Teoria Transmisiei Datelor

Noţiuni introductive
1.1. Introducere
Debutul telecomunicaţiilor electrice se face în secolul XIX, în
contextul expansiunii industriale şi al modernizării mijloacelor de transport.
Transmisia numerică (telegraful) a precedat, în general, transmisia analogică,
cu mult mai delicată. Foarte curând, mijloacele de telecomunicaţii străbat
frontiere, traversează oceane şi unesc continente. Vehicularea informaţiei
devine de importanţă planetară. Istoria telecomunicaţiilor este o adevărată
aventură umană.
1.2. Scurt istoric

1837 - Samuel Morse inventează un sistem de
transmisie ce codifică cifrele şi literele alfabetului.
Codul său (încă utilizat) ţine cont de frecvenţa
relativă de apariţie a literelor în limba engleză în
vederea optimizării timpului de transmisie al unui
mesaj. Din acest punct de vedere el este nu numai
un precursor al telegrafului ci şi al teoriei codurilor.
Samuel Morse (1791 - 1872)
1
Teoria transmisiei datelor
Telegraful construit de S. Morse (1844)
1858 - Cu preţul unor eforturi tehnice şi financiare considerabile, primul

cablu (unifilar) transatlantic este instalat. El permite transmisia telegrafică
foarte lentă intercontinentală. Funcţionează doar o singură lună, un defect
de izolaţie făcându-l inutilizabil. Un altul îl va înlocui în 1866.
1870 - Se realizează legătura telegrafică prin linie aeriană şi submarină
între Londra şi Calcutta (India) pe o distanţă ce totalizează 11000 km
1876 - Alexander Graham Bell depune (cu câteva ore înaintea lui Elisha
Gray) un brevet cu privire la posibilitatea transmisiei electrice a sunetelor
cu ajutorul unei rezistenţe variabile. Invenţia lui Bell marchează debutul
telefoniei.
Alexander Graham Bell (1847-1922) şi unul din telefoanele sale.
1896 – Guglielmo Marconi reuşeşte o transmisie radio demonstrativă.

Mesajul Morse a fost recepţionat la o distanţă de două mile. El utilizează
pentru acest experiment antena aeriană a inginerului rus Popov. În acelaşi
an Marconi îşi brevetează receptorul sub titlul "Îmbunătăţiri în transmisia
impulsurilor electrice şi a semnalelor electrice" (Brit. Pat.
12.039/02.06.1896, ulterior U.S. Pat. 586.193/13.07.1897).
2
1899 - Marconi reuşeşte o transmisie

telegrafică între Anglia şi Franţa, peste
Canalul Mînecii, la 28 martie.
1901 - Marconi transmite prima telegramă
peste ocean folosind undele radio, între
Anglia (Poldhu, Cornwall) şi Statele Unite
(St. John's, Newfoundland) 1700 de mile.
Începe exploatarea telegrafului fără fir.
Guglielmo Marconi (1874-1937)

Laureat al Premiului Nobel în 1909
1926 - J. L. Baird face la Londra, prima demonstraţie publică de

televiziune monocromă (30 de linii de explorare şi 10 cadre/secundă)
1953 - În S.U.A. încep emisiunile oficiale de televiziune în culori în
sistemul NTSC.
Sputnik 1
1957 - La 4 octombrie este lansat de către fosta U.R.S.S. primul satelit

artificial al Pământului. De forma unei sfere cu diametrul de 58 cm,
efectua o rotaţie completă la fiecare 96,2 minute. După 57 de zile (4
ianuarie 1958) a reintrat în atmosferă şi s-a autodistrus.
1965 - S.U.A. plasează pe orbită primul

satelit geostaţionar Early Bird
3
1966 - În Anglia se fac teste de laborator pentru transmisia datelor prin

fibra optică.
1969 – În S.U.A., la iniţiativa Departamentului Apărării este realizată
prima reţea de calculatoare (au fost interconectate 4 echipamente de calcul
din statele Utah şi California). Această reţea, denumită ARPANET şi pusă
la punct de Advanced Research Projects Agency este considerată ca fiind
precursoarea Internet-ului.
1972 - Staţia automată interplanetară Pioneer 10 (S.U.A.) transmite
imagini color ale planetei Jupiter. În 1975 a furnizat date despre Saturn
(1,5 miliarde de kilometri) iar în 1979 a transmis informaţii din aproprierea
planetei Uranus (3,2 miliarde de kilometri).
1981 – Apar în S.U.A. primele telefoane mobile (analogice), ce utilizează
iniţial, banda de 800 MHz şi ulterior pe cea de 1900 MHz. Este lansat
conceptul de Personal Communications Systems – PCS. În Europa benzile
alocate sunt de 900 şi respectiv 1800 MHz.
1.3. Terminologie
Pentru a se evita eventualele neînţelegeri ce ar putea rezulta din
utilizarea unor termeni care sunt folosiţi în literatură cu mai multe accepţiuni
este necesar să se facă unele precizări asupra sensului în care aceşti termeni
sunt utilizaţi în continuare.
Informaţie. Pentru a introduce noţiunea de informaţie, se presupune că
într-o situaţie oarecare pot avea loc N evenimente diferite, independente,
egal probabile, probabilitatea unui eveniment fiind p=1/N. Prin realizarea
unui eveniment din cele N posibile se obţine informaţie. Aceasta este cu
atât "mai mare" cu cât evenimentul realizat este mai imprevizibil, respectiv
cu cât posibilitatea lui de apariţie este mai mică.
Prin definiţie, informaţia obţinută în acest caz este:
I = log 1/p = - log p = log N (1.1)
Semnal. Este denumirea dată unei manifestări fizice (undă

electromagnetică, undă sonoră, optică, etc.) capabilă de a se propaga
printr-un mediu dat. Pentru ca un semnal să conţină informaţie, el trebuie
să aibă un caracter mai mult sau mai puţin aleator.
Perturbaţie. Este semnalul ce modifică în mod aleator semnalul util,
micşorând informaţia transmisă.
Mesaj. Se numeşte mesaj un semnal ce corespunde unei realizări
particulare din ansamblul de idei, imagini, date, care trebuie transmise unui
partener.
4
Sursa de informaţie. Este mecanismul prin care, din mulţimea mesajelor

posibile se alege într-un mod imprevizibil pentru observator un mesaj
particular destinat a fi transmis unui corespondent. Sursele de informaţie se
pot clasifica după natura semnalului de la ieşire în surse analogice şi
respectiv discrete, acestea din urmă fiind cele mai răspândite. La rândul
lor, sursele discrete sunt caracterizate de: simbol (elementul ireductibil ce
conţine informaţie), alfabetul sursei (o mulţime finită de simboluri), viteza
de emisie a simbolurilor şi probabilitatea de apariţie a unui simbol.
Utilizare (corespondent, observator, destinatar). Este destinaţia finală la
care trebuie să ajungă mesajul transmis .
Canal (cale). Prin acest termen se definesc totalitatea mijloacelor destinate
propagării mesajului între sursă şi utilizator, prin mijloace înţelegându-se
atât aparatura cât şi mediul prin care se face transmisia .
Modulare (modulaţie). Se numeşte transformarea unui mesaj într-un
semnal cu scopul principal de a facilita transmisia prin mediul dat sau de a
realiza transmisii multiple prin acelaşi mediu. Scopul secundar al
modulaţiei este micşorarea efectului perturbaţiilor ce intervin în procesul
de transmisie.
Demodulare (demodulaţie). Este transformarea inversă modulării.
Codare. Se numeşte prelucrarea discretă efectuată cu scopul principal
de a mări eficienţa transmisiei, respectiv protecţia la perturbaţii.
Decodare. Este operaţia inversă codării.
1.4. Modelul unui sistem de transmisie

Cel mai simplu model al unui sistem de transmisie a informaţiei este
prezentat schematic în fig. 1.1. În acest caz se presupune că mesajul sub forma
în care este generat de sursă poate fi transmis direct prin canal, fără a suferi
transformări. Sursa de perturbaţii este un element ce apare în mod inevitabil în
oricare sistem de transmisie. Modelul din figura 1.1 corespunde în general
cazurilor când informaţia trebuie transmisă la distanţă mică şi erorile cauzate
de zgomote sunt neglijabile.
S Canal R
Sursa Receptor
P
Perturbaţii
Fig. 1.1. Structura de principiu a unui sistem de transmisie.
5
Dacă mesajul nu poate fi transmis ca atare din cauza dificultăţilor de

propagare sau din cauza necesităţii de a realiza transmisii multiple, se introduc
elementele de modulare şi demodulare aşa cum este prezentat în fig. 1.2. Marea
majoritate a sistemelor de transmisie a informaţiei utilizate în prezent au
structura identică cu cea a modelului prezentat.
Semnal emis Semnal Mesaj

recepţionat reconstituit
Mesaj
S Modulator Canal Demodulator R
Sursa Receptor
Semnal
purtător P
Perturbaţii
Fig. 1.2. Structura unui sistem de transmisie cu modulare - demodulare.
Semnal emis
Mesaj
S Codificator Modulator Canal
Sursa
Semnal
purtător P
Perturbaţii
Semnal
recepţionat
Mesaj
reconstituit
Demodulator Decodificator R
Receptor
Fig. 1.3. Structura unui sistem de transmisie completat cu blocuri

suplimentare de codare - decodare.
6
Noþiuni introductive
In cazurile ín care se cautá márirea eficienþei, respectiv a

posibilitáþii transmiterii unei cantitáþi cãt mai mari de informaþie ín prezenþa
perturbaþiilor, se utilizeazá ín plus èi blocuri de codare èi decodare (fig.1.3).
Utilizarea procedurilor de codificare are drept scop protecþia informaþiei ín
raport cu perturbaþiile èi asigurarea unor mijloace cu ajutorul cárora, la
recepþie, sá se poatá detecta prezenþa erorilor ín mesaj èi eventual, sá fie
corectate.
1.5. Sarcina unui sistem de transmisie

Sarcina unui sistem de transmisie a informaþiei este de a pune
la dispoziþia utilizatorului informaþia generatá de sursá cu un grad de
deteriorare specificat admis. Ín tehnicile de comunicaþii se obiçnuieçte sá se
introducá un criteriu de fidelitate, pentru aprecierea reproducerii semnalului
generat de sursá, la utilizator. Ín sistemele de transmisie analogice, criteriul
de fidelitate ales de cele mai multe ori este eroarea pátraticá medie:
2
ε(t) = [s(t) − r(t)] (1.1)
unde: s(t) este mesajul transmis

r(t) este mesajul recepþionat
Ín transmisiile numerice, criteriul de fidelitate ales este probabilitatea
recepþionárii unui simbol eronat.
1.6. Másura informaþiei ín cazul discret

Pentru precizarea ideilor se considerá mulþimea discretá çi finitá a
tuturor realizárilor (evenimentelor) posibile ale unui anume experiment:
X = {x 1 , x 2 , . . . x n } (1.2)
n
ín care x i = E , E fiind evenimentul sigur çi x i ∩ x j = ∅, ∀i ≠ j . Fiecárui
i=1
element al mulþimii X íi este asociatá o probabilitate:
P x = {p(x 1 ), p(x 2 ), . . . p(x n )} (1.3)

n
ín care Σ
i=1
p(x i ) = 1 . Másura incertitudinii asupra realizárii unui eveniment
xi pe care o notám cu U(xi ), este o funcþie F(pi ) de probabilitatea a priori p i
= p(xi ), respectiv:
__________________________ 7 ___________________________
U(x i ) = F(p i ) (1.4)
çi reprezintá incertitudinea iniþialá, a priori, asupra realizárii evenimentului

xi . Cínd evenimentul xi se realizeazá, aceastá incertitudine este ínláturatá çi
se poate spune cá s-a obþinut o informaþie I(xi ) asupra realizárii lui xi .
Aceasta poate fi definitá ca:
- informaþia obþinutá asupra lui xi prin realizarea lui xi sau ca
- anularea incertitudinii asupra realizárii lui xi , dupá ce xi s-a
realizat.
Prin urmare:
I(xi )=U(xi ) (1.5)

deci:
I(xi ) = F(pi ) (1.6)
Ín continuare, vom cosidera cá ín procesul de observare a

evenimentelor xi intervin perturbaþii. Ín acest caz, íntre evenimentele
realizate xi çi cele observate yj nu existá totdeauna o corespondenþá, uneori
evenimentul observat yj fiind diferit de evenimentul realizat xi , alteori nu,
totul depinzínd de acþiunea íntímplátoare a perturbaþiilor. Se noteazá cu:
Y = {y 1 , y 2 , . . . y n } (1.7)
mulþimea evenimentelor observate. Másura incertitudinii asupra realizárii

evenimentului xi yj , respectiv U(xi /yj ) este o
funcþie F[p(xi /y j )] de probabilitatea lui xi condiþionatá de yj .
U (xi /y j ) = F [p(xi /y j )] (1.8)
Aceastá funcþie reprezintá incertitudinea a posteriori asupra

realizárii evenimentului xi dacá s-a realizat yj , adicá dupá observarea
evenimentului yj rámíne totuçi o incertitudine asupra evenimentului care
s-a realizat ín realitate. Aceastá incertitudine este introdusá de perturbaþii.
Din ultimele relaþii se poate determina informaþia obþinutá asupra realizárii
lui xi cínd se observá yj . Aceastá informaþie reprezintá scáderea
incertitudinii a priori asupra realizárii lui xi din starea iniþialá, ínainte de
observarea lui yj , la starea finalá cínd s-a observat yj çi cínd rámíne o
incertitudine a posteriori, adicá:
I(xi ,yj ) = U(xi ) - U(xi /y j ) (1.9)

__________________________ 8 ___________________________
Deci, íntr-o interpretare echivalentá I(xi ,yj ) reprezintá:

- informaþia obþinutá asupra realizárii lui xi cínd se observá yj sau
- descreçterea incertitudinii asupra lui xi prin recepþionarea lui yj .
Dacá nu sínt perturbaþii çi se realizeazá xi , se observá cá yj =xi çi
prin urmare:
U(xi/yj)=0 (1.10)
respectiv relaþia (1.9) devine:
I(xi ,yj )=U(xi ) (1.11)
Dacá influenþa perturbaþiilor este foarte puternicá, astfel íncít nu se

poate face nici o legáturá íntre yj recepþionat çi xi realizat, atunci xi çi yj
sínt evenimente independente çi avem relaþia:
U(xi /y j ) = F[p(xi /y j )] = F[p(xi )] = U(xi ) (1.12)
çi respectiv:
I(xi ,yj ) = 0 (1.13)
adicá prin observaþia lui yj nu se obþine nici o informaþie asupra lui xi .
1.7. Specificarea funcþiei U

Funcþia U(xi ) = F[p(xi )] poate fi aleasá dintr-o clasá foarte largá de
funcþii, ínsá dintre acestea numai puþine reprezintá interes pentru aplicaþii.
O condiþie esenþialá pe care trebuie sá o índeplineascá funcþia este
aditivitatea fiindcá, ín conformitate cu sensul dat informaþiei ín aplicaþii,
aceasta trebuie sá fie aditivá. Dacá se considerá cá evenimentul xi este
format din douá evenimente independente xi1 çi xi2 respectiv:
x i = x i1 x i2 (1.14)
çi
x i1 x i2 = ∅ (1.15)
çi postulínd cá informaþia este aditivá se obþine:
I(xi ) = I(xi1 ) + I(xi2 ) (1.16)

__________________________ 9 ___________________________
sau:
U(xi ) = U(xi1 ) + U(xi2 ) (1.17)
Rezultá:
F[p(xi )] = F[p(xi1 )] + F[p(xi2 )] (1.18)
dar pentru cá evenimentele xi1 çi xi2 sínt independente:
p(xi ) = p(xi1 ) p(xi2 ) (1.19)

çi
F[p(xi1 ) p(xi2 )] = F[p(xi1 )] + F[p(xi2 )] (1.20)
Aceastá ecuaþie funcþionalá are soluþia:
F(p) = - λ log p (1.21)
unde λ este o constantá pozitivá. Deci:
I(xi ) = - λ log p(xi ) (1.22)
Informaþia furnizatá de aceastá relaþie se mai numeçte informaþie proprie

asociatá cu evenimentul xi , iar informaþia datá de relaþia:
I(xi ,yj ) = - λ log p(xi ) + λ log p(xi /y j ) (1.23)
respectiv
p(x i /y j )
I(x i , y j ) = λ log (1.24)
p(x i )
se numeçte informaþie mutualá asociatá cu xi çi yj (obþinutá prin realizarea

evenimentului xi çi recepþionarea, observarea, evenimentului yj ).
1.8. Unitáþi de másurá pentru informaþie

Dupá cum s-a vázut, informaþia este o másurá a incertitudinii. Cea
mai simplá posibilitate constá ín alegerea íntre douá evenimente. Din
aceastá cauzá s-a convenit sá se aleagá ca unitate de informaþie, informaþia
ce se obþine prin selectarea, la íntímplare, a unui eveniment din douá eveni-
__________________________ 10 ___________________________
mente egal probabile. Fie evenimentele:
X = {x 1 , x 2 } çi P x = {1/2, 1/2} (1.25)
Deci informaþia este:
I(x1 ) = I(x2 ) = - λ log1/2 (1.26)
Dacá se alege baza 2 a logaritmului çi λ =1, atunci:
I(x1 ) =I(x2 ) = log2 2 = 1 bit (1.27)
Procedínd analog se poate alege baza e pentru logaritmul natural çi

consideríndu-se cá p(xi ) = 1/e, rezultá:
I(xi ) = - ln 1/e = ln e = 1 nit (1.28)
respectiv baza 10 (considerínd 10 evenimente echiprobabile):
X = {x1 . . . x10 } çi Px = {1/10 . . . 1/10} (1.29)
I(xi ) = - lg 1/10 = 1 dit (sau 1 decit) (1.30)
Relaþiile íntre cele trei unitáþi de másurá sínt:
1 nit = log 2 e = 1/ln2 = 1,44 bit (1.31)
1 dit = log 2 10 = 1/lg2 = 3,32 bit (1.32)
1.9. Entropia
1.9.1. Noþiuni introductive
Se considerá o sursá staþionará ergodicá, fárá memorie care are
alfabetul:
X={x1 , x2 , . . . xn } (1.33)
cu setul de probabilitáþi:
Px={ p 1 , p2 . . . pn } (1.34)
__________________________ 11 ___________________________
èi care genereazá èirul tipic de lungime N:
Xn ={ xi1 , xi2 . . . xiN }, i j = 1, n (1.35)
Toate èirurile tipice au aceeaèi probabilitate p(Xn ) = p1 N1 p 2 N2 .... pn Nn, unde

N1 , N2 . . . Nn reprezintá numárul de simboluri x1 , x2 . . . xn din èirul Xn .
n
Σ
i=1
Ni = N (1.36)
Pentru un numár N foarte mare se poate scrie:
Ni =Np i (1.37)
respectiv:
p(Xn )= (p 1 p1 p 2 p2 . . . pn pn )N (1.38)
Cantitatea de informaþie ce se obþine cínd se realizeazá un èir tipic Xn este:

n
I(Xn ) = - log p(Xn ) = - N Σ
i=1
p i log p i (1.39)
Informaþia proprie medie pe simbol se numeète entropie èi este egalá cu:

n
H(X) = −Σ p i log p i (1.40)
i=1
La acelaèi rezultat se poate ajunge pornind de la informaþia proprie a unui

simbol:
I(xi ) = -log p i (1.41)
èi mediind pe toate simbolurile:

n n
Σ
i=1
I(x i )p i = −Σ p i log p i = H(X)
i=1
(1.42)
Din cele prezentate rezultá cá entropia H(X) este egalá cu

incertitudinea medie a priori asupra evenimentelor X.
__________________________ 12 ___________________________
1.9.2. Proprietáþile entropiei

Entropia are urmátoarele proprietáþi :
1. Continuitatea. Entropia H(X) = H(p 1 , p 2 . . . p n ) este o funcþie
continuá ín raport cu fiecare variabilá p i pe intervalul (0, 1] fiindcá este
suma unor funcþii continue (funcþia logaritm).
2. Simetria. Entropia este evident o funcþie simetricá ín raport cu
toate varibilele p i .
3. Aditivitatea. Din modul ín care a fost definitá informaþia proprie
rezultá cá entropia este o funcþie aditivá.
4. Valoarea maximá. Entropia H(X) are o valoare maximá pentru
p 1 = p 2 = p 3 = ... = pn = p. Pentru demonstrarea acestei proprietáþi se face
urmátorul raþionament:
Valoarea maximá a funcþiei
n
H(X) = - Σ p i log p i (1.43)
i=1
íntre variabilele cáreia existá legátura

n
Σ
i=1
pi − 1 = 0 (1.44)
este aceeaèi cu valoarea maximá a funcþiei

n n
Φ = - Σ p i log p i + λ(Σ p i -1) (1.44)
i=1 i=1
unde λ este o constantá iar variabilele p i sínt considerate independente.

Valorile p i pentru care Φ este maximá se determiná din condiþiile:
∂Φ
= 0, i = 1, n (1.45)
∂p i
adicá :
∂Φ
= −log p j − log e + λ = 0 (1.46-a)
∂p j
∂Φ
= −log p i − log e + λ = 0 (1.46-b)
∂p i
de unde rezultá:
log p i = log p j , deci p i = pj . (1.47)
deci valoarea maximá a lui H(X) se obþine pentru:
__________________________ 13 ___________________________
p 1 = p2 = . . . = pn (1.48)
Acest lucru rezultá çi ín mod intuitiv deoarece incertitudinea medie

este maximá dacá stárile sistemului sínt egal probabile, ín acest caz fiind
cel mai greu de prezis care stare se va realiza. Pentru exemplificare se
considerá cazul particular cínd existá numai douá stári:
H(X) = H(p 1 ,p2 ) = - p 1 log p 1 - p 2 log p 2 (1.49)

iar
p2 = 1 - p1 (1.50)
Ín figura 1.4 este reprezentatá H(p 1 ,p2 ) ín funcþie de p 1 .
H(p , 1-p )
1 1
1
0 0.5 1 P1
Fig. 1.4.
Dacá p 1 → 0, rezultá cá p 2 → 1, deci H(X) = 0 deoarece se
anuleazá ambii termeni. Ín acest caz incertitudinea a priori este nulá fiindcá
se çtie cu siguranþá (probabilitate unu) cá se va reliza evenimentul x2 , ín
consecinþá informaþia este nulá. Acelaçi lucru se íntímplá dacá p 2 → 0,
respectiv p 1 → 1. Incertitudinea este maximá, deci çi informaþia este
maximá cínd p 1 = p 2 = 1/2. Ín acest caz se obþine o cantitate de informaþie
de 1 bit.
1.9.3. Debitul de informaþie çi redundanþa sursei

Ín multe cazuri este util ca noþiunea de informaþie sá fie legatá çi de
timp. Ín acest caz se defineçte debitul de informaþie (sau viteza de
informare) al unei surse ca fiind produsul íntre entropia sursei çi numárul
mediu de simboluri íntr-o secundá. Dacá durata medie a unui simbol este τ ,
debitul de informaþie al sursei este:
∆ H(X)
H τ (X) = (1.51)
τ
èi se exprimá ín biþi pe secundá. Considerínd τ = 1 , Hτ (X) èi H(X) devin
__________________________ 14 ___________________________
numeric egale. Pentru a indica cít de mult se índepárteazá entropia unei

surse de valoarea ei maximá posibilá (cínd probabilitáþile simbolurilor sínt
egale íntre ele) se defineète redundanþa ca fiind diferenþa íntre valoarea
maximá posibilá a entropiei sursei çi valoarea ei realá:
∆
R s = H max (X) − H(X) (1.52)
Redundanþa raportatá la entropia maximá se numeète redundanþá relativá:
∆ H(X)
ρs = 1 − (1.53)
Hmax (X)
unde Hmax(X)= log n, n fiind numárul simbolurilor din alfabetul sursei.
1.9.4. Canale discrete

Íntre sursa de informaþie çi utilizator existá un mediu prin care
trebuie transmise informaþiile. Mediul, ímpreuná cu aparatura necesará
transmiterii, se numeçte canal. Canalul stabileçte o transformare de la
spaþiul simbolurilor utilizate la intrare, la spaþiul simbolurilor recepþionate la
ieçire. Canalul se numeçte discret dacá spaþiile de la intrare çi de la ieçire
sínt discrete. Canalul se numeçte continuu dacá spaþiile de intare çi de ieçire
sínt continue. Dacá unul din spaþii este continuu iar celálalt discret, canalul
se numeçte canal continuu-discret (sau discret-continuu). Dacá transmisia
prin canal se face tot timpul, canalul se numeçte continuu ín timp, iar dacá
transmisia se face la momente de timp discrete, canalul se numeçte discret
ín timp. Dacá transformarea de la simbolul x (aplicat la intrare) la simbolul
y (obþinut la ieçirea din canal) nu depinde de transformárile anterioare,
spunem cá avem un canal fárá memorie. Dacá aceste transformári nu
depind de alegerea originii timpului, canalul este staþionar. Ín cele ce
urmeazá vom studia canalele discrete, staþionare çi fárá memorie.
1.9.5. Entropia la intrarea çi ieçirea din canal

Se noteazá cu {X} mulþimea tuturor simbolurilor pe care canalul le
acceptá la intrare. Astfel ín cazul unui canal telegrafic Morse, aparatura este
destinatá sá transmitá patru simboluri :
- x1 (punct) - x3 (interval íntre litere)
- x2 (linie) - x4 (interval íntre cuvinte).
Presupunínd cá sínt n simboluri, spaþiul (alfabetul) la intrare ín
canal este dat de (1.33) iar probabilitáþile de apariþie a simbolurilor sínt
(1.34). Probabilitáþile p i nu sínt o proprietate a canalului, de ele depinde
ínsá informaþia transmisá ín canal. Valorile optime ale acestor probabilitáþi
çi criteriile ce definesc optimul vor fi studiate ín cele ce urmeazá.
__________________________ 15 ___________________________
Mulþimea tuturor simbolurilor la ieçirea din canal este:

{Y}={y1 , y2 . . . ym } (1.54)
probabilitáþile simbolurilor fiind:
Py={p(y1 ) p(y2 ) . . . p(ym )}={q 1 , q2 ...qm } (1.55)
Datoritá efectului perturbaþiilor, spaþiul { Y} poate sá difere de
spaþiul{X}, precum çi probabilitáþile Py pot fi diferite de probabilitáþile de la
intare Px. Þinínd cont atít de spaþiul de la intrarea ín canal {X} cít çi de
spaþiul de la ieçirea din canal {Y}, putem defini un spaþiu produs{XY}:
 x1 y 1 x 1 y 2 ... x 1 y m 
 x2 y 1 x 2 y 2 ... x 2 y m 
{XY} =  
 (1.56)
 ... ... ... ... 
 
 xn y 1 x n y 2 ... x n y m 
unde prin produsul xi yj s-a notat realizarea atít a evenimentului xi cít çi a

evenimentului yj . Se presupune cá matricei {XY} íi corespunde matricea de
probabilitáþi:
 p(x1 y 1 ) p(x 1 y 2 ) ... p(x 1 y m ) 
 p(x2 y 1 ) p(x 2 y 2 ) ... p(x 2 y m ) 
Pxy=   (1.57)
 ... ... ... ... 
 
 p(x y
n 1 ) p(x ny2) ... p(x n y m ) 
Din aceastá matrice pot fi deduse probabilitáþile :

p(xi ) = p i = P{xi y1 ∪ xi y2 ∪ ...∪ xi ym } (1.58)
de unde:
m
p i = Σ p(xi yj ) (1.59)
j=1
respectiv:
p(yj ) = q j = P{x1 yj ∪ ... ∪ xn yj } (1.60)
deci:
n
q j = Σ p(xi yj ) (1.61)
i=1
Din cele prezentate se vede cá ín cazul canalelor discrete pot fi

definite trei címpuri de evenimente çi anume:
- la intrarea ín canal {X}, Px ;
- la ieçirea din canal {Y}, Py ;
__________________________ 16 ___________________________
- címpul reunit intrare-ieçire {XY}, Pxy .

Fiecáruia dintre aceste címpuri íi corespunde o entropie çi anume:
H(X) - entropia címpului de evenimente de la intrare;
H(Y) - entropia címpului de evenimente de la ieçire;
H(XY) - entropia címpului reunit intrare-ieçire;
Expresiile acestor entropii sínt:
n
H(X) = - Σ p i log p i (1.62)
i=1
m
H(Y) = - Σ q j log q j (1.63)
j=1
n m
H(XY) = - Σ Σ p(x i y j ) log p(x i y j (1.64)
i=1 j=1
1.9.6. Entropia condiþionatá

Presupunínd címpul de evenimente de la ieçirea din canal ca fiind
cunoscut, datoritá efectelor perturbaþiilor rámíne totuçi o incertitudine
asupra címpului de la intrare. Valoarea medie a acestei incertitudini se
numeçte entropia címpului X condiþionatá de címpul Y çi se noteazá cu
H(X/Y), ea reprezentínd o incertitudine rezidualá medie.
Pentru determinarea entropiei condiþionate H(X/Y) se considerá
urmátoarele: dacá la ieçirea din canal apare simbolul y j , existá o
incertitudine asupra simbolului transmis la intrarea ín canal, (fig. 1.5.).
Incertitudinea asupra realizárii evenimentului xi dacá s-a realizat yj , este:
U(xi / yj )= - log p(xi /y j ) (1.65)
{X} {Y}
x y1
1
x y
2 2
x3 y
3
yj
xn ym
Fig. 1.5.
Valoarea medie a acestei incertitudini, respectiv entropia asociatá
cu recepþionarea simbolului yj este:
__________________________ 17 ___________________________
n n
H(X / yj ) = Σ p(xi / yj )U(xi / yj ) = -Σ p(xi / yj )log p(xi / yj ) (1.66)
i=1 i=1
Valoarea medie a acestei entropii pentru toate valorile posibile ale

lui yj este:
m
H(X / Y) = Σ p(yj )H(X / yj ) (1.67)
j=1
sau introducínd relaþia obþinutá ín (1.66) se obþine:

n m
H(X / Y) = - Σ Σ p(yj )p(xi /y j ) log p(xi /y j ) (1.68)
i=1 j=1
sau:
n m
H(X / Y) = -Σ Σ p(xi yj ) log p(xi /y j ) (1.69)
i=1 j=1
Entropia H(X/Y) se numeçte echivocaþie fiindcá este o másurá a echivocului

ce existá asupra címpului de la intrare cínd se cunoaçte címpul de la ieçire.
Ín mod analog se poate determina entropia címpului
la ieçire dacá se cunoaçte címpul la intrare.
n m
H(Y / X) = -Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.70)
i=1 j=1
Entropia H(Y/X) se numeçte eroare medie fiindcá este o másurá a

incertitudinii (deci a erorii) asupra címpului de la ieçire cínd se cunoaçte
címpul de la intrare (fig. 1.6).
{ X } { Y }
x y1
1
x y
2 2
x3 y
3
xi
xn ym
Fig. 1.6
Dacá nu existá perturbaþii pe canal, prin recepþionarea simbolului yj

existá certitudinea asupra simbolului transmis, sá zicem xi . Ín acest caz p(xi
/yj ) = 1 çi ín consecinþá H(Y/X)=0. Deci ín absenþa perturbaþiilor are loc
relaþia:
H(X / Y)=H(Y / X)=0 (1.71)
__________________________ 18 ___________________________
Dacá perturbaþiile ín canal sínt foarte puternice, íncít címpul de la

intrare este independent de címpul de la ieçire, adicá p(xi /yj )=p(xi ) çi
p(yj /x i )=p(yj ) atunci avem:
H(X / Y)=H(X) (1.72)

çi
H(Y / X)=H(Y) (1.73)
1.9.7. Relaþii íntre diferite entropii

Pornim de la relaþia de definiþie a entropiei címpurilor reunite:
n m
H(XY)= - Σ Σ p(xi yj ) log p(xi yj ) (1.74)
i=1 j=1
Relaþia este echivalentá cu:

n m n m
H(XY)= - Σ Σ p(xi yj ) log p(xi ) - Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.75)
i=1 j=1 i=1 j=1
sau:
n m n m
H(XY)= - Σ log p(xi ) Σ p(xi yj ) - Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.76)
i=1 j=1 i=1 j=1
Dar:
m
Σ
j=1
p(x i y j ) = p(x i ) (1.77)
çi rezultá cá:
H(XY) = H(X) + H(Y / X) (1.78)
respectiv:
H(XY) = H(Y) + H(X / Y) (1.79)
1.9.8. Transinformaþia
Dupá cum s-a vázut, informaþia obþinutá asupra evenimentului xi
cínd la ieçirea din canal se observá evenimentul yj este conform relaþiei:
p(x i /y j )
I(xi yj )=log (1.80)
p(x i )
Aceasta este informaþia mutualá ce se obþine asupra evenimentului xi cínd

__________________________ 19 ___________________________
se recepþioneazá yj . Ín absenþa perturbaþiilor, recepþionínd simbolul yj se

poate afirma cu certitudine cá a fost transmis simbolul xi , deci:
p(xi / yj )=1 (1.81)
çi informaþia este:
I(xi yj )= - log p(xi ) (1.82)
Valoarea medie a informaþiei mutuale se obþine considerínd toate
perechile posibile de simboluri intrare-ieçire ( xi ,yj ) ímpreuná cu
probabilitáþile lor p(xi yj ).
n m
I(XY) = Σ Σ I(xi yj ) p(xi yj ) (1.83)
i=1 j=1
Ínlocuind ín (1.84) expresia (1.80) a informmaþiei I(xi yj ), avem:

n m
p(x i y j )
I(XY) = Σ Σ p(xi yj ) log (1.84)
i=1 j=1 p(x i )p(y j )
sau :
n m m n
I(XY) = - Σ log p(xi )Σ p(xi yj ) - Σ log p(yj )Σ p(xi yj ) +
i=1 j=1 j=1 i=1
n m
+Σ Σ p(xi yj ) log p(xi yj ) (1.85)
i=1 j=1
de unde:
I(XY) = H(X) + H(Y) - H(XY) (1.86)

Þinínd cont de relaþiile (1.78) çi (1.79) rezultá:
I(XY) = H(Y) - H(Y/X) = H(X) - H(X/Y) (1.87)
I(XY) este valoarea medie a informaþiei ce se obþine asupra
alfabetului X de la intare prin recepþionarea (recunoaçterea) alfabetului Y de
la ieçire, cu alte cuvinte a informaþiei transmise prin canal. Din aceastá
cauzá ea se numeçte transinformaþie.
1.9.9. Capacitatea canalului discret

Pentru a defini o másurá a eficienþei cu care se transmite informaþia
çi a gási limita superioará a acesteia, Shannon a introdus noþiunea de
capacitate a canalului. Capacitatea canalului este definitá ca fiind valoarea
maximá a transinformaþiei:
C=maxI(XY)=max[H(X)-H(X/Y)]=max[H(Y)-H(Y/X)] (1.88)
__________________________ 20 ___________________________
Maximizarea se face ín raport cu setul de probabilitáþi cu care se presupune

cá sínt utilizate simbolurile x1 , x 2 ... x n ale alfabetului de intrare. Valoarea
maximá a transinformaþiei se obþine pentru valori bine determinate ale
acestor probabilitáþi care definesc ín acest fel o anumitá sursá pe care o
numim sursá secundará.
Pentru a transmite prin canal transinformaþia cu valoarea maximá
(capacitatea canalului) este necesar ca sursa primará sá fie transformatá
(prin operaþia de codare) ín sursá secundará specificatá de probabilitáþile ce
definesc valoarea maximá a lui I(XY). Aceastá transformare se numeçte
adaptarea statisticá a sursei la canalul de comunicatie. Capacitatea
canalului se másoará ín biþi pe simbol. Capacitatea canalului poate fi ínsá
raportatá çi la timp; ín acest caz se defineçte:
C max I(XY)
Cτ = = (1.89)
τ τ
unde τ este durata medie a unui simbol iar I(XY)/τ este transinformaþia pe
unitatea de timp, respectiv debitul de transinformaþie. Capacitatea canalului
definitá de Cτ se másoará ín biþi pe secundá.
Redundanþa canalului, prin analogie cu redundanþa sursei este
definitá ca fiind diferenþa íntre capacitatea canalului çi transinformaþie
(informaþia transmisá):
Rc = C - I(XY) (1.90)
Redundanþa relativá este egalá cu redundanþa Rc ímpárþitá la
capacitatea canalului:
ρc = 1 - I(XY)/C (1.91)
Eficienþa canalului este definitá ca fiind raportul íntre
transinformaþie çi capacitatea canalului:
ηc = I(XY)/C (1.92)
Eficienþa canalului aratá cít de mult se índepárteazá transinformaþia
de valoarea ei maximá.
1.9.10. Capacitatea canalului binar simetric

Se numeçte canal simetric canalul la care probabilitáþile de eroare
ale oricárui simbol sínt egale. Un canal binar oarecare este caracterizat de
matricea numitá matrice de zgomot:
__________________________ 21 ___________________________
 p(y1 /x 1 ) p(y 2 /x 1 ) 
P(Y/X) =   (1.93)
 p(y1 /x 2 ) p(y 2 /x 2 ) 
Canalul binar simetric este reprezentat prin graful din fig. 1.7. Dacá acest
canal este simetric, atunci avem:
p(y1 /x 1 )=1-p ; p(y2 /x 1 )=p (1.94)
p(y2 /x 1 )=p ; p(y2 /x 2 )=1-p (1.95)
1 - p
x1 y1
p p
x2 y2
1 - p
Fig. 1.7.
çi matricea de zgomot devine:
 1 −p p 
P=   (1.96)
 p 1−p 
Capacitatea canalului este datá de relaþia:

C = max I(XY) = max [H(Y) - H(Y/X)] (1.97)
Eroarea medie este:
2 2
H(Y/X) = - Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.98)
i=1 j=1
sau:
2 2
H(Y/X) = - Σ Σ p(xi ) p(yj /x i ) log p(yj /x i ) (1.99)
i=1 j=1
Efectuínd calculele se obþine:

2
H(Y/X) = - Σ p(xi )[p(y1 /x i ) log p(y1 /x i )+p(y2 /x i ) log p(y2 /x i )]=
i=1
= - p(x1 ) p(y1 /x 1 ) log p(y1 /x 1 ) - p(x1 ) p(y2 /x 1 ) log p(y2 /x 1 ) -
- p(x2 ) p(y1 /x 2 ) log p(y1 /x 2 ) - p(x2 ) p(y2 /x 2 ) log p(y2 /x 2 ) =
= - p(x1 ) (1-p) log (1-p) - p(x1 ) p log p - p(x2 ) p log p -
- p(x2 ) (1-p) log (1-p) (1.100)
__________________________ 22 ___________________________
Rezultá:
H(Y/X) = - [p(x1 ) + p(x2 )][p log p + (1-p)log(1-p)]
(1.101)
Dar:
[p(x1 ) + p(x2 )] = 1 (1.102)
deci relaþia (1.101) devine:

H(Y/X) = - [p log p + (1-p)log(1-p)] (1.103)
Se observá cá eroarea medie H(Y/X) este o márime constantá care
depinde numai de zgomotul din canal çi nu de probabilitáþile de utilizare a
simbolurilor. Aceastá proprietate este generalá pentru toate canalele
simetrice. Þinínd cont de cele prezentate anterior, capacitatea canalului
binar simetric este:
C = max[H(Y) - H(Y/X)] = maxH(Y) + p log p + (1 - p) log (1 - p) (1.104)
iar max H(Y)=1 pentru p(y1 )=p(y2 ). Din simetria canalului rezultá atunci çi
p(x1 )=p(x2 ). Deci maximul transinformaþiei se obþine cínd simbolurile de la
intrare x1 çi x2 sínt utilizate cu aceeaçi probabilitate, valoarea ei fiind:
C = 1 + p log p + (1 - p) log (1 - p) (1.105)
Ín absenþa perturbaþiilor p=0 çi C = 1. Dacá perturbaþiile sínt foarte
puternice, respectiv p=1/2 atunci C = 0. Acest lucru se explicá prin faptul
cá un simbol de ieçire, de exemplu y1 , poate proveni cu aceeaçi
probabilitate atít din x1 cít çi din x2 , cu alte cuvinte recepþionarea lui nu
modificá cunoçtinþele noastre a priori asupra simbolului aplicat la intrare.
-- * --
__________________________ 23 ___________________________
Linii de transmisie
2.1. Introducere
Legătura între sursa de semnal (emiţător) şi utilizator (receptor) se
realizează printr-un mediu (suport material) ce permite semnalului util, purtător
de informaţie, să se propage. Acest mediu poartă numele de canal de legătură
(linie de transmisie) şi a cărui principală caracteristică este dispunerea pe o
lungime relativ mare. Pentru semnalele electrice se folosesc în mod practic
cablurile realizate din fire sau benzi metalice. Figura 2.1 reprezintă în secţiune
câteva linii uzuale.
Cablu Cablu bifilar Cablu Linie Linie strip

bifilar blindat coaxial microstrip
Fig. 2.1. Secţiuni prin liniile de transmisie.
Se poate imagina construirea unei linii prin legarea în lanţ a unui set de
cuadripoli. Efectul rezistiv, capacitiv şi inductiv distribuit al unei linii de
transmisie poate fi reprezentat printr-un model RLC cu parametrii concentraţi
24
Linii de transmisie
pe unitatea de lungime. Se va obţine o linie artificială, cu structuri periodice

reprezentată în figura 2.2.
Z Z Z
Y Y
Fig. 2.2. Structura modelului propus pentru linia fizică
Modelarea este cu atât mai precisă cu cât numărul de celule RLC luate
în calcul este mai mare. Să considerăm, pentru exemplificare, o porţiune de
linie bifilară. Fiecare conductor are o anumită rezistenţă R la trecerea
curentului. Izolantul care separă conductorii nu este perfect, el permiţând
scurgeri de curent; acest fapt se concretizează printr-o conductanţă G plasată
între cele două fire. Aceste două mărimi depind de natura materialelor. Putem
spera să le reducem iar în anumite cazuri să le facem neglijabile, alegând
conductori şi izolatori buni, dar ele vor caracteriza în permanenţă linia de
transmisie. Doi conductori vecini se află în interinfluenţă electrostatică.
Această influenţă este caracterizată de capacitatea C, definită ca raport între
sarcina electrică purtată prin fiecare conductor şi diferenţa de potenţial între
conductori: C=Q/V. Curentul care parcurge firele creează în vecinătatea sa un
câmp de inducţie magnetică care acţionează la rândul său asupra circuitului
care i-a dat naştere, ceea ce conduce la apariţia fenomenului de autoinducţie şi
la prezenţa celui de al treilea parametru: L=Φ /I.
Aceşti parametri electrici sunt proporţionali cu lungimea liniei
considerate. Dacă R0, L0, C0 şi G0 reprezintă parametrii unei linii pentru
unitatea de lungime, atunci un element de lungime ∆x (fig. 2.3) este descris
prin:
R = R 0 ∆x , L = L 0 ∆x , C = C 0 ∆x , G = G0 ∆x (2.1)
I R L I+∆I
V G C V+∆V
Fig. 2.3. Modelarea unui tronson de linie folosind componente discrete.
25
2.2. Parametri fizici primari ai liniilor de comunicaţii

În continuare vom discuta despre linii omogene, proprietate întâlnită
atunci când toate părţile componente sunt identice. Având în vedere rolul lor în
transmisia informaţiei, liniile sunt analizate din punct de vedere al propagării
semnalelor. Calitatea unei linii este determinată de un ansamblu de mărimi
electrice. Aceste mărimi, ale căror valori rezultă din natura materialelor
utilizate şi din dispunerea lor geometrică în construcţia liniei, se numesc
parametrii primari ai liniei. Ei sunt: rezistenţa R, inductanţa L, capacitatea C
şi conductanţa sau perditanţa G, şi se referă la 1 km de circuit.
2.2.1. Rezistenţa unui conductor

Rezistenţa în curent continuu a unui conductor de lungime l (în metri)
şi secţiune S (în milimetri pătraţi) este dată de formula:
l
Rcc = ρ (2.2)
S
în care ρ este rezistivitatea metalului din care este confecţionat circuitul.

Considerând lungimea l=2 km (1 km circuit = 2 km fir), rezultă formula de
calcul:
2000 ρ
R1 = ρ 2
≈ 2550 [Ω/km] (2.3)
d d2
π
4
Rezistenţa calculată cu această formulă corespunde temperaturii de 20°C. La

alte temperaturi rezistenţa va fi dată de formula:
Rt = R [1 + α(t − 20)] (2.4)

200 C
unde t este temperatura mediului ambiant în grade Celsius iar α coeficient de

variaţie în funcţie de temperatură la masă constantă (vezi tabelul 3.1).
Tabelul 3.1.
Denumirea Rezistenţa specifică Coeficientul de

materialului la 20°C temperatură
Cupru 0,01785 0,0039
Aluminiu 0,02910 0,0037
Oţel 0,13900 0,0046
26
Linii de transmisie
Când printr-un conductor circulă un curent alternativ teoria şi

experienţa arată că acest curent nu se repartizează în mod uniform pe toată
secţiunea, ci are tendinţa de a se deplasa spre periferie, densitatea de curent
fiind totdeauna mai mică la centru decât la suprafaţă. Totul se petrece ca şi cum
curentul ar fi "împins" spre suprafaţă, de unde numele de efect de suprafaţă sau
efect pelicular. Acest efect este cu atât mai accentuat cu cât frecvenţa
curentului ce trece prin conductor este mai ridicată.
Diametrul
interior
Diametrul exterior
Fig. 2.4. Ilustrarea efectului pelicular.
În cazurile limită, un conductor se comportă aproape ca un tub cilindric gol de

acelaşi diametru exterior, părţile centrale fiind slab sau deloc utilizate (fig.
2.4). Rezultă, în mod evident că, întrucât secţiunea efectiv parcursă de curentul
alternativ este mai mică, rezistenţa în curent alternativ (Rca) este mai mare decât
rezistenţa în curent continuu (Rcc). În funcţie de rezistenţa în curent continuu
(Rcc), rezistenţa în curent alternativ (Rca) este dată de formula:
Rca=kRcc (2.5)
k fiind un coeficient care ţine seama de efectul pelicular şi este calculat în

funcţie de f (frecvenţa exprimată în Hz) şi µ (permeabilitatea magnetică a
materialului conductorului).
Exemplul 2.1. Să se calculeze rezistenţa efectivă a unui circuit de cupru cu

diametrul de 3 mm la frecvenţa de 10.000 Hz.
ρ 0 ,01785
Rcc = 2550 2 = 2550 = 5,05 Ω/km
d 9
Folosind tabele special construite, se găseşte valoarea k=1,37. În acest caz,
ţinând seama de formula (2.5) rezultă:
Rca=kRcc=1,37 x 5,05=6,92 Ω/km
27
Conductoare bimetalice. Faptul că partea centrală a conductorului nu

este folosită la frecvenţe înalte a condus, pe de o parte, la utilizarea
conductoarelor tubulare (în radiotehnică) precum şi la introducerea
conductoarelor bimetalice, care constau dintr-o inimă de oţel acoperită cu un
strat de cupru. Evident la frecvenţe joase rezistenţa unui conductor bimetalic
este mai mare decât aceea a unui circuit de cupru având acelaşi diametru
exterior. O dată cu creşterea frecvenţei, rezistenţa conductorului bimetalic se
apropie ca valoare de rezistenţa conductorului de cupru.
2.2.2. Inductanţa unui conductor

Inductanţa unui circuit este raportul dintre fluxul magnetic generat de
curentul electric care trece prin conductor şi acest curent. O formulă
inginerească de calcul, folosită în literatura de specialitate, este:
 2D 
L =  4 ln + µK  ⋅ 10 −7 [H/m] (2.6)
 d 
în care:
L - inductanţa circuitului în H/m;
d - diametrul conductoarelor, în centimetri;
D - distanţa dintre conductoare, în centimetri;
µ - permeabilitatea magnetică a materialului conductorului;
K - coeficientul care ţine seama de efectul pelicular.
Parametrii primari fiind calculaţi pe 1 km de circuit formula inductanţei devine:
 2D 
L =  4 ln + µK  ⋅ 10 − 4 [H/km] (2.7)
 d 
Inductanţa este deci suma a doi termeni, primul reprezentând inductanţa

exterioară, iar cel de-al doilea inductanţa interioară. O dată cu creşterea
frecvenţei, curentul tinde să se localizeze la suprafaţa conductorului iar câmpul
magnetic tinde să treacă în întregime în dielectric, anulându-se în conductor.
Exemplul 2.2. Să se determine inductanţa unui linii de cupru având diametrul

de 3 mm şi distanţa între conductoare de 20 cm, la frecvenţa de 10.000 Hz.
Datele sunt: D=20 cm; d=0,3 cm; µ=1; K=0,824.
 2D   40 
L =  4 ln + k 2 µ  =  4 ln + 1 ⋅ 0 ,824  ⋅10 −4 =
 d   0 ,3 
= (4 ⋅ 5 + 0,824) ⋅10 −4 = 2,08 ⋅10 −4 H/km
28
Linii de transmisie
2.2.3. Capacitatea electrică a unui conductor

Se poate asimila circuitul cu un condensator având cele două fire ca
armături. Formula utilizată în acest caz pentu determinarea capacităţii
circuitului este:
ξ
C= ⋅ 10 −6 [F/km] (2.8)
2D
36 ln
d
în care:
D - distanţa între conductoare în centimetri;
d - diametrul conductoarelor, în centimetri;
ξ - constanta dielectrică a mediului (ξ=1 pentru aer).
Capacitatea reală a unei linii aeriene este ceva mai mare din cauza constantelor
dielectrice (mai mari ca unitatea) ale izolatoarelor şi stâlpilor. Din această
cauză se introduce un factor de corecţie şi formula capacităţii circuitului
devine:
10 −6
C = 1,05 [F/km] (2.9)
2D
36 ln
d
2.2.4. Conductanţa unui conductor

Materialele dielectrice care se folosesc pentru izolarea conductoarelor
între ele şi faţă de pământ nu sunt perfecte, ele prezentând o rezistenţă finită la
trecerea curentului electric. Această rezistenţă se numeşte rezistenţă de izolaţie.
Astfel, circuitul electric nu se va închide numai prin sarcină, ci şi prin
rezistenţa de izolaţie. Mărimea inversă a rezistenţei de izolaţie se numeşte
conductanţă sau perditanţă şi ea determină proprietăţile izolante ale
materialului numai pentru curent continuu. În curent alternativ apar pierderi în
dielectric care măresc conductanţa. Expresia acesteia în curent alternativ este
pentru linii aeriene:
G = (G0 + A ⋅ f )10 −6 [Ω-1/km] (2.10)

în care:
G0 - este perditanţa în curent continuu, exprimată în Ω-1/km;
A - un coeficient care ţine seama de pierderile în dielectricul
izolatoarelor;
f - frecvenţa în Hz;
G0 - depinde de numărul şi calitatea izolatoarelor pe 1 km de linie şi variază în

funcţie de condiţiile atmosferice. Câteva exemple sunt date în continuare:
29
G0 = 0,1⋅ 10 -6 [Ω-1/km] pe vreme uscată;

G0 = 0,5 ⋅ 10 -6 [Ω-1/km] pe vreme umedă;
A = 0,05 ⋅ 10 -9 pe vreme uscată;
A = 0,25 ⋅ 10 -9 pe ploaie;
A = 0,75 ⋅ 10 -9 în caz de chiciură sau polei pe conductoare.
Pentru cabluri, frecvent utilizate ca linii îngropate, conductanţa în curent

alternativ este dată de formula:
G = (G0 + ω ⋅ C ⋅ tgδ) ⋅ 10 −6 [Ω/km] (2.11)
în care:
C - este capacitatea unei perechi din cablu exprimată în F/km;
tgδ - coeficientul de pierderi în dielectric;
ω=2πf – pulsaţia semnalului ce parcurge linia.
Dacă se notează cu RG rezistenţa de izolaţie, atunci conductanţa sa va fi:
1
G= (2.12)
RG
2.3. Parametri secundari ai liniilor de comunicaţii

Parametri secundari ai unei linii sunt: constanta de propagare şi
impedanţa caracteristică. Considerånd că linia are o construcţie omogenă,
adică uniformă (firele sunt confecţionate din acelaşi material, au diametrul
uniform, acelaşi mod de izolare), parametrii electrici primari ai unei linii R, L,
C, G vor fi identici pe întreaga lungime a liniei. În plus aceşti parametri
electrici sunt proporţionali cu lungimea liniei considerate (vezi relaţia 2.1 şi fig.
2.3).
Fie V(t) potenţialul aplicat la intrarea în porţiunea de linie considerată şi
fie I(t) curentul ce străbate această porţiune. Valorile celor două mărimi vor
depinde nu numai de timp ci şi de coordonata x ce fixează poziţia în lungul
liniei. Se pot scrie următoarele relaţii:
∂V (x, t ) ∂I (x, t )
= − RI ( x, t ) − L (2.13)
∂x ∂t
∂I (x, t ) ∂V (x, t )
= −GV (x, t ) − C (2.14)
∂x ∂t
30
Linii de transmisie
Derivînd relaţiile (2.13) şi (2.14) în raport cu coordonata x, obţinem:
∂ 2V ( x, t ) ∂ 2V (x, t ) ∂V (x, t )
= LC + (LG + RC ) + RGV (x, t ) (2.15)
∂x 2
∂t 2 ∂t
şi respectiv:
∂ 2 I ( x, t ) ∂ 2 I ( x, t ) ∂I (x, t )
= LC + (LG + RC ) + RCI ( x, t ) (2.16)
∂x 2
∂t 2 ∂t
Ecuaţiile (2.15) şi (2.16) sunt cunoscute şi sub denumirea de ecuaţiile

telegrafiştilor. Soluţiile acestora V(x,t) respectiv I(x,t) nu pot fi determinate în
mod independent deoarece între ele există relaţii de legătură. Într-un regim
permanent sinusoidal, exprimând mărimile în complex, ecuaţiile telegrafiştilor
devin:
∂V ( x, t )
= ( R + jω L ) I ( x , t ) (2.17)
∂x
∂I ( x, t )
= (G + jωC )V ( x, t ) (2.18)
∂x
Analog, ecuaţiile de ordinul 2 se scriu:
∂ 2V ( x, t )
= ( R + jωL)(G + jωC )V ( x, t ) (2.19)
∂x 2
∂ 2 I ( x, t )
= ( R + jωL)(G + jωC ) I ( x, t ) (2.20)
∂x 2
Ecuaţiile (2.19) şi (2.20) pot fi puse sub forma:
∂ 2V ( x, t )
2
− γ 2V ( x, t ) = 0 (2.21)
∂x
∂ 2 I ( x, t )
2
− γ 2 I ( x, t ) = 0 (2.22)
∂x
unde s-a definit constanta de propagare:
31
γ = ( R + jωL)(G + jωC ) = α + jβ (2.23)
La definirea lui γ se consideră rădăcina cu partea reală pozitivă (α > 0); α se

numeşte coeficient de atenuare [Np / m], iar β constantă de fază [rad / m].
Dacă se neglijează pierderile, respectiv se consideră R = 0 şi G = 0,
aceste relaţii devin:
∂ 2V (x, t ) ∂ 2V (x, t )
= LC (2.24)
∂x 2 ∂t 2
∂ 2 I ( x, t ) ∂ 2 I ( x, t )
= LC (2.25)
∂x 2 ∂t 2
Soluţiile generale ataşate ecuaţiilor (2.2) şi (2.25) au expresiile:
(
V ( x, t ) = V1 t − x LC + V2 t + x LC ) ( ) (2.26)
şi
( ) (
I (x, t ) = I1 t − x LC + I 2 t + x LC ) (2.27)
Pentru V1 şi V2 şi respectiv I1 şi I2 semnale armonice exprimate sub formă

complexă, soluţiile de mai sus capătă forma:
[( ) ] [(
V (x, t ) = V1 exp j ω t − x LC + ϕ1 + V2 exp j ω t + x LC + ϕ 2 (2.28) ) ]
I ( x, t ) = I 1 exp j [ω(t − x LC ) + ϕ ] + I exp j [ω(t + x
1 2 ) ]
LC + ϕ 2 (2.29)
Relaţiile (2.28) şi (2.29) sunt formate fiecare, prin însumarea a două soluţii
particulare. Să vedem care este semnificaţia fizică pentru fiecare soluţie în
parte. În acest scop să considerăm, de exemplu, primul termen din (2.28). Sub
formă reală acesta se poate scrie:
(
V ( x, t ) = V1 cos[ω t − x LC + ϕ1 ] ) (2.30)
Dacă vom compara această expresie cu ecuaţia undei plane:
 x 
V ( x, t ) = V cos ω(t − ) + ϕ (2.31)
 Vϕ 
32
Linii de transmisie
unde Vϕ este viteza de propagare (de fază), prin identificare vom găsi pentru
aceasta din urmă expresia:
1
Vϕ = (2.32)
LC
Procedînd în mod analog pentru cel de al doilea termen al relaţiei (2.28)

rezultă:
1
Vϕ = − (2.33)
LC
Se obţine deci o viteză egală în modul cu precedenta dar de semn contrar.

Relaţia (2.32) arată că unda se deplasează în sensul în care coordonata x creşte,
în timp ce conform relaţiei (2.33) unda se deplasează în sensul în care x se
micşoreză. În concluzie soluţia generală este obţinută prin superpoziţia a două
unde, ce se propagă în sensuri contrare de-a lungul liniei. Una din aceste unde
se numeşte undă directă şi se deplasează de la emiţător către receptor, în timp
ce cealaltă se numeşte undă reflectată şi se deplasează de la receptor către
emiţător. Se poate demonstra, în cazul liniilor fără pierderi, că:
1
Vϕ = (2.34)
εµ
oricare ar fi tipul liniei, deci Vϕ este egală cu viteza de propagare a undelor

electromagnetice în mediul respectiv. Se poate observa că această viteză este:
- independentă de dimensiunile liniei;
- independentă de frecvenţa semnalului (linie nedispersivă).
Din ecuaţiile (2.13) şi (2.14), dacă se neglijează pierderile se va obţine:
∂V ( x, t ) ∂I ( x, t )
= −L (2.35)
∂x ∂t
∂I ( x, t ) ∂V ( x, t )
= −C (2.36)
∂x ∂t
Să verificăm ecuaţia (2.35) derivînd expresia (2.28) în raport cu x şi expresia

(2.29) în raport cu t. Se obţine astfel:
33
∂V ( x, t )
∂x
[
= − jω LCV1 exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 + ] (2.37)
+ jω LCV2 exp j [ω(t + x LC ) + ϕ ] 2
−L
∂I
∂t
[
= − jωLI 1 exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 − ] (2.38)
− jωLI 2 exp j [ω(t + x LC ) + ϕ 2 ]
În relaţia (2.38) s-a înmulţit cu -L atît membrul drept cît şi cel stîng. Pentru ca
egalitatea (2.35) să fie verificată oricare ar fi t şi x, este necesar ca:
C
I1 = V1 (2.39)
L
şi respectiv:
C
I2 = − V2 (2.40)
L
În aceste condiţii expresia curentului I(x,t) devine:
I ( x, t ) =
C
l
[
V1 exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 −
C
L
] [
V2 exp j ω(t + x LC ) + ϕ 2 ]
(2.41)
În concluzie, oricare ar fi momentul de timp considerat şi oricare ar fi poziţia

pe linie, există un raport constant între tensiunea şi curentul undei incidente şi
acelasi raport, însă cu semn schimbat, între tensiunea şi curentul undei
reflectate. Acest raport care are dimensiunea unei impedanţe se numeşte
impedanţă caracteristică. Expresia sa este:
L
Z0 = (2.42)
C
iar inversa sa
C
Y0 = ( Z 0 ) −1 = (2.43)
L
34
Linii de transmisie
este admitanţa caracteristică. În încheiere trebuie menţionat faptul că metoda

de calcul prezentată este valabilă doar în cazul liniilor fără pierderi (ipoteză
simplificatoare ce se face în majoritatea cazurilor de transmisii de date). Dacă
pierderile sunt importante, expresia impedanţei caracteristice este:
R + jω L γ R + jωL
Z0 = = = Rc + jX c = = Z 0 e jϕc (2.44)
γ G + jωC G + j ωC
ω reprezentând pulsaţia semnalului presupus armonic ce se propagă de-a lungul

liniei.
2.4. Linii fără distorsiuni

Datorită faptului că, în general, constanta de atenuare şi viteza de fază
depind de frecvenţă, diferitele armonice componente ale unor unde
nesinusoidale se vor atenua diferit şi de asemenea se vor propaga cu viteze
diferite. Ca urmare a acestui fapt, rezultă o distorsiune a undelor ce se propagă
pe linie. Acest lucru nu se întâmplă dacă α şi Vϕ nu depind de frecvenţă. Astfel
de linii se numesc linii fără distorsiuni. Dacă parametrii unei linii satisfac
condiţia (2.45) numită condiţia lui Heaviside, linia este fără distorsiuni.
R L
= (2.45)
G C
Într-adevăr, dacă se ţine cont de această condiţie, rezultă:
α = RG (2.46)
De asemenea se demonstrează că:
ω 1
Vϕ = = (2.47)
β LC
Impedanţa caracteristică a liniei fără distorsiuni este dată de relaţia (2.42).
2.5. Impedanţa de intrare

Impedanţa de intrare a liniei Z1in = V1 / I1, pentru o anumită impedanţă
de sarcină conectată la sfârşitul liniei (Z2 = V2 / I2) se poate stabili direct pe baza
teoriei cuadripolului:
35
I1 I2
V1 Z1in V2 ZT
Fig. 2.5. Structura unui cuadripol.
Z T + Z 0 th( γl )
Z1in = Z 0 (2.48)
Z 0 + Z T th( γl )
Dacă linia este închisă pe impedanţa caracteristică, ZT = Z0 (linie adaptată)

rezultă Z1in = Z0, ceea ce este în concordanţă cu rezultatele cunoscute din teoria
cuadripolului.
2.6. Puterea transportată

Ecuaţiile (2.39) şi (2.40) arată că raportul dintre tensiune şi curent din
unda reflectată, este de semn opus celui din unda incidentă. Această schimbare
de semn provine din faptul că fluxul de energie al undei reflectate este de semn
opus fluxului undei incidente. Să calculăm puterea care se propagă dea lungul
liniei. Aceasta are expresia:
P=
1
4
[
V ( x, t ) I * ( x, t ) + I ( x, t )V * ( x, t ) ] (2.49)
unde prin I* şi V* s-au notat expresiile complex conjugate ale curentului şi

tensiunii. Înlocuind V(x,t) şi I(x,t) prin primii termeni ai ecuaţiilor (2.28) şi
(2.41) se obţine:
1 V12
Pi = (2.50)
2 Z0
care reprezintă puterea transportată de unda incidentă (spre x crescător).

