Sunteți pe pagina 1din 37

Folosirea

Desenului familiei în mişcare


(Kinetic Family Drawings)
în psihodiagnoză

Vass Zoltán
Catedra de Psihologia Sănătăţii şi Personalităţii

În: Observatorul de Psihologie Maghiar , 2001, 56, 107- 135

Lucrarea prezintă experienţa autohtonă în folosirea clinică a Desenului familiei în


mişcare (Kinetic Family Drawings), cu scopul de a ajuta încorporarea acestei tehnici în setul
de instrumente diagnostice folosite în psihologia clinică, şi în psihologia respectiv psihiatria
pediatrică. După parcurgera istoricului şi tipurilor Desenului familiei, articolul prezintă
tehnica Desenului familiei în mişcare, apoi face o introducere a procesului de interpretare a
desenului, prezentând şi interpretările din practica autorului considerate cele mai folositoare.
Folosirea Desenului familiei în mişcare este apoi ilustrată într-un studiu de caz, în care tipurile
de Desen al familiei (Desenul familiei clasic, Desenului familiei în mişcare şi Desenul familiei
animale în mişcare) sunt comparate. Lucrarea se încheie cu evaluarea psihometrică a
desenului familiei în mişcare (fidelitate şi validitate de construct), respectiv cu perspectivele
cercetării, în care autorul, face diferenţă între cele 2 moduri de folosire a desenului familiei în
mişcare: instrument pentru generarea de ipoteze şi test psihometric. În primul mod de utilizare,
desenului familiei în mişcare pentru clinician are rol în formularea de ipoteze psihodiagnostice,
care se cer în continuare verificate. Utilizat strict ca test, este nevoie de elaborarea de norme
care să ţină cont de principalele variabile moderatoare şi de efectuarea de studii bine elaborate
privind validitatea şi fidelitatea testului. Ementele de bază ale validităţii şi fidelităţii sunt
modalităţile de evaluare obiective, reproductibile, evaluarea global- holistică, precum şi
cartografierea patternurilor complexe în locul elementelor grafice individuale. Conform
concluziilor acestei lucrări, desenului familiei în mişcare este pozitiv evaluată în literatura
internaţională de specialitate: metoda poate fi bine folosită atât în domeniu clinic cât şi în
cercetare.

Cuvinte cheie: psihodiagnostic, analiza desenului, desene proiective, desenul familiei, desenul
copilului.

Desenul familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings, KFD; BURNS,


KAUFMAN, 1970) este o metodă de analiză proiectivă a desenului, care poate fi
folosită în psihodiagnoza copilului, în consiliere, terapia de familie, şi în
investigarea psihlogică şi psihatrică a adolescenţilor şi adulţilor. În străinătate
metoda preia tot mai des locul desenului de familie clasic, se publică manuale de
interpretare, se publică rezultate empirice care să sprijine valaditatea psihometrică,
precum şi recenzii, la noi este însă puţin inclusă în repertoriul testelor psihologice.
Autorul ar dori să atragă atenţia asupra acestei metode, prezentând câteva
experienţe autohtone de folosire clinică a desenului familiei în mişcare (şi a
desenului familiei de animale n mişcare), pentru a ajuta astfel integrarea metodei
în pihologia clinică, psihologia pediatrică şi psihiatria pediatrică autohtonă. Pentru
aceasta după trecerea în revistă a tipurilor de desene de familie şi a istoriei
acestora, autorul ne prezintă tehnica desenului de familie în mişcare, apoi ne
introduce în procesul de interpretare al desenului de familie în mişcare. Folosirea
practică este ilustrată printr-un studiu de caz, comparând concluziile dintre
folosirea desenului de familie clasic, desenului de familie în mişcare şi familia
animală în mişcare. Lucrarea se încheie cu evaluarea psihometrică a desenului de
familie în mişcare (fidelitate, validitatea de construct şi şi metoda de cercetare).

Istoricul şi tipurile de desen al familiei

Desenul familiei în mişcare este o variantă relativ a nouă a desenului


familiei, des folosit în SUA, la noi (şi mai ales în Europa, vezi Schety, 1974), fiind
o variantă mai puţin răspândită. Se cunosc mai multe tipuri ale desenului familiei,
numitorul comun fiind format din 3 tipuri:
1.desenul propriei familii,
2.desenul unei (altei) familii,
3. desenul familiei transformate.
Din punct de vedere cronologic, primul grup a apărut mai întâi.
Literatura aminteşte numele lui Trude Traube în anul 1937, apoi a autoarei
franceze Minkowska care a cerea să se deseneze nu numai familia proprie, ci şi pe
copilul însuşi şi desenul casei (Widlöcher, 1965). Literature de specialitate
anglosaxonă aminteşte de obicei studiile lui Hulse (1951, 1952), ca deschizătoare
de drumuri, sub numele de Draw-A-Family (DAF). Hulse pentru simplificarea
primului interviu pedopsihiatric, cerea copilui după un prim desen liber, să îşi
deseneze familia proprie. Interpretări individuale a făcut puţine, se pot citi de la el
mai mult, studii de caz. A pornit în primul rand de la interpretarea omuleţului a lui
Goodenough (1926) şi Machover (1949), accentuând interpretarea ca un întreg a
desenului conform principiilor gestaltice, interpretarea psihanalitică a simbolurilor.
Judecând după lucrările publicate, desenului familiei i s-a acordat mai multă
atenţie în Franţa şi Germania, decât în SUA. Porot (1965), punea să fie desenată
propria familie, Borelli-Vincent (1965), respectiv Crocq şi Suziot (1968) au cerut
să se deseneze mai întâi o familie, apoi desenul familiei proprii, comparându-le pe
cele două.
Rămânând la autorii francezi, din istoria desenului familiei trebuie să
amintim munca lui Corman (1964, 1965). Corman în locul indicaţiilor² folosite
până atunci “desenează familia ta” Corman (1965, 68.) propune forma “desenează
o familie, aşa cum ţi-o închipui tu” (“dessin une famille, une famille de ton
invention”), pentru că acest instructaj dădea mai multă libertatea procesului de
proiecţie, decât desenul propriei familii. Din experienţă reiese că şi în acest caz
copilul îşi desenează tot familia proprie actuală. Metoda lui Corman este foarte
edificatoare: după terminarea desenului îi cere totdeauna copilului să povestească
despre familia care a desenat-o, întreabă unde sunt membrii familiei, şi ce fac
acolo. După Corman din conversaţia avută cu copilul trebuie să facă parte 4
întrebări: cine e persoana cea mai drăguţă din această familie, cine e persoana cea
mai puţin drăguţă, cine e persoana cea mai fericită ş cine e mai puţin fericită (la
fiecare răspuns trebuie întrebat şi de ce). În sfârşit trebuie de asemenea să aflăm de
la copil cine i-ar plăcea să fie cel mai mult în familia desenată.
Conform propunerii lui Shearn şi Russel (1969) merită să se ceară să
deseneze nu numai copilul ci şi părinţii. Din experienţa autorilor, la compararea
desenelor între ele apar elemente de dinamică familială care nu apar în desenele
individuale. O gândire asemănătoare găsim şi în munca lui Bierman (1962), care
consideră acest instrument ca folositor la explorarea nevroze familiale (nevroza de
de caracter transmisă din copilăria părinţilor, care apoi include toată familia deci şi
copilul).
Munca lui Schetty (1974) trebuie amintită, pentru că prin analiza formală a
desenelor copiilor de 8-10 ani, a strâns în mod empiric caracteristicilegrafice ale
familiilor neurotice. În desenele copiilor cu tulburări de comportament, de
învăţare, cu simptome nevrotice în comparaţie cu desenele copiilor sănătoşi nu
apar elemente auxiliare cum ar fi cerul, soarele, florile. Desenul în ansamblu este
sărac în detalii, figurile umane au puţine detalii specifice. Este frecventă
reprezentarea din profil, familia se organizează într-un grup lejer. Copiii nevrotici
folosesc puţine culori, evită culoarea portocalie, dar preferă în schimb culoarea
mov. Pentru reprezentarea nuaţelor mai închise folosesc negrul, spre deosebire de
copiii bine integraţi, care folosesc în acest scop culoarea gri în locul negrului.
Culorile folosite sunt în general mai puţin realiste. Folosesc mai puţin spaţiu pe
foaia de hârtie (desenul va fi mai mic), este frecventă înghesuirea figurilor pe
marginea hârtiei cu nedesenarea liniei solului. La desenarea omului, capul este mai
mare ca în cazul copiilor sănătoşi, nu desenează mâinile şi degetele, lipsesc umerii,
iar labele picioarelor sunt nesigur reprezentate.
În Germania, în afara prezentării muncii autorilor francezi (de ex. Abegg.
1973), au apărut şi cărţi de sine stătătoare care au dezvoltat metoda. Familia de
animale (Brem-Gräser, 1957) ca tehnică proiectivă s-a dezvoltat în educaţie şi
consilierea psihologică şcolară; este un desen al familiei indirect, în care copilul îşi
reprezintă familia prin animale ("zeichne deine Familie in Tieren" , 11). Familia
vrăjită (Kos, Biermann, 1973), foloseşte în mod accentuat un mod de interpretare,
scopul modificării instructajului original dat pentru desenul famililiei este
accesarea inconştientului, ocolirea indirectă a cenzurii. Instructajul este următorul:
“ Acum o să visăm un pic. Sigur ştii poveşti. Acum vom face împreună propria
poveste…. Închipuieţi că vine un vrăjitor şi vrăjeşte pe fiecare dintr-o familie, mic
şi mare deopotrivă… ai aici o foaie de hârtie şi un creion, desenează-mi ce se
întâmplă cu fiecare! “ (,,Wir wollen jetzt miteinander ein wenig dichten. Du
kennst doch Marchen? Wir werden nun ein eigenes Marchen machen... Steil Dir
vor, es kommt ein Zauberer and verzaubert eine Familie, and zwar alle Menschen
dieser Familie, Grof3e and Kleine... Da 'hast Du ein Blatt Papier and einen
Bleistift, and nun zeichne, was da geschehen fist!", 15).

