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

încredere cu influenţă în mase”, care erau, de fapt, conducători ai organizaţiilor


districtuale, locale, ale societăţii politice “Concordia” (pentru oraşul şi
districtul Câmpulung – Tit Onciul şi T.V.Ştefanelli, pentru districtul Suceava –
V.Blându, V.Sârghie, şi M.Lupu, pentru oraşul Vatra Dornei – V.Flocea şi
George Balmoş, pentru comuna Pojorâta – M.Frâncul şi Eusebiu
Constantinovici)”57.
Prin activitatea desfăşurată, comitetul de conducere al societăţii politice
“Concordia” capătă caracterul de organ executiv naţional.
O perioadă de timp, viaţa politică românească din Bucovina este
dominată de societatea politică “Concordia”, “bătrânii politicieni” înregistrând
un vizibil regres de credibilitate politică, deşi unii dintre ei, continuau să fie
deputaţi în parlamentul de la Viena sau în dieta Bucovinei. Pentru o mai bună
coordonare a activităţii politice naţionale, conducerea societăţii “Concordia”,
în baza unei înţelegeri prealabile cu redacţia ziarului “Revista politică”,
hotărăşte crearea unui organ de presă românesc puternic, prin transformarea
“Revistei politice”, în “Gazeta Bucovinei”, care va continua lupta politică
inaugurată de predecesoarea sa.
În felul acesta apare la Cernăuţi, la 2/14 mai 1891, ziarul “Gazeta
Bucovinei” al cărui director era ardeleanul Pompiliu Pipoş58. Acest ziar poate
fi privit ca organ de presă al societăţii politice “Concordia”. Programul
“Gazetei Bucovinei” ca atare, nu se va deosebi de programul original al
societăţii politice Concordia şi cuprinde “în sine tot ceea ce găsesc adânc
cioplit în inima fiecărui român adevărat din Bucovina”59.
Alegerile comunale de la Suceava, din iunie 1891, au demonstrat, dacă
mai era nevoie, că, în Bucovina, nu primează interesele obştii ci ale partidelor
politice, ale străinilor, adversari de moarte ai românilor. În aceste alegeri, lista
Partidului Liberal German a triumfat pe toată linia. În colegiul I a câştigat
Emilian Miskolczy, alegere care reprezenta, de fapt, o demonstraţie politică de
forţă. Din cei trei candidaţi români naţionali, unul singur, Ilie Ţopa, a “ieşit”,
ceilalţi doi candidaţi, Constantin Cosovici şi Tuşinschi, au “căzut”. Deci,
consilierul Ţopa reprezenta pe cei 3500 de români, locuitori ai Sucevei, deşi în
consiliul comunal, care era format din 30 de consilieri, românii ar fi avut
dreptul la 10 locuri (dar au cerut numai trei locuri), deşi populaţia românească a
Sucevei reprezintă 1/3 din populaţia totală a oraşului. Ce s-a întâmplat, era
dureros şi ruşinos, în acelaşi timp, datorită faptului că pe lista partidului liberal
au candidat şi români care au mers nu pe “mâna” obştii româneşti, ci pe a
pseudo–liberalilor. Printre aceştia s-au aflat dr. Ion Luţia, dl.Dracinschi, dr.
Matei Lupu, Epifanie Popovici şi Costache Turtureanu60. Concluzia acestor
întâmplări deloc dorite, o trage “Gazeta Bucovinei”, concluzie care impunea o
schimbare în viaţa politică românească din Bucovina: “Ne lipseşte

196
Ioan Cocuz

pretutindenea organizarea, ne lipsesc conducătorii chemaţi prin încrederea


poporului şi asta e pricina mulţimei de eşecuri ce le îndurăm de un timp
încoace, în toate afacerile noastre publice”61.
În articolul “Păcatele noastre”, românii naţionali îi acuză pe politicieni
care fac politică de dragul intereselor personale, şi nu ale poporului pe care
pretind că îl reprezintă: "Dar dacă conducătorii acestui popor, inteligenţa lui, cu
un cuvânt, oamenii cu carte ce au ieşit din sânul lui, ştiau totdeauna să reziste
cu destulă bărbăţie şi hotărâre tuturor opintirilor de acest fel, el nu ar sta acolo
unde stă astăzi, în ceea ce priveşte viaţa lui culturală şi politică”62. Şi mai
departe, cu un patetism extraordinar: “Să privim numai în jurul nostru şi să ne
întrebăm serios unii pe alţii ce am făcut până acum şi ce facem de prezent
bunăoară, pentru cultivarea limbii noastre materne, sau măcar, păstrarea acestui
mai scump odor al fiecărei naţii ? Pună fiecare mâna pe piept şi dacă voieşte să
răspundă cu inima curată şi în deplină conştiinţă, spună că nimic. Avem legi
care ne garantează respectarea limbii în afacerile publice, la judecătorii, în
administraţie şi în şcoală. Cine e de vină că aceste legi nu se execută întocmai ?
Există un român inteligent (intelectual, n.n. I.C.) care ar prezenta fie la
judecătorii, fie la autorităţile politice vreo scrisoare scrisă în limba română?
Pretinde cineva ca protocoalele să se ducă în această limbă şi insistă cineva ca
să primească, de la autorităţi, o sentinţă sau hotărâre scrisă în limba
românească? Nimic din toate acestea”63.
Concluzia era una singură: “Trebuie să ne spălăm de păcatele trecutului
şi să începem o viaţă nouă, curat românească, dacă e să mai mântuim ce putem
din caracterul românesc al ţării noastre”64.
În Apelul–program publicat în primul număr al ziarului “Gazeta
Bucovinei” s-a afirmat că românii naţionali vor sprijini acel guvern care susţine
şi încurajează autonomia ţărilor din monarhie, şi care va da dovezi de egală
îndreptăţire, faţă de toate naţionalităţile imperiului.
Aruncând numai o scurtă privire asupra ultimelor sale măsuri, vedem,
însă, că guvernul Bucovinei ne convinge nu numai că nu respectă drepturile
celei mai numeroase populaţii din ţară, românii, dar acţionează vădit duşmănos,
faţă de aceştia. Dovezile, în acest sens, sunt nenumărate.
Cu prilejul ultimelor alegeri pentru parlamentul imperial, guvernatorul
Bucovinei, contele Pace, s-a străduit să reducă numărul deputaţilor români
guvernamentali65. Cuvântul de ordine dat de guvernul Bucovinei, cu prilejul
recensământului din 1890, a fost de a se proceda în aşa fel, încât numărul
românilor recenzaţi să fie mai mic decât este în realitate, avantajându-i pe
ruteni66. Funcţionarii care efectuau recensământul, în marea lor majoritate
străini, se adresau românilor, mai ales în limba ruteană, iar românii din
districtele mixte din punct de vedere etnic, care cunoşteau limba ruteană,

197
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

răspundeau în această limbă şi erau recenzaţi drept ruteni. Numai în oraşul


Cernăuţi, populaţia ruteană a fost mărită, în mod artificial, cu circa 3000 de
oameni67.
Senatul Universităţii din Cernăuţi a propus să fie stipendiaţi primii trei
studenţi după meritul la învăţătură şi situaţie materială grea. Aceşti trei studenţi
erau români. Guvernul, care a avizat stipendiile, a dat unul din aceste stipendii
unui student rutean, cu note mai slabe şi situaţie materială bună.
Fondul religionar ortodox a propus cinci stipendii pentru elevii Şcolii
reale gr. ort. din Cernăuţi, cu merite la învăţătură şi situaţie materială grea. Cei
cinci elevi propuşi erau toţi români. Guvernul respinge elevii români şi oferă
stipendiile unor elevi ruteni cu note mult mai mici la învăţătură.
În legătură cu alegerile din oraşul Câmpulung Moldovenesc, oraş curat
românesc, a dorit guvernul să-l “scoată” primar pe un venetic galiţian.
În consiliile şcolare districtuale şi în consiliul şcolar al ţării, populaţia
ortodoxă, în special românii, trebuiau să fie reprezentaţi proporţional cu
numărul populaţiei. Situaţia este însă, aşa cum a dorit-o guvernul: majoritatea
zdrobitoare a membrilor acestui consiliu şi a consiliilor districtuale, era formată
din venetici68.
Guvernul Bucovinei a numit ca inspector şcolar în districtul Storojineţ,
a cărui populaţie era majoritar românească, pe un cunoscut şovinist rutean,
Omelian Popovici, iar în districtul Suceava, pe d-l Chodakowski care nu
cunoaşte limba română şi e şi catolic, lucru care nelinişteşte conştiinţa
religioasă a majorităţii populaţiei care este română ortodoxă69.
Judecând numai după aceste câteva exemple, dar ele pot fi date cu
sutele, concluzia pe care au tras-o oamenii politici români este clară: “d-l conte
Pace, judecând după cele petrecute în urmă, face aci politică curat galiţiană
rutenească şi prin aceasta a produs o legitimă nemulţumire între locuitorii de
naţionalitate română”70. Urmează avertismentul adresat autorităţilor: “La nici o
întâmplare să nu creadă cineva că românii se vor lăsa turtiţi de părete[…], când
e vorba de existenţa lor naţională, ei cu toţii vor pune umăr de la umăr şi vor şti
să se interpună cu demnitate pentru apărarea ei”71.
Referindu-se la starea românilor din Bucovina, Ion Zotta,
vicepreşedintele Concordiei, făcea următoarele aprecieri, în adunarea generală
din 8 iunie 1891: “Situaţia românilor bucovineni e mai grea ca până acum,
politica internă s-a schimbat, sau cel puţin tinde să se schimbe şi această
schimbare va reclama din partea românilor o atitudine mai aspră şi mai hotărâtă
şi o conlucrare mai energică a tuturora. Românii nu au fost niciodată
duşmănoşi faţă de ceilalţi locuitori ai ţării, dar nici nu vor permite niciodată ca
să fie călcaţi. E de datorinţa noastră, de a apăra drepturile şi de a ţine totdeauna
sus steagul naţional”72.

198
Ioan Cocuz

Vizând transformarea fundamentală a organizării politice româneşti din


Bucovina, prin antrenarea la viaţa politică a tuturor categoriilor sociale,
generaţia tinerilor intelectuali, printre care George Popovici, Constantin
Isopescul, Florea Lupu, Nicu Blându, Constantin Berariu, Vasile Găină,
Constantin Morariu şi alţii, revendică poziţii în conducerea politică românească
a cărei activitate nu satisfăcea aşteptările.
Disputa dintre “tinerii” şi “bătrânii” politicieni conservatori, ultimii
fiind stăpâni pe situaţia politică datorită reprezentanţilor lor în dietă unde se
aliaseră cu armeano–polonii, beneficiind şi de simpatia şi ajutorul
guvernatorului Pace, care le asigura şi mandatele româneşti din comunele
rurale, este tranşantă de …guvernatorul Pace. Conflictului izbucnit cu prilejul
şedinţei de închidere a Congresului bisericesc, din 18 septembrie 1891, când
deputatul Iancu Zotta îl interpelează pe guvernator, cerându-i să răspundă în
limba română pe care acesta nu o cunoştea, înăsprirea măsurilor antiromâneşti,
şi conflictul personal dintre guvernator şi baronul Nicu Mustaţă, din februarie
1892, a dus la înţelegerea dintre cele două grupări politice româneşti.
Tinerii politicieni din societatea politică “Concordia” au propus şi au
obţinut ca adunările plenare ale societăţii să se desfăşoare în reşedinţele
districtelor pentru a putea lua pulsul maselor, pentru a putea avea susţinerea
necesară, în condiţiile în care conflictul dintre “bătrânii politicieni” şi
guvernatorul Bucovinei, Anton Pace, se acutiza.
Astfel, la 3/15 februarie 1892, la Câmpulung Moldovenesc, în sala
hotelului primăriei, în prezenţa a circa 500 de participanţi, din toate localităţile
districtului, are loc adunarea generală a societăţii Concordia. În cuvântul său,
ţăranul Eusebiu Constantinovici, cu proverbiala precauţie şi lipsă de încredere a
munteanului faţă de “domni” a spus: “Auzisem numai şi citeam de un Iancu
Zotta, Modest Grigorcea, Iancu Lupul…Ne vom scrie ca membri pe un an, doi
sau trei, să vedem numai cum vor merge treburile, căci noi nu cunoaştem pe
nici unul din domnii aceştia. Le pasă lor de binele nostru în adevăr? Sunt
încredinţat că prin pasul pe care l-aţi făcut acum, toate acestea să piară. V-am
văzut, v-am cunoscut ne-am încredinţat noi…că sunteţi în adevăr binevoitori şi
adevăraţi conducători ai noştri”73.
Reproşându-le conducătorilor Concordiei imobilismul politic şi lipsa
de viziune, T.V.Ştefanelli arăta: “Dacă am fi fost mai uniţi, dacă legăturile
dintre noi erau mai strânse, programul nostru ar fi fost şi mai bine dus la
îndeplinire, mai ales în privinţa politicii noastre, a religiei şi a limbii[…]. Eu
fac deci propunerea ca adunarea să nomineze oamenii de încredere pentru
comitetul societăţii noastre”74. Adunarea generală a ales conducătorii societăţii
politice “Concordia” pentru judeţul Câmpulung: “Teodor Ştefanelli, Tit Onciul,
Vasilică Cucinschi (Câmpulung), Nicolae Zbranca şi Ştefan Pavel (Sadova),

199
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Eusebiu Constantinovici şi Mihai Frâncul (Pojorâta), Modest Avram, Miron