Înlocuind V(x,t) şi I(x,t) prin termenii secunzi ai ecuaţiilor (2.28) şi (2.41) se
obţine:
1 V22
Pr = (2.51)
2 Z0
36
Linii de transmisie
care reprezintă puterea ce se propagă cu unda reflectată (spre x descrescător).

Remarcăm că puterile sunt constante oricare ar fi valoarea coordonatei x. Acest
lucru provine din faptul că am neglijat pierderile, considerînd o linie
nedispersivă. Luînd în consideraţie aceste pierderi, vom ajunge la o expresie a
puterii incidente de forma:
1 V12 −2α
Pi ( x) = e (2.52)
2 Z0
unde α este coeficientul (constanta) de atenuare. Se observă că puterea

transportată se diminuează cu cît ne îndepărtăm de sursa de semnal. Ţinînd
cont de pierderi, expresia potenţialului V(x,t) devine:
[ ] [
V ( x, t ) = V1e −αx exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 + V2 e αx exp j ω(t + x LC ) + ϕ 2 ]
(2.53)
2.7. Reflexii ale semnalelor pe liniile de propagare
2.7.1. Unde reflectate. Factorul de reflexie

Ţinând cont de relaţia (2.47) soluţiile ecuaţiilor telegrafiştilor devin:
V ( x, t ) = V1 exp j (ωt − βx + ϕ1 ) + V2 exp j (ωt + βx + ϕ 2 ) (2.54)
V1 V
I ( x, t ) = exp j (αω t − β x + ϕ1 ) − 2 V2 exp j (ωt + β x + ϕ) (2.55)
Z0 Z0
În continuare vom considera schema din figura 2.6 în care:

- G - generatorul de semnal
- Zo - impedanţa caracteristică a liniei
- ZT - impedanţa de sarcină, plasată la extremitatea linie
I1
Z0
I2 ZT VT
G Ui
Fig. 2.6.
37
În cazul general, soluţia ecuaţiei undei este suma a două soluţii particulare, una
corespunzătoare undei incidente (V1 sau I1 ) iar cealaltă corespunzătoare undei
reflectate (V2 sau I2 ). Această soluţie trebuie să fie valabilă în toate punctele
liniei, în particular pentru x=l. Pentru circuitul din fig. 2.6 se pot scrie
următoarele relaţii:
I = I1 + I 2 (2.56)
unde:
I1 = I1 exp j (ωt − β x + ϕ1 ) (2.57)
şi
I 2 = I 2 exp j (ωt + β x + ϕ 2 ) (2.58)
De asemenea avem relaţia:
V1 + V2 = Z T I (2.59)
în care:
V1 = V1 exp j (ωt − β x + ϕ1 ) (2.60)
şi
V2 = V2 exp j (ωt + β x + ϕ 2 ) (2.61)
În plus avem relaţiile:
V1
I1 = (2.62)
Z0
V2
I2 = − (2.63)
Z0
obţinîndu-se:
V1 V2 V1 + V2
− = (2.64)
Z0 Z0 ZT
În final rezultă relaţia:
V2 Z T − Z 0
= =Γ (2.65)
V1 Z T + Z
se numeşte factor (coeficient) de reflexie şi expresia sa este:
38
Linii de transmisie
V2
Γ =| Γ | exp jΦ = exp j (ϕ′2 − ϕ1′ ) (2.66)
V1
în care:
ϕ1′ = ϕ1 − β (2.67)
ϕ′2 = ϕ 2 + β (2.68)
l fiind lungimea liniei iar β constanta de fază. În mod similar pentru curent
avem:
I 2 = − ΓI 1 (2.69)
Cazuri particulare:
Dacă ZT=Z0, atunci Γ=0 ceea ce conduce la V2=0, deci nu există
undă reflectată; se spune că linia este adaptată.
Dacă ZT =0, (cazul liniei scurt-circuitate), atunci Γ=-1 ceea ce
conduce la V2=-V1 şi I2 =I1; în acest caz există reflexie totală cu
schimbare de semn pentru tensiune şi fără schimbare de semn (sens)
pentru curent.
Dacă ZT=∞ (cazul liniei în gol), atunci Γ=+1 ceea ce conduce la
V2=V1 şi I2 =-I1; în acest caz există reflexie totală cu schimbare de
semn (sens) pentru curent şi fără schimbare de semn pentru
tensiune.
Se observă că prezenţa unei impedanţe de sarcină diferite de valoarea

impedanţei caracteristice a liniei, provoacă o reflexie în acel loc: o parte a undei
incidente este reflectată şi se propagă în sens invers pe linie. În concluzie, se
poate considera că undele reflectate apar ori de cîte ori pe linie există o variaţie
bruscă de impedanţă.
2.7.2. Unde staţionare. Studiu calitativ

Am văzut că în cazul în care ZT este diferită de Z0, unda incidentă
provoacă o reflexie pe sarcină şi dă naştere unei unde reflectate ce se propagă
în sens invers. Considerăm expresiile tensiunii şi curentului, conform soluţiilor
generale:
V ( x, t ) = V1 exp j (ωt − βx + ϕ1 ) + V2 exp j (ωt + βx + ϕ 2 ) (2.70)
V1 V
I ( x, t ) = exp j (ωt − βx + ϕ1 ) − 2 exp j (ωt + β x + ϕ 2 ) (2.71)
Z0 Z0
39
Facem schimbarea de variabilă: z = l - x, unde l este lungimea liniei iar z este

distanţa dintre punctul fixat pe linie şi capătul la care este cuplată impedanţa de
sarcină.
0 x
V1 Unda incidentă
Unda reflectată V2
z 0
P
Fig. 2.7.
Se obţine astfel:
V ( x, t ) = V1 exp j (ωt + βz + ϕ1′ ) + V2 exp j (ωt − βz + ϕ' 2 ) (2.72)

V V
I ( z , t ) = 1 exp j (ωt + β z + ϕ1′ ) − 2 exp j (ωt − β z + ϕ' 2 ) (2.73)
Z0 Z0
Dacă se ţine cont că:
V2 = Γ V1 (2.74)
şi că, pentru unda reflectată, coordonata curentă este x=l+z, rezultă:
V ( x, t ) = V1 exp j (ϕ1′ + β z ){1 + Γ exp(−2 jβz )}exp jωt (2.75)
exp j (ϕ1′ + β z ){1 − Γ exp(−2 jβ z )}exp jωt

V1
I ( x, t ) = (2.76)
Z0
Prin însumarea celor două componente (incidentă şi reflectată) ce se propagă în

sensuri opuse cu viteze egale în valoare absolută, se formează un sistem de
unde staţionare. Se constată că maximele şi minimele amplitudinii undei
rezultante se găsesc întotdeauna în aceleaşi puncte de-a lungul liniei. Un
observator exterior liniei vede deci o oscilaţie staţionară. Undele staţionare
obţinute au o perioadă egală cu λ/2, unde:
λ = Vϕ T = 2 π / β (2.77)
este lungimea de undă.
40
Linii de transmisie
2.7.3. Poziţia şi valoarea maximelor şi minimelor

Reluăm relaţia (2.75) care mai poate fi scrisă sub forma:
V ( x, t ) = V1 exp j (ϕ1′ + βz ){1 + Γ exp(−2 jβ z )}exp jωt = V ( z ) exp jωt (2.78)
V(z) reprezintă amplitudinea echivalentă a undei staţionare; pentru calculul

valorii acesteia avem relaţia:
| V ( z ) | 2 = V ( z , t )V ∗ ( z , t ) (2.79)
unde prin V*(z,t) s-a notat expresia complex conjugată a relaţiei (2.78).
Înlocuind factorul de reflexie prin expresia sa:
Γ =| Γ | θ jφ (2.80)
obţinem:
| V ( z ) |2 = V12 {1+ | Γ | [exp j (Φ − 2βz ) + exp j (−Φ − 2βz )]+ | Γ |} (2.81)
respectiv:
[
| V ( z ) |2 = V12 1 + 2 | Γ | cos(Φ − 2βz ) + | Γ |2 ] (2.82)
Această expresie este maximă în punctele de coordonată zM pentru care:
cos(Φ − 2βz M ) = 1 (2.83)

deci
Φ − 2βz M = 2nπ (2.84)
ceea ce conduce la:
Φ nπ Φ λ nλ
zM = + = + (2.85)
2β β 2π 2 2
de unde rezultă pentru amplitudinea maximă valoarea:
2
Vmax =| V ( z M ) | 2 = V12 (1+ | Γ |) 2 (2.86)
Amplitudinea are valoare minimă în punctele de coordonată zm pentru care:
41
cos(Φ − 2βz m ) = −1 (2.87)

deci
Φ − 2βz m = (2n + 1)π (2.88)
de unde rezultă:
Φ (2n + 1)π Φ λ 2n + 1 λ
zm = + = + (2.89)
2β 2β 2π 2 2 2
valoarea amplitudinii minime fiind dată de relaţia:
2
Vmin =| V ( z m ) | 2 = V12 (1− | Γ |) 2 (2.90)
Se poate observa că:

distanţa între 2 maxime esteλ/2;
distanţa între un maxim şi un minim este λ;
distanţa zM care separă sarcina de primul maxim se obţine facînd n=0
în expresia (2.85).
distanţa zm care separă sarcina de primul minim se găseşte facînd n=0
în expresia(2.89).
Am examinat pînă acum semnalul în tensiune; putem, de asemenea, să facem

studiul undelor staţionare şi pentru curent. În acest caz obţinem:
exp j (ϕ'1 +β z )[1 − Γ exp(−2 jβ z )]exp jωt = I ( z ) exp jωt

V1
I ( x, t ) = (2.91)
V2
Procedînd ca în cazul anterior pentru determinarea punctelor de minim şi
maxim, se constată că există un decalaj de λ/4 între punctele de extrem ale
tensiunii şi curentului: |I(z)| este maxim când | V(z)| este minim şi invers.
2.7.4. Detecţia unui defect pe linie

O porţiune de linie este echivalentă cu un cuadripol (fig. 2.8). Dacă
această linie este "încărcată" cu impedanţa de sarcină ZT , atunci la intrare vom
avea o impedanţă echivalentă Ze conform relaţiei:
V ( z, t )
Z e ( z) = (2.92)
I ( z, t )
Înlocuind pe V(z,t) şi I(z,t) prin expresiile (2.78) şi respectiv (2.91), se obţine:
42
Linii de transmisie
1+ | Γ | exp − j ( 2βz − Φ )
Z e ( z) = Z 0 (2.93)
1− | Γ | exp − j (2β z − Φ )
De remarcat că valoarea impedanţei echivalente depinde de distanţa care separă

punctul de măsură de sarcină, deci în fiecare punct al liniei putem defini o
impedanţă echivalentă Ze. Modulul lui Ze este maxim în punctele în care
V (z ) este maxim şi este minim în punctele în care V (z ) este minim. Înlocuind
coordonata z prin zM şi zm găsite anterior, obţinem:
1+ | Γ |
Z e max = Z 0 (2.94)
1− | Γ |
şi respectiv
1− | Γ |
Z e min = Z 0 (2.95)
1+ | Γ |
Rezultă că impedanţa este constantă indiferent de caracteristicile semnalului şi

de coordonata z doar în cazul liniilor adaptate. Tensiunea şi curentul pot fi puse
şi sub forma:
V ( z, t ) = VT cos βz + jZ 0 I T sin βz (2.96)
VT
I ( z , t ) = I T cos β z + j sin βz (2.97)
Z0
unde I T şi VT sunt curentul şi tensiunea pe sarcina Z T . Ţinând cont de aceste
expresii relaţia (2.92) devine:
Z T + jZ 0 tgβ z
Z e ( z) = (2.98)
Z
1 + j T tgβ z
Z0
Dacă se examinează relaţia (2.98) se constată că |Ze(z)| este o funcţie periodică

în raport cu z=λ/2. Tot din (2.98), vedem că Ze este periodică şi în raport cu β
sau cu ω deoarece β = ω / Vϕ . Deci, pentru o linie de lungime dată, dacă
modificăm frecvenţa semnalului, impedanţa văzută la intrarea în linie variază
trecînd prin maxime si minime. Această proprietate este utilizată pentru a
localiza un defect. Un defect se prezintă ca o sarcină neadaptată situată la o
distanţă z x , necunoscută, faţă de un punct de acces A. Se măsoară impedanţa în
punctul A trimiţînd un semnal de pulsaţie ω. Această impedanţă este dată de
43
(2.98). Se variază frecvenţa şi se măsoară impedanţa. Pentru o pulsaţie ω1

căreia îi corespunde constanta de propagare β1 şi lungimea de undă
λ1 impedanţa este maximă. Distanţa z1 este dată de relaţia:
Φ nπ Φ λ1 nλ1
z1 = + = + (2.99)
2β1 β1 2π 2 2
Să mărim frecvenţa: β creşte, λ scade şi sistemul de unde staţionare se

restrînge. La pulsaţia ω2 > ω1 impedanţa este din nou maximă raportată la
punctul de observaţie. Lungimea de undă este λ 2 şi există acum (n+1)
perioade de Ze între primul maxim şi punctul de observaţie. Relaţia (2.99) ne
conduce la:
Φ (n + 1)π Φ λ 2 λ
z2 = + = + (n + 1) (2.100)
2β 2 β2 2π 2 2
Dacă se elimină n între ecuaţiile (2.99) şi (2.100) se ajunge la:
λ 2λ2 Vϕ
z1 = = (2.101)
2( λ 1 − λ 2 ) 2( f 1 − f 2 )
Astfel, cunoscînd Vϕ, f1 şi f2, se poate calcula uşor distanţa z1.
Exemplul 2.3. Să se determine poziţia unui defect pe o linie de comunicaţie

ştiind că, într-un punct accesibil, se constată că impedanţa este maximă în
momentul în care frecvenţa are valorile de 100 kHz şi respectiv 90 kHz.
Considerăm că Vϕ =2.108 m/s.
Soluţie: Conform relaţiei (2.101) avem:
Vϕ 2 ⋅ 10 8
z1 = = = 10.000 m
2( f 2 − f1 ) 2(100 * 10 3 − 90 * 10 3 )
Deci defectul este situat la circa 10 km faţă de punctul de măsură.
2.7.5. Studiul unor cazuri particulare

Linie adaptată:
ZT = Z 0 (2.102)
44
Linii de transmisie
Linia se termină prin impedanţa sa caracteristică. Relaţia (2.98) ne conduce la:
Z e ( z) = Z 0 (2.103)
În acest caz Γ=0 şi numai unda incidentă se propagă.

Linie în scurt-circuit:
ZT = 0 (2.104)
Relaţia (2.98) ne conduce la:
Z e ( z ) = jZ 0 tgβz (2.105)
Impedanţa liniei este, în toate punctele, pur imaginară. Ea este nulă în punctele
z=0 şi variază similar funcţiei trigonometrice tgβz cu valori infinite în punctele
în care curentul se anulează. Se constată că Ze este o inductanţă pură (dacă
tgβz>0) respectiv este o capacitate pură dacă (tgβz<0).
Linie în gol:
ZT = ∞ (2.106)
Conform expresiei (2.98) avem:
1
Z e ( z) = = − jZ 0 cot gβ z (2.107)
jYo tgβ z
Impedanţa liniei este în toate punctele pur imaginară. Ea variază ca o

cotangentă, cu valori infinite în punctele în care curentul se anulează. Se
constată că:
- Ze este o inductanţă pură dacă, cotg βz < 0
- Ze este o capacitate pură dacă, cotg βz > 0
2.7.5.1. Aplicaţii ale cazurilor în care Z T = 0 şi Z T = ∞

Astfel de linii terminate printr-un scurt-circuit sau în gol permit
realizarea unei impedanţe pur imaginare de orice valoare. Se observă că o linie
terminată printr-un scurt-circuit de lungime d ± n(λ / 2) are la bornele sale o
aceeaşi impedanţă jX. După semnul lui X, adică după valoarea lui d, pentru o
frecvenţă dată, linia este echivalentă cu o inductanţă (X>0) sau cu o capacitate
(X<0). Aceste linii sunt utilizate în mod curent pentru realizarea adaptării de
impedanţe.
45
2.8. Atenuarea semnalelor pe liniile de transmisie

În sens larg, noţiunea de atenuare se defineşte ca fiind logaritmul
raportului a două puteri, respectiv:
A = 10 lg (P1 / P2 ) [dB] (2.108)

sau
A = 1/2 ln (P1 / P2) [Np] (2.109)
unde:
P1 - puterea semnalului aplicată la intrarea în linie;
P2 - puterea măsurată la ieşirea din linie.
Analog se defineşte şi cîştigul G, între cîştig şi atenuare existînd relaţia:
G = -A (2.110)
Legătura între unităţile de măsură alese este:
1 [dB]= 0.115 [Np] şi respectiv 1 [Np]=8.68 [dB]
2.8.1. Atenuarea şi cîştigul compus

În practică, foarte rar se reuşeşte ca impedanţa de sarcină a unei linii
de transmisie să fie exact impedanţa caracteristică a acesteia. De asemenea,
impedanţa de sarcină rareori are caracter pur rezistiv şi valoarea ei depinde de
frecvenţa semnalului. Se consideră cazul unui cuadripol ca în figura de mai jos:
P1
Z1
P2
S U1 U2 Z2
Fig. 2.8.
Impedanţa de sarcină a cuadripolului este Z 2 , iar impedanţa de intrare este

egală cu impedanţa internă a sursei S şi este Z1 . Se defineşte atenuarea
compusă Ac conform relaţiei de definiţie generală (2.108) unde:
- P1 - este puterea aparentă maximă pe care poate să o furnizeze sursa.
Acest lucru este posibil atunci cînd avem egalitate între impedanţa de
intrare a cuadripolului şi impedanţa internă a sursei.
46
Linii de transmisie
- P2 - este puterea aparentă furnizată sarcinii după traversarea

cuadripolului.
Dacă tensiunea în gol furnizată de sursa S este U0, atunci rezultă că U1=U0/2,
deci:
{[ ][
Ac = 10 lg( P1 / P2 ) = 10 lg U 02 / 4 Z1 Z 2 / U 22 ]} (2.111)
sau
Ac = 20 lg(U 0 / 2U 2 ) − 10 lg(Z1 / Z 2 ) [dB] (2.112)
În cazul în care P2 > P1 relaţia îşi păstrează valabilitatea cu deosebirea

că de data aceasta se vorbeşte de câştig compus, valoarea acestuia fiind
Gc = − Ac . Analog, se mai utilizează ca indicator, noţiunea de defazaj compus,
definită ca diferenţă între fazele tensiunii sursei U 0 şi tensiunii de ieşire U 2 .
ϕ c = arg(U 0 ) − arg(U 2 ) (2.113)
În cazul în care există adaptare pe întreg tronsonul de transmisie (adică

Z1 = Z 2 = Z 0 ), atunci Ac se transformă în factorul de atenuare (câştig)
standard.
2.8.2. Nivelul semnalelor

Nivelul semnalelor se notează cu Lx (level) şi este expresia sub formă
logaritmică a raportului dintre două mărimi de aceeaşi natură, una dintre
acestea fiind o mărime de referinţă. De exemplu:
L x = 10 lg( Px / Pref ) [dB] (2.114)
L x = 1 / 2 ln( Px / Pref ) [Np] (2.115)
Raportat la o linie de legătură, Px reprezintă puterea semnalului la o distanţă x

dată faţă de un punct de acces, unde se injectează un semnal cu puterea Pref .
Atunci când se cunosc impedanţele circuitului, în locul puterilor se pot utiliza
tensiuni (mult mai uşor de măsurat). Astfel:
L x = 10 lg(U x2 / U ref
2
) = 20 lg(U x / U ref ) [dB] (2.116)
L x = 1 / 2 ln(U x2 / U ref
2
) = ln(U x / U ref ) [Np] (2.117)
47
Noţiunea de nivel este direct legată de cea de atenuare (câştig). Într-

adevăr, conform relaţiei de definiţie, avem:
A = 10 lg P1 / P2 = 10 lg P1 / Pref − 10 lg P2 / Pref = L1 − L2 [dB] (2.118)

unde
L1 = 10 lg P1 / Pref iar L2 = 10 lg P2 / Pref (2.119)
Deci, atenuarea este sinonimă cu scăderea nivelului între două puncte ale liniei
(circuitului). În mod similar, dacă L2 > L1 putem vorbi de câştig.
2.8.3. Nivelul absolut al semnalelor

În cazul în care mărimea de referinţă ( Pref sau U ref ) este definită în
mod independent de parametrii sistemului, nivelul astfel obţinut se numeşte
nivel absolut. În timp, în domeniul telecomunicaţiilor, s-a impus ca putere de
referinţă, puterea de 1mW. În acest caz nivelul va deveni:
L x = 10 lg Px / 1 mW [dBm] (2.120)
Exemplul 2.4.
Lx = 0 dBm corespunde la o putere Px = 1 mW
L x = 20 dBm corespunde la o putere Px = 100 mW
L x = −13 dBm corespunde la o putere Px = 50 µW
În cazul în care impedanţa caracteristică este egală cu 600 Ω (adoptată aproape

în totalitate de aparatele ce lucrează la frecvenţe joase în domeniul
telecomunicaţiilor, ea reprezentînd şi impedanţa caracteristică a liniei de
telefon) atunci puterea de referinţă de 1 mW produce o cădere de tensiune:
U ref = 600 Pref = 774,6 mV ≅ 775 mV (2.121)
În acest caz nivelul absolut L x se defineşte ca fiind:
L x = 20 lg U x / 775 mW [dBm] (2.122)
Exemplul 2.5.
- La un nivel Lx = 0 dBm îi corespunde U x = 775 mV
- La un nivel L x = 20 dBm îi corespunde U x = 7.75 V
- La un nivel L x = −65 dBm îi corespunde U x = 435.8 µV
48
Linii de transmisie
În telecomunicaţii se utilizează ca aparate de măsură voltmetre a căror scală

este gradată direct în decibeli raportîndu-se la tensiuni de referinţă de 775mV.
Alte tensiuni de referinţă sunt:
U ref =1V [dBV]

U ref =1µV [dBµ]
În înaltă frecvenţă impedanţele caracteristice utilizate sunt 50 sau 75 Ω

(cabluri coaxiale). În acest caz puterea de 1 mW produce o cădere de tensiune
de 223.6 mV pentru 50 Ω şi 273.9 mV pentru 75 Ω . Legătura între nivelele
exprimate anterior (U ref =775 mV) şi noile nivele este:
L x (223.6 mV) = L x (775 mV) + 10.8 dB (2.123)

L x (273.9 mV) = L x (775 mV) + 9 dB (2.124)
2.8.4. Nivelul relativ al semnalelor

Se numeşte nivel relativ într-un punct x al unui sistem de comunicaţie
(linie, circuit, etc.) diferenţa între nivelul absolut în acest punct şi nivelul
absolut într-un punct de referinţă, propriu sistemului considerat (în general, la
intrarea în linie):
L x 10 lg Px / P1 = Lx − L1 (2.125)
unde
Lx - este calculat la 1mW
L1 - este calculat la 1mW
Nivelul relativ este deci numeric egal cu atenuarea survenită între cele două
puncte.
2.9. Compunerea semnalelor

În cazul în care într-un tronson al unui sistem de telecomunicaţii se
vehiculează n semnale independente, puterea semnalului rezultant este egală cu
suma puterilor semnalelor componente:
n
Ptot = ∑ P1 (2.126)
i =1
Deoarece se lucrează cu aceleaşi impedanţe pentru toate semnalele, comparaţia

între puterile acestora se reduce la comparaţia tensiunilor efective. Astfel, dacă
49
toate semnalele au aceeaşi valoare a tensiunii efective rezultă că toate au

aceeaşi putere. De exemplu, în acest caz:
Ptot = nP (2.127)
în care P reprezintă puterea unui semnal, iar tensiunea efectivă este:
U ef .rez = nU ef (2.128)
În cazul particular a n semnale izocrone (semnale de aceeaşi formă şi perfect

sincronizate), valorile eficace ale tensiunilor sunt cele care se adună pentru a da
valoarea tensiunii eficace a semnalului rezultant:
n
U ef .rez = ∑ U ef .i = nU ef (2.129)
i =1
iar puterea rezultantă va fi:
Ptot = n 2 P (2.130)
În primul caz (al semnalelor necorelate, independente, dar de putere egală)

nivelul rezultant va fi:
Lrez = L + 10 lg n [dB] (2.131)
unde L reprezintă nivelul fiecărui semnal. În mod frecvent această situaţie se

întîlneşte în transmisiile telefonice. În cel de al doilea caz (al semnalelor
izocrone) nivelul rezultant va fi:
Lrez = L + 20 lg n [dB] (2.132)
2.10. Calitatea transmisiei

În cazul transmisiilor de joasă frecvenţă s-a convenit ca impedanţele
caracteristice ale liniilor de legătură şi impedanţele de intrare (ieşire) ale
echipamentelor electronice să aibă valoarea de 600 Ω . În acest caz atenuarea
compusă pentru Z1 = Z 2 =600 Ω va avea valoarea:
Ac = 20 lg(U 0 / 2U 2 ) [dB] (2.133)
50
Linii de transmisie
Prin recomandări avizate de CCITT se consideră că pentru o reţea

naţională, atenuarea compusă nu trebuie să depăşească:
- pentru emiţător: 21 dB, inclusiv randamentul electroacustic al
microfonului;
- pentru receptor: 12 dB, inclusiv randamentul electroacustic al
difuzorului;
Pentru reţele internaţionale atenuarea compusă nu trebuie să
depăşească, în ambele sensuri, 3 dB.
2.10.1. Întîrzierea în propagarea semnalelor

Pentru a parcurge distanţele ce separă echipamentele de transmisie,
semnalele au nevoie de un timp de propagare. Aceste întîrzieri nu sunt (nu
reprezintă) un impediment în cazul transmisiilor unidirecţionale. Probleme apar
atunci când între doi parteneri, avem o legătură de tip iterativ. În telefonie se
consideră deranjante dar suportabile, întârzierile de până la 150 ms. Din motive
fiziologice, întîrzierile ce ajung la 400 ms, fac conversaţia neinteligibilă. Liniile
telefonice ce fac apel la sateliţii geostaţionari au o întârziere de 250 ms.
2.10.2. Transmisia conformă

În transmisia ce face apel la semnale analogice, informaţia este
conţinută în forma semnalului, deci alura acestuia (forma) trebuie păstrată.
Printr-o transformare conformă se înţelege că semnalul recepţionat u R (t) nu
trebuie să difere de semnalul emis u E (t) decît prin :
- un factor a constant;
- un timp de întârziere τ constant.
Ideal, cele două semnale sunt legate prin relaţia:
u R (t ) = au E (t − τ) (2.134)
Aplicând transformata Fourier a acestei relaţii, obţinem:
U R (ω) = aU E (ω)e − jωt (2.135)
Din această relaţie se observă că:

- atenuarea A a transmisiei trebuie să fie constantă şi independentă de
frecvenţă:
U E (ω)
A = 20 lg = 20 lg(1 / a ) [dB] (2.136)
U R (ω)
- defazajul ϕ trebuie să fie o funcţie liniară de frecvenţă:
51
ϕ = arg(U R ) − arg(U E ) = ωτ (2.137)
Acestea sunt cele două condiţii impuse pentru ca o transmisie să fie conformă.
În cazul transmisiilor numerice, această cerinţă nu este necesară.
2.10.3. Distorsiuni liniare

Cele două condiţii necesare unei transmisii conforme nu pot fi
satisfăcute, în totalitate, în practică. Imperfecţiunile pe care le prezintă liniile
de transmisie referitor la cele două condiţii (2.136) şi (2.137) se numesc
distorsiuni liniare şi acestea sunt:
- distorsiuni de atenuare, când atenuarea A nu este constantă şi variază
cu frecvenţa;
- distorsiuni de fază, când faza ϕ nu este liniară.
τ = ϕ / ω ≠ cons tan t (2.138)
Un semnal pur armonic, afectat de distorsiunile liniare, îşi păstrează forma şi la

recepţie. În cazul tuturor celorlalte semnale, aceste distorsiuni afectează
spectrul semnalului (îi modifică forma).
2.10.4. Banda de trecere

Banda de trecere ataşată unui canal prezintă un interes deosebit privind
calitatea transmisiei. Ca definiţie se poate accepta că lărgimea de bandă (banda
de frecvenţă) reprezintă domeniul în care distorsiunile liniare, în special cele de
atenuare, rămân sub o anumită valoare de prag. Această limită este adesea
fixată în mod arbitrar la o creştere a atenuării cu 3 dB în raport cu o frecvenţă
de referinţă.
∆A [dB]
3 [dB]
f referinta
0 f [Hz]
Banda de frecvenţe
Fig. 2.9.
52
Linii de transmisie
De exemplu, în transmisiile telefonice, freferinta = 800 Hz şi banda de trecere

standardizată este cuprinsă între 300 - 3400 Hz.
2.10.5. Distorsiuni neliniare

Dacă factorul de atenuare a utilizat în cazul transmisiilor conforme
(2.134) variază odată cu amplitudinea semnalului, spunem că sistemul prezintă
distorsiuni neliniare. În acest caz caracteristica de transfer U R = f (U E ) nu mai
este liniară. Ea poate fi descompusă într-o serie de puteri după cum urmează:
U R = a1U E + a 2U E2 + a3U E3 + .... (2.139)

în care
U E = S 0 cos ωt (2.140)
În cazul în care semnalul emis este pur sinusoidal, de frecvenţă f, semnalul

recepţionat conţine în plus faţă de frecvenţa f, multipli ai acestei componente
(armonici de ordin superior). De exemplu, termenul U E2 dă naştere prin
descompunere la:
U E2 = S 02 cos 2 (ωt ) = 0.5S 02 [1 + cos(2ωt )] (2.141)
deci pe lîngă semnalul util U E , a apărut o componentă continuă şi o armonică

de ordinul doi. Termenul U E3 se descompune în:
U E3 = S 03 cos 3 (ωt ) = S 03 [0.75 cos(ωt ) + 0.25 cos(3ωt )] (2.142)
Dacă U E este alcătuit prin compunerea mai multor semnale de frecvenţe

f1 , f 2 ,.... f i , principiul superpoziţiei nu mai este valabil datorită neliniarităţii şi
semnalul recepţionat se obţine ca fiind alcătuit din semnalul emis şi o
multitudine de componente numite produse de intermodulaţie. Frecvenţele
acestor componente sunt combinaţii liniare ale frecvenţelor f1... f i . De
exemplu, pentru un semnal ce are trei componente ale căror frecvenţe
sunt f1 , f 2 si f 3 :
U E = cos(ω1t ) + cos(ω2 t ) + cos(ω3t ) (2.143)
componenta U E2 dă naştere prin descompunere la:
53
U E2 = [cos(ω1t ) + cos(ω 2 t ) + cos(ω3t )]2 =

3
= ∑ cos 2 (ωi t ) + 2 ∑ cos(ωi t ) cos(ω j t ) = (2.144)
i =1 i≠ j
= 1.5 + 0.5∑ cos(2ωi t ) + ∑ cos(ωi + ω j )t + ∑ cos(ωi − ω j )t
i i≠ j i≠ j
În relaţia de mai sus se constată prezenţa produselor de intermodulaţie de

ordinul doi a căror frecvenţă este de forma f i ± f j şi a armonicelor cu
frecvenţele 2 f1 şi 2 f 2 . Termenul U E3 conduce la:
U E3 = [cos(ω1t ) + cos(ω 2 t ) + cos(ω3t )]3 =

= 3.75∑ cos(ω1t ) + 0.25∑ cos(3ωi t ) + 0.75 ∑ cos(2ωi ± ω j )t + (2.145)
i i i≠ j
+ 1 .5 ∑ cos(ωi ± ω j ± ωk )t
i≠ j ≠k
Se constată prezenţa produselor de intermodulaţie de ordinul trei cu frecvenţele

2 f i ± f j , respectiv f i ± f j ± f k şi a armonicelor cu frecvenţa 3 f i .
Dacă semnalul emis are spectrul cuprins într-o bandă B situată între f1 şi f 2 ,
atunci armonicele şi produsele de intermodulaţie ocupă benzi de frecvenţă ca în
figura următoare:
Semnal
emis B
f [Hz]
f1 f2
Produs de
ordinul II 2B
B
f [Hz]
f 2- f 1 2f1 2f2
Produs de
ordinul III
3B 3B
f [Hz]
2f1- f2 2f2- f1 3f1 3f2
Fig. 2.10.
54
Linii de transmisie
Se observă că produsele de ordinul II pot fi eliminate prin filtraj cu

condiţia ca f 2 〈 2 f1 . În schimb produsele de ordinul III vor fi întotdeauna în
banda utilă şi nu pot fi eliminate prin filtrare. Suprapunerea semnalelor din
această bandă peste semnalul util produce apariţia zgomotelor de
intermodulaţie.
2.11. Zgomot şi diafonie

În timpul unei transmisii reale, perturbaţiile se adaugă semnalului util,
alterându-i caracteristicile. Informaţia extrasă la recepţie este din acest motiv
degradată, fie că este analogică sau numerică. Se numeşte zgomot, în sens
general, un semnal care, la receptor, poate conduce la o interpretare
informaţională incoerentă. Zgomotul de fond (back-ground) există chiar şi în
absenţa semnalului util. Principala componentă o reprezintă zgomotul termic.
Puterea acestui zgomot, într-o bandă de frecvenţă de lărgime B este:
PNT = kTB [W] (2.146)
unde k = 1.38 ⋅ 10 −23 [Ws/K] este constanta lui Boltzmann, iar T este
temperatura absolută. Pentru o valoare uzuală a temperaturii mediului ambiant
T0 = 290 K , se obţine:
kT0 = 4 ⋅ 10 −21 [Ws] (2.147)
ceea ce conduce la următoarele valori ale nivelului absolut de zgomot:

linie telefonică (B=3100 Hz): LT = -139 dBm.
canal de televiziune (B=5 MHz): LT = -107 dBm.
Existenţa distorsiunilor într-o cale de transmisie (neliniarităţi, cuantificări,
eşantionări) provoacă un zgomot suplimentar ce nu apare decât atunci când
semnalul este transmis. Aceste perturbaţii ale semnalului de către el însuşi se
numesc autoperturbaţii.
Diafonia (crosstalk) reprezintă, în general, o influenţă indezirabilă între
semnale utile transmise pe căi vecine. Receptorul primeşte o parte dintr-un
semnal ce este destinat altui utilizator. Dacă informaţia extrasă din acest semnal
de interferenţă are sens, se spune că avem o diafonie inteligibilă. În cazul în
care informaţia extrasă nu are sens avem o diafonie neinteligibilă. În ambele
cazuri diafonia acţionează ca un zgomot perturbând informaţia utilă. Cazuri ce
produc zgomotul şi diafoniile sunt:
zgomotul de fond, datorat următorilor factori:
o agitaţie termică (zgomot termic)
55
o zgomotul propriu componentelor active

o perturbaţiile admosferice
o influenţe magnetoelectrice
o radiaţia cosmică
autoperturbaţia, datorată următorilor factori:
o neliniarităţi, produse de intermodulaţie
o eşantionare urmată de o filtrare imperfectă
o zgomot de cuantificare
diafonia, datorată următoarelor cauze:
o cuplajului între căi (cazul transmisiei analogice)
o interferenţei între simboluri (cazul transmisiei numerice)
2.12. Raportul semnal-zgomot

Într-un punct al unui sistem de telecomunicaţii, puterea PN a
zgomotului şi nivelul său L N nu au sens decît prin raportare la puterea PS
respectiv nivelul LS ataşate semnalului util. O măsură a gradului de alterare ce
afectează procesul de transmisie îl dă raportul semnal-zgomot (RSZ).
RSZ = PS / PN (2.148)
sau sub formă logaritmică:
RSZ = 10 lg( PS / PN ) = LS − L N [dB] (2.149)
Valoarea numerică a RSZ reprezintă o informaţie cantitativă certă asupra

calităţii transmisiei. Ca urmare a experienţei acumulate, s-au fixat următoarele
valori pentru RSZ în funcţie de tipul aplicaţiei:
pentru telefonie, banda de frecvenţă este egală cu 3.1 kHz, iar
RSZ ≥ 50 dB
pentru transmisiile muzicale, banda de frecvenţă este egală cu 15
kHz, RSZ ≥ 47 dB
pentru transmisiile de televiziune, banda de frecvenţă este egală cu
5 MHz iar RSZ ≥ 52 dB.
Aceste valori trebuie însoţite de următoarele observaţii:
1. Valoarea de 50 dB corespunde în telefonie unui zgomot abia
perceptibil;
2. La 30 dB, zgomotul e foarte puternic şi rezultă o conversaţie
neinteligibilă.
Ţinînd cont de lărgimea de bandă, cerinţele asociate televiziunii şi transmisiilor
muzicale sunt cu mult mai mari decît în telefonie.
56
Linii de transmisie
2.13. Fibra optică

Ca urmare a cercetărilor efectuate, cablurile destinate realizării liniilor
de legătură pentru semnale electrice şi-au îmbunătăţit în permanenţă calitatea.
Astfel, atenuarea a fost redusă considerabil, au fost eliminate în cea mai mare
parte pierderile datorate izolaţiei, au fost reduse dimensiunile căilor de legătură
şi masa totală a cablurilor, prin blindaje speciale s-a micşorat influenţa
perturbaţilor, utilizând aliaje speciale a fost posibilă creşterea benzii de trecere
de la frecvenţe de ordinul kHz până la GHz. Viteza de transmisie a informaţiei
a crescut în permanenţă, ajungându-se în prezent la viteze de ordinul Mbiţi/sec.
Cu toate acestea, cablurile electrice ating o limită tehnologică peste care nu se
mai poate trece.
Ca un răspuns la cerinţele tot mai mari legate de vehicularea
informaţiei, a apărut posibilitatea utilizării ca mediu de propagare a ghidurilor
optice (fibra optică). Idea folosirii fibrei optice ca suport pentru transmisia
informaţiei, este relativ veche, dar nu a putut fi materializată decât după
apariţia, la începutul anilor '60 a primelor surse coerente de lumină (laserul).
Propagarea luminii printr-un astfel de ghid de undă se bazează pe
fenomenul de reflexie totală ce a fost pus în evidenţă de John Tydall în anul
1854. Considerăm două medii transparente, adiacente, prin care se propagă o
rază de lumină ca în figura 2.11. Mediile transparente sunt caracterizate de
indicii de refracţie ni:
ni=c/vi, i=1,2. (2.150)
unde: c este viteza luminii în vid (c=3 108 m/s);

vi este viteza luminii în mediul respectiv.
Componenta refractata
n2 r
O B
n1 i
A C
Unda incidenta Componenta reflectata
Fig. 2.11.
57
Raza de lumină suferă, la trecerea dintr-un mediu în altul, două

transformări: reflexie şi refracţie. Reflexia înseamnă reîntoarcerea luminii în
mediul din care provine în timp ce refracţia presupune părăsirea acestui mediu.
Din punct de vedere al ghidurilor de undă optice, reflexia este utilă, în timp ce
refracţia este un fenomen ce duce la atenuarea până la distrugere a semnalului
optic. Se pune problema eliminării totale a fenomenului de refracţie, astfel
încât semnalul luminos să rămână "captiv" într-un anumit mediu. Legile
refracţiei afirmă (fig. 2.11):
1. Unda incidentă AO, unda refractată OB şi normala (N) la suprafaţa
de separare se află în acelaşi plan.
2. Unghiul de incidenţă i, unghiul de refracţie r şi indicii de refracţie n1
şi n2 verifică relaţia:
n1sin(i)=n2sin(r)=const. (2.150)
Componenta refractata
n2 r=90 0
O B
n1 l
D
C A
Unda incidenta Componenta reflectata
Fig. 2.12.
Conform acestei relaţii rezultă că unghiul de refracţie r va fi mai mare decât

unghiul de incidenţă i dacă n1 > n2. La limită putem presupune că unghiul de
refracţie r poate fi egal cu 90o (fig.2.12). În acest caz relaţia (2.150) devine:
n1 sin(i)=n2 sin(i)=n2 / n1 (2.151)
Unghiul de incidenţă i pentru care r=90o (raza AOB) poartă numele de unghi
limită (se notează cu l). Pentru unghiuri de incidenţă mai mari decât unghiul
58
Linii de transmisie
limită l (raza COD) fenomenul de refracţie nu mai are loc şi se produce

numai reflexia razei de lumină. Se spune că în acest caz avem reflexie totală.
În cazul sticlei de siliciu se folosesc indicii de refracţie n1= 1.5 şi n2= 1.48
şi ca urmare unghiul limită are valoarea l=80o.
Primul pas făcut în construcţia ghidului optic de undă (OWG) a fost
făcut la Imperial College (Londra) la sfârşitul anilor '50. Fibra optică este
formată în principal din doi cilindrii concentrici de sticlă sau plastic, ai căror
indici de refracţie sunt astfel aleşi încât fenomenul de reflexie totală să poată
avea loc (fig. 2.13).
Miez
n2 n2
θ n1 n1
Unghi de
Înveliş
acceptanţă
(manta)
Fig. 2.13.
Pentru a nu avea refracţii (pierderi) este necesar ca în interiorul fibrei

să avem în permanenţă reflexii totale. Pentru a permite acest lucru este necesar
ca raza de lumină să pătrundă în fibră sub un unghi θ cuprins între 0 şi o
valoare maximă θN . Unghiul θ se numeşte unghi de acceptanţă iar sinusul
unghiului maxim de acceptanţă poartă numele de apertură numerică:
AN=sin (θmax ) (2.152)
Pentru determinarea valorii lui AN facem următorul raţionament. Se presupune

că raza străbate mai întâi mediul exterior (aerul) cu indice de refracţie n0.
Conform legilor refracţiei avem:
n0sin(θmax )=n1sin(r) (2.153)
r=90o- l ≅ 10o sin(θmax )=(n1 / n0)sin10o =1.5sin10o
AN = 0.2604 şi θN ≅ 15o (2.154)
59
Cu cât AN este numeric mai mare, cu atât fibra este capabilă să recepţioneze
unda luminoasă dintr-o zonă mai largă. Fibra optică introduce, ca orice canal de
comunicaţie, o atenuare a semnalului. Aceasta depinde de materialele din care
este confecţionată fibra, de lungimea de undă λ a radiaţiei luminoase utilizată şi
de lungimea totală a fibrei.
a(λ)=10lg(Pintrare /Pieşire) [dB] (2.155)
şi respectiv
α(λ)=a(λ)/L [dB/km] (2.156)
unde L reprezintă lungimea liniei, exprimată în kilometri. Atenuarea introdusă

de fibra optică are două componente:
- atenuarea de împrăştiere (scattering), datorată neregularităţilor de
material ce apar în procesul de fabricaţie (de exemplu, variaţia
densităţii);
- atenuarea de absorbţie (absorption), datorată atomilor de impurităţi ce
nu pot fi eliminaţi complet.
Pe măsură ce lungimea de undă λ a razei de lumină creşte, atenuarea de
împrăştiere scade în timp ce atenuarea de absorbţie creşte. În general, factorul
de atenuare α(λ) are în principal trei vârfuri, situate în jurul lungimilor de undă
cu valorile: λ1=950 nm, λ2 =1250 nm şi λ3 =1400 nm. Se creează astfel trei
ferestre în care fibrele optice pot fi exploatate în mod eficient:
o fereastra 1 pentru λ =800 . . . 900 nm;
o fereastra 2 pentru l =970 . . . 1300 nm;
o fereastra 3 pentru l =1500 . . . 1650 nm.
Din momentul apariţiei fibrei optice, tehnologia de fabricaţie s-a perfecţionat

continuu, ceea ce a făcut ca factorul de atenuare să se reducă de la circa 1000
dB/km în 1970, la 10 dB/km în 1977 şi să atingă 0.1 dB/km în prezent.
Tehnologia de realizare. Fibra optică se realizează folosind în principal sticla

de siliciu. Pentru distanţe scurte se pot utiliza şi fibre ieftine, realizate din mase
plastice. Tehnologia cea mai răspândită astăzi constă în turnarea simultană atât
a miezului (cilindrul interior) cât şi a învelişului (mantalei). Viteza de realizare
a fibrei este de circa 300 m/minut şi se obţin lungimi de la sute de metri până la
zeci de kilometri. De exemplu, firma I.T.T. (S.U.A) realizează fibre cu lungimi
de 70-80 km şi se speră în posibilitatea atingerii unor lungimi de sute de
kilometri. În scopul protejării fibrei, în exterior se depune un strat din material
plastic. Fibra astfel realizată este însă extrem de fragilă, putând fi uşor ruptă fie
60
Linii de transmisie
la îndoiri succesive, fie la forţe de tracţiune. Din acest motiv fibrele optice sunt
introduse într-un tub de plastic (buffer), ce are în partea interioară un strat de
protecţie cu un coeficient de frecare foarte mic, iar în exterior un strat cu
proprietăţi mecanice bune, ce corespund unui conductor echivalent de cupru. În
interiorul buffer-ului, fibra se poate roti, întinde sau contracta datorită unui joc
de ordinul zecimilor de milimetru. Această structură permite realizarea
torsionării buffer-elor, fără afectarea fibrelor optice. Mai multe fibre optice pot
fi înglobate într-un cablu optic, de formă cilindrică sau plată.
2.14. Canale de comunicaţie. Mărimi caracteristice.

Prin canal de comunicaţie se înţelege mediul fizic prin care se propagă
(transportă) informaţia. Semnalul recepţionat y(t) la ieşirea din canal este
realizarea unei funcţii aleatoare, în general diferită de cea aplicată la intrare
x(t), din cel puţin două motive:
a) Canalul are o bandă de trecere limitată. Un semnal cu spectru larg
(cu variaţii foarte rapide) este deformat; de aici rezultă o pierdere de
informaţie.
b) Canalul este mai mult sau mai puţin perturbat, deci o altă posibilitate
de pierdere de informaţie.
Principalele mărimi caracteristice ale unui canal fizic, sunt:
banda de transmisie (B);
putere maximă şi medie admisibilă pentru semnalele transmise;
natura şi caracteristicile zgomotului;
siguranţa în funcţionare;
capacitate informaţională a canalului;
factorul de atenuare;
Acceptând pentru capacitatea temporală a canalului noţiunea de
cantitate de informaţie transmisă în unitatea de timp şi considerând:
Ps - puterea semnalului util
Pp - puterea semnalului perturbator
B - banda de trecere
se poate utiliza pentru definiţie relaţia Hartley-Tuller-Shannon:
 P 
C t = B log1 + s  [bit/sec] (2.157)
 Pp 

Un canal poate transmite informaţia fără alterări numai dacă rata de transmisie
Rt a informaţiei este mai mică decât capacitatea de transmisie:
Rt ≤ C t (2.158)
61
Presupunând Ps >> Pp , se poate scrie:
Ps
C t = Rt max = B log = B⋅h (2.159)
Pp
iar cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă într-un interval de timp T este:
V = BhT (2.160)
V se mai numeşte şi volumul canalului.
2.15. Sisteme multicanal

Sistemele multicanal au drept scop transmiterea informaţiei provenită
de la surse diferite, simultan şi independent pe aceeaşi linie de comunicaţii. Ca
atare, emiţătorul în sistemul de transmitere de date, realizează multiplexarea
canalelor iar receptorul realizează operaţia inversă, respectiv demultiplexarea.
Separarea canalelor se poate face în timp, frecvenţă, fază, nivel, formă sau prin
combinaţii între diferitele metode menţionate. Alegerea metodei de separare se
face în funcţie de următoarele caracteristici ale sistemului:
- gradul de separare al canalului, în sensul stabilirii mărimii
influenţelor prin interferenţe;
- lărgimea de bandă alocată sistemului;
- caracteristicile electrice ale liniei de comunicaţie;
- complexitatea echipamentului şi siguranţa în funcţionare.
În cele ce urmează se vor prezenta aspecte principiale legate de cele mai
utilizate metode de separare a canalelor.
2.15.1. Separarea în timp a canalelor

Schema de principiu a unui sistem de transmisie cu separarea în timp,
este prezentată în figura 2.14. Acest principiu a fost menţionat pentru prima
dată în 1938 de către A. H. Reeves, denumirea dată de el procedeului fiind
TDM (Time Domaine Multiplexing). Funcţionarea corectă a sistemelor cu
separare în timp, care sunt prin esenţă sisteme cu transmitere discretă a
informaţiei, se bazează pe menţinerea unei frecvenţe de referinţă (tact,
sincronizare) f0, atât la emisie cât şi la recepţie. În ritmul impus de frecvenţa
generatorului de tact, dispozitivele K1 (de la emisie) şi K2 (de la recepţie)
comută sincron, atribuind legătura, fiecărei perechi de utilizatori. Dacă notăm
cu T0 =1/f0 , atunci intervalul alocat unei căi pentru modularea şi transmiterea
mesajului este τ = T0/n, unde n reprezintă numărul de canale. Fiecărui mesaj
transmis în linie i se ataşează un impuls de sincronizare generat de blocul GS.
62
Linii de transmisie
m1(t) m1(t)
m2(t) m2(t)
K1 Linie K2
m3(t) m3(t)
mn(t) mn(t)
Bloc de
sincronizare
GS
Fig. 2.14.
În mod intuitiv, se deduce că pe linie, încadrate de impulsurile de sincronizare,

se transmit eşantioane ale mesajelor de la intrare (fig. 2.15).
Impulsuri de sincronizare
Timp
τ τ τ τ
Canalul 1 Canalul 2 Canalul n Canalul 1
T0 = nτ
Fig. 2.15.
Aşa cum se observă, două eşantioane provenind de la acelaşi semnal (canal)

sunt separate printr-un interval de timp egal cu perioada T0, ce reprezintă exact
perioada de eşantionare. În sistemele moderne de transmisie, în locul
eşantioanelor se transmit caractere binare, corespunzătoare modulaţiei în cod
de impulsuri.
63
Exemplul 2.6. Considerăm cazul unei transmisii simultane pe aceiaşi linie a 10

canale telefonice. Banda de frecvenţe corespunzătoare unui canal este
cuprinsă între 300 şi 3400 Hz. Frecvenţa de eşantionare va trebui să verifice
condiţia:
f e ≥ 2 ⋅ f max = 6800 Hz.
1
Alegem f e = 8000 Hz, deci T0 = = 125 µs . În concluzie, timpul pentru
fe
transmisie alocat fiecărui canal va fi:
T0
τ= = 12,5 µs
10
Dacă fiecare eşantion este codificat binar, folosind un număr m = 7 biţi, atunci
viteza de transmisie pe linie va fi:
vt = m ⋅ n ⋅ f e = 560 kbps
Sincronizarea între bazele de timp de la recepţie şi emisie este esenţială

pentru buna funcţionare a sistemelor multicanal cu separare în timp. În cele
ce urmează, prin sincronism se înţelege relaţia care există între baza de
timp utilizată la recepţie şi semnalul care soseşte din canal şi care constă
nu numai în asigurarea aceleiaşi frecvenţe de lucru ci şi în anularea
diferenţelor de fază (sinfazare). Asigurarea sincronismului la recepţie se face
prin transmiterea unei informaţii de timp ce însoţeşte informaţia utilă în
canalul de comunicaţie.
Problema alocării informaţiei de timp trebuie privită ca un compromis
între o transmisie rapidă, cu redundanţă scăzută, în special prin reducerea
informaţiei auxiliare, ceea ce implică o informaţie de timp scăzută, pe de o
parte şi între o transmisie sigură, în care o informaţie de timp sporită asigură o
sincronizare şi o sinfazare fără dubii, pe de altă parte. Mai multe sisteme de
sincronizare s-au dezvoltat în ideea soluţionării acestui deziderat: sincronizare
precisă cu o cantitate de informaţie de timp minimă. Dintre acestea amintim:
A. După volumul de informaţie la care se aplică:

- sincronizare de simbol, dacă se referă la corelarea între impulsurile
transmise la fiecare moment de eşantionare;
- sincronizare de grup, atunci când se realizează prin combinaţii de
simboluri ce reprezintă informaţia de timp;
64
Linii de transmisie
B. După intervalele la care apar tranziţii între simboluri:

- sincronizare sincronă, la care aceste tranziţii apar la intervale egale
cu multiplii ai duratei unui simbol;
- sincronizare asincronă, când aceste intervale au lungimi aleatoare;
C. După modul cum este extrasă informaţia de sincronizare de simbol:
- sincronizare permanentă, la care informaţia de timp este caracterizată
printr-o succesiune periodică de impulsuri;
- sincronizare pas cu pas, la care informaţia de timp se obţine de la
fiecare simbol în parte pe baza unor caracteristici ale semnalului util
(pauze, tranziţii);
- sincronizare start-stop, caracterizată prin generarea unei secvenţe
scurte de impulsuri de testare (de obicei de lungimea unui caracter) la
comanda unui impuls special (la sincronizarea de simbol) sau grup
special de impulsuri (la sincronizarea de grup);
D. După calea de transmisie a informaţiei de timp:
- sincronizare independentă, la care informaţia de timp se transmite pe
o cale separată;
- sincronizare dependentă, la care informaţia de timp se extrage din
însuşi semnalul util recepţionat.
Dintre aceste metode, cele de tip permanent (dependente sau
independente) asigură performanţe bune dar necesită transmisia unei cantităţi
mari de informaţie de timp. Dintre sistemele de sincronizare asincronă
(denumită şi autonomă) cele de tip start-stop prezintă o serie de avantaje:
redundanţă mică, stabilitate mare la perturbaţii, simplitate constructivă. Din
acest motiv, în continuare se vor da câteva detalii referitoare la tehnica de
sincronizare autonomă cu sinfazare start-stop.
Un generator ideal al bazei de timp într-un sistem de sincronizare start-
stop trebuie să îndeplinească trei cerinţe de bază:
- să fie capabil de pornire şi oprire;
- să menţină o fază cunoscută şi într-o relaţie fixă cu semnalul de
comandă start-stop;
- să aibă o frecvenţă stabilă între perioadele de recepţie ale semnalului
de start.
Se cunosc două metode principale de realizare a sincronizării start-
stop. Prima metodă foloseşte un oscilator ce funcţionează pe frecvenţa de
transmisie a semnalelor în canalul de comunicaţie, oscilator care este oprit şi
pornit periodic. A doua metodă foloseşte un oscilator care funcţionează
continuu pe frecvenţe mari (mult mai mari decât frecvenţa de transmisie a
semnalului în canal - de obicei corespunde unei armonici de ordin superior) şi a
cărei divizare pentru a obţine baza de timp de frecvenţă dorită, este comandată
de semnalul de start. Pentru realizarea concretă, se folosesc oscilatoare cu
cuarţ, comandate eventual în tensiune. Problema majoră a unui sistem start-stop
este cea a sinfazării oscilaţiilor în raport cu semnalul de start. Când un oscilator
65
este pornit, apare o perioadă tranzitorie, a cărei durată depinde de parametrii

circuitului, până când se obţine un semnal de ieşire corespunzător.
Baza de timp cu oscilator cu funcţionare continuă şi cu lanţ de divizare
este superioară primei variante, pentru că elimină problema pornirii şi opririi
unui oscilator. În acest caz, pornirea bazei de timp se obţine prin aplicarea unui
impuls de start porţii logice care lasă să treacă semnalul de la ieşirea
oscilatorului în lanţul de divizare, acesta din urmă fiind adus în prealabil la
zero. Ieşirea din lanţul de divizare este în acest caz în fază cu impulsul de start,
în afară de o eroare aleatoare εϕ, denumită eroare reziduală de fază. Exprimată
ca întârziere faţă de momentul startului, această eroare este cuprinsă între 0 şi
T/n, unde T - perioada semnalului la ieşirea divizorului iar n-factorul total de
divizare.
2.15.2. Separarea în frecvenţă a canalelor

Metoda de separare în frecvenţă, se bazează pe transmisia în linie,
simultan, a mai multor frecvenţe, fiecare frecvenţă corespunzând câte unui
canal. Aceasta presupune existenţa la punctul de emisie a mai multor
oscilatoare acordate pe frecvenţele f1 ...fn şi a unor filtre care să elimine
armonicele inferioare, iar la recepţie a unor filtre identice cu cele de la emisie
urmate de demodulatoare care să permită extragerea semnalului util. Schema
bloc este prezentată în fig. 2.15 (emiţător) şi 2.16 (receptor).
m1(t) Modulator Filtru
fp1
Sumator de semnale
Cuplare la linie
m2(t) Modulator Filtru

Linie
fp2
mn(t) Modulator Filtru
fpn
Fig. 2.15. Structura emiţătorului.
66
Linii de transmisie
Filtru Demodulator m1(t)
fp1
Cuplare la linie
Filtru Demodulator m2(t)
Linie
fp2
Filtru Demodulator mn(t)
fpn
Fig. 2.16. Structura receptorului
Circuitul de cuplare la linie conţine de regulă un filtru de grup, pe toată banda

acoperită de frecvenţele f1 ...fn. Metoda de separare în frecvenţă poate fi
utilizată în două variante:
a) mesajul mi(t) modulează frecvenţa fi.
b) frecvenţa fi reprezintă chiar mesajul (de regulă o telesemnalizare).
În proiectarea unei structuri de sistem cu separare în frecvenţă trebuie
să se respecte recomandările CCITT privind alocarea frecvenţelor, nivelele de
intrare-ieşire, impedanţele de intrare-ieşire, nivelul de zgomot admis în linie.
Astfel pentru a putea utiliza în banda vocală (300...3400 Hz) pe linia telefonică
24 de canale separate în frecvenţă, se utilizează drept frecvenţe centrale,
valorile date de relaţia:
fn=300+120n [Hz], unde n=1, 2,..., 24. (2.161)
iar în fiecare bandă frecvenţele f1n=fn+∆f (corespunzătoare semnalului "1")

respectiv f0n=fn-∆f (corespunzătoare semnalului "0"). De exemplu, canalul
n=10 va avea alocată ca frecvenţă centrală frecvenţa de 1500 Hz, iar
simbolurile binare vor fi reprezentate de frecvenţele:
"0"-1470 Hz "1"-1530 Hz ∆f=30 Hz
67
Lăţimea benzii alocată unui canal este 2∆f=60 Hz, iar "distanţa"
minimă între canale este de 60 Hz. Metoda prezintă marele avantaj că permite
transmisia şi recepţia simultană, fără să existe timpi de aşteptare. Este nevoie
însă de linii de bandă largă.
2.15.3. Metode de separare a canalelor după formă

Există şi sisteme de separare de tip neliniar. De exemplu, separarea în
nivel implică transmisii de semnale logice multinivel sau într-o variantă
simplificată, semnale de polarităţi diferite. Utilizarea acestor metode nu este
frecvent practicată, dar pornind de la ele s-a căutat găsirea unor metode liniare
de separare a canalelor, utilizând semnale independente de forma: Ai t ai ,
respectiv Ai t ait , i=1,2,..., n, n fiind numărul canalelor de separare, iar ai
reprezintă constante reale. Spre deosebire de separarea în frecvenţă la care
semnalele diferitelor canale trebuie să ocupe spectre diferite, la separarea după
formă, spectrele se pot suprapune, păstrându-şi avantajul principal faţă de
separarea în timp şi anume acela al transmisiei simultane. Principalele avantaje
ale metodei sunt:
obţinerea unei stabilităţi sporite la perturbaţii prin alegerea formei
optime a semnalului.
posibilitatea separării pe un număr mare de canale (în special pe
canale radio) cu o bandă de frecvenţă relativ îngustă.
complexitatea relativ redusă a echipamentului, ea depinzînd de tipul
de funcţii de timp alese pentru transmiterea semnalelor.
De regulă se utilizează polinoame ortogonale de tip Laguerre, Legendre,
Hermite, Cebîşev. În cazul în care numărul de semnale ce trebuie transmise
simultan pe acelaşi canal e mic, se pot utiliza funcţii de timp liniar
independente, a căror separare să poată fi făcută numai prin operaţii succesive
de derivare şi integrare.
-- * --
68
Modelarea matematică a semnalelor
3.1. Reprezentarea semnalelor prin sisteme de

funcţii ortogonale
Studiul semnalelor presupune utilizarea unor modele matematice cât
mai apropiate de realitatea fizică şi având un grad mare de generalitate.
Reprezentarea fenomenelor prin şiruri de funcţii este o metodă convenabilă. Fie
s(t) un semnal. Se caută o reprezentare analitică de forma:
s (t ) = ∑ a n x n (t ), t ∈ ℜ (3.1)
(n)
astfel încât să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

eroarea
N
ε(t ) = s (t ) − ∑ a n x n (t ) (3.2)
n =0
să fie cât mai mică şi să se reducă atunci când N creşte;

mulţimea funcţiilor xn(t) ∈ M, ce îndeplinesc proprietatea de
ortogonalitate, să poată fi reprodusă prin mijloace tehnice actuale;
coeficienţii an să fie determinaţi prin calcule simple.
69
3.1.1. Funcţii ortogonale