Desenele Mama şi copilul(Mother and Child Drawing) au un rol (din păcate


neglijat în literatura de specialitate) similar cu desenele familiei. Gillespie (1989)
propune desenul Mama şi copilul la copiii care au dobândit deja capacitatea de
reprezentare mentală, cu următorul instructaj simplu “desenează o mamă şi un
copil (“draw a mother and a child”, 166). Un punct de vedere interesant al
evaluării este compararea asemănărilor dintre mamă şi copil cu diferenţierea celor
2 figuri, pe care autorul le interpretează din perspectiva relaţiilor cu obiectul ca
indicator al diferenţierii dintre Eu şi obiect (luând în considerare vârsta şi
capacitatea de reprezentare mentală). Scopul desenului Mama şi copilul este
proiecţia inconştientă a relaţiei internalizate cu obiectul, rolul menţinerii disocierii,
negării, şi a identificării proiective, sprijinindu-se în special pe teoria lui Mahler
despe separare- individualizare. O altă metodă este cea propusă de Kaiser (1996)
care folosind o metodă indirectă de explorare a relaţiilor familiale, a ataşamentelor
timpurii cere să se deseneze un cuib de pasăre (Bird's Nest Drawing, BND).
Simbolul face apel la relaţia timpurie mamă-copil, mai precis proiecţia inconştientă
a relaţiilor sigure şi nesigure de ataşament. Interpretarea se bazează pe elemente
cum ar fi cuibul gol versus prezenţa de ouă sau pui în cuib; cuibul care pluteşte în
aer versus aşezat sigur în pom; prezenţa păsării mamă, dacă, cuibul are fund, dacă
cuibul are neajunsuri, dacă pot cade ouăle din cuib.
Din literature maghiară a desenului familiei trebuie subliniate lucrările lui
Harsányi (1968), Feuer (1992) şi Halász (1993).

O nouă variantă a desenului familiei: desenul familiei în mişcare (Kinetic


Family Drawing, KFD)
Variantele de desen al familiei prezentate mai sus au în comun că familia
este reprezentată static. Burns şi Kaufman în 1970 au introdus în instructaj o
modificare aparent minoră, cerând copilului, să reprezinte membrii familiei chiar
în momentul când sunt implicaţi într-o activitate, rezultatul “este reprezentarea
foarte sugestivă a dinamicii familiale, prezentând o imagine clară despre
interacţiunile şi relaţiile emoţionale familiale” (Handler, Habenicht, 1994, 441).
Părerea lui Ames oglindeşte fecunditatea metodei, în viziunea căruia “este rar ca
un test să spună aşa de repede aşa de mult despre persoana studiată” (Ames, 1972).
În desenul familiei kinetic copilul exprimă cum se simte în mediul familial, cum
percepe şi se reprezintă în lumea sa interioară pe sine şi pe familia sa- ceea ce
determină dezvoltare personalităţii sale, formarea atitudinilor, a încrederii în lume.
Desenul familiei în mişcare poate fi folosit de la vârsta de aproximativ de 5
ani. Se poate folosi şi la testarea adolescenţilor şi a adulţilor (de ex. Scala de
depresie a lui Wright şi McIntyre, vezi mai jos). Poate fi inclusă în conslierea
educaţională, în interviurile clinice şi explorările din cabinetele de psihologie,
psihiatrie şi psihoterapie, completeză bine instrumentele psihoterapiei pediatrice,
consilierii şi terapiei de familie.
Poate fi folosit în mai multe scopuri:
1. ca în general testele sub formă de desen, pot reduce anxietatea situaţională a
copilului, deoarece desenul este o activitate obişnuită, familiară;
2. ca model de reacţie, arată modalitatea de comportament al copilului, în mediu
nou, semistructurat;
3. ca tehnică proiectivă prezintă acele straturi ale personalităţii care nu ar fi
explorabile în alt fel;
4. la copiii mai mici, care formulează mai greu cuvinte, înlocuieşte comunicarea
verbală;
5. când raportul dintre cele 2 comuncări nu e suficient de bun, poate corecta chiar
pune sub semnul întrebării comunicarea verbală;
6. dincolo de conţinutul actual, ca introducere pentru interviuri clinice mai
profunde, formuează un cadru de tranziţie pentru abordarea (discutarea) unor
întrebări care implică mai mult Eul;
7. folosită ca metodă longitudinală de analiză a desenului (mai pe larg vezi Hárdi,
1983) este utilă în consiliere sau psihoterapie pentru urmărirea schimbărilor
terapeutice, la obiectivarea lor;
8. în sfârşit, suprafaţa de lucru specifică face posibilă analiza sa, cum îşi percepe
copilul membrii familiei, interacţiunile cu grupul de referinţă, şi dintre alte
persoane importante pentru copil, raporturile dintre ele.

Ca în general investigaţiile desenelor, desenul familiei în mişcare poate fi


considerat un test psihometric, respectiv proces euristic de generare de ipoteze.
Amândouă abordări au atât susţinători şi antipatizanţi, ciocnirea celor 2 abordări a
determinat dispute literare acerbe (vezi Vass, 1999c). Din punctul de vedere al
autorului modul de utilizare corect al desenelor proiective, este evaluarea
standardizată (mai pe larg vezi Sehringer, 1983, 1989, 1999; Vass, 2000b, 2000c,
2000d). Pentru aceasta este nevoie de o aplicare individuală a testului, deoarece
datele grafice trebuie completate cu date referitoare la comportament, verbale,
anamnestice, luând în considerare variabilele de schimbare a cursului desenuluişi
cele mai importante variabile moderatoare. Într-o altă formulare, mai întâi trebuie
să aducem în desen cunoştinţele noastrea anterioare pentru ca apoi să descifrăm
din ele informaţii mai multe, mai bogate, mai profunde (Hamer, 1969; Vass, în
publicare).
Burns şi Kaufman (1972) foloseşte desenul familiei în mişcare împreună cu un
alt desen Desenul şcolii în mişcare(Kinetic School Drawing, KSD) elaborat de
Prout şi Phillips (1974) formând Kinetic Drawing System. În desenul şcolii în
mişcare copilul desenează o şcoală, în care apare el însuşi, cu profesorul şi cu unul
sau 2 prieteni, în aşa fel încât fiecare să facă ceva. (I'd like you to draw a school
picture. Put yourself, your teacher, and a friend or two in the picture. Make
everyone doing something. Try to draw whole people and make the best drawing
you can. Remember, draw yourself, your teacher, and a friend or two, and make
everyone doing something", Knoff, Prout, 1985, 4.). Scopul desenului şcolii în
mişcare este evaluare conflictelor legate de şcoală, cu autoritatea, cu performanţa,
cu relaţiile cu semenii. Interpretarea desenului se bazează pe punctele principale
ale interpretării desenului completate cu câteva interacţiuni specifice. Lucrarea de
faţă nu dezvoltă pe larg desenul şcolii în mişcare.
Tehnica desenului familiei în mişcare