Ciupercovici şi Toader Leuştean (Valea Putnei), Dionisie Constantinovici şi
M.Nichituş (Iacobeni), Vasile Flocea şi George Balmoş (Dorna), Pantelei
Vleşu (Dorna Candreni), Nicu Lomicovschi şi Vasile Ionaşcu (Vama), Emil
Ţurcan şi Ion Negură (Frumosul), Teofil Dumitrovici şi Alecu Constantinovici
(Vatra Moldoviţei), Vasile Cocârlă şi George Maghior (Rus Moldoviţa),
Nicolae Bodnărescu şi George Mihăiescu (Rus pe Boul), Boca Amphilochi şi
George Sidorovici (Bucşoaia şi Frasin), Petrea Bocea (Stulpicani), Vasile
Cucinschi şi George Prelici (Breaza), Bârgăoan Roman (Ciocăneşti şi
Cârlibaba)”75.
În conflictul personal Mustaţă – Pace, deputaţii evrei, poloni, armeni şi
ruteni au atacat dur pe conducătorii societăţii politice “Concordia”, sărind în
ajutorul guvernatorului Anton Pace, considerând că a sosit momentul să dea
românilor o lovitură de graţie, prin demolarea instituţiilor din Bucovina.
Scopul acestei manevre murdare era de a dizolva dieta Bucovinei, prin
depunerea mandatelor de deputaţi. Cei 14 deputaţi care şi-au depus mandatul,
în speranţa că noile alegeri îi vor elimina pe români din dietă, folosind şi
sprijinul guvernatorului Anton Pace, erau: “baronul George Kapri (armean
oriental), Anton de Kohanowski sen (polon), Anton de Kohanowski jun
(polon), Iosif Kohanowski (polon), Iacob Kohn (evreu), Ierotei Pihuleak
(rutean), Felix baron Pino (?), Wilhelm Pompe (funcţionar al guvernatorului),
dr. Iosif Rott (şeful coteriei liberale), Orest de Reney (funcţionar
administrativ), dr. Ştefan Ştefanowicz (armean polon), David Tittinger (evreu),
Leon Timinski (rutean), dr. Basil Wolan (rutean), Ioan de Woinarowicz
(rutean)76.
Aceştia au format o delegaţie care s-a prezentat contelui Taaffe, primul
ministru austriac, şi a susţinut punctul lor de vedere, afirmând cu neruşinare că
reprezintă “toate grupurile de interese” şi exprimă “dorinţele tuturor
naţionalităţilor din Bucovina”77.
Prin patentul imperial din 27 februarie 1892, dieta Bucovinei a fost
dizolvată78.
În aceste condiţii, comitetul de conducere al societăţii politice
“Concordia” transmite un apel către toţi românii din Bucovina: “P.T.Domnule.
Dieta ţării noastre fiind dizolvată prin patent împărătesc, societatea politică
Concordia ca reprezentantă recunoscută a poporului românesc din Bucovina, e
nevoită a face din nou apel la patriotismul şi aplicarea spre jertfa a fruntaşilor şi
bărbaţilor de încredere ai poporului nostru, şi a-i ruga să se prezenteze, luni 7
martie a.c. st. n. la 4 ore d.a. în localul societăţii politice “Concordia” din
Cernăuţi, strada primăriei nr.19, la o consultare asupra atitudinii pe care
partidul nostru naţional va avea şi observa faţă cu alegerile iminente de deputaţi

200
Ioan Cocuz

dietali şi asupra alegerii unui comitet electoral central. Împrejurările care au


pricinuit dizolvarea dietei noastre şi greutatea actualei situaţii provocate de
către adversarii noştri politici reclamă o activitate mai extinsă pe terenul
politic, precum şi o mai mare consolidare a partidului naţional românesc. Nu
ne îndoim deci, că, recunoscând aceasta, d-voastră veţi grăbi a satisface apelul
nostru şi a contribui cu sfatul d-voastră la rezolvarea problemelor naţionale ce
ni s-au impus. Din şedinţa Comitetului societăţii politice Concordia. Cernăuţi,
29 februarie 1892. Dr. Ion cav de Zotta – preşedinte, Constantin Ştefanovici –
secretar”79.
La 7 martie 1892, are loc la Cernăuţi, o mare adunare politică
naţională, cu care prilej se proclamă “…solidaritatea tuturor românilor din
Bucovina, în afaceri politice, naţionale, bisericeşti şi organizarea lor într-un
partid unic, reprezentat prin societatea politică “Concordia”80.
Momentul marchează, de fapt, naşterea PARTIDULUI NAŢIONAL
ROMÂN din Bucovina.

PARTIDUL NAŢIONAL ROMÂN – CONCORDIA

Data fondării – 7 martie 1892.

Preşedinte – Iancu Zotta (1893 – 1896).

Membri marcanţi – dr. Ioan Ţurcan, Eugen Stârcea, Nicolae Mustaţă,


Iancu Lupul, dr. Ioan Volcinschi, Victor Stârcea, Eudoxiu Hurmuzachi, Modest
Grigorcea, Ilarion Onciul, Teodor Ştefanelli, Leon Vasilco, Onesim Ţurcan,
Constantin Morariu, George Tofan.

EUDOXIU HURMUZACHI T.V. STEFANELLI


Membrii marcanţi ai Partidului Naţional Român „Concordia”

201
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Organ central de presă – ziarul “Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi, 14 mai


1891 – 6 aprilie 1897.

Organizare – reprezenta pe toţi românii bucovineni, dar predilect


burghezia şi intelectualii oraşelor şi satelor, o parte a marilor proprietari.
La nivel central avea un preşedinte, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi,
secretar, casier.

Program
“1.În privinţa politică, românii ţin, înainte de toate, cu credinţă
neclintită la împăratul lor, la împărăţie şi la dinastie. Prin urmare, organul
nostru va interveni în toate chestiunile pentru tot ceea ce ridică puterea şi
forţele glorioasei noastre patrii şi contribuie în general la întărirea şi
oţelirea monarhiei habsburgice.
2.[…] va aspira la menţinerea autonomiei Bucovinei şi păstrarea
individualităţii sale istorice, politice, garantată atât prin diploma
împărătească din 9 decembrie 1862, cât şi prin legile fundamentale ale
statului.
3.Noi stăm, înainte de toate, pe terenul constituţiei astăzi în
valoare, de la 21 decembrie 1867, deoarece în legile fundamentale ale
statului găsim deplină garanţie pentru respectarea tuturor drepturilor
noastre politice, cetăţeneşti, bisericeşti şi naţionale. Drept aceea…va
pretinde totdeauna executarea conştiincioasă a acestor legi, precum şi
aplicare strictă a spiritului lor şi faţă de poporul românesc din Bucovina.
4.Deoarece românii bucovineni doresc soluţionarea mulţumitoare a
tuturor chestiunilor naţionale în patrie[…], îşi va da toată silinţa de a
promova buna înţelegere între poporul românesc şi celelalte poporaţiuni
indigene a ţării.
5.În privinţa morală şi religioasă, românii din Bucovina sunt fii
credincioşi şi supuşi ai bisericii ortodoxe răsăritene şi în urmare acestuia
ne vom interpune şi noi pentru dobândirea autonomiei şi a organizării
bisericii noastre.
6.Va avea întotdeauna în vedere dezvoltarea culturală–naţională a
poporului românesc bucovinean şi, astfel, va stărui pentru prosperarea
învăţământului în limba română, în special pentru lărgirea şi înmulţirea
şcoalelor primare precum şi pentru întrebuinţarea limbii poporului în
toate afacerile sale cu autorităţile administrative şi judecătoreşti.
7.Noi vom avea mai departe în vedere prosperarea economică a
ţării şi după ce ţara noastră e mai ales o ţară agricolă[…], va tinde în
deosebi, la ridicarea temeliei forţelor noastre economice: la ridicarea

202
Ioan Cocuz

economiei generale.
8.Conform programului nostru, noi vom sprijini guvernul care
susţine autonomia ţărilor din această monarhie şi care va da dovezi de
egală bunăvoinţă faţă de toate naţionalităţile din stat.
9.Una din misiunile noastre importante pe care le avem în cadrul
acestui program este şi organizarea poporului nostru românesc din
Bucovina […] vom lucra deci pentru formarea unui partid naţional
compact şi vom combate din răsputeri spiritul de clică ce s-ar încerca să se
încuibe în sânul poporului şi al partidului nostru"81.
Programul Partidului Naţional Român–Concordia este completat,
explicându-se câteva prevederi care, probabil, au fost considerate confuze
sau insuficient de clare, completări care au apărut tot în primul şi al doilea
număr al “Gazetei Bucovinei”:
“10.În privinţa culturală, în afară de cele înşirate în apelul nostru
din fruntea numărului de azi al acestui ziar, pretenţiunile noastre se extind
şi asupra următoarelor puncte: introducerea limbii române de propunere
la întreg gimnaziul din Suceava şi cultivarea mai serioasă a limbii române
în şcolile medii şi la cele poporale.
11…vom cere reorganizarea administraţiunii fondului religios gr.
or. din Bucovina sub controlul organelor bisericeşti competente.
12.Îmbunătăţirea soartei poporaţiunii agricole încă va forma una
dintre preocupările noastre de căpetenie şi credem că în direcţia aceasta
vom putea lucra mai salutar, dacă vom persista pentru înfiinţarea unei
bănci pentru câştigarea de credite agricole pentru poporaţiunea de la ţară
şi pentru prosperarea industriei şi a comerţului şi pentru încheierea
grabnică a convenţiei comerciale şi vamale cu învecinatul regat al
României”82.
13.Partidul Naţional Român va: “combate deja de pe acum tot ceea
ce găsim că e în contra intereselor poporului românesc din Bucovina, răul
îl vom scoate totdeauna la iveală orinde s-ar ivi el şi nu vom permite
nicicând, ca oameni nechemaţi fie români sau de altă naţionalitate să
abuzeze de buna credinţă a poporului şi să-l ducă pe povârnişuri
periculoase pentru poziţia sa politică sau chiar pentru existenţa sa”83.
14.Partidul Naţional Român cere ca “fiecare român să-şi
îndeplinească dătorinţa cu conştiinciozitate în poziţia în care se află.
Preotul, învăţătorul şi funcţionarul public face cele mai bune servicii
poporului, atunci când îşi caută de treburi cu conştiinciozitate şi lucrează
conform legilor ce respectează şi naţionalitatea şi limba noastră”84.

Activitate – Într-un comentariu politic, pe marginea evenimentelor de

203
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

la 7 martie 1892, „Gazeta Bucovinei” arată că: „Afacerea de care era agitată
întreaga ţară şi care a provocat, aşa zicând, dizolvarea dietei, din afacere
personală ce era, prefăcându-se într-o afacere curat politică, a accelerat numai
schimbarea atitudinii noastre, aspiraţiunile vădite ale adversarilor noştri de
toate categoriile, de a ne dezbina în două tabere şi de a ne desface de
conducătorii noştri probaţi în luptele naţionale de peste 20 de ani încoace, ne-a
silit a ne strânge din nou rândurile şi a arăta din nou lumii că întocmai ca în
trecut, vom fi solidari şi de aici înainte, în toate afacerile noastre politice,
naţionale şi bisericeşti şi nu vom admite mai ales, ca străinii să vâre ceartă între
noi şi între ceilalţi locuitori băştinaşi ai ţării…”85.
Reprezentanţii tuturor românilor din Bucovina au părăsit politica de
„oportunitate”, situându-se pe baze naţionale, proclamând solidaritatea tuturor
românilor bucovineni, indiferent de categoria socială, organizându-se într-un
partid naţional compact şi urmând să formeze în dietă un club naţional român.
Adunarea generală a reprezentanţilor români, întrunită la 7 martie
1892, a hotărât:
1. “Proclamarea din nou a solidarităţii tuturor românilor din Bucovina,
în afaceri politice, naţionale şi bisericeşti şi organizarea într-un partid naţional
compact reprezentat prin societatea politică “Concordia”;
2. Însărcinează cu conducerea alegerilor din întreaga ţară, un Comitet
Electoral Central care se va compune din toţi membrii români ai camerei şi ai
Dietei trecute şi din alţi bărbaţi de încredere din ţară;
3. Recunoaşte de reprezentanţi ai românilor, numai pe acei candidaţi
români care vor fi recomandaţi de către comitetul electoral mai sus numit;
4. Impune aleşilor românilor obligământul de a forma în dieta ţării un
club naţional deosebit”86.
Astfel organizaţi, românii obţin un strălucit succes în alegerile pentru
dietă, care au avut loc la 4/11 aprilie 1892, din cele 31 de locuri, 13 (7 în
comunele rurale şi 6 în curia marii proprietăţi) revin românilor, ceea ce atrage
după sine, înlăturarea guvernatorului Anton Pace87. Au fost aleşi în curia marii
proprietăţi Myron Călinescu, dr. Ioan Ţurcan, Eugen Stârcea, Nicolae Mustaţă,
Iancu Lupul, dr. Ioan Volcinschi88. În curia comunelor rurale au fost aleşi
deputaţi Victor Stârcea, Iancu Zotta, Eudoxiu Hurmuzachi, Modest Grigorcea,
Leon Vasilco, Teodor Ştefanelli, Ilarion Onciul89.
Noua dietă era formată din 14 români (dintre care unul, virilist –
mitropolitul), 7 germani “liberali”, 5 polonezi, 4 ruteni, 1 virilist (rectorul
universităţii din Cernăuţi). Românii au câştigat, formal, un mandat, rutenii unul
şi polonezii unul, în timp ce guvernul Bucovinei şi-a pierdut toate locurile90.
Lucrările dietei Bucovinei s-au deschis la 28 august 1892, în prezenţa
noului guvernator, baronul Kraus şi a mareşalului ţării Iancu Lupul. Cu o zi

204
Ioan Cocuz

înainte, s-a constituit clubul naţional român în dietă, format din 13 membri,
preşedinte de onoare fiind ales Silvestru Morariu Andrievici, preşedinte
executiv – Alexandru Vasilco, şeful Partidului Naţional Român, vicepreşedinte
– dr. Ioan Ţurcan91.
În noua dietă s-au conturat două grupări:
1. Gruparea deputaţilor români – aleşi pe lista Partidului Naţional
Român, din care făceau parte Iancu Lupul (mareşalul ţării), arhimandritul
Myron Călinescu, consilierul consistorial Onesim Ţurcan, Eugen Stârcea,
Victor Stârcea, Ioan Volcinschi, Nicu Mustaţă, Ioan Zotta, Eudoxiu
Hurmuzachi, Modest Grigorcea, Leon Vasilco, Teodor Ştefanelli, Ilarion
Onciul. În urma unor tratative duse de P.N.R. grupul de deputaţi aparţinând
“rutenilor bătrâni”, format de Basil Wolan, Leon Timinski şi Bejan s-au
alăturat românilor. Deci 13 deputaţi români şi 3 “ruteni bătrâni”, formau
această grupare cu 16 deputaţi.
2. Gruparea formată din deputaţii Partidului German Liberal, (botezat
de români “pseudo liberal”), deputaţii ruteni şi unii armeano–poloni. În această
grupare se remarcau liderii dr. Iosif Rott, Ştefan Smal–Stocki, Ierotei
Pihuleak92.
Făcând o analiză surprinzător de obiectivă a vieţii politice din
Bucovina, după alegerile dietale din anul 1892, prezentând modul în care s-au
desfăşurat acestea, ziarele “Frendenblatt” şi “Die Presse” reuşesc să surprindă
mecanismul politic şi electoral care funcţiona în Bucovina, mecanism dirijat de
administraţia austriacă: “Afară de cei doi deputaţi pretinşi liberali, aleşi de către
camera comercială, toţi ceilalţi, începând cu dr. Rott şi Kohanowski din
Cernăuţi, până la d-l Hubsch din Rădăuţi au fost aleşi cu ajutorul
guvernatorului Pace şi cu voturile droaiei de funcţionari comandaţi la alegere.
Cei doi ruteni, care, de dragul unor interese personale şi din duşmănie către
români, s-au alăturat la partidul speculanţilor, nu mai erau niciodată în dietă,
dacă, cu prilejul alegerilor, nu erau la spatele lor căpitanii districtuali care
trebuiau să se pună la dispoziţia contelui Pace…Rămân cei patru armeni care
reprezintă, în realitate, pe cei patruzeci de proprietari mari armeni din Bucovina
şi care ei înşişi nu ştiau ce au de făcut când au dat mâna cu speculanţii
împotriva românilor cu care până acum au mers împreună. Din ei sunt abia 6
aleşi în deplină libertate, şi aceştia nu reprezintă decât camera comercială
Cernăuţi şi minoritatea proprietarilor mari din Bucovina, pe când cei 13,
eventual 14, cu toţii reprezintă grosul poporaţiunii şi majoritatea proprietarilor
mari din Bucovina”93.
Cele mai prestigioase ziare vieneze fac aprecieri extrem de corecte
despre partidul “german liberal”: “Partidul german liberal în Bucovina, precum
se vede deci, nu e altceva decât o minciună, căci el nu reprezintă nici pe