Fie xn(t)şi xm(t), o pereche de funcţii aparţinând mulţimii M. Spunem că
cele două funcţii îndeplinesc condiţia de ortogonalitate dacă produsul lor scalar
este:
 0, pentru n ≠ m
x n (t ), x m (t ) =  (3.3)
k n , pentru n = m
ceea ce implică xn(t) ⊥ xm(t). Coeficientul
t2
2
kn = ∫ x n (t ) dt (3.4)
t1
reprezintă pătratul normei funcţiei xn(t). Atunci cînd kn=1, pentru orice n,
mulţimea M formează un sistem de funcţii ortonormal. Un sistem ortonormal
este sistemul de funcţii trigonometrice:
M = {1, cos(nω 0 t ), sin(nω 0 t )}, n ∈ N, t ∈ [t1 , t1 + T ] (3.5)
3.1.2. Calculul coeficienţilor an
Expresia de calcul pentru coeficienţii an se obţine minimizînd eroarea pătratică

medie, dacă în reprezentarea semnalului x(t) se iau în considerare numai m ≤ N
termeni. Definim eroarea pătratică medie δ, prin relaţia:
t 2
1 2 m 
δ= ∫  x(t ) − ∑ a n x n (t ) dt (3.6)
t 2 − t1 t  n =1 
1
Dezvoltînd obţinem:
t 2
1 2 2 m m 
 x (t ) − 2 ∑ a n x n (t )x(t ) + ∑ a n x n (t ) dt
2 2
δ= ∫
t 2 − t1 t 
(3.7)
1 n =1 n =1 
În dezvoltarea (3.7) s-a avut în vedere că apar produse scalare de forma <xn(t),
xm(t)>=0, pentru orice n ≠ m. Pentru a obţine eroarea pătratică medie minimă,
se pune condiţa ca:
∂δ
= 0, ∀n = 1, m (3.8)
∂a n
70
care aplicată expresiei lui δ,conduce la relaţia :
∫ [a n x ]
t2
2 2
n (t ) − x(t ) x n (t ) dt (3.9)
t 2 − t1 t1
Ţinînd cont de faptul că sistemul este ortonormal, adică:
∫ [x ]dt = 1
t2
2
n (t ) (3.10)
t1
se obţine:
t2
an = ∫ [x(t ) x n (t )]dt = x(t ), x n (t ) (3.11)
t1
Să revenim la relaţia (3.7), pe care o scriem sub forma:
t2 
[ ]
m t2 m t2
1
 ∫ x (t ) dt − 2 ∑ a n ∫ x n (t ) x(t )dt + ∑ a n ∫ x n (t )dt 
2 2 2
δ= (3.12)
t 2 − t1  t1 n =1 t1 n =1 t1 
Ţinînd cont de proprietăţile enunţate , rezultă:
t2 
δ=
1
t 2 − t1
[ m
] 2 
 ∫ x (t ) dt − ∑ a n 
2
(3.13)
 t1 n =1 
∫ [x ]
t2
2
Expresia (t ) dt are semnificaţia unei energii. Dacă m < N , atunci δ>0 şi
t1
t2 m
∫ x (t )dt > ∑ a n
2 2
(3.14)
t1 n =1
Această relaţie reprezintă inegalitatea lui Bessel şi arată că energia semnalului

este mai mare decît suma pătratelor coeficienţilor seriei generalizate, trunchiate
la m<N. Luând m=N, rezultă δ=0 şi se obţine egalitatealui Parceval:
71
t2 m
∫x
2
(t )dt = ∑ a 2 n (3.15)
t1 n =1
care exprimă faptul că energia semnalului este egală cu suma pătratelor

amplitudinilor componentelor spectrale.
3.2. Analiza şi sinteza semnalelor utilizând seria

Fourier generalizată
Fie un semnal s(t), analogic, măsurabil şi de energie finită, definit în
intervalul de timp [t1, t2]. Funcţiile ce satisfac aceste proprietăţi pot fi
reprezentate exact printr-o serie Fourier generalizată (SFG) de forma (3.1).
Analiza Fourier a semnalelor constă în determinarea coeficienţilor an.
Este un proces de calcul ce poate fi efectuat manual sau automat, pe calculator.
O altă soluţie constă în realizarea unui aparat numit analizor de semnal, care să
afişeze la ieşire coeficienţii Fourier. Conform relaţiilor de calcul prezentate
anterior, rezultă că schema bloc a unui analizor de semnal trebuie alcătuită
conform figurii 3.1.
∫ (.)dt a0
x0
∫ (.)dt a1
s(t) x1
∫ (.)dt an
xn
Generator de funcţii {xn(t)}
Fig. 3.1. Schema bloc a unui analizor de semnal.
72
Sinteza Fourier a semnalelor constă în construirea unui semnal dorit

s(t) dintr-o sumă de funcţii {xn(t)} ponderate cu coeficienţii an. Semnalele se
pot obţine cu un aparat numit sintetizator de semnal ce poate fi construit
conform schemei bloc din figura 3.2.
a0x0(t)
a0
x0
a1x1(t)
a1
x1 s(t)
Σ
anx1(t)
an
xn
Generator de funcţii {xn(t)}
Fig. 3.2. Schema bloc a unui sintetizator de semnal.
În realizarea analizoarelor şi a sintetizatoarelor de semnal, este foarte

important ca generatoarele de funcţii să producă sistemul xn(t) cât mai exact.
Din acest motiv au fost alese funcţii care să poată fi generate cât mai simplu cu
tehnologia actuală. În sfârşit, trebuie reţinut că reprezentarea semnalelor s(t) cu
SFG este adevărată numai pentru segmentul de timp t ∈ [t1, t2], acesta fiind
intervalul de ortogonalitate al sistemului de funcţii {xn(t)}.
3.2.1. Reprezentări ale semnalelor prin seria

Fourier trigonometrică
Seria Fourier trigonometrică (SFT) are expresia:
∞
s (t ) = C 0 + ∑ [C n cos(nω0 t ) + S n sin( nω0 t )] (3.16)
n =1
formulele de calcul ale coeficienţilor fiind:

t0 +T
1
C0 =
T
∫ s(t )dt (3.17)
t0
73
(reprezintă componenta continuă a semnalului)
t0 +T
2
Cn =
T
∫ s(t ) cos(nω0 t )dt (3.18)
t0
t0 +T
2
Sn =
T
∫ s(t ) sin(nω0 t )dt (3.19)
t0
unde ω0=2π/T.
Exemplul 3.1. Să se determine SFT pentru semnalul din figura 3.3.

s(t)
t
-T/2 0 T/2 T
-A
Fig. 3.3.
Soluţie:
 + A, pentru t ∈ [0, T / 2)
s (t ) = 
− A, pentru t ∈ [T / 2, T )
Aplicând relaţiile (3.16), (3.17), (3.18) şi (3.19) obţinem:
C0 = 0 ;
Cn = 0 ; (3.20)
 0, pentru n par, n = 2k

Sn =  4 A
, pentru n impar, n = 2k + 1
 nπ
74
Trecând de la indicele n la 2k+1 pentru a pune în evidenţă absenţa

componentelor pare, rezultă:
∞ 4A
s (t ) = ∑ (2k + 1)π sin(2k + 1)ω0 t (3.21)
k =0
3.2.2. Reprezentări ale semnalelor prin seria Fourier armonică

Seria Fourier armonică (SFA) pune în evidenţă amplitudinea şi faza
unei componente de ordinul n. Se introduc notaţiile:
C n = An cos ϕ n (3.22)
S n = − An sin ϕ n (3.23)
astfel încât se obţine:
C n cos(nω0 t ) + S n sin(nω0 t ) = An cos(nω0 t + ϕ n ) (3.24)
deci semnalul poate fi exprimat sub forma:
∞
s (t ) = ∑ An cos(nω0 t + ϕ n ) (3.25)
n =0
unde
Sn
An = C n2 + S n2 şi ϕ n = − arctg (3.26)
Cn
Relaţia (3.25) reprezintă seria Fourier armonică (SFA). Termenul de

ordinul 1 (n=1) reprezintă componenta fundamentală, iar cel de ordinul n -
armonica de ordinul n. Cu ajutorul SFA se formează diagramele spectrale şi
anume:
- spectrul de amplitudini: An =f(nω0)
- spectrul de faze: ϕn =g(nω0)
Exemplul 3.2. Se consideră semnalul din figura 3.3. Să se exprime semnalul

prin SFA şi să se reprezinte diagramele spectrale asociate.
Soluţie: În conformitate cu relaţiile (3.20), (3.25), şi (3.26) obţinem:
4A ∞ 1 π
s (t ) = ∑
π k =0 2k + 1
cos[(2k + 1)ω 0 t − ]
2
(3.27)
75
Diagramele spectrale sunt reprezentate în figurile 3.4 şi 3.5 .
An A1
A3
A5
A7
ω
0 ω0 2ω0 3ω0 4ω0 5ω0 6ω0 7ω0
Fig. 3.4. Spectrul de amplitudini.
ϕn
0 ω0 2ω0 3ω0 4ω0 5ω0 6ω0 7ω0
ω
−π/2
Fig. 3.5. Spectrul de faze.
Analizând reprezentările spectrale din figurile 3.4 şi 3.5 se constată că

pe măsură ce ordinul n creşte, componentele din spectrul de amplitudini
descresc datorită convergenţei seriei. Intervalul de pe semiaxa ω pozitivă, în
care sunt concentrate componentele spectrale importante, se numeşte bandă de
frecvenţe ocupată de semnal sau banda frecvenţelor utile. Precizarea benzii
efectiv ocupată de semnal este deosebit de utilă pentru a aprecia domeniul de
frecvenţe în care aparatura ce prelucrează informaţia trebuie să funcţioneze
corect.
Exemplul 3.3. Se consideră semnalul din figura 3.6. Pentru a-i determina
structura în armonici, facem analiza spectrală, utilizând mediul de programare
MATLAB.
Rezultatul este prezentat în figura 3.7.
76
1.5
0.5
-0.5
-1
-1.5
-2
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
Timp [milisecunde]
Fig. 3.6.
10000
9000
8000
7000
6000
Spectru
5000
4000
3000
2000
1000
0
0 1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000 8000 9000 10000
Frecventa [Hz]
Fig. 3.7. Spectrul de amplitudini al semnalului din fig. 3.6.
77
Se constată, în mod clar, faptul că semnalul din figura 3.6 este alcătuit
din două componente armonice, având frecvenţele de 2000 şi respectiv 7000
Hz. De asemenea, se poate determina şi banda de frecvenţe (BF) ocupată de
semnal:
BF =[ 2000, 7000] Hz
Observaţie. Pe baza analizei spectrale, se poate afirma că două semnale sunt

identice, sau echivalent, conţin aceeaşi cantitate de informaţie, dacă şi numai
dacă au spectre de amplitudini şi faze identice.
Alături de spectrele de amplitudini şi faze, se defineşte spectrul de

putere al semnalului. Puterea medie a semnalului pe o perioadă, este dată de
relaţia:
t0 +T
1
∫ [s(t )] dt
2
PT = (3.28)
T t0
Ţinând cont de dezvoltarea Parceval (3.7), se obţine pentru puterea

medie expresia:
∞ An2
PT = ∑ (3.29)
n =0 2
Pe baza relaţiei (3.29) se poate trasa un spectru de putere al semnalului,

în mod similar spectrului de amplitudini. Se poate observa însă că banda
spectrului de putere este mai mică decât banda de amplitudini. În general,
spectrele de amplitudini şi putere, reprezintă o importanţă mai mare pentru
aplicaţiile tehnice. Spectrul de faze este luat în considerare numai atunci când
se lucrează cu impulsuri de durată foarte scurtă (televiziune, radiolocaţie,
transmisii de date de mare viteză, etc.).
3.2.3. Reprezentări ale semnalelor prin seria Fourier exponenţială

În reprezentarea semnalelor prin seria Fourier exponenţială (SFG) se utilizează
sistemul de funcţii ortogonale:
{
M = e jnω0t , n ∈ Z } (3.30)
Dezvoltarea utilizată este:
78
n =∞
s (t ) = ∑ Anc e jnω0t (3.31)
n = −∞
unde:
t1 +T
1
Anc = ∫ s (t )e − jnω0t dt (3.32)
T t1
Între coeficienţii SFA şi SFE există relaţiile:
An jϕn A
Anc = e , A− nc = n e − jϕn (3.33)
2 2
unde ϕ n = −arctg ( S n / C n ) , ceea ce arată că armonicei a n-a din SFA îi

corespunde o pereche de termeni de ordinul ± n în SFE.
Exemplul 3.3. Se dă semnalul din figura 3.3. Să se reprezinte utilizînd SFE.
Soluţie:
An = Sn = 4A/(2k+1)π, ϕn = - π/2.
deci
2A 2A
Anc = e − jπ / 2 şi respectiv A-nc = e jπ / 2
(2k + 1)π (2k + 1) π
Reprezentarea semnalului prin SFE este:
2 A − jπ / 2 k =∞ e j ( 2 k +1) ω0t
s (t ) =
π
e ∑ 2k + 1
k = −∞
Şi în cazul SFE se defineşte un spectru de putere cu ajutorul relaţiei:
n =∞ n =∞
2 2
PT = ∑ Anc = 2 ∑ Anc (3.34)
n = −∞ n =0
Rezultă că puterea transportată de armonica a n-a a unui semnal este:
2
p n = 2 Anc (3.35)
79
3.3. Analiza semnalelor cu transformarea Fourier

Fie s(t) o funcţie ce descrie un semnal. Prin ipoteză s(t) este de modul
integrabilă. Transformata Fourier a lui s(t) este prin definiţie dată de expresia:
∞
− j ωt
S ( jω) = ∫ s (t ) e dt , ∀ω ∈ ℜ (3.36)
−∞
În [Mateescu, 1984] se dă o justificare teoretică în urma căreia transformata

S ( jω) poate fi numită şi funcţie de densitate spectrală. Atunci cînd s(t)
satisface condiţiile lui Dirichlet, se poate defini transformata Fourier inversă
conform relaţiei:
1 ∞ jω t
s (t ) = ∫ S ( jω)e dω
2π −∞
(3.37)
Reprezentarea grafică a funcţiei |S(jω)| constitue diagrama spectrală

echivalentă spectrului de amplitudini. Similar, pentru reprezentarea lui
arg[S(jω)], graficul rezultat fiind echivalent cu spectrul fazelor.
Expresia energiei semnalului este:
∞
2
E= ∫ s (t ) dt = s (t ) ⋅ s * (t ) (3.38)
−∞
Înlocuind pe s(t) din (3.38) prin relaţia corespunzătoare transformării Fourier

inverse şi rearanjând termenii se obţine:
1 ∞  ∞ 
E= ∫ S ( jω) ∫ s * (t )e jωt dt dω (3.39)
2π −∞ −∞ 
respectiv:
1 ∞ 1 ∞ 2
E= ∫ S ( jω) S * ( jω)dω = ∫ S ( jω) dω (3.40)
2π −∞ 2π − ∞
Relaţia (3.40) este este cunoscută şi sub denumirea de teorema Rayleigh a

2
S ( jω)
energiei. Funcţia se numeşte funcţie de densitate spectrală a energiei
2π
semnalului [Mateescu, 1984]. Graficul acestei funcţii ne informează asupra
benzii energetice (Be ) a semnalului, ce cuprinde intervalul de frecvenţe în care
80
este concentrată cea mai mare parte din energia semnalului. Deoarece |S(jω)|2
este o funcţie pară în raport cu variabila ω relaţia (3.40) devine:
∞ 2
S ( jω)
E= ∫ π
dω (3.41)
0
În aplicaţiile practice energia semnalului se determină pentru un interval finit

Td numit durata semnalului, luînd în consideraţie funcţia de densitate spectrală
în interiorul benzii energetice Be a semnalului.
Td Be
2 1 2
EB = ∫ s (t ) dt =
π
∫ S ( jω) dω ≅ 0.9 E (3.42)
0 0
În aplicaţiile inginereşti se consideră că între durata semnalului şi banda sa

există relaţia [Mateescu, 1984]:
Td Be = 1 (3.43)
Exemplul 3.4. Să se determine funcţia de densitate spectrală pentru semnalul

s(t) din figura 3.8, precum şi funcţia de densitate spectrală a energiei şi să se
reprezinte grafic.
Semnalul considerat este definit prin

s(t)
relaţiile:
1/τ
1 / τ, t ≤ τ / 2
s (t ) = 
 0, t > τ / 2
t şi este cunoscut sub numele de impuls

-τ/2 0 τ/2 dreptunghiular cu aria unitate.
Aplicând transformata Fourier
Fig. 3.8. obţinem:
 τ
∞ sin  ω 
τ/2
1 2
S ( jω) = ∫ s (t )e − jωt dt = ∫ e − jωt dt = 
−∞ τ −τ / 2  τ
ω 
 2
81
sin(u )
Rezultatul obţinut va fi de forma = S a (u ) (sinus atenuat). Trecerile prin
u
zero se obţin pentru u= kπ, k∈N. Pentru exemplul analizat, trecerile prin zero
2π
au loc pentru ω = ± k . Reprezentarea grafică este cea din figura 3.9. Partea
τ
semnificativă a funcţiei S(jω) este concentrată în banda de frecvenţe:
Bs=2π/τ [rad/sec]. Se constată că în cazul densităţii de energie, lobii secundari
se reduc mult mai repede,deci Be<Bs..
0.8
0.6
0.4
0.2
-0.2
-0.4
-3 -2 -1 0 1 2 3
Fig. 3.9. Funcţia de densitate spectrală.
0.16
0.14
0.12
0.1
0.08
0.06
0.04
0.02
0
-3 -2 -1 0 1 2 3
Fig. 3.10. Funcţia de densitate spectrală a energiei.
-- * --
82
Semnale eşantionate
4.1. Introducere
Eşantionarea este o metodă de reprezentare a semnalelor analogice
printr-o succesiune de valori (eşantioane) considerate la momente discrete de
timp. Fie de exemplu semnalul analogic s(t) din figura 4.1-a, care este aplicat
unui comutator kT (fig.4.1-b), ce se închide la fiecare moment t=nT, n∈N,
revenind în poziţia deschis după un interval finit de timp τ(τ<<T).
s(t) s*(t)
τ
s(t) s*(t)
t T 2T 3T t
kT
a b c
Fig. 4.1.
83
Analizând figura 4.1, se pune, în mod inevitabil, următoarea întrebare:

conţine semnalul eşantionat aceiaşi cantitate de informaţie ca şi semnalul
analogic din care provine? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să
revenim la analiza spectrală a semnalelor. În mod riguros, se poate afirma că
două semnale sunt identice (conţin aceiaşi informaţie) dacă şi numai dacă
spectrele lor sunt identice. Extrapolând, se poate afirma că un semnal compus
din mai multe semnale, conţine în întregime informaţiile reprezentate de
acestea, dacă şi numai dacă, spectrul său conţine totalitatea spectrelor
semnalelor componente.
4.2. Analiza spectrală a semnalelor eşantionate

Intervalul de timp T reprezintă perioada de eşantionare, iar
ω e = 2π / T pulsaţia de eşantionare. Semnalul eşantionat s*(t) este un semnal
discretizat în timp. Intervalul τ se numeşte durata eşantionării. Să vedem care
este spectrul de frecvenţe al semnalului eşantionat în comparaţie cu cel al
semnalului original. Putem modela semnalul eşantionat cu ajutorul relaţiei:
s*(t)=s(t)p(t) (4.1)
unde p(t) este un tren de impulsuri dreptunghiulare, de amplitudine unitară, de

perioadă T şi durată τ (fig.4.2).
p(t)
t
-2T -T 0 τ T 2T
Fig. 4.2.
Se observă că pentru T=ct., p(t) este o funcţie periodică, ce poate fi dezvoltată

într-o serie Fourier exponenţială (SFE):
∞
p (t ) = ∑ Anc e jωent (4.2)
n = −∞
unde:
84
1T 1τ 1 − e jnωe τ
Anc = ∫ p(t )e − jnωet dt = ∫ e − jnωet dt = =
T 0 T0 jnω e T
 nω τ  (4.3)
sin  e  τ τ
=
τ  2  e − jnωe 2 = τ S  nω e τ e − jnωe 2
a 
T nω e τ T  2 
2
Ţinând cont de expresia (4.3) semnalul eşantionat devine:
 ∞  ∞
s * (t ) = s (t )  ∑ Anc e jωe nt  = ∑ Anc s (t )e jωe nt (4.4)
n = −∞  n = −∞
Aplicăm semnalului eşantionat transformarea Fourier şi în baza proprietăţilor

de liniaritate şi respectiv de deplasare a spectrului (modulare) se obţine:
∞
S * (ω) = ∑ Anc S (ω − nωe ) (4.5)
n = −∞
unde S(ω) este funcţia de densitate spectrală a semnalului s(t). Să

particularizăm pentru n=0. Din relaţia (4.3) rezultă:
τ
Anc = (4.6)
T
deci
τ
S * (ω) = S (ω) (4.7)
n=0 T
Din relaţiile (4.5) şi (4.7) rezultă următoarele concluzii:

Componentele spectrale ale semnalului s(t) se regăsesc în semnalul
eşantionat, spectrul semnalului original repetîndu-se pe axa ω şi fiind
ponderat de coeficienţii Anc (fig. 4.3).
Pentru a nu apare distorsiuni ale spectrului semnalului eşantionat este
evident că este necesar să avem îndeplinită condiţia:
ωe > 2ωM (4.8)
unde ωM este pulsaţia maximă conţinută în spectrul S(ω). Condiţia (4.8)

este echivalentă cu:
85
S(ω)
1
-ωM
0 ωM
a. Funcţia de densitate spectrală a semnalului s(t).
S*(ω)
τ/T
-2ωe -ωe -ωM 0 ωM ωe 2ωe
b. Funcţia de densitate spectrală a semnalului s*(t).

Fig. 4.3.
1
T≤ (4.9)
2 fM
Relaţia (4.9) mai este cunoscută şi sub denumirea de condiţia lui Nyquist.
Pornind de la aceste premise, Shannon a formulat următoarea teoremă:
Orice semnal s(t) cu funcţia de densitate spectrală S(ω) definită pe suport
mărginit ( S (ω) = 0, ∀ ω > ω M ) este complet definit prin eşantioanele sale dacă
T ≤ π /ωM
În cazul procesului ideal de eşantionare ( τ → 0 ), trenul de impulsuri p(t), cu

ajutorul căruia s-a modelat un proces real de eşantionare ( τ ≠ 0 , este înlocuit cu
o succesiune periodică de impulsuri Dirac, de forma:
∞
δT = ∑ δ(t − kT ) (4.10)
k = −∞
Dezvoltarea în serie Fourier exponenţială a acestei funcţii conduce la:
86
∞
δT = ∑ Anc e jnωet (4.11)
k = −∞
unde
T /2 T /2
1 − jnω t 1 − jnωet 1
Anc =
T
∫ δT (t )e e dt = T
∫ δ(t )e dt =
T
(4.12)
−T / 2 −T / 2
Ca urmare, transformarea Fourier a semnalului eşantionat devine:
∞ 1 ∞
S * (ω) = ∑ Anc S (ω − nω e ) = T ∑ S (ω − nωe ) (4.13)
n = −∞ n = −∞
4.3. Reconstituirea semnalelor eşantionate

Reconstituirea semnalului continuu din semnalul eşantionat, se poate
face în condiţiile respectării teoremei lui Shannon, printr-o filtrare trece-jos
ideală (fig. 4.4).
|H(jω)| Funcţia de transfer H(jω) are expresia:
1 H ( jω) = H ( jω) e − jωt0 (4.14)
unde
ω
-ωM 0 ωM 1, ∀ ω ≤ ω M
H ( jω) =  (4.15)
0, ∀ ω > ω M
Fig. 4.4.
Funcţia pondere h(t) a impulsului se obţine aplicînd transformata Fourier

inversă:
ω
1 ∞ 1 M ω
h(t ) = ∫ H ( j ω) e jωt
d ω = ∫ H ( jω)e jωt dω = M S a [ω M (t − t 0 )] (4.16)
2π −∞ 2π −ω π
M
Semnalul obţinut la ieşirea filtrului atunci când la intrare se aplică un semnal

eşantionat de forma:
s * (t ) = ∑ s (nT )δ(t − nT ) (4.17)

n
87
are expresia:
ωM
y (t ) =
π
∑ s(nT ) S a [ω M (t − nT )] (4.18)
n
Facem notaţia
N
hn (t ) = S a [ω M (t − nT )] (4.19)
Funcţia hn(t) poartă numele de funcţie eşantion sau funcţie de interpolare. În

[Mateescu, 1984], se demonstrează că (4.18) este o serie Fourier generalizată
(SFG). Pentru a demonstra ortogonalitatea sistemului de funcţii eşantion
calculăm produsul scalar:
∞
1 ∞ *
hn (t ) ⋅ hm (t ) = ∫ hn (t ) ⋅ hm (t )dt = ∫ H n (ω) ⋅ H m (ω)dω
2π − ∞
(4.20)
−∞
în care:
H n (ω) = e − jnωT ; H m (ω) = e − jmωT (4.21)
pentru ω ≤ ω M şi zero în rest. Ca urmare (4.20) devine:
ω
1 M − j ( n − m ) ωT 1 / T , pt.n = m
hn (t ) ⋅ hm (t ) = ∫ e dω =  (4.22)
2π −ω
M  0, pt.n ≠ m
deci {hn (t )} este un sistem de funcţii ortogonale. Raţionând în mod analog,

rezultă pentru coeficienţii an expresia:
1 ∞
a n = y (t ) ⋅ hn (t ) = ∫ Y (ω) H n* (ω)dω (4.23)
2π −∞
dar
Y (ω) = H (ω) S * (ω) (4.24)
deci
ω
1 ∞ * 1 M ω
an = ∫ S (ω) H (ω) H n* (ω) dω = ∫ S (ω)ω jnωT dω = M s ( nT )
2π −∞ 2π −ω π
M
(4.25)
În practică se utilizează pentru reconstituire filtre de tip trece-jos, fizic

realizabile.
88
4.4. Energia semnalelor eşantionate

Energia Ee a semnalelor eşantionate se determină cu ajutorul relaţiei:
∞ 2 1 ∞ * 2
Ee = ∫ s * (t ) dt = ∫ S (ω) dω (4.26)
−∞ 2π −∞
Dacă refacerea semnalului original din semnalul eşantionat, se face

folosind o filtrare ideală, atunci se poate considera ca adevărată relaţia:
1
s (t ) ≅ y (t ) =
T
∑ s(nT )hn (t ) (4.27)
n
deci
∞
1  1 
Ee = ∫  ∑ s(nT )hn (t )  T ∑ s(mT )hm (t ) dt (4.28)
−∞  T n  m 
Ţinînd cont de proprietatea de ortogonalitate a funcţiilor eşantion şi după

rearanjarea relaţiei (4.28) obţinem:
 ∞  1
E e = ∑ ∑ s (nT ) s (mT ) ∫ [hn (t )hm (t )]dt  = ∑ s 2 (nT ) (4.29)
n m  −∞  T n
-- * --
89
Semnale aleatoare
Noţiuni fundamentale
5.1. Definirea semnalelor aleatoare

Un semnal aleator este o mărime fizică guvernată, cel puţin parţial, de
legi probabilistice. Atunci când mărimile aleatoare (nedeterministe) sunt
asociate cu variabila timp, se obţin funcţiile stochastice. Pentru a modela
matematic un semnal aleator (funcţie stochastică), se face apel la noţiunea de
proces stochastic, definit după cum urmează (Murgan şi colab., 1995):
Definiţia 5.1. Un proces aleator real este o funcţie de doi parametri X(ζ , t)
unde ζ aparţine mulţimii valorilor fizic posibile (numit şi spaţiul eşantioanelor
sau evenimentelor) iar t ia valori pe axa reală pozitivă şi are semnificaţia de
timp.
Un proces stochastic complex este:
Z(ζ , t)=X(ζ , t)+jY(ζ , t) (5.1)
unde X(ζ , t) şi Y(ζ , t) sunt procese aleatoare reale. Fiecărei valori ζ îi

corespunde o funcţie X(ζ , t), numită realizare particulară. Familia de realizări
particulare care constituie procesul stochastic poate fi ordonată şi după variabi-
90
Semnale aleatoare
la timp, pentru fiecare moment obţinându-se o variabilă aleatoare Xt(ζ). După

cum variază cei doi parametri ζ şi t, deosebim cazurile:
ζ şi t variabile: X(ζ , t) este un proces aleator, respectiv o familie de

realizări particulare.
ζ variabil, t fix: X(ζ , t)=Xt(ζ) este o variabilă aleatoare.
ζ fix, t variabil: X(ζ , t)=Xζ (t) este o realizare particulară.
ζ şi t fix: X(ζ , t) reprezintă un număr.
În funcţie de variabila timp t, deosebim (Murgan şi colab., 1995), (Şerban şi

colab., 2000):
proces aleator continuu în timp, pentru t ∈ ℜ şi poate fi de
amplitudine continuă – Xt(ζ) variabilă aleatoare continuă (fig. 5.1),
sau de amplitudine discretă - Xt(ζ) variabilă aleatoare discretă (fig.
5.2).
X(t)
X1(t)
x
X2(t)
X3(t)
t
t=t1
Fig. 5.1. Realizări particulare cu amplitudine continuă.
X(t)
X1(t)
x
X2(t)
X3(t)
t
t=t1
Fig. 5.2. Realizări particulare cu amplitudine discretă.
91
proces aleator discret în timp sau serie aleatoare, pentru t=nT şi

n ∈ Z şi poate fi de amplitudine continuă – Xn(ζ) variabilă
aleatoare continuă (fig. 5.3), sau de amplitudine discretă – Xn(ζ)
variabilă aleatoare discretă (fig. 5.4).
X(nT)
nT
Fig. 5.3. Serie aleatoare cu amplitudine continuă
X(nT)
nT
Fig. 5.4. Serie aleatoare cu amplitudine discretă (semnal numeric)
O serie aleatoare constituită din variabile aleatoare discrete, care iau

valori într-o mulţime finită de valori reale, se mai numeşte serie aleatoare
digitală sau semnal aleator digital şi se notează prin {a1 , a 2 ,..., a k ,...} .
Orice proces aleator, continuu sau discret în timp, se obţine ca urmare a
efectuării unui experiment ce constă în alegerea din spaţiul eşantioanelor E a
unui eşantion elementar ζi care determină alegerea funcţiei X(ζi , t) din familia
de funcţii X(ζ , t).
Exemplul 5.1.(Murgan şi colab., 1995).

• Experiment: stabilirea fazei unei tensiuni sinusoidale.
• Spaţiul eşantioanelor: Ε = {toate fazele unei tensiuni sinusoidale la t = t0}.
• Proces aleator: X(ζ , t) =U0sin[ωt+ϕ(ζ)].
Realizările particulare ale acestui proces sunt forme de undă sinusoidală, de
faze diferite. Dacă realizările particulare depind numai de o singură variabilă
aleatoare (în acest caz, faza) procesul aleator reprezintă un semnal condiţionat
92
Semnale aleatoare
determinist, deoarece observarea unei realizări pe un interval finit de timp,

permite predicţia evoluţiei sale.
5.2. Funcţii de repartiţie şi densităţi de probabilitate

ale semnalelor aleatoare continue în timp
Fie N realizări ale unui semnal aleator (fig. 5.1). Presupunem că printre
aceste realizări, un număr n1 au la momentul t=t1 valori inferioare sau egale cu
x. Probabilitatea pentru ca X(t) la momentul t=t1 să fie inferior sau egal valorii
x, este:
n
P{X (t1 )≤ x} = lim 1 (5.2)
N →∞ N
Această probabilitate depinde de două variabile (x şi t1) fiind notată:
F1 ( x,t1 ) = P{X (t 1 ) ≤ x} (5.3)
şi se numeşte funcţie de repartiţie a probabilităţii de ordinul întâi. Cu ajutorul

acestei funcţii se defineşte densitatea de probabilitate:
∂F1 ( x, t1 )
p1 (x, t1 ) = (5.4)
∂x
În aceeaşi manieră, considerând un număr mare de variabile, se defineşte

funcţia de repartiţie de ordinul n:
Fn (x1 , x 2 ,..., x n , t1 , t 2 ,..., t n ) =

(5.5)
= P{X (t1 ) ≤ x1 , X (t 2 ) ≤ x 2 ,..., X (t n ) ≤ x n }
şi respectiv densitatea de probabilitate de ordinul n:
p n (x1 , x 2 ,..., x n , t1 , t 2 ,..., t n ) =

∂ n Fn (x1 , x 2 ,..., x n , t1 , t 2 ,..., t n ) (5.6)
∂x1 ∂x 2 ...∂x n
Dacă densitatea de probabilitate a unei variabile aleatoare continue are alura

din figura 1.5, atunci probabilitatea ca variabila să ia valori în intervalul [a, b]
la momentul t1 este:
93
b
P{a ≤ X (t1 ) ≤ b} = ∫ p(x, t1 )dx (5.7)
a
densitatea de probabilitate verificând următoarele două proprietăţi:
p(x,t1)
p (x, t1 ) ≥ 0
(5.8)
∫ p(x, t1 )dX = 1
ℜ
0 a b x Funcţia de repartiţie simultană a două semnale

aleatoare continue în timp, X(ζ, t) şi Y(ζ, t), este:
Fig. 5.5
F12 (x, y, t1 , t 2 ) = P{X (ζ, t1 ) ≤ x, Y (ζ, t 2 ) ≤ y} (5.9)
În acest caz, ambele procese aleatoare sunt definite pe acelaşi spaţiu al

eşantioanelor. Densitatea de probabilitate simultană a celor două semnale este:
∂ 2 F12 ( x, y , t1 , t 2 )
p12 ( x, y , t1 , t 2 ) = (5.10)
∂x∂y
Conceptele de funcţie de repartiţie simultană şi densitate de

probabilitate simultană, se pot extinde la n momente de timp şi/sau la n procese
aleatoare. Dacă două semnale aleatoare sunt definite pe acelaşi spaţiu al
eşantioanelor, atunci se poate defini independenţa statistică a celor două
semnale.
Semnale statistic independente

Definiţia 5.2. Două semnale aleatoare, X(ζ, t) şi Y(ζ, t), definite pe
acelaşi spaţiu al eşantioanelor, se numesc statistic independente, dacă pentru
orice moment de timp t1 şi t2 sunt adevărate relaţiile (Murgan şi colab., 1995):
F12 ( x, y, t1 , t 2 ) = F1 ( x, t1 ) F1 ( y, t 2 ) (5.11)
p12 ( x, y, t1 , t 2 ) = p1 ( x, t1 ) p1 ( y, t 2 ) (5.12)
94
Semnale aleatoare
Practic, două semnale aleatoare pot fi considerate statistic independente, dacă

provin din surse independente, fără influenţe reciproce.
5.3. Valori medii temporale ale semnalelor aleatoare.

Noţiuni fundamentale.
Mediile temporale se calculează pe o realizare particulară X(ζ, t) şi
depind de valorile parametrului ζ,. Sunt definite următoarele valori medii:
Valoarea medie (componenta continuă a semnalului):
T /2
1
µ x (ζ ) = lim ∫ X (ζ, t )dt = X ζ (t ) (5.13)
T →∞ T
−T / 2
Valoarea pătratică medie (momentul de ordinul 2):
T /2
∫ [X (ζ, t )] dt = [X ζ (t )]
1
[µ x (ζ )]( 2) = lim 2 2
(5.14)
T →∞ T
−T / 2
Momentul de ordinul n:
T /2
[µ x (ζ )]( n) = lim
1
T →∞ T
∫ [X (ζ, t )]
n
[ ]
dt = X ζ (t ) n (5.15)
−T / 2
În cazul semnalelor aleatoare discrete mărimile enunţate au următoarele

expresii:
Valoarea medie:
N
1 2
µ x (ζ ) = lim ∑ X (ζ, iTe ) (5.16)
N →∞ N +1 N
i =−
2
unde Te reprezintă perioada de eşantionare a semnalelor.
Valoarea pătratică medie (momentul de ordinul 2):
N
1 2
[µ x (ζ )]( 2) = lim ∑ [X (ζ, iTe )]
2
(5.17)
N →∞ N +1 N
i =−
2
95
Momentul de ordinul n:
N
1 2
[µ x (ζ )]( n) = lim ∑ [X (ζ, iTe )]
n
(5.18)
N →∞ N + 1 N
i =−
2
Funcţii de corelaţie şi covariaţie

Pentru semnale cu timp continuu, avem:
Funcţia de autocorelaţie:
T /2
1
R xx (t1 , t 2 ) = X ζ (t1 + t ) X ζ (t 2 + t ) = lim
T →∞ T
∫ X (ζ, t1 + t )X (ζ, t 2 + t )dt
−T / 2
(5.19)
Funcţia de intercorelaţie:
T /2
1
R xy (t1 , t 2 ) = X ζ (t1 + t )Yζ (t 2 + t ) = lim
T →∞ T
∫ X (ζ, t1 + t )Y (ζ, t 2 + t )dt
−T / 2
(5.20)
Funcţia de autocovariaţie:
C xx (t1 , t 2 ) = [ X ζ (t1 + t ) − µ x (ζ )][ X ζ (t 2 + t ) − µ x (ζ )] (5.21)
Funcţia de covariaţie:
C xy (t1 , t 2 ) = [ X ζ (t1 + t ) − µ x (ζ )][Yζ (t 2 + t ) − µ y (ζ )] (5.22)
Pentru semnale cu timp discret, avem:

Funcţia de autocorelaţie:
N
1 2
R xx (m) = lim
N →∞ N + 1
∑ X (ζ, iTe )X [ζ, (i + m)Te ] (5.23)
N
i =−
2
Funcţia de intercorelaţie:
N
1 2
R xy (m) = lim
N →∞ N +1
∑ X (ζ, iTe )Y [ζ, (i + m)Te ] (5.24)
N
i =−
2
96
Semnale aleatoare
Semnalele aleatoare, spre deosebire de semnalele deterministe, nu pot fi

reprezentate prin funcţii temporale analitice. Fie un set de înregistrări ale unor
mărimi fizice, provenind de la o serie de procese de aceeaşi natură (fig. 5.6).
x1(t) y1(t)
0 50 100 0 50 100
x2(t) y2(t)
0 50 100 0 50 100
x3(t) y3(t)
0 50 100 0 50 100
x4(t) y4(t)
0 50 100 0 50 100
Fig. 5.6.
De exemplu, xi(t) poate fi temperatura corpului (generată de procesul Px), în

timp ce yi(t) poate reprezenta un traseu de pe electroencefalograma aceluiaşi
pacient (generat de procesul Py). Se poate formula următoarea problemă: există
o relaţie (o legătură) între procesele fizice Px şi Py care generează semnalele
accesibile şi măsurabile xi(t) şi yi(t)? Dacă o astfel de relaţie există, se poate
determina un coeficient a astfel încât la un moment de timp t0 realizările celor
două procese se "suprapun" cel mai bine posibil. Matematic, se poate scrie
relaţia:
xi (t 0 ) − ay i (t 0 ) = minimal (5.25)
Simplificând notaţiile relaţia (5.20) mai poate fi scrisă sub forma:
+∞ +∞
R xy (τ) = ∫ x(t + τ) y (t )dt = ∫ x(t ) y(t − τ)dt (5.26)
−∞ −∞
Două semnale x(t) şi y(t), pentru care Rxy(τ)=0, se numesc necorelate

(independente).
97
În cazul în care x(t) = y(t) (avem un singur semnal) pornind de la relaţia (5.19)
se obţine funcţia de autocorelaţie:
+∞ +∞
R xx (τ) = ∫ x(t + τ) x(t )dt = ∫ x(t ) x(t − τ)dt (5.27)
−∞ −∞
Funcţia de autocorelaţie evaluată în origine (τ=0) reprezintă energia

semnalului:
+∞
2
R xx (0) = ∫x (t )dt (5.28)
−∞
Considerăm că observarea semnalelor se face pe un interval de timp de durată

T. Revenim la relaţia (5.25) pe care o scriem sub forma:
ε(t ) = x(t ) − ay (t ) (5.29)
De această dată nu vom considera valorile instantanee. Vom calcula o diferenţă

în medie, conform relaţiei:
ε(t ) = x(t ) − a y (t ) (5.30)
Notaţiile utilizate au următoarea semnificaţie:
t0 +T
1
ε(t ) =
T
∫ ε(t )dt (5.31)
t0
t0 +T
1
x(t ) =
T
∫ x(t )dt (5.32)
t0
t0 +T
1
y (t ) =
T
∫ y (t )dt (5.33)
t0
Se defineşte abaterea medie pătratică ca fiind:
2 2 2 2
ε(t ) = x(t ) − ay (t ) = x(t ) + a 2 y (t ) − 2a x(t ) y (t ) (5.34)
unde
98
Semnale aleatoare
t0 +T
1
x(t ) y (t ) =
T
∫ x(t ) y (t )dt (5.35)
t0
Căutând valoarea lui a care să minimizeze relaţia (5.34), se găseşte:
x(t ) y (t )
a= 2
(5.36)
y (t )
Expresia erorii (abaterii) medii pătratice devine în această situaţie:
 2 
2 x (t ) y ( t ) 
2
ε(t ) = x(t ) 1 − (5.37)
 2 2
 x(t ) y (t ) 
Facem notaţia:
x(t ) y (t )
ρ= , constanta fiind denumită coeficient de corelaţie.
2 2
x(t ) y (t )
Rezultă:
ε(t )
2
= x(t ) 1 − ρ 2
2
[ ] (5.38)
Analizând ultima relaţie se pot trage următoarele concluzii:

ρ = ±1, semnalele x(t) şi y(t) sunt total corelate;
ρ = 0, semnalele x(t) şi y(t) nu sunt corelate, ceea ce înseamnă, în
majoritatea cazurilor, că cele două semnale sunt independente.
-1 < ρ < 1, semnalele au un anumit grad de interdependenţă
(cauzalitate).
Dacă se consideră că semnalele sunt ergodice (staţionare în timp) atunci

coeficientul de corelaţie se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
R xy (τ)
ρ= (5.39)
σ xσ y
în care σx şi σy reprezintă dispersiile celor două semnale.
99
Exemplul 5.2. Pentru ilustrarea noţiunilor teoretice prezentate, vom considera

cazul unui filtru (fig. 5.7) la intrarea căruia se aplică un semnal de tip sinus
atenuat (fig. 5.8-a):
y(t)
x(t) Filtru Rxy(τ)
Corelaţie
x-y
Rrx(τ)
Corelaţie
r-x
Rry(τ)
r(t) Corelaţie
Generator semnal r-y
aleator
Fig. 5.7.
Semnalul de intrare x
1
0.5
Amplitudine
-0.5
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4
a) Tim p [x 0.01 secunde]
Semnalul de iesire y
1
0.5
Amplitudine
-0.5
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4
b) Tim p [x 0.01 secunde]
Fig. 5.8.
100
Semnale aleatoare
sin( πt )
x(t ) = sin c(t ) = = S a (t ) (5.40)
πt
Conform structurii studiate, este evident că semnalul de ieşire y(t) (fig.

5.8-b) este corelat (dependent) cu semnalul de intrare x(t). Pe de altă parte,
semnalul aleator r(t) este independent (necorelat) în raport cu oricare dintre
cele două semnale (x(t) şi y(t)). În figura 5.9 este prezentată funcţia de corelaţie
intrare ieşire Rxy(τ). Se observă că valoarea maximă se atinge după un interval
de timp τ=0,1 secunde, interval ce corespunde timpului necesar pentru
propagarea semnalului prin filtru. Pe măsură ce "distanţa" în timp creşte între
punctele pentru care se calculează funcţia de corelaţie, se observă că, în mod
logic:
lim R xy (τ) → 0 (5.41)
τ →∞
În figura 5.10 este reprezentat semnalul aleator r(t), generat

independent de faţă de semnalele x(t) şi y(t). Funcţiile de corelaţie între aceste
trei semnale sunt prezentate în figurile 5.11 şi 5.12. Se poate observa că
amplitudinile sunt mult reduse, funcţiile descrescând rapid în funcţie de τ . Se
poate face afirmaţia că nu avem o corelaţie (legătură de cauzalitate) între cele
trei semnale.
Functia de corelatie x-y
9
5
Amplitudine
-1
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450
Tau [ x 0,01 secunde]
Fig. 5.9. Funcţia de corelaţie intrare ieşire Rxy(τ).
101
S emnalul aleator r
0.8
0.6
0.4
0.2
A mplitudine
-0.2
-0.4
-0.6
-0.8
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450
Timp [ x 0.01 secunde]
Fig. 5.10. Semnalul aleator r(t).

Functia de corelatie x-r
9
5
A mplitudine
-1
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450
Fig. 5.11. Funcţia de corelaţie Rxr(τ).
102
Semnale aleatoare
Functia de corelatie y-r

9
5
A mplitudine
-1
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450
Fig. 5.12. Funcţia de corelaţie Ryr(τ).
5.4. Transferul semnalelor stochastice prin sisteme liniare

O funcţie aleatoare este staţionară (în sens larg) dacă speranţa
matematică (media) µx este constantă, iar funcţia de autocorelaţie Rxx depinde
numai de diferenţa τ=t2-t1 (Şerban şi colab., 2000).
O funcţie aleatoare staţionară se poate caracteriza cu transformata
Fourier a funcţiei de autocorelaţie:
∞
− jωτ
S x (ω) = ∫ R xx (τ)e dτ (5.42)
−∞
S x (ω) se numeşte funcţia de densitate spectrală de putere. Relaţia (5.42) se

mai poate scrie sub forma:
∞ ∞
S x (ω) = ∫ R xx (τ) cos(ωτ)dω − j ∫ R xx (τ) sin(ωτ)dω (5.43)
−∞ −∞
Dar, integrala dint-o funcţie impară este nulă, deci:
103
∞
∫ R xx (τ) sin(ωτ)dω = 0 (5.44)
−∞
Ca urmare a relaţiei (5.44) şi ţinând cont de faptul că funcţia de autocorelaţie

este o funcţie pară
R xx (τ) = R xx (−τ) (5.45)
relaţia (5.43) devine:
∞ ∞
S x (ω) = ∫ R xx (τ) cos(ωτ)dω = 2 ∫ R xx (τ) cos(ωτ)dω (5.46)
−∞ 0
Fie S un sistem liniar, invariant în timp, având funcţia de transfer H(s)..

Dacă intrarea u(t) este un semnal stochastic, atunci şi ieşirea y(t) va fi de
asemenea o mărime stochastică (fig. 5.13).
u(t) S y(t)
Fig. 5.13.
Conform (5.42), fie S u (ω) şi S y (ω) funcţiile de densitate spectrală de putere

ale intrării, respectiv ieşirii:
∞
− jωτ
S u (ω) = ∫ Ruu (τ)e dτ (5.47)
−∞
∞
− jωτ
S y (ω) = ∫ R yy (τ)e dτ (5.48)
−∞
În condiţii iniţiale nule este valabilă relaţia (integrala de convoluţie):
∞
y (t ) = ∫ h(t − τ)u ( τ)dτ (5.49)
0
unde h(t) este funcţia pondere a sistemului S. Transformata sa Fourier este:
104
Semnale aleatoare
∞
H ( jω) = ∫ h(t )e − jωt dt (5.50)
0
Ţinând cont de (5.47), (5.48), (5.49) şi (5.50) se demonstrează că:
S y (ω) = H (− jω) H ( jω) S u (ω) (5.51)
sau echivalent
2
S y (ω) = H ( jω) S u (ω) (5.52)
Din (5.52) se poate reveni în domeniul timp, rezultând:
1 ∞ 1 ∞ 2
R yy (τ) = ∫ S y (ω)e jωτ dω = ∫ H ( jω) S u (ω)e jωτ dω (5.53)
2π −∞ 2π −∞
-- * --
105
Transmisia informaţiei folosind

purtătoare armonică
6.1. Introducere
Transmiterea informaţiei presupune parcurgerea unui canal (mediu) ce
face legătura între sursă şi utilizator. Transmisia este supusă acţiunii
perturbaţiilor şi din acest motiv se caută în permanenţă minimizarea efectelor
acestora. O cale constă în utilizarea semnalelor modulate.
Prin modulare se înţelege transferul informaţiei de la semnalul de bază
(modulator) la semnalul purtător. Acesta din urmă prezintă, în raport cu canalul
de transmisie, o serie de avantaje cum sunt:
- Are capacitate de propagare la distanţe mari cu un consum mic de
energie, printr-un mediu (canal) dat;
- Este puţin influenţat de perturbaţiile exterioare
Alegerea semnalului purtător precum şi a tipului de modulaţie se fac
pornind de la condiţiile concrete în care se realizează transmisia
s P (t ) = AP cos(ω P t + ϕ P ) (6.1)
Informaţia de la semnalul de bază (modulator) m(t) poate fi preluată de

semnalul purtător sub forma (Mateescu 1984), (Spătaru 1987), (Dobrescu
1992):
106
Semnale modulate
- modificárilor amplitudinii Ap , ín acest caz avínd modulaþia ín

amplitudine - MA;
- modificárilor ín frecvenþá ωp , caz ín care avem modulaþia ín
frecvenþá - MF;
- modificárilor fazei ϕ p , caz ín care avem modulaþia ín fazá-MP.
6.2. Modulaþia ín amplitudine

Modulaþia ín amplitudine este prima din modulaþiile utilizate ín
transmisiile informaþionale. Ín principiu, modificárile amplitudinii
semnalului purtátor se realizeazá conform relaþiei:
A(t)=Ap +km m(t) (6.2)
deci semnalul modulat are expresia:
sMA (t)=[Ap +km m(t)]cos(ωp t+ϕ p ) (6.3)

unde km reprezintá un factor de proporþionalitate. Forma semnalului
purtátor este prezentatá ín figura de mai jos:
Sp(t)
Ap
0 t
-Ap
T p = 2π/ω
p
Fig. 6.1.
Vom considera semnalul modulator m(t) ca fiind:
m(t)
0
t
Fig. 6.2.
Conform (6.2) çi (6.3), semnalul modulat sMA (t) va fi:

__________________________ 107 ___________________________
SMA(t)
Ap
0
t
--Ap
Tp
Fig. 6.3.
Se observá cá acolo unde semnalul modulator este pozitiv, amplitudinea

semnalului modulat A > A p , iar cínd avem semnal negativ, amplitudinea A
< A p . Relaþia (6.3) descrie o modulaþie ín amplitudine de tip purtátoare
plus douá benzi laterale (P+2BL).
6.2.1. Analiza spectralá a semnalului MA de tip P+2BL

Considerám pentru ínceput cá semnalul modulator este un semnal
armonic pur de forma:
m(t)=a 0 cosω0 t. (6.4)
Pentru simplitatea calculelor vom presupune km =1 çi ϕp =0. Expresia

semnalului modulat este, ín acest caz:
sMA (t)=(Ap +a 0 cosω0 t)cosωp t (6.5)

sau
sMA (t)=Ap (1+m0 cosω0 t)cosωp t (6.6)
unde m0 =a0 /Ap reprezintá gradul (indicele) de modulaþie. Pentru a evita

distorsiunile (fenomenul de supramodulare) se pune condiþia ca m0 <1.
Semnalul modulat se mai poate scrie:
Ap m 0 Ap m 0
sMA (t)=Ap cosωp t+ cos(ωp -ω0 )t+ cos(ωp +ω0 )t (6.7)
2 2
Aceastá relaþie corespunde unei dezvoltári ín serie Fourier armonicá a
semnalului modulat çi deci i se poate ataça urmátorul spectru de
__________________________ 108 ___________________________

Semnale modulate
amplitudine:
Spectrul de amplitudine ataçat semnalului modulator

|An|
a0
ω0 ωp ω [rad/s]
|An|
Spectrul de amplitudine ataçat semnalului purtator
Ap
ω0 ωp ω [rad/s]
|An| Spectrul de amplitudine ataçat semnalului modulat
Ap
Ap m0 / 2 Ap m0 / 2
ω0 ω p − ω0 ωp ωp + ω 0 ω [rad/s]
Fig. 6.4.
Se observá din spectrul de amplitudine al semnalului modulat, cá

banda de frecvenþá ocupatá de semnalul modulat este 2ω0 . Vom considera
acum cazul ín care semnalul modulator este un semnal complex descris de
seria Fourier armonicá:
∞ N
m(t)= Σ An cos(nω0 t+ϕ n )≅
n=1
Σ Ancos(nω0t+ϕ n)
n=1
(6.8)
Ín aceastá relaþie seria Fourier este limitatá la un numár finit de termeni N,

deci banda de frecvenþá ocupatá de semnalul modulator este Bf =Nω0 .
Semnalul modulat ín amplitudine este de forma:
N
sMA (t)=[Ap +m(t)]cosωp t=Ap [1+Σ mn cos(nω0 t+ϕ n ]cosωp t (6.9)
n=1
__________________________ 109 ___________________________

deci
N
Ap m n
sMA (t)=Ap cosωp t+ Σ cos[(ωp -nω0 )t-ϕ n ]+
n=1 2
N Ap m n
+Σ cos[(ωp +nω0 )t+ϕ n ] (6.10)
n=1 2
Spectrul de amplitudine al semnalului modulator este:
|An| Spectrul semnalului modulator

A1
An
ω
ω0 2ω 0 Νω 0
|An| Ap Spectrul semnalului modulat
Apm1/2 Apm1/2
Apm2 /2 Apm2 /2
Ap mn /2 Ap mn /2
ω
0 ωp − N ω ω p−2ω 0 ω p−ω0 ω p ωp +ω0ω p+2ω 0 ωp + N ω 0
0
Fig. 6.5.
Pentru a analiza eficienþa (randamentul) transmisiei semnalului

modulat ín amplitudine, vom reveni la cazul ín care semnalul modulator
este de forma m(t)=a 0 cosω0 t. Ín acest caz expresia semnalului modulator
este (6.7). Conform teoremei lui Parseval avem [Mateescu, 1984]:
N
A 2n
PT= Σ (6.11)
n=1 2
unde An sunt coeficienþii dezvoltárii ín serie Fourier armonicá. Pentru

semnalul modulat:
A 2p (2 + m 20 )
PMA = (6.12)
4
Informaþia se transmite ínsá numai prin intermediul celor douá benzi late -
__________________________ 110 ___________________________
Semnale modulate
rale. Puterea consumatá de acestea este:
A 2p m 20
P2BL= (6.13)
4
Randamentul transmisiei va fi:
2
P u P 2BL m 0
η= = = (6.14)
P c P MA 2 + m20
Randamentul atinge valoarea maximá 330 /0 atunci cínd m0 =1. Deci 660 /0
din energia semnalului este consumatá doar pentru propagarea purtátoarei.
Din acest motiv eficienþa acestui tip de modulaþie este scázutá. Ín scopul
creçterii eficienþei transmisiei, modulaþia de tip P+2BL urmeazá sá fie
ínlocuitá cu modulaþia ín amplitudine de tip purtátoare suprimatá (PS). Ín
acest caz expresia semnalului modulat este:
sMA (t)=sp (t)m(t)=Ap m(t)cosωp t (6.15)
iar schema bloc ataçatá este de forma:
6.2.2. Analiza spectralá a semnalului MA de tip PS

Considerám cá m(t)=a 0 cosω0 t. Deci expresia semnalului modulat
este:
Ap m 0
sMA (t)=Ap a 0 cosωp tcosω0 t= [cos(ωp -ω0 )t+cos(ωp +ω0 )t] (6.16)
2
Comparínd aceastá relaþie cu expresia semnalului MA de tip

P+2BL, obþinut ín aceleaçi condiþii, se observá cá ín acest caz semnalul
modulat conþine doar cele douá benzi laterale.
Alura semnalelor modulator çi modulat de tip PS este reprezentatá
ín figura 6.9. Banda de frecvenþá ocupatá este tot 2ω0 . Avínd ín vedere cá
spectrul electromagnetic utilizat ín transmisiile radio precum çi resursele
limitate pe care le oferá cablurile de transmisie reprezintá rezerve
epuizabile, modulaþia ín amplitudine ce urmeazá a fi utilizatá ín viitor este
de tip PS çi BLU.
__________________________ 111 ___________________________

Semnal modulator
m(t)
T0 = 2 π / ω
0 t
Semnal modulat de tip PS
SMA ( t )
Spectrul de amplitudini
|An|
A2p m 0 / 2 A2p m 0 / 2
ωp − ω0 ωp ωp + ω0 ω
Fig. 6.6.
Ín principiu modulaþia ín amplitudine de tip BLU se obþine pornind de la

modulaþia ín amplitudine de tip PS urmatá de o filtrare (fie a benzii laterale
stíngi printr-un FTS, fie a benzii laterale drepte printr-un FTJ). Schema bloc
este cea din figura 6.7.
S MA-PS
SMA - PS S MA-BLU
m(t)
X FTJ
ω
Sp(t) BLS ωp BLD
Fig. 6.7.
Ín acest fel banda ocupatá de semnalul modulat este egalá cu banda de

frecvenþá a semnalului modulator dar translatatá ín vecinátatea pulsaþiei
semnalului purtátor.
__________________________ 112 ___________________________
Semnale modulate
6.2.3. Reconstituirea semnalului de bazá din semnalul MA

Operaþia de reconstituire a semnalului de bazá din semnalul
modulat se numeçte demodulare. Aceasta constá din readucerea spectrului
MA, prin translaþie ín banda de bazá. Ín principiu, demodularea se
realizeazá printr-o operaþie identicá cu modularea folosind acelaçi purtátor.
Fie de exemplu cazul cel mai simplu al MA de tip produs. Semnalul sMA (t),
ínmulþit cu acelaçi purtátor (figura 6.8) ne dá :
s π (t) = s MA (t)cos(ω p t + ϕ r ) (6.17)
unde ϕr este o fazá rezidualá, calculatá ca diferenþá íntre faza semnalului

purtátor de la emiþátor çi faza semnalului purtátor de la recepþie
(purtátoarea localá).
SM A (t) Sπ m(t)
X F T J
2BL
cos (ωp t +ϕ r )
Fig. 6.8.
Þinínd cont de expresia generalá a semnalului MA de tip PS (6.15), rezultá:
Ap Ap
s π (t) = m(t)cos(ϕ r ) + m(t)cos(2ω p t + ϕ r ) (6.18)
2 2
Dupá filtrarea trece-jos, componenta de ínaltá frecvenþá este eliminatá çi se

obþine:
Ap N Ap
s d (t) = m(t)cos(ϕ r ) = k d m(t), unde k d = cos(ϕ r ) (6.19)
2 2
Din ultima relaþie rezultá necesitatea sinfazárii dintre purtátoarea de la

emisie çi purtátoarea reconstituitá local ( ϕ r → 0 ). Demodularea prin
modulare cu acelaçi purtátor (demodulare coerentá) urmatá de filtrare,
permite reconstituirea semnalului de bazá çi ín cazul P+2BL sau BLU.
Pentru semnalele MA de tip P+2BL çi ín condiþii de exigenþá scázutá, se
poate utiliza çi un detector de anvelopá, nefiind necesará reconstituirea
localá a semnalului purtátor.
__________________________ 113 ___________________________

6.2.4. Reconstituirea semnalului purtátor din semnalul

modulat ín amplitudine
Dupá cum s-a vázut, demodularea coerentá are nevoie de o
purtátoare cu aceeaçi frecvenþá çi fazá cu cea de la emisie. Informaþia
privind frecvenþa çi faza acestui semnal este conþinutá fie ín semnalul util
(ín semnalul modulat recepþionat) fie este transmisá printr-un semnal
auxiliar ce ínsoþeçte semnalul modulat. Metodele de recuperare sínt
numeroase çi diversificate. Dintre acestea vom considera urmátoarele
variante:
V1. Fie schema bloc din figura de mai jos:
Demodulator
coerent
SMA(t)
b(t)
FTS
b(t)
a(t) d(t)
2 :2
( ) Sp (t)
c(t)
c(t)
FTJ
Fig. 6.9.
Vom presupune cá semnalul modulat este se tip P + 2BL:
S MA (t)=[Ap +m(t)]cos(ωp t+ϕ p ) (6.20)
unde m(t) este semnalul modulator, iar Ap cos(ωp t+ϕp ) semnal purtátor.
Pentru a mári ponderea componentelor semnalului ce conþin informaþia
doritá, semnalul este ridicat la pátrat, expresia sa devenind:
a(t)=[s MA (t)] = 1 [A p + m(t)] [1 + cos 2(ωp t + ϕ p )]

2 2
(6.21)
2
Semnalul a(t) se aplicá simultan la intarea a douá filtre: FTS çi FTJ. Dupá
parcurgerea FTS sínt eliminate frecvenþele joase çi se obþine:
__________________________ 114 ___________________________

Semnale modulate
b(t)= 1 [A p + m(t)] cos2(ωp t+ϕ p )

2
(6.22)
2
Dupá parcurgerea FTJ sínt eliminate frecvenþele ínalte çi rezultá:
c(t)= 1 [A p + m(t)]
2
(6.23)
2
Urmeazá apoi un bloc analogic de calcul ce realizeazá o operaþie de

ímpárþire, obþinínd:
b(t)
d(t)= =K cos2(ωp t+ϕ p ) (6.24)
c(t)
Frecvenþa semnalului astfel obþinut este divizatá cu 2 printr-un circuit

divizor, rezultatul final fiind:
S p (t)=K cos(ωp t+ϕ p ) (6.25)
V2. Se considerá urmátoarea schemá:
Demodulator
S MA (t) coerent
a(t) b(t) c(t)

(*)2 FTS Limitator :2
S (t)
p
Fig. 6.10.
Schema este utilizatá pentru semnale MA de tip PS. Fie semnalul:
S MA (t)=m(t)Ap cos(ωp t+ϕ p ) (6.26)
Dupá ridicare la pátrat avem:
A 2p 2
2 A 2p 2
a(t)=[S MA (t)] = m (t) + m (t)cos 2(ωp t + ϕ p ) (6.27)
2 2
Dupá FTS componenta de joasá frecvenþá este eliminatá rezultínd:

__________________________ 115 ___________________________
A 2p 2
b(t)= m (t)cos2(ωp t+ϕ p ) (6.28)
2
Circuitul limitator are ca sarciná eliminarea influenþei semnalului modulator

çi se obþine:
c(t)=Kcos2(ωp t+ϕ p ) (6.29)
Urmeazá apoi un divizor cu doi çi rezultá:
S p (t)=Kcos(ωp t+ϕ p ) (6.30)
6.2.5. Aplicaþii ale semnalelor cu MA

Modulaþia de amplitudine cu purtátor armonic se utilizeazá ín
principal ín domeniul telecomunicaþiilor, ín vederea utilizárii intensive a
benzii de frecvenþá a canalului de transmisiuni. Prin MA, spectrul de
frecvenþá corespunzátor mesajului de pe o cale de comunicaþie este
translatat ín banda de frecvenþá doritá, realizíndu-se multiplexarea ín
frecvenþá. La nivelul receptorului semnalul este selectat prin filtre
trece-bandá (FTB) corespunzátoare cáilor çi apoi demodulat. Transmiterea
semnalelor MA se poate face prin una din cele trei metode menþionate
anterior:
* Cu purtátoare çi ambele benzi laterale (P+2BL). Acestá
metodá prezintá avantajul cá mesajul poate fi reconstituit la recepþie foarte
uçor, prin simpla detecþie a anvelopei A(t). Ín schimb, se ocupá o bandá de
frecvenþá dublá faþá de cea a semnalului de bazá, iar staþia emiþátoare
trebuie sá transmitá o putere mare (purtátoarea + benzile laterale). Metoda
se utilizeazá ín radiodifuziune.
*Cu purtátoare suprimatá (PS). Acest semnal se obþine prin MA
de produs. Faþá de prima metodá, la emisie este necesará o putere mai
micá. Banda de frecvenþe ocupatá este aceeaçi, iar metodele de detecþie se
complicá deoarece este necesará reconstituirea purtátorului la recepþie.
Metoda se utilizeazá ín transmisii radiotelefonice bilaterale, ín legáturi
telefonice pe linii de ínaltá tensiune, ín general ín legáturile ín care
multiplexarea cáilor nu este necesará (banda de frecvenþe ocupatá nu
conteazá) çi cínd nu avem la dispoziþie un emiþátor de mare putere.
* Cu bandá lateralá unicá (BLU). Avantajul principal constá ín
reducerea benzii ocupatá de semnal deoarece filtrul suprimá o bandá
lateralá çi purtátoarea. Se obþine diminuarea puterii transmise la emiþátor.
__________________________ 116 ___________________________

Semnale modulate
Metoda este adecvatá sistemelor telefonice çi telegrafice multiple.