Desenul familiei în mişcare se aplică de cele mai multe ori în situaţii de 2


persoane. Ca în general desenele, testul foloseşte, la debutul explorării- ca sarcină
semistructurată, familiară –scade anxietatea situaţională a copilului (acest aspect a
fost subliniat şi de Hulse în 1951 pentru ca un argument introducerea desenului
familiei). Nu trebuie aplicat imediat înaintea testului Rorschach, deoarece poate
dezvolta tendinţe de a răspunde,care orientează atenţia copilului către răspunsuri
de formă sau de mişcare. Dacă este folosit împreună cu alte teste de desen (de ex.
desen liber, desenul omuleţului, desenul arborelui, desen animal, desenul familiei,
familia vrăjită), atunci mai întâi să cerem copilului să le deseneze pe acestea, şi
doar apoi să cerem desenarea desenului familiei în mişcare, (instuctajele mai
simple, mai neutre să fie urmate de instructaje mai complexe, mai specifice).
Testul se efectuează cu creion „B” sau „2B”, şi hârtie albă format A4, folosit
la desenul familiei (hârtie de dactilografiat, de xerox). Hârtia o punem în faţa
subiectului, dar aceasta poate întoarce foaia cum doreşte. Instructajul lui Burns şi
Kaufman (1972) permitea şi folosire radierei. Un punct important pentru
interpretare este succesiunea (ordinea în care copilul desenează), numărul şi locul
ştersăturilor, precum şi în comportamentul nonverbal al copilului în timp ce
desenează (de ex. impulsivitatea, organizarea, expresia facială, motivaţia; pentru
analiza cursului desenului vezi Sehringer, 1983, 1989, 1999).
Instructajul original al lui Burns şi Kaufman (1972) era următorul:
„Desenează pe toţi din familie, inclusiv pe tine, cum faceţi ceva. Încearcă să
desenezi oameni întregi şi nu figuri din desene animate sau figuri din beţe. Deci
fiecare să facă ceva, să săvârşească vre-o activitate„ („Draw a picture of everyone
in your family, including you, DOING something. Try to draw whole people, not
cartoons or stick figure. Remember make everyone DOING something-some kind
of action”). În comparaţie cu alte instructaje de desene test instructajul lui Burns
poate părea prea complicat şi să limiteze procesul de proiecţie. Se poate interpreta
şi apariţia figurilor din beţigaşe (Hárdi, Saághy, 1982; Hárdi, 1983) sau omiterea
din desen a propriei persoane. Într-un test proiectiv cu cât mai puţin specific este
stimulul provocator cu cu atât mai mare va fi gradul de libertate al răspunsului, cu
atât mai mare va fi spaţiul pentru conţinutul proiectiv al răspunsului (Sehringer,
1983; Abraham, 1991). Pentru uzul nostru am dezvoltat o formă mai neutră de
instructaj: „Desenează-ţi familia în aşa fel, încât fiecare să facă ceva.” Dacă,
copilul omite să se deseneze pe sine, notăm acest lucru şi îl rugăm să se deseneze şi
pe sine. La întrebările puse de copil dăm răspunsuri neutre, nondirective. După ce
desenul e gata întrebăm pe copil pe cine a desenat, câţi ani au personajele
desenate şi mai ales ce fac. După caz merită puse şi sunt folositoare o parte din
întrebările din desenul casei, arborelui, omuleţului: ce a făcut persoana desenată
înainte de activitatea aceasta şi ce va face mai târziu, ce e bun în el/ea, ce e rău în
el/ea, ce simte, ce îşi doreşte, de ce are cea mai multă nevoie (Vass, 1996a). Putem
întreba şi dacă, copilul ar putea schimba ceva în desenul familiei ce ar fi acest
lucru; la sfârşit merită de întrebat de la copil dacă îi place să trăiască în această
familie (O'Brien, Patton, 1974).

Interpretarea desenului de familie în mişcare (DFM)

Şi la interpretarea DFM sunt valabile acele principii de care trebuie ţinut


cont la analiza desenelor proiective. Din acestea cel mai important este căutarea în
locul elementelor cheie individuale (evaluare de dicţionar), căutarea de
configuraţii consistente (elemente grafice care se susţin unele pe altele) luarea în
calcul a a expresiei grafice globale, lărgirea contextului de interpretarea, analiza
comparativă şi folosirea măsurătorilor obiective (Sehringer, 1983, 1999; Vass,
1996b, 1999c, 2000d; Hárdi şi colaboratorii, 2000).
Burns şi Kaufman (1972; vezi Burns, 1982) şi-au dezvoltat metodica de
interpretare prin prelucrarea a peste 10000 de desene de copii. Pentru interpretarea
DFM propune o analiză în 3 etape:
1. Evaluarea globală: a tonului afectiv al desenului, evaluarea globală a liniilor
desenelor, analiza activităţilor care apar şi a elementelor grafice neobişnuite;
2. Evaluarea figurinelor umane: neacordând atenţie obiectelor, analiza
interacţiunilor umane, a activităţilor şi a semnelor grafice;
3. Evaluarea obiectelor: neacordând atenţie oamenilor, analizăm doar poziţia
obiectelor, accentuarea lor, modul lor de utilizare.
La copiii sănătoşi, bine integraţi, în desen, membrii familiei sunt de obicei
apropiaţi fizic, sunt în interacţiune şi sunt reprezentaţi aproape identic, la nivel de
dezvoltare corespunzător vârstei copilului. De cele mai multe ori apare sursă de
lumină, mama cel mai des desfăşoară activităţi legate de alimentare (de ex. găteşte)
şi toată atmosfera familială sugerează pacea, radiază intimitate, (figura 1). Semnele
negative generale (figura 2) sunt apariţia izolării de orice fel, a obrăzniciei,
întoarcerea spatelui, scufundarea în propria lume în locul conexiunilor în familie,
precum şi expresiile faciale care exprimă sentimentele negative (furie, tristeţe,
rejet) în desene la care ating cel puţin nivelul „d” de dezvoltare al personalităţii
(Hárdi, 1983). La interpretarea desenului familiei Burns şi Kaufman au subliniat 5
puncte: 1. activităţile, 2. caracteristicile desenului omuleţului, 3. localizarea,
distanţa şi barierele interacţiunii, 4. stil, şi 5. simboluri. În cele ce urmează,
prezentăm pe scurt, cele mai importante principii de interpretare folosite în
experienţa noastră, bazându-ne pe munca lui Burns şi Kaufman (1972) precum şi
Knoff şi Prout (1985). Interpretarea simbolurilor întrucât în această lucrare nu
folosim interpretarea ca de dicţionar, nu sunt descrise (vezi ma pe larg Vass,
2000e).
Figura nr. 1 . DFM global pozitiv

Figura nr. 2. Semne negative în DFM


1. Activităţile (acţiunile)

Interpretarea activităţilor din DFM se bazează pe metafora că între oameni


există un „curent energetic care nu poate fi definit de aproape”. Această energie
este de intensitate scăzută între străini, între persoanele apropiate este însă de
intensitate mai mare. Energia se poate concentra sau se poate simboliza (poate
prinde formă) în obiecte cum ar fi jocul cu mingea, sau poate fi învestită în
anumite lucruei cum ar fi, propriul corp (reprezentare grafică – satirizare), în faţa
circulaţiei energiei pot sta şi obiecte, bariere (obiecte desenate, lucruri, linii între
cele 2 persoane).
Mingea, jocul cu mingea. Una din cele mai frecvente activităţi în DFM este
jocul cu mingea. Jocul cu mingea în anumite situaţii poate exprima rivalizare şi
agresiune între cei care se joacă cu mingea sau între persoanele despărţite spaţial
de minge. Dimensiunea mare a mingii din acest punct de vedere, poate exprima
nevoia de competiţie dintre persoanele respective, conform interpretării lui Burns
şi Kaufman (1972) atunci când mingea se îndreaptă în mod voit către cineva,
copilul nu numai că ar dori dar este şi capabil să concureze cu persoana aceea;
spre deosebie de situaţia în care mingea evită persoana luată în vizor, se lipesşte de
corp sau este orientată în sus, atunci copilul nu s consideră în stare să concureze.
Atunci când în desen se joacă alţii, dar copilul nu, putem bănui gelozie faţă de
ceilalţi; dacă însă numai el se joacă singur cu mingea, atunci ne putem gândi la
probleme de adaptare, de contact social. Mingea desenată pe cap poate de
asemenea exprima inhibiţii sociale. Atunci când toată familia se joacă cu mingea
împreună, putem să primim indicaţii că, copilul participă cu plăcere în activităţi
constructive, competitive.
Dintre activităţile mamei cele mai frecvent reprezentate sunt gătitul, a cărei
semnificaţie de obicei reprezintă mama grijulie care îşi hrăneşte copilul, exprimă
iubirea faţă de copil. Motivul „ de face curat ” de multe ori reprezintă o mamă
căreia îi este mai importantă curăţenia casei, ca relaţiile cu membrii familiei (de
multe ori un asfel de desen reprezintă o mamă cu trăsături obsesive). Mama care
calcă, conform lui Burns şi Kaufman (1972), sunt desenate de copiii care au mare
nevoie de afecţiune, călcatul sugerează căldura maternă. Tatăl care munceşte sau
conduce maşina putem găsi în desenele acelor copii unde tatăl joacă un rol
periferic în familie din punct de vedere emoţional, copilul nu îl integrează în
familie.
Taţii autoritari sau care „castrează” taie de obicei ceva pe desen (tund iarba, taie
un copac etc.). Taţii reprezentaţi cu un nivel ridicat de activitate (alergat, sport)
pot sugera încrederea de sine scăzută a copilului, în timp ce tatăl orientat către
copil, apare la copiii cu stimă de sine mai crescută, mai bine acceptaţi social şi de
grupul de prieteni de aceeaşi vârstă (vezi mai jos şi rezultatele lui O'Brien şi Patton
1974).