205
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

germani de care nu avem decât vreo câteva colonii ce aleg în comunele rurale
şi nici liberalismul”94.
Partidul Naţional Român a apreciat corect raţiunea de a fi a Partidului
German Liberal: „Programul Partidului German Liberal este atât de cunoscut,
încât nu ţinem necesar a-l explica încă odată, în mod mai detaliat; chiar şi acum
sub deviza nouă: <<conservarea posesiunii naţionale a limbii germane>> el
este tot ceea ce a fost şi mai înainte, adică: germanizare”95.
Deputaţii români din dietă au intuit exact scopul adevărat al grupării
alogene din dietă, căreia nu i s-a alăturat deputatul rutean Timinski, grupare
care, după prima şedinţă a ameninţat cu invalidarea a trei deputaţi români din
colegiul marilor proprietari: “Pe aceşti liberali de speculă, armeano–poloni şi
ruteni, ale căror interese şi aspiraţiuni sunt tot atât de comune precum ar fi cu
putinţă o împreunare a focului cu apa, s-au aliat pentru a forma o majoritate
efemeră cu a cărei ajutor să-şi răzbune în contra românilor”96.
În dieta Bucovinei se încinge o aprigă luptă politică, românii apărându-
se şi cerându-şi drepturile, conform legilor imperiale aflate în vigoare. Un
moment inedit s-a produs când deputatul Modest Grigorcea şi-a rostit
cuvântarea în limba română, ceea ce a dus la părăsirea sălii de şedinţe de către
liberali. Au loc aprige dispute între români şi ruteni, provocate de faptul că în
şcolile din Rogojeşti şi Cuciur Mare a fost introdusă limba română de predare.
Deputatul rutean Pihuleak a acuzat Consiliul Şcolar al Ţării de maşinaţiuni,
deşi articolele 6 şi 7 din Legea şcolilor populare, specifică expres, că numai
comuna în care este şcoala hotărăşte care să fie limba de predare şi în cazul
acesta comunele au optat pentru limba română. Ca întotdeauna când era vorba
de drepturile românilor, rutenii refuzau să recunoască şi să respecte legile
statului97.
Deputaţii români din dietă aveau în permanenţă “dueluri” cu guvernul
pe tema şcolilor. Astfel, ei au solicitat, în nenumărate rânduri, înfiinţarea unei
şcoli româneşti de fete la Cernăuţi. De fiecare dată, guvernul nu a dat nici un
răspuns, cu toate că, pentru a preveni un răspuns negativ al guvernului, pe
motiv de mijloace financiare, diferite societăţi şi persoane particulare au depus
importante sume de bani pentru deschiderea unei astfel de şcoli şi înfiinţarea
unui internat aferent şcolii. Astfel, Societatea Doamnelor Române din
Bucovina a donat 3000 de florini, iar George Popovici din Stroieşti a donat
10.000 de florini98.
Conducătorii P.N.R.-Concordia căutau să elimine slăbiciunile
programului partidului în ceea ce priveşte antrenarea la viaţa politică a
ţărănimii care reprezenta circa 80% din totalul românilor bucovineni ca şi în
ceea ce priveşte găsirea unor soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei economice a
ţăranului român: „E vorba atât de interesul naţional cât şi de cel economic, care

206
Ioan Cocuz

nu se pot separa. Păstrarea individualităţii naţionale şi buna stare economică,


cum şi păstrarea averii imobile sunt doar premisele care compun existenţa şi
prosperitatea unei naţiuni”99.
Pentru realizarea acestor obiective, Partidul Naţional Român propunea
votarea unor legi care să protejeze proprietatea ţăranului român împotriva
duşmanilor economici ai poporului nostru, liberalii care caută „să împiedice
orişice organizaţie sau orice protecţie asupra stării economice a poporului
incult (neştiutor, n.n. I.C.) sub pretextul de a salva libera mobilitate a averii”,
fără însă a preciza punctual care trebuie să fie acestea, înfiinţarea însoţirilor de
păstrare şi credit de tip Raiffeisen şi, surprinzător „[…] înfiinţarea unei
societăţi care ar trebui să fie un fel de avocat al poporului, un centru de
consultare pentru ţărănimea noastră”100, nefiind suficiente.
La propunerile deputatului T.V.Ştefanelli, în şedinţa a VIII-a a dietei, a
fost votată o lege prin care scriitorii comunali (notarii, n.n. I.C.) erau obligaţi să
facă “ispitirea” în limba română, nu numai verbal, ci şi în scris: “Scriitorii
trebuiau să dovedească că ştiu nu numai româneşte, ci şi că scriu în limba
română”101.
Discuţii aprinse s-au iscat când a fost abordată problema căilor ferate
din Bucovina, care depindeau de Direcţia Căilor Ferate din Leow. Deputatul
Victor Stârcea arăta cu cifre concrete nedreptăţile ce se fac Bucovinei, în acest
sens. Astfel, din 72 de funcţionari, 36 erau galiţieni şi numai 19 bucovineni, din
59 de funcţionari inferiori, 30 erau galiţieni şi 18 bucovineni, iar din 378 de
lucrători, 175 erau galiţieni. Cât despre români, numărul acestora era foarte mic
în structurile căilor ferate. Este evidentă politica de deznaţionalizare dusă de
autorităţi la căile ferate, prin numărul extrem de mare de salariaţi galiţieni. În
timp ce Inspectoratul Căilor Ferate de la Cernăuţi trimitea la Leow, conform
legilor imperiului, corespondenţa în limbile română, germană şi ruteană,
Leowul trimitea Cernăuţiului circulare în limba …polonă102.
Aceeaşi situaţie nedreaptă pentru românii bucovineni o aflăm şi în
instituţiile financiare: „Sunt bani ai Bucovinei, sunt sudori, sunt lacrimi vărsate
de bucovineni ce se adună în visteriile ţării noastre. Ai crede deci că-i echitabil,
cinstit, omenesc lucru ca în aparatul administraţiei financiare să aibă loc tot
bucovinenii, şi cel puţin majoritatea[…] funcţionarii străini sunt foarte
mulţi[…]. La direcţia financiară găsim pe consilierul de curţi Weight,
consilierul financiar Kokstein, secretarul Tschek, comisarul Loffler şi alt
comisar venit din Innsbruck[…]. În rangurile mai mici asemenea nici un
bucovinean[…]. În districtul Cernăuţiului sunt 13 staturi de conducători ai
controlului financiar. Din toţi 13 nici unul nu-i bucovinean; ei nu cunosc
limbile ţării, nu se pot înţelege cu poporul, ce-i doar necesară la afacerile
lor[…]. În inspectoratul districtului Siret se găseşte suma imensă de 2 şefi

207
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

controlori din Bucovina; inspectoratul din districtul Sucevei are şi el fericita


soartă de-a cuprinde tot 2 şefi controlori în cuprinsul acestor inspectorate
corpul inferior este în marea-i majoritate boem (din Boemia, n.n. I.C.). La vămi
sunt 23 de posturi, dintre ele numai patru sunt ocupate cu bucovineni…Intră
apoi la departamentul compatibilităţi şi vei întâlni pe consilierul Leifer şi doi
rezidenţi străini[…].La Storojineţ – inspector al dărilor directe[…] alt
străin,…în Cernăuţi şef al Comisiei locale pentru bir[…] străin. Şi în acest chip
vei colinda ţara şi te vei convinge că ministrul Steinbach trebuie să fi crezut că
Bucovina e un cuib de corupţiune, şi că-i rar bucovineanul cinstit, care să
merite încredere”103.
Partidul Naţional Român a declanşat o adevărată campanie pentru
apărarea drepturilor românilor din Bucovina: “Rugăm deci şi îndemnăm, încă o
dată, pe toate comitetele comunale din satele noastre să hotărască ca limba
românească să fie limba tuturor scrisorilor comunale, rugăm pe toţi preoţii şi pe
ceilalţi oameni luminaţi ai poporului nostru să scrie orice scrisoare şi la orice
dregătorie, numai româneşte, şi cine ar avea neplăcere din pricina asta, să strige
în gazetele noastre şi să se plângă la deputaţii noştri, la căpitanii ţinuturilor, la
guvernul ţării şi chiar la miniştrii din Viena, ca să vadă lumea întreagă, că noi
cu toţii suntem hotărâţi să ne apărăm cel mai scump drept[…]. Cutezăm,
tocmai de aceea, pentru că nimeni pe lume nu ne poate împiedica să ne folosim
de dreptul limbii noastre[…]. Înainte dară fraţilor, pentru apărarea limbii, care
este viaţa noastră”104.
Pentru prima dată în activitatea sa, în vederea intensificării acţiunilor
de impunere a limbii române în oficiile din comunele rurale, cu prilejul
adunărilor din judeţe, s-a trecut la împărţirea de formulare şi tipărituri în limba
română pentru oficii comunale şi s-au ţinut conferinţe despre „[…] datorinţele
şi drepturile comitetelor comunale în special ce priveşte afacerea secretarilor
comunali”105.
Partidul Naţional Român trece, neîntârziat, la popularizarea
programului său, organizând adunări în reşedinţele de district, luând cunoştinţă
de problemele cu care se confruntă populaţia românească din mediul rural,
educând şi instruind românii simpli, în problemele politice, creându-şi nuclee
de conducere la nivelul districtelor, oraşelor şi comunelor.
Astfel, la 2/14 iulie 1892, la adunarea de la Storojineţ care a avut loc în
sala hotelului “Moldavie”, în prezenţa a cca 400 de participanţi, au fost aleşi
“bărbaţii de încredere”, cum erau numiţi membrii din conducerile locale ale
P.N.R.: Nicolae Calancea şi Ilie Hostiuc (Prisăcăreni), Gavril Carciu şi
Constantin Semaca (Carapciu), Emanoil Palievici şi Ioan Iancovschi (Ropcea),
Teofil Sauciuc, Florea Ioan şi Băjenescu (Iordăneşti), Nicolae Filievici, Ion
Boca (Storojineţ), George Sucevean, George a Ion Grigorovici (Suceveni),

208
Ioan Cocuz

Epifanie Prelici şi Constantin Morariu (Cupca), Ioan Schipor, Ioan Zavadoschi


şi George Chisăliţă (Pătrăuţi), Leon Zugrav şi Petru Schipor (Corceşti), Ioan
Piotrovschi şi Ştefan Bohaterschi (Budeniţ), Ioan Galeriu şi Epaminonda
Dracinschi (Igeşti), Nicolae Cărăuş şi Ioan Burlă (Ciudei), Samuil Piotrovschi,
G.Ihnati, Mihai Reuţ şi Petrachi Galeriu (Crasna), Gheorghe Gherman (Huta
Nouă), Mihai Nichitovici, Ilie Tcaciuc (Davideni), Dimitrie Baloşescul,
Dimitrie cav de Goian şi Patraş (Banila), Alexandru Burlă şi Constantin Babin
(Cireşu), V.Gribovschi, Isidor cav de Ianoş (Panca), Toader Scraba şi Dimitrie
Niaica (Comareşti), Victor Zaharescu şi Kraigher (Slobozia Comareşti),
Alexandru Vitan şi G.Stasiuc (Jadova), Grigore Costaş şi Grigore Dolinschi
(Broscăuţii Vechi), Alexandru Ilinca, Alexandru Dohan şi Eugen Braha
(Broscăuţii Noi), Ioan Sicotov şi Dumitru Cârstiuc (Camenca)106.
Răzeşii din districtul Storojineţ şi-au manifestat ataşamentul faţă de
Partidul Naţional Român: “Noi răzeşii vom merge toţi, umăr la umăr cu
Partidul Naţional Român din ţară la viitoarele alegeri, întocmai cum am mers şi
până acum”107.
Acest gen de consultări populare continuau, conducerea partidului
constatând că organizarea acestora, în tot mai multe zone ale Bucovinei începe
să dea roade în planul angajării şi conştientizării politice: “Cuvântările ţăranilor
noştri ne-au dovedit că gândirea politică începe a-şi face drum în popor, că el
prinde curaj şi spune cu cea mai deplină claritate ce fel de îmbunătăţiri doreşte
să le vadă realizându-se cât mai degrabă în viaţa sa”108.
Plecând de la atitudinea şi acţiunile antiromâneşti ale Partidului
German Liberal din Bucovina, care se opunea prin toate mijloacele ca românii
să beneficieze de drepturile garantate prin constituţie, conducerea P.N.R.–
Concordia aprecia că: “Germanii liberali nu vor concede nicicând toate aceste
şi nu e de înţeles ce pot aştepta reprezentanţii unui partid naţional de la aceşti
oameni, ai căror existenţă ca partid e bazată pe negarea îndreptăţirii naţiunilor
negermane”109.
Victor Stârcea, unul dintre liderii Partidului Naţional Român afirma în
cunoştinţă de cauză, cu prilejul unei adunări cu membrii şi simpatizanţii
partidului: “De un timp încoace vedem o ostilitate contra românilor fără ca ea
să fie întemeiată, ea este îndreptată împotriva poporului, iar nu contra unor
conducători. Aceasta ne-o arată chestiunile care s-au întâmplat la deschiderea
Congresului, ne-a arătat spiritul nu binevoitor ce pulsează la numirile
inspectorilor şcolari şi ale altor funcţii mari în toate ramurile vieţii publice[…],
sunt atacuri îndreptate nu contra conducătorilor, ci chiar contra naţiunii”110.
Partidul Naţional Român considera că prezenţa unui partid german
liberal în Bucovina era o “anomalie politică”, baza acestui partid nefiind
germană ci evreiască: “Existenţa unui partid german–liberal într-o ţară ca