Reconstituirea semnalului la recepþie este mai dificilá, dar íntr-un sistem cu
cái multiple se poate realiza cu mijloace tehnice convenabile. Ín sistemele
clasice de transmisiuni telefonice, aceasta este metoda principalá de
realizare a multiplicárii cáilor prin diviziune ín frecvenþá.
6.3. Semnale cu modulaþie unghiulará

Ínainte de a stabili expresia analiticá a semnalului cu modulaþie
unghiulará, denumitá çi exponenþialá, reamintim cíteva noþiuni legate de
semnalele descrise prin funcþii armonice ín timp.
*Frecvenþá çi fazá instantanee. Semnalul purtátor are expresia (6.1) çi
poate fi exprimat analitic çi sub forma:
s p (t) = Re{A p e j (ω p t+ϕ p )} (6.31)
Funcþia:
Φ (t) = ωp t + ϕ p (6.32)
reprezintá faza semnalului la un moment dat çi ín acest sens poate fi numitá

fazá instantanee a semnalului. Frecvenþa este datá de viteza de variaþie a
fazei :
dΦ (t)
Ω(t) = (6.33)
dt
Expresia (6.33) reprezintá frecvenþa instantanee a semnalului. Aceasta

poate fi o constantá, aça cum se íntímplá ín cazul unui semnal ca sp (t), sau
poate fi variabilá ín timp. Ín general, dacá se cunoaçte frecvenþa
instantanee, faza se obþine prin integrare:
Φ (t) = ∫ Ω (τ)dτ (6.34)

0
Cu notaþia (6.32), introdu-sá pentru faza instantanee, semnalul purtátor se

exprimá astfel:
s p (t) = Re{A p e jΦ p (t ) } (6.35)
__________________________ 117 ___________________________

Transferínd caracteristicile semnalului modulator asupra funcþiei Φ (t) , prin

modificarea fazei instantaneee realizám modulaþia de fazá (MP):
Φ (t) = Φ p + k ϕ m(t), k ϕ = const. (6.36)
Ín cazul modulaþiei de frecvenþá (MF) acþionám asupra frecvenþei

instantanee:
Ω (t) = ωp + k ω m(t), k ω = const. (6.37)
Constatám cá atít la MF, cít çi la MP se opereazá asupra fazei instantanee.

Deoarece Φ (t) intervine la exponent, modulaþiile MF çi MP sínt numite
modulaþii exponenþiale sau modulaþii unghiulare. Menþionám cá deçi de
dΦ (t)
fiecare datá acþionám asupra fazei Φ (t) , ín cazul MF se modificá , ín
dt
timp ce ín cazul MP este modificatá funcþia Φ (t).
6.3.1. Expresia analiticá a semnalelor MF çi MP

cu purtátor armonic.
Fie m(t) semnalul de bazá çi:
t
y(t) = ∫ m(τ)dτ (6.38)
0
Prin modularea purtátoarei:
s p (t) = A p cos ωp t, (6.39)
cu y(t), respectiv m(t) se obþine:
s MF (t) = A p cos [ωp t + k ωy(t)] (6.40)
semnalul MF çi respectiv:
s MP (t) = A p cos [ωp t + k ϕm(t)] (6.41)
semnalul MP.
Expresiile (6.40) çi (6.41) pun ín evidenþá neliniaritatea semnalelor
modulate ín raport cu semnalul modulator, ceea ce creeazá dificultáþi ín
analiza spectralá a acestor semnale. Ín vederea simplificárii calculelor
__________________________ 118 ___________________________
Semnale modulate
analitice vom efectua analiza spectralá, ín cazul cel mai simplu, cínd m(t)
este ca çi sp (t) un semnal armonic.
6.3.2. Analiza spectralá a semnalului MF

Fie semnalul de bazá:
m(t) = a 0 cos ω0 t (6.42)
care moduleazá ín frecvenþá semnalul purtátor (6.39). Frecvenþa se

modificá dupá legea liniará (6.37), ín care pentru simplificare se ia kω=1.
Ínlocuind pe m(t), se obþine [Mateescu, 1984]:
Ω (t) = ωp + a 0 cos ω0 t (6.43)
Amplitudinea a 0 másoará índepártarea maximá a frecvenþei Ω(t) faþá de ωp

(a 0 = ∆Ω ) çi reprezintá deviaþia de frecvenþá a semnalului MF. Frecvenþa
instantanee se poate scrie çi sub forma:
Ω (t) = ωp + ∆Ω cos ω0 t (6.44)
iar faza instantanee corespunzátoare va fi:
Φ (t) = ∫ (ωp + ∆Ω cos ω0 τ)dτ (6.45)

0
Prin integrare se gáseçte:
Φ (t) = Ω p t + ∆Ω
ω sin ω0 t + Φ 0 (6.46)
0
Deviaþia relativá de frecvenþá se noteazá cu:
β = ∆Ω
ω0 (6.47)
Parametrul β se numeçte indice de modulaþie de frecvenþá çi este deosebit

de important ín MF. Semnalul modulat ín frecvenþá se obþine ínlocuind
Φ (t) din (6.46), ín expresia purtátorului (6.39). Se gáseçte:
s MF (t) = A p cos [ω p t + β sin ω0 t + Φ 0 ] (6.48)
__________________________ 119 ___________________________

Pentru simplificare se ia Φ 0 =0. Relaþia (6.48 ) devine:
s MF (t) = A p cos ωp t cos (β sin ω0 t) − A p sin ωp t sin (β sin ω0 t) (6.49)
Se çtie cá:
∞
sin (β sin ω0 t) = 2 Σ J 2n+1 (β)sin [(2n + 1 )ω0 ]t (6.50)
n=1
iar:
∞
cos (β sin ω0 t) = J 0 (β) + 2 Σ J 2n (β)cos 2nω0 t (6.51)
n=1
Jk(β) fiind funcþia Bessel de speþa íntíi, de ordin k çi argument β. Ínlocuind

funcþiile Bessel ín relaþia ( 6.49), gásim:
∞
s MF (t) = A p J 0 (β)cos ωp t + 2A p Σ J 2n (β)cos ωp t cos 2nω0 t−
n=1
∞
−2A p Σ J 2n+1 (β)sin ωp t sin (2n + 1)ω0 t (6.52)
n=1
Dezvoltínd produsele trigonometrice obþinem:
∞
s MF (t) = A p J0 (β)cos ωp t + Σ J2n (β)[ cos (ωp − 2nω0 )t + cos (ωp + 2nω0 )t] +
n=1
∞
+A p Σ J 2n+1 (β){cos [ ωp − (2n + 1)ω0 ]t − cos [ ωp + (2n + 1)ω0 ]t} (6.53)
n=1
Introducínd notaþia 2n=k, putem unifica sumele de mai sus:

∞
s MF (t) = A p J 0 (β)cos ωp t + A p Σ J k (β)cos (ωp + kω0 )t+
k=1
∞
+A p Σ J k (β)(−1) k cos (ωp − kω0 )t (6.54)
k=1
Expresia (6.54) poate fi scrisá íntr-o formá çi mai concisá, dacá introducem
notaþiile:
 J−k = J k , pentru k par ,

 J = −J , pentru k impar (6.55)
 −k k
Se gáseçte:
∞
s MF (t) = Σ A p J k (β)cos (ωp + kω0 )t
k=−∞
(6.56)
__________________________ 120 ___________________________

Semnale modulate
Spectrul de amplitudini al semnalului MF. Expresia (6.54) evidenþiazá cá

acesta conþine purtátoarea çi douá benzi laterale, cu un numár infinit de
componente, plasate íntre ele la distanþe egale cu ω0 çi situate simetric ín
raport cu frecvenþa centralá ωp . Amplitudinile componentelor sínt
proporþionale cu valorile funcþiilor Jk(β) care se gásesc tabelate. Existá
valori ale lui β pentru care J0 (β)=0; ca de exemplu β=2,47. Spre deosebire
de semnalele MA, puterea semnalelor MF este distribuitá
íntr-o bandá de frecvenþá, teoretic infinitá. Aceastá putere poate fi evaluatá
pentru o perioadá T=2π/ω0 , þinínd seama cá sMF (t), exprimat prin relaþia
(6.56), este un semnal periodic (se considerá ωp =kω0 , cu k íntreg):
T T
A 2p  ∞
2
PT =
1 2 ()
T ∫0 MF
s t dt =
T Σ J k (β)cos (ωp + kω0 )t  dt
∫  k=−∞ (6.57)
0
Þinínd seama de ortogonalitatea funcþiilor cosinus rezultá:
A 2p ∞
PT =
2
Σ J 2k (β)
k=−∞
(6.58)
çi deoarece:
∞
Σ
k=−∞
J 2k (β) = 1 (6.59)
se obþine:
A 2p
PT = (6.60)
2
relaþie care ne aratá cá, puterea semnalului MF nu depinde de semnalul

modulator.
Banda efectivá, ocupatá de semnalul MF este consideratá ca fiind
intervalul de frecvenþe ín care se concentreazá cele mai importante
componente ale semnalului. Examinínd relaþia (6.56), se vede cá banda
efectivá depinde de valoarea lui β prin intermediul Jk(β). Se poate scrie:
BMF =2Nω0 (6.61)
unde N reprezintá numárul componentelor luate ín consideraþie. Punínd

condiþia ca banda efectivá sá conþiná 99% din puterea semnalului MF,
rezultá cá N poate fi determinat din relaþia [Mateescu, 1984]:
__________________________ 121 ___________________________
N
Σ J 2k (β) = 0, 99
k=−N
(6.62)
Ecuaþia transcendentá (6.62) poate fi rezolvatá prin programare automatá.

Soluþia aproximativá a ecuaþiei este:
N ≈ β+1 (6.63)
ceea ce conduce la o bandá efectivá ce se obþine din relaþia (6.61):
B MF ≈ 2 (β + 1 )ω0 (6.64)
Dacá β<<1, atunci relaþia (6.64) se reduce la:
B MF ≈ 2ω0 (6.65)
çi se obþine semnalul MF de bandá íngustá ( ín expresia generalá (5.65)

conteazá numai componenta centralá çi douá componente laterale).
Rezultá:
s MF (t) = A p [J 0 (β)cos ωp t − J 1 (β)cos (ωp − ω0 )t + J 1 (β)cos (ωp + ω0 )t]

(6.66)
deoarece J k (β) ≈ 0 pentru β mic çi k >1.
Dacá β>>1, atunci din (6.64) se obþine:
B MF ≈ 2βω0 = 2∆Ω (6.67)
Relaþia (6.64) exprimá un fapt deosebit de important çi anume cá,

pentru β mare, banda efectivá a semnalului MF nu depinde de frecvenþa
mesajului: semnalul obþinut de la o instalaþie MF datá (cu un anume ∆Ω) va
ocupa acelaçi interval din banda de frecvenþe, indiferent de frecvenþa
mesajului. Pentru instalaþiile de radiocomunicaþii, la care deviaþia de
frecvenþá este standardizatá: ∆Fp =75kHz, rezultá BMF =150 kHz [Mateescu,
1984]. Semnalele MF cu β mare sínt bine protejate faþá de perturbaþii
deoarece puterea semnalului este distribuitá pe mai multe componente. De
asemenea, ele sínt foarte indicate ín radiocomunicaþii. Aici láþimea mare a
benzii 2 Nω0 , raportatá la purtátoare, care este de frecvenþá ridicatá (ín
domeniul MHz), reprezintá un consum convenabil de bandá de frecvenþá.
Semnalele MF cu β mic se utilizeazá ín transmisiile de date sau de mesaje
__________________________ 122 ___________________________
Semnale modulate
pe cáile telefonice. Aici protecþia faþá de perturbaþii este máritá datoritá

legáturii prin fir, dar ín schimb, lucríndu-se cu purtátoare de frecvenþá joasá
(zeci de kHz) este necesar sá se reducá banda efectivá ocupatá.
6.3.3. Analiza spectralá a semnalului MP

Semnalul MP cu purtátor cosinusoidal se exprimá prin relaþia
(6.41), care comparatá cu relaþia (6.40) pentru MF, evidenþiazá o
asemánare formalá íntre ele. Pentru a profita de aceasta, se considerá
purtátorul (6.39) modulat ín fazá cu un semnal sinusoidal [Mateescu,
1984]:
m(t) = a 0 sin ω0 t (6.68)
ín locul semnalului de bazá cosinusoidal (6.42). Se obþine:
Φ (t) = ωp t + a 0 sin ω0 t (6.69)
constatíndu-se cá a 0 =∆ϕ reprezintá aici deviaþia de fazá. Ínlocuind faza

modulatá (6.69) ín relaþia (6.41) se gáseçte:
s MP (t) = A p cos (ωp t + ∆ϕ sin ω0 t) (6.70)
Comparínd relaþia (6.70) cu (6.48) constatám cá acestea sínt similare.

Deviaþia de fazá se noteazá:
∆ϕ=α (6.71)
çi prin analogie cu MF, α este numit indice de modulaþie de fazá. Ín timp

ce la MF, β este o deviaþie de frecvenþá relativá (β=∆Ω/ω0 ) ín MP, α este
deviaþia de fazá ∆ϕ çi nu depinde de frecvenþa mesajului. Utilizínd notaþia
(6.71) çi dezvoltárile de la MF obþinem relaþia:
∞
s MP (t) = A p J 0 (β)cos ωp t + A p Σ J k (β)cos (ωp + kω0 )t+
k=1
∞
+A p Σ J k (β)(−1 ) cos (ωp − kω0 )t
k
(6.72)
k=1
respectiv forma compactá a semnalului cu modulaþie de fazá:
__________________________ 123 ___________________________

∞
S MP (t) = Σ A p J k (β)cos (ωp + kω0 )t
k=−∞
(6.73)
Toate consideraþiile privind spectrul de amplitudini, puterea çi

banda de frecvenþe efectivá a semnalului MF rámín valabile pentru MP.
Relaþia aproximativá pentru determinarea benzii de frecvenþe este ca çi ín
cazul precedent de forma:
B MP ≈ 2 (α + 1 )ω0 (6.74)
Pentru α<<1 çi aici B MP ≈ 2ω0 , astfel cá spectrul de amplitudini al

semnalului MP este similar cu cel pentru MA çi pentru MF de bandá
íngustá. Pentru α>>1 se obþine BMP =2αω 0 . Aici apare o diferenþá esenþialá
faþá de MF. Deoarece α nu mai este o deviaþie relativá, pentru α mare,
banda efectivá a semnalului MP depinde de frecvenþa semnalului de bazá.
Cu cít spectrul de amplitudini al mesajului este mai bogat, cu atít creçte çi
banda de frecvenþe ocupatá de semnalul MP. Din acest punct de vedere
modulaþia ín fazá este mai puþin avantajoasá decít MF.
Semnalele MP se utilizeazá mai ales ín transmiterea impulsurilor ín
transmisiile de date, datoritá protecþiei lor sporite faþá de perturbaþii.
Posibilitatea realizárii modulatoarelor çi demodulatoarelor de fazá cu
circuite logice integrate este, de asemenea, un avantaj important al MP.
6.3.4. Semnale MF çi MP de bandá íngustá

Analiza spectralá a semnalelor MF çi MP, cu semnal modulator
armonic aratá cá la indici de modulaþie β, respectiv α subunitari, banda
efectiv ocupatá este 2ω0 , ca çi la MA. Clasa semnalelor MF çi MP care
ocupá o astfel de bandá de frecvenþá se numesc semnale de bandá íngustá
çi sínt deosebit de importante pentru sistemele cu multiplexare ín frecvenþá,
la care conteazá "economia" de bandá de frecvenþá alocatá unei cái.
Expresia generalá a semnalului MP de bandá íngustá se obþine
considerínd relaþia (6.41) cu kϕ m(t) mic. Dezvoltínd ín (6.41) cosinusul
sumei se obþine:
s MP (t) = A p cos ωp t cos [k ϕ m(t)] − A p sin ωp t sin [k ϕ m(t)] (6.75)
çi þinínd seama cá argumentul k ϕ m(t) este mic se pot face aproximárile:
cos [k ϕ m(t)] ≈ 1 sin [k ϕ m(t)] ≈ k ϕ m(t) (6.76)
__________________________ 124 ___________________________

Semnale modulate
care ínlocuite ín relaþia (6.75) conduc la expresia semnalului de bandá

íngustá:
s MP (t) = A p cos ωp t − A p m(t)sin ωp t (6.77)
(pentru simplificare s-a luat kϕ=1). Ín mod analog, ín cazul MF se

considerá kF y(t) mic ín relaþia (6.40) çi se obþine:
s MF (t) = A p cos ωp t − A p y(t)sin ωp t (6.78)
unde y(t) este obþinut prin integrarea semnalului de bazá m(t). Expresiile
(6.77) çi (6.78) sugereazá principiul generárii semnalelor MP, respectiv MF
de bandá íngustá, ilustrat prin schemele bloc din figura 6.11.
-Ap sin ω pt
π
2 sM
A p c o sω pt P
m(t)
a
- A p s i n ω pt
π
2
y(t)
sM F
A p c o sω pt
(
) dt
m(t)
Fig. 6.11.
6.3.5. Generarea semnalelor MF

Considerám expresia generalá a semnalului MF, ín care, pentru
simplitatea calculelor presupunem cá Φ0 =0 çi k ω=1. Ín aceste condiþii
rezultá:
sMF (t)=Ap cosΦ (t)=Ap cos[ωp τ(t)] (6.79)
__________________________ 125 ___________________________

unde
t
1
τ(t)= t + ω ∫ m(θ)dθ (6.80)
p
0
respectiv
• m(t)
τ(t)=1+ ω (6.81)
p
•
Deoarece Ω (t)>0; ∀ t ⇒ ωp >|(m(t)|;∀ t⇒ τ(t) >0; ∀ t. Se poate considera τ ca
o scará modificatá a timpului. Ín raport cu aceastá scará, semnalul MF este
un semnal armonic a cárui pulsaþie este egalá cu ωp .
Pornind de la aceastá observaþie vom descrie metoda generatorului de
undá triunghiulará pentru obþinerea semnalului MF. Ín acest scop este
suficient sá se obþiná un semnal triunghiular periodic, v(τ) ín raport cu
variabila τ a cárei alurá este prezentatá mai jos:
v(τ)
+V
π/2ω π/ω
p p
0
2π/ω p τ( t)
-V
Fig. 6.12.
Þinínd cont de aceastá formá, expresia analiticá a lui v(τ) este:
 ωp 
t

v(τ) = V  1 − 2 π  t+ ω1 ∫ m(θ)dθ   ; pentru τ(t) ∈  0, ωπ  (6.82)
  p
0   p
 ωp 
t

v(τ) = V  −1 + 2 π  t+ ω1 ∫ m(θ)dθ   ; pentru τ(t) ∈  ωπ , 2π  (6.83)
   p ωp 
 p
0 
Semnalul v(τ) astfel obþinut este aplicat unui circuit neliniar a cárui
caracteristicá staticá este descrisá de relaþia analiticá:
__________________________ 126 ___________________________

Semnale modulate
u = A p sin  π
v(τ) 
(6.84)
2 V 
Alura caracteristicii este urmátoarea:
u
Ap
-V
0 V v (τ )
- Ap
Fig. 6.13.
La ieçirea acestui element neliniar se obþine semnalul MF.
  2ωp 
t
 
u = A p sin  π  1 − π  t + ω1 ∫ m(θ)dθ    (6.85)
2   p
0  
 t
  t

u = A p sin  π − ωp t − ∫ m(θ)dθ = A p cos  ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.86)
2 0   0 
Caracteristica circuitului neliniar utilizat frecvent ín modulatoarele MF se

realizeazá cu diode polarizate convenabil ceea ce conduce la aproximarea
prin segmente de dreaptá a caracteristicii. Schema bloc a modulatorului
este prezentatá ín figura de mai jos:
u0 [1+m(t)/ω ] E.N.
p a
k v(τ) S MF
(*)dt
b
-1
Sesizare çi
comanda
Fig. 6.14.
__________________________ 127 ___________________________
Modulatorul conþine un amplificator inversor, un circuit de integrare,

circuitul neliniar (EN) çi un bloc de sesizare çi comandá care schimbá
poziþia comutatorului K astfel:
- pe poziþia a dupá ce sesizeazá cá v(τ)= -V;
- pe poziþia b dupá ce sesizeazá cá v(τ)=V;
Funcþionarea comutatorului este urmátoarea:
La intrare aplicám semnalul:
u i (t) = U 0  1 + ω1 m(t)  =τ (t)

•
(6.87)
 p 
Dupá ce se realizeazá integrarea çi v(τ) a ajuns la -V la un moment de timp

tk comutatorul K trece pe poziþia a çi la ieçirea integratorului se obþine un
semnal de forma:
t
1
v(τ) = −V + U 0 ∫  1 + ω m(θ)  dθ = −V + U 0 [τ(t) − τ(t k )], t ≥ t k
t
 p 
k
(6.88)
unde  1 + 1 m(θ) =τ• (θ) (6.89)
 ωp 
Aceastá tensiune este liniar crescátoare ín raport cu τ avínd panta egalá cu

U0 .
v( τ)
+V
τ( t )
k
0
τ( t k+1 ) τ( t)
-V
Fig. 6.15.
Dupá ce tensiunea v(τ) atinge valoarea +V la momentul tk+1 are loc trecerea
comutatorului pe poziþia b iar tensiunea v(τ
expresia:
__________________________ 128 ___________________________
Semnale modulate
v(τ)=V − U 0 [τ(t) − τ(t k+1 )], t ≥ t k+1 (6.90)
Aceastá expresie reprezintá o evoluþie liniará ín raport cu t. Se observá cá

la ieçirea integratorului se obþine o tensiune liniar variabilá ín raport cu τ(t)
panta fiind egalá cu ± U0 . Aceastá tensiune se aplicá elementului neliniar la
ieçirea cáruia se obþine semnalul MF.
6.3.6. Demodularea semnalelor MF

Sá considerám urmátoarea structurá:
S
MF Limitator + S(t) S π(t)
e(t)
formator X FTJ
c(t)
VCO
Fig. 6.16.
Schema conþine un circuit limitator çi formator, a cárui sarciná constá ín

uniformizarea amplitudinii semnalului recepþionat çi ín formarea acestuia
ca semnal armonic. FTJ are sacina de a elimina componentele de ínaltá
frecvenþá iar VCO este un oscilator comandat ín tensiune. Fie frecvenþa
VCO:
ωe =ωp +ke(t) (6.91)
Considerám semnalul recepþionat ca fiind de forma:
 t

S MF (t) = A p cos ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.92)
 0 
Semnalul furnizat de oscilator este de forma :
 t

c(t) = A cos  ωp t + k ∫ e(θ)dθ + π  (6.93)
 0
2
Sπ(t) reprezintá semnalul produs S(t)c(t):

__________________________ 129 ___________________________
 t
  t

S π (t) = S(t)c(t) = AA p cos  ωp t + ∫ m(θ)dθ cos  ωp t + k ∫ e(θ)dθ + π2  ⇒
 0   0 
AA p t t

S π (t) = cos  ∫ m(θ)dθ − k ∫ e(θ)dθ − π +
2 0 0
2
AA p  t t

+ cos  2ωp t + ∫ m(θ)dθ + k ∫ e(θ)dθ + π  (6.94)
2  0 0
2
Dupá parcurgerea FTJ componenta de ínaltá frecvenþá este eliminatá çi

obþinem:
AA p t t
 AA p t 
e(t) = cos  ∫ m(θ)dθ − k ∫ e(θ)dθ − π  = sin  ∫ (m(θ) − ke(t))dθ 
2 0 0
2 2 0 
(6.95)
Dacá argumentul sinusului este suficient de mic atunci:
t  t
sin  ∫ (m(θ) − ke(t))dθ  ≅ ∫ (m(θ) − ke(t))dθ ⇒
0  0
t t
1
⇒ ∫ m(θ)dθ ≅ k ∫ e(θ)dθ ⇒ e(t) ≅ m(t) (6.96)
0 0
k
Deci semnalul modulator este reconstituit el fiind proporþional cu semnalul

ce comandá VCO. Un asfel de modulator se realizeazá folosind o buclá
PLL.
Un alt tip de demodulator are schema bloc reprezentatá ín figura de
mai jos:
SMF u d(t) Detector de ur(t) m(t)

d
-k ----
dt anvelopa
C
Fig. 6.17.
Dacá la intrarea demodulatorului se aplicá un semnal S MF de forma:
__________________________ 130 ___________________________

Semnale modulate
 t

S MF (t) = A p cos ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.97)
 0 
dupá parcurgerea blocului de derivare se obþine:
dS MF (t)  t

U d (t) = −k = kA p [ωp + m(t)]sin  ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.98)
dt  0 
Facem notaþia:
A e = kA p [ωp + m(t)] (6.99)
cu semnificaþia unei amplitudini echivalente a semnalului Ud (t),

amplitudine ce variazá ín funcþie de valorile semnalului modulator m(t).
Se observá cá Ud (t) este un semnal modulat atít ín amplitudine cít èi ín
frecvenþá. Acest semnal se aplicá unui detector de anvelopá similar celor
utilizate pentru demodularea semnalelor MA èi care este invariabil la
variaþiile de fazá. Dupá parcurgerea detectorului de anvelopá se obþin
semnale u r (t)=kr [ωp +m(t)]. Dupá parcurgerea unui FTS componenta
continuá este eliminatá èi semnalul obþinut la ieèire este proporþional cu
semnalul modulator m(t).
6.3.7. Utilizarea MF pentru transmisia de date (FSK)

Ín cazul transmisiilor de date numerice semnalul modulator nu ia ín
principiu decít douá valori corespunzátoare valorilor logice "0" èi "1".
Aceste valori logice sínt transpuse ín cazul semnalului modulat, ín salturi
de frecvenþá cu amplitudinea ±∆ω .
 pentru ”1” → ωT = ωp + ∆ω
Astfel:  (6.100)
 pentru ”0” → ωT = ωp − ∆ω
Reprezentarea unui èir de date ce moduleazá ín frecvenþá un semnal

purtátor este redatá ín figura 6.18 unde τb este durata de bit çi corespunde
intervalului de timp ín care data nu se modificá. Variaþia pulsaþiei
instantanee este reprezentatá ín figura 6.19 unde T este perioada de
repetiþie, iar ∆ω este deviaþia de frecvenþá.
Considerám cá la intrare se aplicá un semnal rectangular, periodic cu
amplitudinea 1, durata impulsurilor fiind jumátate din perioada de repetiþie.
__________________________ 131 ___________________________

Fie ω0 pulsaþia acestui semnal èi egalá cu valoarea 2π/T.
Date τb
1
0 1 0 0 1 1 0
0 t
S p(t)
Ap
0 t
-A p
Tp
S MF(t)
0 t
Fig. 6.18.
Ω
ω1
∆ω 3T/4
-T/4 T/4
ωp
0 t
∆ω
ω0
Fig. 6.19.
∆ω
Fie β = ω . Mesajul modulator este:
0
 ∆ω pentru −4T ≤ t < T

4
m(t)=  (6.101)
 − ∆ω pentru 4 ≤ t <
T 3T
4
iar faza instantanee a semnalului modulat este:
t
 βω0 t pentru −T ≤ t < T4
φ(t)=∫ m(θ)dθ =  4
(6.102)
 πβ − βω0 t pentru 4 ≤ t <
T 3T
0 4
__________________________ 132 ___________________________

Semnale modulate
Ín acest caz, semnalul MF scris sub formá complexá este de forma:
S MF (t)=A p e jωp t e j Φ (t) (6.103)
Expresia e j Φ(t) este o funcþie periodicá deoarece faza φ(t) are evoluþia din
figura de mai jos:
Φ (t)
ΦM
-T/4 T/2 3T/4

t
0 T/4
−ΦΜ
Fig. 6.20.
çi poate fi descompusá íntr-o SFE:

∞
e j Φ (t) = Σ A nc e jnω 0 t (6.104)
n= -∞
unde
3T
ΦM
4
Anc = 1 π
T ∫ e jΦ (τ )e −jnω τ dτ = Φ M + n π2 S a (Φ M − n 2 )
−T
0
(6.105)
4
cu
Φ M = βω0 T = β π (6.106)
4 2
Deci:
β
S  π (β − n) 
β + n a  2
Anc= (6.107)

Amplitudinea maximá se obþine conform acestei relaþii cínd β=n. Pulsaþiile

corespunzátoare sínt:
∆ω
ω=ωp ± nω0 = ωp ± βω0 ⇒ ωp ± ω ω0 = ωp ± ∆ω (6.108)
0
Rezultá cá semnalul FSK are expresia:
__________________________ 133 ___________________________

∞
S MF (t)=Ap e jωp t Σ A nc e jnω t
n= -∞
0
(6.109)
iar spectrul de amplitudine are forma din figurá:
|A
nc |
Ap
0
ω −∆ω
p
p
ωp ωp +∆ω ω
BF=2∆ω
Fig. 6.21.
Deci componentele spectrale importante ale semnalelor MF ce transmit

date numerice èi se gásesc repartizate ín dreptul pulsaþiilor ωp ±∆ ω. Aceeaèi
alurá o are èi spectrul ce corespunde unui èir aleator de impulsuri
rectangulare [Spátaru, 1987].
6.3.8. Demodularea semnalelor FSK

O primá posibilitate este reprezentatá de demodulatorul FSK de tip
numárátor de impulsuri. Schema bloc a acestui demodulator este
urmátoarea:
S (t) a b c e
M F d f
FTB Limitator Derivator Redresor Formator FTJ
Date
Fig. 6.22.
Circuitul este format din:

-FTB filtru trece-bandá cu rol ín eliminarea perturbaþiilor ce apar ín
procesul transmisiei èi care se situeazá ín afara benzii utile;
__________________________ 134 ___________________________
Semnale modulate
-Blocul limitator ce are rolul de a uniformiza amplitudinea

semnalului recepþionat, ètiind cá informaþia este conþinutá ín frecvenþa
instantanee èi nu ín amplitudine;
-Blocul derivator - la ieèirea sa se obþine derivata semnalului;
-Redresor la ieèirea sa se obþin semnale avínd toate aceeaèi
polaritate (de regulá pozitive);
-Blocul formator ce are ca sarciná generarea unor impulsuri de
amplitudine èi duratá riguros constante, indiferent de frecvenþa instantanee;
-FTJ filtru trece-jos (ideal ar fi sá fie reprezentat de un bloc
integrator);
Durata de bit τb se alege astfel íncít ín interiorul sáu sá se gáseascá
un numár íntreg de perioade, atít pentru bit "0" , cít èi pentru bit "1":
τb =n 0 T0 çi respectiv τb =n 1 T1 unde:
T0 = 1 = 1 , T 1 = 1 = 1 (6.110)
f 0 f p -∆f f 1 f p +∆f
f0 = fp -∆f fiind frecvenþa pentru bit "0" çi f1 = fp +∆f fiind frecvenþa pentru bit
"1". Ín domeniul pulsaþiilor avem pentru bit "0" ω0 =ωp -∆ω, iar pentru bit "1"
avem ω1 =ωp +∆ω. Comutarea frecvenþei sub influenþa datelor se realizeazá
doar atunci cínd semnalul purtátor trece prin zero. Funcþionarea
demodulatorului rezultá din diagrama de timp din figura 5.23. Ieèirea din
filtru (integrator) are un nivel ridicat atunci cínd frecvenþa impulsurilor este
micá. Acest nivel se compará cu un nivel de referinþá L0 èi se iau decizii
conform urmátoarelor reguli:
-semnalul f > L0 , se considerá datá "1" logic;
-semnalul f < L0 , se considerá datá "0" logic.
Un alt tip de demodulator pentru semnalele MF utilizate ín
transmisiile de date este demodulatorul diferenþial. Structura acestui
demodulator este prezentatá ín figura 6.24. Demodulatorul conþine un bloc
de íntírziere purá cu constanta τ , un bloc de multiplicare analogicá èi un
FTJ. Pentru a ilustra funcþionarea demodulatorului, considerám un semnal
FSK de forma:
S MF (t)=Ap cos(ωp t+∆ωt) (6.111)
Deci semnalul Sπ(t) va fi:
S π(t)=S MF (t)S MF (t-τ)=Ap 2 cos(ωp +∆ω)tcos[(ωp +∆ω)(t-τ)] (6.112)

__________________________ 135 ___________________________
c
t
e
t
f
1 1 0 0
t
L0
1
Fig. 6.23.
τ
S
MF
(t) S π( t ) Sd (t)
X FTJ
Fig. 6.24.
Dupá efectuarea calculelor rezultá:
A 2p
S π (t)= {cos(ωp +∆ω)τ+cos[2(ωp +∆ω)t - (ωp +∆ω)τ]} (6.113)
2
Dupá parcurgerea FTJ componenta de ínaltá frecvenþá este eliminatá èi deci

obþinem:
A 2p
S d (t)= cos(ωp +∆ω)τ (6.114)
2
Se alege constanta de timp de íntírziere τ astfel íncít ωτ= π . Rezultá:

2
__________________________ 136 ___________________________

Semnale modulate
A 2p π A 2p
S d (t)= cos( +∆ωτ)= - sin(∆ωτ) (6.115)
2 2 2
Ín cazul ín care ∆ωτ este suficient de mic, sin(∆ωτ)=∆ωτ èi deci:
A 2p
S d (t)= - ∆ωτ= -u 0 (6.116)
2
Dacá semnalul recepþionat a fost de forma:
S MF (t)=Ap cos(ωp -∆ω)t (6.117)
atunci
A 2p
S d (t)= ∆ωτ = +u 0 (6.118)
2
Ín concluzie, regula pe baza cáreia se decide asupra valorii logice

transmise, este urmátoarea:
 - 1, pentru valoarea logic 1

sgn[S d (t)]=sgn(u 0 ) =  (6.119)
 +1, pentru valoare logic 0
Acest mod de funcþionare asigurá demodulatorului o mare protecþie la

perturbaþii. Practic nu este necesará reconstituirea semnalului modulator
(nivelele de "0" sau "1") ci este suficient sá se testeze semnul semnalului
detectat.
Modulaþia ín frecvenþá este utilizatá pentru transmisiile de
radiodifuziune èi destul de ráspínditá pentru viteze medii èi mari ín
transmisiile de date. Modulaþia ín frecvenþá asigurá un raport
semnal-zgomot mai bun ín transmisia analogicá decít modulaþia ín fazá.
Modulaþia ín fazá este puþin utilizatá ín transmisiile analogice dar des
utilizate ín transmisiile numerice.
6.3.9. Demodularea semnalelor MP

Aça cum s-a vázut ín paragrafele precedente, acest tip de modulaþie
face parte din categoria semnalelor cu modulaþie unghiulará èi face apel la
un semnal purtátor armonic. Modulaþia ín fazá are multe asemánári cu
modulaþia ín frecvenþá, de aceastá datá informaþia regásindu-se ín faza
instantanee, respectiv:
__________________________ 137 ___________________________

Φ(t)= ωp t +kϕm(t)+Φ0 (6.120)
unde m(t) este semnalul modulator. Íntre semnalul MP èi semnalul MF

existá o legáturá reprezentatá simbolic ín figura de mai jos:
SMF SMP
m(t) d m(t)
dt Modulator MF
Modulator MP
Fig. 6.25.
Practic semnalul MP se poate obþine pe aceleaèi cái pe care se obþine

semnalul MF, cu deosebirea cá semnalul modulator pentru MF este
reprezentatá de derivata semnalului modulator pentru MP.
Modulaþia ín fazá este utilizatá frecvent pentru transmisiile numerice.
Ín acest caz, forma semnalului este prezentatá ín figura de mai jos:
Date
1 0 1 t
SMP
Fig. 6.26.
iar expresia analiticá este:
S MP (t)=Ap cos(ωp t+∆ϕ) (6.121)
unde∆ϕ reprezintá saltul de fazá èi poate fi, de exemplu, egal cu:
 0 pentru valoarea logic 0

∆ϕ=  (6.122)
 π pentru valoarea logic 1
__________________________ 138 ___________________________
Semnale modulate
Dacá saltul de fazá este 180°, pe fiecare variaþie de fazá semnalul purtátor
transmite un bit. Ín cazul ín care saltul de fazá este 90°, atunci pentru
fiecare modificare a fazei se pot transmite 2 biþi:
Salt de faza ∆ϕ Date

45 o 00
135 o 10 (6.123)
225 o 11
315 o 01
Demodulatorul pentru acest caz are schema bloc ca ín figura de mai jos:
S M P(t) Sπ A A
X FTJ sgn(A)
cos ω p t
π Bloc de Date
2 decizie
Sπ B B
X FTJ sgn(B)
Fig. 6.27.
Demodulatorul este alcátuit din douá multiplicatoare analogice, douá filtre

trece-jos (FTJ) èi douá blocuri pentru detecþia semnului. Existá un bloc
defazor cu π èi un bloc de decizie ce furnizeazá datele propriu-zise
2
utilizatorului. Pentru ilustrarea funcþionárii considerám semnalul MP de
forma:
S MP (t)=Ap cos(ωp t+∆ϕ) (6.124)
Considerám cá la recepþie este disponibilá purtátoarea (semnalul cosωp t) de

aceeaèi frecvenþá èi aceeaèi fazá cu purtátoarea de la emisie. Se obþine:
Ap
S πA (t)=A p cos(ωp t+∆ϕ)cosωp t= [cos∆ϕ+cos(2ωp t + ∆ϕ)]
2
(6.125)
__________________________ 139 ___________________________

Dupá FTJ avem:
Ap
A(t)= cos∆ϕ (6.126)
2
Ín mod similar, la ieçirea celui de al doilea multiplicator rezultá:
Ap
S πB (t)=A p cos(ωp t+∆ϕ)cos(ωp t- π )=  cos(∆ϕ- π ) +cos(2ωp t+∆ϕ- π ) 
2 2  2 2 
(6.127)
Dupá FTJ se obþine:
Ap
B(t)= sin∆ϕ (6.128)
2
Demodularea se face pe baza tabelului de asignare utilizat la emisie èi ín

conformitate cu semnele celor douá semnale A èi B.
sgn (A) sgn (B) ∆ϕ Date

+ + 45 o 00
- + 135 o 10 (6.129)
- - 225 o 11
+ - 315 o 01
6.4. Modulaþia diferenþialá ín fazá (MDP)

Din punctul de vedere al performanþelor, sistemele cu MDP
destinate transmiterii informaþiei discrete se apropie cel mai mult de
caracteristicile ideale ce asigurá recepþia optimá a semnalelor numerice.
Semnalele MDP realizeazá o ímbinare a avantajelor oferite de semnalele
modulate liniar -care utilizeazá ín mod eficient banda de frecvenþá alocatá,
dar necesitá echipamente de prelucrare mai complicate datoritá detecþiei
coerente- èi de semnalele MF -ce ocupá o bandá mai largá dar pot fi
detectate prin procedee necoerente, fárá reducerea accentuatá a
performanþelor. Pentru a limita influenþa perturbaþiilor, cu implicaþie directá
asupra stabilitáþii diferitelor elemente ale sistemului de transmitere discretá
a semnalelor binare, cu modulaþie de fazá, informaþia nu se mai codificá de
exemplu, prin identificarea fazei de 0° cu simbolul "1" sau a fazei de 180°
__________________________ 140 ___________________________

Semnale modulate
cu simbolul "0", ci prin modificarea diferenþialá a fazei oscilaþiilor

purtátoarei, funcþie de schimbarea simbolurilor ín cadrul succesiunii
informaþionale transmise. Astfel, ca o ipotezá, lipsa unei modificári a fazei
de la un semnal informaþional la altul, semnificá simbolul "1", iar o
deplasare a fazei cu 180° semnificá simbolul "0". Ín acest caz, semnalele
modulate ín fazá nu se mai gásesc íntr-o formá ín care informaþia este
codificatá prin valorile absolute ale fazei ϕ i , ci íntr-o formá ce utilizezá
variaþia fazei, de forma:
∆ i ϕ=ϕ i -ϕ i -1 (6.130)
Semnalele asfel rezultate se numesc cu modulaþie diferenþialá de

fazá (DPhM-Differential Phase Modulation). O particularitate caracteristicá
metodelor de modulaþie diferenþialá constá ín reducerea considerabilá a
cerinþelor ín raport cu constanþa parametrilor canalului de comunicaþie. Ín
acest sens, remarcám faptul cá ín procesul transmiterii informaþiei discrete
cu MDP, nu este necesará stabilitatea absolutá a parametrilor canalului, ci
se impune ca aceètia sá rámíná practic invariabili pe durata a douá
impulsuri elementare succesive.
Dupá cum s-a evidenþiat, ín transmiterea mesajelor discrete cu
MDP, parametrul informaþional al semnalelor este diferenþa dintre fazele
corespunzátoare a douá impulsuri succesive. Aèadar, parametrul
informaþional este ∆ϕi èi are un numár finit de valori. Ín general, sistemul
de transmitere poate prelucra k variante ale semnalului cu parametrii
informaþionali ∆ϕ1 , ∆ϕ2 ... ∆ϕk . Este de la sine ínþeles cá recepþia optimá
este condiþionatá, printre alþi factori, de distanþa existentá íntre aceèti
parametrii. La amplasarea uniformá a tuturor variantelor ∆ϕi ín intervalul
[0, 2π ], distanþa minimá dintre valorile parametrului informaþional este:
∆Φ =(∆ϕ i -∆ϕ j ) min = 2π (6.131)

k
Numárul variantelor parametrului informaþional determiná multiplicitatea

sistemului de transmitere a informaþiei cu MDP. Ín general, sistemul se
numeète n-dimensional dacá:
n=log 2 k (6.132)
__________________________ 141 ___________________________

Ín conformitate cu aceastá relaþie, pentru transmiterea discretá a informaþiei

pe un numár de n-canale independente, sínt necesare k=2 n variante ale
diferenþelor de fazá.
6.4.1. Principiul matematic al MDP

Ín procesul de transmitere a informaþiei discrete, semnalele
modulate ín fazá pot fi íntílnite íntr-o formá ín care informaþia este
codificatá prin intermediul variaþiilor de fazá corespunzátoare a douá
impulsuri informaþionale succesive, variaþii de forma:
∆i ϕ=ϕ i -ϕ i -1 (6.133)
Ín scopul exprimárii matematice a acestui tip de semnale, poate fi

folositá metoda diferenþelor finite regresive. Fie valorile:
ϕ i =ϕ(ti )=ϕ(iτ) (6.134)
ale unei funcþii oarecare, ϕ(t) ín momente echidistante de timp ti =τi, unde i
∈N èi τ∈ R. Prima diferenþá regresivá se defineète cu ajutorul relaþiei:
∆ 1i ϕ=ϕ(t i ) -ϕ(t i -1 )=ϕ i -ϕ i -1 (6.135)
Procedínd analog, cea de a doua diferenþá va fi:
∆ 2i ϕ=∆ 1 (∆ 1i ϕ)=∆ 1 (ϕ i - ϕ i -1 )=∆ 1i ϕ-∆ 1i -1 ϕ=

=(ϕ i -ϕ i-1 ) - (ϕ i-1 -ϕ i-2 )= ϕ i -2ϕ i -1 +ϕ i - 2 (6.136)
Din aproape ín aproape, se ajunge, pentru diferenþa regresivá de ordinul k,

la expresia:
∆ ki ϕ=∆ 1 (∆ ki -1 ϕ)=∆ ki -1 ϕ -∆ ki -1-1 ϕ (6.137)
Dacá diferenþele finite ∆i k -1ϕ èi ∆i-1 k -1ϕ se exprimá ín funcþie de valorile

funcþiei ϕ(t), se ajunge la relaþia generalá:
k
∆ ki ϕ= Σ ( -1) j C k ϕ i -j unde C k =
j j k!
(6.138)
j=0 (k -j )! j!
__________________________ 142 ___________________________

Semnale modulate
Pentru analiza calitativá a modulaþiei diferenþiale de fazá, este

necesar sá se stabileascá cíteva proprietáþi ale diferenþei finite:
dϕ ( t )
a) ∆ 1i ϕ=ϕ i -ϕ i -1 =ϕ(τi) -ϕ(τ(i -1))≅ τ (6.139)
dt
Generalizínd obþinem:
k
d ϕ(t)
∆ ki ϕ ≅ τ k =τ k D k ϕ(t), unde D≡ d (6.140)
dt
k
dt
b) Este verificatá proprietatea de liniaritate:
∆k (ϕ +g)=∆k ϕ +∆k g (6.141)
c) Este verificatá proprietatea de invarianþá:
∆k ϕ =0 dacá Dk ϕ =0 (6.142)
Ca o consecinþá imediatá rezultá proprietatea de invarianþá a transformárii

diferenþiale discrete a semnalului ín raport cu un anumit tip de perturbaþii.
Íntradevár, fie un amestec aditiv de semnal-perturbaþii, de tipul:
x(t)=S(t)+η(t) (6.143)
unde η(t) reprezintá perturbaþia aditivá. Dacá aceasta din urmá este de aèa
naturá íncít expresia Dk η(t)=0 este adeváratá, atunci se obþine:
∆k x(t)=∆k (S+η)=∆k S+ ∆k η=∆k S (6.144)
Ín concluzie, cu ajutorul transformárii diferenþiale, existá posibilitatea

reducerii influenþei perturbaþiilor asupra procesului de transmitere. Poate fi
determinatá clasa de perturbaþii funcþie de care sistemul este invariant. Se
observá evident faptul cá sistemul cu modulaþie diferenþialá de ordinul k
este absolut invariant ín raport cu perturbaþiile ce pot fi reprezentate sub
forma polinoamelor de tipul:
k -1
η(t)= Σ β i t i (6.145)
i=0
__________________________ 143 ___________________________

ín care βi sínt coeficienþi aleatori, deoarece Dk η(t)=0. Dacá perturbaþiile sínt

de naturá armonicá, rejectarea (invarianþa) absolutá este imposibilá. Fie
perturbaþia armonicá de tipul:
η(t)=a sinωt (6.146)
Folosind prima proprietate a diferenþelor finite (∆k ϕ ≈ τk Dk ϕ) avem:
|∆k η(t)| ≤ τk aωk (6.147)
Totuèi, conform acestei relaþii se poate observa, cá influenþa perturbaþiei

armonice, deèi nu poate fi eliminatá, poate fi micèoratá prin micèorarea
intervalului de discretizare τ èi prin márirea ordinului k al diferenþei finite.
6.4.2. Algoritmi generali de modulaþie çi demodulaþie

a semnalelor MDP
Fie {I} informaþia transmisá printr-un sistem ce foloseçte principiul
modulaþiei ín fazá. Structural, operaþia realizatá ín procesul de transmitere
(modulaþie) poate fi reprezentatá astfel:
{I} → {∆ k ϕ } → {ϕ } → {S p (t,ϕ)} (6.148)
unde ϕ este faza iar S p (t,ϕ) este semnalul transmis ín canalul de

comunicaþie. Recepþia (demodularea) presupune operaþia inversá çi poate fi
reprezentatá simbolic astfel:
{S p (t,ϕ)} → {ϕ } → {∆ k ϕ } → {I} (6.149)

k Bloc emisie η (t)
{I} ∆ϕ ϕ Perturbaþii
Cd F M
Canal
Coder Formator Modulator
Demodulator Formator k Decoder

ϕ ∆ϕ
D F Dc {I}
Bloc receptie
Fig. 6.28.
__________________________ 144 ___________________________

Semnale modulate
Cele douá operaþii sínt prezentate ín schema bloc din figura (6.28) ce
sintetizeazá funcþionarea sistemului de transmitere a informaþiei pe
principiul MDP. Coderul realizeazá corespondenþa informaþie-salt de fazá
conform unui tabel de asignare a priori stabilit ({I}→ ∆k ϕ), pentru ca
formatorul sá transpuná saltul de fazá ín faza curentá a semnalului modulat
(∆k ϕ→ ϕ). Ín final, modulatorul introduce valoarea calculatá a fazei curente
ín semnalul purtátor ( ϕ→ Sp (t,ϕ)). La recepþie operaþiile se realizeazá ín
sens invers.
Deoarece sistemul este de regulá, destinat transmiterii informaþiei
numerice, diferenþele finite aparþin unei mulþimi discrete de valori:
k
∆ ki ϕ=Σ (-1) j C k ϕ i -j
j
(6.150)
j=0
Dacá se considerá cá diferenþele de ordinul íntíi asigurá o protecþie

suficientá la perturbaþii a semnalului, atunci relaþia de mai sus devine:
∆i 1 ϕ=ϕi - ϕi -1 , diferenþei ∆1 ϕ atribuindu-se o valoare corespunzátoare
simbolului informaþional ce urmeazá a fi transmis. Similar pentru diferenþe
de ordin ridicat. Ataçarea valorii ∆k ϕ se face conform codului utilizat ín
circuitul numit codificator (la emisie) çi respectiv decodificator la recepþie.
Un loc aparte íl ocupá formatorul. Construcþia sa are la bazá relaþia:
k k
∆ ki ϕ=Σ ( -1 ) j C k ϕ i -j =ϕ i + Σ ( -1) j C k ϕ i -j
j j
(6.151)
j=0 j =1
Deci, pentru formatorul de la emisie ,avem:
k
ϕ i =∆ ki ϕ - Σ ( -1) j C k ϕ i -j
j
(6.152)
j =1
cu schema bloc din figura 6.29 unde:

q1=−C 1k =-k
q2=C 2k
......
qk=(−1) k C k = (−1) k
k
La recepþie, pornind de la ultimele k valori ale fazei, ϕi , ϕi -1 ,...,ϕi -k se

reconstituie diferenþa ∆i κϕ èi de aici pe baza codului utilizat, informaþia.
Formatorul de la recepþie are schema bloc din figura 6.30.
__________________________ 145 ___________________________
Iesire
k
∆ ϕ ϕi ϕi - 1 ϕi - 2 ϕi - k
i
Σ τ τ τ
−
q1 q2 qk
Fig. 6.29.
ϕi - 1 ϕi - 2 ϕi - k
ϕi τ τ
τ
q1 q2 qk
Σ
k
∆i ϕ
Σ Iesire
Fig. 6.30.
unde q1, q2, . . . qk sínt coeficienþii definiþi anterior.
6.4.3. Particularitáþi ale semnalelor numerice cu MDP

Problema ce trebuie rezolvatá constá ín transmiterea unei
succesiuni de simboluri binare (0 çi 1) pe un canal, folosind o purtátoare
modulatá ín fazá. Cel mai comod canal este linia telefonicá, ce are o bandá
de frecvenþá, utilizabilá ín condiþii acceptabile, cuprinsá íntre 300 çi
3600Hz. Din analiza caracteristicilor amplitudine-frecvenþá çi fazá-frec -
__________________________ 146 ___________________________
Semnale modulate
venþá, rezultá cá frecvenþa purtátoare trebuie sá fie dispusá la mijlocul

benzii, adicá fp =1800Hz. Ín transmiterea informaþiei discrete cu MDP,
pentru formarea semnalului de linie, este mai comodá divizarea unui
semnal a cárui frecvenþá de lucru este egalá cu un multiplu al purtátoarei
dorite : 8fp =14.4kHz, 4fp =7.2kHz.
T
4f p
p
7,2kHz t
S Tp / 2
MP
-180°
1,8kHz
t
S T /4
MP p
1,8kHz -90°
t
Fig. 6.31.
Defazarea unui semnal cu 90 de grade ínseamná deplasarea acestuia pe axa

timpului cu T/4 , iar cu 180 de grade cu T/2 (fig. 6.31). Ín acest mod se
obþin diferenþele de fazá necesare. Pentru márirea cantitáþii de informaþie
transmisá, se realizeazá o operaþie de codificare, prin intermediul cáreia
fiecárui bit (0 sau 1) íi corespunde o anumitá valoare a diferenþei de fazá
∆ϕ. Ín figura 6.32-a este prezentatá situaþia cínd unui simbol transmis ín
linie (∆ϕ) íi corespunde un bit informaþional (∆ϕ=180° ).
Tabel de corespondenþe
Bit informatie ∆ϕ
0 0o (6.153)
1 180 o
Viteza informaþionalá pentru fp =1800Hz este de 1800 biþi/sec, ín timp ce

viteza telegraficá este de 1800 Baud. Reducínd ∆ϕ =90 de grade
(fig.5.32-b) viteza informaþionalá creçte la 3600 biþi/sec, ín timp ce viteza
telegraficá este aceeaçi:
__________________________ 147 ___________________________

90° "01"
"1" 180° 0° "0" "11"180° 0° "00"
270° "10"
a b
Fig. 6.32.
Biti informatie ∆ϕ
b1 b0
00 0o
(6.154)
01 90 o
11 180 o
10 270 o
Mergínd mai departe çi reducínd ∆ϕ la 450 , viteza creçte la 5400 biþi/sec

(fig. 6.33)
[011]
90°
[010] 135° 45° [001]
[110] 180° 0° [000]
225° 315°
[111] 270° [100]
[101]
Fig. 6.33.
In acest caz tabelul de corespondenþe este:
__________________________ 148 ___________________________

Semnale modulate
Biti informatie ∆ϕ
b2b1b0
000 0o
001 45 o
011 90 o
(6.155)
010 135 o
110 180 o
111 225 o
101 270 o
100 315 o
-- * --
__________________________ 149 ___________________________

Modulaţii discrete
7.1. Modulaţii utilizate în transmisia semnalelor binare

Tehnicile de transmisie presupun existenţa unui canal cu caracteristica
de filtru trece–jos. Numeroase canale de comunicaţie au însă o atenuare foarte
ridicată în zona frecvenţelor joase şi se comportă deci ca un filtru trece-bandă.
În cazul acestor canale este indicat să se utilizeze o purtătoare sinusoidală
pentru transmiterea informaţiei binare. Tehnicile de modulaţie discretă se mai
numesc de comutaţie (sau la cheie), deoarece mesajul are numai două valori.
Metodele de modulaţie şi de detecţie folosite în mod uzual sunt:
1. ASK (Amplitude shift keying) – modulaţie discretă în amplitudine;
2. FSK (Frequency shift keying) – modulaţie discretă în frecvenţă;
3. PSK (Phase shift keying) – modulaţie discretă în fază.
Din cadrul metodelor de speciale de modulaţie şi detecţie se remarcă

următoarele:
- Modulaţie discretă de fază M–ara (PSK coerentă M-ara).

a). modulaţia PSK în cuadratură – QPSK;
b). modulaţia PSK cu opt faze – 8 – PSK;
c). modulaţia PSK cu patru faze – 4 – PSK;
d). modulaţia offset QPSK – OQPSK;
e). modulaţia DPSK M – ara.
150
Modulaţii discrete
- Modulaţia discretă de amplitudine în fază M – ara.