2. Caracteristicile desenului omuleţului

Dinţii, degetele de la mâini şi de la picioare, desenate deosebit de ascuţite,


indică agresivitateşi tendinţa la ”acting out”. Braţele foarte lungi în desenul
propriei persoane arată refuzarea celorlalţi, închiderea în sine, nevoia de a se
întoarce în sine; acelaşi lucru la alte persoane indică persoane care respinge copilul
sau sunt reprezentate ca înfricoşătoare de către copil. Braţele extrem de lungi care
apar între 2 persoane desemnează rivalizarea dintre cele 2 persoane. Figurile
haşurate sau foarte dens umbrite (întunecate), arată prezenţa problemelor
emoţionale. Când această caracteristică apare pe o porţiune specifică de corp
exprimă o angoasă fixată simbolic pe acest segment corporal. Haşurarea puternică
poate conecta şi membrii familiei care sunt într-o interacţiune foarte puternică,
dacă se centrează pe o persoană sau un obiect atunci persoana sau obiectul
respectiv indică katexis, angoasele legate de ea. La propria persoană lăsarea goală
a feţei sugerează stimă de sine scăzută.
Familie preprezentată cu mulţi membrii de familie găsim la copiii cu evoluţie
şcolară bună şi percepţia pozitivă a sinelui. Înălţimile membrilor familiei raportate
între ele este un indicativ pentru importanţa subiectivă sau efectul psihologic al
acestora asupra subiectului (înălţimea mai mare merge cu importanţă mai mare).
Dacă copilul se reprezintă pe sine în mod disproporţionat de mic faţă de ceilalţi
membrii ai familiei, pune pe hârtie sentimentul de stimă de sină scăzută,
autoevaluarea negativă. Dacă însă se desenează mai mare cu asta trădează nu
numai autoevaluarea sa (în caz de supradimensionare disproporţionată), dar şi
agresivitate.
Atunci când figura propriei persoane seamănă cu celelte figuri (haine, direcţii,
expresii faciale, indicatoare de formă) copilul cu aceasta arată importanţa celeilate
persoane, identificarea cu ea (pe care le însoţesc şi desenele mamă-copil deja
amintite).
Dacă propria figură o situează pe hârtie mai sus ca pe a celorlaţi prin asta
indică dorinţa de dominare sau nevoia sporită de atenţie. Dacă altă persoană e
desenată mai sus, aceasta reprezintă dominanţa acelei persoane. Omitere unor
membrii ai familiei indică probleme emoţionale; în unele cazuri concrete arată
agresivitatea interzisă orientatea către persoana nereprezentată (se poate observa
adesea la fraţii noi-născuţi). Omiterea propriei persoane din desen indică stimă de
sine scăzută, imagine de sine negativă, poziţia periferică a copilului în familie.
Atunci copilul reprezintă fiecare membru al familiei sub formă de omuleţ din
bastonaşe, este important să aflăm dacă la cerere completează desenul. Dacă da,
atunci probabil de fond este anxietatea de examinare, dacă nu, ne putem gâni la
regresie ca mecanism de defensă (să luăm însă în calcul, că omuleţ din beţigaşe
poate apare şi în cazul unui QI scăzut). Dacă numai câte o persoană este
reprezentată ca omuleţ din beţigaşe, acesta este un indicator nespecific al
problemelor emoţionale, iar în mod specific poate sugera în legătură cu persoana
respectivă, anxietate, defensă, încăpăţânare, relaţie emoţională săracă.
Figurile ne-naturale (robot, trasături animalice), indică o slăbiciune în controlul
realităţii, reprezentarea formelor bizare, la copiii mai mari şi adolescenţi poate
sugera tulburări de gândire, posibilitatea psihozei.

3. Interpretarea aşezării şi a distanţei spaţiale

Desenarea propriei figuri aproape de alta arată că, copilul iubeşte membrul de
familie respectiv, ar dori să fie mai aproape de ea, sau are nevoie de mai multă
atenţie din partea ei (la adolescenţi această proiecţie funcţionează mai puţin). Când
copilul se desenează aproape de părinte, arată cu aceasta nevoia de atenţie şi
acceptare, precum şi identificarea cu părintele respectiv; în mod contrar, distanţa
reprezintă izolarea şi respingerea. Orice obstacol fizic prezent între propria figură
şi mamă, reprezintă distanţa psihologică faţă de mamă.
Figurile mărite (de ex. aşezate pe cutii) indică rivalizare, dorinţa de dominare.
Dacă se desenează pe sine mai mare deseori îşi poate exprima dorinţa că vrea să fie
mai în vârstă.
Dacă ceilalţi membrii ai familiei sunt într-un grup, dar propria persoană este
mai departe de grup, atunci copilul se percepe ca şi cum nu face parte din grup, că
este lăsat pe dinafară din treaba „comună”; poate fi însoţită de izolare emoţională
cu lipsa de autoacceptare, cu sentimentul respingerii de către familie, abilităţi
sociale nedezvoltate. Copilul desenat între cei 2 părinţi sugerează hiperprotecţie
sau nevoia de mai multă atenţie parentală. Lipsa interacţiunilor (figurile nu sunt
întoarse faţă în faţă, figurile sunt aşezate lateral sau spate în spate, persoane care au
interacţiuni izolate), indică comunicarea săracă din familie. Când părinţii nu
interacţionează cu alte personaje, copilul poate resimţi respingere din partea
părinţilor. Întoarcerea (cu spatele sau lateral) a propriei figuri arată probleme de
integrare familială, sentimentul respingeriisau nevoia de atenţie. Ordinea de
desenare a membrilor familiei în general respectă ordinea vârstei, unde
dimensiunea oamenilor creşte cu vârsta; ordinea care diferă de aceasta arată
importanţa relativă persoanei respective.

4. Stil, indicatori de formă

Începând cu vârsta de aproximativ 6 ani, un desen foarte asimetric sugerează


impulsivitate, prea multe detalii sau perseverarea obiectelor, obsesivitate,
nesiguranţă, împreună cu un cap desenat neobişnuit de mare arată intelectualizarea
ca mecanism de defensă preferenţial. Ştergerea cu radiera reprezintă ambivalenţa
în legătură cu persona respectivă, conflictualitatea.
Compartimentalizarea- reprezintă despărţirea membrilor familiei pe lungimea
totală paginii, cu linii drepte, de ex. în cutii, desenarea în pătrate, dreptunghiuri
(figura nr. 3).

Figura nr.3. Compartimentalizarea


Conform observaţiilor lui Burns şi Kaufmann (1972), arată nevoia copilului
să se retragă, să se limiteze pe sine şi emoţiile sale de ceilalţi din familie (izolare
socială, iubirea nu pote fi manifestată deschis). Poate arăta sentiment de
respingere, frica de alţi membrii de familie sau lipsa comunicării deschise. Dacă pe
lângă compartimentalizare fiecare membru de familie desfăşoară o activitate în
desen, arată lipsa de coeziune a acelei familii, laxitatea apartanenţei familiale.
Când copilul delimitează de jur împrejur 2 sau mai multe persoane, cu aceasta
exprimă mai ales că este intens preocupat de intensitatea interacţiunii dintre
persoanele reprezentate. Este rară, dar foarte marcantă compartimentalizarea prin
îndoirea foii de hârtie; apare în angoasa gravă, probleme emoţionale acute. Burns
şi Kaufmann (1972) au găsit incidenţa compartimentalizării în populaţiile clinice
de copii de 20,8%, compartimentalizarea realizată prin îndoirea paginii de hârtie ce
2, 1%.
La apariţia încapsulării, copilul delimitează câţiva (dar nu pe toţi membrii
familiei), de jur împrejur cu marginile unui obiect (de ex. cu o coardă de sărit,
avion, maşină, care nu se întind pe toată lungimea paginii (figur nr. 4). Acest
element de stil apare în desenele copiilor care se luptă cu probleme emoţionale şi
reprezintă dorinţa de a izola, îndepărta persoana reprezentată. Dacă înconjoară
astfel 2 persoane reprezintă relaţia strânsă dintre cele persoane; indicenţa apariţiei
la populaţia deja amintită după Burns şi Kaufmann (1972) este de 13% .

Figura nr. 4. Încapsularea

Delimitarea părţii superioare a hârtiei mai mult decât cu o linie întinsă pe toată
lăţimea paginii chiar şi atunci când are loc printr-un nor sau prin alt obiect, apare
în angoasă acută, anxietate difuză. Acelaşi lucru în partea de jos a paginii (figura
nr. 5) apare în desenul acelor copii care în trăiesc în familii aflate în situaţii dificile,
instabile, nesigure unde devine deosebit de importantă siguranţa, nevoia de
stabilitate. O semnificaţie asemănătoare o are şi linis solului haşurată cu linii care
se încrucişează; cu cât este mai lată banda haşurată şi cu cât e mai intensă
haşurarea cu atât mai gravă este perturbarea.