209
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Bucovina este deja pentru sine o anomalie căci de altminteri nu aflăm aşa un
partid decât în acele ţări occidentale care posedă o poporaţiune germană
compactă; în Bucovina unde ca şi d. e în Galiţia, elementul german nu e
reprezentat decât prin colonişti (“şvabi”) şi prin ovrei, acest partid poate
prospera, până când limba oficială şi cea din viaţa publică va fi cea germană:
dacă însă naţiunile şi limbile indigene ar ajunge la dreptul lor egal, atunci
partidul german ar trebui să dispară ca d. e în Galiţia”111.
P.N.R.–Concordia a prezentat public în paginile organului său de presă
“Gazeta Bucovinei” poziţia faţă de evreii din Bucovina, deoarece “adversarii
noştri politici calificându-ne de antisemiţi, voiesc să ne facă imposibili în
opiniunea publică a populaţiei ovreieşti din Bucovina”112.
Ca reprezentant politic al unui popor care luptă pentru drepturile sale
naţionale, P.N.R. nu putea avea şi nu avea o atitudine ostilă faţă de celelalte
naţionalităţi “Ce se atinge de cestiunea politică declarăm că Partidul Naţional
Român din Bucovina, care stă pe baza constituţiunii şi a legilor fundamentale şi
lucră în favorul egalei îndreptăţiri a naţiunilor şi confesiunilor nu urmăreşte
tendinţe inamice în contra ovreilor, nici ca naţiune nici ca confesiune”113.
P.N.R. nu era adeptul învinovăţirii fără discernământ a evreilor pentru
situaţia economică grea a ţăranilor români. Partidul se opunea antisemitismului
economic , practicat cu predilecţie la Viena şi se opunea aplicării acestei
politici în Bucovina. Chiar dacă existau antipatii cu tentă economică faţă de
evrei, Partidul Naţional Român considera că nu boicotul faţă de comerciantul,
meseriaşul sau bancherul evreu este soluţia pentru ameliorarea situaţiei
economice a românilor bucovineni ci “numai prin educarea sistematică a
poporului nostru, ca să se apuce şi el de comerţ şi meserii şi să poată, în fine,
persista în concurenţă cu oricine”114.
P.N.R. crede că atitudinea ostilă a unei părţi a evreilor din Bucovina
împotriva românilor se explică prin aceea că aceştia sunt cei imigraţi din
Galiţia, necunoscând problemele specifice Bucovinei, aflându-se sub influenţa
Partidului German Liberal.
P.N.R. considera că în momentul în care evreii îşi vor înfiinţa propriul
partid, cu un program care să prevadă apărarea intereselor lor naţionale
confesionale şi economice fără tendinţe antiromâneşti, nu va exista nici un
impediment pentru o colaborare politică115.
Liderii Partidului Naţional Român îşi nuanţează însă atitudine faţă de
evrei: “Dacă combatem tendinţele reprezentanţilor actuali ai evreilor în
parlament şi în dieta ţării, aceasta o facem din cauză că ei s-au aliat cu un partid
politic care ar voi să poseadă toate drepturile numai pentru sine, fără a
recunoaşte egala îndreptăţire a altor naţiuni şi prin urmare stă în contrazicere cu
poporul nostru”116.

210
Ioan Cocuz

„Rutenii tineri” fără bază naţională în Bucovina trimişi de Galiţia “în


misiune” în Bucovina, sprijiniţi de administraţia austriacă şi de guvernatorii
Pace şi Goës nu pierdeau nici un prilej să se erijeze în “sentinele ale imperiului
în Ost” (Est), dorind în orice chip să pozeze în forţă politică (!?, n.n. I.C.) de
menţinere a echilibrului între “loiali” şi “neloiali”117. În acest sens, doreau cu
orice ocazie să “lovească în rutenii <<bătrâni>>”, calomniindu-i: “Ei văd că
deputaţii Tyminski, Wolan, Bejan, au pe partea lor poporul rutean autohton,
văd că în zadar ei se silesc să despartă poporul de aceşti trei reprezentanţi ai lui,
deci îi calomniază; ei văd că aceşti trei deputaţi au priceput să se alieze cu
singurul grup, care-i poate ajuta să-şi servească programul cu folos şi acest
lucru nu-l iartă nici românilor”118.
P.N.R.–Concordia aprecia că în Bucovina românii şi rutenii ar trebui să
conlucreze pentru a-şi apăra interesele împotriva exclusivismului german şi
preponderenţii limbii germane, împotriva acelor conducători ai germanilor
imigraţi în Bucovina, care, aşa cum afirma şi deputatul german Plener într-un
discurs în Camera Deputaţilor a Parlamentului Imperial, nu consideră egale
aceste popoare cu o “cultură orientală”: “O înţelegere în ce priveşte principiile
politice este foarte uşoară între două popoare care caută acelaşi drept egal,
precum s-a manifestat aceasta prin unirea majorităţii deputaţilor ruteni
(Tyminski, Wolan şi Bejan, n.n. I.C.) din dieta ţării cu partidul român; ea nu
poate să fie posibilă cu un partid care prin programul său (nationaler
Besitzstand) cere privilegii pentru naţiunea germană”119.
Politicienii români atrăgeau atenţia “rutenilor tineri” ai căror
conducători (Ştefan Smal–Stocki şi Ierotei Pihuleak) erau membri ai Partidului
German Liberal, că acesta, combătând tendinţele naţionale ale românilor,
combat ca principiu orice tendinţă naţională a naţionalităţilor din Bucovina,
deci şi împotriva rutenilor: "Rutenii <<liberali>> vor trebui în fine să înţeleagă,
că noi, dacă ne dăm silinţa să câştigăm drepturile noastre naţionale pentru
naţionalitatea noastră, lucrăm totodată şi în interesul naţiunii rutene, dacă s-ar
realiza şi s-ar înlătura limba germană din poziţiunea ei uzurpantă”120.
Poziţia P.N.R.-Concordia faţă de partidul „rutenilor tineri” şi Partidul
German Liberal, exprimată în organul său de presă „Gazeta Bucovinei”, nu a
rămas fără replică din partea celor vizaţi.
În numărul său din 9 aprilie 1893, „Bukowiner Nachrichten” răspunde
punctului de vedere naţional românesc exprimat în articolul Românii şi
Rutenii din Bucovina, nu în „…cestiuni de principii politice, ci mai mult cu
cestiuni personale”121.
Germanii liberali vedeau divergenţe de interese politice între români şi
ruteni în componenţa consistoriilor, ocuparea posturilor de parohi căci, aşa cum
corect susţineau naţionalii români „[…]afacerile noastre interne confesionale

211
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

nu-i importă pe germanii liberali, ci numai pe noi românii şi rutenii ortodocşi


cu care suntem de acord şi în armonie deplină”122.
Germanii–liberali vedeau „divergenţă politică” în ocuparea posturilor
de inspector şcolar în districtul Storojineţ a „ruteanului tânăr” Omelian
Popovici.
Germanii–liberali nu vedeau însă adevăratele contradicţii care se
găseau chiar în interiorul alianţei dintre Rutenii tineri şi Partidul German
Liberal, cum ar fi „dobândirea dreptului egal pentru limbile ţării, în
întrebuinţarea oficială în şcoli, unde astăzi nu se admite alta decât cea
germană…acelaşi drept în viaţa publică”123.
„Bukowiner Nachrichten” îşi exprimă nemulţumirea[…]”că ar fi prea
puţini reprezentanţi ai partidului german–liberal în dieta ţării şi în comitetul
ţării”124.
Partidul Naţional Român-Concordia atrăgea atenţia Partidului German
Liberal că dacă „se pun pe baza proporţiunii statistice atunci şi în dieta ţării
noastre n-ar putea să fie mai mulţi germani–liberali împreună cu armeano–
poloni decât şase din 31, chiar dacă toţi germanii şi ovreii din Bucovina ar
aparţine acestui partid, ceea ce însă nu este adevărat. Oare or fi ele înţelese cu
aşa o împărţire proporţională ? Unde rămân pretensiunile îndreptăţite ?”125
Problema esenţială menţionată de „Bukowiner Nachrichten” în
respectivul articol, aceea a unei posibile alianţe, a unei colaborări politice între
ruteni, evident cei „tineri”, germani liberali şi români, ar reprezenta o alianţă
politică „împotriva naturii”, deoarece, susţinea P.N.R.-Concordia, „Trebuie să
constatăm că partidul pe care-l reprezintă <<Bukowiner Nachrichten>>” nu
este simplu numai reprezentant al naţiunii nemţeşti (căci nemţii în Austria,
precum este cunoscut, se separă în mai multe partide: clericali, naţionali etc.),
el este totodată reprezentantul unui sistem politic, al unui program pe care noi
îl cunoaştem foarte bine…Noi nu putem privi politica ca pe o jucărie şi
germanii noştri liberali tot nu-i putem privi numai ca un grup de oameni care ar
întrebuinţa politica numai spre a dobândi avantaje personale, căci atunci nu ne-
am ocupa cu dânşii şi nu le-am răspunde, ci credem că avem de a face cu un
partid cu principii politice pozitive şi precise”126.
Partidul Naţional Român-Concordia preciza şi care erau condiţiile pe
care le-ar impune pentru o asemenea colaborare: „Prin urmare, pentru noi nici
nu vor fi posibile raporturi amicale cu reprezentanţii poporaţiunii nemţeşti şi
ovreeşti, decât atunci când ei s-ar pune pe bază de tot diferită (subl. n. I.C.) de
cea centralistă, adică dacă ar elimina punctul esenţial (deutscher Besitzstand)
din programul stângei unite care are tendinţa agresivă în contra celorlalte
naţiuni şi dacă ar recunoaşte dreptul nostru egal”127.
Pe marginea aceluiaşi articol în trei numere publicat în „Gazeta

212
Ioan Cocuz

Bucovinei”, ziarul „Bukowyna”, organul de presă al „rutenilor tineri” se simte


obligat să replice, deşi preia aceleaşi idei din „Bukowiner Nachrichten”, care-i
numeşte pe preoţii români din Bucovina „pionieri ai românizării”128, acuzându-
i pe români de românizarea rutenilor, acuze dragi rutenilor, folosite oricând se
iveşte ocazia, acuze însă neîntemeiate.
“Gazeta Bucovinei” răspunde, amintindu-le “rutenilor tineri” despre
activitatea desfăşurată de agitatorii ruteni în satele româneşti: “…cum s-a făcut
propaganda pentru rutenism, uneori în modul cel mai nedemn de s-a numit
limba ruteană <<limba lui Dumnezeu>>” pentru ca ţăranii români să o
înveţe[…]”129.
Faţă de acţiunile puternice de rutenizare, Partidul Naţional Român-
Concordia avea în program ca primă datorie “[…]de a lucra cu toată energia şi
a căuta după mijloace în contra acestei agitaţiuni, de a căuta ca să nu se mai
restrângă teritoriul locuit de români ca să încete procesul de deznaţionalizare
şi ca să se reţie pentru viitor individualitatea şi naţionalitatea română în satele
locuite de români” 130.
La 12/24 aprilie 1893, are loc Adunarea generală a P.N.R.–Concordia,
la care au participat membri ai partidului din toată Bucovina. Cu acest prilej se
face o analiză a activităţii desfăşurate de la precedenta adunare la zi. Se
menţionează faptul că, pentru prima dată, în viaţa politică a românilor
bucovineni, membri marcanţi ai partidului şi deputaţii aleşi pe lista partidului,
s-au întâlnit la Suceava şi Câmpulung Moldovenesc, cu aderenţii lor şi cu
alegătorii, pe care i-au informat despre activitatea desfăşurată, despre situaţia
economică, socială, şcolară, modul cum a fost dus la îndeplinire programul
partidului, programul electoral al deputaţilor. S-a acţionat pentru mobilizarea
comunelor româneşti, în vederea introducerii limbii române în activitatea
primăriilor comunale, solicitând îndepărtarea tuturor notarilor care nu vorbesc
şi scriu româneşte. S-a editat o broşură electorală, pentru uzul popular, în care
erau prezentate drepturile şi obligaţiile cetăţenilor cu drept de vot, sfaturi
electorale, etc. Au fost adresate petiţii către dieta Bucovinei, în care se solicita
ca numele localităţilor din Bucovina să fie scrise, în actele oficiale, cum se
pronunţă în româneşte şi nu “traduse” sau rebotezate în limba ruteană, polonă,
germană. S-a solicitat guvernului ţării ca, în comunele româneşti, atestatele şi
certificatele trimestriale şcolare să fie scrise în limba română. A fost adresat un
memoriu ministerului de justiţie, în care s-a solicitat respectarea şi folosirea
limbii române la judecătorii şi tribunale, prezentându-se şi cazuri de grave
abuzuri. Sintetizând situaţia respectării legislaţiei de către autorităţile
bucovinene, dr. I. Gh. Sbiera spunea: “Autonomia jurisdicţiunii ţării noastre
nu-i deplină…Nu avem Curte de Apel la Cernăuţi. Ea este la Leow. Drumurile
de fier au Direcţia în Galiţia…”131.