- Modulaţia discretă de frecvenţă în fază M – ara.
7.2. Canalul ideal

Semnalul modulat traversează canalul considerat echivalent cu un filtru
trece–bandă, pe care–l presupunem ideal, în sensul că nu provoacă alte
distorsiuni în afară de cea produsă de timpul de propagare. Canalul ideal fără
distorsiuni (fig. 7.1) este definit de relaţiile:
y (t ) = A ⋅ x(t − τ) (7.1)
de unde:
Y (ω) = A ⋅ e − jωτ ⋅ X (ω) (7.2)
dar:
Y(ω) = H(jω)⋅ X(ω) (7.3)
deci:
H ( jω) = A ⋅ e − jωτ (7.4)
X(ω) Aexp(-jωτ) Y(ω)
Fig. 7.1. Canal ideal fără distorsiuni
Canalele reale se îndepărtează de la acest model, în sensul că modulul

funcţiei de transfer A este o funcţie de frecvenţă A(ω), iar faza φ(ω) în general
nu variază liniar cu frecvenţa. În aceste condiţii spunem că avem de a face cu
canale dispersive.
Dacă notăm cu H(jω) = A(ω)⋅ ejφ(ω), atunci parametrii variabili cu
frecvenţa care sunt responsabili pentru dispersia canalului sunt:
- atenuarea a = 20 log (A (ω) / A);
- timpul de întârziere de grup τg (ω) = dφ(ω) / dω.
Distorsiunile liniare fiind distorsiuni reversibile, pot fi, în principiu,

corectate cu ajutorul egalizorilor, dacă se cunosc caracteristicile canalului. În
realitate, canalul nu este cunoscut niciodată cu precizie, mai mult, unii din
parametrii lui variază în timp.
În cazul transmisiunilor prin impulsuri, variaţia cu frecvenţa a
parametrilor canalului duce la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de
interferenţă intersimbol.
151
7.3. Recepţia semnalelor modulate discret

Într-un sistem de comunicaţie cu date binare, receptorul trebuie să facă
distincţia între două semnale transmise s1(t) (emisia lui “0” logic) şi s2(t)
(emisia lui “1” logic) în prezenţa zgomotului. Se va numi optimal acel receptor
care asigură cea mai mică probabilitate de eroare în efectuarea alegerii între
s1(t) şi s2(t). Pentru toate cele trei tehnici de modulaţie discretă (ASK, FSK,
PSK) există soluţii de recepţie optimală folosind demodularea coerentă şi
soluţii de recepţie suboptimală folosind demodularea necoerentă (Dobrescu,
1997).
7.3.1. Schema de principiu

În figura următoare se prezintă schema de principiu pentru un sistem cu
modulaţie discretă:
Zgomot
n(t)
Intrare Iesire
bk bk
Modulator Canal Demodulator
Semnal Ceas Semnal Ceas

purtator emisie purtator local receptie
Fig. 7.2. Schema de principiu a unui sistem cu modulaţie discretă.
Intrarea este o secvenţă de date binare {bk} cu rata (viteza) de

transmisie Rb = 1/Tb. Ieşirea din modulator s(t) în intervalul “k” depinde de
valoarea logică a bitului “k” din seria {bk}, notat bk şi poate avea una din
valorile s1(t) sau s2(t), astfel:
s1 ⋅ 1[t − (k − 1)Tb ] , daca bk = 0

s (t ) =  , pentru ( k − 1) ⋅ Tb ≤ t < k ⋅ Tb
s 2 ⋅ 1[t − (k − 1)Tb ] , daca bk = 1
(7.5)
Semnalul plus zgomotul recepţionat la intrarea în demodulator este:
r (t ) = s1 ⋅ 1[t − (k − 1) ⋅ Tb − t d ] + n(t ) (7.6)

sau:
r (t ) = s 2 ⋅ 1[t − (k − 1) ⋅ Tb − t d ] + n(t ) (7.7)
unde:
td este timpul de propagare iar (k − 1) ⋅ Tb + t d ≤ t ≤ k ⋅ Tb + t d (7.8)
152
Modulaţii discrete
Demodulatorul (fig. 7.3) conţine:

- filtrul de recepţie;
- dispozitivul de eşantionare cu perioada Tb;
- blocul de decizie.
Blocul de decizie are rolul de a compara semnalul eşantionat cu o valoare de
prag L0 şi de a hotărî dacă bitul la ieşire va fi "1" sau "0", după următoarea
regulă:
1, daca r (kTb ) ≥ L0

bk =  (7.9)
0, daca r (kTb ) < L0
Iesire
r(t) r(kTb) bk
Filtru Bloc de
receptie decizie
Tb
Fig. 7.3. Demodulator
7.3.2. Detecţia semnalelor binare folosind receptorul cu corelaţie

Pentru a reduce riscul decodificării eronate a datelor transmise în
condiţii de zgomot, se poate utiliza receptorul cu corelaţie. Schema de principiu
a acestuia este reprezentată în figura 7.4.
s1(t)
Rrs1(t)
Integrator
e(kTb) Iesire
r(t) + bk
Comparator
cu prag
- Tb
Integrator
Rrs2(t)
s2(t)
Fig. 7.4. Receptorul cu corelaţie.
153
Fie semnalul recepţionat de forma:
r (t ) = s (t ) + n(t ) (7.10)
unde n(t) este zgomotul ce afectează transmisia. Funcţia de autocorelaţie pentru

semnalul recepţionat este:
Rrr (τ) = r (t ) ⋅ r (t + τ) = R ss (τ) + R sn (τ) + Rns (τ) + Rnn (τ) (7.11)
în care:
R ss (τ) - este funcţia de autocorelaţie a semnalului util.
Rnn (τ) - este funcţia de autocorelaţie a zgomotului.
R sn (τ) şi Rns (τ) - sunt funcţii de intercorelaţie.
Presupunând că semnalul util s(t) şi zgomotul n(t) sunt semnale independente şi
de medie nulă, rezultă:
R sn (τ) = Rns (τ) = 0 (7.12)

deci:
Rrr (τ) = R ss (τ) + Rnn (τ) (7.13)
În particular, pentru τ=0, avem:
Rrr (0) = R ss (0) + Rnn (0) (7.14)
sau echivalent:
Pr = Ps + Rn (7.15)
adică puterea totală a semnalului recepţionat este egală cu suma puterilor

semnalului util şi zgomotului. De asemenea, se poate constata că în cazul
semnalelor independente, funcţia de intercorelaţie este nulă.
Pe această idee este construit şi receptorul din fig. 7.4. Concret, la
recepţie se ştie că semnalul util nu poate avea decât una din formele date de
relaţia (7.5). Algoritmul parcurs de receptor este următorul:
Se calculează funcţiile de intercorelaţie Rrs 1 (τ) şi Rrs 2 (τ) ,
semnalele s1(t) şi s2(t) fiind generate local;
Se determină diferenţa: e = Rrs1 (τ) − Rrs2 (τ) ;
După eşantionarea semnalului diferenţă, se reconstituie informaţia
binară conform următorului criteriu de decizie:
154
Modulaţii discrete
o S-a emis semnalul s1(t) dacă e(kTb)>0;

o S-a emis semnalul s2(t) dacă e(kTb)<0;
Observaţie:
Eşantionarea se face sincron cu viteza (rata) de transmisie.
Nivelul de decizie este L0=0.
O schemă care oferă practic performanţe similare cu cele ale

receptorului ideal din fig. 7.4 este prezentată în figura următoare (fig. 7.5) în
care trebuie respectată condiţia RC>>Tb pentru ca amplificatorul cu reacţie să
se comporte ca un integrator ideal.
Esenţială în funcţionarea schemei este sincronizarea între eşantionare şi
momentul de descărcare al condensatorului. Mai mult, semnalul local de
referinţă s2(t) – s1(t) trebuie să fie în fază cu semnalul de la intrare, deci rezultă
o schemă de demodulare coerentă.
Eşantionare cu
perioada Tb
s1(t)-s2(t)
C
s(t) Filtru de
R
- Comparator
banda A
cu prag
+
n(t)
Fig. 7.5. Schemă de demodulare coerentă
7.3.3. Detecţia semnalelor binare folosind funcţia de coerenţă

De foarte multe ori este util să ştim în ce măsură semnalul r(t) obţinut
la ieşirea unui sistem liniar, provine din semnalul util s(t) aplicat la intrare (fig.
7.6) şi nu din alte surse (zgomot).
s(t) H(jω) r(t)
n(t)
Fig. 7.6.
155
Se defineşte funcţia de coerenţă (Spătaru, 1987):
2
S sr (ω)
Γsr (ω) = (7.16)
S s (ω) S r (ω)
în care:
S sr (ω) - este densitatea spectrală de putere intrare-ieşire;
S s (ω) - este densitatea spectrală de putere a intrării (vezi relaţia (5.47);
S r (ω) - este densitatea spectrală de putere a ieşirii (vezi relaţia (5.48);
Să considerăm cazul particular al absenţei perturbaţiilor (n(t)=0). În această

situaţie avem:
S sr (ω) = H ( jω) S s (ω) (7.17)
2
S r (ω) = H ( jω) S s (ω) (7.18)
Înlocuind în (7.16) rezultă (Spătaru, 1987):
2
H ( jω) [ S s (ω)] 2
Γsr (ω) = 2
=1 (7.19)
S s (ω) H ( jω) S s (ω)
În concluzie, în cazul ideal, al unei transmisii fără perturbaţii, funcţia de

coerenţă are valoarea maximă 1, indiferent de frecvenţă. Se deduce, în mod
logic, că dacă semnalul r(t) are şi componente străine de semnalul util, funcţia
de coerenţă devine subunitară. La limită, când r(t) şi s(t) sunt două semnale
independente (ortogonale), atunci:
Γsr (ω) = 0 (7.20)
7.3.4. Detecţia semnalelor binare folosind criteriul lui Bayes

În continuare se va prezenta o modalitate de reconstituire la recepţie a
semnalelor binare folosind criteriul de decizie Bayes. Din motive de simplitate
a calculului vom neglija timpul de întârziere datorat propagării pe linie td.
Metoda a fost tratată în literatura de specialitate de mai mulţi autori, algoritmul
prezentat în continuare fiind în concordanţă cu descrierea făcută în Spătaru,
1987. Semnalul recepţionat va avea expresia:
156
Modulaţii discrete
r (t ) = s (t ) + n(t ) (7.10)
unde s(t) are expresia dată de relaţia (7.5). Considerăm că pe durata Tb se fac N
observaţii, valorile eşantioanelor astfel obţinute constituind componentele
vectorului:
r = [r1 , r2 ,..., rN ] (7.11)
Acest vector este plasat într-un spaţiu al observaţiilor, divizat în două regiuni
de către suprafaţa Σ (fig. 7.4). Dacă vârful vectorului se află în ∆1 se va decide
că emiţătorul a transmis semnalul s1(t), iar dacă vârful este plasat în ∆2 se va
decide că emiţătorul a transmis semnalul s2(t). În continuare vom încerca să
delimităm cât mai exact suprafaţa de separaţie dintre cele două domenii, ea
având rolul unui prag de decizie.
rN
s2
∆2
∆1 s1
r1
0
r1
Fig. 7.4. Spaţiul observaţiilor.
Se notează următoarele densităţi de probabilitate condiţionată:
p (r1 , r2 ,..., rN s1 ) = p (r s1 )
(7.12)
p (r1 , r2 ,..., rN s 2 ) = p (r s 2 )
iar volumul diferenţial în jurul punctului r de coordonate r1, r2, ...rN este:
dr1dr2 ...drN = dV (7.13)
Criteriul lui Bayes (Spătaru, 1987) presupune cunoscute probabilităţile P1 şi P2

cu care se emit semnalele s1(t) şi s2(t).
157
Se au în vedere următoarele situaţii:

Se ia decizia D1 atunci când se emite semnalul s1(t);
Evident, doar primele două situaţii sunt cele corecte. Consecinţele acestor
decizii sunt cuantificate cu ajutorul costurilor, preţul plătit pentru o decizie
eronată fiind mai mare decât în cazul adoptării unei decizii corecte. Fie
următoarea corespondenţă decizii-costuri:
s1(t) s2(t)
D1 c11 c12
D2 c21 c22
Divizarea spaţiului observaţiilor trebuie astfel făcută încât costul mediu, numit
risc, să fie minim. El este definit cu ajutorul relaţiei:
Q = c11 P ( D1 ∩ s1 ) + c 22 P( D2 ∩ s 2 ) +
(7.14)
+ c 21 P ( D2 ∩ s1 ) + c12 P ( D1 ∩ s 2 )
unde:
P ( Di ∩ s j ) = P j P ( Di s j ), i, j = 1 sau 2 (7.15)
Pe de altă parte avem:
P ( D1 s1 ) = ∫ p(r s1 )dV (7.16)

∆1
P ( D2 s 2 ) = ∫ p(r s 2 )dV (7.17)

∆2
P( D2 s1 ) = ∫ p(r s1 )dV (7.18)

∆2
P ( D1 s 2 ) = ∫ p(r s 2 )dV (7.19)

∆1
unde p (r s i ), i = 1,2 reprezintă densitatea de probabilitate condiţionată. Ca

urmare avem următoarele relaţii:
158
Modulaţii discrete
∫ p(r s1 )dV + ∫ p(r s1 )dV = 1 (7.20)

∆1 ∆2
∫ p(r s 2 )dV + ∫ p(r s 2 )dV = 1 (7.21)

∆1 ∆2
Relaţia (7.14) devine:
Q = c11 P1 + c 22 P2 + (c 21 − c11 ) P1 + ∫ [(c12 − c 22 ) P2 p (r s 2 ) −

∆1 (7.22)
− (c 21 − c11 ) P1 p (r s1 )]dV
Valoarea minimă a riscului se atinge atunci când:
(c12 − c 22 ) P2 p ( r s 2 ) − (c 21 − c11 ) P1 p ( r s1 ) = 0 (7.23)
Ţinând cont de faptul că preţul unei decizii eronate este mai mare decât preţul
unei decizii corecte şi dacă pe durata Tb avem:
p(r s 2 ) P1 (c 21 − c11 )
< (7.24)
p (r s1 ) P2 (c12 − c 22 )
atunci se poate adopta decizia D1. În caz contrar, dacă vectorul r verifică
inegalitatea:
p(r s 2 ) P1 (c 21 − c11 )
> (7.25)
p (r s1 ) P2 (c12 − c 22 )
se adoptă decizia D1. Alegem pentru costuri valorile arbitrare:
c 21 = c12 = 1 şi respectiv c11 = c 22 = 0 (7.26)
Rezultă:
p(r s 2 ) P1
< (7.27)
p (r s1 ) P2
dacă s-a transmis semnalul s1(t) şi respectiv:
159
p(r s 2 ) P1
> (7.28)
p (r s1 ) P2
dacă s-a transmis semnalul s2(t).

Densităţile de probabilitate p ( r s1 ) şi p (r s 2 ) sunt estimate în urma
unor transmisii experimentale. De exemplu, dacă se consideră că zgomotul ce
afectează transmisia printr-un canal poate fi descris de un semnal aleator cu
distribuţie normală (de tip gaussian), atunci densitatea de probabilitate are
expresia:
2
1  x − x0 
−  
1
p( x) = e 2 σ  (7.29)
2πσ 2
în care σ2 este varianţa iar x0 este valoarea medie a variabilei aleatoare x.

Dacă se utilizează o distribuţie de tip Rayleigh (cazul undelor reflectate de
ionosferă), atunci densitatea de probabilitate este:
x2
−
x 2σ2
p( x) = 2
e (7.30)
σ
p(r s 2 )
Termenul se mai numeşte şi raport de verosimilitate (de
p (r s1 )
încredere), în timp ce raportul probabilităţilor de emisie a celor două simboluri
P1
este denumit prag de decizie. În cazul transmisiilor lungi de date P1=P2 şi
P2
pragul de decizie are valoarea 1.
-- * --
160
Modulaţia delta
Modulaţia delta
8.1. Modulaţia delta liniară (MDL)

Acest tip de modulaţie este frecvent utilizat atunci când semnalul
modulator are o bandă de frecvenţe joasă şi relativ limitată. Are o aplicaţie
largă în cadrul telefoniei numerice dar şi în cazul transmiterii unor date
provenind din telesemnalizări.
Schema bloc a modulatorului (coderului delta) este prezentată în figura
de mai jos:
Fig. 8.1. Schema bloc a coderului delta.
161
Circuitul este format dintr-un element neliniar cu caracteristica de releu

bipoziţional fără zonă de insensibilitate şi histerezis, un circuit de eşantionare
CE cu frecvenţa fe (Te=1/fe) şi un circuit de integrare CI.
La intrarea în coder se aplică semnalul modulator m(t) a cărui bandă de
frecvenţă este Bf =[f1,f2]. Semnalul modulator m(t) este comparat cu semnalul
v∆(t), semnal reconstituit şi generat de CI. La intrarea CI se aplică un tren de
impulsuri η*, a căror amplitudine este ±V, în concordanţă cu semnul erorii ε(t)
şi de perioadă Te. Evoluţia în timp este prezentată în figura 8.2. Conform
acestui mod de funcţionare, în linie se transmit mereu impulsuri cu amplitudine
constantă ±V şi de perioadă Te. De asemenea, la emiţător (coder) se reconstitue
semnalul transmis, cu alte cuvinte schema decoderului este identică cu calea de
reacţie a coderului (fig. 8.3).
Fig. 8.2.
162
Modulaţia delta
Fig. 8.3. Decoder delta
Considerăm că CI este un bloc cu funcţionare ideală. Ca urmare, răspunsul său

la impuls (funcţia pondere h(t)) este:
1 pentru t ≥ 0
h (t ) =  (8.1)
0 pentru t < 0
Semnalul reconstituit este:
Te
V∆ (t ) = V∆ 0 + ∫ h(t − τ)η* ( τ)dτ =V∆ 0 ± Vτ 0 = V∆ 0 ± δ (8.2)
0
unde: Te – perioada de eşantionare;

τ0 – durata impulsului η*.
8.1.1. Caracteristicile MDL

Modulaţia delta are următoarele calităţi:
1) Este sincronă; momentele de formare ale simbolurilor succesiunii
informaţionale η*(t), sunt fixate de către o sursă independentă cu
frecvenţa fe.
2) Este o transmisie binară. În succesiunea informaţională η*(t) se
folosesc numai două simboluri: 1 şi 0 şi corespunzător celor două
simboluri, două valori de modificare ale semnalului reconstituit: ±δ.
3) Este simetrică. Valorile modificării semnalului reconstituit ce au
semne opuse sunt egale. Dacă m(t) are o valoare medie nulă, rezultă că
repartiţia impulsurilor “+” respectiv “–“ este egală şi simetrică.
4) Asigură controlul asupra semnalului transmis prin reconstituirea
acestuia chiar la emiţător.
5) În cazul în care CI de la coder şi decoder sunt identice, semnalul
reconstituit nu este afectat de eventualele derive în timp ale acestuia.
Modulaţia delta are însă şi dezavantaje. Cele mai importante dintre

acestea ar fi:
1) Acceptă la intrare în general semnale cu dinamică redusă, în caz
contrar se intră în depăşire de pantă.
163
2) Informaţia reconstituită la receptor este dependentă de asigurarea

continuităţii recepţiei. În cazul întreruperii legăturii emiţător–receptor
pentru un interval de timp, informaţia de la receptor rămâne în “urmă”.
Această situaţie de avarie trebuie evitată.
8.1.2. Comportarea MDL pentru semnal de intrare nul

Când semnalul analogic aplicat la intrare, m(t) de la ieşirea coderului,
η* este o succesiune de impulsuri pozitive şi negative alternante ca în figura de
mai jos:
Fig. 8.4.
Ca urmare, semnalul reconstituit v∆(t) va avea o formă aproximativă

dreptunghiulară, reprezentând un şir de impulsuri de durată Te, cu amplitudinea
±δ/2 şi de perioadă 2Te. Din analiza celor două semnale rezultă:
- perioada semnalului v∆(t) este dublă faţă de perioada de eşantionare;
- amplitudinea lui v∆(t) este ±δ/2;
- spectrul de frecvenţă al semnalului v∆(t) are valoarea fundamentală la
pulsaţia: ω0=π/Te.
Decoderul are următoarea structură:
Fig. 8.5. Decoder MDL
Decoderul MDL conţine un circuit integrat identic cu cel de pe calea de reacţie

de la coder şi un filtru trece jos (FTJ). Banda de frecvenţă a FTJ poate fi astfel
aleasă încât să elimine total fundamentala cu pulsaţia ω0.
164
Modulaţia delta
De remarcat că această evoluţie se întâlneşte şi atunci când la intrare se aplică

un semnal m(t) constant, oscilaţiile semnalului v∆(t) fiind de o parte şi de alta a
valorii de regim staţionar.
8.1.3. Depăşirea de pantă

Există posibilitatea ca semnalul reconstituit v∆(t) să nu urmărească în
permanenţă semnalul de intrare m(t). Procesul este evidenţiat în figura 8.6 în
care m(t) este o sinusoidă. Se vor examina limitele impuse frecvenţei sinusoidei
aplicate la intrare pentru a preveni depăşirea de pantă.
Fig. 8.6.
Când apare depăşirea de pantă, MDL oferă la ieşire o succesiune constantă de

impulsuri de polaritate identică. Considerând integrarea perfectă, semnalul
reconstituit creşte (sau scade) cu Vτ =δ la fiecare perioadă Te. Avem situaţia
din figura 8.7.
Fig. 8.7.
Se observă din figură că viteza maximă de creştere (de scădere) a semnalului

v∆(t) este:
δ
ξ= = δf e (8.3)
Te
unde fe este frecvenţa de eşantionare.
165
Fie m(t) un semnal armonic de forma:
m(t ) = U s sin 2πf s t (8.4)
Panta acestui semnal va fi:
dm(t )
= U s 2πf s cos 2πf s t (8.5)
dt
Situaţia, nedorită, de depăşire de pantă este eliminată dacă panta maximă a

semnalului aplicat la intrare este mai mică decât panta maximă pe care coderul
este capabil să o genereze:
U s 2πf s < δf e (8.6)
Se observă că MDL nu poate să codifice semnalele armonice de înaltă

frecvenţă sau de amplitudine mare fără a intra în depăşire de pantă. Pentru a
evita această situaţie trebuie mărit produsul δfe. Din acest motiv, fe se alege
fe>10f2, unde f2 este frecvenţa maximă (limita superioară) conţinută în spectrul
semnalului aplicat la intrare. Se poate trasa grafic o caracteristică de depăşire ce
reprezintă legătura dintre valoarea amplitudinii maxime a semnalului aplicat la
intrare USM (exprimată în dB) în funcţie de 10lgfs. După cum s-a văzut, condiţia
evitării depăşirii de pantă la limită presupune:
U s 2πf s ≤ δf e (8.7)
deci:
δf e δf
Us fs = ⇒ 10 lg U s = 10 lg e − 10 lg f s (8.8)
2π 2π
Notăm.
δf e
L = 10 lg U s şi K = lg (8.9)
2π
Rezultă:
L = K − 10 lg f s (8.10)
Axa frecvenţelor este la scară logaritmică, deci –10lgfs reprezintă ecuaţia unei
drepte cu panta de –10 [dB/dec]. Grafic reprezentarea este cea dată în figura
8.8. Pe o astfel de caracteristică se suprapune banda de frecvenţă acceptată
pentru semnalul aplicat la intrare: BF =[f1, f2]. Porţiunea haşurată de pe
caracteristică reprezintă zona de lucru pentru coderul MDL, respectiv
dependenţa dintre amplitudinea şi frecvenţa semnalului de la intrare pentru a nu
intra în depăşire de pantă.
166
Modulaţia delta
De fapt tot ceea ce se găseşte sub caracteristică constituie teoretic, un domeniu

acceptabil de lucru pentru MDL, în timp ce zona de deasupra caracteristicii
reprezintă situaţia de depăşire de pantă.
Fig.8.8.
8.1.4. Gama de amplitudini

Valoarea maximă a amplitudinii ce nu produce depăşire de pantă este:
δf e
U SM = (8.11)
2πf s
De asemenea, din condiţia funcţionării în regim de pauză se observă că

pentru a scoate coderul din poziţia de semnal nul, amplitudinea minimă a lui
m(t) trebuie să fie:
U Sm > δ / 2 (8.12)
Se defineşte gama de amplitudini sub forma:
U SM δf 1 f
GA = = e = e (8.13)
U Sm 2πf s δ / 2 πf s
167
8.2. Modulaţia delta-sigma (MDS)

Dacă semnalul m(t) este mai întâi integrat şi apoi aplicat unui modul
delta liniar se obţine schema coderului D-S ca în figura de mai jos:
m(t) ∫ (∗)dt MDL η∗
Fig. 8.9.
O astfel de structură face ca semnalul de eroare ε să fie:
[
ε(t ) = mi (t ) − u ∆ (t ) = ∫ m(t )dt − ∫ m(t ) − η • (t ) ] (8.14)
Ţinând cont de această relaţie schema bloc a coderului D-S devine:
m(t) ε η∗
∑ ∫ (∗)dt
Fig. 8.10.
Refacerea lui m(t) la recepţie va necesita adăugarea la decoder a unui circuit de

derivare care să compenseze integratorul suplimentar din coder. Schema
decoderului devine:
η∗ mr(t) η∗ mr(t)
d
dt
∫ (∗)dt FTJ FTJ
Fig. 8.11.
Schimbarea structurii coderului duce la modificarea performanţelor.
168
Modulaţia delta
8.2.1. Depăşirea de pantă
m(t ) = U s sin 2πf s t (8.15)
După integrare avem:
−Us
m i (t ) = cos 2πf s t (8.16)
2πφ s
Pentru determinarea pantei derivăm acest semnal şi rezultă:
dmi (t ) Us dmi (t )
= 2πf s sin 2πf s t ⇒ =Us (8.17)
dt 2πφ s dt max
Din condiţia de evitare a depăşirii de pantă de la MDL rezultă:
U s < δf s (8.18)
Se observă că în acest caz amplitudinea este independentă de frecvenţa

semnalului aplicat la intrare, deci MDS se pretează la o gamă largă de aplicaţii.
Caracteristica are alura din figura 8.12.
L[dB]
20
10lg δf e
10
0 f s [Hz ]
f1 f2
Fig. 8.12.
169
8.2.2. Gama de amplitudini pentru MDS

Amplitudinea minimă pentru a scoate MDL din starea de repaus este
δ / 2 . Fie:
mi (t ) = δ / 2 sin(2πf s t ) (8.19)
Conform structurii coderului MDS:
mi (t ) = ∫ m(t )dt (8.20)
Fie m(t ) = U Sm sin 2πf s t (8.21)
unde U Sm este necunoscută. După efectuarea calculelor avem:
U Sm U Sm π
∫ U Sm sin 2πf s tdt = − 2πφ cos 2πf s t =
2πφ s
sin 2πf s t −
2
(8.22)
s
Egalând amplitudinea celor două semnale armonice (m(t) şi mi (t ) ) rezultă:
U Sm δ
= ⇒ U Sm = πδf s (8.23)
2πφ s 2
Deci valoarea minimă a amplitudinii semnalului ce scoate coderul din repaus

este dată de (8.23). Valoarea maximă a amplitudinii se obţine din condiţia de
depăşire de pantă la limită, respectiv:
U Sm = δf s (8.24)
Deci gama de amplitudini este:
U SM δφ c f
GA = = = e (8.25)
U Sm πδφ s πφ s
Gama de amplitudini este cu atât mai mare cu cât frecvenţa de eşantionare este
mai mare. Gama de amplitudini pentru MDS este aceeaşi ca şi în cazul MDL.
170
Modulaţia delta
8.3. Modulaţia delta adaptivă

Modulaţi delta adaptivă (cunoscută şi sub denumirea High Information
Delta Modulation - HIDM) reprezintă o modalitate de creştere a cantităţii de
informaţie transmisă în unitatea de timp. Această variantă de modulaţie a fost
folosită de M.R.Winkler în 1963 pentru codarea semnalelor de televiziune.
Algoritmul de codare se obţine ca urmare a analizei semnalului binar
de la ieşire. Ori de câte ori la ieşirea coderului apar doi biţi consecutivi egali,
treapta de cuantificare se dublează. Treapta este redusă la jumătate la fiecare
tranziţie de la o cifră binară la alta. Dacă  δ este valoarea minimă a treptei de
cuantificare şi dacă notăm δ(nTe ) = δ n valoarea treptei la pasul curent
nTe , η ∗ (nTe ) = η n - valoarea secvenţei binare la pasul nTe , atunci se fixează
evoluţia nivelului de cuantificare conform următoarelor reguli
 2δ n −1 , daca η n = η n −1 = η n − 2
 δ n −1 , daca η n = η n −1 ≠ η n − 2

δ n =  δ n −1 (8.26)
− 2 , daca η n ≠ η n −1 , dar δ n -1 ≥ 2δ
 − δ, daca η ≠ η , dar δ = δ
 n n −1 n -1
m(t) + η∗
Σ Element neliniar + circuit de eşantionare
Memorie
∫ (∗)dt η n−2 η n −1 ηn
Detector de secvenţe
Deplasare stg.
Logica de Registru de deplasare
semn Deplasare drt.
0 1 0 0 0 0
Convertor
X numeric-analogic
Fig. 8.13.
171
Schema de principiu este prezentată în figura 8.13. În registru este

înscris numărul binar 10000. Deplasarea acestuia cu un rang către dreapta,
înseamnă dublarea valorii, în timp ce o deplasare către stânga înseamnă
înjumătăţirea valorii. În acest mod se realizează modificarea pasului δn.
-- * --
172
Transmisia informaţiei în banda de bază
Transmisia informaţiei în banda de bază
9.1. Introducere
Se numesc transmisiuni ín banda de bazá, toate tipurile de transmisiuni
care utilizeazá porþiunea inferioará din banda de frecvenþá a canalului. Ín
aceastá categorie intrá transmisia directá a mesajului m(t) çi toate tipurile de
modulaþie ín impulsuri.
Canalele de transmisie sunt afectate de perturbaþii coerente çi de
zgomote. Perturbaþiile coerente sunt diafoniile çi distorsiunile. Diafoniile sunt
ín general neglijabile, ele pot fi micçorate prin mijloace tehnice relativ simple.
De asemenea, distorsiunile neliniare pot fi fácute çi ele neglijabile dacá
semnalul este menþinut ín domeniul liniar al canalului.
Pentru a studia efectul distorsiunilor liniare din canal, se introduce
noþiunea de canal ideal fárá distorsiuni. Cu cãt canalul real se índepárteazá mai
mult de cel ideal, cu atãt distorsiunile liniare vor fi mai mari. Canalul ideal, fárá
distorsiuni este definit de relaþia (fig. 9.1.)
U(ω) Ae-jωτ Y(ω)
Fig. 9.1.
173
y(t)=Au(t-τ) (9.1)
τ fiind íntírzierea semnalului introdusá de viteza finitá de propagare.

Aplicínd transformata Fourier rezultá:
Y(ω)=Ae-j ωτ U(ω) (9.2)
funcþia de transfer fiind:
H(jω)=Ae-j ωτ (9.3)
Canalele reale se índepárteazá de acest model, ín sensul cá modulul

funcþiei de transfer A=A(ω) nu este constant, fiind o funcþie de frecvenþá, iar
faza ϕ(ω) nu variazá liniar cu frecvenþa. Ín acest caz spunem cá avem de-a
face cu canale dispersive. Ín cazul general funcþia de transfer are expresia:
H(jω)=A(ω)ejϕ(ω) (9.4)
iar parametrii variabili cu frecvenþa care sunt responsabili pentru dispersia

canalului sunt:
A(ω)
-atenuarea: a=20lg (9.5)
A
dϕ(ω)
-timpul de íntírziere de grup: τ g (ω)= (9.6)
dω
Distorsiunile liniare, fiind distorsiuni reversibile, ín principiu pot fi

corectate cu ajutorul egalizoarelor de semnal, dacá se cunosc
caracteristicile canalului. Ín realitate canalul nu este niciodatá cunoscut cu
precizie, mai mult unii din parametrii lui variazá ín timp, astfel cá se pune
problema utilizárii unor egalizoare adaptive. Ín cazul transmisiunilor prin
impulsuri, variaþia cu frecvenþa a parametrilor canalului duce la apariþia
fenomenului cunoscut sub numele de interferenþá intersimbol.
9.2. Canale ideale

Din punct de vedere practic, un canal ideal este un sistem ce
transmite fárá distorsiuni toate frecvenþele íntr-o anumitá bandá. Din acest
punct de vedere, canalul poate fi asociat unui filtru ideal trece-jos, la care
amplitudinea ín íntreaga bandá rámíne constantá iar faza este liniará (fig.
9.2).
__________________________ 174 ___________________________

Transmisia în banda de bazã
Filtru ideal trece-jos |H(j ω)|
θ(ω) 1
−ωm 0 ωm
Fig. 8.2.
Funcþia de transfer H(jω) ataçatá unui FTJ ideal este aleasá ca ín relaþia de
mai jos, unde ωm este frecvenþa de táiere.
 e-jωt 0 , ω ≤ ωm
H(jω)=  (9.7)
 0, ω〉 ωm
Ráspunsul la impuls poate fi determinat folosind transformata Fourier

inversá. Astfel:
∞ ωm
h(t)=F {H(jω)}= 1
1
∫ H(jω)e jωt
dω= ∫ e jω(t t0 )
dω=
2π ∞ ωm
1 t 0) ω m ω
= e jω(t ωm
= πm sinc ωm (t -t 0 ) (9.8)
2πj(t t 0 )
Alura ráspunsului la impuls este arátatá in figura 9.3. Se observá cá vírful

2π
ráspunsului este direct proporþional cu ωm, iar láþimea impulsului este ωm .
Notá:
y y
sin x
∫ x dx =∫sinc x dx=Si(y)-sinus integral
0 0
Proprietáþi:
1) Si(y)= -Si(-y)
2) Si(0)=0
3) Si(∞)= π
2
4) Si( -∞)= - π
2
__________________________ 175 ___________________________

h(t)
ωm /π
t0
π/ω m
Fig. 9.3
Ráspunsul la semnal treaptá al filtrului trece-jos, poate fi obþinut prin

integrarea lui h(t). Astfel:
t t
sin [ωm (τ t 0 )]
h 0 (t)= ∫ h(τ)dτ= π1 ∫ dτ (9.9)
∞ ∞
τ t0
Facem notaþia ωm(t-t0 )=x çi rezultá:
ω m(t t 0 ) 0 ωm (t t0 )
h 0 (t)= 1 ∫∞ sin x dx= 1

∫∞ sin x dx+ 1
∫0 sin x dx= 1 + 1 Si ω (t t ) 
π π π 2 π  0 
x x x m
(9.10)
Pentru determinarea pantei avem:
d h 0 (t) ω
= 1 = d  π1 Si ωm (t - t 0 )  =π (9.11)
dt t=t 0
t r dt t=t 0
Deci:
t r = ωπ (9.12)
m
sau
ωmtr=π (9.13)
Ultimele relaþii pot fi interpretate astfel:

a) timpul de ráspuns tr este invers proporþional cu láþimea benzii de
frecvenþá a canalului;
b) produsul: láþime de bandá x timpul de ráspuns = constant.
__________________________ 176 ___________________________

Si (y)
1,18 π/2
π/2
−2π −π y
0
π 2π
−π/2
panta( ωm /π)
h0(t)
1
1/2
t
0
t0
tr
Fig. 9.4.
9.3. Teorema lui Nyquist

Aceastá teoremá afirmá:
Íntr-un canal echivalent cu un filtru ideal trece-jos, cu banda
frecvenþá B=ωm /2π este posibil sá se transmitá semnale binare (impulsuri)
independent cu o vitezá de semnalizare r< 2B simboluri pe secundá, fárá
interferenþá íntre simboluri.
Teorema lui Nyquist a apárut ca o consecinþá a necesitáþii practice

cu privire la determinarea numárului maxim de impulsuri ce pot fi
transmise printr-un canal, asimilat cu un filtru ideal trece-jos, fárá a avea
interferenþá íntre simboluri.(fig. 8.5-a.). Interferenþa íntre simboluri se
datoreazá dispersiei canalului care face ca ín momentele de eçantionare a
semnalului recepþionat sá existe valori provenite din impulsul precedent,
fapt ce duce la diafonii ín cazul sistemelor analogice cu diviziunea cáilor ín
timp, sau la erori ín cazul sistemelor numerice.
__________________________ 177 ___________________________

Cazul
C( ω)
ideal (fara dispersie)
Cazul
real
1
-2 π B 0 2π B= Ω
tn - 1 t
n
p q
Momente de esantionare C( ω)
a) b)
Fig. 9.5.
Ín figura 9.5-b. este reprezentatá funcþia de densitate spectralá ataçatá

filtrului (canalului) ideal trece-jos, unde B este frecvenþa de táiere a
acestuia. Prin definiþie, viteza de semnalizare este:
Numarul de impulsuri in intervalul D

r= (9.14)
Intervalul D
çi este egalá cu debitul de informaþie ín cazul transmisiunilor liniare cu

simboluri independente.
Sá considerám cá semnalele utilizate sínt impulsuri rectangulare
(fig. 9.6) de duratá τ τ, notate cu p(t).
p(t)
1/τ
t
−τ/2 0 τ/2
Fig. 9.6.
Funcþia de densitate spectralá a acestui impuls se determiná aplicínd

transformata Fourier. Semnalul considerat este definit prin relaþia:
__________________________ 178 ___________________________

 1τ pentru t ≤ τ
2
s(t)=  τ (9.15)
 0 pentru t > 2
çi este cunoscut sub numele de impuls dreptunghiular cu arie unitate. Ín

urma aplicárii transformatei Fourier obþinem:
τ
∞ 2
sin ( ωτ2 )
P(ω)= ∫ p(t)e j ωt
dt = 1τ ∫e j ωt
dt = ωτ =Sa ωτ (9.16)
∞ τ 2
2
2
(sinus cardinal sau Sa - sinus atenuat). Trecerile prin zero se obþin pentru:
ωτ =±kπ , k - natural. Reprezentarea graficá este datá ín figura 9.7. Partea
2
semnificativá a funcþiei P(ω) este concentratá ín banda de frecvenþe:
B p = 2π
τ =ω0
Ín acest caz viteza de semnalizare este: r=1/τ. Notám cu q(t)
semnalul de la ieçirea din canalul cu funcþia de transfer C(ω), la intrarea
cáruia se aplicá impulsul p(t). Pentru a vedea cum creçte viteza de
semnalizare dacá micçorám durata τ a impulsului aplicat la intrare,
considerám urmátoarele cazuri:
C1. Durata impulsului aplicat la intrare τ, este mare, astfel íncít
2π
lobul principal al densitáþii spectrale P(ω), respectiv ω0 = τ este mai mic
decít Ω, lárgimea de bandá a canalului(figura 9.8-a.).
P(ω )
ω0=2π/τ
−ω 0 ω0 ω
−4π/τ 0 4π/τ
Fig. 9.7.
__________________________ 179 ___________________________

P (ω ) q(t)
1
τc
ω
−Ω −ω 0 0 ω0 +Ω 0 t
tc
a) b)
Fig. 9.8.
Ín acest caz impulsul obþinut la ieçirea din canal este aproximativ egal cu
1
cel de la intrare q(t)≅ p(t), avínd fronturi cu un timp de creçtere t c = (fig.
2B
9.8-b) çi o duratá τe=τ.
2π
C2. Durata impulsului la intrare scade píná cínd ω0 = τ =Ω . Ín
acest caz, numai lobul principal al lui P(ω) trece prin filtru, forma lui q(t) se
índepárteazá de p(t) (fig. 9.9) dar durata semnalului la ieçire rámíne
aproximativ aceeaçi τe=2tc=1/B.
q(t)
tc
τc
Fig. 9.9.
C3. Durata impulsului la intrare scade foarte mult, astfel cá la limitá

el poate fi considerat un impuls δ(t). Ín acest caz q(t) reprezintá tocmai
funcþia pondere a filtrului ideal trece-jos (fig. 9.10):
__________________________ 180 ___________________________
q(t)=(Ω/π) sinc(Ωt)=(Ω/π) Sa (Ωt) (9.17)
q(t)
Ω/π
t0=1/(2B)
t
Fig. 9.10.
Durata semnalului la ieçire poate fi consideratá ca fiind: τe=2tc=1/B. Cu alte

cuvinte, dacá ω0 >Ω, durata impulsului la ieçire τe nu mai depinde de durata
impulsului de la intrare τ. Þinínd cont de faptul cá semnalul la ieçirea din
canal la momentul t0 este nul (fig. 9.10), putem sá alegem acest moment ca
sá facem eçantionarea impulsului urmátor. Cu alte cuvinte, alegem
intervalul de eçantionare T=t0 =1/2B. Ín aceste condiþii (avínd la intrare
impulsuri de duratá foarte micá) la toate momentele de eçantionare kT,
contribuþia lui q(t) este nulá (fig. 9.11), deci nu avem interferenþá de
simboluri. Viteza de semnalizare ín acest caz are valoarea maximá:
rM=1/T=2B [imp./sec] (9.18)
q1
q2
T
t1 t2 Momente de esantionare
Fig. 9.11.
__________________________ 181 ___________________________

9.4. Capacitatea de transmisie a unui canal

Pe durata unei perioade de eçantionare, semnalul numeric poate sá
aibá mai multe valori sau stári, ale cáror numár reprezintá valenþa sa. Se
demonstreazá cá un semnal de valenþá n transportá o cantitate de
informaþie:
I=log2 n (9.19)
Pentru cá rata (viteza) de transmisie este 2B eçantioane pe secundá,

capacitatea de transmisie este:
C=2Blog2 n (9.20)
çi se exprimá ín bit /sec (bps). Relaþia precedentá demonstreazá cá pentru a

mári debitul de informaþie se poate acþiona fie asupra benzii de frecvenþá B
(se alege un canal de bandá largá), fie asupra lui n. Banda de trecere este ín
general impusá çi nu se poate modifica çi atunci se íncearcá márirea lui n.
Márirea acestuia nu se poate face ínsá ín mod arbitrar deoarece de la un
anumit moment incrementul de amplitudine devine foarte mic çi riscá sá se
confunde cu zgomotul N 0 ce caracterizeazá canalul de comunicaþie.
Shannon a demonstrat cá ín cazul unui canal, capacitatea acestuia este
limitatá nu numai de banda de frecvenþá B, dar çi de raportul
semnal-zgomot. El demonstreazá cá numárul de stári ce pot fi teoretic
sesizate este:
n= 1+ S (9.21)
N0
unde S/N0 - reprezintá raportul semnal-zgomot calculat ca raport al

puterilor celor douá márimi fizice. Þinínd cont de expresia lui n capacitatea
unui canal devine (legea lui Shanon):
C=B log 2 (1+ S ) (9.22)

N0
Exemplul 9.1:
a) Semnal bivalent:
__________________________ 182 ___________________________

1
0 0 1 0 1 1 0 1
0 t
τb 2τb 3 4 5 6 7 8
Fig. 9.12.
unde τb - durata unei celule de bit; durata transmisiei T=8τb ; 8biþi.
b) Semnal tetravalent:
11
11
10
10
01
01
00
00 t
τb 2 τb 3τb 4τb
Fig. 9.13.
Se observá cá ín acest caz aceiaçi cantitate de informaþie se transmite cu

aceiaçi vitezá dar íntr-un timp de douá ori mai scurt.
9.5. Diagrama "ochi"

Sá considerám o transmisie ín banda de bazá folosind impulsuri
rectangulare. Formele semnalelor transmise çi recepþionate sunt cele din
figura 9.14. Dacá se urmáreçte evoluþia ín timp a semnalului recepþionat pe
o duratá T=2Te çi dacá aceste evoluþii sínt suprapuse peste aceeaçi figurá se
obþine diagrama "ochi". La jumátatea intervalului corespunzátor
momentului t=Te se face eçantionarea semnalului recepþionat. Existá douá
valori:
H - corespunde lui "1" logic
L - corespunde lui "0" logic
Ín cazul ín care nu existá interferenþe intersimbol distanþa H-L este mare; a
- reprezintá deschiderea pe verticalá a diagramei ochi. Cu cít aceastá
deschidere este mai mare cu atít imunitatea la zgomot este mai mare. Ín
cazul ín care criteriul Nyquist nu este satisfácut diagrama ochi este ínchisá
vertical.
__________________________ 183 ___________________________
Semnal emis 0 1 1 0 1 0 1 t
Semnal
t
recepþionat
Momente de eçantionare
0 1 1 0 1 0 1
H
a Diagrama "ochi"
L
2Te
Fig. 9.14.
Diagrama ochi se obþine vizualizínd pe osciloscop semnalul

recepþionat, baza de timp fiind declançatá de semnalul de tact
corespunzátor transmisiei.
9.6. Codificarea datelor

Se pot utiliza douá metode principale de transmisie a semnalelor
prin mediul fizic:
- transmisie ín banda de bazá (base band)
- transmisie ín bandá largá (broad band)
Transmisia ín banda de bazá utilizeazá un semnal care reprezintá o
combinaþie íntre semnalul de date çi cel de ceas. (ex. codul Manchester). Ín
cazul transmisiei ín bandá largá, semnalul numeric moduleazá o purtátoare
(ín amplitudine , frecvenþá sau fazá). Acest mod de transmisie necesitá o
tehnologie mai complicatá ínsá are o vitezá foarte mare.
Ín ambele cazuri este ínsá necesará codificarea datelor. Forma de
codificare este astfel aleasá íncít sá optimizeze transmisia ín ceea ce
priveçte costul, performanþele çi ín special fiabilitatea. Codurile cele mai
utilizate pentru transmiterea datelor íntr-o reþea localá sínt:
- Codurile NRZ
- Codurile Manchester
Codurile NRZ au la ríndul lor douá variante:
- Codul NRZ-L (Non Return to Zero Level) - care face o asociere
directá íntre valorile binare "0" çi "1" çi nivelele de tensiune.
__________________________ 184 ___________________________
- Codul NRZ-I (Non Return to zero, Invert on One) care menþine

constantá valoarea bitului pe durata celulei de bit. Data este codificatá prin
prezenþa sau absenþa tranziþiei la ínceputul celulei de bit. O tranziþie din 0
ín 1 sau din 1 ín 0 la ínceputul celulei de bit specificá valoarea 1, iar
absenþa tranziþiei valoarea 0 (vezi figura 9.15). NRZ-I este un exemplu de
codificare diferenþialá. Ín codificare diferenþialá semnalul este decodificat
prin considerarea polaritáþii a douá eçantioane adiacente çi nu a valorii
absolute a semnalului. Aceastá codificare asigurá o fiabilitate mare a
transmisiei ín prezenþa zgomotului. De asemenea, deoarece nu conteazá
polaritatea semnalului, codificarea este adecvatá pentru cablurile torsadate.
0 0 1 1 0 1
NRZ-L
NRZ-I
Fig. 9.15.
Dezavantajul transmisiei NRZ este acela cá este greu de determinat

cínd se terminá un bit çi íncepe altul. Este necesar ca transmiþátorul çi
receptorul sá fie sincronizate. De asemenea, predominarea valorii 0
conduce la imposibilitatea decuplárii galvanice íntre interfaþá çi mediul de
transmisie (datoritá unei componente continue).
9.6.1. Codul ASCII (American Standard Code for Information

Interchange)
A fost introdus ín S.U.A çi acceptat ulterior pe plan internaþional.
Fiecare caracter informaþional este reprezentat printr-o combinaþie de 7 biþi
( ín total 27 =128 posibilitáþi).
Exemplul 8.2:
b7 b6 b5 b4 b3 b2 b1
A 1 0 0 0 0 0 1
a 1 1 0 0 0 0 1
B 1 0 0 0 0 1 0
b 1 1 0 0 0 1 0
SYN 0 0 1 0 1 1 0
& 0 1 0 0 1 1 0
__________________________ 185 ___________________________

La cei 7 biþi se adaugá al 8-lea, bitul de control la paritate dupá urmátoarea

convenþie:
- paritate pará - pentru transmisie asincroná
- paritate impará - pentru transmisie sincroná
Simbol P b7 b6 b5 b4 b3 b2 b1
D 0 1 0 0 0 1 0 0
T 1 1 0 0 0 1 0 0
9.6.2. Codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal

Interchange Code)
Codul conþine 8 biþi (28 =256 caractere codificate)
Exemplul 8.3:
A ---> 1 1 0 0 0 0 0 1 a ---> 1 0 0 0 0 0 0 1
B ---> 1 1 0 0 0 0 1 0 b ---> 1 0 0 0 0 0 1 0
SYN ---> 0 0 1 1 0 0 1 0
9.6.3. Codul Manchester

Codul Manchester face parte din categoria codurilor bifazice, ín
care cele douá simboluri, 0 çi 1, se deosebesc prin faza semnalului.
Codificarea Manchester impune existenþa unei tranziþii la mijlocul fiecárei
celule de bit. Existá douá tipuri de codificare:
- Manchester
-Manchester diferenþial (vezi figura 9.16).
0 1 1 0 0 1 0 1
Manchester
Manchester
diferential
Fig. 9.16.
Ín codificarea Manchester, dacá existá o tranziþie din 0 ín 1 ín

mijlocul celulei de bit, atunci bitul respectiv are valoarea 1, iar dacá existá
o tranziþie din 1 ín 0 , valoarea bitului respectiv este 0.
Ín codificarea Manchester diferenþial, bitul are valoarea 0 dacá
existá tranziþie la ínceputul celulei de bit çi are valoarea 1 dacá nu existá
aceastá tranziþie.
__________________________ 186 ___________________________
Acest cod este utilizat ín protocolul Token Ring deoarece este

independent de polaritate, permiþínd atít o conexiune uçoará a staþiilor, cít
çi o decuplare galvanicá (indiferent de combinaþia de biþi, nu existá o
componentá continuá). Modulaþia bifazicá are o serie de avantaje ín ceea
ce priveçte sincronizarea çi detectarea erorilor. Datoritá faptului cá existá o
tranziþie ín fiecare celulá de bit , receptorul se poate autosincroniza. Din
aceastá cauzá, codul bifazic este cunoscut ca un cod care conþine semnalul
de tact. Absenþa unei tranziþii ín timpul unei celule de bit poate fi detectatá
ca eroare ceea ce conduce la creçterea fiabilitáþii transmisiei. Ín continuare
vom proiecta un codor Manchester çi un decodor Manchester. Considerám
un semnal de tact cu frecvenþa dublá faþá de rata de transfer prin mediul
fizic, ín cazul nostru 20MHz.
S-a notat cu :
- CLK20- semnalul de tact cu frecvenþa 20MHz
- CLK10- semnalul de tact cu frecvenþa 10MHz
- DATA- semnalul de date ce trebuie codificat
- DATA CODIF Manchester- semnalul de date codificate Manchester
- DATA CODIF Manchester deplasat cu T/2 - semnalul de date codificate
Manchester ce rezultá ca ieçire a automatului de codificare.
Datele ce se transmit DATA, raportate la semnalul de tact cu
frecvenþa de 20 MHz, çi datele codificate Manchester ca rezultat al
automatului de codificare sínt prezentate ín diagrama de impulsuri din
figura 9.17.
Perioada de
1 0 0 1 1 0 1
date
CLK20
CLK10
Data
Data
J (D+CLK10)
2
K2(D+CLK10)
Data codif.
Manchester
deplasat cu T/2 1 0 0 1 1 0 1
Fig. 9.17.
__________________________ 187 ___________________________

Avínd ín vedere diagrama de mai sus rezultá automatul din figura

9.18 care realizeazá codificarea Manchester a semnalului de date.
Automatul funcþioneazá cu frecvenþa de 20 MHz. Avínd ín vedere cá
implementarea cu bistabili J-K este mult mai simplá, s-a preferat aceastá
variantá altor implementári posibile.
CLK10
Vcc Vcc
J Q J Q
1 1 2
CLK 2 Date
CLK
K Q K codificate
1 CLK 1 2 CLK
Manchester
CLK20
Date
Reset
Fig. 9.18. Codificator Manchester.
Data
Date D Q Q D Q
m
codificate Mono CLK
CLK
Fig. 9.19. Decodificator Manchester.
Schema pentru un decodor este prezentatá ín figura 9.19 çi se

bazeazá pe diagrama de impulsuri din figura 9.20.
__________________________ 188 ___________________________

1 0 0 1 1 0 1 0
Data Codif
Manchester
Iesire
SAU EXCL
Iesire
Monostabil
1 0 0 1 1 0 1 0
DATA
Fig. 9.20.
9.7. Egalizoare de semnal

Sínt circuite plasate ín cadrul echipamentului receptor çi au ca
sarciná eliminarea totalá sau parþialá a interferenþei intersimbol ín
momentul de eçantionare. Rezultá cá egalizarea de semnale trebuie sá fie
plasatá ín amonte de circuitul eçantionator (S&H)
Fie un canal C la intrarea cáruia se aplicá o secvenþá de impulsuri
binare de duratá foarte scurtá xj çi fie h(t) ráspunsul la impuls al canalului
considerat ca ín figura 9.22. Dacá impulsurile au o duratá suficient de micá
íncít sá ne plasám ín cazul C3 al teoremei lui Nyquist, atunci ráspunsul r(t)
al canalului este format dintr-o succesiune de ráspunsuri la impuls decalate
ín timp (íntírziate):
Secventa {x j } r(t)
h(t)
Canal
Fig. 9.22.
∞
r (t)= Σ x j h( t -jT e ) , unde T e - perioada de esantionare (9.23)
j =0
iar xj are urmátoarea expresie:
__________________________ 189 ___________________________

x j =a j δ(jT e ) , unde a j ia valori 0 sau 1, iar δ(jT e ) impuls Dirac (9.24)
Forma posibilá a ráspunsului canalului la un impuls este prezentatá ín

figura urmátoare:
t 0-Te t
t 0-2T e t0 t 0+Te t 0+2T e
Fig. 9.23.
Se observá cá ín momentele de eçantionare t0 +kTe se obþin valori ce

sínt diferite de 0 çi ín afara eçantionului principal. Aceste valori, ín cazul
unei transmisii succesive de impulsuri, se vor acumula cu valoarea
eçantionului corespunzátor acestor impulsuri conducínd la ISI. Ráspunsul
canalului va fi de forma:
r(t 0 +kT e )= x k h(t 0 ) + Σ x j h(t 0 +kT e -jT e ) (9.25)

j≠k
unde:
x k h(t0 ) - semnalul util;
Σ x j h(t 0 +kT e -jT e) - interferenþa de la simbolurile ínvecinate.

j≠k
Fiecare termen de interferenþá este proporþional cu un eçantion al

ráspunsului la impuls al canalului h(t0 +jTe) distanþat la un multiplu de jTe
perioade de eçantionare faþá de simbolul considerat la momentul t0 . ISI este
0 dacá çi numai dacá h(t0 +jTe)=0 pentru orice j ≠ 0, adicá dacá ráspunsul la
impuls al canalului are treceri prin 0 exact ín momentele de eçantionare.
Dacá aceastá condiþie este índeplinitá spunem cá linia de transmisie
satisface primul criteriu al lui Nyquist.
__________________________ 190 ___________________________

9.7.1. Egalizoare transversale liniare

Un egalizor transversal este asemánátor cu un filtru numeric cu
ráspuns finit. Schema bloc a acestuia este urmátorea:
r[t-(N-1)Te]
r (t) r[t-Te] r[t-2Te]
T T T
C0 C1 C2 CN-1
X X X X
C1 r(t-Te) C2 r(t-2Te) CN-1 r[t-(N-1)Te]
C0 r(t)
Σ
Te yk
Fig. 9.24.
La intrarea ín egalizor se aplicá semnalul recepþionat r (t). Egalizorul

conþine celule de íntírziere pe o perioadá de tact çi multiplicatoare
analogice cu ajutorul cárora se realizeazá ponderári ale semnalelor interne
cu coeficienþii Cn . Semnalul de la ieçire este:
N -1
y k = Σ C n r(t 0 +kT e -nT) (9.26)
n =0
Coeficienþii Cn ( n=0,N-1) pot fi astfel aleçi íncít sá forþeze eçantioanele

ráspunsului la impuls al combinaþiei dintre canal çi egalizor ín 0 ín toate
cele N momente de eçantionare, cu excepþia unuia singur. Alura doritá a
ráspunsului la impuls este prezentatá ín figura de mai jos:
t 0+4Te t0+7Te
t0 t0+Te t0+2Te t0+3Te t0+5Te t0+6Te
Fig. 9.25.
__________________________ 191 ___________________________
N -1
y= Σ C n h(t -nT e ) (9.27)
n =0
Calculul coeficienþilor Cn
Ín mod ideal se urmáreçte sá avem:
 1 pentru k= N2-1
y k = (9.28)
 0 in rest
Aceastá condiþie este greu de realizat(de extins la un numár infinit de

momente de eçantionare), ínsá se poate realiza uçor relaþia:
1 pentru k = N2-1
y k= (9.29)
0 pentru k= 0,1,2,.., N2 -1 -1, ..,N -1
deci valori nule íntr-un numár finit de momente de eçantionare. Condiþia

(9.29) presupune urmátoarea ecuaþie matricialá:
N -1
y k = Σ C n r t 0 +(k -n)T e  (9.30)
n =0
sau sub formá matricial vectorialá:
0  0   r(t 0 ) r(t 0 -T e ) ... r t 0 -(N-1)Te   C0 

1  0   r(t 0 +T e ) r(t 0 ) ... r  t 0 -(N-2)Te 
 C1 
    
... ...   ... ... ... ...  ... 
... 0   ... ... ... ... 
 ... 
 =  (9.31)
N -1     
 1   ... ... ... ...  ... 
2     
...  0   ... ... ... ...  ... 
...  ...   ... ... ... ...  ... 
    
N -1  0   rt 0 +(N-1)T e  ... ... r(t 0 )  C N -1 
Necunoscutele alcátuiesc vectorul [C0 ,C1 ,..., CN-1 ]T . Rezolvarea sistemului

oferá valorile necesare coeficienþilor Ci pentru care ISI este nulá.
__________________________ 192 ___________________________

Exemplul 8.4: Sá se proiecteze un egalizor cu trei etaje (de lungime 3)

çtiind cá ráspunsul la impuls al canalului este de forma din figura 9.26
[Dobrescu, 1992]:
t0=0
+0,1
+0,1
-0,2
- 3 Te - 2 Te - Te 0
Te 2 Te 3 Te
Fig. 9.26.
Conform ecuaþiei matricial vectorialá soluþia este datá de sistemul:
 0   r(0) r(-T e ) r(-2T e )   C 0 

    
 1  =  r(T e ) r(0) r(-T e )   C 1 
 0   r(2T ) r(T ) r(0)   C 
   e e  2 
 0   1 0.1 0   C 0 
    
 1  =  0.2 1 0.1   C 1 
 0   0.1 -0.2 1   C 
    2 
Notám:
 0   1 0.1 0   C0 
     
Y=  1  , R=  0.2 1 0.1  , C=  C 1 
 0   0.1 -0.2 1  C 
     2 
Ecuaþia devine: Y=RC, de unde rezultá C=R-1 Y. Soluþia sistemului este:
 - 0.09606 
 
C=  0.96060 
 0.2017 
 
Structura egalizorului este urmátoarea:
__________________________ 193 ___________________________

r (t)
Te Te
C0 C1 C2
X X X
Σ
yk
Te
Fig. 9.27.
Dacá se calculeazá valorile formei de undá egalizate ín momentele de

eçantionare avem:
2
y k = Σ C n r t 0 +(k -n)T e  , t 0 =0
n =0
Rezultá:
y-3 =0; y-2 =0.0096; y-1 =0; y0 =1; y1 =0; y2 =0.0577; y3 =0.02016.
Egalizoare adaptive
Utilizarea unui egalizor transversal presupune urmátorii paçi de lucru:
- trimiterea unei secvenþe de impulsuri de test ín sistem;
- másurarea ieçirii din filtrul de recepþie r(t) la momentele de
eçantionare;
- rezolvarea sistemului de ecuaþii, ín condiþiile datelor
experimentale;
- modificarea coeficienþilor Cn çi verificarea practicá a
rezultatului.
Ín prezent se utilizeazá egalizoare performante ce íçi calculeazá ín mod
automat prin tehnici iterative coeficienþii Cn optimi. Aceste egalizoare se
ímpart ín douá categorii:
a) egalizoare cu pas fix
b) egalizoare adaptive
Egalizoarele adaptive realizeazá procedura de calcul a coeficienþilor Cn ín
permanenþá folosind ca sursá de informaþie (date experimentale) chiar
transmisia curentá.
-- * --
__________________________ 194 ___________________________

Transmisia informaţiei folosind modulaţia impulsurilor
Transmisia informaţiei folosind

modulaţia impulsurilor
10.1. Modulaþia impulsurilor ín amplitudine (MIA)

Ín acest caz semnalul purtátor este reprezentat de un tren de impulsuri
rectangulare p(t) de amplitudine, duratá çi frecvenþá constante. Analiza
spectralá corespunzátoare semnalelor MIA este similará cu cea fácutá ín cazul
semnalelor eçantionate ín condiþii reale. Modulaþia ín amplitudine se clasificá
ín:
- MIA de tip natural, dacá impulsul, pe durata τ, urmáreçte forma
semnalului modulator.
- MIA de tip uniform, dacá amplitudinea impulsului este constantá pe
durata τ çi egalá cu amplitudinea semnalului modulator din momentul
eçantionárii.
Un modulator pentru semnale MIA se poate construi, ín principiu,
folosind un multiplicator analogic. Demodularea se face simplu, asincron,
folosind un circuit integrator (filtru trece-jos). Ín ciuda acestor avantaje reieçite
din simplitatea constructivá a echipamentelor de emisie-recepþie, datoritá
protecþiei scázute faþá de perturbaþii, modulaþia impulsurilor ín amplitudine este
puþin utilizatá ín transmisiile de date.
195
10.2. Modulaþia impulsurilor ín frecvenþá (MIF)

Sub influenþa semnalului modulator frecvenþa instantanee a
impulsurilor variazá conform relaþiei:
ωi = ω0 +km(t), T i = 2π
ω (10.1)
i
çi unde ω0 este pulsaþia semnalului purtátor ín absenþa semnalului

modulator. Cel mai simplu mod de a genera un semnal MIF constá ín
utilizarea unui oscilator comandat ín tensiune çi a cárui caracteristicá staticá
este liniará ín domeniul folosit. Grafic evoluþia ín timp este prezentatá ín
figura 10.1.
m(t)
0 Τ
a) t
SMIF
b) t
Fig. 10.1.
Se observá cá amplitudinea impulsului rámíne constantá, ca çi
durata τ. Un caz particular este reprezentat de modulaþia impulsurilor ín
interval (MII). Principial modulatorul ce realizeazá o modulaþie ín interval
are schema bloc din figura 10.2.
m(t) S MIF(t)
+
C GI
-
Ue
GTLV
Fig. 10.2.
__________________________ 196 ___________________________
Transmisia informaþiei folosind modulaþia impulsurilor
Schema conþine:
- un comparator (C) ;
- un generator formator de impulsuri (GI);
- un generator de tensiune liniar variabilá (GTLV)
Diagrama temporalá ataçatá funcþionárii este:
m(t)
m(t)
u (t)
e
u e(t)
t
SM I I
Fig. 10.3.
Funcþionarea este urmátoarea: GTLV genereazá tensiunea u e liniar

crescátoare ce se aplicá pe una din intrárile comparatorului C. Pe cealaltá
intrare este aplicat semnalul modulator m(t). Ín momentul ín care ue atinge
valoarea lui m(t) comparatorul comutá; aceastá tranziþie este sesizatá de
circuitul GI ce furnizeazá un impuls cu amplitudine çi duratá
predeterminate. Acest impuls face parte din semnalul modulat çi se
transmite ín linie. Pe de altá parte el acþioneazá pe intrarea de reset a
generatorului GTLV aducíndu-l ín zero çi pregátindu-l pentru un nou ciclu.
N
i
495
S
MII
C E
N0
f Reset
Osc 0 493
Fig. 10.4.
Modulatorul conþine:
- un registru de date cu íncárcare paralelá - 495
- un comparator de egalitate CE
__________________________ 197 ___________________________
- un numárátor binar natural - 493

- un oscilator ce genereazá frecvenþa de tact f0
Evoluþia ín timp este prezentatá ín diagrama din figura 10.5.
Ni ,N 0 Ni
Ni-1
Ni+1
f0
t
S MII
T t
Fig. 10.5.
f0
Q1 Reset
1 493
J Q
SMII
Q0
1 K 495
Load
4121 4121
Q2
Fig. 10.6.
Functionarea este urmátoarea. Semnalul modulator este convertit numeric

sub forma unui cuvínt binar pe n-biþ obþiníndu-se Ni . Aceste date (Ni ) sínt
memorate ín registrul cu íncárcare paralelá 495 çi se aplicá la una din
intrárile comparatorului CE. Pe de altá parte numárátorul binar 493
evolueazá liber sub influenþa semnalului de tact f0 ín sens crescátor. Ieçirile
sale se aplicá pe cealaltá intrare a comparatorului CE. Ín momentul ín care
conþinutul numárátorului (N0 ) este egal cu conþinutul registrului (Ni ), CE
furnizeazá un impuls ce reprezintá semnalul modulat, impuls ce acþioneazá
__________________________ 198 ___________________________

ín acelaçi timp çi pe intrarea de Reset a numárátorului, çtergíndu-l çi

pregátindu-l pentru un nou ciclu. Perioada T a impulsurilor modulate este
variabilá çi valoarea ei se determiná din relaþia:
Ni
f0 T=N i ⇒T= (10.2)
f0
Demodulatorul are schema din figura 10.6. Diagrama temporalá

corespunzátoare funcþionárii este prezentatá mai jos:
SMII
1
0
Q0 t
1
0
N0 t
T
Q2 t
1
0
Q3 t
1
0 t
Fig. 10.7.
Funcþionarea este urmátoarea:

Semnalul modulat SMII se aplicá pe intrarea de tact a unui CBB de
tip JK Master-Slave ce funcþioneazá ín regim D. La ieçire se obþine
semnalul Q0 , a cárui duratá este egalá cu T. Pe aceastá duratá poarta NAND
este predeschisá çi numárátorul 493 evolueazá ín sens crescátor sub
influenþa semnalului de tact cu frecvenþa f0 (aceeaçi cu cea de la emiþátor).
La sfírçitul perioadei T numárátorul este blocat iar frontul descrescátor al
lui Q 0 declançeazá primul monostabil 4121 ce genereazá un impuls Q2 .
Acesta se aplicá pe intrarea de Load a registrului 495 çi transferá conþinutul
numárátorului ín registru. Frontul descrescátor al lui Q2 declançeazá cel
de-al doilea monostabil care, la ríndul sáu, genereazá impulsul Q3 ce çterge
__________________________ 199 ___________________________

numárátorul 493, pregátindu-l pentru un nou ciclu. Numárul conþinut ín

registru este:
Ni
N 0 =Tf 0 = f 0 =N i (10.3)
f0
Acest tip de modulaþie prezintá avantajul rapiditáþii transmisiei çi
creazá posibilitatea implementárii unor algoritmi pentru detecþia çi corecþia
erorilor.
10.3. Modulaþia impulsurilor ín duratá (MID)