Figura nr.5. Delimitarea porţiunii inferioare a paginii

Personajele subliniate(fig. nr.6, subliniate cu cel puţin 2 linii sau în mod


repetat), indică relaţia nesigură, instabilă între copil şi persoana respectivă
reprezentată. După Burns şi Kaufmann (1972) incidenţa de apariţie a delimitării
superioare este 4,2% , a delimitării inferioare de 12%, a persoanelor subliniate de
9,9%.
Figura nr.6. Personaje subliniate

Reprezentarea marginalăa tuturor personajelor, dacă se găsesc pe o singură


margine a foii semnifică retragerea din lucrurile comune, respectiv îngustarea,
sărăcirea emoţională sau dependenţa (poate apare însă şi la QI scăzut sau în cazul
problemelor de coordonare motorie. Atunci când copilul desenează pe cineva pe
spatele foii, atunci (de cele mai multe ori indirect) putem bănui conflict în relaţia
cu persoana respectivă; acelaşi lucru la propria persoană apare la copiii retraşi,
rejetaţi de către familie.
O formă mai fină, latentă a rejetului, dar cu semnificaţie similară este dacă
subiectul stă mult şi se holbează la pagină fără să deseneze.
Sindromul „X” (figura nr. 7) reprezintă liniile care se încrucişează într-un
obiect şi sunt accentuate (umbrite sau întărite), atunci când obiectul este conectat
de cineva (de ex. picioarele mesei de călcat care aparţin de mamă). Semnificaţia
este conflictul dintre putere-contraputere, un Eu puternic (én), nevoia crescută de
conştiinţă. Deseori copilul marchează acele persoane pe desen, cu care are o relaţie
puternic ambivalentă.
Figura nr. 7. Sindromul „X”

Atunci când copilul începe să deseneze ceva, apoi întrerupe desenul început
şi desenează altul în loc, poate trăda după caz un grad crescut de teamă faţă de
conţinutul sau dinamica primului desen (în locul originalului face un desen mai
sigur din punct de vedere psihologic).
Familia animală în mişcare

Familia animală în mişcare (Animal Kinetic Family Drawing, AKFD) a fost


propusă de Jones (1985) motivând că animalele sunt simboluri ale impulsurilor
inconştiente, ale proiecţiilor şi oglindesc emoţiile reale inconştiente ale copilului
despre familia sa. Din punctul de vedere al autorului familia de animale în mişcare
este o sarcină mai neutră ca desenul familiei în mişcare, de aceea activează mai
puţin mecanismele de defensă. Animalul este un element des întâlnit şi în alte
răspunsuri proiective ale copiilor (desen liber, testul Rorschach, etc.) .
Despre metodă există puţină literatură de specialitate, despre desenele
animalelor şi interpretarea familiei de animale există mai multe studii (Schwartz,
Rosenberg, 1955; Brem- Gräser, 1957; Kos, Bierman, 1973; Avé-Lallemant, 1976;
Gmelin, 1978; Hárdi, 1991). Din practica nostră am văzut că tehnica este
folositoare, de aceea o vom prezenta pe scurt (fără a face cunoscută simbolistica
animală). Instructajul este următorul: „desenează o familie de animale în aşa fel ca
fiecare animal să facă ceva, vre-o activitate. Desenează animale întregi. Deci
fiecare animal să facă ceva, să aibă vre-o activitate” („Draw a picture of a family
of animals, doing something. Try to draw whole animals, not cartoons or stick
animals. Remember, make every animal doing something- some kind of action”,
189). După terminarea desenului, copilul trebuie întrebat cine sunt membrii
familiei de animale, câţi ani au, şi dacă copilul ar fi un pui pe desen, atunci ce
animal ar fi. Jones (1985) a comparat desenele copiilor de 6-10 ani (copiii
părinţilor divorţaţi versus copii care trăiesc în familii complete) DFM şi
DFAM(KFD şi AKFD). Pe lotul lui cu un număr mic (n= 38) nu a găsit diferenţe
semnificative statistic, însă a identificat câteva patternuri relevante clinic. De ex.
este interesant că în timp ce 40% din copiii părinţilor divorţaţi au desenat animale
diferite în DFA, la grupul de control animalel diferite au fost doar de 5%.
Combinarea mai mltor specii de animale a exprimat sentimentul copiilor că familia
nu este unitară, nu este coezivă.
Utilizarea clinică a DFM şi DFAM

Mai jos vă prezentăm pe scurt un studiu de caz, care prezintă folosirea


clinică a DFM şi DFAM
Tamas are 12 ani şi 7 luni, şi este elev în clasa a VI-a la şcoala generală.
Întrevederea a avut loc prin consult de psihologie pediatrică la cererea dirigintei
pentru probleme comportamentale. Şi părinţii văd că Tamas în clasă face parte din
cei mai răi dar acuză şcoala pentru asta şi se gândesc să schimbe şcoala. Mai
important ca problemele comportamentale la şcoală, este faptul că acasă Tamas nu
vrea să înveţe, stă numai la computer şi citeşte reviste, părinţii nu ştiu cum să îl
convingă să înveţe. Au o viaţă activă, sunt foarte ocupaţi, mama lui Tamas este
manager, iar tatăl lucrează în mai multe locuri. Tamas are un frate, un fraţior mai
mic cu câţiva ani, care învaţă foarte bine, şi pe lângă aceasta este bun şi la sport.
Tamas pe parcusrul examinării psihologice a desenat desenul familiei clasic, DFM
şi DFAM. În situaţia puţin structurată a testului proiectiv de desen, a fost orientat,
nu a şi-a exprimat nevoia de instrucţiuni suplimentare, nu a arătat neîncredere în
sine. A desenat cu plăcere, s-a implicat şi a fost atent la sarcină (care arată
conştiinţa sarcinii, capacitatea de concentrare). Repertoriul de scheme grafice este
bogat (presupune diferenţierea grafemelor, capacităţii de abstractizare,
diferenţierea schemelor cognitive), desenele nu au caracter de şablon, sunt
individualizate (capacitate bună de proiectare şi elaborare). Are un desen îngrijit,
şi se străduie să aibă o performanţă bună (motivaţie pentru performanţă), desenul e
realizat după un timp de gândire scurt, executat repede şi hotărât, fără ştersături
(un nivel înalt de expectanţă este însoţit de un nivel înalt de performanţă).
În desenul familiei (figura nr. 8), pentru a nu influenţa proiecţia liberă,
terapeutul nu a cerut desenul propriei familii, ci a unei familii în general
(„Desenează o familie”). Familia desenată are totuşi 4 membrii, familia nucleară,
care reprezintă familia lui Tamas. A reprezentat o familie armonioasă, unită, global
pozitivă, unde găsim multe semne pozitive: contact fizic (membrii familiei se ţin
de mână), spaţiul mic între membrii familiei (formează un singur grup), relaţie
strânsă mamă- copil (Tamas o ţine pe mamă de mână), dimensiunile proporţionate
ale membrilor familiei.
Figura nr. 8 DF a lui Tamas

Din desen cea mai interesantă este transformarea fratelui în sugar în faşă, şi
ridicarea tatălui, împingerea pe verticală în sus pe pagină. Stimă de sine scăzută
sugerează figurile umane mai mici ca în mod obişnuit, succesiunea figurilor
desenate (pe el se desenează ultimul), şi poziţia corporală nesigură a propriei
figuri. Tamas se agaţă de mâna mamei sale, care stă cu membrele inferioare
depărtate, în pantofi cu toc, şi faţa neprietenoasă. Tata se ocupă de frăţior.
În DFM (figura nr. 9), Tamas se desenează mai întâi pe sine („Joc baschet,
arunc mingea în coş de pe banca de penalizare), apoi pe mamă („Mami, merge cu
bicicleta”), apoi tatăl („Tati dă şut la poartă”), şi la sfârşit pe frăţior („Frăţiorul meu
e portar”). Prima impresie despre desen este al unei familii active, în mişcare, în
acelaşi timp împrăştiată, unde tatăl se ocupă de frăţior, iar mama are o activitate
separată de ceilalţi, iar Tamas se joacă singur un joc de echipă, înclinatînspre afară
din familie. Distanţa fizică dintre mamă şi Tamas, este ambivalentă, stau strâns
unul lângă celălalt, totuşi stau cu spatele unul la celălat iar roata din spate a
bicicletei apasă pe piciorul lui Tamas. Mama atât în dimensiuni şi ca şi formă are
aspect de fetiţă; bicicleta se îndreaptă către diada tată-frate. Tamas în mod idealizat
se vede cu umeri laţi, puternic, mare.