213
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

La această adunare generală au participat toţi deputaţii români din dieta


Bucovinei: Alexandru Vasilco, Iancu Lupul, Eugen Stârcea, Victor Stârcea,
rectorul universităţii dr. Voiuţchi, dr. Ţurcan, Ilarion Onciul, Modest
Grigorcea, arhimandritul Emanuel Ciuntuleac, Constantin Popovici, Nicolae
Vasilco132.
Gospodarii satelor au constituit o prezenţă activă în cadrul adunării.
Astfel, Toader Irimie din Arbore, se plângea de “[…] ovreii care “belesc” pe
ţărani, bietul român nu încape de ei să ia ceva în arendă, deşi el munceşte cu
cinste”133. Alt ţăran din Arbore, Vasile Pahomi, face propunerea “ca la
diregătorii, să se scrie şi să se vorbească româneşte şi răspunsurile tot
româneşte să se întoarcă”134. Vasile Morariu solicită intervenţia P.N.R.-
Concordia, pe lângă dieta Bucovinei, în vederea modificării legii scriitorilor
comunali135. Preotul Doroftei, din Văşcăuţi pe Siret, aduce la cunoştinţa
adunării faptul că organele administrative au băgat spaima în învăţătorii români
care activează pentru cauza naţională. Adresându-se adunării, acesta a spus:
“Eu cred că a sosit timpul ca limba noastră să fie luată în seamă şi să fie ţinută
în cinste atât de noi cât şi de diregătoriile din ţara noastră. De aceea, domnilor,
eu fac propunerea ca adunarea de astăzi a Concordiei să primească hotărârea
aceasta: Partidul Naţional Român se leagă de acum în chip sărbătoresc (solemn,
n.n. I.C.) de a se folosi de limba românească în toate diregătoriile şi cere ca
diregătoriile să ne răspundă, în orice trebi, tot în limba românească”136.
Pentru prima dată, prin formularea: “Comitetul Concordiei” să
binevoiască a interveni pe lângă Partidul Naţional Român, reiese, că Partidul
Naţional Român din Bucovina avea o structură de conducere diferită de a
societăţii politice “Concordia”, fără însă să se detaşeze net de aceasta.
În această perioadă Partidul Naţional Român din Bucovina era un
partid de tranziţie, între vechea orientare conservatoare şi partidul viitorului.
Structura de conducere era formată, la propunerea deputaţilor români, din:
Iancu Lupul, Victor Stârcea, Nicolae Mustaţă, Ioan Zotta, Eugen Stârcea şi
Ioan Volcinschi, comitet care conducea “toate afacerile naţionale şi politice”137.
În condiţiile în care dieta Bucovinei a votat rezoluţia privind înfiinţarea
unei Curţi de Apel la Cernăuţi, şi presa poloneză, în speţă ziarele “Czas”,
“Przegland” şi “Gazeta Narodowa” atenţiona pe conducătorii politici ai
românilor că această atitudine antigaliţiană şi antipoloneză nu v-a trece fără
replica viguroasă a politicienilor polonezi din Galiţia138 adunarea generală a
P.N.R.-Concordia, ce urma să-şi desfăşoare lucrările, avea în prim plan datoria
partidului naţional ca “să se pronunţe din nou asupra chestiei, luând la
cunoştiinţă demersurile deputaţilor ei şi zorind ca această tendinţă a politicii
noastre să fie cât mai curând împlinită”139.
P.N.R.–Concordia considera că “[…]acest duşman extern este mai uşor

214
Ioan Cocuz

de învins decât unul intern…este un fel ce nu se poate nega, de lâncezire când


e vorba să ne consolidăm, pentru a putea asalta mai cu succes şi mai repede
terenul ce i se cuvine limbii noastre”140.
În preajma adunării generale a P.N.R.–Concordia, partidul îşi punea
fireştile întrebări: “Dar ce facem noi pentru a înmulţi actele româneşti ce se
dau la oficii ? Dar ce facem noi pentru ca să trezim în popor conştiinţa
naţională ? Cum ne povăţuim noi cu graiul poporului nostru ?141
Una din problemele vitale ale P.N.R.–Concordia era mai buna
organizare în teritoriu: “Fiind organizaţi mai bine vom dispune de mai multe
mijloace pentru a trezi mai cu succes conştiinţa de neam acolo unde ea slăbeşte
ori s-a pierdut chiar. Căci ne înşelăm rău, dacă credem că fără de o organizaţie
solidă vom putea accelera până la gradul ca să fim mulţămiţi, procesul de
dezvoltare politică a poporului"142.
Conducătorii politici ai P.N.R.–Concordia erau conştienţi că românii
bucovineni erau “[…]faurii sorţii noastre: de va fi bună, al nostru va fi meritul,
de va fi rea a noastră va fi vina”, dar avertizau: cine se va feri sau se va teme de
lupte nu va putea să existe, şi naţiunea care resignează de bună voie şi primesc
singură altă limbă, altă naţionalitate, nu merită o soartă mai bună”143.
O nouă adunare generală a Concordiei are loc, în iulie 1893, având ca
subiect de discuţii modul nemulţumitor în care dieta Bucovinei a soluţionat
problemele şcolare, în sesiunea care a trecut. Adunarea hotărăşte să înainteze
dietei o petiţie în care să se solicite:
1. “Înfiinţarea claselor paralele române la pedagogiul c.r. din
Cernăuţi şi crearea unui pedagogiu cu limba de propunere
română, în Suceava.
2. Înfiinţarea a două şcoale complete de fete, una în Cernăuţi şi
alta în Suceava.
3. Completarea claselor paralele române la gimnaziul gr.or. din
Suceava.
4. Înfiinţarea de şcoli de adulţi prin comunele rurale.
5. Înfiinţarea şcoalelor agricole române pentru trebuinţele
poporului de la ţară.
6. Revizuirea legilor şcolare existente, modificarea şi
acomodarea acestora cerinţelor ţării şi trebuinţelor
poporului.
7. Înfiinţarea de şcoli sau cursuri de mână şi industrie de casă.
8. Înfiinţarea de şcoale poporale prin toate comunele româneşti
în care o mulţime mare de şcoale lipsesc încă, mai cu seamă în
districtele Sucevei şi al Rădăuţilor”144.
În această adunare este ales noul comitet de conducere al societăţii

215
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

politice “Concordia”, format din: “Iancu Zotta – preşedinte, Modest Grigorcea


şi Ioan Procopovici – vicepreşedinţi, Constantin Popovici – secretar,
Constantin Ştefanovici – casier, Dionisie Bejan – controlor, Emanuel
Ciuntuleac, Teodor Doboş şi Constantin Sbiera – membri. Şi-a dat demisia din
Comitet, Emil Isopescul”145.
Adunarea generală a societăţii politice Concordia, care a avut loc la
Vatra Dornei, în 12/24 septembrie 1893, a analizat cauzele care au dus la unele
nerealizări ale programului partidei naţionale, între acestea numărându-se
netipărirea broşurilor de popularizare a cunoştiinţelor politice, care erau atât de
necesare cetăţenilor de rând146.
Răspunzând unor acuzaţii aduse de partidele politice neromâne,
privitoare la itinerarea adunărilor generale ale societăţii, preşedintele acesteia
Iancu Zotta arăta că scopul adunărilor este “să introducă viaţa mai vie în popor,
să trezească toate păturile lui, corpului lui să-i dea viaţă nouă. Numai în acest
chip vom propăşi, numai astfel lucrând, elementul nostru va fi salvat, naţiunea
va fi ferită de pericolul pierzării…Noi nu jignim în această lucrare pe nimeni,
dar va trebui să stăruim ca toate legile să fie aplicate cu deplină
conştiinciozitate”147.
Tinerii politicieni acţionează intens pentru consolidarea Partidului
Naţional Român, acordând, aşa cum s-a văzut, o atenţie sporită antrenării
maselor la viaţa politică naţională. În acest context, se înscrie şi apariţia, la 1/13
ianuarie 1893, la Cernăuţi, a ziarului “Deşteptarea” – Gazetă pentru popor, al
cărui animator era Constantin Morariu148.
Conştienţi de drepturile românilor din Bucovina, aderenţii Partidului
Naţional Român acţionau în toate sectoarele vieţii social–economice, având
permanent în atenţie cultivarea naţionalităţii, a aşezămintelor noastre naţionale,
cultivarea limbii româneşti, păstrată cu sfinţenie de strămoşi.
La sfârşitul anului 1892, un grup de oameni politici membri ai
Partidului Naţional Român, trimit contelui Taaffe, primul ministru al
guvernului austriac, un memoriu în care prezintă o imagine fidelă a ceea ce era
viaţa politică din Bucovina acelei perioade: “Bucovina oferă de mai mult timp
aspectul unor lupte de partid puternic agitate, pătimaşe, ce se sporesc zilnic; nu
numai dieta, acest teren natural şi legal al luptelor şi contrastelor parlamentare
oferă acest chip de sporită întărâtare a partidelor, ci cearta şi-a făcut loc şi afară
de dietă, în sate şi oraşe, în locale publice, la singuratice cazuri şi pe strade şi
pentru proximul viitor nu-i de prevăzut un sfârşit paşnic al acestei violente
cerţi.
Mişcarea aceasta iritată nu se mărgineşte, cum s-a putut observa, până
mai acum câţiva ani, la terenul liniştit al chestiilor de drept public sau politic, ci
a cuprins terenul mult mai aprins şi mai şovăitor al chestiilor naţionale şi

216
Ioan Cocuz

ameninţă a trece şi pe terenul şi mai gingaş şi mai simţitor al chestiilor


religioase şi bisericeşti, dacă prin neglijarea sau prin necunoştinţa cauzelor
acestei mişcări nu se vor aplica la timp potrivit, mijloacele nimerite pentru
zăgăzuirea ei.
Pentru oricine cunoaşte Bucovina, aceste apariţiuni trebuie să se
prezinte ca ceva străin, cu totului tot în contrazicere cu caracterul acestei ţări
şi, desigur, cine a cunoscut, până mai acum câţiva ani, ţara şi locuitorii ei nu ar
fi putut prevedea întâmplări pe care le-ar fi socotit de imposibile”149.
În aceste lupte politice erau angrenate patru grupări de interese: trei din
aceste grupări erau de interese naţionale (română, ruteană şi germano–
evreiască), şi o grupare, a patra, privea interesele marilor proprietari.
Gruparea de interese naţionale română şi ruteană era preponderentă în
mediul rural şi de aici proveneau, în planul doctrinei politice, autonomiştii
conservatori.
Gruparea germano–evreiască era preponderentă în mediul urban şi
forma partidul liberal.
Gruparea marilor proprietari nu avea un caracter pronunţat naţional.
Referindu-ne la politica dusă de români, până în 1892, reprezentanţii
acestora în dieta Bucovinei erau marii boieri, care se manifestau extrem de
“reţinut” în a exprima cerinţele naţionale. Erau atât de moderaţi, încât în cadrul
lucrărilor dietei se foloseau de…limba germană şi “nu s-au folosit de dreptul de
a-şi vorbi limba, cu toate că în această privinţă mandaţii le-au făcut obiecţii”150.
În cadrul clubului dietal român, abia la 11 ianuarie 1893, s-a luat
hotărârea ca deputaţii să discute în limba română. Dar iată care erau hotărârile
luate, în acest sens: “Clubul român discutează în limba românească. La
întruniri, la clubul rutean, se întrebuinţează limba germană. Deputaţii în
persoană, cât şi prin persoane influente şi societăţi, să influenţeze asupra
comunelor ca acestea să declare care este limba de gestiune, să aducă aceasta la
cunoştinţa Comitetului ţării şi să corespondeze cu autorităţile în această limbă.
Propuneri de iniţiativă ieşite din sânul clubului român se vor face în limba
română”151.
Această stare de reţinere politică, grija deosebită de a nu “supăra”
guvernul s-a manifestat, în toată această perioadă, cu toate declaraţiile făcute de
marii proprietari, care arătau că sunt naţionali în simţire şi că fac parte din
partida naţională.
Din această poziţie ambiguă, derivă, în oarecare măsură, atacurile
partidului liberal, ale “rutenilor tineri” şi ale armeano–polonilor, şi a
germanilor liberali care nu scăpau nici un prilej în a răspândi neadevărul că
Partidul Naţional Român din Bucovina ar fi un partid al marilor proprietari, al
boierilor, partidul unei clase dominante, fără baze în masa mare a populaţiei

217
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

româneşti. Modul tendenţios de a aborda aceste probleme urmărea dezbinarea


românilor, stoparea luptei comune a românilor sub drapelul naţional.
Ar fi fost normal ca, în dieta Bucovinei, să fie reprezentate toate clasele
sociale ale populaţiei româneşti, aşa cum, până la 1870, în dietă se aflau şi
reprezentanţi ai ţăranilor. Dar, cu timpul, i s-a indus ţărănimii ideea că ar putea
fi reprezentată, mai bine, în dietă, de oameni de încredere din rândul marilor
proprietari, dar şi din rândurile intelectualităţii, care să-i reprezinte interesele,
acordându-le acestora, aşa zisele “mandate onorifice” şi misiunea de a o
reprezenta în forul legislativ al Bucovinei. În această privinţă, societatea
politică “Concordia”, cu cei 600 de membri ai săi, nu reprezenta toate clasele
sociale, dar organiza, în campaniile electorale pentru alegerea deputaţilor în
dieta Bucovinei, zeci de adunări populare la care participau sute de ţărani,
meseriaşi, învăţători, preoţi, cu care prilej erau discutate problemele, mai ales
ale micilor proprietari şi se stabileau candidaţii. Aceşti deputaţi dietali, astfel
aleşi, cu mici excepţii (T.V.Ştefanelli, Ilarion Onciul), făceau parte din clasa
marilor proprietari care conduceau, de fapt, societatea politică “Concordia” şi
nu doreau ca tinerii politicieni, proveniţi mai ales din rândul populaţiei rurale,
să-şi pună în practică noile idei privind antrenarea la viaţa politică a tuturor
claselor sociale.
Politicienii “conservatori”, de vreo câteva decenii bune şi chiar în
perioada la care ne referim, evitau să se angajeze în lupte politice, şi să
organizeze acţiuni energice pentru obţinerea drepturilor ce se cuveneau, prin
lege, românilor. Aserţiuni ca: “suntem mici”, “suntem slabi”, “dorim să trăim
în pace”, “nu ne trebuie vrajbă”, erau laitmotivul acestor politicieni. Atitudinea
aceasta producea efecte negative, care în loc să întărească poziţia românilor, o
slăbeau: “Conservatorii noştri cred că vor câştiga drepturile noastre naţionale
garantate prin legile fundamentale şi toate cele trebuincioase pentru asigurarea
existenţei noastre ca naţiune, prin apelul la mila şi îndurarea adversarilor,
strigând în gura mare: suntem slabi, suntem mici[…]. Din pomana adversarilor
n-a prosperat încă nicicând vreun popor”152.
Privind la cei 20 de ani de politică “conservatoare”, constatăm că s-au
produs două mari rele pentru viaţa politică românească şi implicit şi pentru
popor: “un fel de dispreţ al partenerilor noştri politici, văzându-ne atât de
puţini dornici de luptă pentru obţinerea drepturilor naţionale, şi o puternică
expansiune politică a partidelor populaţiilor alogene pentru obţinerea unor
drepturi necuvenite, pe seama românilor”153.
În felul acesta s-a accentuat înstrăinarea populaţiei rurale (neprotejată
de liderii săi politici), de limba şi neamul său. Aceasta este una din cauzele
rutenizării, care a înghiţit de la jumătatea secolului al XIX-lea, sate întregi
româneşti154.