Ín acest caz amplitudinea çi perioada impulsurilor p(t) rámín
nemodificate, ín schimb se modificá durata τ:
τ=τ 0 +kd m(t) (10.4)
O posibilá evoluþie ín timp este prezentatá ín figura 10.8. Ín figurá este

prezentat cazul modulaþiei ín duratá bilateralá (durata se modificá simetric
faþá de o poziþie centralá). Existá ínsá posibilitatea realizárii unei modulaþii
ce modificá durata íntr-un sens (spre dreapta pentru semnal pozitiv çi spre
stínga pentru semnal negativ).
Un exemplu de circuit numeric ce realizeazá MID este prezentat ín
figura 10.9. Diagrama temporalá pentru acest circuit este prezentatá ín
figura 10.10. Funcþionarea este urmátoarea:
Datele sub formá numericá se aplicá registrului 495 cu íncárcare
paralelá. Aceste date sínt comparate ín CE cu conþinutul numárátorului
m(t)
t
T
τ0
p(t)
1
0
SM I D t
1
0
t
Fig. 10.8.
__________________________ 200 ___________________________
493 ce evolueazá liber sub influenþa semnalului de tact cu frecvenþa f0 . Ín

momentul ín care Ni =N0 , CE genereazá impulsul fe ce çterge bistabilul RS.
Ín momentul ín care numárátorul atinge valoarea maximá acesta genereazá
un impuls de transport ( Carry) ce acþioneazá pe intrarea de Set a
bistabilului RS çi-l comutá ín "1". Aceastá stare este pástratá píná la apariþia
urmátorului impuls fe
Ni
495
fe
CE
N0
f0 Carry SM I D
Osc 493
Fig. 10.9.
Durata τ a impulsurilor modulate este:
Ni N
Nm a x =2
N0 Ni
Ni-1
Ni+1
f t
e
Carry t
SM I D t
τ t
Fig. 10.10.
__________________________ 201 ___________________________
Ni
τ= =T0 N i (10.5)
f0
Circuitul demodulator are structura din figura de mai jos:
SM I D( t )
Reset
493
N0
f0 495
Load
4121 4121
Q1 Q2
Fig. 10.11.
Evoluþia ín timp este urmátoarea:
SMID
0
t
N0
Q1 t
0
Q2 t
1
0
t
Fig. 10.12.
Semnalul modulat este aplicat pe una din intrárile porþii NAND, pe

cealaltá intrare aplicíndu-se un semnal de tact cu frecvenþa f0 , aceeaçi cu
__________________________ 202 ___________________________
cea de la emisie. Pe durata τ a impulsului modulat, numárátorul 493

evolueazá ín sens crescátor contorizínd la finalul perioadei un numár N0 .
Frontul descrescátor al semnalului modulat declançeazá primul monostabil
4121 ce genereazá un impuls ce se aplicá pe intrarea de Load a registrului
495. Pe frontul descrescátor al lui Q1 se declançeazá cel de-al doilea
monostabil a cárui ieçire çterge numárátorul, pregátindu-l pentru un nou
ciclu. Numárul binar N0 astfel obþinut are valoarea:
Ni
N 0 =f 0 τ=f 0 =N i (10.6)
f0
10.4. Modulaþia impulsurilor ín poziþie (MIP)

De aceastá datá, impulsurile au atít amplitudinea cít çi durata
constante. Principiul MIP constá ín deplasarea impulsului ín interiorul
intervalului de perioadá T, de asemenea constantá. Ín acest scop se fixeazá
o poziþie de referinþá faþá de care se másoará deplasarea δ a impulsului.
Aceastá deplasare verificá o lege de forma:
δ=δ 0 +kp m(t) (10.7)
Se cunosc diverse modalitáþi tehnice de realizare a semnalelor MIP,

una dintre ele fiind deplasarea impulsului proporþional cu modulul
semnalului modulator, la dreapta pentru semnal pozitiv, respectiv la stínga
pentru semnal negativ. Ín figura 10.13, se considerá δ 0 =0 .
m(t)
p(t) t
SMIP T t
δ t
Fig. 10.13.
__________________________ 203 ___________________________
Un exemplu de modulator numeric pentru semnale MIP este

prezentat ín figura 10.14, iar evoluþia ín timp este prezentatá ín figura
10.15. Datele, sub forma unui cuvínt binar Ni , se gásesc ín registrul 495 çi
sínt aplicate pe una din intrárile comparatorului numeric CE. Pe cealaltá
intrare se aplicá ieçirea numárátorului 493 ce evolueazá liber sub inflenþa
semnalului de tact cu frecvenþa f0 .
Ni
495
fe
CE
SM I P
N0
Carry
f
0
Osc 493
Fig. 10.14.
Ni
n
N0 Nmax=2
Ni - 1
Ni
0
fe t
1
0
Carry δ t
0
t
SM I P
1
t
0
Fig. 10.15.
__________________________ 204 ___________________________

Ín momentul ín care N0 =Ni comparatorul genereazá un impuls fe iar ín

momentul cínd se atinge valoarea Nmax=2n (n- numárul de ranguri binare
utilizate) numárátorul genereazá un impuls de transport Carry. Ín schema
prezentatá impulsul Carry constituie un marcator de perioadá faþá de care
se másoará deplasarea impulsului modulat:
δ= N i (10.8)
f0
Intervalul de timp íntre douá impulsuri de transport este constant çi

2n
reprezintá perioada semnalului purtátor: T= . Cele douá semnale sínt
f0
ínsumate modulo doi çi sínt transmise ín linie cátre receptor.
Demodulatorul are schema de principiu din figura de mai jos.
f0
Carry Reset
Q0 493
SM I P
CSI N0
Load
fe 495
Q2
4121 4121
Q1
Fig. 10.16.
Funcþionarea este urmátoarea:

Semnalul modulat S MIP se aplicá circuitului de separare a
impulsurilor (CSI). Aceasta are rolul de a separa din semnalul recepþionat
impulsul marcator (Carry) çi impulsul modulat (fe) çi de a le plasa pe cái
diferite. Astfel, Carry acþioneazá pe intrarea de Set a unui bistabil RS, ín
timp ce fe pe intrarea de Reset a aceluiaçi bistabil. La ieçirea Q0 a acestuia
se obþine un tren de impulsuri modulat ín duratá, a cáror duratá este egalá
cu δ. Ín continuare funcþionarea este asemánátoare cu cea de la
demodulatorul MII sau MIP.
__________________________ 205 ___________________________

10.5. Modulaþia ín cod de impulsuri (MCI)

Modulaþia impulsurilor (ín amplitudine, frecvenþá, poziþie, duratá)
continuá sá utilizeze pentru transmisia informaþiei metode analogice. O
procedurá deosebitá de cele prezentate este reprezentatá de modulaþia
impulsurilor ín cod. Principiul acestei modulaþii este, ín esenþá, cel al
conversiei analog-numerice. Pentru aceasta, semnalul modulator (mesajul)
m(t) parcurge urmátoarele etape:
CE CCN
m(t) m*(t) m mn
δ CC
T
Fig. 10.17.
- Semnalul este discretizat ín timp dupá parcurgerea circuitului de

eçantionare. Eçantionarea se realizeazá cu o frecvenþá a cárei valoare
trebuie sá fie mai mare sau cel puþin egalá cu 2fmax unde fmax este frecvenþa
limitá superioará din spectrul mesajului.
- Dupá operaþia de eçantionare urmeazá operaþia de cuantificare ín
nivel. Ín cadrul acestei etape eçantioanelor m* (t) li se atribuie un numár
finit de nivele (amplitudini). Fiecare din acest nivel este apoi codificat ín
circuitul de codificare (CC) atribuindu-i-se cíte un cuvínt binar. Íntre
numárul de ranguri n ale cuvíntului çi numárul N de nivele utilizate pentru
cuantificare existá, ín cazul binar, relaþia: 2n =N (fig. 10.18).
(100)N
4 m
( 0 1 1 ) N3
m(kT)
(010)N
2
(001)N
1
δ
(000)N
0 kT
Fig. 10.18.
__________________________ 206 ___________________________

Semnal cuantizat in nivel (8trepte)

8
6
4 Semnal original
2
0
-1 t
Semnal esantionat si memorat
...
T 2T 4T 5T t
...
010 011 100 101 010

Impulsuri modulate ín cod
Fig. 10.19.
Fiecárui nivel i se ataçeazá un cuvínt de cod binar cu n ranguri, unde:
δ = Dn (10.9)
2
D fiind domeniul de variaþie al semnalului acceptat la intrare. Pentru o

reprezentare cít mai finá (çi pentru reducerea zgomotului de cuantificare)
este de dorit ca numárul n sá fie cít mai mare. Dupá aceastá etapá urmeazá
una de conversie electricá prin care fiecárui simbol logic (0 sau1) i se
atribuie un nivel de tensiune sau de curent. De exemplu (fig. 10.19):
- pentru 1 logic -prezenþá impuls;
- pentru 0 logic -absenþá impuls.
Astfel un cuvínt binar de forma: [1 0 0 1 1 0 1 0 1 0] i se ataçeazá un
semnal de forma:
__________________________ 207 ___________________________
1 0 0 1 1 0 1 0 1 0
1 0 0 1 1 0 1 0 1 0
τb
Fig. 10.20.
Ín cadrul semnalului, fiecárui bit i se atribuie un interval de timp τb numit

duratá de bit sau interval de bit. Durata totalá a unui cuvínt de cod va fi:
T=nτb (10.10)
Din punct de vedere al transmisiei informaþiei prezintá interes

modul ín care acest semnal, ce reprezintá codificat valoarea unui eçantion
din mesaj, este transmis cátre receptor. Transmisia se poate realiza ín douá
variante:
- transmisie paralelá - ín acest caz fiecárui rang binar i se ataçeazá
cíte o linie de legáturá; totalitatea acestor linii alcátuiesc o magistralá
paralelá. Acest mod de transmisie este cel mai rapid, dar ín acelaçi timp
practic inutilizabil pentru distanþe lungi;
- transmisie serialá - caz ín care are loc o conversie paralel-serie çi
apoi semnalul este transmis ín linie bit dupá bit, íncepínd de regulá cu cel
mai semnificativ.
Dacá ín cazul transmisiei paralele durata minimá teoreticá era egalá
cu τb , ín al doilea caz durata transmisiei este nτb . Ambele modalitáþi sínt
utilizate ín cadrul transmisiei ín banda de bazá çi folosesc principiul
canalelor multiplexate ín timp (TDM).
Exemplul 10.1: Transmisia vocii umane sub forma impulsurilor

modulate ín cod, pe linia telefonicá.
Frecvenþa maximá a unui canal telefonic se considerá a fi 3600Hz.
Respectínd teorema lui Shannon, sínt necesare 7200 eçantioane pe
secundá. Pentru o cít mai buná reprezentare, ín practicá se utilizeazá o
frecvenþá de eçantionare de 8000 Hz çi se folosesc 128 nivele de
cuantificare, fiecare eçantion fiind reprezentat prin intermediul a 7 biþi.
Deci viteza de transmisie pe canal este:
7x8000=56.000 biþi/sec
Alte exemple sínt prezentate ín tabelul de mai jos.

__________________________ 208 ___________________________
Tabelul 10.1.
Láþimea de Numár de
Tipul semnalului bandá pt. biþi / Debitul binar necesar
semnalul eçantion
analogic
Voce umaná 4 kHz 7 4x2x7=56 kb/sec
(telefon)
Muzica 20 kHz 7 20x2x7=280 kb/sec
(high-fidelity)
TV 4600 kHz 10 4600x2x10=92 Mb/sec
(color)
Ín cazul ín care se doreçte multiplexarea a 10 canale vocale pe

aceeaçi linie telefonicá, se pástreazá pentru fiecare canal aceeaçi frecvenþá
de eçantionare çi acelaçi numár de biþi, dar se modificá viteza de transmisie.
Ín timp avem urmátoarea succesiune:
C1
C2
C 10
m1 m2 m10 m1
Te
Fig. 10.21.
Durata corespunzátoare pentru transmiterea unui eçantion va fi:
Te
τ c= unde N c - numarul de canal. (10.11)
Nc
τ T 7N
τ b = c = e ; v t = τ1 = c = 7N c f e (10.12)
7 7N c b Te
Pentru Nc =10 avem vt =560 kbit/s.
__________________________ 209 ___________________________

10.6. Modulaþia diferenþialá a impulsurilor ín cod

Pentru a micçora debitul informaþional s-a cáutat sá se elimine
informaþiile redundante (cele care se repetá). Din analiza practicá a
transmisiilor vocale, video, etc. s-a constatat cá íntre multe eçantioane
existá un grad relativ ridicat de intercorelaþie. Aceastá constatare sugereazá
posibilitatea unei transmisii cu un numár mai mic de biþi çi aceastá reducere
poate fi cu atít mai mare cu cít este mai puternicá corelaþia íntre
eçantioanele mesajului. Principiul MDIC este urmátorul:
- la emisie se face diferenþa
∆κ Τ= m(kT) - m*(kT) (10.13)
unde m(kT) este eçantionul mesajului la momentul kT, iar m*(kT) este
valoarea estimatá la pasul respectiv. Ín particular, la predicþia de ordin zero
, ∆κΤ este diferenþa íntre douá eçantioane consecutive.
- la recepþie, din diferenþa ∆κ Τ se reconstituie eçantionul m(kT).
Schemele de principiu sínt prezentate ín continuare:
m(t) m(kT) ∆ kT m r (t)

CAN
+
Σ Σ CNA
-
m[(k-1)T]
M
M - circuit de memorare
Fig. 10.22.
Considerám cá primul eçantion este m(0). Ín acest caz ∆0 = m(0). La al

doilea eçantion m(T) se face diferenþa:
∆Τ =m(T) -m(0) (10.14)
çi ∆Τ se transmite ín linie. La recepþie avem:
-dupá primul eçantion:
∆0 =m(0) (10.15)
- dupá al doilea eçantion:
∆1 + ∆0 =m(T), etc. (10.16)
-- * --
__________________________ 210 ___________________________
Controlul erorilor în transmisiile de date
Controlul erorilor
în transmisiile de date
11.1. Introducere
Rolul esenţial al unui sistem de transmisie a informaţiei constă în
"transportul" datelor fără erori. Utilizatorul ar trebui să aibă certitudinea că
informaţia recepţionată este aceeaşi cu cea pe care a transmis-o sursa.
Acesta este însă un deziderat ce face necesară existenţa anumitor mijloace
pentru a detecta faptul că semnalele conţin erori şi a unui mecanism pentru a le
înlătura. Se pot identifica două tipuri de control al erorilor:
- controlul fără reacţie, care necesită suficient material redundant
adăugat informaţiei utile pentru a permite receptorului să detecteze
eroarea şi să refacă mesajul corect.
- controlul cu reacţie, care necesită un anumit "dialog " între emiţător
şi receptor, dialog permis de structura reţelei de comunicaţie.
11.2. Definirea codurilor detectoare şi corectoare de erori

Principiul general al detecţiei erorilor este următorul: sursa stabileşte
un criteriu de detecţie pe baza unor simboluri suplimentare (redundante) care se
introduc în fiecare cuvânt sau mesaj, pe lângă simbolurile strict necesare
codificării informaţiei propriu-zise.
211
Receptorul cunoaşte criteriul şi verifică dacă acesta este respectat. În cazul în

care se constată că la recepţie nu sunt întrunite condiţiile de validare, secvenţa
sau mesajul se consideră eronat. Din păcate nu există procedee care să fie
capabile să detecteze erorile în proporţie de 100% . Un criteriu este cu atât mai
puternic cu cât fracţiunea de erori nedetectate este mai mică. Pe de altă parte,
un criteriu puternic implică o redundanţă mare.
Într-o transmisie de date, atunci când codificarea primară nu conferă
redundanţa primară sau dorim s-o mărim, este necesar să recurgem la o nouă
codificare. Din punct de vedere al organizării transmiterii informaţiei deosebim
coduri bloc şi coduri nonbloc sau continue. În cazul codurilor bloc informaţia
debitată de sursă se împarte în blocuri de caractere alfanumerice, la fiecare
caracter asociindu-se câte o secvenţă de cod binar. Simbolurile redundante se
pot ataşa fiecărui caracter în parte sau sub formă de cuvinte de control, la
sfârşitul blocului. În funcţie de această situaţie, verificarea şi detectarea erorilor
se va face pe caracter sau pe bloc, dar validarea se realizează numai pe bloc.
Pentru codurile nonbloc, procesele de emisie şi recepţie, inclusiv
codificarea şi decodificarea, se fac în flux continuu până la terminarea
transmisiei. În acest caz simbolurile de control se dispun într-o anumită ordine,
între simbolurile informaţionale ale succesiunii transmise iar verificarea şi
validarea se face pe măsura recepţionării unui nou simbol. Aceste coduri se mai
numesc şi coduri convoluţionale sau recursive şi sunt mai puţin utilizate în
practică.
La rândul lor, codurile bloc se împart în coduri separabile şi
neseparabile, după cum simbolurile redundante pot sau nu pot fi separate de
simbolurile informaţionale. În unele cazuri, criteriul de detecţie a erorilor
realizează şi identificarea poziţiilor în care s-au produs acestea, fapt ce permite
corectarea erorilor la recepţie. Pentru codurile binare, cunoaşterea poziţiei unui
simbol eronat este suficientă pentru a putea corecta eroarea, deoarece corecţia
revine la a schimba simbolul cu negatul său. Astfel de coduri se numesc
autocorectoare.
11.2.1. Parametrii codurilor detectoare şi corectoare de erori

Evaluarea eficienţei unui cod detector (corector) de erori se face cu
ajutorul a trei parametri:
- redundanţa;
- capacitatea de detecţie;
- capacitatea de corecţie.
Redundanţa unei codificări poate fi definită ca o mărime absolută, prin
numărul de simboluri redundante existente într-o secvenţă de cod, adică:
Ra =r biţi (11.1)
212
sau ca o mărime relativă:
r n−K
Rr = = (11.2)
n n
unde n este numărul total de biţi iar k reprezintă biţii informaţionali.

Efectul codificării se apreciază prin capacitatea de detecţie (Cd) şi
capacitatea de corecţie (Cc ), parametri ce se definesc astfel:
Numarul de secvenţe eronate

Cd = (11.3)
Numarul total posibil de secvenţe eronate
Numarul posibil de secvente corectabil

Cc = (11.4)
Numarul total posibil de secvente eronate
11.2.2. Optimizarea codificărilor redundante
La un anumit grad de redundanţă atribuit unei codificări, se pot stabili

mai multe coduri. Dintre acestea, unul sau mai multe, oferă posibilităţile cele
mai mari în depistarea erorilor şi eventual corectarea acestora. Prin
descoperirea acestor coduri realizăm o optimizare a codificării. Pe de altă parte,
la un anumit grad de precizie impus în detectarea erorilor, se pot realiza
codificări cu redundanţe variabile. În acest caz, codificarea pentru care
redundanţa atinge un minim se numeşte optimă. Pentru a concretiza acest
aspect, se defineşte un nou parametru, denumit distanţă de cod.
În continuare vom considera modelul vectorial de reprezentare a unui
cod. În această reprezentare mulţimea tuturor cuvintelor de cod de lungime n
constituie un spaţiu vectorial Vn. Fie vi şi vj doi vectori de cod:
vi =[a1 a2 ... an ] şi vj =[b1 b2 ... bn ] (11.5)
Spaţiul vectorilor de cod va avea proprietăţile unui spaţiu metric dacă pentru
orice pereche (vi , vj ) se poate determina o funcţie nenegativă:
dij =d(vi ,vj ) (11.6)
numită distanţă. În teoria codurilor, distanţa între doi vectori de cod se

defineşte sub forma cea mai generală prin relaţia:
( ) ∑ f (a ki , bkj )
n
d vi , v j = (11.7)
k =1
213
unde f(aki, bkj) reprezintă metrica spaţiului. Cel mai adesea este folosită distanţa
introdusă de Hamming.
Distanţa de cod reprezintă un factor de importanţă deosebită în
proiectarea de coduri, deoarece este un indicator al numărului maxim de erori
detectabile şi corectabile în mod cert, pentru orice secvenţă. Astfel, pentru ca
un cod să poată detecta un număr e de erori, existente într-una din secvenţele
sale, este necesar ca:
d >e+1 (11.8)
Pentru ca un cod să poată detecta e erori şi să poată corecta c erori, unde c<e,
este necesar ca distanţa de cod să verifice relaţia:
d >e+c+1 (11.9)
Optimizarea structurilor de cod se realizează ţinând seama de trei

parametri fundamentali:
a) numărul N de cuvinte ce aparţin codului;
b) lungimea n a cuvintelor de cod;
c) distanţa d de cod.
Prin fixarea a doi parametri şi varierea celui de al treilea rezultă trei
metode de optimizare şi trei tipuri de structuri optimale:
1) Maximizarea lui N pentru d şi n daţi. În acest caz se obţine o gamă
mai mare de exprimare a simbolurilor primare ce urmează a fi
codificate. Codurile obţinute în urma acestui gen de optimizare se
numesc maximale.
2) Maximizarea distanţei de cod d pentru N şi n daţi. Prin aceasta se
realizează o capacitate de detecţie şi corecţie maximă.
3) Minimizarea lungimii n a secvenţelor de cod pentru N şi d daţi.
Astfel de coduri se numesc cu redundanţă minimă.
11.3. Coduri detectoare de erori cu controlul parităţii

Fie un cuvânt, scris sub forma unui cod binar:
u=[a1 a2 ... an ] (11.10)
unde componentele ai sunt egale cu 0 sau 1. Cuvântul de cod poate fi privit ca

un vector . Generarea unor noi cuvinte u =[a1 a2 ... an ] de cod poate fi făcută
plecând de la o bază canonică, formată din n cuvinte:
{e1e2 ...en } (11.11)
214
unde:
e1 = 10...0

e2 = 01...0
 (11.12)
................
en = 00...1
astfel că:
u = a1e1 + a2e2 + ... + an en (11.13)
Prin calculul parităţii se înţelege suma modulo 2 a tuturor componentelor ai ale

cuvântului u:
n
p = ⊕ ai (11.14)
i =1
Dacă p=0, avem paritate pară iar dacă p=1, avem paritate impară.
Convenţional, p=0 semnifică existenţa unui număr par de biţi 1, iar p=1
semnifică existenţa în cadrul cuvântului a unui număr impar de biţi 1.
a1 a'1
a2 a'2
a3 a'3
a4 a'4
an a'n
pr
p
p' VD
Emisie Recepţie
Fig. 11.1.
215
Utilizarea parităţii este probabil cea mai curentă metodă de detectare a

erorilor. Ea constă în inspectarea biţilor unui cuvânt binar şi adăugarea unui bit
suplimentar. Acesta este fie 0, fie 1, astfel încât numărul total de biţi în starea 1
să fie par sau impar, în conformitate cu o convenţie stabilită în prealabil. De
exemplu, dacă ne fixăm asupra parităţii pare (p=0), fiecare cuvânt transmis va
avea un număr par de biţi în starea 1; dacă o eroare afectează un bit din cuvânt,
înlocuindu-l cu negatul său, la recepţie, în urma inspectării cuvântului, se vor
găsi un număr impar de biţi1 şi cuvântul este respins ca fiind eronat. Metoda de
generare a bitului de paritate este ilustrată în figura 11.1.
Figura conţine şi schema de control la recepţie, unde se reface bitul de
control la paritate pr şi se compară cu bitul p' recepţionat. Dacă ieşirea VD
(validare date) din poarta sau-exclusiv (XOR) este 0 înseamnă că nu avem erori
sau un număr par de simboluri au fost eronate; dacă VD=1, înseamnă că avem o
recepţie eronată, fiind afectate un număr impar de simboluri (1, 3, 5,...).
Întrucât probabilitatea de eroare multiplă este mult mai mică în raport cu
probabilitatea unei erori singulare, controlul de paritate poate fi utilizat pe
canale la care probabilitatea de eroare ξ a unui simbol nu este mai mare de 10-3.
Exemplul 11.1. Pentru cuvinte de cod de lungime n=4 (a1 a2 a3 a4) şi un canal
cu ξ=10-3, o eroare singulară apare cu probabilitate P=4ξ=0,004. Din 105
cuvinte emise, 400 se recepţionează în medie eronate şi nu pot fi depistate
[Dobrescu, 1992].
Dacă se adaugă un bit de control (n=5) probabilitatea de a nu detecta
eroarea singulară este nulă şi rămâne probabilitatea de a nu detecta erori
5!
duble de aproximativ C52 = 10 −6 = 10 −5 cuvinte emise. În concluzie
2!(5 − 2)!
din 105 cuvinte, unul singur poate fi recepţionat ca bun, deşi este eronat.
Probabilitatea de eroare s-a micşorat de 400 de ori.
Observaţie: Un cuvânt eronat dar recepţionat ca bun poate avea 2 erori sau 4.
Probabilitatea unei astfel de situaţi este formată din suma probabilităţilor
apariţiei unui cuvânt cu 2 erori şi/sau a unui cuvânt cu 4 erori.
C 52 ξ 2 + C 54 ξ 4 = 10 −5 + 5 ⋅ 10 −12 ≅ 10 −5
Aceasta este justificarea pentru care se neglijează erorile cvadruple.
Un model de cod liniar utilizat frecvent în practică constă în structurarea

informaţiei pe blocuri de secvenţe (cuvinte) de cod şi ataşarea unui bit de
control, pe de o parte , la fiecare secvenţă, iar pe de altă parte, la fiecare
coloană ce conţine biţii de acelaşi rang din toate secvenţele.
216
Se creează astfel poziţii de control al liniilor şi poziţii de control al coloanelor.
Modelul astfel creat se numeşte control de paritate încrucişată şi permite
detectarea erorilor conform unui principiu pe care îl vom urmări în continuare.
Matricea de control prin paritate încrucişată este:
Control linii
Simboluri informaţionale
LRC
a11 a12 ... a1i ... a1n c11
a 21 a 22 ... a2i ... a2n c12
... ... ... ... ... ... ...
a m1 am 2 ... a mi ... a nm c1m
Control coloane c v1 cv 2 ... cvi ... cvn cv ( n+1)
VRC
- cl,i - bit de control la paritate orizontală (LRC-Longitudinal

Redundancy Check)
- cv,j - bit de control la paritate verticală (VRC-Vertical Redundancy
Check)
La recepţie, putem avea una din următoarele situaţii:

a) Erorile sunt depistate atât prin controlul vertical cât şi prin cel
longitudinal (se poate realiza localizarea erorilor şi implicit corecţia
acestora);
b) Erorile sunt depistate numai prin controlul vertical;
c) Erorile sunt depistate numai prin controlul longitudinal;
d) Erorile afectează un număr par de biţi şi pe orizontală şi pe verticală
şi rămân nedetectate.
11.4. Distanţa Hamming

Definiţie : Distanţa Hamming dintre două cuvinte binare de lungime n:
u = a1a 2 ...a n
v = b1b2 ...bn
unde ai şi bi aprţin mulţimii {0,1}, este egală cu numărul poziţiilor de acelaşi
rang în care cele două cuvinte diferă.
n
d (u , v ) = ∑ (ai ⊕ bi ) (11.15)
i =1
Întregul d(u,v) este într-adevăr o distanţă, deoarece:
217
a) d(u,v)=d(v,u)>0
b) d(u,v)=0, dacă şi numai dacă u identic cu v
c) d(u,v)<d(u,w)+d(w,v)
Un cuvînt de cod u, de lungime n, poate avea o reprezentare geometrică, printr-

un punct, de coordonate a1a 2 ...a n , în spaţiul R n . Cele 2 n cuvinte pot alcătui
vârfurile unui hipercub de latură 1, în acest spaţiu. În figura 11.2 este prezentat
un astfel de cub pentru R 3 ,în care vârfurile cubului reprezintă posibile cuvinte.
Distanţa Hamming între două cuvinte (două vârfuri) este reprezentată de cel
mai mic număr de laturi care le uneşte.
a3
001 011
101 111
000 010
a2
100
110
a1
Fig. 11.2.
Dacă toate cuvintele de cod ar avea sens, atunci orice eroare

(modificare de caracter) ar conduce la un alt cuvânt de cod, acceptat ca atare la
recepţie. Dacă însă separăm din cele 2 n cuvinte de cod, numai 2 k , atunci este
posibil să depistăm unele erori singulare, care modifică un singur caracter,
deoarece 2 n− k combinaţii nu au sens. Astfel, dacă pe cubul din figura 11.2,
combinaţiile cu sens sunt 000, 101, 110 şi 011, cuvinte separate prin câte 2 biţi
diferiţi (distanţa egală cu 2), se poate detecta orice eroare singulară. În fine,
dacă ne limităm la cuvintele 000 şi 111, care diferă între ele prin trei poziţii
(distanţa egală cu 3), se poate aprecia că un cuvânt din subansamblul (100, 010,
100) provine din 000, iar un cuvânt din subansamblul (110, 101, 011) provine
din 111 şi deci se poate corecta orice eroare singulară. Pentru detecţia şi
corecţia erorilor multiple vezi relaţiile (11.8) şi (11.9).
218
11.5. Coduri liniare

Codurile liniare sunt coduri detectoare de erori la care simbolurile
redundante se formează din simboluri informaţionale prin combinaţii liniare ale
acestora. În aceasta reprezentare, un cuvânt de cod este:
v = [a1a 2 ...a k , c1c 2 ...c r ] (11.16)
unde cele r =n - k simboluri de control se calculează pe baza unor relaţii liniare

de forma:
c j = ⊕α ij ai , k<j<n (11.17)
În cazul codurilor liniare binare, ⊕ reprezintă suma modulo doi iar α ij şi ai

aparţin mulţimii {0, 1}. Slepian a introdus reprezentarea contrasă a structurilor
de cod liniar, sub forma unei matrice de generare care conţine toţi vectorii
liniari independenţi ai codului, cu excepţia vectorului nul. Din matricea de
generare se extrage întreaga structură de cod, mai puţin vectorul nul, prin
combinaţii liniare realizate între liniile acesteia. Matricea de generare
reprezintă baza spaţiului vectorial format din totalitatea vectorilor de cod şi
arată astfel:
a11a12 ...a1k c11c12 ...c1r 

 
 a 21a 22 ...a 2 k c 21c 22 ...c 2 r 
G= (11.18)
.................................... 
 
a k1a k 2 ...a kk c k1c k 2 ...c kr 
Matricea G are k linii şi n=k+r coloane. Simbolurile de control ale unei linii
depind numai de primele k simboluri ale aceleiaşi linii. În cazul codurilor
binare, baza spaţiului vectorial se exprimă prin matricea unitate de ordinul k,
iar matricea de generare este:
[
G k ,n = I k C k ,r ] (11.19)
unde C k ,r este matricea simbolurilor de control.
11.5.1. Detectarea erorilor cu ajutorul codurilor liniare

Criteriul de detecţie pentru această clasă de coduri se bazează pe
noţiunea de spaţiu nul al unei matrice. Fie matricea de generare G k ,n , cu cele k
linii liniar independente. Se demonstrează că există întotdeauna o matrice nota-
219
tă H n − k ,n cu n-k linii liniar independente, astfel încât orice vector extras din
matricea G, direct sau prin combinaţii liniare, să fie ortogonal pe toţi vectorii
matricii H. Conform teoriei, vectorii sunt ortogonali dacă produsul lor scalar
este nul. Produsul scalar a doi vectori modulo 2 este dat de relaţia:
n
< vi v j >= ⊕ a k bk (11.20)
k =1
unde vi = a1a 2 ...a n şi v j = b1b2 ...bn .

Presupunem că la fiecare matrice G se asociază matricea H
corespunzătoare. În cazul transmiterii printr-un canal a unui vector de cod
vi derivat din G, receptorul va verifica dacă este îndeplinită condiţia de
ortogonalitate între vectorul recepţionat vi şi matricea H. Dacă:
vi H T ≠ 0 (11.21)
înseamnă că secvenţa transmisă vi a fost afectată de erori. Dacă produsul
vi H T = 0 (11.22)
vectorul vi este validat dar nu putem fi siguri că el nu conţine erori. Matricea H

se deduce din matricea de generare G, prin relaţia:
[
H r ,n = C kT,r I r ] (11.23)
H r ,n se mai numeşte matricea de control a codului liniar. Numărul de erori

nedetectabile este:
N e,n = 2 k − 1 (11.24)
iar numărul total de erori este:
n
N te = 2 n − 1 = ∑ C nk (11.25)
k =1
Deci numărul total posibil de secvenţe eronate, detectabile prin cod va fi:
220
N ed = N te − N en (11.26)
iar capacitatea de detecţie este:
N te − N en 2k − 1 2k
Cd = = 1− n ≅ 1 − n = 1 − 2 −r (11.27)
N te 2 −1 2
În urma detectării erorilor într-un mesaj, receptorul poate cere retransmiterea

acestuia sau pe baza unui criteriu prestabilit poate aplica un algoritm de
corectare a erorilor. Receptorul poate realiza autocorecţii prin două metode de
decodificare:
metoda numerelor de control
decodificarea pe bază de sindrom
11.5.2. Decodificarea prin metoda numerelor de control

Metoda a fost expusă pentru prima dată de Hamming şi folosită pentru
coduri binare, în cazul erorilor singulare. O sursă de informaţie transmite
secvenţe de cod liniar. Datorită perturbaţiilor existente în canal, vectorul de cod
vi , transmis, ajunge la receptor transformat într-un alt vector v' i , ale cărui
componente sunt:
ai' = ai ⊕ e j
(11.28)
c 'j = cj ⊕ej
Am materializat prezenţa erorilor sub forma unui vector:
e = [e1e2 ...en ] (11.29)
unde ek =0, dacă poziţia k este corectă, respectiv ek =1 în caz contrar.

Receptorul calculează noile valori ale simbolurilor de control cu relaţiile:
k
c *j = ⊕ α ij a i (11.30)
i =1
unde coeficienţii α ij au aceleaşi valori ca la emisie, iar ai sunt simbolurile

recepţionate. În continuare se stabilesc valorile unor numere de control pe baza
relaţiilor:
221
N1 = c1' ⊕ c1*
N 2 = c 2' ⊕ c 2*
(11.31)
......................
N r = c r' ⊕ c r*
Ansamblul numerelor de control aşezate în ordinea N r , N r −1, ..., N1 indică în

exprimare binar-zecimală poziţia din secvenţa vi în care s-a produs eroarea.
11.5.3. Decodificarea pe bază de sindrom

În cazul codurilor liniare, aşa cum am arătat la recepţie, se poate face
verificarea:
vi' H T = S i (11.32)
unde Si este un vector linie denumit sindrom al erorii. Se demonstrează că

valoarea acestui vector depinde numai de structura erorilor existente în vectorul
recepţionat vi' . Într-adevăr, avem:
vi' = vi ⊕ ei (11.33)
ceea ce ne permite în continuare să scriem:
vi' H T = (vi ⊕ ei )H T = ei H T = S i (11.34)
Dacă între mulţimea E a vectorilor eroare ei şi mulţimea S a vectorilor Si se

poate stabili o aplicaţie bijectivă
f : E→ S (11.35)
această aplicaţie admite o inversă
f −1 : S → E (11.36)
deci pentru fiecare sindrom Si s-ar putea determina vectorul eroare

corespunzător ei , iar corecţia s-ar efectua simplu prin relaţia:
vi = vi' ⊕ ei (11.37)
222
Vectorul Si are r componente (egal cu numărul biţilor de control) prin urmare

mulţimea S va conţine 2 r vectori. Pe de altă parte, mulţimea E este formată din
2 n -1 elemente şi cum n>r, înseamnă că aplicaţia nu poate fi injectivă şi deci
nici bijectivă, şi prin urmare nu poate admite o inversă. Se poate defini însă o
restricţie a funcţiei f de forma f1 : E1 → S , unde E1 ⊆ E.
11.5.4. Coduri sistematice de tip Hamming

Din cele prezentate anterior se desprinde concluzia conform căreia
pentru a avea o detecţie şi o corecţie eficientă, trebuie să avem cuvinte de cod
lungi. Pe de altă parte, în cazurile practice, pentru o transmisie rapidă, trebuie
să se utilizeze cuvinte cât mai scurte. Lupta împotriva perturbaţiilor trebuie
privită ca un compromis cu lupta pentru creşterea eficienţei. Un exemplu
edificator este cel al codurilor sistematice ce conţin cuvinte de n caractere, din
care numai m sunt biţi informaţionali, restul de n-m=k fiind biţi de control. Un
astfel de cod, numit uneori şi m din n, permite detectarea a n+1 situaţii
[Dobrescu, 1992]: zero erori, primul simbol eronat, al doilea eronat, ... simbolul
n eronat. Deci numărul total de combinaţii de test ( 2 k ) trebuie să corespundă
la cel puţin n+1 situaţii:
2k ≥ n + 1 (11.38)
sau echivalent, ţinând cont că n= m+k:
2k − k − 1 ≥ m (11.39)
Un exemplu în acest sens îl reprezintă cuvintele de lungime n=7, din care 4 biţi
sunt informaţionali şi 3 de control. Să considerăm un astfel de cuvânt, transmis
în linie de emiţător:
u = a1a 2 a3 a 4 a5 a 6 a 7 (11.40)
şi fie u' cuvântul de cod recepţionat:
u ' = a1' a 2' a3' a 4' a5' a 6' a7' (11.41)
Pentru început să considerăm că primele 4 simboluri a1 ÷ a 4 sunt

informaţionale (date) iar a5 ÷ a 7 sunt de control. Deci structura cuvântului
este:
u= d1 d 2 d 3 d 4 c1 c 2 c3
223
Se propune următorul tabel de test al erorilor singulare [Dobrescu,1992]:
Eroare asupra c3' c 2' c1'

Cuvânt corect 0 0 0
a1' 0 0 1
a 2' 0 1 0
a3' 0 1 1
a 4' 1 0 0
a5' 1 0 1
a 6' 1 1 0
a 7' 1 1 1
Din examinarea tabelului rezultă următoarele relaţii între biţii cuvântului

recepţionat şi biţii de control:
c1' = a1' + a3' + a5' + a 7'


' ' ' ' '
c 2 = a 2 + a3 + a 6 + a 7 (11.42)
 '
c = a 4' + a5' + a 6' + a 7'
 3
Pentru a determina valorile lui c1 , c 2 , c3 în funcţie de biţii informaţionali, la

emisie, este suficient să punem condiţia ca să nu apară erori, deci:
a1 + a3 + a5 + a 7 = 0

a 2 + a 3 + a 6 + a 7 = 0 (11.43)
a + a + a + a = 0
 4 5 6 7
Ţinînd cont de structura cuvîntului de cod
a1 ≡ d1 ; a 2 ≡ d 2 ; a3 ≡ d 3 ; a 4 ≡ d 4 ; a5 ≡ c1 ; a 6 ≡ c 2 ; a 7 ≡ c3 ; (11.44)
acest sistem conduce la relaţiile:
224
d1 + d 3 + c1 + c3 = 0 c1 + c3 = d1 + d 3 c1 = d 2 + d 3 + d 4

  
d 2 + d 3 + c 2 + c3 = 0 ⇒ c 2 + c3 = d 2 + d 3 ⇒ c 2 = d1 + d 3 + d 4 (11.45)
d + c + c + c = 0 c + c + c = d c = d + d + d
 4 1 2 3 1 2 3 4  3 1 2 4
Sistemul (11.45) stabileşte o legătură între valoarea biţilor de date d1 + d 4 şi

valorile ce urmează a fi atribuite biţilor de control c1 ÷ c3 . Sistemul (11.45)
poate fi scris sub formă matricială:
0 1 1
1 0 1
[c1c 2 c3 ] = [d1d 2 d 3 d 4 ] ⋅  (11.46)
1 1 0
 
1 1 1
Facem notaţiile:
0 1 1
1 0 1 
C = [c1c 2 c3 ], D = [d1d 2 d 3 d 4 ] şi Γ =  (11.47)
1 1 0
 
1 1 1
Cu ajutorul relaţiei (11.46), cunoscând biţii de date, se pot genera biţii de

control. Relaţia poate fi extinsă la nivelul întregului cuvânt de cod:
1 0 0 0 0 1 1
0 1 0 0 1 0 1 
[a1a 2 a3 a 4 a5 a6 a7 ] = [d1d 2 d 3 d 4 ] ⋅  (11.48)
0 0 1 0 1 1 0
 
0 0 0 1 1 1 1
sau echivalent:
u = D⋅G (11.49)
unde D - vectorul biţilor de date (cunoscut); G - matricea generatoare, fixată a

priori.
Exemplul 11.2: Se doreşte transmiterea numărului 9; secvenţa de date va fi:
d1 d2 d3 d4
9 1 0 0 1
225
Utilizând matricea G, conform relaţiei (11.49), cuvântul de cod transmis în

linie va fi:
u=[1 0 0 1 1 0 0]
La recepţie, primul lucru ce trebuie făcut, este de a se testa cuvântul

recepţionat în vederea acceptării lui (dacă este corect) sau semnalării apariţiei
erorilor şi eventual corectarea lor. Pentru aceasta să revenim la sistemul (11.45)
şi ţinând cont de corespondenţa (11.44) rezultă:
a 2 + a 3 + a 4 + a 5 = 0

a1 + a3 + a 4 + a6 = 0 (11.50)
a + a + a + a = 0
 1 2 4 7
şi sub formă matricială

a1 
 
a 2 
0 1 1 1 1 0 0   a 3  0 
1 0 1 1 0 1 0  ⋅  a  =  0  (11.51)
   4  
1 1 0 1 0 0 1  a 5  0
 
a 6 
 
a 7 
Facem notaţiile:
a1 
 
a 2 
0 1 1 1 1 0 0  a3 
1 0 1 1 0 1 0  = H ,  a  = u T (11.52)
  3×7  4 
1 1 0 1 0 0 1 a 
 5
a 6 
 
a 7 
Conform (11.51) rezultă:
Hu T = 0 (11.53)
Relaţia (11.53) arată condiţia necesară şi suficientă pentru ca un cuvânt de 7
226
biţi să aparţină codului; din acest motiv matricea H se numeşte matrice de

control.Fie u'= a1' a 2' a3' a 4' a5' a 6' a 7' cuvântul recepţionat. În condiţii absolut
generale, presupunînd existenţa unor erori, putem scrie:
u'=u+ε (11.54)
unde u= a1a 2 ...a 7 este cuvântul corect emis în linie şi ε = e1e2 ...e7 este eroarea
(diferenţa) între cuvântul emis şi cel recepţionat. Rezultă evident că în cazul
recepţiei fără erori, ε=0 şi u'=u. Conform relaţiei (11.53) de verificare, avem:
H u'( )T
= H (u + ε )T = Hu T + HεT = HεT (11.55)
Dacă nu avem erori (ε=0) rezultă
HεT = 0 = H u ' ( ) T
(11.56)
şi cuvântul este acceptat. În cazul în care există erori, relaţia (11.53) devine:
e1 
 
Hε = e , unde e = e2 , ei ∈ {0,1}, i = 1..3
T T T
(11.57)
e3 
Să presupunem că mesajul este afectat de o eroare singulară (un singur bit

este transmis eronat). În acest caz cuvântul de eroare va avea toţi biţii egali cu
zero, cu o singură excepţie: cel corespunzător bitului eronat:
1 2 ... k-1 k k+1 ... n

ε= 0 0 ... 0 1 0 ... 0
La recepţie, este disponibilă matricea de control H şi cuvântul u'. Făcând

produsul, avem:
0 
 
h11 h12 ...h1k ...h1n  0  h1k 
    
h h ...h ...h ... h
H (u )T = Hε T =  21 22 2 k 2 n    =  2 k  (11.58)
..........................  1  ... 
    
hm1 hm 2 ...hmk ...hmn  ... hmk 
0 
227
În concluzie, dacă în urma efectuării produsului H (u )T obţinem un vector

coloană nul, înseamnă că mesajul a fost corect recepţionat. În cazul în care
vectorul e T obţinut este diferit de zero, avem o eroare singulară. Vectorul
e T este format dintr-o coloană k a matricii H şi rezultă că bitul k din mesaj este
eronat şi trebuie înlocuit cu negatul său. Deci codul detectează prezenţa unei
erori singulare şi o corectează.
Exemplul 11.3: Am considerat că în linie a fost emis cuvântul de cod:
u=[1 0 0 1 1 0 0]
Să presupunem că la recepţie a fost primit cuvântul:
u = [ 1 0 0 1 1 0 1 ], a7' - bit eronat.
Efectuând produsul H u ' ( ) T

, rezultă:
1 
0 
 
0 1 1 1 1 0 0  0  0 
1 0 1 1 0 1 0 ⋅ 1  = 0
     
1 1 0 1 0 0 1 1  1 
 
0 
1 
 
T
Se observă că vectorul e coincide cu coloana a 7-a a matricii H, deci bitul a7'
este eronat şi trebuie înlocuit cu negatul său.
O variantă a codului Hamming pentru corectarea erorilor singulare este

prezentată în continuare. Diferenţa faţă de situaţia anterioară constă în
aranjamentul diferit al biţilor de control, în cadrul cuvântului de cod:
d1 d2 d3 d4
↓ ↓ ↓ ↓
u = a1 a 2 a3 a 4 a5 a 6 a 7 (11.59)
↑ ↑ ↑
c1 c 2 c3
228
Biţii de control au poziţiile 1, 2 şi 4, iar biţii de date ocupă locurile 3, 5,

6 şi 7. De reţinut că în acest caz, biţii de control au ponderi atribuite, respectiv
1, 2 şi 4. Valorile biţilor de control se calculează tot în baza relaţiilor cunoscute
(11.45). La recepţie, aceste relaţii sunt verificate. Dacă sunt adevărate,
înseamnă că nu avem erori, iar dacă nu, se identifică bitul eronat, făcând suma
ponderilor biţilor de control ce nu verifică relaţiile (11.45).
Exemplul 11.4: Se doreşte să se transmită valoarea 5. Rezultă:
d1d 2 d 3 d 4 =1010.
Conform relaţiilor (11.45) avem:
c1 = d 2 + d 3 + d 4 = 1
c 2 = d1 + d 3 + d 4 = 0
c3 = d1 + d 2 + d 4 = 1
Situaţia poate fi sintetizată în următorul tablou:
a1 a2 a3 a4 a5 a6 a7
Transmis 1 0 1 1 0 1 0
Recepţionat 1 0 1 1 0 1 1 - eronat
a1 = 1 a1reconstituit = 0
Verificări: a 2 = 0 a 2 reconstituit = 1
a 4 = 1 a 4 reconstituit = 0
Bitul greşit este dat de suma ponderilor: 1+2+4=7; deci bitul 7 trebuie înlocuit
cu negatul său.
Circuitele cu ajutorul cărora se implementează această variantă a

codului Hamming la emisie şi recepţie sunt prezentate în figurile 11.3, 11.4 şi
11.5. Biţii de control k1 , k 2, k 3 reconstituiţi la ieşire (recepţie) sunt aplicaţi unui
scheme logice combinaţionale (SLC) care decide, conform algoritmului
prezentat, care bit este eronat. Pentru aceasta, sunt generate semnale
S1 , S 2 , S 3 , S 4 , S 5 , S 6 , S 7. Dacă acestea sunt 0 înseamnă că biţii sunt corecţi;
dacă cel puţin unul este 1, ( S k =1) atunci bitul a k' trebuie înlocuit cu negatul
său în registrul de date.
229
d4 a7
d3 a6
d2 a5
c3
d1 a4
a3
c2
a2
c1
a1
Date iniţiale Cuvânt de cod

pentru emisie
Fig. 11.3. Pregătirea datelor pentru emisie.
a'7 d'4
a'6 d'3
a'5 d'2
a'4 c'3
a'3 d'1
a'2 c'2
a'1 c'1
Cuvânt de cod
recepţionat k1 k2 k3
S1
Schemă logică S6
combinaţională S5
S3
Fig. 11.4. Structura decoderului la recepţie.
230
d'4 d4
S7
d'3 d3
S6
d'2 d2
S5
d'1 d1
Date recepţionate S3
Date
corectate
k1 k2 k3
Schemă logică
combinaţională
Fig. 11.5. Corecţia datelor la recepţie.
Deoarece nu ne interesează decât biţii de date d1 , d 2 , d 3 , d 4 , din SLC sunt

scoase doar semnalele S 3 , S 5 , S 6 , S 7 . Tabela de adevăr şi schema circuitului
combinaţional sunt prezentate în continuare.
k3 k2 k1 S0 S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7
0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
0 0 1 0 1 0 0 0 0 0 0
0 1 0 0 0 1 0 0 0 0 0
0 1 1 0 0 0 1 0 0 0 0
1 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0
1 0 1 0 0 0 0 0 1 0 0
1 1 0 0 0 0 0 0 0 1 0
1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 1
Tabelul de adevăr pentru SLC.
Sinteza semnalelor S 3 , S 5 , S 6 , S 7 se face conform relaţiilor:
S 3 = k1k 2 k 3 ; S 5 = k1 k 2 k 3 ; S 6 = k1k 2 k 3 ; S 7 = k1k 2 k 3
231
k1 k2 k3
S3
S5
S6
S7
Fig. 11.6. Schema circuitului combinaţional.
11.5.5. Coduri autocorectoare construite pe baza pătratelor

magice generalizate
Se numeşte pătrat magic (pătrat latin) de ordinul N un pătrat format din
N 2 celule în care se dispun toate numerele naturale de la 1 la N, astfel încât
suma numerelor înscrise în celule, calculată pe linii, coloane sau diagonale are
aceeaşi valoare. Multă vreme pătratele au fost privite ca simple curiozităţi
matematice şi nu li s-au găsit aplicaţii. În ultimul timp acestea au constituit însă
baza de plecare pentru stabilirea unor coduri corectoare de erori.
Pentru codificare se folosesc însă pătrate numerice în care se înscriu nu
numai numere mai mici ca N ci orice număr. O parte M din cele N 2 numere se
aleg arbitrar, iar celelalte N 2 - M se determină din condiţiile pe care trebuie să
le satisfacă pătratul numeric. În plus, o altă derogare de la regulile pătratului
magic constă în faptul că un număr poate apărea în mai multe celule ale unui
pătrat de codificare. Pătratele numerice realizate pe baza regulilor enunţate se
numesc pătrate magice generalizate. Cea mai simplă metodă de construire a
unui pătrat magic generalizat de dimensiune N constă în alegerea a N numere
arbitrare şi înscrierea lor în prima linie a pătratului. În celelalte linii se trec
permutările acestor numere astfel încât nici unul din acesta să nu ocupe o
poziţie avută pe o linie anterioară. De asemenea, se ţine seama ca pe cele două
diagonale numerele să nu se repete. Un exemplu pentru N = 4 este prezentat în
figura de mai jos.
232
a1 a2 a3 a4
a4 a3 a2 a1
a2 a1 a4 a3
a3 a4 a1 a2
Din punct de vedere al codificării, simbolurile a1 , a 2 , a3 , a 4 reprezintă

echivalenţii zecimali ai unor secvenţe binare, informaţionale. Emiţătorul
transmite succesiv, în canal, într-o ordine prestabilită, toate elementele
pătratului, de exemplu:
a1 a 2 a3 a 4 a 4 a3 a 2 a1 a 2 a1a 4 a3 a3 a 4 a1a 2
Receptorul cunoaşte regula de transmitere a secvenţelor ai şi le încadrează într-

un pătrat propriu pe aceleaşi poziţii. După aceasta calculează sumele pe linii şi
coloane verificând dacă se obţine acelaşi rezultat, iar în caz contrar aplică un
algoritm de corecţie. Mesajul transmis conţine 16 simboluri, din care numai 4
sunt informaţionale, restul de 12 fiind redundante ( redundanţa relativă este de
75%). Algoritmul de validare a datelor la recepţie este următorul:
1. Dacă verificările conduc la sume cu aceeaşi valoare P, înseamnă că
transmisia nu a fost afectată de erori. Valoarea P se numeşte
parametrul comunicării şi se schimbă de la un mesaj la altul.
2. Dacă se obţin mai multe valori pentru sume, se ia drept parametru al
comunicării (P) valoarea cu frecvenţa cea mai mare de apariţie şi se
validează toate elementele (conţinutul celulelor) ce fac parte din
sumele a căror valoare este egală cu P.
3. Pentru liniile (coloanele) a căror sumă este diferită de P, se
înlocuiesc elementele validate la pasul anterior, cu valorile respective,
iar celelalte elemente se consideră necunoscute. În acest fel rezultă un
sistem de ecuaţii liniare, care, dacă este compatibil şi determinat, se
rezolvă, furnizând prin soluţiile sale valorile corecte
4. Dacă nu putem stabili parametrul comunicării (P), deoarece nu se
poate determina o valoare comună majoritară în urma calculelor
sumelor de control, se solicită emiţătorului să retransmită mesajul.
11.6. Coduri polinomiale

Au o importanţă deosebită şi sunt utilizate în mod curent. Fac parte din
categoria codurilor sistematice liniare. Au o bună capacitate de detecţie a
erorilor în salvă. Codurile polinomiale sunt utilizate acum în mod sistematic în
procedurile moderne de transmisie a datelor.
233
Pentru un mesaj x de m biţi
x = x0 x1 x 2 ....x m−1 (11.60)
polinomul ataşat X(z) este:
X(z)= x 0 + x1 z + ... + x m −1 z m −1 (11.61)
Principiul codificării este următorul:

Fiecărui cuvânt de cod i se asociază un polinom Y(z), polinom ce are
proprietatea de a fi un multiplu al polinomului H(z), numit polinom generator.
Pentru obţinerea lui Y(z) se procedează astfel:
Fie X(z) polinomul ataşat informaţiei:
X(z)= x 0 + x1 z + ... + x m −1 z m −1 (11.62)
Fie polinomul generator H(z), de grad r:
H(z)= h0 + h1 z + ... + hr −1 z r −1 + z r (11.63)
Se înmulţeşte X(z) cu zr. Polinomul astfel obţinut se împarte la

H(z):
r
z X(z)=Q(z)H(z)+A(z) (11.64)
unde Q(z) este câtul împărţirii, de grad maxim r-1. Toate operaţiile sunt
modulo 2, deci relaţia anterioară mai poate fi scrisă şi sub forma:
z r X(z)+A(z)=Q(z)H(z)=Y(z) (11.65)
unde Y(z) reprezintă polinomul ataşat cuvântului de cod ce urmează a fi

transmis şi este evident un multiplu al lui H(z).
Principiul decodării este următorul:

∧
Cuvîntului de cod recepţionat i se ataşează polinomul Y (z ) .Dacă nu
există erori, împărţirea la H(z) dă rest zero. Dacă există erori restul este diferit
de zero. Considerăm că avem polinomul E(z) ataşat cuvântului eroare:
E(z)= e0 + e1 z + ... + en −1 z n −1 (11.66)
234
Cuvântul recepţionat este în acest caz:

∧
Y (z ) =Y(z)+E(z) (11.67)
După efectuarea împărţirii la H(z) , avem:
∧
Y (z ) =Q(z)H(z)+ Q1 (z)H(z)+S(z) (11.68)
∧
unde S(z) este restul lui Y (z ) . Dacă:
S(z)=0, nu apar erori;
S(z) ≠ 0, există erori, deci S(z) este un sindrom.
Algoritmi pentru codare şi decodare

Problema care se pune este determinarea restului A(z), unde:
A(z)= a 0 + a1 z + ... + a r −1 z r −1 (11.69)
Pe de altă parte, se consideră că polinomul generator are expresia (11.63) şi

avem relaţia cunoscută (11.65):
z r X(z)+A(z)=Q(z)H(z) (11.70)
Dacă se lucrează cu modulo H(z), atunci:
H(z)=0, 2H(z)=0.... Q(z)H(z)=0 (11.71)
deci modulo H(z), avem:
z r X(z)=A(z) [modulo H(z)] (11.72)
Raţionând analog:
H(z)= h0 + h1 z + ... + hr −1 z r −1 + z r =0 (11.73)

sau
z r = − hr −1z r −1 − ... − h0 = h0 + ... + hr −1z r −1 (11.74)
Pentru ilustrarea acestui algoritm considerăm circuitul din figura 11.7 realizat
cu un registru de deplasare şi sumatoare modulo 2.
235
h0 h1 h2 hr-1
D0 + D0 + + D0 +
xm-1
xm-2
.
.
x0
Fig. 11.7.
Biţii cuvântului x se aplică la ieşirea registrului începând cu bitul cel mai

semnificativ; hi sunt coeficienţii {1,0} ai polinomului H(z). Pentru a înţelege
funcţionarea presupunem iniţial că nu există semnal injectat şi că fiecare etaj Dj
conţine un bit a ij .Cu această condiţie starea registrului la pasul i (tactul i) este:
A(iz ) = a 0i + a1i z + ... + a ri −1 z r −1 (11.75)
După un tact, la pasul i+1, biţii se deplasează cu o poziţie la dreapta şi se adună

ultimul bit a ri −1 . Astfel:
( )
[ A( z )]i +1 = a 0i z + ... + a ri − 2 z r −1 + a ri −1 h0 + h1 z + ... + hr −1 z r −1 =
(11.76)
= a 0i z + ... + a ri − 2 z r −1 + a ri −1 z r
sau mai simplu:
A i +1 (z)= z Ai (z) [modulo H(z)] (11.77)
Deci în registru rămâne restul împărţirii lui z Ai (z) la H(z). Să revenim la

aplicaţia noastră. Considerăm că registrul este setat în starea A 0 (z) şi adăugăm
236
bitul cel mai semnificativ al datelor: x m−1 . După primul tact, fiecare celulă a
registrului va conţine:
(
a1j = a 0j −1 + a r0−1 + x m−1 h j) (11.78)
Cu aceste relaţii starea registrului poate fi reprezentată de polinomul:
( )( )
A1 ( z ) = a 00 z + ... + a r0− 2 z r −1 + a r0−1 + x m−1 h0 + h1 z + ... + hr −1 z r −1 =
(11.79)
= zA 0 (z ) + x m−1 z r
Procedând analog, după i deplasări, starea registrului este:
i −1
Ai (z ) = z i A 0 (z ) + z r ∑ x m−1−n z i −1− n [modulo H(z)] (11.80)
n =0
După m deplasări, starea registrului este:
A m (z ) = z m A 0 (z ) + z r X (z ) [modulo H(z)] (11.81)
Dacă iniţial A 0 (z)=0, registrul resetat, atunci după m tacte registrul conţine
exact restul împărţirii la H(z). Schema circuitului utilizat la emiţător este
prezentată în figura 11.8.
h0 h1 hr-1 1
2
k2
2
D0 + + D0 + y
k1
Iesire
xm-1
1
xm-2
.
.
x0
Fig. 11.8.
237
Iniţial cheile k1 şi k 2 sunt în poziţia 1, iar după m tacte (după transmisia în linie
direct a informaţiei) cheile trec în poziţia 2. La recepţie, circuitul de împărţire
este simplu, de tipul celui din figura anterioară (11.7). Dacă restul este zero,
datele sunt validate, în caz contrar avem erori. Exemple de polinoame
generatoare utilizate:
H(z)= z 16 + z 12 + z 5 +1
H(z)= z 16 + z 15 + z 2 +1
11.7. Coduri convoluţionale (recurente)

În cazul acestor coduri, fiecare bloc de date este codificat nu numai în
funcţie de proprii biţi informaţionali (m) ci şi în funcţie de informaţia blocurilor
de date precedente. Pentru a înţelege principiul codării recurente vom considera
cazul unui cod convoluţional de tip (3,1), adică pentru 1 bit de informaţie se
generează 3 biţi de cod. Schema circuitului codificator este prezentată în figura
11.9. Biţii informaţionali sosesc serial la intrarea registrului de deplasare de 2
biţi.
+ y1,i
+ y2,i
xi+1, xi
D D
xi-1 xi-2
+ y3,i
Fig. 11.9.
La pasul i, biţii de cod furnizaţi de circuit sunt următorii:

y1,i = xi + xi −1
y 2 ,i = x i + x i − 2 (11.82)
y 3,i = xi + xi −1 + xi − 2
238
Codificarea poate fi reprezentată şi printr-o diagramă de tip arbore ca în figura

de mai jos:
001
010
110
111
100
1
101
011
111 010
0
101
000 111
000
000
Fig. 11.10.
Din păcate, diagrama de tip arbore (tree digram) devine repede impracticabilă,
atunci când secvenţa de date este mai mare. Din acest motiv, mult mai frecvent
este utilizată o diagramă de stare, sub forma unui graf orientat, în care fiecare
nod este reprezentat de o stare particulară a codificatorului, iar fiecare ramură
reprezintă intrarea, respectiv combinaţia de cod furnizată la ieşire. Pentru
circuitul din figură, diagrama de stare are alura prezentată în figura de mai jos
(11.11). Registrul are doi biţi, deci sunt 22=4 stări.
0 0
01
000 001
011 110
0 00 100 101 11 1
1 0
111 010
10
1 1
Fig. 11.11.
239
11.7.1. Detecţia şi corecţia erorilor utilizând coduri convoluţionale

Principiul detecţiei şi corecţiei erorilor va fi dezvoltat în mod intuitiv,
pornind de la exemplul deja prezentat. Biţii de cod transmişi, sunt aşa cum am
văzut furnizaţi de relaţiile:
 y1,i = xi + xi −1  xi = y1,i + y 2,i + y 3,i

 
 y 2,i = xi + xi −2 ⇒  xi −1 = y 2,i + y 3,i (11.83)
 
 y 3,i = xi + xi −1 + xi − 2  xi −2 = y1,i + y 3,i
∧ ∧ ∧
Fie y 1,i , y 2,i , y 3,i biţii de cod recepţionaţi. Biţii de date estimaţi, vor fi:
∧ ∧ ∧ ∧
 x i = y 1,i + y 2 ,i + y 3,i
∧ ∧ ∧

 x i −1 = y 2 ,i + y 3,i (11.84)
∧ ∧ ∧
 x i−2 = y + y
 1,i 3,i
∧ ∧ ∧
La pasul i+1 biţii de cod recepţionaţi vor fi y 1,i +1 , y 2,i +1 , y 3,i +1 şi în urma
decodificării avem:
∧ ∧ ∧ ∧
 x i +1 = y 1,i +1 + y 2,i +1 + y 3,i +1
∧ ∧ ∧

 x i = y +
2,i +1 y 3,i +1 (11.85)
∧ ∧ ∧
 x i −1 = y +
 1,i +1 y 3,i +1
În mod similar, la pasul i+2, relaţiile de mai sus devin:
∧ ∧ ∧ ∧
 x i + 2 = y 1,i + 2 + y +
2,i + 2 y 3,i + 2
∧ ∧ ∧

 x i +1 = y 2,i + 2 + y 3,i + 2 (11.86)
∧ ∧ ∧
x i = y + y 3,i + 2
 1,i + 2
240
yˆ1,i + 2 yˆ 2,i + 2 yˆ 3,i + 2 yˆ1,i +1 yˆ 2,i +1 yˆ 3,i +1 yˆ1,i yˆ 2,i yˆ 3,i
+ + +
xˆ1 (3) xˆ1 (2) xˆ1 (1)
+ + +
x1
Erori detectate Valoare estimată
Fig. 11.12. Structura decoderului.
Se observă că avem trei căi diferite pentru a estima acelaşi bit de informaţie.
∧ ∧ ∧
Fie x i (1), x i (2 ), x i (3) cele trei estimări pentru acelaşi bit de informaţie xi . În
absenţa erorilor, aceste estimări trebuie să fie identice şi să verifice relaţiile
(11.87).
241
Prezenţa erorilor va fi detectată atunci când cel puţin una din ecuaţiile de mai
sus nu este verificată. Valoarea adoptată pentru xi este cea care se regăseşte la
cel puţin două estimări diferite. Schema decodificatorului (ce realizează
corecţia) este prezentată în figura 11.12.
∧ ∧
 x i (1) + x i (2) = 0
 ∧ ∧
 x i (1) + x i (3) = 0 (11.87)
∧ ∧
 x i (2 ) + x i (3) = 0