Figura nr.9. DFM al lui Tamas

Dimensiunea mare s-a realizat printr-o dilatare compensatorie a ego-ului,


susţinută şi prin analiza efectuată cu algoritmi specifici a elementelor grafice
(Vass, 1197, 1998a, 1999b, 2000a): aria de întindere a figurilor umane este cea mai
mare la propria figură, Tamas stă departe de tată deşi se identifică cu el (amândoi
se joacă cu mingi, şi poartă tricou cu număr). Faţa este reprezentată nedesluşit,
expresia facială este indescifrabilă. Figura cu cel mai mult caracter din familie
este tatăl: se uită de sus la frăţior care se apără cu braţele şi membrele inferioare
depărtate, râzând. Mama nu se ocupă cu Tamas, nu se simte dragostea dintre ei.
Observaţiile verbale ale copilului legate de desen „frapează” urechea terapeutului:
expresia de „care pedepseşte” şi expresia „tata trage un şut la poartă” (conform
desenului în frate). Interacţiune apare numai în diada tată-frate. Din punct de
vedere al ipotezelor a DFM, jocul cu mingea poate fi expresia rivalităţii.
Rivalizare vedem în diada tată-frate, generată de tată, precum şi la Tamas, dar la el
într-o formă disimulată (inhibată), minge orientată în sus, desenată, pe cap. Tamas
nu ia parte la ceea ce face tatăl şi fratele. Obrăznicia lui Tamas şi tatăl cu un nivel
crescut de activitate indică stima de sine scăzută a lui Tamas.
Luând în considerare reprezentarea omuleţului, degetele ascuţite ale tatălui,
crampoanele ascuţite şi părul ridicat spre cer sunt mărturii ale autorităţii şi
agresiunii tatălui. Obstacolul fizic dintre mamă şi el (bicicleta) semnifică
îndepărtarea psihologică dintre cei 2. Tamas s-a desenat pe sine mai mare (Eu
ameninţat, supracompensare), şi este aşezat mai sus pe hârtie ca fratele (vrea să îl
domine) centrul de greutate al figurii sale, calculată cu algoritmi este de 2 ori mai
sus ca al fratelui său. Se desenează aproape de mamă, departe de tată prin care îşi
reprezintă nevoia sa de atenţie şi acceptare: distanţa dintre el şi tată arată izolarea
emoţională, sentimentul de respingere. Întoarcerea lui Tamas cu spatele la familie
ar putea exprima că este puber şi îşi caută propriul drum.
La DFAM (figura nr. 10) Tamas face următoarele comentarii: „Iepuraşul şi
broasca ţestoasă se iau la întrecere în fugă, vulpea, cangurul şi puiul de cangur,
joacă şah”, „păianjenul e ca Tarzan” (atârnă, se leagănă pe sfoară), „crocodilul şi
rechinul se joacă prinsa, ei sunt fraţi, lângă ei plantele acvatice de la fundul apei”.
Lui Tamas i-ar place cel mai mult să fie cangurul cel mare, „pentru că ştie să sară
departe, şi trăieşte în grupuri”, şi „dacă un animal sălbatic mare, un carnivor ar
vrea să mă mănânce, atunci l-am izgoni cu spirit de echipă. Păianjenul este un
animal cre inspiră teamă („scârbă”, spune), iar cangurul cel mic este „bleg, amator,
nu s-a obişnuit cu viaţa cea nouă; este rejetat de animalele mai mari, de ex. de
elefant. Desenul prezintă grupuri izolate, diade în interacţiune, adică o familie în
destrămare, unde motivul central este rivalizarea concurentă (cros, de-a prinsa, şah,
cangurlul ştie să sară departe). Tot acestei sfere aparţine şi polarizarea
proprietăţilor (iepurele e rapid, ţestoasa e înceată).
Figura nr. 10. DFAM

În alegerea animalelor domină agresiunea (păienjenul, vulpe, crocodil,


rechin cu dinţi mari). Crocodilul ca un unul din animalele fraţi semnifică gelozie
fraternă (Gmelin, 1978). Iepurele în literatura desenului de familie semnifică
situaţie familială generatoare de anxietate, păianjenul simbolizezază „mama rea
cu caracter masculin, generatoare de anxietate (Kos, Biermann, 1973), relaţia
problematică mamă-copil şi conflictul între fraţi. Puiul de cangur ascuns în burta
cangurului mare, dorinţa arhaică duală, dorinţa după mama protectivă, împreună
cu semnele anxietăţii (Gmelin, 1978). Animalele de pradă fraţi sunt izolate prin
încapsulare: în dorinţele sale se identifică cu fratele plin de succes, în relaţia lor de
rivalitate investeşte multă energie psihică şi libidou. Desenul conţine multe elemete
de mişcare: exprimă nelinişte, mişcare pentru a descărca tensiunea interioară,
nevoie care se manifestă şi în impulsivitatea graduală oglindită în aspectul
neregulat al pătratelor tablei de şah (şi în general în forme strâmbe, asimetrice, din
aspectul de răsturnare, de îmburdare al desenului precum şi în apăsarea creionului
pe hârtie care variază în limite largi. Pânza îngrozitorului păienjen înfăşurată în
jurul copacului, poate exprima neputinţa, sentimentul de a fi legat (motivul apare şi
în primul desen, la bebeluşul strâns legat în faşă), din pricina tatălui prea puternic,
care nu poate fi ajuns din urmă, generator de anxietate. Acest lucru este indicat de
animelele provocatoare de anxietate, animalul mare, de pradă, carnivor, care vrea
să îl mănânce, precum şi elefentul din asociaţiile verbale, care exclude pe puiul de
cangur. Însumând cele 3 desene putem recunoaşte următorul pattern: împărţirea
familiei în 3 părţi, mamă, Tamas şi diada tată-frate), rivalizarea frustrantă cu tatăl
şi cu fratele, gelozie fraternă, în ciuda performanţelor bune stimă de sine scăzută,
ataşament frustrant de mamă cu dorinţa unei legături mai puternice; în fantezia lui
Tamas tatăl e punitiv, cu un caracter ameninţător; împotriva anxietăţii generate de
el, Tamas se apără prin identificare. Tabloul clinic care reiese din desene, şi din
anamneza familială este întărit de o evaluare logopedico-psihologică mai veche, şi
de testul de metaorfoză a lui Tamas. Anxietatea lui Tamas este arătată şi de faptul
că Tamas adoarme fiecare seară ţinând-o pe mamă de mână, noaptea merge la
părinţi să doarmă, şi îi este temă să nu fie atacat de hoţi. Examenul de specialitate
îl încadrează pe Tamas ca pe un copil cu gândire logică excelentă, care din pricina
rivalităţii fraterne încă din grădiniţă, are o capacitate de verbalizare scăzută
(beszédkésztetésű).Tetsul metamorfozei arată stimă de sine scăzută, anxietate,
nevoia de reflexie narcisică, o atitudine centrată pe peformanţă şi capacitate de
internalizare mai precoce, valori de adult ireale şi de aceea frustrante.