218
Ioan Cocuz

Conservatorii au încheiat o înţelegere cu “rutenii bătrâni”. S-a crezut că


pactul cu rutenii va avea drept urmare potolirea agitaţiei şi propagandei
rutenizatoare şi va asigura dezvoltarea naţională normală a românilor. Dar nu a
fost să fie aşa. În timp ce românii formau un partid “solidar” şi era de înţeles că
vor fi avantajaţi de acest pact, rutenii, împărţiţi în două tabere, au fost cei care
au avut de câştigat: “rutenii au căpătat, prin mijlocirea aliaţilor germani liberali
şi poloni, un inspector şcolar special, gimnaziul proiectat pentru capitala ţării şi
introducerea învăţământului rutean în mai multe şcoli poporale, iar prin
mijlocirea aliaţilor români, ei vor căpăta şcoala populară ruteană în oraşul
Cernăuţi, pentru care au votat şi deputaţii noştri români”155.
Dacă era un pact sincer, de ce nu au sprijinit “rutenii bătrâni” cererea
românilor pentru înfiinţarea unui gimnaziu românesc la Cernăuţi, în timp ce
Iancu Lupul, deputat român şi mareşal al ţării, a cerut înfiinţarea unui gimnaziu
rutean la Cernăuţi, chiar în plenul Parlamentului Imperial ?!156
Evident, că o asemenea politică nu putea duce prea departe.
Era necesară o schimbare din temelii a politicii româneşti în Bucovina.
Românii bucovineni au mai avut, de curând, încă o dovadă a
formidabilelor presiuni politice la care erau supuşi de către ruteni şi galiţieni,
presiuni care le periclitau, clipă de clipă, zi de zi, existenţa lor naţională. La 10
iulie 1895, în şedinţa camerei deputaţilor din Parlamentul imperial, deputatul
rutean din Galiţia, Wachnianin a solicitat înfiinţarea unui gimnaziu superior
rutean, cu clase paralele, la Cernăuţi. Este curios faptul că un deputat galiţian se
ocupa de problemele Bucovinei şi nu de ale Galiţiei, unde din punct de vedere
şcolar, nu sunt decât şcoli polone şi vreo câteva şcoli rutene157.
Cu excepţia lui George Vasilco, care s-a opus acestei propuneri, ceilalţi
deputaţi români au tăcut, deşi era vorba de o problemă vitală pentru români.
Vitală deoarece un gimnaziu rutean la Cernăuţi ar fi însemnat un adevărat
“pericol naţional” pentru români. În buget, însă, nu erau prevăzute fondurile
băneşti necesare, pentru această instituţie şcolară şi se spera că George Vasilco
va cere asigurări pentru înfiinţarea la Cernăuţi a unui gimnaziu cu limba de
predare română158.
Pentru o înţelegere mai corectă a vieţii politice din Bucovina, se
impune prezentarea succintă a sistemului electoral, a modului cum acesta
funcţiona.
În Bucovina existau patru colegii electorale:
1. Colegiul marii proprietăţi care alegea în total 10 deputaţi, dintre
care 2 din corpul Fondului religionar ortodox şi 8 din corpul
marilor proprietari.
2. Colegiul oraşelor care alegea 5 deputaţi.
3. Corpul Camerei comerciale şi industrie care alegea 2 deputaţi.

219
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

4. Colegiul comunelor rurale care alegea 12 deputaţi.


Dieta era compusă deci din 29 de deputaţi aleşi şi 2 deputaţi de drept
(virilişti), aceştia fiind mitropolitul Bucovinei şi rectorul universităţii din
Cernăuţi, în total 31 de deputaţi.
În colegiul marii proprietăţi aveau drept de vot (în anul 1894) un
număr de 145 de proprietari, dintre care, români – 51, armeano–poloni – 61,
între care 16 erau polonezi şi 32 evrei. Menţionăm că, de regulă, cam 5
proprietari mari armeni votau cu românii, în timp ce evreii votau oamenii
guvernului. Făcând un calcul, rezultă că 18 mari proprietari alegeau un deputat.
Alegerile în acest colegiu se făceau în funcţie de prietenii şi rudenie. Politica
acestui colegiu o făceau, de fapt, 4 mari proprietari români şi 4 mari proprietari
armeano–poloni. Nu intrau în acest algoritm cei doi deputaţi ai Fondului
religionar.
Marii proprietari români, dorind să se impună în politica generală a
românilor, încercau să-şi impună candidaţii şi în Colegiul comunelor rurale,
pentru a împiedica pe politicienii tineri să imprime vigoare şi orientare
naţională activă politicii româneşti.
În colegiul comunelor rurale alegerile erau indirecte şi se făceau prin
delegaţi (Wahlmanner), care alegeau deputatul.
La ultimele alegeri (1892) populaţia românească din Bucovina număra
cca 208.000 şi a ales 567 de delegaţi, dintre care au votat 549.
În circumscripţia Gura Humorului a fost ales Victor Stârcea (delegaţi
119 – votanţi 117), în circumscripţia Rădăuţi a fost ales Ilarion Onciul (delegaţi
112 – votanţi 108), în circumscripţia Siret a fost ales Eudoxiu Hurmuzachi
(delegaţi 66 – votanţi 63), în circumscripţia Suceava, a fost ales Iancu Zotta (84
delegaţi – 83 votanţi), în circumscripţia Câmpulung Moldovenesc a fost ales
T.V.Ştefanelli (79 delegaţi – 79 votanţi), în circumscripţia Storojineţ a fost ales
(mai târziu) Modest Grigorcea (107 delegaţi – 99 votanţi).
Era absolut anormal ca un deputat să fie ales cu 117 voturi (Gura
Humorului), în loc de 4000 de voturi directe, ce reprezenta o cifră medie; era
anormal ca 567 de delegaţi să reprezinte voinţa electorală a întregii populaţii
rurale româneşti din aceste districte. Aceşti deputaţi, prin sistemul electoral
prin care erau aleşi, nu puteau fi consideraţi “aleşi ai poporului”. Cu acest
sistem electoral era extrem de mulţumit guvernul, care îşi putea impune cu mai
multă uşurinţă punctul de vedere în problemele ţării. Cu un astfel de sistem
electoral, politicienii aparţinând clasei marilor proprietari, nici nu aveau nevoie
de partid. Partidul lor era…sistemul159.
Acelaşi sistem era practicat şi la alegerea pentru Camera Deputaţilor a
Parlamentului Imperial de la Viena. La alegerile din anul 1891, 152 de mari
proprietari au ales trei deputaţi, 5.918 orăşeni au ales doi deputaţi şi 48.520 de

220
Ioan Cocuz

ţărani au ales trei deputaţi din partea Bucovinei160.


Dacă în Colegiul comunelor rurale acţiona falsa voinţă electorală,
lucrurile nu stăteau mai bine, în Colegiul orăşenesc unde apatia electorală era la
ea acasă. Alegerile se caracterizau printr-un absenteism extrem de dăunător
pentru populaţie, dar benefic autorităţilor. Astfel, la Cernăuţi, din 3.698 de
alegători au votat 1.772, la Rădăuţi, din 972 alegători au votat 558, la Suceava,
din 627 alegători au votat 315, iar la Siret, din 440 alegători au votat 204
alegători161. În acest colegiu, poziţia românilor era destul de “subţire”,
semnificative fiind rezultatele obţinute în două oraşe: Cernăuţi, unde dintr-un
număr de 1.772 de votanţi candidatul român a obţinut 553 de voturi şi Rădăuţi,
unde din 558 de voturi exprimate, candidatul român a obţinut 125162.
În editorialul intitulat Chestia economică, publicat consecutiv, în două
numere, din ziarul “Gazeta Bucovinei”, se face o analiză corectă asupra
situaţiei economice a populaţiei româneşti din mediul rural, caracterizată ca
fiind dezastruoasă. Se atrăgea atenţia că redresarea economică a populaţiei
rurale nu se poate realiza numai prin ridicare culturală a ţărănimii, prin şcoli,
societăţi culturale, case de citit şi alte forme, care erau necesare dar nu
suficiente. Se atrăgea atenţia că nu se poate ajuta economic populaţia rurală,
numai prin colecte sau prin înfiinţarea unor societăţi de binefacere: "În urma
lipsei de succese folositoare a politicii de până acum, care din când în când şi-a
dat un <<aspect naţional>>, pe la adunările societăţii politice Concordia,
poporul de la ţară priveşte câteodată, aspiraţiile societăţii culte, în chestia
naţională ca o mişcare suspectă şi crede că, poate, sub această mişcare, se
ascund oarecare scopuri egoiste. Şi adeseori are dreptate”163.
Dacă politicienii români vorbesc de interes naţional, cu certitudine
acest interes este şi economic. Păstrarea individualităţii naţionale şi bunăstarea
economică, ca şi păstrarea bunurilor imobile (pământul în special), sunt
premisele care compun existenţa şi prosperitatea poporului român.
Cum se va realiza, concret, programul economic al Partidului Naţional
Român, cum s-a acţionat până acum, avându-se în vedere că sute şi mii de
ţărani erau la cheremul zarafilor şi cămătarilor evrei, care îi jefuiau prin camete
uriaşe, de pământurile şi bunurile agonisite cu sudoarea frunţii în condiţiile
când “Decadenţa economică ajunge din zi în zi, de dimensiuni tot mai mari,
moşiile (pământurile ţărăneşti, n.n. I.C.) ajung una după alta în mâinile
străinilor. Duşmanii economici ai poporului nostru, liberalii, caută să împiedice
orice organizaţie sau orice protecţie asupra stării economice a poporului incult,
sub pretextul de a salva libera mobilitate a averii”164, rămâne pentru clasa
politică românească din Bucovina, o întrebare care nu şi-a găsit încă răspuns,
decât în mică măsură, iniţiativa sprijinirii înfiinţării băncilor săteşti
Raiffeisiene, fiind una din soluţii, dar singură, insuficientă.

221
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Deşi în Bucovina era în vigoare o lege împotriva cămătăritului


(Wuchergetz) ca şi o lege împotriva beţiei, se resimţea acut necesitatea unor
măsuri serioase de protejare a proprietăţii ţărăneşti. Cu toate aceste legi, în
mediul rural, cămătăritul şi alcoolismul erau pericolele cele mai mari pentru
starea economică a ţăranului. Sunt cunoscute cazuri când, pentru o datorie
iniţială de cca 3 florini, prin sporirea dobânzilor cămătăreşti, unii ţărani şi-au
pierdut pământul în valoare de 500 de florini165.
Anul parlamentar 1894 se anunţa, pentru dieta Bucovinei, un an cu
dificile negocieri politice, pentru realizarea unei majorităţi stabile care să
permită o stare de normalitate, în vederea adoptării unor legi şi hotărâri
benefice pentru ţară.
Românii au realizat o coaliţie dietală cu rutenii “conservatori”, bazele
acesteia, fiind considerate fireşti, pentru interesele Bucovinei, dar şi pentru că
în dietă au fost rostite principii politice, de către “rutenii tineri”, principii care
s-au regăsit şi în dieta Galiţiei. La baza înţelegerii cu rutenii “conservatori”
stăteau următoarele principii:
“1. Cel mai sincer dinasticism care nu va fi pus la îndoială,
oricâte articole s-ar scrie despre “spiritul de la Katkow” în Bucovina,
pentru că noi românii niciodată nu ne-am aliat şi nu ne vom alia cu oameni
care ar avea simpatie pentru Rusia.
2. Credinţa comună care nu-i sigură de atacuri catolice şi în
special catolice poloneze.
3. Autonomia ţării care-i garantată prin legi, dar care poate fi
periclitată prin modificări de legi.
4. Dezvoltarea culturală şi economică.
5. Sinceritatea coaliţiei”166.
Minoritatea în dietă o forma tot o coaliţie alcătuită din trei grupări:
germanii “liberali”, proprietarii mari nenaţionali (armenii) şi “rutenii tineri”.
Scopul urmărit de această coaliţie era de a crea o majoritate în dietă, în toate
comisiile acesteia şi în Comitetul Ţării, pentru a pune în aplicare planurile lor
antiromâneşti167.
Iniţial, deputaţii români au dorit să încheie un pact, o înţelegere, cu
proprietarii mari nenaţionali (armenii), dar s-au opus cu vehemenţă liberalii lui
Iosif Rott. Condiţiile acestei înţelegeri, nesemnată totuşi, erau:
“Proprietarii mari români–naţionali şi armeni îşi asigură reciproc
statul–quo pentru alegerile viitoare.
Proprietarii mari nenaţionali obţin un loc, al cincilea, ce trebuie creat în
Comitetul ţării.
Proprietarii mari nenaţionali se obligă a sprijini îndreptăţitele tendinţe
naţionale ale majorităţii”168.

222
Ioan Cocuz

Aceste trei puncte erau în concordanţă cu cele afirmate de dr.


Stephanowicz în şedinţa dietei din septembrie 1892: “Majoritatea este compusă
din români. Această majoritate nu-i în contrazicere cu direcţia noastră, căci noi
suntem un partid politic şi majoritatea acestei diete este un partid naţional. Noi
ca partid politic putem trăi în pace şi unire cu toate trei fracţiunile naţionale din
această dietă. Tendinţelor naţionale nu ne-am opus niciodată. Dacă aici s-ar
discuta chestii naţionale, noi vom dovedi că vă stăm în ajutor şi că, la vânătoare
după ideale, nu ne vom pune în calea d-voastră ca piedică”169.
Referitor la dieta Bucovinei şi la politica de alianţe ce se ducea, ziarul
“Deutsches Volksblatt”, din 5 iunie 1894, arăta că “În toată liniştea s-a făcut
între clubul polon şi clubul rutean o înţelegere care constă în recunoaşterea din
partea clubului prim, a unui şir întreg de pretenţiuni concrete ale clubului al
doilea. Această înţelegere a mijlocit-o guvernatorul, contele Badeni, cu
consimţământul Consiliului şcolar galiţian relativ la pretenţiunile rutene pe
tărâm şcolar[…]. Pretenţiunile acestea ale clubului rutean cuprind, afară de
Galiţia, şi Bucovina, şi ele, opt la număr relativ la Galiţia şi şase relative la
Bucovina, au fost predate cabinetului, printr-un memoriu, prin prezidentul
clubului rutean”170.
Relativ la Bucovina, clubul rutean a formulat următoarele pretenţii:
“1. Împărţirea arhidiecezei greco–orientale a Bucovinei, într-
una română şi alta ruteană, pentru o corespunzătoare cultivare a preoţilor
ruteni, ce până acum nu au făcut.
2. Pentru a împiedica românizarea în Bucovina, trebuie să se
dea instrucţii corespunzătoare prezidentului Bucovinei.
3. Pentru şcolile populare rutene şi supravegherea unei
instrucţii regulate a limbii rutene în şcolile medii din Bucovina, să se
numească un inspector special rutean.
4. La şcoala de fetiţe care se va crea, să se introducă şi limba
ruteană pe lângă cea română.
5. Crearea unei şcoli de aplicaţii cu patru clase, ca şcoală
pregătitoare cu limba de propunere ruteană în Cernăuţi.
6. Crearea de clase paralele rutene la al doilea gimnaziu
german ce se va face în Cernăuţi”171.
În final se arată că guvernul “este bine dispus” faţă de aceste cereri.
Partidul Naţional Român a reacţionat cu promptitudine, declarând că
nişte venetici (rutenii şi polonii) nu pot hotărî soarta Bucovinei: “Această
târguială, făcută de două cluburi de galiţieni asupra Bucovinei, este cea mai
sfruntată îndrăzneală”172.
Românii reproşează atât rutenilor cât şi polonilor care s-au oploşit în
Bucovina, politica duplicitară pe care o duceau, faptul că nu se dau în lături de