-- * --
242
Compresia datelor
Compresia datelor
12.1. Introducere
Considerăm procedura de transmisie de tip STOP & WAIT (ARQ)
(fig. 12.1). În acest tip de control al erorilor, emiţătorul, după transmisia unui
bloc de date, aşteaptă răspunsul receptorului ACK (acknowledge) sau NAK
(negative acknowledge).
Emiţător Canal Receptor
Bloc date Bloc date

i+1 i
ACK ACK
bloc i-1 bloc i
Fig. 12.1
Această metodă poate fi aplicată si în transmisiile de tip half-duplex caz

în care, alături de timpii de propagare TP necesari mesajului, mai este necesar
un interval de timp pentru comutarea liniei (schimbarea sensului de transmisie).
243
Ín cazul procedurii cu retransmisie selectivá ( Go back "ARQ" ) emiþátorul

transmite ín permanenþá çi se opreçte pentru a retransmite doar blocul
indicat ca eronat.
Canal principal
bloc bloc bloc bloc bloc

i+3 i+1 i+2 i+1 i
Transmisie
Canal de reactie full-duplex
ACK NAK ACK ACK ACK

i i+1 i+2 i+1 i+3
Fig. 12.2.
Procedura are avantajul cá este mult mai rapidá decít prima, ín

schimb necesitá o legáturá de tip full-duplex. Cínd un mesaj este transmis,
ín blocul de date respectiv, un anumit numár de caractere sunt de control.
Dacá C reprezintá numárul caracterelor de control (dintr-un bloc) iar D
reprezintá caracterele informaþionale (datele), atunci lungimea totalá a
blocului este D+C. Dacá viteza de transmisie , ín bps, o notám cu VT , iar
numárul de biþi pe caracter íl notám cu B C, atunci timpul necesar
transmiterii unui caracter este:
TC=BC/VT (12.1)
iar pentru íntregul bloc este necesar un interval de timp:
TB=TC(D+C) (12.2)
Dupá recepþionarea blocului, acesta trebuie sá fie confirmat. Ín

acest scop, receptorul trebuie sá calculeze caracterul de control al blocului
(block check character) BCC çi sá-l compare cu caracterul recepþionat, care
este ataçat la sfírçitul blocului. Deoarece pentru determinarea BCC sínt
necesare toate caracterele blocului, receptorul trebuie sá açtepte mai íntíi
recepþia integralá a blocului respectiv. Timpul de calcul çi verificare a celor
douá caractere de control (BCC transmis çi BCC determinat la recepþie) çi
apoi formarea çi transmiterea mesajului de validare (ACK) sau invalidare
__________________________ 244 ___________________________
Compresia datelor
(NAK) a blocului respectiv, este cunoscut ca timp de procesare çi

confirmare, notat TPC.
Cínd transmisia este de tip half-duplex, linia necesitá un timp
pentru comutare, notat TL . Ín mod normal, dacá transmisia se face prin
intermediul modem-ului, ín acest interval de timp este inclus schimbul de
semnale RTS (Request To Send) çi CTS (Clear To Send). De asemenea, este
necesar un timp de propagare (semnalul are o vitezá finitá de deplasare
de-a lungul liniei) ; considerám acest timp, dependent de configuraþia çi
dimensiunile liniei, ca fiind TP.
Dacá mesajul de confirmare (ACK) conþine A caractere, atunci
pentru transmiterea lui este necesar un timp egal cu ABC/VT (secunde).
Odatá recepþionat mesajul de confirmare (ACK sau NAK) emiþátorul are
nevoie de un timp de decizie, existínd douá posibilitáþi: sá transmitá un
bloc nou de date (recepþionat ACK) sau sá retransmitá vechiul bloc de date
(recepþionat NAK). Indiferent de decizie, linia necesitá un nou timp de
comutare, TL . Astfel, timpul total necesar transmiterii çi confirmárii unui
bloc de date este:
TT =TC(D+C)+2(TPC+TP+TL )+(ABC/VT ) (12.3)
Eficienþa structuralá a transmisiei este definitá ca fiind raportul íntre rata

efectivá de transfer a datelor çi rata teoreticá, adicá:
EST=[BCD(1-p)]/(TT VT ) (12.4)
Ín relaþia (12.4) p reprezintá probabilitatea ca unul sau mai mulþi

biþi sá fie eronaþi, ceea ce ar conduce la retransmisia blocului de date.
Eficienþa codului detector çi corector de erori folosit ín transmisie este
reprezentatá de raportul dintre numárul de biþi informaþionali çi numárul
total de biþi pe caracter.
EC=I/BC (12.5)
EC nu a fost inclusá ín relaþia (12.4). Atunci cínd çi eficienþa codului (EC)

este inclusá, obþinem o másurá a eficienþei transferului de informaþie (ETI );
þinínd cont de ETI se defineçte rata transferului de informaþie (RTI), ce se
constituie íntr-o másurá a eficienþei protocolului considerat. RTI se
defineçte cu ajutorul relaþiei:
RTI=(BICEST)/BC=BICD(1-p)/VT TT (12.6)
__________________________ 245 ___________________________
unde B IC reprezintá numárul de biþi informaþionali dintr-un caracter. Ín

relaþiile anterioare, nu s-a pus problema luárii ín calcul a compresiei de
date. Prin comprimarea unui mesaj, se ínþelege pástrarea numai a acelor
parametrii care sínt esenþiali pentru destinatar. Raportul de compresie este
definit conform relaþiei:
Numar de caractere in secventa de intra

RC = (12.7)
Numar de caractere in secventa de iesir
Compresia datelor are consecinþe economice majore nu numai ín

legáturá cu utilizarea mai eficientá a canalelor de comunicaþie dar çi ín
legáturá cu reducerea capacitáþii mediilor de stocare a datelor. Ín relaþia
(12.7) prin numárul caracterelor ín secvenþa de ieçire, se ínþelege numárul
de caractere de date rezultate ín urma compresiei, la care se adaugá unul
sau mai multe caractere ce indicá algoritmul de compresie. De exemplu,
considerám un bloc de date cu 160 de caractere; ín urma compresiei se
obþin 78 de caractere, plus 2 caractere ce indicá metoda de compresie (se
mai utilizeazá çi termenul de indicator de compresie). Ín acest caz, raportul
de compresie este:
RC = 160/(78+2) =2
Ín cazul relaþiei (12.6), ce furnizeazá rata transferului de informaþie,

nu s-a þinut cont de efectele introducerii compresiei datelor. Atunci cínd
compresia este consideratá, obþinem un nou indicator de eficienþá numit
rata transferului de informaþie (RTEI). Concret relaþia de calcul este:
B 1C D 1 (1 − p)
RTEI= (12.8)
V T  T C (D 2 + C)+2(T PA + T L + T P )+  V TC  
AB
 
unde:
D1 - dimensiunile iniþiale ale datelor (numárul de caractere), ínainte
de compresie.
D2 - numárul de caractere dupá compresie, inclusiv caracterele
indicator de compresie.
Dacá numárul total de caractere de control ataçate blocului de date este
relativ mic, atunci RTEI poate fi aproximatá cu ajutorul relaþiei:
RTEI≅ RTI*RC (12.9)
__________________________ 246 ___________________________

Compresia datelor
Exemplul 12.1: Fie viteza de transmisie V T = 4800 bps çi folosim

procedura de transmisie de tip "Stop & Wait" - ARQ. Transmisia are
urmátorii parametrii tehnici:
A - 4 caractere pentru confirmare ( ACK)
BIC - 8 biþi informaþionali pe caracter
BC - 8 biþi pe caracter
D - 80 de caractere pe bloc
C - 10 caractere pe bloc
VT - 4800 bps
TC= BC/VT= 8/4800 = 1.66*10-3 secunde pe caracter
TPC=0.02 secunde
TL= 0.1 secunde
Tp = 0.03 secunde
p = 10-2
Conform relaþiilor enunþate, avem:
8 ∗ 80 ∗ (1 − 0.01)
RTI = ≅ 0.286
4800 ∗  0.00166 ∗ (180 + 10 ) + 2 ∗ (0.02 + 0.03 + 0.1 ) + 4800
4.8

Se poate defini rata transferului de informaþie exprimatá ín biþi,

RTIB çi care este egalá cu:
RTIB=RTI*VT (12.10)
Pentru exemplul considerat anterior avem:
RTIB=0.2861*4800 = 1373 bps.
Se observá cá doar aproximativ 28% din capacitatea de transmisie este

utilizatá (1373 bps ín loc de 4800 bps ).
Sá dublám dimensiunea blocului de date (80*2 = 160 caractere çi
sá vedem care sínt efectele, restul parametrilor cu excepþia probabilitáþii p,
rámínínd constanþi. Valoarea probabilitáþii p se dubleazá. Ín acest caz RTI
devine:
8 ∗ 160 ∗ (1 − 0.01 )
RTI = ≅ 0.433
4800 ∗  0.00166 ∗ (160 + 10) + 2 ∗ (0.02 + 0.03 + 0.1) + 4800
4.8

Cu aceastá valoare RTIB devine:
RTIB = 0.4339*4800 = 2083 bps
S-a atins un procent de utilizare de 43.39%.

__________________________ 247 ___________________________
12.2. Efectele compresiei datelor

Sá presupunem cá folosim un algoritm de compresie a datelor, care
duce la un raport RC=2. Ín acest caz, indicatorul RTI se transformá ín RTEI
(Rata transferului efectiv de informatie), vezi (12.8):
8 ∗ 160 ∗ (1 − 0.01 )
RTEI = ≅ 0.5788
4800 0.00166 ∗ (80 + 10) + 2 ∗ (0.02 + 0.03 + 0.1) + 4800
4.8

Se observá cá:
RTEI ≅ RTI*RC (12.11)
Dacá vom considera D1 =160; D2 = 80 obþinem:
RTEI = 0.2861*2 = 0.5722
De asemenea indicatorul RTIB este:
RTIB= 0.5788*4800=2778bps
Ín tabelul 12.1 sínt prezentate date cu ajutorul cárora se poate face

o comparaþie íntre datele transmise fárá compresie çi datele transmise cu
compresie, pentru blocurile de date cu douá dimensiuni.
Tabelul 12.1.
Fárá compresie Cu compresie
Numár caractere/bloc
(D) 80 160 80 160
RTI 0.2861 0.4339 - -
[adimensional]
RTEI [adimensional] - - 0.5788 0.8678
RTIB [bps] 1373 2083 2778 4165
Din analiza tabelului 12.1, rezultá cá douá sínt metodele ce pot fi

folosite pentru creçterea eficienþei transmisiei:
a) modificarea dimensiunilor blocului de date (D)
b) utilizarea compresiei de date, ínaintea transmisiei propriu-zise.
Folosirea ambelor metode conduce la transferul unei cantitáþi mai mari de
informaþie pe canal, ín unitatea de timp.
__________________________ 248 ___________________________
Compresia datelor
Ín tabelul 12.2, sínt prezentate valorile indicatorului RTI, ín funcþie de

dimensiunile blocului de date (se considerá probabilitatea de eroare a unui
bit p = 0.01).
Tabelul 12.2.
RTI Numár RTI Numár
caractere/bloc(D) caractere/bloc (D)
0.169 40 0.6450 720
0.286 80 0.645 760
0.370 120 0.643 800
0.433 160 0.628 1 000
0.482 200 0.602 1 200
0.549 280 0.570 1 400
0.572 320 0.535 1 600
0.606 400 0.495 1 800
0.633 520 0.455 2 000
0.644 640 0.413 2 200
0.645 680 0.370 2 400
Din tabel, rezultá cá RTI este maxim (la p=0.01) pentru un bloc de
dimensiune 720 caractere. De la aceastá valoare mai sus (pentru p diferit de
0) timpul necesar retransmiterii unui bloc eronat, influenþeazá negativ
eficienþa transmisiei. Numai ín cazul ideal, cínd p=0 , RTI creçte permanent
odatá cu creçterea dimensiunilor blocului.
Graficul indicatorului RTI ín funcþie de dimensiunile blocului de
date çi avínd ca parametru probabilitatea apariþiei de erori p, este prezentat
ín figura 12.3.
Dar chiar çi utilizarea blocurilor de 720 de caractere (5760 biþi
informaþionali) presupune existenþa (la emiþátor çi la receptor) a unor
buffere (registre) de dimensiuni mult prea mari. Reducerea dimensiunilor
hard, reprezintá íncá un motiv pentru utilizarea compresiei de date.
Ín cazul ín care legátura stabilitá are creat un canal de retur
(reacþie), procedura fiind tot "Stop & Wait ARQ", se eliminá timpul necesar
comutárii liniei TL . Transmisia rámíne tot de tip half-duplex, emisia çi
recepþia fácíndu-se la momente diferite de timp. Dacá viteza de transmisie
pe canalul de retur este VR, atunci indicatorul RTI devine (12.12):
__________________________ 249 ___________________________

RT1
1.0
p = 0.0
0.9
0.645
0.5 p = 0.01
0.2
0.1 D
0
400 720 800 1200 1600 2400
Fig. 12.3.
B 1C *D*(1 − p)
RTI= (12.12)
V T *  T C ∗ (D + C) + 2 ∗ (T PA + T P ) + 
A∗ B C
VR
Exemplul 12.2: Pentru exemplificare considerám transmisia unui bloc cu

urmátorii parametrii:
D = 80
p = 10-2
C = 10
VT = 4800 bps
VR = 75 bps
BIC= 8
TPA = 0.02 s
TP = 0.03
A= 4
Ín acest caz avem:
8 ∗ 80 ∗ (1 − 0.01 )
RTI = = 0.1953
4800 ∗  0.00166 ∗ (80 + 10 ) + 2 ∗ (0.02 + 0.03 ) + 4.8
75 

Utilizarea canalului de retur este indicat sá se facá numai atunci

cínd viteza TL depáçeçte timpul de transmitere a confirmárii. Si ín acest
caz, compresia datelor este eficientá:
__________________________ 250 ___________________________

Compresia datelor
8 ∗ 160(1 − 0.01)
RTEI = = 0.39
4800  0.00166(80 + 10) + 2(0.0 2 + 0.0 3) + 4∗ 8
75

Indicatorul RT1B creçte de la 0.1953*4800 = 937 (fárá compresie) la

1872 bps (cu compresie).
12.3. Cazul transmisiilor full-duplex

Folosim aceeaçi procedurá ( Stop & Wait ARQ ), de data aceasta
avínd ínsá la dispoziþie douá perechi de fire, pe care transmisia çi recepþia
se poate face simultan, cu aceeaçi vitezá. Acest fapt permite ca transmisia
confirmárii unui bloc sá se facá simultan cu recepþia altuia. Astfel
indicatorul RTI devine:
B 1C *D* (1 − p )
RTI= (12.13)
V T * [T C ∗ (D + C) + 2 ∗ (T PA + T P )]
Revenind la exemplul anterior, avem:
8 ∗ 80 (1 − 0.01 )
RTI = = 0.5293
4800 0.00166 (80 + 10 ) + 2 (0.02 + 0.03 )]
[
Dacá se foloseçte un raport de compresie RC=2, atunci :
8 ∗ 160(1 − 0.01)
RTEI = = 1.06
4800[0.00166(80 + 10) + 2(0.02 + 0.03)]
Faptul cá RTEI > 1, ínseamná cá viteza de transmisie a biþilor de

informaþie ín unitatea de timp, depáçeçte viteza echipamentelor cuplate la
linie. Aceasta ínseamná cá atunci cínd se foloseçte compresia de date, se
pot obþine transmisii cu eficienþá sporitá, chiar foarte buná, fárá sá fie
necesare facilitáþi noi de comunicaþie. O a doua variantá a procedurii "Stop
& Wait ARQ", este cea cu retransmisie selectivá (Go back n). Ín acest caz,
numai blocul eronat este retransmis, RTI devenind:
B 1C D(1 − p)
RTI= (12.14)
V T [T C (D+C)]
Revenind la exemplul precedent, avem:
__________________________ 251 ___________________________

8 ∗ 80 (1 − 0.01 )
RTI = = 0.8835
4800 [0.00166 (80 + 10 )]
iar RTIB este:
RTIB = 0.8835*4800=4241 bps
Ín acest caz, pe língá eliminarea comutárii liniei (TL= 0) sínt eliminaþi çi

timpii de procesare çi confirmare (TPA =0) precum çi de propagare (TP =0),
ín ambele direcþii, datoritá emisiei çi recepþiei simultane. Dacá, ín acest
caz, considerám o transmisie de date cu compresie ( RC = 2 ) atunci:
8 ∗ 160 (1 − 0.01 )
RTEI = = 1.767
4800 [0.00166 (80 + 10 )]
iar
RTIB = 1.767*4800 = 8482 bps.
Ín acest caz, compresia de date çi protocolul utilizat, permit o vitezá

efectivá de transmisie a informaþiei de 8482 bps ín loc de 4800 bps.
12.4. Tehnici pentru compresia datelor

La ínceputul anilor '60, compresia datelor a venit ca o soluþie
pentru creçterea capacitáþii mediilor de stocare a informaþiei. Dupá cíþiva
ani, experienþa acumulatá a ínceput sá fie folositá çi la transferul de date çi
cunoaçte o amploare deosebitá, pe másura dezvoltárii reþelelor de
comunicaþie. Dacá ín cazul stocárii datelor, compresia asigurá o creçtere a
cantitáþii de informaþie íntr-un volum limitat, ín cazul transmisiilor se
urmáresc ín principal douá aspecte:
- creçterea eficienþei ín utilizarea canalelor de comunicaþie, unele cu
performanþe modeste;
- scurtarea timpului necesar transferului de date.
12.4.1. Compresia de date prin suprimarea nulului

(null suppression)
Aceastá metodá, cunoscutá ín literatura de specialitate çi sub
denumirea de blank suppression, este printre primele tehnici folosite de
IBM.
Principiul metodei
Aça cum rezultá din denumire, suprimarea nulului este o tehnicá ce
__________________________ 252 ___________________________

Compresia datelor
baleiazá (scaneazá) mesajul, ín scopul reperárii blancurilor. Apoi grupurile

de blancuri sínt ínlocuite cu o pereche de caractere speciale, de forma:
Numárul Indicator de compresie

blancurilor Sc
2 1
Sensul transmisiei
Fig. 12.4.
Primul caracter este un indicator de compresie (SC) ce indicá prezenþa

compresiei çi tehnica utilizatá. Cel de-al doilea caracter este folosit pentru
indicarea numárului de caractere blanc ce au fost suprimate.
(Arouson-1977; Ruth çi Kreutzer-1972).
Exemplul 12.3:
Secvenþa iniþialá de date: X Y Z b b b b b Q R X
Secvenþa comprimatá : X Y Z SC 5 Q R X
Schema logicá utilizatá este prezentatá ín figura 12.5.
Nr=0
Analiza
caracter
Caracter Da
Nr=Nr+1
blanc?
Nu
Nr>2 Da Iesire dublet

NrSc Nr=0
Nu
Iesire
caracter
Fig. 12.5.
__________________________ 253 ___________________________

La recepþie, tehnica de decompresie este urmátoarea:

- La íntílnirea caracterului special SC,decodorul recunoaçte existenþa
compresiei prin suprimarea nulului.
- Citeçte urmátorul caracter ce indicá numárul de blancuri suprimate.
De menþionat cá acest algoritm acþioneazá numai atunci cínd numárul
blancurilor este mai mare decit doi. Deoarece numárátorul are 8 biþi
numárul maxim de blancuri ce pot fi eliminate este 255.
12.4.2. Metoda cartografierii mesajului (bit mapping)

Metoda propusá reprezintá o extindere a metodei precedente de
eliminare a nulului . Sá considerám urmátoarea secvenþá de date:
Data 1 Nul Nul Data 2 Nul Nul Nul Data 3
Dacá se aplicá algoritmul precedent, acesta acþioneazá numai cínd

avem 3 blancuri, deci va face o reducere de la 8 caractere la 7. Prin metoda
cartografierii (bit mapping) se formeazá douá caractere suplimentare:
1 - un indicator de compresie "bit mapping";
2- un caracter (8 biþi) ce este construit parcurgínd mesajul de la
stínga la dreapta, conform convenþiei:
bit 1 - pentru caracter diferit de caracterul nul;
bit 0 - pentru caracter nul.
Pentru exemplul considerat, acest caracter ce conþine o "hartá" a
mesajului este:
1
0
0
1 Bit
0 mapping Data 1 Data 2 Data 3
0
0
1
Fig. 12.6.
Raportul de compresie realizat este: RC=8/4=2. Diagrama logica a

algoritmului este prezentatá ín figura 12.7.
1 - Se iniþializeazá numárátorul caracterului bit mapping
__________________________ 254 ___________________________

Compresia datelor
1 Initializare
nr. bit map
2 Initializare
bit map
3 Initializare
nr. caracter
4
Preluare
caracter
5 Da 10
Nr.
caractere=8 Iesire
6 Nu
Nr car=Nr car +1
Da
7 Caracter
nul
Nu
8 9
Fixeazá bit map=1
Fixeazá bit
map=0
11
Increment numár
bit map
Fig. 12.7.
2 - Se iniþializeazá registrul bit mapping

3 - Se iniþializeazá numárátorul de caractere
4 - Se preia primul caracter
5 - Se compará numárul de caractere cu 8.
Dacá Da- atunci avem ieçire (10)
Dacá Nu- se incrementeazá cu 1 (6)
__________________________ 255 ___________________________

7- Se compará caracterul preluat cu caracterul nul .

Dacá Da - fixeazá bit map la 0 (9)
Dacá Nu - fixeazá bit map la 1 (8)
11- Incrementeazá cu 1 numárátorul caracterului bit mapping
O altá metodá constá ín utilizarea unui caracter mascá pentru generarea
caracterului bit mapping. Caracterul mascá este format din 7 biþi egali cu
zero çi un bit egal cu 1, ce se deplaseazá de la stínga la dreapta pe másurá
ce se compará cu caracterele din mesaj. Ín cazul ín care caracterul preluat
nu este nul, se face suma modulo doi a máètii cu caracterul bit mapping.
Evoluþia ín timp este prezentatá ín tabelul 12.3, ce ilustreazá conþinutul
fiecárui registru. Schema posibilá a circuitului este ilustratá ín figura 12.8.
Tabelul 12.3.
Caractere mesaj Iniþializare bit Masca Bit map+masca
map
Data 00000000 10000000 10000000
Nul 10000000 01000000 10000000
Data 10000000 00100000 10100000
Data 10100000 00010000 10110000
Nul 10110000 00001000 10110000
Nul 10110000 00000100 10110000
Nul 10110000 00000010 10110000
Data 10110000 00000001 10110001
CLK1 Caracter nou
Load Registru mem. Bit map

caracter
Load
Comparator 0 1 0 0 0 1 0 0
Caracter nul
0 1 0 0 0 0 0 0
Tact deplasare
Caracter masca
Fig. 12.8.
__________________________ 256 ___________________________
Compresia datelor
Eficienþa compresiei
Ín exemplul precedent, raportul de compresie a fost doi, deci o
reducere cu 50% a dimensiunilor çirului. Ce se íntímplá ínsá atunci cínd
procentul caracterelor nule descreçte. Datele numerice sínt prezentate ín
tabelul 12.4.
Tabelul 12.4.
Numár % Dimensiunea çirului RC
caractere nule rezultant [caractere]
0 0.0 9 0.888
1 12.5 8 1.000
2 25.0 7 1.143
3 37.5 6 1.334
4 50.0 5 1.600
5 62.5 4 2.000
6 75.0 3 2.667
7 87.5 2 4.000
8 100.0 1 8.000
Se poate dezvolta un model matematic pentru calculul eficienþei

compresiei. Dacá p este probabilitatea de apariþie, íntr-un çir de date, a
caracterelor nule, atunci la un çir de lungime L, numárul caracterelor nule,
este L*p. Ín urma compresiei se obþine un çir de lungime:
L'=L(1-p)+L/8 (12.15)
Raportul de compresie este:
RC= L = L = (1.125 − p) −1 (12.16)

L(1-p+0.125)
L
De reþinut cá relaþiile de mai sus sínt valabile atunci cínd L are dimensiuni
mari.
Tehnica bit mapping poate fi folositá nu numai pentru suprimarea
caracterelor nule ci çi ín cazul altor tipuri de caractere a cáror frecvenþá de
apariþie este mai mare. Astfel, ín mod frecvent, ín conducerea proceselor,
apar transmisiile de date. Dacá se utilizeazá, de exemplu codul EBCDIC,
primele 4 poziþii ale fiecárui caracter numeric, sínt íntotdeauna identice.
Caracterul bitmap utilizat, va indica numárul caracterelor numerice ce
__________________________ 257 ___________________________

urmeazá dupá el, pe lungimea unui caracter fiind transmise douá "jumátáþi"
de caracter numeric, respectiv acele jumátáþi prin care cifrele diferá (half
byte).
Exemplul 12.4:
Secvenþa Secvenþa comprimatá

originalá de date
1 0000 1010 - Bit map
8 8 1
4 6 4
6 7 2
2 8 9
7 2 3
9
8
3
2
12.4.3. Metoda "Run length"

Metoda "Run length" este o metodá de compresie ce este utilizatá
pentru orice tip de caracter ce se repetá ín cadrul çirului de date. Concret,
pentru un caracter ce apare succesiv de mai multe ori, íntr-un bloc de date,
se folosesc trei caractere, (fig. 12.9) a cáror semnificaþie este:
SC - caracter special indicínd faptul cá urmeazá o compresie;
de exemplu, pentru sistemul Honeywell Sc=0011111:1.
X - caracterul ce se repetá;
CC - numárul de caractere (Character count). Indicá prin
conþinutul sáu de cíte ori caracterul X se repetá.
CC X Sc
Fig. 12.9.
Principiul metodei
Metoda foloseçte pentru compresie trei caractere, din acest motiv ea
__________________________ 258 ___________________________

Compresia datelor
devine eficientá atunci cínd numárul caracterelor identice este de cel puþin
4. Schema logicá ce descrie algoritmul metodei este prezentatá ín figura
12.10.
START
1 NRC=0
2 Nr repertor=0
Preluare
3
caracter
4 NRC=NRC+1
D a
5 Stocare
NRC=1
caracter
6
Nu
Egal
7 Caracter CC=CC+1
memorat
8
Diferit
9 <4 Fárá
CC=4
compresie
>=4
10 Formarea setului
de compresie
Fig. 12.10.
Iniþial, numárátorul de caractere (NRC) çi numárátorul ce indicá

repetarea caracterului (CC) sínt iniþializate (1) çi (2). Dupá ce primul
caracter a fost preluat (3) NRC este incrementat cu unu (4). Apoi NRC este
comparat cu valoarea unu (5). Dacá NRC=1 atunci caracterul este stocat çi
se repetá etapele (3), (4) çi (5). Dacá avem NRC >1 caracterul preluat ín (3)
__________________________ 259 ___________________________

este comparat cu caracterul memorat ín (7). Dacá avem egalitate, se

incrementeazá cu o unitate CC çi se revine ín (3). Compresia nu devine
ínsá efectivá decít dacá CC ≥ 4, ín caz contrar caracterele fiind eliberate ín
forma lor iniþialá. Atunci cínd CC ≥ 4, caracterele ce se repetá sínt ínlocuite
prin setul celor trei caractere speciale (fig. 12.9). Valoarea maximá pe care
CC poate sá o ia este 255 (pentru 8 biþi). Procedura de decompresie,
aferentá metodei "run-length" este ilustratá ín diagrama logicá de mai jos:
Start
1 Indicator de compresie=0
2 Preluare caracter
4
D a
(IC=0) N u
3 IC=0 Sc
Nu(IC=1) D a
Preluare caracter ce 5 IC=1

6
se repeta (x)
7 Preluare NRR
Formare sir de date

8
fara compresie
Fig. 12.11.
La ínceputul procedurii de decompresie, indicatorul de compresie (IC) este

fácut egal cu zero. Ín (2) este preluat primul caracter din çir dupá care se
testeazá valoarea lui IC. Dacá IC=0, se testeazá prezenþa caracterului
special Sc (4). Dacá Sc este absent se revine ín (2), dacá Sc este prezent, se
face IC=1 (5) çi se revine ín (2). Dacá ín (3) IC=1 (aceasta presupune cá s-a
detectat ín çirul de caractere recepþionat, o procedurá de compresie Run
length) atunci se citeçte conþinutul caracterelor X (ce se repetá) (6) dupá
care se citeçte conþinutul lui CC. Ín (8) se reface secveþa de date.
12.4.4. Metoda "Half-byte packing"

Aceastá metodá poate fi consideratá ca derivínd din procedura "bit
__________________________ 260 ___________________________
Compresia datelor
mapping". Ea poate fi efectiv folositá atunci cínd o porþiune dintr-un

caracter X se repetá. Este cazul, de exemplu, al reprezentárii cifrelor ín
codul EBCDIC sau ASCII.
EBCDIC ASCII
Caracter binar Cifra Caracter binar Cifra
1111 0000 0 011 0000 0
1111 0001 1 011 0001 1
1111 0010 2 011 0010 2
1111 0011 3 011 0011 3
1111 0100 4 011 0100 4
1111 0101 5 011 0101 5
1111 0110 6 011 0110 6
1111 0111 7 011 0111 7
1111 1000 8 011 1000 8
1111 1001 9 011 1001 9
Formatul utilizat pentru codificare

Tehnica "half-byte packing" foloseçte diverse formate, ín legaturá
directá cu eficienþa metodei de compresie. Un format tipic utilizat este
urmátorul:
Numárátor half - byte

N14 . . . . . . . N2 NHB Sc
N15 N3 N1
Numárátor full - byte
N255 ...... N3 N1 NFB Sc
- N4 N2
unde: Sc - caracter special indicínd compresia half-byte

NBC - numárátor half-byte
NFB - numárátor full-byte
N1 ...N255 - cifre grupate cíte douá pe un singur caracter (8 biþi).
Folosind acest format, píná la 15 secvenþe numerice (ori orice alte date
predefinite) pot fi comprimate. Limita celor 15 caractere rezultá din
utilizarea a 4 biþi la numárátorul half-byte (NHB). Dacá statistic, se açteaptá
__________________________ 261 ___________________________

ca media caracterelor ce pot fi comprimate depáçeçte 15, atunci se poate

utiliza un numárátor full-byte (NFB) care evolueazá píná la 255. Pentru
evaluarea eficienþei, sá considerám urmátorul exemplu:
Exemplul 12.5:
Èirul
original 9 0 0 1 9 2 2
de date
Zecimal
Binar 11111001 11110000 11110000 11110001 11111001 11110010 11110010
Èir de date xxxxxxxx 0111 1001 0000 0000 0001 1001 0010 0010
comprimat
Sc NHB N1 N2 N3 N4 N5 N6 N7
Secvenþa iniþialá are 56 biþi, ín timp ce secvenþa rezultatá ín urma

compresiei are 40 biþi.
RC=56/40=1.4
Eficienþa procedurii poate fi evaluatá conform urmátorului raþionament:

Fie L = lungimea unui çir de date, L≥ 4 caractere. Numárul biþilor ín
secvenþa iniþialá este 8L, ín timp ce numárul biþilor ín secvenþa obþinutá ín
urma compresiei este:
N = 12 + 4L (12.17)
Raportul de compresie obþinut este:
RC= N = 8L =2L(3+L) −1 (12.18)

12+4L
N
Cínd L are valori foarte mari, valoarea limitá a raportului de compresie este
2. Dacá se merge píná la 255 caractere numerice, raportul de compresie
devine:
RC= N = 8L = 2L (12.19)
16+4L 4+L
N
__________________________ 262 ___________________________
Compresia datelor
respectiv
limRC=2 (12.20)
L→∞
Start
1 N r = 0
2 Preluare
caracter
4
Caracter D a
3 Nr=Nr+1
numeric
Nu
< = 4
5 Nr=4
> 4
S e t
6 caractere
compresie
Fig. 12.12.
Etapele codificárii sínt (fig. 12.12):

Dupá iniþializarea numárátorului (1), este preluat primul caracter (2). Dacá
acesta este un numár (3), numárátorul este incrementat cu o unitate, dupá
care se revine ín (2). Ín (5) se testeazá conþinutul numárátorului Nr. Dacá
este mai mare decít 4 se transmite setul specific compresiei (6), ín caz
contrar se revine ín (1) çi numárátorul se iniþializeazá. De menþionat cá
metoda este eficientá numai pentru un numár de cifre mai mare de 4.
Nr. caractere Numár Numár biþi RC

(cifre) biþi iniþial dupá compresie
1 8 16 8/16=0.5 0
2 16 20 16/20=0.8 0
3 24 24 24/24=1.00
4 32 28 32/28=1.14
5 40 32 40/32=1.25
Ín aplicarea metodei trebuie sá avem ín vedere cíteva aspecte ce þin

de structura hardware, aspecte ce limiteazá capacitatea de memorare.
__________________________ 263 ___________________________

Pentru a nu utiliza 2 registre de dimensiuni mari, ín registrul ín care este

memoratá secvenþa iniþialá, se çterge a priori prima jumátate a fiecárui
caracter numeric, dupá care se deplaseazá cei 4 biþi rámaçi pentru a forma
çirul comprimat. Decodificarea este o operaþie relativ simplá. Rutina cautá
caracterul special Sc ce indicá algoritmul de compresie half-byte. Dupá
detecþia caracterului Sc, urmátorul caracter (sau urmátoarea jumátate de
caracter) conþine numárul de caractere ímpachetate. Aceastá informaþie
(half sau full) este conþinutá chiar ín caracterul principal Sc.
12.4.5. Metoda codificárii diatomice

Aça cum aratá çi numele, metoda diatomicá reprezintá un algoritm
de compresie, ín urma cáruia o pereche de caractere este ínlocuitá de un
caracter special.
Caracter Caracter Caracter

N+1 N special
Fig. 12.13.
Diagrama logicá este prezentatá ín continuare.
Start
Preluarea unei
perechi de car.
Pereche Da Plaseaza subst.

in tab. in buffer iesire
Nu
Plaseaza primul caracter
in buffer iesire
Deplaseaza al 2-lea car. Preia urmatorul

in prima pozitie caracter
Fig. 12.14.
__________________________ 264 ___________________________
Compresia datelor
Teoretic, metoda ar conduce la reducerea cu 50% a mesajului (RC=2).

Practic, numárul combinaþiilor disponibile pentru caracterul special sínt
finite (limitate) çi atunci se pune problema creçterii eficienþei algoritmului.
O posibilitate, constá ín elaborarea unui tabel care sá cuprindá frecvenþa de
apariþie a unor perechi de caractere çi cárora sá li se atribuie, ín ordinea
descrescátoare a ponderii, caractere speciale de compresie. Un exemplu de
astfel de tabel, íntocmit pe baza rezultatelor analizelor unor texte din limba
englezá, este prezentat ín continuare (tabelul 12.5).
Tabelul 12.5.
Nr. crt. Combinaþia Frecvenþa de apariþie la
1000 de caractere
1 E- 26.89
2 -T 23.94
3 TH 20.41
4 -A 20.00
5 S- 17.79
6 RE 16.4
7 IN 16.15
8 HE 15.00
9 ER 14.02
10 -I 12.79
11 -O 12.54
12 N- 12.46
13 ES 12.13
14 -B 11.56
15 ON 11.48
16 T- 11.23
17 TI 11.23
18 AN 10.90
19 D- 10.90
20 AT 9.76
21 TE 9.35
22 -C 9.26
23 -S 9.26
24 OR 9.18
25 R- 8.94
__________________________ 265 ___________________________

12.4.6. Pattern substitution

Aceastá compresie este ín principiu, o formá mai sofisticatá a
procedurii de compresie diatomice. Prin aceastá metodá un cuvínt din text
(sau limbajul de programare de nivel ínalt) este ínlocuit printr-un caracter
special. Pentru utilizarea metodei "pattern substitution" este necesará
íntocmirea unor tabele de corespondentá. Aceastá tabelá conþine o listá a
termenilor iniþiali çi caracterele speciale (indicatoare de compresie)
utilizate. De exemplu:
Listá argumente Valorile funcþiei

THE SC1
FOR SC2
ALL SC3
Text iniþial: NOW IS THE TIME FOR ALL.

Text comprimat: NOW IS SC1 TIME SC2 SC3
RC = 144/96 = 72/48 = 9/6=1.5
Lista poate fi completatá cu situaþii particulare, de exemplu un çir de

blancuri sau alte caractere ce se repetá ín mod curent, çi care pot fi
ínlocuite printr-un singur caracter special.
12.4.7. Codificarea relativá

Este o tehnicá ce nu este ín mod normal utilizatá ín transmisiile
convenþionale de date. Este folositá atunci cínd se transmit másurátori
(telemetrie, conducerea proceselor, staþii meteo automate, etc.). Ín
principiu, se transmite un caracter çi apoi diferenþa íntre urmátorul çi acesta.
Un exemplu este prezentat ín continuare:
Èir original de date:

a) 46 46 46.1 46.1 46.1 46 46 46 46.1 46.1 46.1 46.2
Èir rezultat ín urma compresiei:

b) 46 0 0.1 0 0 -0.1 0 0 0.1 0 0 0.1
O schemá bloc este prezentatá ín figura 12.15. Se poate scrie urmátoarea

relaþie:
∆mk = mk -m(k- 1) (12.21)

__________________________ 266 ___________________________
Compresia datelor
Date initiale
m k +
∆ mk
Σ
-
m - 1
k
Bloc de memorare cu un tact
Fig. 12.15.
Din acest motiv se numeçte çi compresie diferenþialá. Folosind aceastá

tehnicá, ín çirul a) avem 38 caractere, inclusiv punctul zecimal çi semnul.
Ín çirul b) numárul caracterelor a fost redus la 18.
RC = 38/18 = 19/9 = 2.11
Dacá se utilizeazá o a doua metodá de compresie, de exemplu half-byte

packing, numárul caracterelor poate fi redus ín continuare ín mod
semnificativ. Dacá folosim numai 4 biþi pentru semnul minus çi 4 biþi
pentru punctul zecimal, obþinem ín final 9 caractere: RC = 38/9
Ín cazul ín care valorile másurate çi transmise sínt constante (de
exemplu 46 46 46 ........46 ) atunci ín urma codificárii relative avem:
46 0 0 .............0
çi ín acest caz mult mai eficientá pentru a doua metodá de compresie este
procedura "Run length".
12.4.8. Procedura facsimil

Transmiterea imaginilor sau textelor preluate ca imagine (fax)
presupune o scanare a címpului linie cu linie. Se formeazá çirul de date ce
conþine informaþie cu privire la luminozitate. Ín general, tehnica
facsimilului este asemánátoare cu cea utilizatá ín televiziune, norma
americaná, 525 linii. Ín facsimil, se merge cu circa 100 linii/inch. Astfel o
paginá A4 scanatá longitudinal necesitá circa 850 linii. Fiecare linie conþine
circa 1730 pels (picture elements) rezultínd aproximativ 1 milion de biþi.
Pentru transmisia acestui numár de biþi, fárá compresie, cu viteza de 4800
biþi/sec sínt necesare 209 secunde (aproximativ 3.5 minute). Dacá s-ar
transmite un document, pe o paginá A4 sínt circa 500 de caractere. Fiecare
__________________________ 267 ___________________________
reprezentat prin 8 biþi, avem un total de 4000 biþi. Transmis cu viteza de

4800 biþi/sec, ignorínd biþii de control, durata transmisiei íntregului mesaj
este de mai puþin de o secundá. Una din primele tehnici de compresie
utilizatá de facsimil a fost metoda "Run length". Ín prezent este utilizatá
frecvent metoda codificárii relative. Diagrama logicá este :
P r i m a Da Plaseaza prima
linie
scanatá linie in memorie
Nu
Scaneaza linia N+1 Transmite prima
linie
Determina diferenta
cu linia N
Transmite diferenta
Inlocuieste in memorie
linia N cu N+1
Fig. 12.16.
Concret, generarea liniilor se face ca ín exemplul de mai jos:
Linia N ... 0 0 0 0 0 0 1 1 1 0 0 0 1 1 0 0 0 ...

Linia N+1 ... 0 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 1 1 0 0 0 ...
Schimbarea ... ... ... ... ... x ... ... ... .. x x ... ... ...
relativá
Se formeazá un tabel de forma :

Tabelul 12.6.
Poziþia iniþialá a schimbárii relative Numárul schimbárilor relative
40 6
80 20
175 4
300 31
__________________________ 268 ___________________________

Compresia datelor
Poziþia iniþialá a schimbárii relative Numárul schimbárilor relative

480 8
930 14
1250 16
1310 5
1340 4
CCITT recomandá 1728 pixeli pe láþimea de 215 mm a unui format A4 .

Conform tabelului 12.6, çirul transmis este:
40 6 80 20 175 4 350 31 480 8 930 14 1250 16 1310 5 1340 4
Èirul conþine 41 de caractere, deci un numár total de biþi:
41*8 = 328 biþi.
Pentru reducerea ín continuare a numárului de caractere transmis, ín çirul

precedent nu se mai transmite poziþia absolutá, ci diferenþa relativá faþá de
poziþia schimbárii anterioare. Pentru exemplul considerat, avem:
40 6 40 20 95 4 175 31 130 8 450 14 320 16 60 5 30 4
Numárul total de caractere este acum de 35. Dacá çirul de date este
comprimat ín continuare (metoda half-byte packing) 2 cifre/caracter, atunci
avem:
Numárul de biþi = 35*4+16 = 156
Deci sínt utilizaþi 156 biþi pentru 1728 pixel, care ar fi solicitat ín
condiþii normale 13.824 biþi.
12.4.9. Codificarea statisticá

Ín principiu se cautá o codificare la care sá nu se mai pástreze
formatele fixe; pentru caracterele frecvente se cautá dimensiuni mici, ín
timp ce pentru caracterele mai puþin frecvente se asigurá secvenþe mai
lungi. Pentru un sistem capabil sá transmitá n nivele discrete íntr-un
interval de λ secunde, numárul diferitelor combinaþii ín T secunde este:
__________________________ 269 ___________________________
N = nT/λ (12.22)
Pe de altá parte, informaþia este proporþionalá cu intervalul ín care se face

transmisia:
I = log 2 n λ = T log 2 n [biþi]

T
(12.23)
λ
Pentru o transmisie timp de 20 secunde folosind 2 nivele (0 çi 1) la o

secundá interval, cantitatea de informaþie este:
I = 20 log 2 2 = 20 [biþi]
1
Capacitatea canalului este definitá ca fiind cantitatea maximá de informaþie

pe secundá. Astfel, ín cazul exemplului precedent avem:
C = I = 1 log 2 2 = 1 [bit/sec]
T λ
Dacá p este probabilitatea de apariþie a unui eveniment (p=1/n) íntr-un

interval de timp, atunci informaþia furnizatá de apariþia unui astfel de
eveniment este:
I = −log 2 p [bit/interval] (12.24)
Pe un interval de timp t, vom avea de t ori mai multá informaþie, deci:
I = t ∗ I = −t ∗ log 2 p (12.25)
Dacá intervalul de calcul al lui p este λ , iar t = T , atunci :

λ
I = − T log 2 p = − T log 2 ∗ 1 T
n = λ log 2 n (12.26)
λ λ
Sá considerám acum cazul cínd probabilitáþile de apariþie nu sínt

egale. Fie 2 nivele logice (0 çi 1) avínd probabilitáþile p çi q. Evident p+q =
1. Astfel :
p = numárul de apariþii nivel 0/ numárul total de apariþii;
q = numárul de apariþii nivel 1/numárul total de apariþii.
Informaþia furnizatá de realizarea celor douá evenimente este:
__________________________ 270 ___________________________
Compresia datelor
I = −p log 2 p − q log 2 q (12.27)
Dacá avem mai multe nivele cu probabilitáþile pi , (Σ p i = 1 ), atunci

ín fiecare interval, se transmite o cantitate de informaþie −log 2 p i .
Íntr-un interval de timp t, informaþia transmisá este:
n
H = −t Σ p i log 2 p i . (12.28)
i=1
Revenind la notaþiile anterioare (t = T ) obþinem:

λ
n
H = −T Σ p i log 2 p i (12.29)
λ i=1
Media de informaþie pe un singur simbol (pentru un mesaj cu n simboluri

posibile) pe un interval λ este:
n
H = −Σ p i log 2 p i [bit/simbol interval] (12.30)
i=1
Ín concluzie, pentru a creçte cantitatea de informaþie transmisá ín

acelaçi interval de timp, valoarea maximá se atinge atunci cínd
evenimentele sínt echiprobabile, respectiv p i =1/n. Pentru aceasta este
necesará o codificarre a sursei care sá asigure tuturor simbolurilor o ratá de
apariþie aproximativ egalá.
12.4.10. Codul Huffman

Codificarea Huffman este o tehnicá statisticá de compresie a datelor
a cárei utilizare duce la scurtarea ín medie a lungimii caracterelor folosite
pentru reprezentarea simbolurilor unui alfabet. Alfabetul considerat poate fi
çi ASCII sau EBCDIC.
Codul poate fi dezvoltat, utilizínd o structurá de tip arbore,
reprezentatá ín figur 12.17. Mai íntíi, simbolurile sínt listate ín ordinea
descrescátoare a frecvenþei de apariþie. Simbolurile cu cele mai mici
frecvenþe de apariþie sínt grupate íntr-un mod cáruia i se ataçeazá o
frecvenþá de apariþie calculatá ca sumá çi egalá cu 0.25. Aceastá ramurá se
grupeazaá cu urmátorul simbol (cu frecvenþa de apariþie mai mare) sau
eventual cu urmátoarea pereche de simboluri, rezultínd un nou nod cu
frecvenþa de apariþie 0.4375.
__________________________ 271 ___________________________
Caracter Frecventa de aparitie Cod
X 1 0.5625 0
0
X2 1.0 10
0.1875 0
X3 0.4375 1 110
0.1875
0
X4 1
0.25 111
0.0625
1
Fig. 12.17.
Media numáului de biþi pe simbol poate fi calculatá, ínmulþind

lungimea codului Huffman cu probabilitatea de apariþie. Pentru exemplul
considerat anterior, avem:
1*0.5625+2*0.1875+3*0.1875+3*0.0625 = 1.63 bit/simbol
Dacá se calculeazá entropia corespunzátoare codului avem:

n
H = −Σ p i log 2 p i = −0.5625 log 2 0.5625 − 2 ∗ 0.1875 log 2 0.1875−
1
−0.0625 log 2 0.0625 = 1.62 bit/simbol
Se constatá o eficienþá foarte buná a codului.

O caracteristicá importantá este aceea cá datele pot fi decodificate imediat,
(decodificare instantanee) íntrucít nu existá ínceputuri identice ale
caracterelor.
Mesaj 0 10 0 111 10 110 0

Decodificare x1 x2 x1 x4 x2 x5 x1
Citirea çi decodificarea se fac de la stínga la dreapta. Un exemplu de

codificare Huffman pentru alfabetul limbii engleze este prezentatá ín figura
12.18.
__________________________ 272 ___________________________

Compresia datelor
E 0.13 0
0.30
0
T 0.09 0 0.17
1
A 0.08 1
0.58
0
O 0.08 0 0.15
0
N 0.070 0.28
1 1
R 0.065 0 0.13
1
I 0.065
1
H 0.06 0 0.12
0 0 1.0
S 0.06 0.195
1
D 0.040 0 0.075 0 1
1
L 0.035 1 0.305
0
C 0.03 0 0.06
U 0.03 0 0.11 1
1
M 0.03 0 0.05
1
F 0.02 0.420
1 1
P 0.02 0 0.040
0
Y 0.02 1
0
B 0.015 0 0.030
1
W 0.015 0.115
1 1
G 0.015 0 0.025
0
V 0.010 1
0.045
J 0.005 0 0.010 0 1
K 0.005 0.02
1
1
X 0.005
0.010
Q 0.0025 0 1
Z 0.0025
1 0.005
Fig. 12.18.
Numárul de biþi pe caracter este dat de relaþia:
b = f(−log 2 p) (12.31)
unde f(x) este cel mai apropiat numár íntreg N > x. De exemplu, pentru
litera E probabilitatea de apariþie este p=0.13 çi log 2 0.13 = −2.94 .
Atunci:
b = f(−log 2 0.13) = f(2.94) = 3 biþi (12.32)
__________________________ 273 ___________________________

Se defineçte eficacitatea unui cod ca fiind raportul:
 H(x) = Σ p i log 2 p i - entropia sursei

H(x)  (i)
η= , unde  (12.33)
l  l = Σ l i p i - lungimea medie [nr. biti/simbol]
 (i)
12.4.11. Modulaþia diferenþialá ín cod de impulsuri

Íntre eçantioanele m(kTe) ale unui mesaj existá ín general o
puternicá dependenþá statisticá. Acest fapt sugereazá posibilitatea
transmisiei unui numár de biþi inferior numárului de biþi specifici unui
eçantion izolat. Aceastá reducere este cu atít mai importantá cu cít corelaþia
íntre eçantioane este mai mare. Prin reducerea numárului de biþi transmiçi
íntre douá momente de eçantionare succesive, se obþine o reducere a benzii
de frecvenþá ocupate de semnal, deci rezultá o compresie a spectrului.
Se considerá semnalul m(t) din figura 12.19, iar circuitul modulator are
schema bloc din figura 12.20.
m(t)
m(tr)
∆r
m(tr)
0 t
t r-2 t r-1 tr
Fig. 12.19.
unde:
- m(tr ) -valoarea exactá a eçantionului la pasul tr
∼
- m (t r ) -valoare estimatá a eçantionului la pasul tr
__________________________ 274 ___________________________

Compresia datelor
m(t) m(t r) ∆ r
A/N
Σ
+ −
Esantionator
E m(t r)
Extrapolator
Fig. 12.20.
La recepþie, informaþia este reconstituitá cu ajutorul schemei:
∆r m(t r)
Σ∆r N/A
Fig. 12.21.
Dacá extrapolatorul este de ordinul zero, atunci:

∼
m (t r ) = m(t r−1 ) ⇒ ∆m r = m(t r ) − m(t r−1 ) (12.34)
Ín canal este transmisá doar diferenþa ∆r. Sistemul este avantajos atunci
cínd semnalul nu are variaþii bruçte.
m(tr ) = V2 
 ⇒q=2 n -n biti+ 1semn, ∆m = V = 2q = 2 ∗ 2 n = 2 n+1
m(tr+1 ) = − V2 
deci avem n+1 biþi (date +semn). Sá calculám varianþele σ∆ çi σm

∼
considerínd un extrapolator de ordinul zero. (m r = m r−1 ). Ín acest caz:
∆ r =mr-mr-1 (12.35)
Se presupune cá mesajul are o valoare medie (statisticá) nulá: µx (t)=0. Deci

çi ∆r va avea o valoare medie nulá .Ín acest caz, varianþa diferenþei este:
σ2 ∆ =E(∆2 r ) (12.36)
__________________________ 275 ___________________________

oricare ar fi r sau:
σ2 ∆ =E[(mr -mr-1 )2 ]=E[(m2 r )]+E[(mr-1 )2 ]-E[2(mr mr-1 )] (12.37)
Dacá mesajul este un proces staþionar, atunci:
σ2 m =E[(m2 r )]=E[(mr-1 )2 ] (12.38)
Þiníd cont de aceste relaþii, obþinem:
E[(m r m r−1 )]
σ2 ∆ =2σ2 m -2E[(mr mr-1 )]=2σ2 m[1- ] (12.39)
σ 2m
E[(m r m r−1 )]
Expresia pe care o notám cu ρ reprezintá coeficientul de
σ 2m
corelaþie íntre douá eçantioane vecine. Ín final obþinem:
σ2 ∆ =2σ2 m(1-ρ) (12.40)
Dacá:
- ρ > 0.5 avem σ2 ∆ < σ2 m
- ρ = 0.5 avem σ2 ∆ = σ2 m
- ρ < 0.5 avem σ2 ∆ > σ2 m
Ín concluzie MDCI este mai avantajoasá decít MCI, doar atunci cínd ρ >
0.5. Sá presupunem ρ > 0.5 çi cá avem un extrapolator de ordinul zero. Ín
acest caz evoluþia transmisiei este urmátoarea:
1. ∆m0 =m0 Acest rezultat este cuantificat çi transmis
2. ∆0 = ∆m0 +e0 unde e0 este o eroare de cuantificare
3. ∆m1 =m1 -m0
4. ∆1 = ∆m1 +e1
La recepþie, etapele sínt urmátoarele:
1. m'1 = m'0 +∆m'1 =m0 +e0 + ∆1 +e1
2. m'2 = m'1 +∆m'2 =m0 + ∆1 +∆1 +e0 +e1 +e2 +...
Pe másurá ce procesul continuá, erorile de cuantificare se aduná algebric.
Pentru evitarea propagárii acestor erori, valoarea extrapolatá nu mai este
obþinutá memorizínd eçantionul precedent. Ea este formatá pornind de la
valoarea obþinutá dupá convertorul A/N (fig. 12.22).
__________________________ 276 ___________________________

Compresia datelor
m(t) m(t r ) ∆ mr ∆r
Σ A/N
+ Canal
Eçantionator -
N/A
α= ∆ r + m'(tr )
EMIÞÁTOR
m ' ( tr )
Σ
E
α
Extrapolator
∆ 'r m'(tr) m(t r)

Σ N/A
+
E
RECEPTOR
Fig. 12.22.
12.4.12. Compresia de date prin MDCI

MDCI permite obþinerea unei reduceri a numárului de biþi pe
eçantion þinínd cont de corelaþia íntre eçantioanele semnalului. Aça cum s-a
vázut avem relaþia (12.40) unde:
σ 2∆ - varianta diferentei intre doua esantioane succesive
σ m - varianta unui esantion al mesajului
ρ - coeficient de corelatie intre 2 esantioane
Ín cazul MCI, valoarea V este reprezentatá prin n+1 biþi (unul este de
2
semn). Deci σm va fi de dimensiune n+1. Ín cazul MDCI numárul de biþi va
fi:
n ∆ =(n + 1) 2(1 − ρ) unde ∆ M = V 2(1 − ρ) (12.41)

2
Deci raportul de compresie va fi:
RC= nn+∆ 1 = n+1 = 1 (12.42)

(n + 1) 2(1 − ρ) 2(1 − ρ)
__________________________ 277 ___________________________

Deci RC este cu atít mai mare cu cít corelaþia íntre eçantioane este mai
mare.
Observaþii:
1. Valoarea de vírf a diferenþei íntre douá eçantioane este:
∆M=4σD
Aceastá relaþie este dedusá din:
V = 4σ si σ = σ 2(1 − ρ) ⇒ ∆ = V 2(1 − ρ)
m ∆ m M
2 2
2.Valoarea de vírf a semnalelor aleatoare

Semnalele aleatoare iau valori pe toatá axa realá.Ín practicá existá
interesul ca sá se limiteze valorile luate ín consideraþie la o valoare maximá
"de vírf" V. Valoarea de vírf V este definitá astfel íncít probabilitatea de a
avea |x(t)|>|V| sá fie neglijabilá. Astfel, faptul cá se neglijeazá valorile
semnalului ce depáçesc valoarea de vírf, nu are nici o importanþá practicá.
Valoarea de vírf a unui semnal aleator x(t) cu o densitate de probabilitate
p(x) este definitá prin relaþia:
PV = 1 − ∫
−V
p(x)dx
unde V este o valoare de vírf, iar PV este probabilitatea depáçirii acestei

valori. Se alege apriori probabilitatea PV foarte micá çi se poate determina
valoarea lui V, cunoscínd densitatea de probabilitate. Ín cazul semnalelor
cu distribuþie normalá çi medie nulá, relaþia devine:
V
x2 2
1 − 1 e − 2σx 2
PV = 1 − ∫ e 2σ2 dx , unde p(x) =
2πσ 2 −V 2πσ 2
Pentru semnale ergodice, σ2 = puterea medie a semnalului pe o sarciná

unitate:
σ2 =Vef2
Se alege ín mod convenabil PV =3.2*10-5 . Rezultá V=4Vef deci:
2
σ 2 = V ⇒ σ = V sau V = 4σ
16 4
__________________________ 278 ___________________________
Compresia datelor
12.4.13. Compresia de date ín domeniul frecvenþelor

Principiul metodei este urmátorul:
Spectrul semnalului este divizat ín mai multe subbenzi, cu ajutorul unor
filtre trece-bandá. Fie M numárul acestora. Dupá parcurgerea filtrelor,
semnalele sínt translatate ín banda de bazá çi filtrate trece-jos. Aceste
operaþii sínt executate ín secþiunea de analizá a sistemului.(fig. 12.23).
Urmátoarea secþiune face o reducere a debitului binar. Ea cuprinde partea
de eçantionare çi cuantificare a semnalului. Reducerea debitului binar este
bazatá pe faptul cá semnalele provenind de la diferite benzi de frecvenþá nu
sínt codificate cu acelaçi numár de biþi. Semnalele benzilor superioare sínt
cuantificate, de obicei, cu un numár redus de biþi.
FTB X FTJ C A N
D
M E
m(t) cos ω1 t M
U Canal
X U
X
FTB X FTJ C A N
cos ω Mt
Reducerea
Analizá Transmisia
debitului binar
FTJ X FTB
cos ω1 t m(t)
Σ
FTJ X FTB
cos ωM t
Sintezá
Fig. 12.23.
Ín secþiunea transmisiei, semnalele sínt multiplexate ín timp çi transmise

prin canal. La recepþie, prima operaþie este demultiplexarea, ceea ce
permite recuperarea celor M semnale ín banda de bazá. Ele sínt apoi
translatate ín banda de origine çi prin ínsumare se reconstitue semnalul
__________________________ 279 ___________________________

m(t). Operaþiile ce se efectueazá sínt prezentate ín figurile urmátoare

(fig.12.24 çi fig.12.25).
Dacá se alege ωp = ω M, (pulsaþia semnalului purtátor egalá cu
pulsaþia maximá din banda consideratá) atunci are loc translatarea ín banda
de bazá. Ín plus, dupá FTJ, banda superioará (ωp +ωm, ωp +ωM ) este eliminatá
(fig. 12.26).
∆ω
ω
ωm ωM
Subbandá
Fig. 12.24. Spectrul semnalului original
A p (purtátoare suprimatá)
ωp − ωΜ ωp−ωm ω p ωp+ωm ωp+ωΜ ω
Fig. 12.25. Spectrul dupá modulare
∆Ω
0 ωM− ωm= ∆ Ω ω
Fig. 12.26. Spectrul dupá translatarea ín banda de bazá.
__________________________ 280 ___________________________

Compresia datelor
Acest semnal este eçantionat cu frecvenþa:
fe =2fM ; rezultá ωe =2ωM =2∆Ω (12.43)
Evident, frecvenþa de eçantionare este mai micá decít dacá s-ar fi luat ín
consideraþie íntreaga bandá de frecvenþe a semnalului original. Avínd ín
vedere cá ín general (de exemplu semnalul telefonic) amplitudinile
armonicelor de ordin superior sínt tot mai reduse pe másurá ce frecvenþa
creçte, cuantizarea se face cu un numár redus de nivele , ceea ce atrage un
numár redus de biþi pentru codificare. Dupá etapa de transmisie, din
semnalul eçantionat se reconstitue subbenzile prin filtrare trece-jos (idealá).
Prin multiplicare cu cos(ωi t), benzile sínt readuse ín poziþia iniþialá a
spectrului çi dupá ínsumare semnalul este refácut.
Ín practicá ínsá nu se foloseçte structura prezentatá anterior, ci cea
din figura de mai jos:
m(t) mk(t) mk(t)

FTB Decimare FTJ CAN Canal CNA FTJ
subbanda k (interpolare)
Fig. 12.27.
Operaþia de modulare prin care se fácea translatarea ín banda de bazá este

ínlocuitá printr-o operaþie mai simplá realizatá ín domeniul timp. Aceastá
operaþie este denumitá decimare la emisie çi interpolare la recepþie.
Decimarea este o operaþie de eçantionare cu o frecvenþá inferioará
frecvenþei Nyquist. Sá presupunem cá divizarea spectrului este realizatá ín
M subbande, de lárgime egalá ∆f . Deci fmax =M∆f.
∆f
(k-1) ∆f k∆ f
f f [Hz]
fmin f max
subbanda k
Fig. 12.28.
Ín aceste condiþii, dacá se efectueazá o eçantionare cu frecvenþa fe =2∆f, se

produce o periodizare a spectrului, respectiv aducerea subbenzii ín banda
__________________________ 281 ___________________________

de bazá. Dacá avem o eçantionare idealá, atunci transformata Fourier a

semnalului eçantionat este:
s ∗ (t) = s(t)δ T(t)