Evaluarea desenului familiei în mişcare

Nu au apărut date normative despre desenul familie în mişcare în literatura


autohtonă,de aceea ca bază vom folosi deocamdată datele clinice ale lui Burns şi
Kaufman (1972). O particularitate a datelor normative americane este că cele mai
fecvente activităţi ale tatălui sunt cititul, privitul la TV, şi munca (5-8%); mama de
obicei găteşte, spală vase sau aspiră (5-16%); propria figură se joacă, mănâncă, se
plimbă, călăreşte respectiv se uită la TV (5-13%). Fetele şi băieţii nu diferă între ei
în ceea ce priveşte frecvenţa activităţilor desfăşurate.
Despre desenul familiei în mişcare există şi scale obiective. Dintre acestea
fac parte sistemul de evaluare a lui O'Brien şi Patton (1974) în care punctează
separat activităţile, catracteristicile desenului omuleţului, localizarea, spaţiile,
distanţele, şi obstacolele în faţa interacţiunii. Din rezultatele noastre cel mai bine
ilustrat este nivelul de anxietate semnalizat în nivelul activităţilor tatălui.
Pozitivarea conceptului sinelui (self-conept) este arătat cu siguranţă destul de mare
de asemenea de nivelul de activitate al tatălui (dar în raport invers proporţionat);
există o legătură strânsă între pozitivarea conceptul sinelui social şi propria
figură care se orientează către tată.
Wright şi McIntyre (1982) a elaborat pentru examinarea dulţilor o scală de
depresie (Family Drawing Depression Scale, FDDS), care evaluează
caracteristicile depresive în în desenul familiei în mişcare. Adulţii cu depresie se
omit pe ei înşişi din desen. Dacă se desenează pe sine atunci îşi desenează propria
figură mai mică, decât a celorlalte personaje, pe hârtie devin fizic mai îndepărtat de
ceilalţi; de ex. se izolează pe sine prin linii, obiecte. Nu numai propria persoană,
dar şi întreaga familie arată interacţiunea săracă. Atât propria figură cât şi familia
luate separat au puţină mişcare şi energie; la propria figură nu se poate recunoaşte
semne ale interesului pentru mediu (de ex. pentru sport, hobby, natură), el nu
apare în desen. Rămâne mult spaţiu gol pe hârtie, şi din tot desenul se simte lipsa
de siguranţă. Utilitatea clincă a scalei de depresie a fost întărită şi de Peek şi
Sawyer (1988) care din cadrul pacienţilor cu sindrom de durere cronică incluşi
într- studiu, i-au putut selecta pe cei cu depresie.
Este important să amintim studiile lui Tharinger şi Stark (1990), care au
comparat un sistem de punctaj format din 37 de itemi cu un sistem evaluare global
holistică format din 4 itemi. Variabilele globale au fost următoarele: capacitatea
membrilor familiei de a nu ajunge unul la celălalt; implicarea în activităţi a
membrilor familiei, structura nevaforabilă a familiei aflată în spatele desenului şi
umanizarea membrilor familiei (modul de prezentare grafică). Potrivit autorilor cei
4 itemi devin interpretabili dacă ne situăm pe noi înşine în desen, dacă se poate în
poziţia copilului. Studiul este important pentru că procesul amănunţit de codifocare
folosind definiţii goblae, intuitive face o mult maui bună diferenţiere între cele 2
grupuri comparate decât scala globală de evaluare cu 37 de itemi (despre evaluarea
globală vezi lucrările lui Vass, 1996b; Várfiné Komlόsi şi colab., 1996).
În ceea ce priveşte fidelitatea şi validitatea DFM este valabil acelaşi lucru ca
şi la testele de desen în general: studiile efectuate cu un sistem de codificare
folosind o singură variabilă sau care nu ţin cont de variabilele moderatoare (vârstă,
sex, IQ, etc.) au o fidelitate test-retest respectiv fidelitate inter-evaluatori,
respectiv validitate de construct scăzută (Martin, 1955; McPhee, Wegner, 1976).
Rezultatele studiilor făcute cu evaluarea mai multor variabile (de ex. Sims, 1974;
Cook, 1991) raportează date semnificative care pot fi folosite în domeniul clinic.
Este de asemenea importantă evaluarea global holistică a cărui exemplu
semnificativ şi de urmat este studiul Tharinger şi Stark (1990).
DFM poate fi folosit în 2 moduri. Dacă în locul testului psihometric îl
folosim ca instrument de generare a ipotezelor, atunci rolul testului pentru clinician
este crearea unor ipoteze care trebuiesc verificate ulterior. Dacă vrem să îl folosim
strict ca un test (pentru care are perspective promiţătoare) atunci este nevoie de
luarea în calcul a normelor care ţin cont de de vârstă şi de alte variabile modertoare
(de ex. la ce vârstă care este ordinea de desenare cea mai frecventă, ce dimensiuni
au părinţii la fete, respectiv la băieţi, etc.), şi de asemenea variabile bine concepute
pentru fidelitate şi validitate. Pentru cele din urmă, elementele bazale sunt
folosirea unor sisteme de evaluare obiective, reproductibile. Evaluarea global
holistică precum şi locul elementelor grafice, individuale în cadrul patternurilor
complexe necesită evaluarea cu metode statistice cum ar fi analiza de clusteri
(vass, 1998b, 1999a), analiza discriminativă pe etape, analiza multiplă de regresie
sau scalarea multidimensională (Brown şi colab., 1987).
Per global putem stabili, că evaluarea DFM este pozitivă în
psihodiagnostica proiectivă (vezi de ex. studiul clinic al lui Falk 1981). Pe baza
numărului de publicaţii din literatura internaţională, DFM este cea mai folosită
metodă de desen al familiei (Knoff, Prout, 1985), pe care este folosit cu plăcere nu
numai în domeniul clinic dar şi în examinări empirice. Evaluarea testului este
îngreunată, ca la testele proiective de desen în general, de faptul că multe studii
empirice nu sunt metodologic adecvate, pentru a trage concluzii reale (despre
metodologie Hammer, 1969; Knaff 1985; Handler, Habenicht, 1994; Vass, 1996b,
1998c, 2000d).
Studiile care folosesc metodologia adecvată evaluării tehnicilor proiective
au rezultate promiţătoare şi par să confirme părerea lui L. A. Amesnek,
preşedintele Societăţii Tehnicilor Proiective (Society for Proiective Techniques),
care aşează DFM alături de testul Rorschach, şi „ ca pe o stea rară pe bolta
cerească a tehnicilor proiective”. Experienţa noastră corespunde cu, cuvintele
înflăcărate ale lui Ames, pe care le cităm mai pe larg la încheierea acestei lucrări:
„Oricine care foloseşte DFM poate experimenta cu emoţie, că poate fi la
începuturile unei noi şi foarte eficiente metode de măsurare a comportamentului
uman. Anii care urmează promit mult acestei noi metode. DFM poate aduce o
contribuţie veritabilă instrumentarului de tehnici proiective clinice. Părerea mea
este că acest test va avea un viitor strălucit în munca tuturor profesioniştilor care
consideră importantă înţelegerea şi interpretarea desenelor copiilor, care pot să ne
spună şi ne spun despre cum sunt copiii, care sunt problemele lor, şi cum văd viaţa
„(Bunrs, Kaufman, 1972, Întroducere, VIII).

Bibliografie

ABEGG, W. (1973) Der Familientest. Werner Classen, Zurich

ABRAHAM, A. (1991) The inner group: its manifestation in drawings and in the actual group.
Group, 15, 28-38.

AMES, L. B. (1972) Introduction. In Burns, R. C., Kaufman, S. H. Actions, Styles and Symbols in
Kinetic Family Drawings (K-F-D): An Interpretative Manual. V-VIII. Brunner/Mazer, New York

AVÉ-LALLEMANT, U. (1976) Kinder zeichnen ihre Eltern: Erlebnis and Ausdruck in


Tierbildern. Walter,Olten

BIERMANN, G. (1962) Die Familien-Neurose in ihrer Projektion im Familien-Zeichentest.


Psyche, 16, 127-141.
BORELLI-VINCENT, M. (1965) L'expression des conflits dans le dessin de la famille. Revue de
Neurospychiatrie Infantile, 13, 45-65. BREM-GRASER, L. (1957) Familie in Tieren. Ernst
Reinhardt, Munchen/Basel
BROWN, J. M., HENDERSON, J., ARMSTRONG, M. P. (1987) Children's perceptions of
nuclear power stations as revealed through their drawings. Journal of Environmental Psychology,
7, 189-199.
BURNS, R. C. (1982) Self-Growth in Families: Kinetic Family Drawings (K-F-D). Brunner &
Mazel, New York

BURNS, R. C., KAUFMAN, S. H. (1970) Kinetic Family Drawings (K-F-D). An Introduction to


Understanding Children through Kinetic Drawings. Brunner & Mazel, New York

BURNS, R. C., KAUFMAN, S. H. (1972) Actions, Styles and Symbols in Kinetic Family
Drawings (K-F-D): An Interpretative Manual. Brunner & Mazel, New York

COOK, K. M. (1991) Integrating Kinetic Family Drawing into Adlerian Life-Style


interviews. Individual Psychology, 47, 521-526.

CORMAN, L. (1964) Le test du dessin de famille dans la pratique medico-pedagogique.


P.U.F., Paris

CORMAN, L. (1965) Le test du dessin de famille. Revue de Neuropsychiatrie infantile, 13,


67-80.

CROCO, L., SUZIOT, M. (1968) Une dimension profonde dans ('analyse du dessin de la
famille chez I'enfant: le schema corporel. Encephale, 57, 34-39.

FALK, J. D. (1981) Understanding children's art: An analysis of the literature. Journal of


Personality Assessment, 45, 465-473.

FEUER, M. (1992) „Elrontott" családrajzok szerepe a gyermek-pszichodiagnosztikaban. In


Feuer M.. Popper P. (szerk.), Gyerekek, szülők, pszicholόgusok. (Pszichόlogiai műhely 9.)
95-115. Akademiai Kiado, Budapest

GILLESPIE, J. (1989) Object relations as observed in projective Mother-and-Child drawings.


The Arts in Psychotherapy, 16, 163-170.
GMELIN, O. F. (1978) Mama ist ein Elefant. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart

GOODENOUGH, F. L. (1926) Measurement of Intelligence by Drawings. Harcourt, Brace


and World, New York

HALÁSZ A. (1993) A csaladrajz jelentosege a gyermekterapiaban. In A gyermek-


pszichoterapia elmélete es gyakorlata III. 2-1642. Nemzeti Tankonyvkiado, Budapest

HAMMER, E. F. (1969) Draw-a-Person: Back against the wall? Journal of Consulting and
Clinical Psychology, 33, 151-156.

HANDLER, L., HABENICHT, D. (1994) The Kinetic Family Drawing Technique: A review
of the literature. Journal of Personality Assessment, 62, 440-464.

HARDI I. (1983) A dinamikus rajzvizsgalat. Medicina Konyvkiado, Budapest

HARDI I. (1991) Dinamikus allatrajzvizsgalat. Psychiatric Hungarica, 6, 279-290.