223
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

la nimic, pentru a-şi atinge pretenţiile, fără nici un fel de acoperire: “Pe când
ţara şi dieta ei proclamă o politică de pace ruteano–română, clubul polon şi
ruteano–polonofil din Parlament ne aruncă, de peste graniţă, un foc în ţară”173.
Se face apel la deputaţii români din parlamentul imperial, pentru a pune
lucrurile la punct: “Avem deputaţi la Viena[…]. În faţa situaţiei ce se prepară
de mâini străine în Bucovina, credem că ei trebuie să concheme, cel puţin pe
oamenii de încredere ai partidului naţional, să lămurească situaţia şi să
chibzuiască care poate fi atitudinea noastră faţă de o acţiune de acest fel.
“Concordia” trebuie să ia iniţiativa acestei acţiuni româneşti, căreia îi urăm să
nu vină prea târziu”174.
Acest pact ruteano–polon a stat la baza declaraţiilor făcute în
Parlamentul Imperial, de către deputaţii polonezi din Galiţia, Pininski şi
Barwinski: “Baza aceasta, în întregimea ei, nu poate fi admisă de nici un
politician român naţional”175.
Mareşalul ţării, Iancu Lupul, nu accepta amestecul străinilor în
treburile Bucovinei, arătând că intervenţiile acestora nu fac altceva decât să
învrăjbească şi mai mult naţionalităţile de aici: “Dar ce îngreunează această
înţelegere, în genere, şi în special la noi în Bucovina, este amestecul
elementelor străine în afaceri ce nu le privesc deloc. De aici se naşte dorinţa
generală şi îndreptăţită, ca aceşti factori nechemaţi să se abţie de la noi”176.
După cum se poate vedea, lupta politică între români şi venetici, se
înăsprea, pe măsură ce atingea domenii extrem de sensibile, cum ar fi cel
bisericesc, şcolar, folosirea limbii în administraţie, etc. În acest sens este de
menţionat faptul că, Partidul Naţional Român–Concordia, a tipărit, cu sprijinul
unor intelectuali, “Repertoriul pentru secretarii comunali” şi “Dicţionarul
juridic–politic”, ambele de mare folos, în special populaţiei româneşti din
mediul rural”177.
Pentru că îi era periclitată naţionalitatea, în special în şcoli, domeniu în
care guvernul Bucovinei se arăta extrem de darnic în a înfiinţa şcoli primare cu
limba de predare ruteană, în timp ce românilor li se refuza sistematic aproape
toate solicitările îndreptăţite în acest domeniu, Partidul Naţional Român
înaintează Parlamentului Imperial şi Ministerului Cultelor şi instrucţiunii, în
martie 1895, un Memoriu, în care face o succintă retrospectivă a
învăţământului din Bucovina, solicitând înfiinţarea de clase paralele române la
un gimnaziu din Cernăuţi:
“Înaltă Cameră a Deputaţilor ! Înalt Ministeriu i.r. ! În mijlocul
emulaţiunii generale a popoarelor Austriei pentru căutarea naţionalităţii şi
înaintarea culturei lor, românii din Bucovina se consideră şi ei îndatoraţi a
reclama în această privinţă, în proporţiune dreaptă cu celelalte popoare
ale patriei, partea ce li se cuvine din drepturile garantate prin legile

224
Ioan Cocuz

fundamentale ale statului şi binefacerile constituţiunii.


Observând această patriotică datorinţă, cerută întru interesul
bineînţeles al Statului ca şi al Ţării, venim a înainta cu devotament Înaltei
Camere (Înaltului Minister), petiţiunea prezentă.
Cea mai scumpă moştenire a fiecărui popor civilizat este, pe lângă
patrie, naţionalitatea şi cultura sa. Între instituţiunile ce exercitează însă o
înrâurire hotărâtoare asupra îngrijirii de naţionalitatea şi cultura unui
popor, şcoala ocupă prin importanţa şi efectele sale, locul cel dintâiu.
Drept aceea, şi în patria noastră poliglotă, silinţele tuturor
popoarelor, cărora sub dreptul sceptru al preagraţiosului nostru Împărat
şi Domn le este garantată o egală protecţiune a naţionalităţii şi de
asemenea promovare a dezvoltării lor, sunt îndreptate asupra şcoalei, cu
deosebită privire la organizaţiunea ei, conformă cu cerinţele lor culturale
şi priincioasă dezvoltării lor.
În considerarea acestor momente, diregătoria şcolară, ţinând
seama de populaţiunea ruteană din Bucovina şi de năzuinţa pentru
promovarea intereselor ei naţional–culturale, a aflat de bine să dispună
preparative pentru înfiinţarea unui gimnaziu cu clase paralele rutene în
Cernăuţi. Cu adevărat din partea ruteană s-a exprimat dorinţa ca un
asemenea institut să fie înfiinţat, mai potrivit cu trebuinţele reale ale
populaţiunii rutene din ţară, în o parte preponderent ruteană a ţării, cum
e Coţmanul sau Vijniţa.
Dar după măsurile luate de către administraţiunea şcolară,
intenţiunea este de a îndestula cerinţa populaţiunii rutene din Bucovina,
prin înfiinţarea unui gimnaziu cu clase paralele rutene în capitala
Cernăuţi, însă fără de a lua aminte de o egală considerare a populaţiunii
române a ţării, în capitală.
Faţă de această chestiune de cea mai mare importanţă pentru
circumstanţele capitalei şi ale întregii ţări, cum şi totodată pentru
populaţiunea pământeană română, ne simţim nevoiţi a ruga Înalta
Cameră (Ministeriu) să binevoiască a lua în considerare efectele
următoare şi cererea noastră pe ele întemeiată.
Prin dezvoltarea sa istorică şi pe poziţiunea sa fundată pe drept
public, Ducatul Bucovinei cum constată şi recunoaşte Diploma
Împărătească din 9 decembrie 1862, îşi are sub raporturile prin drept
existente, individualitatea şi caracterul său îndeosebi de la principala
populaţiune pământeană, de la românii de veacuri moşneni.
La împreunarea cu ţările glorioasei noastre Case domnitoare,
având ţara aproape exclusiv în posesiune, românii reduşi din ce în ce în
numărul relativ prin continuă inmigrare de alte neamuri, fac, în prezent,

225
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

după statistică, a treia parte din populaţiunea totală şi, după măsura
posesiunii de loc şi pământ, majoritatea relativă în ţară.
Capitala ţării are, după recensământul din urmă, între 54.171
locuitori, 7.624 români, 10.384 ruteni, între care 6.522 de confesiune greco-
catolică. Din aceştia din urmă, însă, o parte considerabilă ca servitori
salahori şi ca proletariat orăşenesc, nu e decât o populaţiune fluctuantă,
aparţinând, mai cu seamă, la Galiţia, pe când românii fac parte aproape
exclusiv din clasa proprietară, în preponderenţă ca populaţiunea principală a
suburbiilor, sau din clasa cultă. Satele din împrejurime precum Ceahor,
Corovia, Cuciur Mare, Horecea, Mihalcea, Molodia, Ostriţă, Voloca,
Boian, Buda, Cotul Ostriţii, Mahala, Noua Suliţă, au aproape exclusiv, sau
în mare parte populaţiune română, aşa că districtul politic al Cernăuţilor,
deşi în majoritate rutean, numără 19.918 locuitori români. Pe lângă
aceasta mai vin în privire, pentru contingentul gimnaziului din Cernăuţi,
districtele învecinate, cel al Storojineţului cu 30.670 români, faţă de 26.584
ruteni şi cel al Siretului cu 14.609 români faţă de 22.849 ruteni.
Pentru cele trei gimnazii din ţară, românii dau un număr întreit de
şcolari, în raport cu rutenii. În anul şcolar expirat, au fost la tustrele, după
datele programelor şcolare, între 1.666 şcolari, 410 români şi 143 ruteni,
între care 74 de confesiune greco–catolică, în mare parte din Galiţia.
Ce priveşte îndeosebi frecvenţa gimnaziului din Cernăuţi, numărul
şcolarilor, în cei 10 ani din urmă, se prezintă în raportul următor:

Anul Şcolari Români Ruteni


1884/85 726 119 115
1885/86 721 128 107
1886/87 642 114 98
1887/88 641 103 93
1888/89 677 125 85
1889/90 679 111 87
1890/91 674 108 92
1891/92 701 113 92
1892/93 756 102 101
1894/95 810 100 116
Total 7.781 1.133 986

Ca număr mediu pe an, rezultă deci, între 7.781 şcolari, 1.133


români faţă de 986 ruteni, aşa că numărul şcolarilor români la gimnaziul
din Cernăuţi, cu toată diversiunea considerabilă prin clasele paralele
române de la gimnaziul gr.or. din Suceava, e pe an în termen mediu 127

226
Ioan Cocuz

mai mare ca cel al şcolarilor ruteni. De se mai ia însă în considerare că


între cei 986 şcolari ruteni, din ultimii 10 ani, 499 sunt de confesiune
greco–catolică şi, sigur, cel puţin o treime din Galiţia, care în această
perioadă a dat pentru gimnaziul din Cernăuţi 1.201 şcolari, pe când
numărul şcolarilor români din afară e de tot minimal: numărul şcolarilor
români indigeni faţă de cel al şcolarilor ruteni din ţară, la gimnaziul din
Cernăuţi, se prezintă în proporţiune aproximativă de 4:3.
Aceste fapte fie deajuns pentru a trage din ele dovada
necontestabilă că, înfiinţându-se un gimnaziu cu clasele paralele rutene în
capitala ţării, care până acum, în privinţa naţională trecea de teren
neutral, populaţiunea pământeană română are cea mai întemeiată
pretenţiune la o egală considerare pentru numărul cu atât mai mare al
şcolarilor români.
Cu bună seamă, la gimnaziul gr.or. din Suceava, carele, după actul
de fundaţiune a fost înfiinţat ca institut al fondului religionar gr.or. cu
condiţiunea ca limba de învăţământ să fie cea română, există patru clase
paralele române. Dar acest gimnaziu situat mult la o parte de centrul ţării
şi întreţinut din mijloace confesionale, nu poate nicidecum trece de
echivalent pentru un gimnaziu al statului cu clase paralele rutene în
Capitală a cărui înrâurire asupra caracterului general al ţării e de cea mai
eminentă importanţă.
Departe de a nu dori fraţilor noştri ruteni din ţară înaintarea
intereselor lor naţional–culturale, noi românii din Bucovina nu putem opri
îngrijirea că vedem un pericol pentru dezvoltarea corespunzătoare a
neamului nostru, un pericol pentru pacea naţionalităţilor din ţară, dacă la
înfiinţarea unui gimnaziu cu clase paralele rutene în Cernăuţi, interesele
noastre culturale n-ar afla tot aceeaşi considerare.
Înfiinţându-se cutare institut, fără a introduce totodată şi clase
paralele române: prin neglijarea elementului român în capitală, echilibrul
de până acum s-ar turbura; în faţa pericolului de deznaţionalizare
progresivă, dezvoltarea ulterioră a neamului nostru cum mai greu s-ar
vătăma, şi în urmă, nemulţumirii generale la populaţiunea română, toate
stavilele s-ar deschide. În adeverită credinţă şi probat devotament către
Tron şi Patrie, noi românii din Bucovina ţinem de datoria noastră către
Stat şi Ţară, de datoria către trecutul şi viitorul nostru, să ne ferim de o
neglijare a neamului nostru şi a intereselor noastre cele mai vitale în
străbuna noastră ţară, şi să menţinem în putere legitima noastră
pretenţiune spre o egală considerare a binelui nostru cultural–naţional.
Noi, destul de dureros trebuie să simţim acum că românii cei
pururea credincioşi către Împărat şi imperiu sunt singurul popor al

227
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

Imperiului carele până azi, nu există în patrie nici o singură şcoală


secundară a statului cu limba maternă, şcoalele cu limba învăţământ
română fiind întreţinute, parte din propriile mijloace, confesionale sau
private, parte din mijloacele ţării. Şi totuşi nu mai puţin de socotit este
prinosul de avut şi sânge al românului pentru Tron şi Patrie ca el să treacă
de mai puţin îndreptăţit a face, pentru binele său cultural, pretenţiune
către bugetul statului.
Cu încredere în o dreaptă şi binevoitoare judecare a cauzei,
susţinem, deci, urgenta rugare: Înalta Camera (Ministeriu) binevoiască în
considerarea momentelor expuse înainte, anume în considerarea
caracterului ţării după drept public şi după starea etnografică, apoi în
considerarea raporturilor de populaţiune în Capitală şi giur cu districtele
învecinate, în fine, în considerarea raporturilor de frecvenţă la gimnaziul din
Cernăuţi, să dispună ca la înfiinţarea unui al doilea gimnaziu în Cernăuţi,
care, cu privire la frecvenţa cea mare, e neapărat de trebuinţă să se
înfiinţeze, totodată şi clase paralele, fie la gimnaziul acum existent, fie la cel
înfiinţat.
Noi putem pune cu atât mai vârtos credinţa la îndeplinirea acestei
rugări, cu cât pentru clase paralele române se află atât şcolari cât şi
învăţători în număr mai corespunzător, şi cu cât cerinţele şi năzuinţele
culturale ale poporului nostru prevenit pentru progres şi cultură sunt
demne de aşa considerare, nu numai pentru binele şi sporul său propriu, ci
şi întru interesul mai înalt al statului”178.
Sfârşitul anului 1895 şi începutul lui 1896, marchează primele
disensiuni între fruntaşii politici români, disensiuni care se accentuează tot mai
mult. Astfel, după moartea deputatului Alexandru Vasilco, se constituie, fără
ştirea P.N.R.–Concordia, un comitet de deputaţi din dietă, pentru a conduce
“afacerile naţionale şi politice”. Conducerea P.N.R.–Concordia nu recunoaşte
acest comitet, cu care era, totuşi, de acord vicepreşedintele partidului, Modest
Grigorcea. În timp ce mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici dezaprobă
acţiunea, arhimandritul Myron Călinescu o agreează179. Unele formulări vagi,
insuficienţa programatică în domenii vitale pentru români (economie, şcoală,
apărarea limbii, autonomia bisericească) au creat confuzie, determinând pe unii
politicieni români să apeleze iarăşi la colaborarea cu guvernul. Răbufneau, iar,
ambiţiile personale, abia mascate până acum.
La 20 ianuarie 1896, la doar trei luni de la ultima adunare generală,
este convocată, la Cernăuţi, o nouă adunare generală a societăţii politice
“Concordia”. Motivul convocării era demisia unor membri din Comitetul de
conducere. Numărul mic de participanţi nu s-a datorat numai timpului
nefavorabil, ci şi disensiunilor apărute. Astfel, tinerii politicieni, “curentul nou”