∞
S ∗ (ω) = F{s ∗ (t)} = 1 Σ S(ω − nωe ), unde ωe = 2π , iar S(ω) = F{s(t)}
Te n= −∞ Te
Pentru subbanda a 4-a avem(k=4-par):
- ωe 0 ωe ω
2π f e 2π ∆f
2ωe
Fig. 12.29.
Pentru k=3(impar ) situaþia este:
- ωe 0 ωe 2ωe ω
2πf e
Fig. 12.30.
Operaþia inversá decimárii este interpolarea: se adaugá un eçantion

suplimentar a cárui valoare este stabilitá prin interpolare, cel mai adesea o
interpolare de ordinul íntíi. Dublarea numárului de eçantioane este
echivalentá cu dublarea frecvenþei de eçantionare, ceea ce antreneazá, la
reconstituirea prin filtrare trece-jos idealá, o deplasare periodicá a
spectrului cu f ' e =2fe. Astfel spectrele din banda de bazá sínt readuse ín
poziþia iniþialá.
__________________________ 282 ___________________________
Compresia datelor
S n (ω) S n (ω) k=4
0 ωe 2ωe ω
ω'e = 2 ωe
k=3
ωe ω
0 2ωe
ω e'
Fig. 12.31.
Exemplul 10.6: Fie un semnal telefonic cu fmax =3840 kHz. Íntr-un sistem
fárá compresie frecvenþa de eçantionare este de fe=2*3.84=7.68kHz. Dacá
se face compresie semnalul este ímpárþit ín 4 subbenzi de láþime inegalá ce
sínt cuantificate cu un numár diferit de biþi.
Nr. de ordine Lárgimea Frecvenþa de Nr. biþi Debit binar

al subbenzii ∆f eçantionare pentru (kbit/sec)
subbenzii(k) (Hz) 2∆f cuantificare
1,00 240-480 480,00 4,00 1,92
2,00 480-960 960,00 3,00 2,88
3,00 960-1920 1920,00 2,00 3,84
4,00 1920-3840 3840,00 1,00 3,84
Debitul binar total este:
D T = Σ D i = 12.48kbit/ sec .
Dacá semnalul se transmitea fárá compresie, fiecare eçantion fiind

cuantificat 128 nivele(7 biþi) atunci debitul binar ar fi fost:
D'T =7680*7=53760 bit/sec
__________________________ 283 ___________________________

deci raportul de compresie este:
RC=4.307
Anexá: Interpolarea polinomialá

Fie x(t0 ),x(t1 ),x(t2 ),...,x(tN ) un numár de N+1 eçantioane. Un
polinom de gradul N poate sá treacá prin aceste puncte:
N
y(t) = Σ a ktk
n=0
Coeficienþii trebuie astfel aleçi íncít:
N
y(t m ) = Σ a k t km, m = 0, N
n=0
Sub formá matricialá avem:
 x(t 0 )   1 t0 t 20 ... t N0  a0 
 x(t )   t 21 t N1  
 1   1 t1 ...  a1 
 =   
 ...   ... ... ... ... ...  ... 
    
 x(tN )   1 tN t 2N ... t NN  aN 
unde notám:
 x(t 0 )   1 t0 t 20 ... t N0   a0 
 x(t )   t 21 t N1   
 1 t1 ...  a1
X =   ,T =  
1
   ,A =  
 ...   ... ... ... ... ...   ... 
     
 x(t N )   1 tN t 2N ... t NN   aN 
Deci:
X=TA
Dar matricea T este o matrice Vandermonde çi det T = Π (t i − t j ) , elementele

i>j
de eçantionare fiind distincte, evident cá t i ≠ t j ⇒ t i − t j ≠ 0 deci ∃ T −1 .
Rezultá cá matricea coeficienþilor este:
A=T-1 X
Ín cazul extrapolárii de ordinul íntíi avem la dispoziþie douá eçantioane

x(0) çi x(Te):
__________________________ 284 ___________________________
Compresia datelor
 x(0)   1 0   a 0   x(0) = a 0
y(t) = a 0 + a 1 t ⇒   =  1 T   a  ⇒  x(T ) = a + a T
 x(T )
e   e  1   e 0 1 e
x(T e ) − x(0)
x(T e ) = x(0) + a 1 T e ⇒ a 1 =
Te
x(T e ) − x(0)
y(t) = x(0) + t, pentru T e ≤ t ≤ 2T e
Te
T 3T
t = Te + e = e
2 2
x(2 Te )
x(Te )
x(2 Te )
x(0)
0 Te 2T
e
Fig. 12.32.
∼ x(T e ) − x(0) 3T e
x (2T e) = x(0) + = 1.5x(T e ) − 0.5x(0)
Te 2
-- * --
__________________________ 285 ___________________________

Reţele de calculatoare
13.1. Noţiuni generale

După distanţa la care sunt distribuite componentele unei reţele, putem
distinge:
reţele locale (LAN) - de la 10 m la 1 km;
reţele teritoriale (WAN) - ce ocupă suprafeţe mari, la nivel
regional sau naţional;
superreţele - ansamblu format din mai multe reţele teritoriale, la
nivel continetal sau intercontinental.
Reţelele locale sunt acele sisteme la care timpul de propagare al

semnalelor, comparativ cu durata de transmisie a unui singur bit, este mai
mare, iar comparativ cu durata tipică a unui mesaj, este mai mic. Sunt
independente de sistemele publice de telecomunicaţie existente şi pot folosi
medii de comunicaţii private. Mediile de transmisie asigură o rată de eroare
foarte redusă şi fiecare element de prelucrare va poseda o interfaţă de reţea. La
această interfaţă pot fi conectate terminale inteligente, calculatoare personale,
micro- şi minicalculatoare. Reţelele locale trebuie concepute într-un mod care
să permită interconectarea cu reţelele teritoriale.
Reţelele teritoriale utilizează un subsitem de comunicaţie, deci

funcţiile de comunicaţie sunt fizic separate de cele de prelucrare şi sunt
implementate ca noduri de comunicaţie interconectate. Comunicaţia se bazează
pe tehnica comutării de pachete care asigură partajarea eficientă a resurselor de
comunicaţie. Fiecare mesaj se împarte în pachete care se transmit independent.
286
Un pachet trebuie să conţină suficiente informaţii de control, pentru ca dirijarea

sa prin reţea să se realizeze independent de celelalte pachete. Rolul nodurilor
este gestionarea şi realizarea rutei pentru fluxul de pachete.
Reţelele de calculatoare au fost concepute într-o manieră stratificată
ierarhic, ca o succesiune de nivele. Sub egida ISO (International Standard
Organization) s-a elaborat Modelul de Referinţă pentru Interconectarea
Sistemelor Deschise (OSI). Obiectivele de bază ale acestui model sunt legate
doar de comportamentul extern al sistemelor interconectate, caracterul deschis
al unui sistem nu este legat de organizarea particulară şi funcţionarea internă
specifică sistemului, doar de schimbul de informaţii şi de cooperarea dintre
sistemele interconectate. A fost conceput pentru reţele teritoriale, dar se aplică,
cu anumite particularităţi, şi reţelelor locale.
Două principii esenţiale stau la baza conceptului de arhitectură
stratificată:
Valorificarea serviciilor asigurate de nivelurile inferioare pentru
fiecare nivel, astfel încât celui mai înalt nivel să-i fie oferit setul de
servicii necesare pentru realizarea unei aplicaţii distribuite;
Asigurarea independenţei fiecărui nivel, prin definirea serviciilor către
nivelul următor, independent de modul de realizare a acestora.
Nivelul este compus conceptual din subsistemele de acelaşi rang ale
tuturor sistemelor interconectate. Se utilizează termenul de protocol pentru
desemnarea regulilor de comunicaţie dintre entităţile aparţinând aceluiaşi nivel,
şi cel de interfaţă pentru comunicaţia dintre nivele la aceeaşi entitate. Detaliile
unei interfeţe reprezintă în general o opţiune locală de implementare. Nivelele
trebuie astfel concepute ca fluxul de date prin interfeţe să fie minim, şi
schimbarea implementării unui nivel să nu afecteze şi interfaţa. Un nivel poate
lipsi dintr-un sistem în întregime, dacă funcţiile lui nu sunt folosite.
La nivel mondial, standardele internaţionale sunt elaborate de ISO - o
organizaţie fondată în anii '46, neguvernamentală şi voluntară. Ea este compusă
din organizaţiile naţionale de standardizare din cele 89 de ţări membre. Printre
acestea putem aminti: Germania (DIN), S.U.A. (ANSI), Marea Britanie (BSI),
Franţa (AFNOR). ISO elaborează standarde în domenii foarte diverse, în
momentul actual fiind peste 5000 de standarde (printre care şi standardul OSI).
De asemenea, una dintre cele mai mari organizaţii profesionale din lume, IEEE
(Institute of Electrical and Electronics Engineers) care, în principal, emite
jurnale de informare şi organizează conferinţe profesionale, cuprinde şi un grup
de lucru care dezvoltă standarde în domeniul ingineriei electrice şi tehnicii de
calcul. Pentru reţelele LAN, IEEE a elaborat standardul IEEE 802, preluat între
timp de ISO, ca bază pentru standardul ISO 8802. Standardul IEEE 802 este
divizat în mai multe părţi, fiecare parte fiind publicată separat. Astfel:
802.1 (ISO 8802-1) - face o introducere în setul de standarde şi
defineşte primitivele de interfaţă (administrarea reţelei şi
interconectarea reţelelor).
287
802.2 (ISO 8802-2) - descrie partea superioară a nivelului legătura de

date, care foloseşte protocolul LLC (Logical Link Control)
802.3 (ISO 8802-3) - descrie specificaţiile nivelului fizic şi metoda de
acces CSMA/CD. Se referă la reţele LAN, la calculatoare conectate în
topologie magistrală. Ulterior au fost emise standarde suplimentare:
o 802.3a - norma pentru ataşarea la mediu pentru transmisia
în banda de bază (tip 10BASE2)
o 802.3b - norma pentru ataşarea la mediu pentru transmisia
în banda largă (10BROAD36)
o 802.3c - norma pentru unitatea de repetor din reţelele de
10Mbiti/s în banda de bază
o 802.3e - norma pentru semnalizarea fizică, ataşarea la
mediu şi specificaţiile acestuia în banda de bază
acces Token-Bus. Se referă la reţelele LAN in topologie magistrală.
acces Token-Ring. Se referă la reţelele LAN în topologie inel cu
metoda de acces la mediu de tip token circular.
802.6 (DQDB - Distributed Queue Dual Bus) - descrie specificaţiile
nivelului fizic şi metoda de acces pentru reţele WAN.
13.2. Modelul de referinţă OSI

Modelul de referinţă OSI (Open System Interconection) descrie şapte
nivele funcţionale, care, împreună cu mediul fizic, asigură un set complet de
servicii de comunicaţie. Această arhitectură poate fi concepută ca fiind
compusă din două părţi diferite (fig. 13.1):
Partea de suport (1, 2, 3);
Partea de utilizator (5, 6, 7).
Cele două părţi sunt separate de nivelul de transport, care are rolul de a ascunde
detaliile constructive ale comunicaţiei.
Nivelul fizic asigură mijloacele mecanice, electrice, funcţionale şi

procedurale pentru accesul la mediul fizic. Totodată realizează transmisia la
nivel de bit a informaţiei. Problemele caracteristice ale nivelului sunt:
codificarea informaţiei, modul de transmisie, cuplarea-decuplarea
echipamentelor, nivelul semnalelor, modul de conectare şi configuraţia pinilor.
Nivelul fizic se rezumă la cabluri şi semnale electrice. Datele sunt transmise
între dispozitive prin cabluri sau sub formă de unde radio. Informaţiile sunt
codate în biţi (PCM), sunt transmise prin mediul de comunicare şi ajung la
celălalt capăt al firului unde există un alt dispozitiv de reţea. Procesul de
cablare este o etapă extrem de importantă pentru realizarea unei reţele.
Majoritatea dispozitivelor de reţea pot fi schimbate foarte uşor, dar nu şi cablu-
288
rile şi traseele acestora care trebuie să permite dezvoltarea ulterioară. Cablarea

efectuată trebuie să poată fi utilizabilă şi în următorii şapte până la zece ani fără
probleme.
Protocol
7 Aplicaţie Aplicaţie 7
6 Prezentare Prezentare 6
5 Sesiune Sesiune 5
4 Transport Sistem intermediar Transport 4

de comunicare
3 Reţea Reţea Reţea 3
2 Legătură date Legătură date Legătură date 2
1 Nivel fizic Nivel fizic Nivel fizic 1
Fig. 13.1. Modelul ISO / OSI
Legătura de date, prin organizarea biţilor în blocuri, asigură

posibilitatea detectării şi corectării erorilor care apar la nivel fizic. Cuprinde
facilităţile de sincronizare pentru comunicaţii semiduplex şi duplex.
Nivelul Legătura de date reprezintă partea care asigură interconectarea
fizica. La acest nivel putem vorbi despre cea mai mare grupare de biţi care se
transmite prin mediul fizic: frame-ul. Nivelul 1 nu poate identifica computere,
dar nivelul 2 utilizează tehnici de adresare pentru a identifica componentele din
reţea. Nivelul 2 utilizează o convenţie de adresare simplă,, nestructurată şi
neierarhică. Partea cea mai cunoscuta a acestui nivel sunt adresele MAC. Placa
de reţea este identificată în mod unic cu ajutorul unui număr numit Controlul
289
de Acces Media. O adresă MAC este un număr de 48 de biţi, dintre care 24

sunt alocaţi de IEEE şi reprezintă Identificatorul Unic al Organizaţiei, restul de
24 fiind alocaţi de către producătorul dispozitivului. Nu există două dispozitive
cu aceeaşi adresă MAC decât în reţelele de cercetare. Adresa MAC este scrisă
în ROM-ul plăcii de reţea în timpul procesului de fabricaţie şi este copiată în
RAM când placa este iniţializată, după bootare. Fără adresa MAC în reţea ar
exista numai computere fără nume şi comunicarea ar deveni imposibilă în lipsa
unui algoritm de adresare. La acest nivel pachetului de date îi este adăugat un
header şi un trailer care conţin împreună adresa MAC şi ajută computerele să
comunice între ele.
Reţelele de azi împart mediul de comunicare şi de aceea există un
algoritm prin care computerele comunică într-o anumită ordine, unul după
celălalt. Chiar dacă în reţea există multe calculatoare şi toate comunică în
acelaşi timp, utilizatorul are impresia că totul se desfăşoară concomitent. În
realitate nu este aşa, iluzia se datorează vitezei cu care se desfăşoară procesele.
Algoritmul de comunicare este foarte simplu: o staţie începe să comunice la un
anumit moment. Presupunând că o altă staţie începe să "vorbească" în acelaşi
timp atunci primul computer trimite un semnal care îl atenţionează pe celălalt
să se oprească. Apoi ambele staţii aşteaptă un timp şi încep să retransmită.
Dacă apare o nouă coliziune procesul se repetă. Din acest motiv cea mai
populară reţea din acest moment (Ethernet) se mai numeşte şi 'best effort'. Cu
ajutorul CSMA/CD (carrier sense multiple access collision detect) folosită de
Ethernet şi IEEE 802.3 dispozitivele verifică linia pentru a sesiza existenţa unui
semnal, aşteaptă o perioadă de timp şi numai după aceea încep să transmită.
Coliziunea este detectată de toate dispozitivele care transmit şi provoacă o
întârziere nedeterminată. Este clar că o astfel de reţea care împarte mediul de
comunicare nu este prea eficientă. La nivelul Legătura de date utilizatorul nu
are acces la numele dispozitivelor şi nu le poate modifica, nu poate instrui
computerul să intre în legătură cu alte computere pe baza adresei MAC
deoarece în majoritatea cazurilor această adresă MAC nu este cunoscută.
Trebuie să existe o altă cale de a face calculatoarele să comunice, o metodă
logică şi structurată. Din fericire deciziile sunt luate la un nivel superior numit
"Reţea".
Nivelul reţea se ocupă de dirijare mesajelor între două noduri
intermediare folosind blocuri speciale de control, care conţin adresa
destinatarului. Acest nivel va alege ruta pe care informaţia va ajunge la
destinaţie şi va adăuga adresele nodurilor intermediare.
Nivelul transport realizează transferul datelor de la sursă la destinaţie
pe ruta stabilită de nivelul precedent cu o integritate ridicată. Se utilizează
protocoale bazate pe confirmare, care implică transmisia, retransmisia şi
recuperarea datelor eronate. Transportul este de la cap la cap, programul de pe
calculatorul sursă conversând cu un program similar de pe calculatorul
destinaţie. La acest nivel canalelor logice li se asociază adrese fizice.
290
Nivelul sesiune permite legarea utilizatorului la un calculator central

care lucrează cu divizarea timpului (time sharing) şi transmiterea fişierelor prin
funcţiile de stabilire şi eliberare de conexiuni, sincronizare, raportare,
întrerupere. Pentru a evita repetarea întregului transfer în caz de eroare,
inserează periodic puncte de control de la care poate fi reluată transmisia.
Nivelul prezentare are rolul de a elibera aplicaţiile de diferenţele
existente în reprezentarea datelor. Asigură totodată codificarea datelor într-un
standard corespunzător aplicaţiei. În cazul în care la transmisie se folosesc date
comprimate pentru a reduce timpul de transfer, acest nivel rezolvă
comprimarea şi decomprimarea datelor.
Nivelul aplicaţie permite funcţionarea concurentă a proceselor în
vederea realizării unui obiectiv definit de utilizator, fără ca acesta să cunoască
locul unde se află procesele. Funcţiile asigurate de acest nivel sunt: lansarea
programelor, vizualizarea şi transferul fişierelor de pe întregul sistem, poşta
electronică.
13.3. Reţele locale de calculatoare (LAN)

În comparaţie cu modelul de referinţă, reţelele locale au următoarele
particularităţi:
Pentru nivelul legătura de date există un singur canal fizic de comunicaţie,
care este cerut şi eliberat în mod dinamic de către elementele
interconectate, folosind un protocol de acces multiplu la canal;
Prezenţa nivelului reţea este opţională, pentru că nu există probleme de
rutare; dacă există poate fi folosit pentru comunicaţii inter-reţea;
Factorii de care se ţine cont la alegerea unui LAN sunt:
numărul de puncte care trebuie conectate;
aria fizică acoperită şi distanţa maximă dintre puncte;
posibilitatea de extindere a reţelei;
performanţele dorite, siguranţa şi securitatea datelor;
posibilitatea de comunicare în afara reţelei.
Reţeaua locală, în general, este realizată pe baza următoarelor elemente
hardware:
mediul fizic de transmisie,
setul de mecanisme de acces şi transmisie în mediu,
interfaţa de reţea.
Interfaţa de reţea trebuie să funcţioneze în paralel cu elementul de
prelucrare gazdă. Elementele de prelucrare sunt total independente de schema
de interconectare. Comunicaţiile cu elementele pasive (imprimante, scanere,
etc.) vor avea loc prin intermediul elementelor gazdă asociate. Este necesară
adoptarea unei proceduri administrative, care să permită gestiunea alocării de
adrese la dispozitivele conectate în reţea. Cea mai simplă metodă de a aloca
adrese unice globale este cea a partiţionării spaţiului de adrese pe blocuri.
291
Adresarea de grup sau multiplă permite trimiterea mesajelor sau a pachetelor la

mai multe destinaţii. Alocarea dinamică asigură o adresare flexibilă, şi nu cere
implicarea utilizatorului.
13.4. Căi fizice. Topologii de bază

Modalitatea prin care se realizează conexiunea între calculatoarele unei
reţele se numeşte topologia fizică a reţelei de calculatoare. Topologia reţelei se
referă nu numai la modalitatea fizică de conectare ci şi la protocolul de
conexiune.
13.4.1. Topologia fizică de tip magistrală (bus)

Această topologie este în general utilizată atunci când viitoarea reţea
este simplă, mică sau temporară (fig. 13.2).
Workstation File server
Fig. 13.2. Într-o topologie de tip bus calculatoarele sunt conectate în linie.
Într-o reţea de tip bus, cablarea presupune existenţa unui cablu, de

regulă coaxial, fără nici un dispozitiv de amplificare a semnalului. Din acest
motiv reţeaua se mai numeşte şi reţea pasivă. Atunci când un calculator trimite
un semnal ce conţine informaţii, toate calculatoarele conectate la reţea îl
primesc, dar numai unul dintre ele (cel a cărui adresă corespunde cu adresa
inclusă în mesajul transmis) acceptă informaţia. Celelalte calculatoare o
rejectează. La un anumit moment de timp, doar un singur calculator poate
transmite un mesaj. Fiecare calculator trebuie să aştepte eliberarea liniei pentru
a transmite propriul mesaj. Acest fapt, corelat cu numărul de calculatoare
conectate, poate afecta viteza de transmisie. Un alt aspect este cel legat de
adaptarea bus-ului. Deoarece avem o transmisie de tip pasiv, semnalele
electrice generează unde reflectate. Pentru a evita acest fenomen nedorit, cele
două capete libere ale bus-ului trebuiesc adaptate, prin ataşarea unei impedanţe
egale cu impedanţa caracteristică a mediului de transmisie. Avantajele
topologiei de tip bus sunt:
este simplă, foarte eficientă în reţele mici, uşor de utilizat;
implică cele mai mici costuri (cele mai mici lungimi de cablu
folosite);
292
este foarte uşor de extins, folosind circuite repetoare;

calculatoarele conţin plăci de reţea cu conectori de tip BNC.
Dezavantajele topologiei de tip bus sunt:
încărcare prea mare a reţelei conduce la micşorarea vitezei de
transmisie;
fiecare conector ataşat la cablu produce o atenuare a semnalului
transmis;
este dificil de depanat o astfel de reţea: o conexiune imperfectă sau
lipsa unui "terminator" la capătul cablului, poate duce la întreruperea
întregii reţele.
13.4.2. Topologia fizică de tip stea (star)

Dezvoltată mai târziu, topologia stea a devenit cea mai populară
topologie în domeniul reţelelor datorită numărului redus de probleme care pot
apărea. În topologia stea, fiecare calculator are o singură conexiune direct
legată la un hub sau un concentrator (fig. 13.3). Un hub este un dispozitiv,
instalat într-o locaţie centrală, care funcţionează ca un nod central pentru reţea.
Serverele şi calculatoarele client sunt de asemenea ataşate acestui hub, după
cum se observă în figură. Dacă un cablu se defectează, numai calculatorul
conectat la acel segment este afectat. Celelalte calculatoare vor continua să
funcţioneze normal. Singurul impediment al acestui tip de reţea este costul hub-
urilor. De obicei acest fapt este contrabalansat de uşurinţa prin care se
instalează cablul twisted-pair şi preţul scăzut al acestui tip de cablu.
Hub
File server
Workstation
Workstation Workstation
Fig. 13.3. Topologie de tip stea
Fiecare calculator comunică cu hub-ul central, care fie retransmite mesajele

tuturor celorlalte calculatoare (cazul reţelei de tip stea broadcast), fie numai
calculatorului destinaţie (cazul reţelei de tip stea cu comutaţie).
293
În cazul reţelei de tip broadcast, hub-ul poate fi activ sau pasiv. Un hub activ
regenerează semnalul electric şi îl trimite tuturor calculatoarelor conectate la el.
Acest tip de hub este numit şi repetor multiport. Hub-urile active precum şi
comutatoarele (switch) trebuie să fie alimentate pentru a funcţiona. Hub-ul
pasiv acţionează doar ca punct de conexiune şi nu necesită alimentare. O reţea
de tip stea se poate extinde prin conectarea în locul unui calculator a unui hub
suplimentar, permiţând astfel conectarea unui număr suplimentar de
calculatoare. Avantajele topologiei de tip stea sunt:
introducerea ca şi scoaterea unui calculator se poate face uşor, fără a
deranja restul reţelei.
utilizarea de hub-uri inteligente, cu microprocesor, permite
diagnosticarea întregii reţele.
defectul apărut la nivelul unui calculator nu afectează funcţionarea
reţelei.
Dezavantajele topologiei de tip stea sunt:
fiabilitatea reţelei este dictată de fiabilitatea hub-ului; defectarea
acestuia face ca întreaga reţea să se blocheze.
multe reţele de tip stea necesită un echipament special pentru
retransmiterea prin broadcast sau comutaţie a traficului.
costul cablării este relativ ridicat faţă de alte topologii.
13.4.3. Topologia fizică de tip inel (ring)

În general, o topologie bus în care cele două capete sunt conectate,
formează o topologie de tip inel (fig. 13.4).
Workstation
Workstation
File server
Workstation
Workstation
Fig. 13.4. Topologie de tip inel.
294
Topologia de tip inel este utilizată atunci când traficul este sensibil la timpii de
întârziere (fişiere audio sau video) sau atunci când numărul de utilizatori care
accesează datele este foarte mare. Fiecare calculator este conectat la următorul
aflat în inel şi fiecare retransmite următorului calculator ceea ce a primit de la
precedentul. Mesajele parcurg inelul într-o singură direcţie. Pentru că fiecare
calculator retransmite ceea ce a primit, un inel este o reţea activă şi nu se pune
problema atenuării semnalului. Unele reţele de tip inel utilizează o metodă de
trecere a unui jeton de la un calculator la altul. Jetonul este un mesaj foarte
scurt care este transferat de a lungul inelului până la calculatorul care vrea să
transmită date altui calculator. Acest calculator modifică mesajul jetonului,
adaugă adresa destinatarului şi informaţia dorită şi transmite acest pachet în
reţea. Fiecare calculator aflat pe traseu după expeditor primeşte odată cu
jetonul şi informaţiile utile. El transferă pachetul la calculatorul următor. Acest
proces se repetă până când calculatorul destinaţie îşi recunoaşte adresa.
Calculatorul destinatar transmite în aceeaşi manieră şi în acelaşi sens, un mesaj
de confirmare. La primirea confirmării, emiţătorul creează un nou jeton şi-l
lansează în reţea, permiţând altui calculator să captureze jetonul şi să transmită
informaţii. Viteza de circulaţie a jetonului este suficient de mare pentru a
reduce timpii de întârziere. De exemplu un jeton poate traversa o reţea inel cu
lungimea de 200 m, de circa 10 000 de ori într-o secundă (MCSE: Networking
essentials, 1998). Avantajele topologiei inel sunt:
toate calculatoarele au acces în mod egal la mediul de transmisie;
atunci când sunt multe solicitări, reţeaua continuă să funcţioneze, mai
lent, dar nu se întrerupe.
Dezavantajele topologiei inel sunt:
defectarea unui calculator afectează funcţionarea întregii reţele.
introducerea sau scoaterea unui echipament din reţea se poate face
numai cu întreruperea temporară a reţelei.
este dificilă depistarea unui defect în reţea.
13.4.4. Topologia fizică de tip star-bus

Este o reţea obţinută prin interconectarea mai multor hub-uri
cu ajutorul topologiei de tip bus, hub-uri ce au conectate la porturile lor
calculatoare în topologie de tip stea (fig. 13.5).
13.4.5. Topologia fizică de tip star-ring

În topologia star-ring, cunoscută şi sub denumirea token-ring, este o
reţea de tip stea (fizic) dar care se comportă ca o topologie în inel (logic).
Topologia logica descrie modalitatea în care circulă semnalul nu cum arată
cablurile. În cazul token-ring, sunt folosite hub-uri speciale pentru a crea o cale
de date care pasează semnalele de la o staţie la alta într-un proces care se
termină la staţia de la care a pornit. În concluzie, topologia acestei reţele este
aceea a unei stele fizice dar din punct de vedere logic este un inel (fig. 13.6).
295
Hub
File server Workstation
Hub
Fig. 13.5. Topologie star-bus.
File server
Hub
Workstation
Fig. 13.6. Topologie star-ring (token-ring).
296
13.4.6. Topologia fizică de tip plasă (mesh)

Topologia mesh (plasă) este un exemplu de sistem de legături care nu
este folosit aproape deloc. Descriind o reţea în care fiecare calculator conţine o
conexiune dedicată la fiecare alt calculator ne lovim de o nouă problemă
(creşterea costurilor) în timp ce încercăm să rezolvăm altele (siguranţa în
funcţionare şi reducerea timpilor de acces). Fiecare calculator are propria lui
legătură la fiecare dintre calculatoarele prezente (fig. 13.7), având dreptul de a
transmite liber la orice destinaţie (în afară de momentul în care primeşte date)..
Problemele apar pe măsură ce numărul de calculatoare creşte. Chiar şi o reţea
modesta cu 10 noduri ar necesita 45 NIC (network interface card) şi 45 de
cabluri.
Fig. 13.7. Reţea de tip mesh.
Reţelele de tip mesh pot fi foarte uşor depanate şi un defect la o staţie

nu duce la întreruperea reţelei, aşa cum se întâmplă în cazul altor topologii.
Legăturile redundante permit transferul datelor între calculatoare pe mai multe
rute, ceea ce conferă cea mai bună fiabilitate dintre toate variantele. Din păcate,
instalarea ca şi reconfigurarea unei astfel de reţele sunt operaţii ce devin tot mai
complicate pe măsură ce creşte numărul calculatoarelor. În practică se foloseşte
o variantă hibridă, care îmbină topologia mesh cu cea de tip bus sau star.
13.5. Protocoale de comunicaţie pentru reţele locale în inel

Permisiunea de a utiliza inelul de transmise este transferată secvenţial
şi unidirecţional de la un nod la altul.
297
Metoda dreptului de control circulant (token passing) constă în

utilizarea unei combinaţii specifice de biţi (jeton de control sau token)
identificată de reţea, care în absenţa traficului circulă continuu pe inel.
Posesorul jetonului are acces la inel. Dacă nu are nimic de transmis, trimite mai
departe jetonul; în caz contrar, jetonului i se anexează mesajul. Înlăturarea
mesajului de pe inel se realizează de nodul sursă (cel care a transmis mesajul),
care în acest moment verifică identitatea datelor trimise cu cele sosite. Poate fi
realizat cu un singur mesaj sau cu tren de mesaje. O situaţie particulară apare la
pornirea sistemului, sau la alterarea jetonului, când fiecare nod va asculta inelul
pe o durată proprie, după care prima dintre ele va genera un jeton.
Metoda accesului prin competiţie se deosebeşte de metoda dreptului
circulant prin lipsa jetonului când nu există trafic în reţea. În cazul în care o
staţie are de transmis, verifică dacă în momentul respectiv trece sau nu un
mesaj. Dacă nu, transmite mesajul şi un jeton la sfârşitul acestuia. Când
mesajul revine la staţia sursă, se va înlătura împreună cu jetonul. Dacă staţia
observă existenţa unui trafic, aşteaptă recepţionarea jetonului şi înserează
pachetul propriu.
Metoda containerului gol urmăreşte îmbunătăţirea utilizării inelului
prin divizarea benzii de trecere a canalului disponibil într-un număr întreg de
secvenţe de biţi de lungime fixă (denumite container), delimitate între ele.
Containerele sunt permanent circulate unidirecţional pe inel, şi în ele pot fi
plasate pachete de date împreună cu adresa de destinaţie. Un bit de control al
containerului indică starea de ocupat sau gol al acestuia. Un mesaj va fi
împărţit în pachete de lungimea unui container, astfel diferitele porţiuni ale
inelului vor transmite pachetele aceluiaşi mesaj. Destinatarul unui pachet
extrage pachetul, şi marchează containerul ca fiind gol, el putând fi utilizat deja
de nodul curent. Această tehnică poate conduce la dominarea inelului de
anumite noduri (dialog între două noduri). Pentru a evita această deficienţă, se
utilizează două tehnici: prima constă în copierea conţinutului la destinaţie, iar
marcarea containerului va fi realizată de un nod special, numit controler de
inel; a doua realizează copierea conţinutului la destinaţie, iar containerul se
eliberează la sursă.
13.6. Protocoale de comunicaţie pentru reţele locale

cu magistrală de difuzare
Sunt caracterizate de necesitatea alocării unei resurse unice (canal de
comunicare) la o multitudine de surse de mesaje. Competiţia din interiorul
acestor sisteme este provocată nu numai de apariţia aleatoare a mesajelor, ci şi
de imposibilitatea utilizatorilor de a se observa reciproc pe măsura apariţiei
cererilor de utilizare. Informaţia de control trebuie transferată pe acelaşi canal
cu informaţia propriu-zisă. Există două tipuri de strategii:
- strategii cu competiţie (cu acces aleator);
298
- strategii cu consultare (acces fără coliziuni).

În cadrul strategiilor cu competiţie apar două probleme: rezolvarea
coliziunilor (prin tehnicile adaptive şi neadaptive) şi controlul accesului (prin
tehnicile „transmite surd”, „ascultă şi transmite”, „ascultă, transmite şi ascultă
transmisia”). Dacă fiecare nod implicat ar fi capabil să aleagă un moment de
retransmisie care să difere de momentele alese de ceilalţi, problema coliziunilor
ar fi simplificată. Tehnicile neadaptive nu ţin cont de traficul curent în reţea,
planificarea întârzierilor fiind fixe. Sunt adecvate numai în sisteme cu număr
redus de surse.
În cazul tehnicilor adaptive, fiecare utilizator blocat într-o coliziune
încearcă să evalueze numărul utilizatorilor blocaţi în reţea, şi să ajusteze rata de
retransmisie în mod corespunzător. De obicei, acest lucru se realizează cu
ajutorul unui controler unic de reţea.
13.7. Mediul de transmisie în reţelele locale

Elementul cel mai important al unei reţele locale de calculatoare este
suportul fizic de transmisie a datelor sub formă de semnale electrice sau optice.
Actualmente se folosesc trei tipuri de medii fizice de transmisie a datelor în
reţelele locale: cablul coaxial, perechile de fire torsadate (TP-twisted pair) şi
fibrele optice, cea mai recentă soluţie şi, totodată, cea care oferă un mare salt
calitativ în domeniu.
Cablul coaxial este un mediu fizic foarte utilizat în comunicaţii
datorită capacităţii sale de a suporta o banda largă de frecvenţe cu o mare
imunitate la zgomot. Se asigură astfel transmisii fără erori, atât în cazul folosirii
sale în reţele locale cât şi pentru reţele telefonice, de televiziune, în general
acolo unde se folosesc frecvenţe mari de transmisie a semnalului. Cablul
coaxial asigură o viteză de transmisie a datelor de până la 350 Mbps. Sunt
utilizate frecvent două tipuri de cablu coaxial: cablul coaxial subţire şi cablul
coaxial gros. Utilizarea cablului coaxial aduce o serie de avantaje, cum ar fi:
Suportă ambele tipuri de transmisie (în banda de bază şi banda largă)
Asigură o lungime mare între două staţii adiacente ale unui LAN
Asigură transmisia de date şi, totodată, transmisia semnalelor audio şi
video
Are imunitate electrică şi magnetică
Are un cost acceptabil (cea mai ieftină soluţie în acest moment).
Folosirea cablului coaxial în reţelele locale de tip Ethernet este
reglementată de standardul Ethernet IEEE 802.3, care prevede operarea la 10
Mbps pe cablu coaxial, cu toate staţiile conectate la o singură linie de
transmisie. Grupul de standardizare IEEE a mai dezvoltat şi alte standarde
asemănătoare pentru cablu coaxial, şi anume:
10 Base-5: LAN-uri în banda de bază operînd la 10 Mbps pe cablu
coaxial cu o lungime maximă de magistrală de 500 m. Acest LAN este
299
varianta cea mai apropiată de Ethernet-ul original.

10 Base-2: LAN-uri în banda de bază operînd la 10 Mbps pe cablu
coaxial subţire tip RG-58 cu o lungime maximă de magistrală de 185
m. Cablul coaxial obişnuit are o grosime de aproximativ 1 cm, de
aceea a fost dezvoltat acest standard de cablu coaxial subţire. Acest
cablu are practic aceleaşi caracteristici ca şi cel obişnuit cu excepţia
faptului că semnalele se atenuează mai rapid odată cu lungimea.
Cablul torsadat constă din două fire răsucite pentru a minimiza
intensitatea radiaţiilor electromagnetice datorate transmisiei semnalelor
electrice. Se minimizează totodată şi interferenţa creată de alăturarea mai
multor perechi de astfel de fire. Există două standarde dezvoltate de IEEE
802.3 referitoare la perechea de fire torsadate:
10 Base-T: reglementează LAN-uri în banda de bază care operează la
10 Mbps pe fire torsadate ce permit o distanţă între staţie şi hub de
100 m. Topologic, acest LAN are o configuraţie de tip stea.
1 Base-5: LAN-uri în banda de bază operând la 1 Mbps pe perechea
torsadată ce permite o distanţă între staţii şi hub de 250 m. Topologic,
acest LAN are o configuraţie de tip stea.
Specificaţia 10 Base-T permite utilizatorilor să folosească tipul de
cablu telefonic existent tip pereche de fire torsadate neecranate (UTP-
unshielded twisted pair); standardul are în vedere cablul american de cupru, cu
izolator de PVC şi conţinând patru sau mai multe perechi. Conectorul cel mai
utilizat la acest tip de mediu fizic este cel de tip RJ-45.
Cablurile optice sunt medii ce folosesc radiaţia luminoasă ca suport al
informaţiei; fibrele optice conţinute de acest tip de cablu au un miez de plastic
sau sticlă organică prin care este ghidată radiaţia luminoasă şi un înveliş cu
indice de refracţie mai mic decât al miezului. Limitarea performanţelor
transmisiei pe fibră optică este determinată de degradarea sau dispersia
semnalului luminos de-a lungul fibrei. Această degradare afectează viteza de
transmisie, lărgimea benzii şi distanţa. Există două tipuri de dispersie:
cromatică şi modală. Dispersia cromatică este determinată de intervalul
lungimilor de undă ale radiaţiei incidente, produse de sursa de lumină. Cu cât
intervalul este mai larg la sursă, cu atât semnalul se degradează mai repede.
Dispersia modală este dată de tendinţa luminii de a se propaga sub formă
ondulatorie, în loc de linie dreaptă. cu cât sunt mai ample fluctuaţiile, cu atât
este mai mare dispersia semnalului şi se degradează performanţele.
Cablul de fibră optică este utilizat pentru aplicaţii care necesită viteză
mare de transmisie a datelor şi o imunitate electrică, magnetică şi corozivă a
mediului de transmisie. El asigură o viteză de transmisie de ordinul a 1 trilion
bps. Ca dezavantaje amintim: adaptor de interconectare costisitor, probleme la
sudura segmentelor de cablu, echipamente specializate pentru interconectarea
segmentelor de fibră optic.
300
13.8. Interconectarea reţelelor locale

Fiecare topologie si arhitectura de retea are propriile sale limite.
Totodata fiecare retea foloseste propriile protocoale. Pentru a interconecta între
ele aceste retele sunt necesare atât echipamente speciale pentru a realiza
conexiunile fizice cât si software de interconectare. În continuare vor fi
descrise principalele categorii de echipamente de interconectare.
Repetor. Repetorul are rolul de a copia biti individuali între segmente

de cablu diferite si nu interpreteaza cadrele pe care le receptioneaza. Reprezinta
cea mai simpla si ieftina metoda de extindere a unei retele locale. Pe masura ce
semnalul traverseaza cablul, el se degradeaza si este distorsionat. Acest proces
poarta numele de atenuare. Repetorul permite transportarea semnalului pe o
distanta mai mare, regenerând semnalele din retea si retransmitându-le mai
departe pe alte segmente. Ele sunt utilizate în general pentru a extinde
lungimea cablului acolo unde este nevoie. Pentru a putea fi utilizate, pachetele
de date si protocoalele LLC (Logical Link Control) trebuie sa fie identice pe
ambele segmente; de asemenea ele trebuie sa foloseasca aceeasi metoda de
acces (CSMA/CD). Repetorul poate fi folosit pentru a face legatura dintre
medii de transmisie diferite (cablu coaxial - fibra optica, cablu coaxial gros -
cablu coaxial subtire). În corespondenta cu modelul OSI repetorul functioneaza
la nivelul fizic, regenerând semnalul receptionat de pe un segment de cablu si
transmitându-l pe alt segment.
Punte. Puntea (se mai întâlneste si sub denumirea de pod, bridge),

lucreaza la subnivelul MAC (Media Access Control) si functioneaza pe
principiul ca fiecare nod de retea are propria adresa fizica. Puntea poate
interconecta retele LAN de acelasi tip sau de tipuri diferite. Puntile sunt utile în
situatiile urmatoare:
extinderea fizică a unei retele LAN;
interconectarea retelelor locale ce utilizeaza tehnici de control al
accesului la mediu diferite.
Puntile la rândul lor sunt de mai multe tipuri:
- punti transparente: în acest caz puntea examineaza adresele MAC din
pachetele care circula în retelele la care este conectata puntea si, pe baza unor
tabele de adrese, decid pentru fiecare pachet daca trebuie transmis pe o retea
sau pe alta;
- punti cu rutare prin sursa, sau punti Token Ring; în acest caz puntile
utilizeaza informatia de rutare inclusa de sistemul sursa în câmpul din cadrul
MAC. Aceste punti sunt specifice pentru interconectarea retelelor Token Ring.
Daca într-o firma exista mai multe retele cu topologii diferite, atunci
administrarea fluxurilor de date poate fi facuta de un calculator echipat cu mai
multe placi de retea, care va juca rolul de punte între aceste retele, asociind
retelele fizice diferite într-o aceeaşi reţea logica. În corespondenta cu modelul
301
OSI puntea lucreaza la nivelul legaturii de date (nivelul 2 - subnivelul MAC) si

în consecinta opereaza cu adresele fizice ale calculatoarelor. Spre deosebire de
repetor, puntea este capabila sa decodeze cadrul pe care-l primeste pentru a
face prelucrarile necesare transmiterii pe reteaua vecina.
Ruter. Ruter - ul functioneaza la nivelul retea al modelului ISO / OSI

si este utilizat pentru interconectarea mai multor retele locale de tipuri diferite,
dar care utilizeaza acelasi protocol de nivel fizic. Utilizarea lor asigura o mai
mare flexibilitate a retelei în ceea ce priveste topologia acesteia. Diferenta între
o punte si un ruter este ca în timp ce puntea opereaza cu adresele fizice ale
calculatoarelor (luate din cadrul MAC), ruter - ele utilizeaza adresele logice, de
retea, ale calculatorului. În timp ce o punte asociaza retelele fizice diferite într-
o singura retea logica, un ruter interconecteaza retele logice diferite. Aceste
adrese logice sunt administrate de nivelul retea si nu depind de tipul retelei
locale. Ruter - ul permite rutarea mesajelor de la sursa la destinatie atunci când
exista mai multe posibilitati de comunicare între cele doua sisteme. Datorita
capacitatii de a determina cel mai bun traseu, printr-o serie de legaturi de date,
de la o retea locala în care se afla sistemul sursa la reteaua locala în care se afla
sistemul destinatie, un sistem de ruter-e poate asigura mai multe trasee active
între cele doua retele, facând posibila transmiterea mesajelor de la sistemul
sursa la sistemul destinatie pe cai diferite.
Porti. Portile de acces, numite si gateway fac posibilă comunicatia

între sisteme de diferite arhitecturi si medii incompatibile. O poarta conecteaza
doua sisteme care nu folosesc acelasi protocol de comunicatie, structuri de
formate, limbaje, arhitecturi. Sarcina unei porti este de a face conversia de la un
set de protocoale de comunicatie la un alt set de protocoale de comunicatie.
Portile functioneaza la nivelul transport al modelului ISO / OSI.
-- * --
302
Interfaţa serială RS-232
14.1. Introducere
La începutul anilor '60, Electronic Industries Association a emis un
standard de interfaţă pentru echipamentele de transmisie de date. La acea
vreme, comunicaţiile de date erau menite să realizeze transferul digital de date
între un calculator central "mainframe" şi un terminal aflat la distanţă, sau între
două terminale fără a fi implicat un computer. Aceste dispozitive erau legate
prin liniile de telefonie vocală şi în consecinţă era nevoie de câte un modem la
fiecare dintre capete pentru conversia semnalului. Cu toate că acest lucru este
simplu ca idee, date fiind nenumăratele oportunităţi de apariţie a erorilor în
transmisia printr-un canal analogic, realizarea practică nu ia amploare. S-a
constatat necesitatea unui standard în primul rând pentru a realiza o
comunicaţie de încredere, şi în al doilea rând pentru a facilita interconectarea
dintre echipamente produse de diferiţi producători. Pornind de la aceste idei a
fost elaborat standardul RS232 (Reference Standard 232). Acest standard
specifică tensiuni, timpi, semnale, un protocol pentru schimbul de date şi tipuri
de conectori.
Posibilitatea de a conecta un calculator la alt sistem de calcul permite
transferul şi partajarea unor fişiere şi de asemenea permite accesul la software-
ul celuilalt. Cu alte cuvinte, realizând astfel de legături putem crea reţele de
două sau mai multe calculatoare, făcându-le pe acestea să se comporte ca o
echipă.
303
Transmisia serială se realizează între un echipament terminal de date

(DTE - Data Terminal Equipment) şi care poate fi un calculator şi un
echipament de comunicaţii denumit generic modem (DCE - Data
Communication Equipment). Modul în care se realizează comunicaţia de date
prin intermediul portului serial standard este prezentat în figura 14.1.
1 CD
2 RD
3 TD
PC 4 DTR
5 SG DCE
sau
DTE 6 DSR
7 RTS
8 CTS
9 RI
Fig. 14.1. Semnalele conectorului portului serial de tip DB-9.
În prezent sunt utilizate două tipuri de conectori: cu 25 de pini (DB-25)

şi cu 9 pini (DB-9). În tabelul 1 este prezentată semnificaţia pinilor la
conectorul de port serial cu 9 pini (de tip DB-9).
Tabelul 1. Conectorul de port serial cu 9 pini
Conector
Semnal Descriere Sursa
DB–9
1 CD Carrier Detect De la modem (DCE)
2 RD Receive Data De la modem (DCE)
3 TD Transmit Data De la PC (DTE)
4 DTR Data Terminal Ready De la PC (DTE)
5 SG Signal Ground -
6 DSR Data Set Ready De la modem (DCE)
7 RTS Request to Send De la PC (DTE)
8 CTS Clear to Send De la modem (DCE)
9 RI Ring Indicator De la modem (DCE)
304
În momentul în care terminalul sau calculatorul este pus în funcţiune,

el activează (setează pe 1 logic) semnalul DTR (pinul 4) pentru a semnala că
terminalul este pregătit. Când modem-ul este pus în funcţiune, el răspunde prin
activarea semnalului DSR (pinul 6) semnalând faptul că este pregătit pentru
schimbul de informaţie. Atunci când detectează o purtătoare pe linia de
comunicaţie modemul activează semnalul CD (pinul 1). Acest semnal indică
existenţa unei legături de comunicaţie între cele două dispozitive.
Înainte de a trimite orice caracter DTE cere permisiunea transferului
activând semnalul de cerere de transmisie RTS, care indică faptul că terminalul
doreşte să transmită date. Nici un fel de informaţie nu va fi trimisă până când
echipamentul DCE destinatar nu garantează permisiunea prin activarea
semnalului CTS, indicând astfel că modemul este pregătit să accepte date.
Datele sunt transmise în mod secvenţial pe linia de transmisie (pinul 3)
şi recepţionate pe linia de recepţie (pinul 2). Semnalele lui RS 232 sunt de tip
bipolar:
+3 la +12 volti indica “ON sau starea 0”
–3 la –12 volti indica “OFF sau starea 1” .
“Intervalul mort” intre +3V si -3V e proiectat pentru a absorbi zgomotul de pe
linie.
14.2. Transmisia serială

Din punct de vedere al numărului de linii utilizate în cazul unei
transmisii între două echipamente, se deosebesc două tipuri de conexiune :
a) Modul de transfer paralel care presupune folosirea a câte unui fir
pentru fiecare bit de date. Aceasta înseamnă că mai multe fire sunt folosite
pentru interconectarea a două echipamente terminale de date (DTE). Din acest
motiv modul de transfer paralel nu se foloseşte decât între DTE-uri aflate la
distanţă mică.
b) Modul de transfer serial care presupune folosirea unei singure
perechi de fire pentru interconectarea echipamentelor. La un moment dat pe
linie se transmite un singur bit, pentru fiecare bit fiind alocat un interval de
timp fix.
Viteza de transfer în cazul comunicaţiei seriale este mai mică decât in
cazul comunicaţiei paralele dar distanţa între DTE-uri este mult mai mare.
Comunicaţia de date între două echipamente se poate realiza în trei moduri :
a) modul simplex - care presupune propagarea informaţiei într-o
singură direcţie, un echipament fiind numai emiţător iar celălalt numai
receptor.
b) modul half-duplex (semiduplex) - care presupune transferul de date
alternativ între cele două echipamente, ambele fiind atât emiţător cât şi
receptor dar nu simultan. Astfel când unul din echipamente se găseşte
în starea de emisie celălalt se află în starea de recepţie.
305
c) modul full-duplex – care presupune schimbul de date în ambele

direcţii în acelaşi timp. Astfel cele două echipamente au posibilitatea
de a transmite date în acelaşi timp recepţionând alte date.
Datele care sunt transferate între două echipamente de tip DTE sunt
formate din unităţi de lungime fixă, de obicei de câte 8 biţi. De exemplu, în
momentul în care un terminal comunică cu un calculator fiecare caracter ataşat
este codificat într-o valoare binară de 8 biţi, întregul mesaj fiind format dintr-
un şir de astfel de caractere codificate (figura 14.2).
timp
Celulă bit
1 0 0 1 0 1 1 0
DTE SG DTE
sursă destinaţie
Fig. 14.2. Modul de transmisie serial
Deoarece fiecare caracter este transmis în mod serial, echipamentul

receptor, pentru a decodifica şi interpreta corect biţii transmişi trebuie să
cunoască :
1. rata de emisie a biţilor (durata unei celule bit),
2. începutul şi sfârşitul fiecărui caracter (octet),
3. începutul şi sfârşitul fiecărui mesaj complet (bloc de octeţi).
Aceşti trei factori sunt cunoscuţi sub numele de sincronizare la nivel de
bit, la nivel de caracter şi la nivel de bloc. Din acest punct de vedere
comunicaţia între două echipamente poate fi de două tipuri :
a) asincronă dacă ceasul receptorului este independent de cel al
emiţătorului
b) sincronă dacă ceasurile sunt sincrone
Dacă datele care trebuie transmise sunt formate din caractere separate
în timp, de lungime aleatoare, atunci fiecare caracter este transmis independent
şi receptorul se sincronizează la începutul fiecărui nou caracter primit. Pentru
acest tip de comunicaţie se foloseşte transmisia asincronă.
Dacă datele care trebuie transmise sunt formate din blocuri care conţin
mai multe caractere (octeţi) fiecare, ceasurile emiţătorului şi receptorului
trebuie să se afle în sincronism şi de aceea în acest caz se foloseşte transmisia
sincronă.
306
14.3. Transmisia asincronă

Acest tip de transmisie se numeşte asincronă deoarece nu există nici un
semnal de sincronizare sau de ceas, astfel încât caracterele pot fi transmise la
orice interval de timp, ca atunci când operatorul introduce date de la tastatură.
În cazul acestui tip de comunicare este necesar ca receptorul să fie capabil să se
resincronizeze la începutul fiecărui nou caracter recepţionat. Pentru a realiza
acest lucru trebuie ca fiecare caracter să fie încadrat de un bit de start şi unul
sau mai mulţi biţi de stop (figura 14.3).
Un singur bit 0, numit bit de start, precede fiecare caracter, pentru a
anunţa sistemul destinatar că următorii 8 biţi constituie un octet de date.
Caracterul este urmat de unul sau mai mulţi biţi de stop, care anunţă terminarea
transmiterii lui. La recepţie, caracterele sunt recunoscute după semnalele de
start şi de stop, şi nu după temporizarea sosirii lor.
Aşa cum se observă din figura 14.3 polaritatea bitului de start este
diferită de cea a bitului de stop. Astfel se asigură cel puţin o tranziţie 1_0_1
între două caractere consecutive indiferent de secvenţa de biţi care trebuie
transmisă. Prima tranziţie 1_0 după un interval de linie liberă este folosită de
echipamentul receptor pentru a determina începutul fiecărui nou caracter. În
plus, folosind un ceas cu o frecvenţă de N ori mai mare decât frecvenţa de
emisie (de obicei N=16), echipamentul receptor poate determina mai exact
valoarea fiecărui bit transmis prin eşantionarea semnalului recepţionat
aproximativ în centrul fiecărei celule bit.
Direcţie
Elemente transmise
Linie
Caracter (8 biţi)
liberă
lsb msb
1 0 0 1 0 0 1 0
Bit de start
Receptorul detectează Fiecare bit este 1 sau 2 biţi de stop asigură o
începutul unui nou caracter eşantionat în centrul tranziţie negativă la începutul
celulei bit fiecărui caracter nou
Fig. 14.3. Transmisia asincronă
307
14.4. Circuite de control a transmisiei

Între două echipamente terminale de date (DTE) datele sunt transmise
serial folosind fie modul sincron, fie cel asincron. În interiorul DTE fiecare
element este memorat şi transferat într-o formă paralelă. Din acest motiv
circuitele de control al transmisiei din cadrul fiecărui DTE, care reprezintă de
fapt interfaţa între DTE şi legătura serială, trebuie să realizeze următoarele
funcţii :
conversie paralel – serie în vederea pregătirii unui element pentru
a fi transmis pe linie;
conversie serie – paralel a fiecărui element recepţionat în vederea
memorării şi prelucrării în interiorul DTE-ului;
folosirea metodei adecvate la recepţie pentru a realiza
sincronismul la nivel de bit, caracter sau bloc;
generarea unor biţi cu scopul detectării erorilor de transmisie şi
eventual corectarea acestor erori dacă apar;
Rolul principal revine circuitului de recepţie/transmisie asincron
universal cunoscut sub denumirea de circuit UART (Universal Asynchronous
Receiver / Transceiver). Cipul UART controlează conversia datelor paralele
din PC, în format serial şi conversia datelor seriale de pe linie în formatul
paralel al calculatorului.
Circuitul UART 16550 a fost primul circuit folosit la calculatoarele
PS/2. UART 16550 putea funcţiona ca mai vechile versiuni 16450 şi 8250, dar
mai includea şi un buffer de 16 biţi, care ajuta în comunicaţiile mai rapide.
Acest buffer este denumit uneori buffer FIFO (First In / First Out). În prezent
circuitul UART 16550A se foloseşte în toate porturile seriale de mare
performanţă. În figura 14.4 este prezentată schema bloc a unui circuit UART .
14.5. Modemul nul

De-a lungul anilor s-au găsit soluţii practice în scopul de a lăsa două
computere să comunice între ele folosind o linie de comunicaţie serială. În
majoritatea situaţiilor, liniile de semnal ale modemului au fost conectate cu
liniile de semnal corespunzătoare ale DTE, realizându-se o metoda de
“îmbraţişare” denumită handshaking.
Metoda handshaking poate mări viteza maximă de comunicaţie permisă
deoarece ea dă computerelor abilitatea de a controla fluxul de informaţie. În
cazul în care nu este implementat nici un fel de control de flux de informaţie,
comunicaţia este posibilă la viteze la care partea receptoare poate suporta
traficul de informaţie.
Dacă privim conectorul portului serial RS 232 vedem 2 pini, care sunt
folosiţi în vederea controlului fluxului de informaţie. Aceşti 2 pini sunt : RTS
(Request To Send) şi CTS (Clear To Send).
308
Registrul de
selecţie a modului
de lucru
Buffer emisie
Registru emisie
Conexiune
Registrul de stare
serială
Spre UC
Registru recepţie
Buffer recepţie
Timing şi
logică de
control
Tx
clock
Generator
Rx de tact
clock
Bus intern
de date
Fig. 14.4. Schema bloc a unui cip UART
În comunicaţia DTE / DCE (computerul comunică cu un dispozitiv modem)

semnalul RTS este ieşire pentru DTE şi intrare pentru DCE, iar CTS este
semnalul de răspuns care vine de la DCE.
309
Înainte de a trimite un caracter pe linie, DTE cere permisiunea setând

ieşirea RTS în starea HIGH. Traficul de informaţie va fi iniţiat numai atunci
când DCE va permite transferul folosind linia CTS. În momentul în care DCE
nu o să mai facă faţă din punct de vedere al vitezei de transfer semnalul CTS va
fi setat în starea LOW. De asemenea pentru controlul fluxului de informaţie
ambele dispozitive (DTE şi DCE) au posibilitatea de a-şi semnala unul altuia
starea în care se află cu ajutorul pinilor DTR (Data Terminal Ready) şi DSR
(Data Set Ready). Ambele dispozitive folosesc aceşti pini pentru a semnala
faptul că sunt gata să accepte schimbul de informaţie. Ultimul semnal care
ajută la controlul fluxului de informaţie este CD (Carrier Detect) care în
principiu indică existenţa comunicaţiei dintre cele două dispozitive.
În cele ce urmează vor fi prezentate câteva variante de modem nul.
Modemul nul simplu fără handshaking - în acest caz doar liniile de date
(transmisie şi recepţie) şi semnalul de masă sunt interconectate restul pinilor
rămânând neconectaţi. O asemenea legătură poate fi văzută în figura de mai
jos.
Fig. 14.5. Modemul nul simplu
Modemul nul cu handshaking în buclă închisă - în acest caz liniile Rx

şi Tx sunt interconectate la fel ca la modemul simplu dar apar nişte conexiuni
în buclă fiind conectate în fiecare conector RS 232 liniile DSR, DTR şi CD. De
asemenea pinii 7 şi 8 (RTS şi CTS) sunt interconectaţi în interiorul fiecărui
conector RS 232.
Fig. 14.6. Modemul nul cu handshaking în buclă închisă
310
Modemul nul cu handshaking parţial - este prezentat în figura 14.7.
Fig. 14.7. Modemul nul cu handshaking parţial
Modemul nul cu handshaking total - este cea mai scumpă variantă de

modem nul din punct de vedere material. La această variantă sunt prezente 7
fire conectate ca în figura următoare.
Fig. 14.8. Modemul nul cu handshaking total
Aici există o incompatibilitate în ceea ce priveşte conectarea pinilor

RTS şi CTS. În mod normal aceşti pini sunt folosiţi pentru un control de flux
de informaţie de tip întrebare / răspuns. Când este folosit cablul cu handshaking
total nu mai există nici un fel de “întrebare”, ambele linii fiind folosite pur şi
simplu pentru a se informa una pe cealaltă dacă transferul de date este posibil.
Principalul avantaj al acestui cablu constă în faptul că există două linii
de semnal în fiecare direcţie. Atât ieşirea RTS cât şi ieşirea DTR pot fi folosite
pentru a trimite informaţii despre controlul fluxului celeilalte părţi. Acest lucru
face posibilă atingerea unor viteze foarte mari de comunicaţie.
-- * --
311

Teoria Transmisiei Datelor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Transmisiei Datelor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Noţiuni introductive

1.2. Scurt istoric

Samuel Morse (1791 - 1872)

Telegraful construit de S. Morse (1844)

1858 - Cu preţul unor eforturi tehnice şi financiare considerabile, primul

Alexander Graham Bell (1847-1922) şi unul din telefoanele sale.

1896 – Guglielmo Marconi reuşeşte o transmisie radio demonstrativă.

1899 - Marconi reuşeşte o transmisie

Guglielmo Marconi (1874-1937)

1926 - J. L. Baird face la Londra, prima demonstraţie publică de

1957 - La 4 octombrie este lansat de către fosta U.R.S.S. primul satelit

1965 - S.U.A. plasează pe orbită primul

1966 - În Anglia se fac teste de laborator pentru transmisia datelor prin

Prin definiţie, informaţia obţinută în acest caz este:

I = log 1/p = - log p = log N (1.1)

Semnal. Este denumirea dată unei manifestări fizice (undă

Sursa de informaţie. Este mecanismul prin care, din mulţimea mesajelor

1.4. Modelul unui sistem de transmisie

Fig. 1.1. Structura de principiu a unui sistem de transmisie.

Dacă mesajul nu poate fi transmis ca atare din cauza dificultăţilor de

Semnal emis Semnal Mesaj

S Modulator Canal Demodulator R

Fig. 1.2. Structura unui sistem de transmisie cu modulare - demodulare.

S Codificator Modulator Canal

Fig. 1.3. Structura unui sistem de transmisie completat cu blocuri

In cazurile ín care se cautá márirea eficienþei, respectiv a

1.5. Sarcina unui sistem de transmisie

unde: s(t) este mesajul transmis

1.6. Másura informaþiei ín cazul discret

P x = {p(x 1 ), p(x 2 ), . . . p(x n )} (1.3)

U(x i ) = F(p i ) (1.4)

çi reprezintá incertitudinea iniþialá, a priori, asupra realizárii evenimentului

I(xi )=U(xi ) (1.5)

Ín continuare, vom cosidera cá ín procesul de observare a

mulþimea evenimentelor observate. Másura incertitudinii asupra realizárii

U (xi /y j ) = F [p(xi /y j )] (1.8)

Aceastá funcþie reprezintá incertitudinea a posteriori asupra

I(xi ,yj ) = U(xi ) - U(xi /y j ) (1.9)

Deci, íntr-o interpretare echivalentá I(xi ,yj ) reprezintá:

respectiv relaþia (1.9) devine:

I(xi ,yj )=U(xi ) (1.11)

Dacá influenþa perturbaþiilor este foarte puternicá, astfel íncít nu se

U(xi /y j ) = F[p(xi /y j )] = F[p(xi )] = U(xi ) (1.12)

I(xi ,yj ) = 0 (1.13)

adicá prin observaþia lui yj nu se obþine nici o informaþie asupra lui xi .

1.7. Specificarea funcþiei U

çi postulínd cá informaþia este aditivá se obþine:

I(xi ) = I(xi1 ) + I(xi2 ) (1.16)

F[p(xi )] = F[p(xi1 )] + F[p(xi2 )] (1.18)

dar pentru cá evenimentele xi1 çi xi2 sínt independente:

p(xi ) = p(xi1 ) p(xi2 ) (1.19)

Aceastá ecuaþie funcþionalá are soluþia:

F(p) = - λ log p (1.21)

unde λ este o constantá pozitivá. Deci:

I(xi ) = - λ log p(xi ) (1.22)

Informaþia furnizatá de aceastá relaþie se mai numeçte informaþie proprie

I(xi ,yj ) = - λ log p(xi ) + λ log p(xi /y j ) (1.23)

se numeçte informaþie mutualá asociatá cu xi çi yj (obþinutá prin realizarea

1.8. Unitáþi de másurá pentru informaþie

mente egal probabile. Fie evenimentele:

X = {x 1 , x 2 } çi P x = {1/2, 1/2} (1.25)

Deci informaþia este:

I(x1 ) = I(x2 ) = - λ log1/2 (1.26)