HARDI I., ADORJÁNI F., HAJNAL Á., MOUSSONG-KOVÁCS E., TÉNYI T., TRIXLER M.,
VASS Z. (2000) A kepi kifejeződés és művészeti terápia jelene és perspektívái – az
ezredfordulόn. Magyar Pszichiatriái Társaság VIII. Vándorgyűlése, Győr, 2000. január 26-
29. Abstracts p. 106.
HARSÁNYI I. (1968) Iskolások családrajza mint a családi reláciόk es az önértékelés
feltárásának
eszköze. Pszicholgiai Tanulmányok VIII. 171-195. Akadémiai Kiadό, Budapest

HULSE, W. C. (1951) The emotionally disturbed child draws his family. Quarterly Journal of
Child Behavior, 3, 152-174.

HULSE, W. C. (1952) Childhood conflicts expressed through family drawings. Journal


of Projective Techniques, 16, 66-79.

JONES, R. M. N. (1985) Comparative study of the Kinetic Family Drawing and the
Animal Kinetic Family Drawing in regard to self-concept assessment in children of
divorced and intact families. The Arts in Psychotherapy, 12, 187-196.

KAISER, D. H. (1996) Indications of attachment security in a drawing task. The Arts in


Psychotherapy, 23, 333-340.

KNOFF, H. M., PROUT, H. T. (1985) The Kinetic Drawing System: A review and
integration of the Kinetic Family and School Drawing techniques. Psychology in the
Schools, 22, 50-59.

KNOFF, H. M., PROUT, H. T. (1993) Kinetic Drawing System for Family and School: A
Handbook Western Psychological Services, Los Angeles

KOS,M., BIERMAN, G. (1973) Die verzauberte Familie. Ernst Reinhardt, Munchen/Basel

MACHOVER, K. (1949) Personality Projection in the Drawing of the Human Figure. Thomas,
Springfield

MARTIN, W. E. (1955) Identifying the insecure child: III. The use of children's drawings.
The Journal of Genetic Psychology, 86, 327-338.

McPHEE, J. P., WEGNER, K. (1976) Kinetic-Family-Drawing styles and emotionally


disturbed childhood behavior. Journal of Personality Assessment, 40, 487 -49 1.

O'BRIEN, R., PATTON, W.F. (1974) Development of an objective scoring method for the
Kinetic Family Drawing. Journal of Personality Assessment, 38, 156-164.

PEEK, L., SAWYER, J. P. (1988) Utilization of the Family Drawing Depression Scale with
pain patients. The Arts in Psychotherapy, 15, 207-210.

POROT, M. (1965) Le dessin de la famille. Revue de Psychologie Appliquee, 15, 179-192.

PROUT, H. T., PHILLIPS, P. D. (1974) A clinical note: The Kinetic School Drawing.
Psychology in the Schools, 11, 303-306.

SCHETTY, S. A. (1974) Kinderzeichnungen: Eine Entwicklungspsychologische Untersuchung.


(Diss., Universität Zurich.) Juris, Zurich

SCHWARTZ, A. A., ROSENBERG, I. H. (1955) Observations on the significance of animal


drawings. American Journal of Orthopsychiatry, 25, 729-746.

SEHRINGER, W. (1983) Zeichnen and Spielen als Instrumente der psychologischen


Diagnostik. Schindele, Heidelberg

SEHRINGER, W. (1989) Systemanalyse von Kinderzeichnungen. Zeitschrift für


Menschenkunde, 53, 2-21., 80-91.

SEHRINGER, W. (1999) Zeichnen and Malen als Instrumente der psychologischen


Diagnostik. Schindele, Heidelberg

SHEARN, CH. R., RUSSELL, K. R. (1969) Use of the family drawing as a technique for
studying parentchild interaction. Journal of Projective Techniques, 33, 35-44.

SIMS, C. A. (1974) Kinetic Family Drawings and the Family Relations Indicator. Journal of
Clinical Psychology, 30, 87-88.
THARINGER, D., STARK, K. (1990) A qualitative versus quantitative approach to evaluating
the DrawA-Person and Kinetic Family Drawing: A study of mood- and anxiety-disorder children.
Psychological Assessment: Journal of Consulting and Clinical Psychology, 2, 365-375.

VÁRFINÉ KOMLÓSI A., VASS Z., RÓZSA S. (1996) A depressziόra valό hajlam serdülőkori
felismerésének és mόdosításának lehetőségei. Magyar Pszicholόgiai Szemle, LII, 101-124.

VASS Z. (1996a). Projektív kérdések a ház-fa-ember teszthez. Oktatási segédanyag, kézirat (URL
http://www.psyche.elte.hu/-vasszolt)

VASS Z. (1996b). A projektív rajzok előnyei, problémái és kutatási távlatai. Magyar Pszicholόgiai
Szemle, LII, 1-3, 81-100.

VASS, Z. (1997) A Computerized Psychometric Approach to Projective Drawings. XVth


Congress of the International Society of Art and Psychopathology, Biarritz, France, October 8-
12. Abstracts p.33.

VASS, Z. (1998a) PsychMet for Windows version 2.0. Program for Psychometric Analysis of
Projective Drawings (program). Eotvos Lorand University, Budapest

VASS, Z. (1998b) The inner formal structure of the H-T-P drawings: an exploratory study.
Journal of Clinical Psychology, 54, 1-9.

VASS, Z. (1998c) A rajzvizsgálat modszertani problémái. Magyar Pszichiátriai Társaság IV.


Nemzeti Kongresszusa, Budapest, 1998. január 28-31., Abstracts p. 44.

VASS, Z. (1999a) A projektív rajzvizsgálat objektivizálása feté: elemzés algoritmusokkal


(Szkizofren betegek farajzainak térszerkezeti elemzése). Pszicholόgia (Publikáciόs díj), 19, 79-
124.

VASS, Z. (1999b) La nouvelle perspective de I'examen des dessins projectifs: ('analyse


psychométrique avec algorithmes. La Revue Frangaise de Psychiatrie et de Psychologie
Médicale, 31, 94-97.
VASS Z. (1999c) Projektív rajzvizsgálat algoritmusokkal (A számítogépes formai elemzés
mόdszerének bemutatása a szkizofrénia képi kifejeződésének tükrében). Ph. D. disszertciό.
Eötvös Loránd Tudományegyetem, Budapest

VASS Z. (2000a) Formai rajzvizsgálat algoritmusokkal: A Psychmet program.


Előadáskivonatok. 345. A Magyar Pszicholόgiai Társaság XIV. Országos Nagygyűlése,
Budapest
VASS, Z. (2000b) ESPD: 2000 - Szakértői rendszer projektív rajzok értelmezéséhez [ESPD:
2000 - Expert system for the interpretation of projective drawings]. Előadáskivonatok. 345. A
Magyar Pszicholόgiai Társaság XIV. Országos Nagygyűlése, Budapest

VASS, Z. (2000c) ESPD: 2000 - Expert System for Projective Drawings. Demonstration
Prototype (program). Eötvös Loránd University of Sciences, Budapest

VASS Z. (2000d). Mesterséges intelligencia mόdszerek a pszichodiagnosztikában.


Előadáskivonatok. 270. A Magyar Pszicholόgiai Társaság XIV. Országos Nagygyűlése,
Budapest

VASS Z. (2000e). Szimbόlumértelmezés a rajzvizsgá/atban (oktatási segédanyag, kézirat).


Magyar Relaxácios és Szimbόlumtérapiás Egyesület, Előadáskivonatok Budapest

VASS, Z. (megjelenés alatt) Perspectives on Objective Assessment of Projective Drawings.


Journal of Clinical Psychology

WIDLOCHER, D. (1965) Was eine Kinderzeichnung verrät. Kindler, Munchen

WRIGHT, J. H., MCINTYRE, M. P. (1982) The Family Drawing Depression Scale. Journal of
Clinical Psychology, 38, 853-861.

Clinical application of Kinetic Family Drawings

Vass, Zoltan
The study describes the author's experiences in the clinical application of
the Kinetic Family Drawings (KFD). After reviewing history and types of the
family drawings, the author points out the most useful interpretations. The
application of the KFD is illustrated by a case study which compares three types of
the family drawings (Draw-A-Family, Kinetic Family Drawings and Animal Kinetic
Family Drawings). Psychometric evaluation (reliability, construct validity) and
research perspectives are discussed. The author distinguishes two approaches of the
use of KFD: hypothesis-generating instrument and psychometric test. The first
approach generates only psychodiagnostic hypotheses to be tested. The second
approach requires norms with moderator variables, and carefully planned reliability
and validity studies. The basic principles of further studies should be the application
of objective evaluation, global-holistic point of view beside of particular
characteristics, and analysis of complex, interrelated patterns instead of individual
graphic signs. The study concludes that the KFD is a useful instrument in clinical
practice and scientific research.
Key words: psychodiagnostics, projective drawings, family drawings, childrens'
drawings, Kinetic Family Drawings
1. Autorul îşi exprimă mulţumirile