228
Ioan Cocuz

cum a fost numită mişcarea, reproşa încetineala şi lipsa de energie a


“bătrânilor”, în angajarea unor acţiuni politice directe şi eficiente. Nu erau
mulţumiţi cu activitatea Comitetului de conducere. Profesorul I.Gh.Sbiera a
încercat să prezinte situaţia existentă ca pe o neînţelegere între generaţii: “Este
adevărat s-au ivit vederi deosebite, ei doresc o păşire mai energică spre
ţintă[…]. Noi, bătrânii, ştim cu ce duşmani avem de-a face şi credem a urma
tactica probată. Însă în mijlocul comitetului s-au aflat bărbaţi tineri, care au
venit înainte. Noi, mai încet. Vom merge cu tinerii, însă cu chibzuială,
înţelepciune”180. Zaharie Voronca reproşa bătrânilor politicieni încetineala,
ineficienţa activităţii, de aici şi neîncrederea în felul în care era concepută
politica românească în Bucovina: “Comitetul Concordiei a ţinut foarte multe
şedinţe, în care s-a deliberat asupra celor mai ardente chestii. Între altele, a fost
la ordinea zilei şi organizaţia noastră naţională. Cu aceste ne-am ocupat […],
fără a ajunge la un rezultat pozitiv[…]. Prin ieşirea a doi membri din comitet,
aceştia şi-au exprimat neîncrederea faţă de mersul politicii actuale”181.
Semnificative pentru situaţia existentă în viaţa politică a românilor din
Bucovina erau aprecierile preotului Ioan Doroftei: “Eu cred că, dacă e vorba de
politică naţională, ar trebui să stăm pe baza solidarităţii naţionale declarată în
memorabila zi de 7 martie. Atunci am auzit din gura tuturor că steaua
conducătoare a politicii noastre va fi apărarea intereselor noastre naţionale.
Până azi, puţin am observat din toate aceste[…]. Noi am putea crede că cauza
acestei sciziuni să fie numai temperamentul diferit. Temperament au şi bătrânii,
rezoluţie le lipseşte, şi de aceasta avem azi atâta lipsă[…]. Cu moliciune şi
chibzuială mocoşită nu vom ajunge departe. Nouă ne trebuie oameni energici,
gata a păşi în orice moment la luptă. În toate părţile ţării ni se fac nedreptăţi.
Datoria reprezentanţilor este de a-l întreba pe contele Goës, pentru ce nu se
respectă legea. Străinismul ne înneacă, indigenii sunt preteraţi, calomniaţi.
Toate acestea recer o grabnică remediere. Datoria conducătorilor noştri ar fi
deci să păşească fără şovăire înainte"182.
Mihai Teliman, marele gazetar şi pamfletar al Bucovinei, sesizează şi
el politica “pasului înapoi” promovată de “bătrânii politicieni”, părăsind
redacţia ziarului “Gazeta Bucovinei”: “Aşa numita politică de oportunitate a
cercurilor noastre conducătoare îmi face imposibil de a apăra interesele
naţionale ale românilor în organul acesta, cu sinceritate şi foc juvenil, precum o
recere imperios, grav periclitata noastră situaţiune. Deoarece silinţele mele de
a-i îndupleca pe conducătorii noştri actuali la paşi energici spre apărarea
neamului nostru, au rămas fără rezultat, nu mai pot sta în fruntea unui organ
publicistic, care nu se interpune cu destulă sinceritate pentru apărarea naţiunii
noastre. Cu ziua de azi repăşesc deci din fruntea <<Gazetei Bucovinei>>”183.
Prin decesul lui Iancu Zotta, s-a vacantat mandatul de deputat dietal

229
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

pentru districtul Suceava. Comitetul societăţii politice Concordia l-a propus pe


Varteres Pruncul candidat unic al partidului pentru acest mandat, cu un
program electoral care era al Partidului Naţional Român. Adunarea electorală a
avut loc în sala hotelului Langer din Suceava, la 3/15 octombrie 1896, şi a fost
prezidată de vicepreşedintele partidului Modest Grigorcea. Varteres Pruncul şi-
a prezentat programul său electoral prin care urmărea să realizeze “Binele
poporului românesc şi înaintarea lui pe toate căile[…]. Eu voi lucra într-acolo
ca drepturile comunei să fie respectate, iar mai ales autonomia ei să nu fie
vătămată[…]. Voi stărui împreună cu ceilalţi deputaţi ai poporului, ca în
Cernăuţi să se creeze o Curte de Apel[…]. Căile ferate sunt ale statului şi prin
urmare sunt şi ale noastre, voi stărui ca să ne emancipăm şi pe acest teren, să ne
dobândim propria noastră direcţie. În privinţa culturală, mă voi interpune, ca
şcolile noastre de la ţară, să fie lărgite aşa, ca şi copilul plugarului nostru să
poată intra, la timpul său, în şcoli mai mari...Pe terenul economic mă voi sili să
fie relaxată taxarea pământului[…]”184. Varteres Pruncul este ales cu mare
majoritate deputat al districtului Suceava, în dieta Bucovinei.
Sfârşitul anului 1896 se prefigura pentru Imperiul Habsburgic
tumultuos şi dificil: reînoirea pactului dualist cu Ungaria, alegeri noi în dietele
ţărilor componente dizolvarea Reichsrathului şi organizarea de noi alegeri în
conformitate cu o nouă lege electorală ce urma a fi pusă în aplicare185.
Toate aceste evenimente s-au răsfrânt şi asupra Bucovinei, mai ales că
de la debutul anului, Partidul German Liberal puternic reprezentat în
Parlamentul Imperial (Camera Deputaţilor) a intrat în disoluţie, acelaşi lucru
întâmplându-se şi cu aripa sa bucovineană. Partidul German Liberal nu a mai
rezistat pe scena politică austriacă, fiindcă devenise un partid–stat şi se
comporta ca atare: “Un partid german va fi numai un partid în stat, nicidecum
însă partid al statului; el n-are să reprezinte poporul ca totalitate ci numai pe
propriul său popor, propria sa naţionalitate”186.
Cât priveşte Partidul German Liberal din Bucovina, aşa cum aprecia
corect P.N.R.–Concordia, “nu este decât un neadevăr politic, ceva artificial,
bazat pe învechitul sistem birocratic centralist–german”187.
Partidul Naţional Român–Concordia considera, pe bună dreptate, că
german–liberalii din Bucovina erau un nonsens ca formaţiune politică, dată
fiind componenţa majoritară a sa care era evreiască: “Vorbind despre germanii
Bucovinei, nu putem să înţelegem, decât sigur numai pe coloniştii, aşa numiţii
şvabi care totdeauna, trăind în bună înţelegere cu poporaţiunea română a ţării,
stau departe de luptele politice, în special de partidul german–liberal din
ţară”188.
În acest context conducătorii Partidului Naţional Român au făcut o
analiză atentă a scenei politice din Bucovina, încercând să prefigureze

230
Ioan Cocuz

eventualele alianţe pe care partidul le va putea face, în interesul ţării, fără a


renunţa la a “…reprezenta cu toată scumpătatea adevăratele interese naţionale
ale acestui popor[…]”189.
Şi aşa cum susţinea încă din 1893, Partidul Naţional Român era dispus
la o alianţă cu evreii bucovineni, o alianţă care să fie benefică atât celor două
naţionalităţi, cât şi Bucovinei în general, recunoscând sincer că “[…]ovreii
noştri, care câştigă în importanţă nu numai prin numărul lor, ci mai ales prin
solida lor organisaţiune şi prin sentimentul lor puternic de unitate etnică – toată
presa germană bucovineană o au în mâna lor – că ei reprezintă comerţul,
capitalul şi puterea în oraşele ţării noastre: trebuie să constatăm, că în Bucovina
ei sunt un factor puternic, un element destul de considerabil între factorii
constitutivi ai patriei noastre”190.
Condiţia pe care P.N.R. o punea unei eventuale colaborări politice cu
evreii care “Seduşi necontenit de conducătorii lor germani, şi sprijiniţi de
guvern…în cea mai mare parte au observat până acum o politică totdeauna
duşmănoasă faţă de români”191, era de a renunţa la această politică şi de a
recunoaşte că: "[…]numai românii sunt poporul care reprezintă caracterul
istoric şi elementul mai valoros al acestei ţări”192.
La începutul lunii octombrie 1896, au loc două întâlniri între
conducătorii politici ai evreilor desprinşi din Partidul German Liberal cu
membri de vază ai P.N.R.–Concordia şi ai rutenilor conservatori. Una dintre
întâlniri a fost condusă de Leo Kiesler şi baronul Mustaţă, cealaltă de dr. Bruno
Straucher. S-a discutat despre apropiatele alegeri comunale în Cernăuţi şi
despre necesitatea realizării unei alianţe politice a evreilor cu Partidul Naţional
Român şi “rutenii bătrâni”193.
Considerând că “Devenind serioasă noua pornire a ovreilor noştri noi
nu putem decât să-i asigurăm, că partidul naţional român care e preparat pentru
o astfel de eventualitate este gata să primească mâna sincer întinsă, îndată ce
partidul lor va da garanţii depline despre solidaritatea şi vitalitatea
organisaţiunii sale”194.
P.N.R.–Concordia în mai multe şedinţe a pus la punct modalităţile şi
formele de colaborare cu reprezentanţii politici ai evreilor şi cu rutenii
conservatori195.
Partidul Naţional Român–Concordia s-a simţit dator, încă o dată, să
precizeze că “Întreagă acţiunea noastră în luptele politice – în mod esenţial se
deosebeşte de lupta partidelor strict politice. Noi nu suntem numai un partid
politic, ci în primul loc un partid naţional. Prin urmare şi lupta noastră în multe
privinţe are un caracter special. Ea are scopul de a restabili o stare normală de
lucruri într-o situaţie abnormală. Lupta noastră e cu mult mai înaltă, mai
complicată şi pune în chestiune interese de ordine foarte diferite. De aici

231
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862 - 1914

urmează, că membrii partidului nostru politic–naţional au un punct de reazim


într-un ideal cu mult mai înalt şi mai stabil. Noi, ca partid, luptăm pentru
afirmarea drepturilor la existenţă naţională şi la o viaţă demnă şi respectată a
unui popor întreg”196.
Prin dizolvarea parlamentului imperial, cu ordinul din 10/22 ianuarie
1897, au fost fixate alegeri generale. Pentru Bucovina a fost înfiinţată curia a
V-a, urmând să fie aleşi aici, doi deputaţi, unul român şi unul al minorităţilor
naţionale197.
Partidul Naţional Român organizează adunări electorale la Vatra
Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului. Candidat pentru curia a V-
a este desemnat George Popovici. Participând la aceste adunări, George
Popovici a pus accent pe problemele economice cu care se confruntau în
special ţăranii, şi în general populaţia românească din Bucovina: “A sosit
timpul când trebuie să ne gândim cu toţii, la îmbunătăţirea stării economice a
poporului nostru românesc. Toate ţările împărăţiei noastre şi ţările altor
împărăţii, păşesc în economie spre bine şi noi bucovinenii am rămas mai
înapoi, de aceea făgăduiesc că voi căuta toate chipurile ca să se îndrepte starea
economică a ţăranului nostru bucovinean”198.
În noul parlament imperial au fost aleşi următorii deputaţi români:
George Vasilco, Eudoxiu Hurmuzachi, Iancu Lupul, Ioan Ţurcan, George
Popovici199.
Decesul preşedintelui partidului Iancu Zotta şi lipsa de autoritate a
vicepreşedintelui Modest Grigorcea au contribuit la degringolada Partidului
Naţional Român–Concordia.
Ei bine, tocmai hotărârea şi acţiunea concretă a lipsit politicienilor
Partidului Naţional Român–Concordia şi care a dus la rezultate negative ce au
scăzut credibilitatea în faţa românilor bucovineni.
Făcând o succintă analiză a modului în care a fost îndeplinit programul
partidului, vom constata:
- Opţiunea P.N.R.–Concordia pentru menţinerea autonomiei
Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale era firească şi vitală, în acelaşi timp
pentru existenţa românilor, dar au lipsit formulările clare şi mai ales acţiunea în
vederea lărgirii autonomiei provinciale cu precădere în administraţie şi justiţie
(Bucovina nu avea la acea dată Curte de Apel proprie, depinzând de Curtea de
Apel de la Lemberg);
- Formularea din program care recunoaştea Constituţia din 21
Decembrie 1867 a fost o greşeală gravă, deoarece, tocmai această Constituţie,
prin prevederile sale, facilita "invazia" străinilor în Bucovina. Votarea în dietă a
Legii notarilor comunali, care permitea ingerinţa guvernului într-o problemă a
administraţiei locale, a fost o greşeală a deputaţilor români, care s-a repercutat

232
Ioan Cocuz

grav asupra românilor din sate, deoarece străinii, în special evreii au pus rapid
mâna pe consiliile comunale dictând pentru propriile interese şi nu ale
locuitorilor comunelor200;
- Referitor la biserica ortodoxă română din Bucovina, Partidul
Naţional Român–Concordia avea în program formulări vagi care au dus la
acţiuni, care pot fi cu îngăduinţă numite “timide”. Practic nu s-a făcut nimic,
ori partidul trebuia să acţioneze în conformitate cu hotărârile Congresului
bisericesc din 18/30 septembrie 1891, care “ţinea cu dinţii” de trei articole din
Statutul Congresului, cu care Viena nu era de acord în ruptul capului:
Art.14 “Cu eschiderea acelor agende care se raportă la învăţătura
evanghelică, la cultul religios şi la vieţuirea creştinească, şi care prin
aşezămintele dreptului bisericesc ortodox oriental sunt rezervate sinodului
episcopesc şi autorităţii spirituale a arhidiecesei, precum şi cu excluderea a
toată puterea executivă competentă congresului bisericesc se extinde în
genere la toate afacerile interioare, care ating interesele generale ale
parohiilor şi îndeobeşte ale bisericii ortodoxe orientale a Bucovinei şi care
conform cu articolul XV al legii fundamentale de stat din 21 decembrie
1867, se ţin de reglementarea şi de administrarea autonomă (neatârnată) a
fiecărei biserici şi asociaţiuni religionare recunoscute de stat"201.
Art.15: “Congresul bisericesc este chemat a delibera şi a face
propuneri mai ales:
1. Despre înfiinţarea de diregătorii şi institute bisericeşti noi şi
despre reorganizarea şi desfiinţarea celor existente în cadrul
aşezămintelor dreptului bisericesc ort. orient. comun.
2. Despre regularea parohiilor, adică despre înfiinţarea de
parohii noi şi despre concentrarea şi dezmembrarea celor
existente, precum şi despre dotarea păstorilor de suflet, a
cantorilor şi a servitorilor de pe la bisericile parohiale şi
filiale.
3. Despre numărul şi delimitarea protopresbiteriatelor.
4. Despre regularea patronatului de la bisericile parohiale şi
filiale în marginile normelor desemnate de legislatura
statului.
5. Despre regularea concurenţei la zidirea bisericilor parohiale
şi filiale în marginile legilor generale.
6. Despre introducerea de contribuiri